Art. 5 § 3 din Convenţie nu poate fi interpretat ca şi cum ar autoriza o arestare preventivă în mod necondiţionat, cât timp nu depăşeşte o anumită durată. Orice menţinere sub arest preventiv a unui acuzat, chiar şi pentru o scurtă durată, trebuie să fie justificată într-un mod convingător de către autorităţi [vezi, printre altele, Chichkov împotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-l (extrase), şi Musuc împotriva Moldovei, nr. 42.440/06, § 41, 6 noiembrie 2007]. În acest sens, ea reaminteşte că numai precizând motivele pe care se întemeiază o hotărâre este posibil un control public al administrării justiţiei (Suominen împotriva Finlandei, nr. 37.801/97, § 37, 1 iulie 2003); în plus, argumentele pro şi contra repunerii în libertate nu trebuie să fie “generale şi abstracte” [Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46.133/99 şi 48.183/99, § 63, CEDO 2003-IX (extrase)].

Curtea reaminteşte că, în Cauza Calmanovici, a constatat că autorităţile nu au furnizat motive “relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea de a menţine reclamantul sub arest preventiv pe o perioadă de circa 3 luni şi jumătate, având în vedere că ele nu au prezentat fapte concrete cu privire la riscurile la care se expun în caz de punere în libertate a părţii interesate, că nu au analizat situaţia individuală a acestuia şi că nu au ţinut cont de posibilitatea de a aplica măsuri alternative arestării (Calmanovici, , § 101).

Într-adevăr, Curtea observă că, exceptând Ordonanţa procurorului din 26 februarie 2001, întemeiată pe art. 148 lit. c), g) şi h) din Codul de procedură penală , toate celelalte hotărâri care au dus la menţinerea reclamantei sub arest preventiv au fost fondate esenţialmente pe art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală . Mai mult, în ceea ce priveşte ordonanţa  Curtea constată că ea este motivată de riscul unei tentative a părţii interesate de a se sustrage cercetării, deşi aceasta nu fusese citată decât ca martor până la această dată (paragrafele 6 şi 9 in fine de mai sus).

Curtea constată mai ales că din hotărârile relevante reiese că, la fel ca în cauza  instanţele interne nu au precizat motive concrete în sprijinul argumentului privind “pericolul pentru ordinea publică” şi care să justifice, pe baza art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală , necesitatea de a menţine reclamanta în stare de arest, deşi jurisprudenţa internă indicase totuşi criterii şi elemente de luat în calcul într-o astfel de analiză şi deşi art. 155 din Codul de procedură penală  impunea ca instanţele să precizeze motive în acest sens. În esenţă, instanţele s-au limitat la a reproduce textul acestui articol într-un mod stereotip (Calmanovici,  § 97). Mai mult, menţinând arestarea preventivă în temeiul art. 148 lit. h), ele au invocat mai multe motive de alt ordin, fără a prezenta vreo probă faptică referitoare la riscurile invocate (Becciev împotriva Moldovei, nr. 9.190/03, § 59, 4 octombrie 2005): riscul de recidivă, chiar dacă partea interesată nu avea antecedente penale şi cel de obstacol în calea bunei desfăşurări a anchetei (paragrafele 11 in fine şi 16 de mai sus).

În fine, Curtea constată că instanţele interne au refuzat să analizeze argumentele prezentate de partea interesată cu privire la profilul său personal şi la situaţia sa familială, că de cele mai multe ori ele nu i-au analizat situaţia în mod individual şi că în niciun moment ele nu au analizat

posibilitatea de a adopta una dintre măsurile alternative prevăzute de dreptul intern, deşi art. 5 § 3 prevede ca autorităţile să ia în considerare astfel de măsuri în cazul în care situaţia se pretează la acestea, iar acuzatul prezintă garanţii referitoare la prezentarea sa la proces (paragrafele 10-11 şi 15-16 de mai sus şi, mutatis mutandis, Becciev,  § 62, şi Calmanovici,  §§ 98 şi 100).

Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că, în speţă, a avut loc încălcarea art. 5 § 3 din Convenţie.

Invocând art. 5 § 4 şi art. 6 § 3 lit. c) din Convenţie, reclamanta se plânge de faptul că procedura de prelungire a arestării sale preventive de către tribunalul municipal la data de 26 iunie 2001 nu a fost contradictorie şi că i-a încălcat drepturile la apărare. De asemenea, ea acuză lipsa de celeritate şi de efectivitate a procedurilor referitoare la controlul judiciar al menţinerii sale în arest.

Curtea reaminteşte în primul rând că, potrivit art. 5 § 4, persoanele arestate sau deţinute au dreptul la o analiză a respectării cerinţelor de procedură şi de fond necesare “legalităţii”, în sensul art. 5 § 1, a privării lor de libertate (Wloch, § 125). Deşi procedura ce intră sub incidenţa art. 5 § 4 nu trebuie să fie întotdeauna însoţită de garanţii identice cu cele prevăzute de art. 6 § 1, pentru persoanele deţinute în condiţiile enunţate la art. 5 § 1 lit. c) este necesară o audiere (Kampanis împotriva Greciei, Hotărârea din 13 iulie 1995, § 47, seria A nr. 318-B). În mod special, un proces având ca obiect un recurs formulat împotriva unei detenţii sau prelungirii sale trebuie să garanteze egalitatea armelor între părţi, procuror şi deţinut (Nikolova împotriva Bulgariei [MC], nr. 31.195/96, § 58, CEDO 1999-II, şi Wloch,  § 126).

Curtea constată că autorităţile interne însele au considerat, cel puţin în primă fază, că prezenţa părţii interesate era necesară, deşi la data respectivă prezentarea unui inculpat nu era obligatorie în dreptul intern la analizarea recursului (paragraful 38 de mai sus şi, mutatis mutandis, Lapusan,  § 52).

Curtea reiterează că un stat care dispune de un recurs împotriva hotărârilor referitoare la arestarea preventivă trebuie să le acorde părţilor interesate aceleaşi garanţii în recurs ca şi în primă instanţă. Ea reaminteşte şi că prezenţa reclamanţilor şi a avocaţilor lor la şedinţă în primă instanţă nu poate scuti statul de obligaţia de a asigura şi prezenţa lor personală în faţa instanţei de recurs sau, dacă este nevoie, a reprezentanţilor lor, pentru a asigura egalitatea armelor cu procurorul care a cerut menţinerea arestării (vezi Samoila şi Cionca împotriva României, nr. 33.065/03, §§ 73-74, 4 martie 2008, şi, mutatis mutandis, Kampanis,  § 47). În speţă, respectarea acestei obligaţii avea o importanţă specială, având în vedere că era vorba de cererea de a desfiinţa o hotărâre ce dispunea punerea în libertate.

Având în vedere aceste circumstanţe şi fără a se pronunţa asupra modalităţii concrete în care avocatul din oficiu şi-a îndeplinit obligaţiile, Curtea constată căautorităţile nu i-au asigurat reclamantei o participare adecvată şi o apărare efectivă în procedura desfăşurată la data de 26 iunie 2001 în faţa tribunalului municipal şi că egalitatea de arme cu procurorul nu a fost păstrată (vezi, mutatis

mutandis, Samoila şi Cionca,  §§ 75-76, şi Goddi împotriva Italiei, Hotărârea din 9 aprilie 1984, § 27, seria A nr. 76). Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 5 § 4 din Convenţie în această privinţă.

Ţinând cont de observaţiile de mai sus şi de constatarea încălcării art. 5 §§ 3 şi 4 referitoare la arestarea preventivă a reclamantei, Curtea consideră că nu este necesar să analizeze pe fond şi celelalte aspecte ale capătului de cerere întemeiat pe art. 5 § 4 din Convenţie.

Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie

Curtea reaminteşte că elementele de probă trebuie, în principiu, să fie prezentate în faţa acuzatului în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Acest principiu comportă excepţii, însă acestea nu se pot accepta decât sub rezerva drepturilor apărării; ca regulă generală, paragrafele 1 şi 3 lit. d) ale art. 6 prevăd acordarea în favoarea acuzatului a unei ocazii adecvate şi suficiente de a contesta o mărturie a acuzării şi de a interoga autorul acesteia, în momentul depoziţiei sau mai târziu (Ludi împotriva Elveţiei, Hotărârea din 15 iunie 1992, § 49, seria A nr. 238, şi Van Mechelen şi alţii, § 51). Aşa cum a precizat Curtea în mai multe rânduri (vezi, printre altele, Isgro împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, § 34, seria A nr. 194-A, şi Ludi ,  § 47), în anumite circumstanţe poate fi necesar ca autorităţile judiciare să recurgă la depoziţii ce datează din faza de urmărire penală. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta aceste depoziţii, în momentul în care au fost făcute sau ulterior, utilizarea lor nu contravine în sine art. 6 §§ 1 şi 3 lit. d). Totuşi, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depoziţiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să asigure interogarea ei nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, rezultă că aceste drepturi de apărare sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 (A.M. împotriva Italiei, nr. 37.019/97, § 25, CEDO 1999-IX, şi Saidi împotriva Franţei, Hotărârea din 20 septembrie 1993, §§ 43-44, seria A nr. 261-C).

Nu este suficient să se demonstreze că “acuzatul” nu a putut interoga un anumit martor al apărării; mai este nevoie şi ca partea interesată să facă plauzibilă necesitatea convocării martorului respectiv în căutarea adevărului şi ca refuzul de a-l interoga să fi cauzat un prejudiciu drepturilor apărării (Vaturi împotriva Franţei, nr. 75.699/01, § 51, 13 aprilie 2006). Astfel, numai anumite circumstanţe excepţionale pot determina Curtea să constate incompatibilitatea cu art. 6 a neaudierii unei persoane ca martor (Bricmont împotriva Belgiei, Hotărârea din 7 iulie 1989, § 89, seria A nr. 158, şi Destrehem împotriva Franţei, nr. 56.651/00, § 41, 18 mai 2004).

Aplicarea principiilor generale în cauza de faţă

În ceea ce priveşte lipsa de confruntare cu V.G., Curtea constată în primul rând că instanţele naţionale au luat în considerare declaraţiile date de V.G. în faţa parchetului, întrucât s-au raportat în principal la ele în hotărârile lor.

Într-adevăr, din dosar nu reiese că, exceptând pe A.M., reclamanta ar fi putut să îi interogheze, într-un stadiu oarecare al procedurii, pe principalii

martori ai acuzării în ceea ce o privea. În această privinţă, Guvernul nu a furnizat elemente cu privire la audierea de către instanţe a lui B.G. şi a celorlalte două părţi vătămate (V.N. şi I.C.), referitor la care cererea părţii interesate în acest sens a fost respinsă la data de 10 mai 2002. Or, un element important al unui proces echitabil este posibilitatea ca acuzatul să se confrunte cu martorii decisivi în prezenţa judecătorului care trebuie, în ultimă instanţă, să ia o hotărâre cu privire la cauză (Reiner şi alţii împotriva României, nr. 1.505/02, § 74, 27 septembrie 2007). Dacă Curtea a statuat în cauze anterioare că era excesiv să se ceară din partea autorităţilor unei ţări să facă o anchetă pentru a găsi şi a aduce în faţa lor o persoană ce locuia într-un alt stat (Gossa împotriva Poloniei, nr. 47.986/99, § 59, 9 ianuarie 2007), ea a luat totuşi în considerare, din perspectiva acestui articol, dacă autorităţile au făcut sau nu demersuri rezonabile pentru a încerca să identifice adresa unui martor important pe care un acuzat nu l-a putut interoga (Gossa,  §§ 58 şi 61, şi Bonev împotriva Bulgariei, nr. 60.018/00, § 44, 8 iunie 2006). În speţă, trebuie menţionat că instanţele nu au admis cererea reclamantei de a-i audia pe M.N. sau pe mama lui C.G., la care V.G. ar fi locuit, de asemenea, chiar înainte de plecarea sa, şi că ele nu au făcut niciun demers cu excepţia celui de a o cita pe V.G., fără rezultat, la adresa pe care aceasta o furnizase în cursul urmăririi penale.

Mai cu seamă, Curtea observă că niciun martor al apărării propus de reclamantă pentru a confirma versiunea sa cu privire la fapte nu a fost audiat de instanţe, care, în plus, au furnizat motive lapidare şi contradictorii pentru a respinge cererile părţii interesate.

Economia generală a procesului impunea astfel să i se acorde reclamantei dreptul de a interoga sau de a asigura interogarea unui martor propus de ea. În final, reclamanta nu a avut o ocazie potrivită şi suficientă pentru a-şi valorifica în mod util drepturile sale de apărare (Vaturi,  § 58, şi, mutatis mutandis, hotărârile Destrehem,  şi Kostovski împotriva Olandei, 20 noiembrie 1989, seria A nr. 166).

În concluzie, având în vedere importanţa deosebită a respectării drepturilor de apărare în procesul penal, Curtea apreciază că reclamanta nu a beneficiat de un proces echitabil, care să îi asigure, în special în ceea ce priveşte condiţiile de convocare şi de interogare a martorilor, un anumit echilibru între acuzare şi apărare. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 3 lit. d) din Convenţie.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ,  HOTĂRÂREA din 24 februarie 2009     în Cauza Tarău împotriva României (Cererea nr. 3.584/02) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 18 ianuarie 2010

Arestarea preventivă a inculpatului. Necesitatea îndeplinirii, în mod cumulativ, a cerinţelor prevăzute de legislaţia naţională, de reglementările Uniunii Europene şi jurisprudenţa CEDO. Neîndeplinirea unor cerinţe referitoare al scopul luării măsurii preventive, profilul socio-moral al inculpatului şi existenţa unor fapte care indică în mod clar că libertatea inculpatului ar tulbura ordinea publică. Consecinţe: respingerea propunerii de luare a măsurii arestării preventive

- C. pr. pen: art. 143, art. 149 indice 1, art. 146

- Recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei;

- Convenţia europeană asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului: art. 5 par. 3

- Jurisprudenţa CEDO: cauzele Calmanovici şi Scundeanu c. României

În esenţă, pentru arestarea inculpatului, în afara condiţiilor de procedură, pe fond două sunt condiţiile avute în vedere de legiuitor: existenţa unor probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală( art. 143 C. pr. pen.) şi, respectiv, existenţa unuia dintre cazurile de arestare prevăzute de art. 148 lit. a) –f) C. pr. pen.

Prima condiţie prevăzută de art. 148 lit. f) C. pr. pen. privind cuantumul pedepselor prevăzute de lege este îndeplinită în cauză, dar cea de-a doua condiţie privind pericolul concret pentru ordinea publică nu este îndeplinită.

Astfel, ţinând cont de faptul că pericolul pentru ordinea publică are în vedere o categorie de riscuri care ar tulbura ordinea socială, fie prin trezirea unui sentiment de indignare în rândul publicului (ceea ce este posibil în cazul unor fapte cu consecinţe importante din punct de vedere material sau uman, cum ar fi cazul unor fraude de proporţii, care au afectat un număr ridicat de persoane, sau a unor fapte soldate cu vătămarea ori decesul mai multor persoane), fie prin crearea sau menţinerea unei stări de tensiune în rândul publicului sau al unui grup important de persoane, este de menţionat că în speţă la asemenea moment procesual un astfel de risc nu mai subzistă.

Prin Recomandarea nr. R(80) 11 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei se prevede că detenţia provizorie nu poate fi ordonată decât dacă persoana în cauză este bănuită că a săvârşit o infracţiune şi sunt motive serioase de a se crede că există cel puţin unul din următoarele pericole: pericol de fugă, pericol de obstrucţionare a justiţiei şi pericol de a comite o nouă infracţiune gravă. În menţionata Recomandare se specifică în plus că dacă existenţa nici uneia dintre pericolele enunţate anterior nu a putut fi stabilită, detenţia se poate justifica, în mod excepţional, în anumite cazuri în care se comite o infracţiune deosebit de gravă.

Aşa cum CEDO a arătat în cauzele Calmanovici şi Scundeanu împotriva României, în împrejurări asemănătoare, pericolul pentru ordinea publică necesar arestării unei persoane poate fi luat în calcul potrivit art. 5 din Convenţie, în circumstanţe excepţionale şi nu poate fi considerat relevant şi suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să indice că libertatea inculpatului ar tulbura în mod real ordinea publică.

În final Curtea a constatat că instanţele interne nu au examinat în mod individual situaţia reclamantului, profilul său personal şi situaţia sa familială şi nu au examinat niciodată posibilitatea adoptării uneia dintre măsurile alternative prevăzute de dreptul intern, deşi art. 5 paragraful 3 din Convenţie conţine cerinţa ca autorităţile să ţină seama de asemenea măsuri dacă acuzatul oferă garanţii privind prezentarea la audiere.

Astfel în cauză nu există pericolul de fugă al inculpaţilor, de asemenea nu există pericol de obstrucţionare a justiţiei, la dosar neexistând probe că inculpaţii încearcă să influenţeze vreun martor, de la data săvârşirii faptei.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,

Decizia penală nr. 883/R din 7 iunie 2012, dr. M.B.

Prin încheierea penală nr.38/CC/25.04.2012, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 3176/30/2012, în baza art. 149 indice 1 alin. (9) C. pr. pen. raportat la art.143 C. pr. pen. şi cu aplicarea art. 148 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. a fost admisă, propunerea formulată de Ministerul Public – DIICOT – Serviciul Teritorial Timişoara, dispunându-se arestarea preventivă a inculpaţilor: H.S.T.; A.N.; L.P., pentru o perioadă de 29 zile, începând cu data de 25.04.2012 până la data de 23.05.2012 inclusiv.

În baza art. 149 indice 1 alin. (9) C. pr. pen., raportat la art. 143 C. pr. pen., şi cu aplicarea art. 148 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., a fost respinsă propunerea formulată de Ministerul Public - DIICOT – Serviciul Teritorial Timişoara, privind arestarea preventivă a inculpaţilor N.D.R. şi N.E.S.

În temeiul art. 149 indice 1 alin. (12) C. pr. pen., raportat la art. 146 alin. (11 indice 1) C. pr. pen., s-a dispus luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi municipiul Timişoara, faţă de inculpaţii N.D.R. şi N.E.S., pentru o perioadă de 30 de zile, respectiv până la data de 25.05.2012.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin propunerea nr. 28/D/P/2011 din data de 25.04.2012, înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la aceeaşi dată sub număr unic de dosar 3176/30/2012, DIICOT – Serviciul Teritorial Timişoara a solicitat arestarea preventivă pentru o perioadă de 29 de zile a inculpaţilor H.S.P., A.N., L.P., N.D.R. şi arestarea preventivă pe timp de 20 de zile faţă de inculpatul minor N.E.S.

În motivarea propunerii s-a arătat că la data de 27.01.2012 s-a început urmărirea penală împotriva inculpaţilor H.S.P., N.E.S., N.D.R., A.N., L.P. pentru infracţiunea de asociere în vederea iniţierii, constituirii, aderării şi sprijinirii unui grup infracţional specializat în comiterea infracţiunii de trafic de persoane sub forma exploatării prin cerşetorie în formă continuată, prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 8 din Legea nr. 39/2003, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., iar prin ordonanţa din 24.04.2012 s-a pus în mişcare acţiunea penală faţă de cei 5 inculpaţi pentru infracţiunile sus menţionate.

Analizând materialul probator administrat în cursul urmăririi penale, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt :

Prin ordonanţele nr. 28/D/P/2011 din data de 24.04.2012 Ministerul Public – DIICOT - Serviciul Teritorial Timişoara a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpaţii H.S.P., A.N., L.P., N.E.S. şi N.D.R. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003 şi art. 12 alin. (1), (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), reţinându-se în sarcina

acestora că începând cu anul 2010 au aderat la un grup infracţional, punând bazele constituirii unei grupări infracţionale menită să racoleze persoane fără adăpost sau provenite din medii deficitare social, pe care sub promisiunea asigurării unor locuri de muncă bine plătite îi transportau fie cu autoturismele personale, fie cu ajutorul unor autocare, în Italia, unde, prin folosirea actelor de ameninţare, violenţă şi abuz de autoritate le-au silit să cerşească, pozând în manechini stradali, în interesul lor financiar.

În cadrul procesului penal, măsura arestării preventive poate fi dispusă atunci când există probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi acesta se găseşte într-una din situaţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 148 alin. (1) C. pr. pen.

În primul rând prima instanţă a reţinut că, aşa cum a statuat CEDO în cauzele Brogan şi Murray c. Marii Britanii, luarea unei măsurii arestării preventive faţă de o persoană nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzaţii încă din momentul arestării.

În consecinţă, chiar şi legiuitorul român a prevăzut faptul că pentru a se putea dispune luarea măsurii arestului preventiv faţă de o persoană este suficientă existenţa unor indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indicii care, potrivit dispoziţiilor art. 681 C. pr. pen. sunt definite ca fiind orice date din care rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte de urmărire penală a săvârşit fapta.

Ca atare, spre deosebire de condamnare, când instanţa de judecată trebuie să dovedească fără echivoc vinovăţia inculpatului, iar hotărârea de condamnare să se întemeieze pe probe, la luarea măsurii arestului preventiv sunt suficiente şi anumite date care să conducă către o concluzie plauzibilă că persoana în cauză este posibil să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, care poate sau nu să fie o infracţiune. Rolul detenţiei preventive este tocmai acela de a permite clarificarea sau, dimpotrivă, înlăturarea suspiciunilor care planează asupra unei persoane, persoană care, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în baza prezumţiei de nevinovăţie, este considerată nevinovată.

Pe de altă parte, art. 5 alin. (1) lit. a) din Convenţia europeană a drepturilor omului permite privarea de libertate a unei persoane atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune. În acest sens, CEDO s-a pronunţat în cauza Jecius c. Lituaniei că pentru a considera că există motive verosimile de a se aprecia că persoana faţă de care s-a luat o măsură preventivă a comis o faptă prevăzută de legea penală, este necesar ca faptele sau împrejurările pe care se întemeiază aceste motive să fie nu numai autentice şi reale, ci trebuie să fie şi în măsură să convingă un observator independent că persoana respectivă este posibil să fi săvârşit acea infracţiune.

Or, având în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale prima instanţă a considerat că în prezenta cauză există suficiente indicii cu privire la comiterea de către inculpaţii H.A. şi L. a unor fapte prevăzute de legea penală şi sancţionate cu închisoare mai mare de 4 ani, indicii care să

convingă un observator independent că cei trei inculpaţi este posibil să fi comis acele fapte.

În primul rând prima instanţă a avut în vedere declaraţiile celor trei inculpaţi. Niciunul dintre aceştia nu a recunoscut săvârşirea faptelor.

Inculpaţii H. şi A. au indicat faptul că locuiesc în Italia, unde deţin câte o firmă specializată în colectarea fierului vechi. În acest context, ei au arătat că mai mulţi cetăţeni români s-au arătat interesaţi de a pleca în Italia pentru a munci în cadrul firmelor inculpaţilor, dar odată ajunşi acolo, pentru că munca li s-a părut prea grea, au refuzat să mai lucreze pentru cei doi inculpaţi, preferând să cerşească pe stradă. Cei doi inculpaţi au menţionat că niciodată nu au primit bani de la aceste persoane, cu excepţia cheltuielilor curente, şi nu le-au constrâns să practice cerşetoria în folosul lor financiar.

La rândul său, inculpatul L.P. a menţionat că şi soţia sa deţine o firmă de colectare a fierului vechi în Italia, dar el nu are nicio legătură cu activitatea acestei firme. De asemenea, inculpatul L.P. a precizat că nu are nicio legătură cu părţile vătămate, pe care nu le cunoaşte.

Declaraţiile celor trei inculpaţi au fost însă infirmate în totalitate de celelalte probe administrate în cauză.

Implicarea inculpatului H.S.P. în desfăşurarea unor activităţi specifice traficului de persoane este evidenţiată de părţile vătămate V.A., B.I. şi R.H., aceştia menţionând că deşi au fost recrutaţi de inculpat pentru a munci în Italia, în realitate au fost transportaţi acolo de către inculpat doar pentru a obţine credite pe numele lor în vederea fraudării unor magazine care vindeau telefoane mobile.

La rândul lor, părţile vătămate R.G. şi T.I. au precizat că au fost transportaţi în Italia de către inculpatul H. în acelaşi scop, respectiv pentru obţinerea unor telefoane mobile, dar în condiţiile în care această activitate nu a reuşit, au fost nevoiţi să cerşească pe stradă în folosul inculpatului H.

Părţile vătămate C.V., C.M., K.T., G.P., S.M. şi L.I. au învederat organelor judiciare că au fost racolaţi de către inculpatul H.S., care le-a promis locuri de muncă în Italia, dar odată ajunşi acolo au fost nevoiţi să cerşească în folosul financiar al inculpatului.

Aceleaşi aspecte au fost relatate şi de părţile vătămate B.C. şi N.C.

În sprijinul învinuirii vin şi declaraţiile martorilor M.C. şi M.A., persoane care locuiesc la azilul pentru persoane fără adăpost, care au menţionat că inculpatul H. a încercat să racoleze persoane fără adăpost pe care să le transporte în Italia unde aceste persoane vor cerşi în interesul său financiar.

Martorul G.O., mama părţii vătămate G.P., a indicat şi ea faptul că fiica sa şi partea vătămată K.T. au fost obligaţi, în timpul cât s-au aflat în Italia, să cerşească, banii fiind apoi luaţi de către inculpatul H.

Prima instanţă a reţinut că inculpaţii H.S., A.N. şi L.P. sunt rude, fiecare invocând existenţa unor firme în Italia pentru a convinge părţile vătămate să se deplaseze în această ţară. Părţile vătămate au evidenţiat împrejurarea că cei trei inculpaţi au colaborat între ei în vederea exploatării persoanelor

care erau transportate în Italia. Toate părţile vătămate au precizat că fiecare dintre cei trei inculpaţi aveau persoane care cerşeau pentru ei. De asemenea, părţile vătămate C.C., T.I. şi I.B. au precizat că au cerşit în Italia pentru inculpatul A.N., în vreme ce părţile vătămate G.L., R.G., T.I. şi I.B. au menţionat că au cerşit şi pentru inculpatul L.P.

Nu în ultimul rând trebuie luate în considerare şi procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate, din care rezultă că în mod repetat inculpatul H. a discutat în legătură cu racolarea unor persoane pe care să le transporte în Italia pentru a cerşi.

Pentru aceste considerente, prima instanţă a apreciat că în prezenta cauză subzistă suficiente indicii cu privire la comiterea de către inculpaţii H., A. şi L. a unor fapte prevăzute de legea penală, respectiv traficul de persoane.

Pe de altă parte, raportându-se la împrejurările cauzei, prima instanţă a apreciat că referitor la persoana celor trei inculpaţi, lăsarea acestora în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.

În acest sens prima instanţă a reţinut că noţiunea de „probe” că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, nu poate fi interpretata în sensul că ar avea ca obiect împrejurări petrecute sau pe cale să se petreacă cu certitudine, care duc la dovedirea vinovăţiei într-un proces penal. Inclusiv CEDO, în cauza Letellier c. Franţei, a recunoscut posibilitatea ca, atunci când anumite infracţiuni, prin gravitatea lor sau prin efectul pe care îl au asupra opiniei publice, pot crea în cadrul societăţii o reacţie de nesiguranţă, de revoltă, să se poată dispune privarea de libertate a autorului, cel puţin pentru o perioadă de timp.

Este adevărat faptul că starea de libertate este starea normală a unei persoane, aspect reiterat şi de CEDO în cauza Wemhoff c. Germaniei. Însă, în momentul analizei necesităţii luării unei măsuri preventive împotriva inculpaţilor, instanţa trebuie să ţină seama de eventualele consecinţe ale acestei măsuri, astfel încât să existe un echilibru just între interesul particular al inculpatului de a fi cercetat în stare de libertate şi interesul general al societăţii de a fi descoperite faptele antisociale şi sancţionate persoanele responsabile de comiterea acestora.

Prima instanţă a reţinut că într-o societate democratică dreptul oricărei persoane la demnitate şi respectarea unor minime condiţii de existenţă reprezintă valori fundamentale care trebuie protejate. În acest context, neluarea unor măsuri preventive faţă de anumite persoane, în condiţiile în care există indicii cu privire la implicarea lor în desfăşurarea unor activităţi ce pot avea consecinţe deosebit de grave în ceea ce priveşte ocrotirea drepturilor fundamentale ale persoanei, ar justifica o sporire a neîncrederii opiniei publice în realizarea actului de justiţie, consecinţă incompatibilă cu principiile unei societăţi democratice.

Prima instanţă a constatat că potrivit practicii CEDO (cauza Labita c. Italiei sau Neumeister c. Austria) detenţia preventivă poate fi justificată atâta timp cât există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a cercetării în stare de libertate.

Or, în prezenta cauză, un asemenea interes este evident.

Inculpaţii H.S.P. şi L.P. sunt cunoscuţi cu antecedente penale, ceea ce confirmă perseverenţa lor în comiterea unor fapte ce contravin normelor de convieţuire socială.

Pe de altă parte, inculpaţii au conlucrat în vederea exploatării unui număr mare de persoane, profitând de naivitatea acestora şi de problemele financiare ale părţilor vătămate, astfel că în momentul de faţă lăsarea lor în libertate nu ar contribui la altceva decât, pe de o parte, la încurajarea implicării altor persoane în săvârşirea unor astfel de activităţi, iar pe de altă parte, la formarea unui sentiment de impunitate în persoana inculpaţilor, situaţie care nu poate fi acceptată în cadrul unui stat de drept.

Nu în ultimul rând, la luarea măsurii preventive împotriva inculpaţilor, prima instanţă a avut în vedere şi dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Convenţia europeană a drepturilor omului, CEDO, în cauza Letellier c. Franţei, admiţând posibilitatea detenţiei preventive a unei persoane în vederea protejării ordinii publice, atunci când, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, o anumită infracţiune poate suscita o tulburare a acestei ordini publice.

Or, în prezenta cauză, dat fiind numărul persoanelor presupus exploatate de către inculpaţi (părţile vătămate afirmând că numărul acestora este mult mai mare, existând încă multe persoane transportate de către inculpaţi în Italia şi care nu au fost identificate), prima instanţă a apreciat că lăsarea în libertate a acestora, prin gravitatea deosebită a activităţii lor şi prin reacţia opiniei publice referitoare la persoanele implicate în traficul de persoane, este susceptibilă de a conduce la o tulburare a ordinii publice, motiv pentru care se impune arestarea preventivă a celor trei inculpaţi.

Pentru aceste considerente, în condiţiile în care există suficiente indicii cu privire la săvârşirea de către inculpaţii H., A. şi L. a unor fapte prevăzute de legea penală, sancţionate cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar raportat la modalitatea de comitere a faptelor şi la numărul persoanelor presupus exploatate de inculpaţi, putându-se aprecia că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă un pericol pentru ordinea publică, în temeiul art. 149 indice 1 C. pr. pen. raportat la art. 148 lit. f) C. pr. pen. şi cu aplicarea art. 143 C. pr. pen. prima instanţă a admis cererea formulată şi a dispus arestarea preventivă a inculpaţilor H., A. şi L. pe o perioadă de 29 zile.

În condiţiile în care a apreciat că se impune arestarea preventivă a celor trei inculpaţi, în temeiul art. 149 indice 1 alin. (12) C. pr. pen. raportat la art. 146 alin. (11 indice 1) C. pr. pen. prima instanţă a respins cererea acestora, formulată prin apărătorii lor, privind luarea faţă de ei a unei alte măsuri preventive.

În ceea ce-i priveşte pe inculpaţii N.D.R. şi N.E.S., prima instanţă a reţinut că în ceea ce priveşte cazul prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., pentru a putea dispune arestarea preventivă a inculpatului pentru acest motiv, instanţa este obligată ca, pe lângă indiciile sau probele cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, să constate că pedeapsa aplicabilă pentru acea infracţiune este închisoarea mai mare de 4 ani şi, în

acelaşi timp, să constate existenţa unor probe certe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul N.D.R., organele de urmărire penală nu au arătat în concret în ce constă activitatea acestuia, părţile vătămate precizând că acest inculpat i-a supravegheat în momentul în care cerşeau în Italia.

Referitor la inculpatul N.E.S., acesta este amintit doar de părţile vătămate B.C. şi N.C., chiar şi inculpatul recunoscând că singura sa implicare a constat în cumpărarea unor alimente pentru cei doi în momentul în care au plecat în Italia, alimente pe care le-a cumpărat la cererea tatălui său.

Prima instanţă a apreciat că pericolul social pentru ordinea publică nu trebuie confundat cu gradul de pericol social al faptei săvârşite. În aprecierea gradului de pericol social al lăsării în libertate a inculpatului s-au avut în vedere alte elemente decât cele care privesc gradul de pericol social al faptei, respectiv persoana inculpatului, antecedentele sale, sau orice altă împrejurare care ar justifica temerea că lăsarea inculpatului în libertate ar putea provoca o tulburare a ordinii sociale. Or, în prezenta cauză, nu există nici un element care să justifice temerea că lăsarea celor trei inculpaţi ar prezenta vreun pericol pentru ordinea publică.

Inculpatul N.D.R. este în vârstă de 21 de ani, în vreme ce inculpatul N.E.S. are doar 16 ani. Niciunul dintre ei nu este cunoscut cu antecedente penale.

Din probele existente la dosar nu rezultă că cei doi inculpaţi N. ar fi fost implicaţi în racolarea sau preluarea banilor de la părţile vătămate. De asemenea, la dosar nu există date din care să rezulte că cei doi inculpaţi ar fi obţinut vreun folos de pe urma traficului de persoane.

În consecinţă, prima instanţă a apreciat că gradul lor de implicare în desfăşurarea activităţilor presupus infracţionale este mai redus, motiv pentru care şi periculozitatea lor este mai scăzută, raportându-se şi la jurisprudenţa CEDO, care în cauza Wemhoff c. Germaniei a statuat că detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală, apreciind că lăsarea în libertate a celor doi inculpaţi, dată fiind vârsta acestora şi gradul lor de implicare în activitatea ce constituie obiectul prezentului dosar, nu prezintă niciun pericol pentru ordinea publică.

În acelaşi sens, măsurile preventive au un caracter de constrângere, prin ele încercându-se împiedicarea inculpatului să desfăşoare anumite activităţi care s-ar putea răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal. Această caracteristică a măsurilor preventive rezultă chiar din dispoziţiile art. 136 C. pr. pen., unde se arată că acestea se iau pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la urmărire penală, judecată sau executarea pedepsei.

În prezenta cauză, organele de urmărire penală nu au motivat scopul pentru care se impune arestarea preventivă a celor doi inculpaţi. Nu există nicio dovadă că lăsarea acestora în libertate s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal, fiind greu de crezut că cei doi tineri în vârstă

de 21 şi 16 ani ar fi în măsură să îngreuneze în vreun fel activitatea de urmărire penală.

Însă, în condiţiile în care în prezenta cauză aflarea adevărului presupune administrarea unor probe noi, prezenţa personală a celor doi inculpaţi putând fi necesară pentru lămurirea multor aspecte, şi pentru a înlătura pericolul ca inculpaţii să dispară, ceea ce s-ar putea răsfrânge în mod negativ asupra desfăşurării cu celeritate a urmăririi penale, în temeiul art. 149 indice 1 alin. (12) C. pr. pen. raportat la art.146 alin. (11 indice 1) C. pr. pen. prima instanţă a luat faţă de aceştia măsura preventivă a obligării de a nu părăsi municipiul Timişoara pe o perioadă de 30 zile, până la data de 24.05.2012. Pe durata măsurii, inculpaţii au fost obligaţi să respecte îndatoririle prevăzute de art.145 alin. (1 indice 1) şi (1 indice 2) lit. c) şi f) C. pr. pen., fiindu-le atrasă atenţia asupra consecinţelor nerespectării dispoziţiilor art. 145 alin. (3) C. pr. pen.

Împotriva încheierii nr. 38/CC din 25.04.2012 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 3176/30/2012 a declarat recurs Parchetul de pe lângă ÎCCJ – DIICOT – Serviciul Teritorial Timişoara, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 26.04.2012, sub nr. 3176/30/2012.

În motivarea recursului procurorul a arătat că încheierea recurată este netemeinică, deoarece există probe care dovedesc implicarea inculpaţilor în activitatea infracţională precum şi pericolul pentru ordinea publică ca urmare a cercetării inculpaţilor în stare de libertate.

Din analiza încheierii recurate, prin prisma motivelor de recurs invocate şi analizate din oficiu, potrivit art. 385 indice 9 alin. (3) C. pr. pen. ,Curtea reţine următoarele:

În esenţă, pentru arestarea inculpatului, în afara condiţiilor de procedură, pe fond două sunt condiţiile avute în vedere de legiuitor: existenţa unor probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (art. 143 C. pr. pen.) şi, respectiv, existenţa unuia dintre cazurile de arestare prevăzute de art.148 lit. a) – f) din C. pr. pen.

Ambele condiţii examinate anterior, sunt regăsite şi în jurisprudenţa CEDO (existenţa metodelor verosimile de a bănui că acuzatul a săvârşit o infracţiune şi, respectiv, necesitatea protejării ordinii publice), admiţându-se că, în măsura în care şi dreptul naţional o recunoaşte, prin gravitatea deosebită şi prin reacţia particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o reacţie particulară a opiniei publice, anumite infracţiuni pot suscita o tulburare a societăţii de natură să justifice o detenţie preventivă.

Astfel, în cauză există indicii de natură a proba că este posibil ca inculpaţii să fi săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar aceştia au avut o contribuţie redusă la activitatea infracţională faţă de ceilalţi coinculpaţi, părţile vătămate arătând în declaraţiile date că inculpatul N.D.R. le-a supravegheat în timp ce cerşeau, iar inculpatul N.E.S. a cumpărat alimente pentru două părţi vătămate.

Prima condiţie prevăzută de art. 148 lit. f) C. pr. pen. privind cuantumul pedepselor prevăzute de lege este îndeplinită în cauză, dar cea de-a doua condiţie privind pericolul concret pentru ordinea publică nu este îndeplinită.

Astfel, ţinând cont de faptul că pericolul pentru ordinea publică are în vedere o categorie de riscuri care ar tulbura ordinea socială, fie prin trezirea unui sentiment de indignare în rândul publicului (ceea ce este posibil în cazul unor fapte cu consecinţe importante din punct de vedere material sau uman, cum ar fi cazul unor fraude de proporţii, care au afectat un număr ridicat de persoane, sau a unor fapte soldate cu vătămarea ori decesul mai multor persoane), fie prin crearea sau menţinerea unei stări de tensiune în rândul publicului sau al unui grup important de persoane, este de menţionat că în speţă la asemenea moment procesual un astfel de risc nu mai subzistă.

Prin Recomandarea nr. R(80) 11 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei se prevede că detenţia provizorie nu poate fi ordonată decât dacă persoana în cauză este bănuită că a săvârşit o infracţiune şi sunt motive serioase de a se crede că există cel puţin unul din următoarele pericole: pericol de fugă, pericol de obstrucţionare a justiţiei şi pericol de a comite o nouă infracţiune gravă. În menţionata Recomandare se specifică în plus că dacă existenţa nici uneia dintre pericolele enunţate anterior nu a putut fi stabilită, detenţia se poate justifica, în mod excepţional, în anumite cazuri în care se comite o infracţiune deosebit de gravă.

Comiterea unor infracţiuni, chiar dacă aceste infracţiuni au o gravitate mare, reflectată în felul şi limitele pedepsei, nu constituie, prin ele însele, temei pentru menţinerea privării de libertate a inculpatului. Pericolul social al faptei nu este singurul element care trebuie luat în seamă pentru a se stabili dacă cercetarea inculpatului în stare de libertate prezintă un pericol pentru ordinea publică, întrucât art. 136 alineat ultim C. pr. pen. precizează că trebuie să se ţină cont de asemenea de scopul măsurii ce urmează a fi luată, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.

Aşa cum CEDO a arătat în cauzele Calmanovici şi Scundeanu împotriva României, în împrejurări asemănătoare, pericolul pentru ordinea publică necesar arestării unei persoane poate fi luat în calcul potrivit art. 5 din Convenţie, în circumstanţe excepţionale şi nu poate fi considerat relevant şi suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să indice că libertatea inculpatului ar tulbura în mod real ordinea publică.

S-a avut în vedere că autorităţile naţionale nu au prezentat fapte concrete în raport cu riscurile asumate în caz de punere în libertate a persoanelor în cauză, că nu au examinat individual situaţia fiecăruia şi că nu au ţinut seama de posibilitatea aplicării de măsuri alternative pentru detenţie.

În final Curtea a constatat că instanţele interne nu au examinat în mod individual situaţia reclamantului, profilul său personal şi situaţia sa familială şi nu au examinat niciodată posibilitatea adoptării uneia dintre măsurile alternative prevăzute de dreptul intern, deşi art. 5 paragraful 3 din Convenţie conţine cerinţa ca autorităţile să ţină seama de asemenea măsuri dacă acuzatul oferă garanţii privind prezentarea la audiere.

Astfel în cauză nu există pericolul de fugă al inculpaţilor, de asemenea nu există pericol de obstrucţionare a justiţiei, la dosar neexistând probe că inculpaţii încearcă să influenţeze vreun martor, de la data săvârşirii faptei.

De asemenea instanţa de recurs a avut în vedere şi prevederile art. 136 alin. (8) C. pr. pen. privind scopul măsurilor preventive, dar şi persoana inculpaţilor astfel încât măsura obligării de a nu părăsi ţara este adecvată în cauză.

Având în vedere faptul că pentru a dispune arestarea preventivă, condiţiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite în mod cumulativ, instanţa de recurs constată că propunerea de arestare preventivă este nefondată motiv pentru care prima instanţă a luat în mod corect faţă de inculpaţi măsura obligării de a nu părăsi ţara.

Detalii: http://legeaz.net/spete-penal/arestarea-preventiva-a-inculpatului-necesitatea-883-2012

In cauza Jiga contra Romaniei, statul roman a fost condamnat, printre altele, pentru incalcarea dreptului garantat in art.5 paragr.3 din Conventie, care protejeaza dreptul la libertate al persoanei. Inculpatul a fost arestat preventiv 11 luni si 24 de zile. Curtea a motivat ca desi anumite infractiuni prezinta un pericol special pentru ordinea publica, acesta scade odata cu trecerea timpului, fapt care impune autoritatilor obligatia de a oferi o motivare concreta si extrem de detaliata cu privire  la persistenta motivelor care justifica arestarea preventiva a unei persoane. Instantele nu au motivat de ce aceasta scurgere a timpului nu a redus pericolul pentru societate care ar fi impus punerea in libertate a inculpatului sau nu a redus pericolul pentru bunul mers al justitiei, mai ales dupa audierea martorilor. Curtea a apreciat ca prelungirea starii de arest nu poate fi motivata doar prin trimiterile pe care instantele de judecata le-au facut la gravitatea faptei, la pedeapsa pe care legea o impune pentru aceasta sau la valoarea prejudiciului. De asemenea instantele au omis sa motiveze de ce alte masuri preventive, precum obligatia de a nu parasi tara, nu putea atinge scopul preventiv al masurii.

Autorul unei note referitore la aceasta decizie [1] a concluzionat ca hotararea Jiga contra Romaniei aduce din nou in discutie prelungirea arestarii preventive dispusa in temeiul art.148 lit.f C.p.p.si ca din pacate nu doar judecatorii care au dispus prelungirea arestarii de fata sunt in culpa, ci este vorba de „un deficit de atitudine a magistratilor romani in raportare la problema arestarii preventive”, deoarece imensa parte a incheierilor  de mentinere sau de prelungire sunt construite pe acelasi calapod, judecatorii romani preferand „in aproape toate cazurile sa se raporteze doar la gravitatea faptei si la existenta unor probe ale culpabilitatii inculpatului pentru a decide mentinerea acestuia in arest perioade lungi de timp.”

Concluziile le consider nedrepte in raport de evolutia pe care instantele judecatoresti au inregistrat-o in ultimii sapte ani in materia arestarii preventive.

In primul rand se impun niste precizari in legatura cu hotararea rezumata. Ea se refera la o cauza in care inculpatul a fost arestat in anul 2002 [2], ca atare in perioada in care masura arestarii preventive era luata de procuror si nu de judecator. Se critica faptul ca instantele nu au motivat

de ce alte masuri preventive, precum obligatia de a nu parasi tara, nu puteau atinge scopul preventiv al masurii luate, insa este de precizat ca nu doar in 2002, cand a fost luata masura in cauza, dar nici in urma modificarilor majore intervenite in materia arestarii preventive,  prin Legea 281/2003 si OUG 66/2003 ( aprobata prin Legea 359/2003), nu era posibil ca instanta sesizata de procuror cu luarea masurii arestarii preventive sa poata lua si o alta masura preventiva, spre exemplu masura obligarii de a nu parasi tara. Singurele solutii posibile erau cele de admitere sau respingere a cererii. Abia dupa modificarile introduse prin Legea 356 /2006 cu privire la art. 145 alin. 1, respectiv 145/1 alin.1 C.p.p., judecatorul poate lua in faza de urmarire penala si masura de a nu parasi tara sau aceea de a nu parasi localitatea, chiar daca a fost sesizat cu luarea masurii arestarii preventive. Este adevarat ca masura arestarii preventive putea fi inlocuita in timpul urmaririi penale cu alta masura preventiva, dar numai in situatia in care se schimbau temeiurile care au determinat luarea acesteia, reglementare in vigoare si in prezent (art.139 C.p.p.).

In al doilea rand, trebuie subliniat ca practica instantei de la Strasbourg a obligat sistemul judiciar roman sa evolueze, sa priveasca arestarea preventiva dintr-o alta perspectiva, cea mai vizibila schimbare fiind aceea ca, spre deosebire de trecut, procentul cauzelor in care se dispune masura arestarii preventive este mult mai mic , trendul descendent fiind clar marcat de momentul in care luarea masurii a trecut de la procuror la judecator.  Este suficient sa ne amintim ca in anii ’90 in majoritatea cauzelor in care se intocmea rechizitoriu inculpatii erau trimisi in judecata in stare de arest preventiv, iar aceasta dura de regula pana la ramanerea definitiva a cauzei. In prezent, doar in situatii exceptionale se dispune arestarea preventiva pentru infractiuni contra patrimoniului cand inculpatul este infractor primar (si ma refer aici si la infractiunile de talharie)  si nu sunt putine cazurile in care nu se ia o astfel de masura preventiva in cazul infractiunilor de omor sau tentativa de omor. Daca s-ar face o statistica, s-ar constata probabil ca procentul arestarilor preventive in Romania pentru infractiunile contra persoanei (ma refer in special la cele de vatamare, vatamare corporala grava, ucidere din culpa, santaj, lipsire de libertate) este mult mai scazut decat in celelalte tari europene, dar este mai ridicat  in cazul infractiunii de furt. Este foarte posibil ca aceasta practica sa fie si rezultatul abordarii pe care a avut-o legiuitorul in materia sanctiunilor penale, fiind suficient sa comparam pedepsele pentru aceste infractiuni si sa le raportam la valoarea juridica protejata pentru a avea un raspuns.

Trebuie de asemenea recunoscut ca sistemul nostru legislativ, in ceea ce priveste masura arestarii preventive, este unul care ofera extrem de multe garantii comparativ cu alte sisteme europene, intrucat termenele in care se iau in discutie prelungirea, respectiv mentinerea arestarii preventive sunt scurte, permitand un control permanent al instantei asupra oportunitatii masurii preventive, iar inculpatii pot formula un numar nelimitat de cereri de revocare, inlocuire, incetare de drept a masurii preventive pe tot parcursul procesului penal. Aceasta este si una din cauzele pentru care, mai ales in cazul mentinerii starii de arest motivarile devin stereotipe, pentru ca este imposibil ca aceeasi instanta sa motiveze

5-10 sau chiar mai multe astfel de incheieri, desi situatia din dosar nu a cunoscut mari transformari si sa ofere de fiecare data argumente noi.

In al treilea rand, este adevarat ca desi in interiorul sistemului juridic s-a simtit o evolutie in materia arestarii preventive, un astfel de salt nu a fost perceput si de mediul social. In ultimii ani majoritatea scandalurilor de presa au plecat de la arestari preventive sau puneri in libertate, nesatisfacatoare in opinia publicului fiind de cele mai multe ori nu doar solutia, ci si motivarea acesteia.

In majoritatea cazurilor arestarile preventive au drept temei art. 148 lit. f Cpp (fostul 148 lit h), – „inculpatul a savarsit o infractiune pentru care legea prevede pedeapsa detentiunii pe viata sau pedeapsa inchisorii mai mare de 4 ani si exista probe ca lasarea in libertate prezinta un pericol concret pentru ordinea publica”  – text care in practica judiciara a suscitat si suscita discutii.

Autorul notei, sintetizand concluziile Curtii, afirma ca in primul rand judecatorii ar trebui sa motiveze intr-o maniera cat mai detaliata in ce consta pericolul pentru ordinea publica care ar putea sa rezulte din punerea in libertate a inculpatului, [3] iar o asemenea motivare nu poate face referire exclusiva nici la gravitatea faptei si nu se poate raporta doar la probele ce sustin culpabilitatea inculpatului.

Daca motivarea arestarii preventive nu se poate baza exclusiv pe gravitatea faptei si nici pe indiciile temeinice ca inculpatul a savarsit acea fapta, intrebarea fireasca ar fi: la ce se poate raporta? Sunt de acord ca arestarea preventiva nu se poate intemeia pe gravitatea infractiunii comise, astfel, nu in toate cazurile in care se savarseste o infractiune de talharie se impune arestarea preventiva (de exemplu daca inculpatul, infractor primar, a impins victima, i-a luat acesteia umbrela din mana si a fugit cu ea), dar nu as ezita sa spun ca gravitatea unei anumite fapte – de exemplu lovirea  unei persoane cu o toporisca in cap, intr-un loc public, si deposedarea de toate bunurile pe care le are asupra sa  – justifica o asemenea masura prin ea insasi, oricat de bun ar fi fost comportamentul inculpatului pana la acel moment (plecam bineinteles de la ipoteza in care exista indicii temeinice cu privire la savarsirea faptei de catre inculpat).

Care este intelesul lit. f a art. 148 C.p.p. [4]?

Pentru a incerca sa definim conceptul de pericol pentru ordinea publica am putea face o paralela cu notiunea de periculozitate.

Romeo Casabona defineste periculozitatea ca  fiind „acea calitate a cuiva de a produce un pericol, adica riscul de a interveni un rau intr-o perioada mai apropiata sau mai departata in timp” [5].

Daca gravitatea faptei savarsite reprezinta un criteriu obiectiv, periculozitatea poate fi perceputa doar prin raportare la o persoana. Dreptul penal actual este interesat doar de periculozitatea manifestata prin comiterea unui delict. Ca atare nu putem privi periculozitatea, desi ea valorifica circumstantele personale ale infractorului, ca pe o notiune complet detasata de fapta penala. O putem defini ca fiind o insusire a unei

persoane la care se apreciaza ca exista probabilitatea de a comite infractiuni [6].

Important  in aprecierea periculozitatii nu sunt atat calitatile persoanei, cat riscul ca aceasta sa comita in viitor un delict. Periculozitatea nu poate fi stabilita insa in mod matematic, ci se bazeaza pe unpronostic ce rareori isi gaseste suport in  lege.

Data fiind limitarea cunostintelor privind comportamentul uman, se pleaca de la prezumtia ca individul care a comis un delict va mai comite si in viitor altul. Sociologii au aratat ca, odata invinse inhibitiile si rezistentele psihice este necesar un efort mult mai mic pentru a repeta un act, de fiecare data cand exista in individ o certa tendinta de a realiza acele comportamente. Nu inseamna ca automat comiterea unui delict trebuie considerata ca un indice determinant al periculozitatii . Revenirea pe calea infractionalitatii raspunde de cele mai multe ori nu unor defecte ale persoanei, ci unor circumstante exterioare extraordinare ce au favorizat delictul [7].

Acest diagnostic de periculozitate se bazeaza pe previzibilitatea unui comportament. M.Cusson apreciaza ca o conduita nu este nici total previzibila, nici total imprevizibila. Problema care apare este tocmai cea legata de imprevizibilitate [8]. S-a constatat ca pentru simplii cetateni predictia este usor de facut, intrucat sunt previzibili din perspectiva comportamentului criminal.  Delincventii periculosi nu sunt condamnati si considerati astfel pentru ca exista siguranta ca vor reveni la violenta, ci pentru ca nu se poate face nici o previziune pentru ei. Cu cat o infractiune este mai rara cu atat este mai dificil de facut o predictie cu privire la autorul ei. De aceea eroarea de predictie apare mai ales la crimele comise cu violenta, pentru ca sunt mai rare [9].

Aceste explicatii privind periculozitatea pot fi translatate si in cazul notiunii de pericol  din cadrul art. 148 lit. f. Pericolul pentru ordinea publica, ca si periculozitatea, reprezinta o predictie , o apreciere asupra comportamentului viitor al inculpatului. De aceea este bizara „pretentia” legiuitorului ca la dosar sa existe probe ca lasarea in libertate prezinta pericol pentru ordinea publica. O asemenea exigenta ar conduce la concluzia ca in nicio situatie nu ar putea fi luata masura arestarii preventive in baza acestui temei, intrucat nu exista astfel de probe. Este si imposibil sa existe probe asupra unor comportamente viitoare.

Se invoca de multe ori de catre aparatori, chiar si in cazurile intens mediatizate ca, desi masura arestarii preventive s-a luat in baza art. 148 lit. f, nu sunt indicate probele referitoare la faptul ca inculpatul prezinta pericol pentru ordinea publica.  Ce probe ar trebui sa existe la dosar pentru dovedirea faptului ca lasarea in libertate prezinta pericol pentru ordinea publica? Ar trebui oare ca organul de urmarire penala sa audieze martori in cauza, din comunitatea in care traieste inculpatul, care sa declare ca au un sentiment de nesiguranta sau ca sunt revoltati de asemenea fapte? Ar trebui sa fie depuse extrase din presa sau din emisiuni TV in care a fost exprimata dezaprobarea fata de inculpat, in

conditiile in care indiciile ce contureaza presupunerea ca fapta a fost savarsita  si gravitatea concreta a acesteia nu pot sta la baza motivarii?

Chiar si in cazul unui  criminal in serie, unde presupun ca nu exista nicio indoiala ca o asemenea masura ar fi justificata, daca interpretam ad literam textul de lege, nu putem vorbi de temeinicia masurii preventive, in situatia in care acesta era  cunoscut ca o persoana linistita, care avea o familie si un loc de munca si care nu a creat niciodata probleme, pentru ca nici aici nu exista probe care sa dovedeasca faptul ca odata pus in libertate acesta ar mai savarsi asemenea fapte. Exista doar probe referitoare la faptele sale trecute (uciderea unor persoane), probe care justifica aprecierea ca punerea sa in libertate reprezinta un risc pentru viata si securitatea altor persoane.

Cat de intens trebuie sa fie acest pericol pentru ordinea publica pentru ca masura preventiva sa poata fi luata? Trebuie sa consideram oare, asa cum se sugereaza de multe ori in apararile facute de inculpati ca pericolul pentru ordinea publica inseamna dovada faptului ca odata pus in libertate inculpatul ar savarsi de indata fapte de o violenta extrema ce ar inspira teroare in randul opiniei publice? Nu cred ca aceasta a fost intentia legiuitorului.

Pericolul pentru ordinea publica reprezinta, in opinia mea, temerea ca, odata pus in libertate, inculpatul ar comite fapte penale , ori ar declansa puternice reactii in randul opiniei publice determinate de fapta savarsita de acesta si de starea sa de libertate.

Ce criterii de evaluare ar trebui folosite pentru a se putea aprecia daca punerea in libertate a inculpatului prezinta pericol pentru ordinea publica sau nu ? In primul rand gravitatea concreta a faptei comise, care nu trebuie  confundata cu pericolul social al infractiunii savarsite (care este relevat in pedeapsa prevazuta de lege), iar in al doilea rand circumstantele personale ale inculpatului(antecedente penale, atitudinea inculpatului fata de fapta si urmarile sale,etc.). aceste doua elemente conjugate contribuie la formarea opiniei judecatorului care va aprecia daca inculpatul prezinta pericol pentru ordinea publica.

Consider ca in unele situatii gravitatea deosebita a faptei comise poate fi suficienta pentru a contura aprecierea ca inculpatul prezinta pericol pentru ordinea publica (de exemplu atunci cand inculpatul a comis fapte de violenta extrema).

In alte situatii antecedentele penale pot sedimenta convingerea ca inculpatul va comite o noua infractiune (atunci cand gravitatea faptei nu ar impune prin ea insasi o asemenea masura, insa inculpatul a mai fost condamnat in repetate randuri pentru acelasi gen de infractiune). Dar spre deosebire de gravitatea faptei, care poate deveni criteriu unic in aprecierea existentei pericolului pentru ordinea publica, antecedentele penale pot juca un rol principal in aceasta apreciere, fara a fi unic criteriu, intrucat legea impune savarsirea unei infractiuni de o anumita gravitate (pentru care sanctiunea este detentiunea pe viata sau  inchisoarea mai mare de 4 ani).

Utilizarea ca principal criteriu in dispunerea masurii arestarii preventive a gravitatii faptei are ca efect si asigurarea unei „previzibilitati” (care are un alt inteles decat cel impus de principiile CEDO), in sensul ca s-ar crea asteptarea in randul opiniei publice ca pentru o fapta de anumita gravitate sa se dispuna o masura preventiva de o asemenea gravitate, indiferent de circumstantele personale ale inculpatului (sau invinuitului).

In al patrulea rand este adevarat ca instantele romanesti se confrunta cu o problema de redactare in ceea ce priveste luarea, mentinerea si prelungirea masurii arestarii preventive. Ambiguitatea temeiului prevazut la art. 148 lit. f C.p.p. [10], intervalul relativ scurt de timp la care se analizeaza masura preventiva (30 de zile in cazul prelungirii si 60 de zile in cazul mentinerii pentru inculpatii majori, pentru minori intervalele fiind mai scurte), conduc inevitabil la o repetitie a motivelor ce impun o solutie de privare de libertate mai ales ca hotararile pronuntate pot fi atacate cu recurs si ca atare, chiar daca anumite argumente nu ar fi prezentate de prima instanta, ar putea fi expuse de cea de recurs.

In ceea ce priveste luarea masurii arestarii preventive, instantele romanesti se confrunta cu o dificultate a analizarii temeiniciei luarii unei astfel de masuri, dat fiind ca in multe situatii faptuitorul este retinut imediat dupa savarsirea faptei insa durata retinerii de doar 24 de ore, interval in care trebuie stranse probe, trebuie audiat inculpatul de catre politie, procuror, judecator si pronuntata si solutia pentru a evita sustragerea inculpatului sau invinuitului de la arestare atunci cand hotararea este in acest sens, supun organele judiciare unei lupte continue cu cronometrul, neadecvata situatiei in care se analizeaza libertatea unei persoane. Este greu de crezut ca in acest interval, organele de urmarire penala ar putea sa stranga date despre persoana inculpatului, altele decat cele ce tin strict de faptul daca acesta este sau nu recidivist, date necesare si ele in analiza oportunitatii luarii masurii preventive.

Cat priveste strict motivarea hotararii de luare, prelungire, mentinere a masurii arestarii preventive, instantele sunt obligate sa foloseasca formule generale pentru ca o analiza prea amanuntita a probatoriului ar duce inevitabil la o antepronuntare. Iata de ce motivarea pare deseori stereotipa si abstracta, pentru ca este foarte greu de gasit o cale de mijloc intre cele doua pericole  – motivarea insuficienta si antepronuntarea in ceea ce priveste vinovatia.

Pe de alta parte trebuie spus ca in aproape toate cazurile, analiza facuta de judecator sau instanta in cazul luarii, mentinerii, prelungirii masurii arestarii preventive este mult mai complexa decat cea care transpare din hotararea judecatoreasca. Putem deduce amploarea acestei analize mai curand din hotararile prin care se respinge propunerea de luare sau cererea de prelungire a masurii preventive.

De exemplu, daca la dosar exista indicii temeinice cu privire la comiterea infractiunii de catre inculpat, dar previziunea judecatorului care analizeaza cererea este ca nu exista perspectiva administrarii altor probe, iar cele existente la acel moment ar fi insuficiente pentru obtinerea unei condamnari, desi exista indicii suficiente pentru luarea sau prelungirea

masurii, solutia va fi una de respingere a cererii, pentru ca este lipsit de sens sa arestezi sau sa prelungesti arestarea unei persoane despre care crezi ca urmeaza a fi achitata.

Probabil ca in incheiere nu vor aparea toate aceste rationamente, ci se va vorbi doar despre insuficienta indiciilor temeinice care sa contureze prezumtia rezonabila ca inculpatul a savarsit o fapta penala, pentru ca rolul judecatorului nu este acela ca prin intermediul unei asemenea hotarari sa faca o evaluare a tacticii urmate de organul de urmarire penala.

Un alt exemplu, este acela in care se invoca nelegalitatea unor probe de catre aparare. De regula instantele obisnuiesc sa motiveze ca la luarea masurii arestarii preventive nu se face o analiza a legalitatii probelor administrate, intrucat in acest moment intereseaza doar indiciile, o asemenea atributie revenind instantei care solutioneaza fondul cauzei. Nu inseamna ca de cele mai multe ori instantele nu fac o analiza a legalitatii probatoriului. Daca exista si alte indicii ce justifica aprecierea ca s-a savarsit  o fapta penala, motivarea legalitatii probelor indicate ar fi inutila si ar exista riscul unei antepronuntari asupra legalitatii acestora. Daca insa judecatorul constata ca toate probele administrate sunt nelegale si acest aspect nu poate fi remediat, solutia logica ar fi respingerea propunerii de luare a masurii preventive si de aceasta data motivarea va cuprinde si o analiza a legalitatii probatoriului administrat.

O  alta dovada a faptului ca la solutionarea cererii de luare a masurii preventive in temeiul art.148 lit.f  nu se analizeaza doar gravitatea faptei comise este si aceea in care cererea se respinge, desi infractiunile retinute in sarcina inculpatului sunt grave, cu motivarea ca de la savarsirea faptei pana la momentul formularii cererii a trecut o perioada mare de timp in care inculpatul s-a aflat in libertate si nu a relevat un pericol pentru ordinea publica.

Sunt doar cateva exemple care dovedesc ca luarea, prelungirea sau mentinerea arestarii preventive nu reprezinta un automatism asa cum s-ar putea crede uneori, poate intemeiat din lecturarea unor hotarari judecatoresti. Prezumtia de nevinovatie si modul in care sunt redactate temeiurile arestarii preventive, obliga insa instantele la folosirea unor stereotipii.

In al cincilea rand, motivarile instantelor sunt nesatisfacatoare si pentru ca la nivel conceptual nu este inca foarte clar ce finalitate se urmareste prin luarea masurii  arestarii preventive.

Curtea de la Strasbourg afirma ca arestarea preventiva nu este o forma de executare anticipata a pedepsei, ci o masura procedurala cu scop pur preventiv. Scopul pur preventiv la cine se raporteaza, la inculpat, la societate? Incercam prin aceasta masura sa protejam societatea impotriva unui individ periculos, si izolandu-l pana la pronuntarea unei hotarari, il impiedicam sa savarseasca alte fapte penale? Urmarim realizarea unei preventii generale prin intermediul coercitiei pe care o presupune privarea de libertate, in speranta ca ceilalti cetateni nu vor fi tentati sa savarseasca asemenea fapte, avand exemplul arestarii preventive a unei persoane ce a

comis o astfel de infractiune? Sau poate ca arestarea are o finalitate asemanatoare preventiei speciale in cazul pedepsei, in sensul ca reprezinta un avertisment pentru inculpat de a-si schimba comportamentul, avand in vedere ca pana la pronuntarea unei pedepse ar putea trece o perioada mare de timp?

Legea noastra procesual penala fixeaza drept scop al masurilor preventive asigurarea bunei desfasurari a procesului penal si impiedicarea sustragerii invinuitului sau inculpatului de la urmarirea penala, de la judecata ori de la executarea pedepsei(art.136 C.p.p.). Cred insa ca asemenea finalitati ar putea justifica arestarea preventiva in cazul oricarei infractiuni, pentru ca in toate cazurile este de preferat sa existe o buna desfasurare a procesului penal si o impiedicare a inculpatului de a se sustrage raspunderii penale. Cu toate acestea, legea nu permite arestarea preventiva decat in cazul infractiunilor de o anumita gravitate, ceea ce inseamna ca exista si alte scopuri ale arestarii preventive, care nu sunt enuntate de legiuitor.

Jurisprudenta CEDO nu traseaza scopurile ce ar trebui urmarite prin intermediul arestarii preventive. Este adevarat ca ar fi  exagerat sa pretindem  Curtii sa se comporte ca un organ legiuitor, atata vreme cat menirea sa este alta. Prin indiciile continute in motivarile unor cauze, Curtea ofera insa piste false cu privire la aceste scopuri.

In cauza Jiga contra Romaniei a apreciat ca pericolul social pentru ordinea publica pe care il prezinta inculpatul scade odata cu trecerea timpului, iar instantele nu au oferit o explicatie concreta cu privire la persistenta motivelor ce justifica lipsirea de libertate. Cred ca pericolul pe care inculpatul il prezinta pentru ordinea publica nu scade de la o luna la alta (acesta a fost arestat 11 luni si 24 de zile pentru o infractiune de coruptie), ceea ce scade este rezonanta in randul opiniei publice a unei asemenea fapte care a fost mediatizata. Instanta europeana putea eventual sa aprecieze ca durata masurii preventive a devenit nerezonabila in raport de gravitatea faptei.

Observatia este insa interesanta pentru ca reflecta opinia Curtii in raport de scopul arestarii preventive. Daca ar fi sa redam intr-un limbaj neacademic, morala Curtii ar fi: arestati-l pana se linisteste opinia publica si apoi puneti-l in libertate. Desi vorbeste despre arestarea preventiva ca despre o masura provizorie, lasand impresia ca este vorba despre protejarea societatii impotriva unor fapte grave,  motivarea Curtii este mai degraba in sensul ca arestarea preventiva poate fi dispusa pe post de sperietoare pentru ceilalti, care ar fi dispusi sa comita astfel de fapte.

Curtea mai critica faptul ca  instantele nu au explicat de ce persista pericolul pentru bunul mers al justitiei si dupa audierea martorilor. Daca ar fi sa discutam la nivel de principiu in materie de arestare preventiva si sa tinem cont de aceasta opinie, ar trebui sa tragem concluzia ca niciodata cauzele in faza de apel sau recurs nu pot fi judecate cu inculpati in stare de arest preventiv (mai ales cand acestia nu sunt arestati pentru infractiuni de violenta), pentru ca probele au fost deja administrate si nu mai exista niciun risc pentru buna administrare a justitiei. Daca la luarea masurii preventive nu au fost avute in vedere alte temeiuri decat cel de la

lit.f) a art.148 Cpp si inculpatul a recunoscut ori a fost solutionata cauza in fond, teoretic, nu s-ar mai justifica o asemenea masura. Curtea este insa inconsecventa si este suficient sa constatam cum a inteles sa interpreteze art.5 al Conventiei (alin.1 literele a si c) din perspectiva termenului rezonabil pentru a demonstra aceasta.  Se pretinde instantelor nationale sa motiveze de ce se mai impune mentinerea arestarii preventive dupa audierea martorilor sau administrarea unor probe, insa exigenta aceasta nu se mai mentine de Curte dupa pronuntarea unei hotarari de condamnare, cand au fost administrate toate probele, inventandu-se chiar un artificiu , si anume ca inculpatul, dupa ce se pronunta prima instanta, este arestat in baza hotararii de condamnare, desi in realitate este vorba tot de arestarea preventiva, lipsirea de libertate fiind intemeiata pe mandatul de arestare preventiva si nu pe unul de executare a pedepsei. Explicatia este probabil aceea ca desi ne aflam teoretic in fata unei masuri preventive, „care nu este o forma anticipata de executare a pedepsei”, si fata de care ar trebui manifestate aceleasi exigente, Curtea este dispusa sa o priveasca de aceasta data pragmatic, plecand  de la considerentul ca daca o instanta a constatat existenta vinovatiei, sunt multe sanse ca hotararea definitiva sa consfinteasca aceasta constatare, iar o punere in libertate a inculpatului dupa condamnarea la instanta de fond, urmata de incarcerarea in baza mandatului de executare a pedepsei ar conduce la o franare a celeritatii desfasurarii procesului penal. Pe aceasta cale se consacra insa o prezumtie de nevinovatie de rang doi pentru inculpatii a caror cauza se afla la instantele de control judiciar si care au fost condamnati in prima instanta.

In alte cauze, [11] Curtea a subliniat ca persistenta motivelor plauzibile cu privire la savarsirea unei infractiuni nu mai este suficienta dupa o anumita perioada de timp , trebuind relevata fie protejarea ordinii publice, fie existenta pericolului de fuga, fie a riscului savarsirii unei noi infractiuni.

Motivele acestea, daca au existat la momentul arestarii, trebuie evidentiate prin retinerea si a altor temeiuri (lit.b,e) pentru arestarea preventiva, pe langa cel de la lit.f). Daca ele nu au existat, in cazuri extrem de rare pot aparea pe durata procesului penal, astfel incat sa ofere posibilitatea unei motivari diferite a prelungirii sau mentinerii arestarii preventive. Simpla enuntare de catre instanta ca prin punerea in libertate a inculpatului ar exista riscul influentarii martorilor, pericolul ca inculpatul sa fuga,etc., daca acestea nu au o acoperire in actele dosarului, reprezinta tot o motivare formala.

Analizand continutul textului de la 148 lit. f si acceptand varianta ca prin arestare preventiva se urmareste doar protejarea societatii fata de inculpat ar trebui sa tragem concluzia ca arestarea preventiva ar trebui limitata la cazul infractiunilor de violenta si numai in masura in care s-ar aprecia ca astfel de fapte ar putea fi repetate, precum si in cazul celor care au suferit mai multe condamnari. Ca atare, in cazul infractiunilor de coruptie sau al celor economice s-ar putea aprecia ca arestarea preventiva intemeiata pe dispozitiile art.148 lit.f nu ar trebui luata niciodata. De asemenea, o interpretare ad literam a textului de la art.148 lit.f  ar

impiedica posibilitatea luarii unei astfel de masuri in cazul infractiunilor savarsite din culpa.

S-ar naste insa o noua problema – sentimentul de justitie al cetatenilor ar fi infrant pentru ca s-ar crea impresia unei profunde inechitati sociale. Masura arestarii preventive ar putea fi luata in cazul celor care fura, care talharesc, dar niciodata impotriva inaltilor functionari corupti, a celor acuzati de infractiuni economico-financiare, etc. deoarece, de regula, acestia sunt persoane cu o buna imagine in societate, pentru care nu ar putea fi motivat pericolul pentru ordinea publica in conformitate cu interpretarea literala a art.148 lit f) si exigentele CEDO. Deplasarea accentului de la fapta la persoana in materia arestarii preventive ar putea deveni periculoasa, pentru ca s-ar putea crea impresia ca masura este dispusa doar pentru cei apartinand unor clase sociale defavorizate.

Mai apare insa un aspect foarte important si anume acela ca la nivel de mentalitate colectiva, motivele ce justifica o arestare preventiva nu se suprapun celor cuprinse in legea procesual penala, si ma refer din nou aici la continutul art. 148 lit. f Cod procedura penala.

Curtea Europeana de la Strasbourg incearca sa dea satisfactie mentalitatii colective, obligand insa instantele sa se incadreze in sabloanele stricte ale legii, si mai mult, sa fie extrem de creative atunci cand trebuie sa explice de ce legea le permite sa dispuna o astfel de masura. Pentru o mai buna intelegere ar fi suficient sa luam un exemplu simplu. Daca un politist ia mita si recunoaste in fata instantei savarsirea faptei, dispozitiile art. 148 lit. h Cod procedura penala nu ar putea sa ofere instantei nici un sprijin pentru motivarea masurii arestarii preventive, mai ales in situatia in care inculpatul parea a fi pana la momentul retinerii un model de comportament in societate, la aceste argumente adaugandu-se si acela ca, in viitor  comiterea unor fapte asemanatoare ar fi imposibila, intrucat odata cu punerea in miscare a actiunii penale inculpatul nu mai poate detine functia ce i-a facilitat comiterea infractiunii. Masura arestarii preventive pare insa pe deplin justificata in opinia cetatenilor, avand in vedere ca inculpatul chemat sa asigure ordinea publica a savarsit o astfel de fapta.

Ca atare nemultumirile in ceea ce priveste motivarea masurii arestarii preventive pleaca in buna parte de la defectuozitatea redactarii textului de lege dar si de la faptul ca urmarim prin intermediul arestarii preventive aspecte pe care nu dorim sa le recunoastem. Desi afirmam ca arestarea preventiva este o masura temporara prin intermediul careia protejam societatea de indivizii periculosi, prin arestarea preventiva se urmareste in realitate si o satisfacere imediata a sentimentului de justitie in randul populatiei, care nu poate fi asigurata prin intermediul pedepsei (pentru ca de la momentul savarsirii faptei pana la pronuntarea unei hotarari definitive trece de regula o perioada mare de timp), si o intimidare a celorlalti cetateni predispusi la savarsirea de fapte penale. Doar atunci cand vom renunta la abordarea ipocrita conform careia una gandim si alta motivam pentru ca textele de lege si  jurisprudenta CEDO ne-o cer, desi nici vointa reala a

acestora nu este in consonanta cu cele pretinse, vom avea motivari pertinente si credibile in materia arestarii preventive.

[1] Radu Chirita – nota publicata in revista Curierul Judiciar, nr. 4/ 2010, pg.189[2] Si Curtea Europeana a Drepturilor Omului se inscrie in traditia instantelor pe care le critica, in sensul ca a solutionat o cauza (in care nu trebuia sa stabileasca situatii de fapt si vinovatii si unde nu au existat cai de atac) in sase ani de zile, plangerea fiind formulata in 2004.[3] Problema motivarii pericolului pentru ordinea publica se pune cred eu in principal in cazul luarii masurii preventive, pentru ca la prelungirea sau mentinerea ei se pleaca de la premisa ca acest pericol a existat la momentul luarii si se cerceteaza daca nu au incetate temeiurile care au determinat luarea masurii[4] A se vedea C. Rotaru  – Consideratii privind temeiurile care stau la baza masurii arestarii preventive, Curierul Judiciar nr.11/2006, pg. 54[5] Carlos Maria Romeo Casabona – Peligrosidad y Derecho Penal preventivo, Ed. Bosch,Barcelona,1986, pg. 15-16[6] Carlos Maria Romeo Casabona – op.cit., pg. 17-18[7] Carlos Maria Romeo Casabona – op.cit., pg. 32[8] Maurice Cusson –Pourquoi punir?, Ed.Dalloz, Paris, 1987, pg. 133-134[9] M.Cusson – op.cit. , pg. 133-134[10] In noul Cod de procedura penala temeiul din actualul art.148 lit.f a fost inlocuit cu un text  mai adecvat, care permite luarea masurii preventive in cazul unor infractiuni grave, daca pe baza evaluarii gravitatii faptei, a modului si circumstantelor de comitere a acesteia, a anturajului si a mediului din care acesta provine, a antecedentelor  penale si a altor imprejurari privitoare la persoana acestuia, se constata ca privarea sa de libertate este necesara pentru inlaturarea unei  stari de pericol pentru ordinea publica (art.223 alin 2).[11] Cauza Labita contra Italiei, hotararea din 6 aprilie 2000, cauza Matskus contra Rusiei , hotararea din 21 februarie 2008, cauza Pyrak contra Poloniei, hotararea din12 februarie 2008, etc.

CAPITOLUL I. Dreptul la libertate şi siguranţă. Consideraţii introductive.

 

Secţiunea I. Importanţa, scopul, domeniul de aplicabilitate al art. 5 din CEDO.

 

Libertatea individuală şi siguranţa persoanei reprezintă una dintre cele mai sensibile şi complexe valori ale fiinţei umane care alături de alte drepturi fundamentale ocupă un rol primordial în cadrul unei societăţi democratice. În urma transformărilor survenite în societatea românească după anul 1990, odată cu abolirea regimului totalitar, libertatea şi siguranţa individuală a făcut obiectul unor reglementări constituţionale tot mai clare şi mai detaliate, în scopul evitării interpretărilor arbitrare din partea autorităţilor. Astfel, în art. 23 alin (1) din Constituţie[1] se prevede expres şi

necondiţionat „Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile”.

De asemenea, în urma dezvoltării economico-sociale şi a declanşării procesului de armonizare a legislaţiei naţionale cu dispoziţiile europene, documentele internaţionale în materia drepturilor omului şi nu numai, au căpătat o tot mai mare importanţă. În acest context, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reprezintă instrumentul principal care asigură protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Prin raportare la dispoziţiile acesteia şi la jurisprudenţa CEDO în materie, se observă acordarea unei atenţii sporite libertăţii individuale tocmai datorită caracterului esenţial al acestui drept pentru fiinţa umană, nerespectarea lui având consecinţe importante atât din punct de vedere fizic cât şi psihic şi social.

Garantarea libertăţii persoanei a constituit una dintre preocupările continue ale legiuitorului român, motiv pentru care în prezent dispoziţiile interne în materia protecţiei dreptului la libertate şi siguranţă individuală, consacrate în Constituţie (art. 23) şi Codul de procedură penală (art. 5), urmăresc satisfacerea exigenţelor CEDO, care din momentul ratificării a devenit obligatorie în dreptul intern. Asemănător prevederilor constituţionale, art.5 din Convenţie garantează în termeni precişi dreptul la libertate şi siguranţă al oricărei persoane. În completare, acest text prevede în mod expres şi limitativ cazurile şi condiţiileîn care este permisă limitarea libertăţii persoanei (art 5 § 1 lit. a-f ), precum şi garanţiile recunoscute persoanelor private de libertate ( art. 5 § 2-5)[2].

În ceea ce priveşte importanţa a art. 5 din CEDO, aceasta rezultă între altele, din informaţiile statistice prezentate de Curte : în funcţie de numărul de încălcări constatate în hotărâri pronunţate în anul 2009, art. 5 ocupa locul trei în randul celor mai violate articole de către statele semnatare ale Convenţiei, după art. 6 (dreptul la un proces echitabil) şi art. 1 al Protocolului nr. 1 (protecţia dreptului de proprietate). De asemenea, mai trebuie precizat că unele dintre cele mai importante hotărâri pronunţate relativ recent în cauzele împotriva României, privesc printre altele şi încălcarea dispoziţiilor art. 5 din CEDO .

Referitor la determinarea domeniului de aplicabilitate a art. 5 din Convenţie, pornind de la o analiză sumară a acestui text, putem constata aplicabilitatea cu caracter universal a acestor dispoziţii. Astfel, dreptul la libertate şi siguranţă aparţine oricărei persoane, inclusiv celor aflate în stare de arest preventiv sau în stare de detenţie în urma pronunţării unei hotărâri de condamnare, deoarece orice persoană, în libertate sau deţinută, are dreptul la protecţie, adică dreptul de a nu fi sau nu ramâne privată de libertate, decât cu respectarea exigenţelor art. 5[3].

2  A se vedea în acest sens Raportul de Activitate al Curţii Europene pe anul 2009, sectiunea XIII „Informaţii statistice”, pag. 141, accesibil on-line la adresa: www.echr.coe.int – în anul 2009 privitor la art. 5 au fost 342 de încălcări, în ceea ce priveşte art. 6 au fost 931 de încălcări, iar referitor la art. 1 din Protocolul 1 au fost 385 de încălcări; pentru o mai amplă prezentare de ordin statistic a situaţiei statului român în faţa judecătorilor de la Strasbourg a se vedea Radu Chiriţă, România în faţa CEDO

perioada ianuarie 2009-iunie 2009, în Revista Curierul Judiciar, nr. 2/2009.3  CEDO, hot. Scundeanu c. Ro. din 16 februarie 2010; hot. Răducu c. Ro., din 7 aprilie 2009; hot. Mihuţă c. Ro. din martie 2009; hot. Toma c. Ro. din 24 februarie 2009; hot. Tarău c. Ro. din 24 februarie 2009; hot. Calmanovici c. Ro. din 1 iulie 2008; Tase c. Ro. din 10 iunie 2008; Galliani c. Ro. din 10 iunie 2008; Lăpuşan c. Ro. din 13 mai 2008; Varga c. Ro. din 11 martie 2008; Samoilă şi Cionca c. Ro. din 4 martie 2008.

 

Noţiunea de „libertate” în sensul Convenţiei şi al reglementărilor constituţionale, a fost percepută în accepţiunea sa clasică, adică libertatea fizică a persoanei de a pleca şi de a veni, de a se deplasa în mod liber[4]. Privitor la înţelesul conceptului de „drept la siguranţă sunt necesare anumite precizări care au făcut obiectul analizei doctrinare. Astfel, asa cum s-a arătat în literatura de specialitate[5] „libertatea şi siguranţa trebuie privite împreună, ca un drept fundamental ce nu cunoaşte alternativă; există libertate sau stare delipsire de libertate, după cum starea de semi-libertate, de libertate sub supraveghere sau libertate condiţionată sunt privite ca lipsiri de libertate.” Aşadar, neputând fi detaşată de libertatea fizică, dreptul la siguranţă semnifică faptul că nici o persoană nu poate fi supusă ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice în dreptul său la libertate[6]. Pentru a se asigura dreptul la siguranţă al persoanei, orice măsură luată în temeiul art. 5 din Convenţie trebuie să respecte condiţiile de formă şi de fond prevăzute de legislaţia naţională[7], ceea ce înseamnă că în acest sens noţiunea de „siguranţă” se suprapune peste cea de „legalitate”[8]. Cu toate acestea, folosirea ambilor termeni nu trebuie să conducă la ideea că autorităţile ar avea obligaţia de a asigura „securitatea persoanei”, înţeleasă ca securitate socială, fizică, ori economică[9], deoarece o astfel de interpretare depăşeşte domeniul de aplicabilitate al art.5.

Astfel, aşa cum rezultă din cele prezentate mai sus, dar şi din bogata jurisprudenţă a Curţii Europene, întregul text al art. 5 din Convenţie gravitează în jurul unui singur scop şi anume protecţia libertăţii şi siguranţei persoanei împotriva arestărilor şi deţinerilor arbitrare[10]. În acest sens s-a arătat[11] că o privaţiune de libertate va fi considerată inacceptabilă dacă ea constituie un mijloc de interferenţă cu alte drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie sau dacă ea se bazează pe o lege aplicată arbitrar sau care poate fi considerată deficientă.

 

Secţiunea II. înţelesul juridic şi caracterele noţiunii de „privare de libertate ” în sensul art. 5 din CEDO. Jurisprudenţă.

 

Datorită complexităţii dreptului la libertate şi siguranţă, dar şi datorită consecinţelor imediate a acestuia asupra exercitării altor drepturi fundamentale ocrotite de Convenţie cum ar fi dreptul la viaţă privată şi familială (art. 8), dreptul la libertate de exprimare

(art.10), dreptul la libertate de mişcare (art. 2 din Protocolul nr. 4), noţiunea de „privare

nu a fost definită expres în cuprinsul dispoziţiilor europene. Astfel, îndeterminarea câmpului său de aplicabilitate jurisprudenţa Curţii Europene a avut un rolimportant, arătând în hotărârile sale[12] că analiza existenţei unei privări de libertate trebuie săse facă                     prin raportare la particularităţile fiecărei cauze, luând în considerare un

ansamblu de criterii precum: natura şi durata măsurii, efectele sau modalităţiile de executare.

Mai trebuie amintit şi faptul că articolul analizat nu oferă protecţie împotriva formelor mai puţin grave de limitare a libertăţii individuale cum ar fi de exemplu, aplicarea legilor de circulaţie la care se referă art. 2 din Protocolul nr. 4[13], supravegherea deţinuţilor eliberaţi condiţionat care au obligaţia de a se prezenta periodic la poliţie[14], interdicţia de a circula pe timp de noapte sau alte feluri de reglementări care nu restrâng în mod grav libertatea unui individ[15]. Tot astfel, vizând doar cazurile şi condiţiile în care poate interveni o privare de libertate, sub incidenţa art. 5 din Convenţie nu intră modalităţile în care sunt puse în executare măsurile privative de libertate, inclusiv condiţiile de detenţie[16].

În doctrină s-a arătat că între privarea de libertate şi restrângerea libertăţii de mişcare nu există decât o diferenţă de intensitate, nu de natură sau de esenţă. Astfel, folosind un criteriu de ordin cantitativ,

atunci când libertatea de mişcare suferă atingeri atât de serioase încât este golită de substanţă[17]. În acest sens a decis Curtea în afacerea Guzzardi c. Italia[18], considerând că impunerea unei reşedinţe obligatorii a reclamantului timp de 16 luni pe o insulă pustie, având posibilitatea de mişcare pe un perimetru de 2,5 km[19], constituie o privare de libertate în sensul art. 5 din Convenţie.

În cele ce urmează, vom analiza existenţa privării de libertate prin raportare la diferite criterii avute în vedere în jurisprudenţa CEDO.

Aşa cum am precizat şi anterior se vor lua în considerare, procedându-se la o examinare atentă a acestor elemente. Astfel, în cauza Engel c. Olanda[20] Curtea a arătat că dispoziţiile art. 5 nu trebuie interpretate în mod mecanic, că nu orice privare de libertate constituie o încălcare a dispoziţiilor amintite. Astfel, tinând cont de specificul calităţii de militar, anumite sancţiuni sau măsuri disciplinare aplicate acestora (în speţă consemnarea soldaţilor în cazărmi) nu constituie privări de libertate, deşi pentru o persoană civilă, aceeaşi măsură ar avea caracterul unei ingerinţe în libertatea sa. Curtea a mai reţinut că alte măsuri disciplinare aplicate militarilor precum închiderea lor în celule, constituie o privare de libertate în sensul art. 5 deoarece o asemenea sancţiune depăşeşte condiţiile normale impuse de serviciul militar.

În ceea ce priveşte                                             , Curtea a arătat cu prilejul cauzei De

Wilde, Ooms şi Versyp c. Belgiei că şi într-o asemenea situaţie poate să existe privare de libertate. Faptul că reclamanţii s-au prezentat de bună

voie în faţa autorităţilor şi că detenţia ulterioară a lor a fost rezultatul formulării unei cereri în acest sens, nu este un argument suficient pentru ca o persoană să piardă beneficiul acestui drept. Asfel, caracterul inalienabil al dreptului la libertate face ca o asemenea „detenţie acceptată” să poată fi considerată nelegală[21]. În contextul analizat, în literatura de specialitate[22] s-a arătat că lipsa consimţământului poate fi dedusă nu numai din mijloacele fizice de reţinere a persoanei (închiderea într-o cameră, cătuşe) ci şi din mijloace psihice, fiind suficient ca persoana respectivă să aibă impresia că nu poate părăsi o încăpere fără consecinţe serioase.

2 CEDO, hot. De Wilde, Ooms şi Versyp c. Belgiei din 18 iunie 1971.

 

Un alt criteriu avut în vedere în jurisprudenţa CEDO este intervalul de timp care trebuie să curgă pentru a se putea vorbi de existenţa unei privări de libertate. În acest context s-a precizat doar faptul că un interval de timp foarte scurt nu înlătură aplicabilitatea art. 5 din Convenţie[23]. Astfel, în cauza relativ recentă, Foka c. Turciei[24] Curtea a arătat că,deşi reclamanta stătuse la poliţie numai câteva ore necesare pentru îndeplinirea unor formalităţi, faptul că fusese dusă acolo cu forţa, constituie un element de constrângere care a afectat nu doar libertatea de deplasare a acesteia, ci şi libertatea sa în general, dispoziţiile art. 5 fiind aplicabile. În acelaşi sens în cauza Quinn c. Franţa[25]Curtea a decis că reţinerea unei persoane arestată preventiv încă aproximativ 12 ore, deşi instanţa dispusese în ziua respectivă punerea ei în libertate, este contrară dispoziţiilor art. 5 din Convenţie.

Subliniem faptul că, deşi în marea majoritate a cazurilor, ingerinţa în dreptul lalibertate a persoanelor este concretizată într-un act ce provine de la stat, nu trebuie pierdutedin vedere acele ipoteze în care privarea de libertate este rezultatul direct al unor activităţirealizate de persoane private . Astfel, aşa cum s-a susţinut în literatura de specialitate, pelângă                                 de a nu restrânge în mod nejustificat libertatea persoanei, statul

are şi                                 de a proteja persoanele aflate sub jurisdicţia lor de privările de

libertate realizate de alti particulari (incriminarea răpirilor, efectuarea de anchete eficace în astfel de cazuri) . O soluţie contrară ar fi incompatibilă cu principiul garantării efective a drepturilor din Convenţie deoarece ar limita drastic protecţia oferită de art. 5 iar pe lângă aceasta, prin raportare la alte articole din Convenţie (art. 2, 3, 8), ar fi singura dispoziţie care nu ar genera şi obligaţii pozitive în sarcina unui stat[26].

Aşa cum reiese din analiza jurisprudenţei Curţii prezentată anterior, noţiunea de „privare de libertate” se circumscrie unor ipoteze variate, care trebuie analizate pe baza unui complex de criterii de natură obiectivă şi

subiectivă. În doctrina română[27] s-a arătat că pentru a suferi o privare de libertate,

2 CEDO, hot. Riera Blume şi alţii c. Spania din 10 octombrie 1999 – în R. Chiriţă, Culegere1950-2001- ingerinţa în dreptul la libertate al unei persoane există nu doar în situaţia care agenţii statului sunt direct răspunzători, ci şi atunci când privarea de libertate este realizată de terţi dar cu colaborarea autorităţiilor, fără de care privarea nu ar fi avut loc.3 Bianca Selejan Guţan, Protecţia Europeană a Drepturilor Omului, Ed. C.H.Beck, Bucure2008,

pag.1409.

 

persoane cu terţii, imposibilitatea temporară de a părăsi anumite zone determinate, constante, la care se adaugă un aspect de ordin subiectiv, anume sentimentul de izolare şi de imposibilitate de a-şi desfăşura normal viaţa, pe care îl are persoana în cauză. Plecând de la această afirmaţie câteva precizări sunt necesare în legătură cu existenţa unei privări de libertate în cazul arestului la domiciliu, context în care, poziţia instanţelor române este cel puţin bizară.

În                                                 , Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat

incidenţa noţiunii de privare de libertate, prin raportare la un anumit spaţiu ce nu a putut fi părăsit. Prin urmare, în concepţia Curţii, arestul la domiciliu reprezintă o măsură cu un grad suficient de constrângere pentru ca aceasta să fie considerată o „privare de libertate”[28]în sensul art. 5 din Convenţie, neputând fi asimilată cu măsurile preventive restrictive de drepturi. Nu de aceeaşi părere este şi instanţa noastră supremă, care într-o decizie relativ recentă[29] a arătat că „durata arestării la domiciliu dispusă de autorităţile străine, constituie o măsură echivalentă cu obligarea de a nu părăsi localitatea prevăzută în art. 145 C. proc. pen. astfel încât nu reprezintă o privare de libertate care să poată fi dedusă din durata pedepsei închisorii de executat”.

3 Î.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4990 din 4 septembrie 2006, accesibilă pe site-ul Î.C.C.J.: www.scj.ro.

 

Un an mai târziu, prin decizia nr. 4990 din 4 septembrie 2006 , Î.C.C.J. nu s-a abătut de la jurisprudenţa anterioară, deşi potrivit art. 18 alin (1) din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală[30], durata arestului executat în străinătate în îndeplinirea unei cereri de extrădare formulate de autorităţile române se compută din durata pedepsei aplicate de instanţele române. În spetă, inculpatul H.M, condamnat la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare, a cerut deducerea din pedeapsa de executat a perioadei în care acesta a fost arestat provizoriu în vederea extrădării în România. Astfel, din 13 aprilie 2004, cand a fost localizat în Italia şi până la 11 iulie 2005, când s-a făcut predarea cătrea autorităţiile române, faţă de inculpat, Curtea de Apel din Torino a dispus măsura obligării de a nu părăsi

locuinţa. În raport cu solicitările reclamantului, Î.C.C.J. a reţinut că dispoziţiile art. 18 din Legea 302/2004 se aplică doar măsurii reţinerii şi arestării preventive, nu şi măsurilor care limitează sau restrâng libertatea precum arestul la domiciliu. Astfel, în concepţia instanţei române „interzicerea părăsirii locuinţei nu poate echivala cu instituirea unui arest, deoarece condamnatul rămâne în continuare în sfera socială a familiei ori a apropiaţilor săi, fapt care dimpotrivă, în situaţia arestului preventiv, este unul din obiectivele interdicţiei, şi anume ruperea relaţiilor sociale pentru prevenirea unor activităţi de natură a periclita ancheta”. Mai mult, pornind de la acest raţionament defectuos, Înalta Curte a arătat că o soluţie contrară ar constitui o adăugare la lege întrucât „în măsura în care legiuitorul ar fi intenţionat să se deducă din pedeapsa de executat şi alteperioade privind măsuri preventive neprivative de libertate luate faţă de condamnat, ar fi arătat-o în mod explicit”.

În legătură cu cele prezentate, remarcăm vădita incompatibilitate a practiciiinstanţei noastre supreme prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene, în care măsuraarestului domiciliar are aceeaşi natură juridică cu măsura arestului preventiv, fiind vorbade o suprimare integrală a libertăţii persoanei şi nu de o simplă limitare a acesteia. Deasemenea, faţă de interpretarea dată de Î.C.C.J. dispoziţiilor art. 18 din Legea 302/2004privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, avem serioase rezerve, motivpentru care considerăm pertinente următoarele precizări. Astfel, deşi textul art. 18 dinlegea amintită, se referă expres la „                                                                           ” instanţa

supremă română în mod eronat a interpretat prevederile arătate în sensul că se referă strict la perioada arestului executat într-un loc de detenţie. Mai mult, în motivarea deciziei sale aceasta a subliniat că o soluţie contrară ar constitui o adăugare la lege, principiu de altfel nesocotit tocmai printr-un asemenea mod de înţelegere a aplicabilităţii art. 18 din lege. Din punctul nostru de vedere, atâta timp cât textul nu face distincţie, ci se referă în mod generic la „arest”, devine pe deplin aplicabil adagiul „

„, astfel că art. 18 din Lege 302/2004 trebuie să îşi găsească aplicare şi in ipoteza arestului la domiciliu.

Referitor la această problemă, prezintă interes modificările aduse de Noul Cod de Procedură Penală care introduce măsura preventivă a arestului la domiciliu, măsură menită a înlesni procesul de armonizare a legislaţiei procesual penale cu dispoziţiile europene. Astfel, arestul la domiciliu face obiectul dispoziţiilor art. 218-222 din Noul Cod de Procedură Penală, în cuprinsul cărora se precizează expres: „Un inculpat aflat în arest la

. În consecinţă, raportat la practica deviată a instanţelor române, această modificare ar putea reprezenta o soluţie la problema interpretării greşite a

modului în care durata arestului executat în străinătate se deduce din pedeapsa aplicată.

În contextul analizat, mai trebuie amintit că Procurorul general al României a promovat în luna mai a anului 2009 un recurs în interesul legii, solicitând Curtii Supreme să stabililească un mod unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale prin raportare la exigenţele CEDO. Prin urmare, prin decizia nr. 22 din 12 octombrie 2009[31], Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite a admis recursul în interesul legii şi astabilit: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, durata arestului la domiciliu, executat în străinătate, măsură preventivă privativă de libertate, în accepţiunea art. 5 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, trebuie luată în calcul în cadrul procedurii penale române şi dedusă din durata închisorii aplicate de instanţele române”.

 

Secţiunea III Condiţiile care justifică luarea măsurii privative de libertate în raport cu exigenţele CEDO.

 

Am arătat că libertatea individuală este un drept fundamental de care trebuie să beneficieze orice persoană într-o societate democratică. Cu toate acestea, anumite limitări legale şi expres prevăzute sunt necesare, întrucât o exercitare absolută a acestui drept nu poate fi imaginată.

Raportat la dispoziţiile Convenţiei, aceasta impune două condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca privarea de libertatea a unei persoane să fie considerată licită: conformitatea măsurii cu dreptul intern şi obligativitatea ca măsura internă să se înscrie într-unul dintre cazurile prevăzute în Convenţie. Dat fiind faptul că textul analizat porneşte de la o prezumţie de libertate („Orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă”), autorităţiile împuternicite cu posibilitatea de a priva pe cineva de libertate sunt cele care trebuie să procedeze la o verificare a respectării limitelor impuse de art. 5[32].

În cele ce urmează, vom trece la o analiză succintă a celor două condiţii arătate mai sus, context în care, vom prezenta diferite situaţii de nelegalitate a lipsirii de libertate în jurisprudenţa CEDO.

 

 

1. Legalitatea măsurii privative de libertate.

Conform jurisprudenţei CEDO, pentru ca o privare de libertate să corespundă exigenţelor Convenţiei, aceasta trebuie să fie dispusă cu respectarea dispoziţiilor substanţiale şi procedurale din dreptul intern şi să fie conformă cu scopul art. 5 de a proteja orice persoană împotriva arbitrariului. Astfel, în literatura de specialitate[33] s-a arătat că nueste suficient ca o privaţiune de libertate să fie în conformitate cu dreptul

intern: să se conformeze noţiunii potenţial mai largi de „legalitate” în sensul Convenţiei.

Deoarece orice încălcare a dreptului intern cu ocazia deţinerii sau arestării unei persoane atrage după sine o încălcare a art. 5 din Convenţie, Curţii îi este rezervat dreptul de a exercita un anumit control asupra modului în care a fost aplicate reglementările interne. Astfel, instanţa europeană verifică atât în privinţa adoptării cât şi în privinţa executării, dacă măsura privativă de libertate este compatibilă cu scopul art. 5, neezitând în cazuri particulare să îşi substituie propria apreciere celei a autorităţilor naţionale[34].

Pentru a ilustra cele susţinute mai sus, în continuare vom prezenta câteva cazuri de nerespectare a condiţiei legalităţii consacrate în jurisprudenţa CEDO, raportându-ne totodată la situaţia României în ceea ce priveşte îndeplinirea exigenţelor izvorâte din Convenţie.

Privitor la primul aspect ce trebuie avut în vedere şi anume

în cauza Steel c. Marea

Britanie[35] Curtea a evidenţiat încălcarea acestora. Astfel, arestarea reclamantului, pe motivul că a împărţit fluturaşi în cadrul unei conferinţe, este nelegală chiar dacă legislaţia internă prevedea posibilitatea reţinerii persoanelor care tulburau o manifestaţie publică. Curtea a constat că procedural, acest caz de arestare era bine determinat în sistemul de drept englez, însă datorită faptului că activitatea reclamantului nu a împiedicat în nici un fel desfăsurarea conferinţei, că nu a comis nici un act care să incite la violenţă, pe fond, măsura luată în aceste cirumstanţe de autorităţile publice este nejustificată.

În ceea ce priveşte România, o problemă asupra căreia Curtea s-a pronunţat în mai multe rânduri, a fost aceea a nemotivării reţinerii sau arestării de către autorităţile statului, acestea din urmă mulţumindu-se să facă o trimitere generică la textul de lege aplicabil. În acest sens putem aduce în discuţie cauza Hussain c. România[36] în care reclamantul, deţinutîntr-un centru special în vederea expulzării, nu a avut posibilitatea de a cunoaşte motivul reţinerii, durata acesteia şi nici drepturile şi obligaţiile prevăzute străinilor aflaţi în astfel de situaţii, deşi o astfel de comunicare era consacrată în dreptul intern în Legea 123/2001 privind regimul străinilor în România[37]. În aceste condiţii, Curtea a concluzionat că detenţia reclamantului în Centrul de Tranzit Otopeni în perioada 1-17 august 2001 nu a fost conformă cu dreptul intern, fiind vorba de o violare a art. 5. Tot astfel, în cauza Tase c.

23

România[38], Curtea a constat, ca şi în alte cauze în care pârât era statul român[39], că este contrară dispoziţiilor legale naţionale, practica obişnuită a procurorilor de a nu menţiona motivele concrete pentru dispunerea măsurii arestării preventive, (în special în ceea ce priveşte pretinsul pericol pentru ordinea publică), deşi obligativitatea motivării este consacrată expres în lege.

Pe lângă cele prezentate anterior, pentru ca o privare de libertate să fie compatibilă cu dispoziţiile Convenţiei aceasta trebuie să aibă

În acest context vom analiza situaţia în care măsura privativă de libertate iniţial a fost legală, însă şi-a pierdut această calitate datorită expirării termenului pentru care autorităţile aveau temei legal de a reţine o presoană. Astfel, cu prilejul cauzei K. F. c. Germania[40], Curtea a arătat că deşi potrivit legislaţiei germane durata maximă de a reţine o persoană în scopul verificării datelor sale de identificare era de 12 ore, eliberarea reclamantulului s-a făcut cu o întârziere de 45 de minute. În consecinţă, atâta timp cât în dreptul intern durata măsurii privative de libertate are un caracter absolut şi obligaţia de eliberare decurge din lege, o depăşire a acesteia, chiar cu câteva minute, constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 5 din Convenţie. De asemenea în cauza Labita c. Italia[41] s-a constatat o violare a dispoziţiilor europene, datorită faptului că eliberarea reclamantului s-a făcut cu o întârziere de 10 ore din raţiuni administrative, respectiv absenţa angajatului de la registratură care avea îndatorirea de a verifica dacă reclamantul nu era acuzat într-o altă cauză.

Deşi în jurisprudenţa sa Curtea a decis că pentru a executa o decizie de punere în libertate este necesar un anumit interval de timp pentru îndeplinirea unor proceduri administrative interne, în cauza Quinn c. Franţa[42] s-a reţinut că deţinerea reclamantului

pentru încă 11 ore, după pronunţarea hotărârii de eliberare, este prea lungă şi nu îndeplineşte exigenţele art. 5 din Convenţie. O hotărâre recentă împotriva României a fost pronunţată în cauza Răducu[43], în care instanţa europeană a constatat încălcarea art. 5 alin. 1 din Convenţie, reţinând că deşi Curtea de Apel Bucureşti a dispus punerea în libertate a reclamantului în data de 19 octombrie 2000, acesta a fost eliberat doar în data de 20 octombrie 2000, datorită faptului că s-a comunicat greşit dispozitivul hotărârii la Penitenciarul Rahova în loc să fie comunicat la Penitenciarul Jilava. Cum această eroare este imputabilă autorităţilor care nu au corectat-o decât după aproximativ 12 ore, punând reclamantul în situaţia de a petrece o noapte în plus în închisoare, Curtea a concluzionat că s-a depăşit termenul rezonabil pentru punerea în executare a hotărârii de eliberare.

O practică constatată de Curte în mai multe state, printre care şi România, a fostaceea a                                                           , astfel încât continuarea menţinerii în arest

rămâne fără un temei juridic specific. Unul dintre exemplele ilustrative în acest sens este cazul Baranowski c. Poloniei , în care menţinerea în arest preventiv după expirarea mandatului, doar pe baza faptului că rechizitoriul fusese trimis instanţei de judecată, a fost considerată nelegală în sensul Convenţiei. O altă încălcare a art. 5 de către statul polonez a fost constatată în cauza Zielonka c. Polonia în care detenţia reclamantei, pe intervalul de timp cuprins între expirarea madatului de arestare şi prelungirea acestuia (respectiv 3 zile), a fost considerată lipsită de orice bază legală, neexistând vreo hotărâre care să autorizeze detenţia reclamantei pe această perioadă. Tot astfel, în cauza Boicenco c. Moldova[44] după expirarea mandatului de

arestare, reclamantul a fost menţinut în arest fără temei, deşi conform Constituţiei, judecătorii erau obligaţi să prelungească detenţia din 30 în 30 de zile.

2 CEDO, hot. Baranowski c. Poloniei din 28 martie 2000; hot. Jecius c. Lituania din 31 iulie 2000- în R. Chiriţă, Culegere…1950-2001.3 CEDO, hot. Zielonka c. Polonia din 8 noiembrie 2005; în acelaşi sens, hot. D. P. c. Polonia din 20 ianuarie 2004 – hotărârea prin care s-a dispus prelungirea a fost dată la 14 zile dupce prelungirea anterioară expirase – în R. Chiriţă, Culegere…2004, pag. 57.

 

Raportat la situaţia României, prezintă importanţă cauza Konolos c. România[45] în care Î.C.C.J. a prelungit arestarea preventivă a reclamantului fără a menţiona însă durata pentru care fusese prelungită. Analizând cauza din punct de vedere a dispoziţiilor legale interne şi a exigenţelor art. 5 paragr. 1 din Convenţie, Curtea a evidenţiat că la data faptelor exista o decizie a Curţii Constituţionale, obligatorie pentru instanţele interne, ce impuneacontrolul legalităţii arestării preventive la fiecare 30 de zile până la soluţionarea cauzei. Astfel, în măsura în care instanţele naţionale nu mai puteau aplica un text de lege declarat neconstituţional, o asemenea decizie reprezenta o sursă de drept, menită să asigure protecţia oricărei detenţii împotriva arbitrariului. În consecinţă, Curtea a reţinut încălcarea art. 5 din Convenţie, constatând că arestarea preventivă a reclamantului pentru o anumită perioadă de timp nu a fost dispusă prin nici o decizie internă valabilă şi nu a avut nici o altă bază legală în sensul Convenţiei. Prin urmare, atunci când dreptul intern impune un termen până la care instanţa să se pronunţe asupra legalităţii, depăşirea acelui termen transformă privarea de libertate a unei persoane într-una contrară art. 5 din Convenţie[46].

Aşa cum am precizat încă de la început, legalitatea unei măsuri privative de libertate nu se analizează doar prin raportare la normele de drept interne, ci şi prin raportare la dispoziţiile Convenţiei şi scopul acestora[47]. Cu toate că principiul conform căruia nici o detenţie arbitrară nu poate fi compatibilă cu Convenţia este fundamental, Curtea nu a definit global atitudinile autorităţilor susceptibile de „arbitrar”, dar a dezvăluit, de la caz la caz, principiile cheie[48].

Un element important ce constituie o garanţie contra arbitrariului este „calitatea” normelor juridice, sau altfel spus, necesitatea ca legea naţională care autorizează privarea de libertate să fie accesibilă şi previzibilă

presupune posibilitatea oricărei persoane interesate de a lua la cunoştiinţă de existenţa şi conţinutul unei legi, motiv pentru care, nu îndeplineşte această condiţie legislaţia secretă sau cea nepublicată[49]. Astfel, în cauza Hilda Hafsteinsdottir c. Islanda[50], Curtea a constatat că exigenţa legalităţii în raport cu art. 5 nu a fost respectată întrucât arestarea reclamantului s-a bazat pe o practică administrativă şi nu pe dispoziţii legale. Datorită faptului că limitele măsurii şi durata acesteia erau reglementate în ordineinterne ale poliţiei care nu erau accesibile marelui public, constituie o

nerespectare a condiţiei potrivit căreia legislaţia internă trebuie să prevadă anumite garanţii contra arbitrariului.

presupune că aceasta să fie redactată cu suficientă claritate, astfel încât orice persoană să poată anticipa situaţiile în care legea se aplică precum şi consecinţele faptelor sale. În dreptul nostru, prin Legea 24/2004 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative[51], sunt consacrate anumite reguli care asigură respectarea condiţiei previzibilităţii. Astfel, art. 7 alin (4) din lege dispune: „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor”.

Alături de accesibilitate, previzibilitatea reprezintă cea de-a doua componentă a principiului securităţii raporturilor juridice, garanţie fundamentală contra arbitrariului. Sub acest aspect, Curtea a arătat că o lege susceptibilă să includă un număr nedeterminat de acţiuni datorită formulării sale generice, este lipsită de previzibilitate. Această orientare a instanţei europene, a fost evidenţiată în cauza Gusinskiy c. Federaţia Rusă , în care reţinerea reclamantului a avut loc în baza unei legi care permitea arestarea unei persoane în „circumstanţe excepţionale”, fără a se defini în vreun fel conţinutul acestei noţiuni.

O   altă garanţie împotriva arbitrariului la care vom face referire, este aceea a

2 CEDO, hot. Gusinskiy c. Federaţia Rusă din 19 mai 2004 – în R. Chiriţă, Culegere…2004, pag. 60-61; în acelaşi sens, hot. Baranowski v. Polonia din 28 martie 2000 în care s-a arătat că lipsa unei dispoziţii precise care să prevadă în ce condiţii e posibilă prelungirea menţinerii în stare de arest este contrară art. 5 din Convenţie; hot. Jecius c. Lituania din 31 iulie 2000 – privarea de libertate a unei persoane pe o perioadă nedeterminată, fărautorizare prealabilă a judecătorului şi fără o preciare exactă a condiţiilor în care o asemenea măsură poate fi dispusă, se află în contradicţie cu principiul securităţii juridice; hot. Varbanov c. Bulgaria din 5 octombrie 2000- deţinerea reclamantului de către procuror în baza unor directive interne ale parchetului nu pot fi considerate „lege” întrucât acestea nu sunt publicate şi nu au nici o forţă juridică.

 

în raport cu circumstanţele cauzei. În jurisprudenţa CEDO, necesitatea a fost apreciată ca un criteriu care justifică măsurile privative ori restrictive de libertate, dacă acestea sunt oportune, rezonabile, absolut necesare şi strict cerute de împrejurările situaţiei[52]. În acest context, ilustrativă este hotărârea Curţii în cauza Witold Litwa c. Polonia[53] în care Curtea a reţinut că detenţia unei persoane reprezintă o măsură atât de gravă încât poate fi justificată numai dacă alte măsuri, mai puţin severe, s-au dovedit ineficiente pentru apărarea interesului urmărit. Astfel, înspeţa amintită, privarea de libertate a reclamantului, un pensionar nevăzător, pe motiv că se afla în stare de ebrietate, apare vădit disproporţionată şi inutilă, dată fiind absenţa vreunei ameninţări pentru el sau pentru alţii, vârsta, sănătatea şi celelalte circumstanţe ale speţei. În consecinţă, Curtea a considerat că

art.5 a fost violat, autorităţiile putând lua alte măsuri mai puţin dure împotriva reclamantului. Într-o altă cauză, Ladent c. Polonia[54]Curtea a arătat că detenţia reclamantului nu putea fi considerată ca fiind o măsură proporţională de a asigura desfăşurarea corectă a procedurilor penale, având în vedere gravitatea redusă a faptei ce se pretinde a fi săvârşită (o infracţiune de calomnie). Tot în acest sens, în doctrină[55] s-a arătat că la o concluzie similară se poate ajunge şi în situaţia în care, spre exemplu, împuternicirea de a reţine un individ în vederea stabilirii identităţii sale, se manifestă faţă de o persoană deja cunoscută serviciilor de poliţie, chiar dacă persoana în cauză nu purta documentele de identitate la momentul reţinerii.

 

2. încadrarea măsurii privative de libertate într-unui din cazurile prevăzute de Convenţie.

Cea de-a doua condiţie impusă statelor pentru ca măsura privativă de libertate să fie compatibilă cu obiectul şi scopul Convenţiei, este posibilitatea includerii acesteia în cel puţin una din ipotezele prevăzute în art. 5 paragraful 1. Această din urmă condiţie reprezintă de fapt o altă consecinţă a regulii fundamentale conform căreia nici o persoană nu poate fi privată de libertatea sa în mod arbitrar, astfel încât orice încălcare, limitare ori alterare a acestui drept, întemeiată pe un alt motiv decât cele enumerate limitativ în art. 5 paragraful 1 va fi considerară ilegală[56].

Lista limitativă a excepţiilor de la recunoaşterea dreptului la libertate şi siguranţă prevăzută în cuprinsul dispoziţiilor Convenţiei, cuprinde următoarele cazuri: detenţia în urma unei condamnări (art. 5 paragr. 1 lit. a), arestarea sau deţinerea pentru neexecutarea unei obligaţii legale sau a unei dispoziţii a instanţei (art. 5 paragr. 1 lit. b), reţinerea şi arestarea preventivă în cazul existenţei unei suspiciuni rezonabile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni (art. 5 paragr. 1 lit. c), detenţia unui minor aflat în anumite situaţii speciale (art. 5 paragr. 1 lit. d), detenţia persoanelor bolnave sau aflate în stare de dificultate (art. 5 paragr. 1 lit. e), şi detenţia străinilor (art. 5. paragr. 1 lit. f).

Cu toate că dreptul intern nu prevede în mod expres şi limitativ cazurile în care este permisă limitarea libertăţii persoanei, dispoziţiile legii fundamentale sunt în mare parte concordante cu exigenţele CEDO. Astfel, după consacrarea în art. 23 din Constituţie a caracterul inviolabil a libertăţii şi siguranţei persoanei, în art. 53 sunt prevăzute expres anumite garanţii menite a asigura protecţia dreptului amintit, conform cărora „exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi, poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unor calamităţi naturale, ale unui dezastru, ori ale unui sinistru deosebit de grav”. În alin. (2) al aceluiaşi articol, se arată că „restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară (…), măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii”. Mai mult, în

virtutea art. 11 şi art. 20 din Constituţie, prevederile de principiu consfinţite în Convenţia Europeană au aplicabilitate directă în dreptul intern iar în caz de neconcordanţă între acestea din urmă şi prevederile naţionale, „ reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care legea fundamentală sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile „.

Aşadar, pentru obţinerea unei reale armonizări a legislaţiei naţionale cu exigenţele CEDO, precum şi pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate de România ca stat parte la Convenţia Europeană a Drepturilor Omnului, este neceasară receptarea toretică şi practică a jurisprudenţei CEDO în dreptul intern întrucât doar în acest mod este posibilă realizarea unei ordini juridice europene care să asigure o veritabilă protecţie a tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor.

Înainte de a trece la capitolul următor, amintim că lucrarea de faţă nu are ca obiect analiza tuturor cazurilor de privare de libertate prevăzute în Convenţie, motiv pentru care în cele ce urmează ne vom limita la tratarea cazului arestării preventive aşa cum rezultă din art. 5 paragr. 1 lit. c, iar mai apoi, în cuprinsul capitolului III vom face referire la exigenţele şi reglementările din dreptul intern în această materie, procedând la o analiză comparativă a motivelor de arestare prevăzute în dreptul intern şi jurisprudenţa CEDO.

 

  

CAPITOLUL II.

Arestarea preventivă în lumina Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Analiză comparativă a dispoziţiilor din dreptul românesc.

 

Secţiunea I. Condiţiile substanţiale (de fond) necesare pentru dispunerea măsurii arestării preventive în contextul art. 5 paragr. 1 Ut. c din CEDO şi dreptul românesc.

 

Calificată în literatura de specialitate drept cea mai gravă măsură procesuală[57], arestarea preventivă constituie o măsură cu caracter excepţional, ce constă în privarea de libertate a unei persoane înainte de intervenirea unei hotărâri de condamnare, datorită unor raţiuni legate de desfăşurarea normală a procesului penal.

Deoarece starea de detenţie reprezintă o restrângere importantă a dreptului la libertate al persoanei, luarea măsurii arestării preventive nu se poate face în mod arbitrar, ci depinde de întrunirea mai multor condiţii care au fost riguros stabilite atât în cuprinsul reglementărilor naţionale cât şi în cele internaţionale.

Aşa cum s-a arătat în doctrină[58], această măsură ridică probleme complexe de natură juridică, psihologică şi socială, ea putând genera în privinţa individului o veritabilă prezumţie de culpabilitate ce nu se conciliază întotdeauna cu principiul fundamental a prezumţiei de nevinovăţie, dar mai

ales ea poate incita judecătorul să pronunţe o pedeapsa cel puţin egală cu durata detenţiei preventive Pornind de la aceste afirmaţii, trebuie subliniat faptul că arestarea preventivă, deşi se aseamănă cu constrângerea realizată prin executarea pedepsei închisorii, reprezintă o măsură ce poate fi dispusă numai din raţiuni procesuale, pe perioada procedurii de tragere la răspundere juridică a persoanei bănuite de săvârşirea unei infracţiuni. întrucât ea nu este o pedeapsă ci are o natură esenţial administrativ-procesuală, ea nu trebuie să dureze decât atât cât o cere necesitatea procesuală, motiv pentru care avantajele şi inconvenientele arestării preventive trebuie cântărite totdeauna prin raportare concretă la gravitatea faptei  şi periculozitateainfractorului, astfel ca ea să îşi păstreze natura procesuală şi să nu se transforme într-o1

Având ca punct de plecare prevederile art. 5 paragr. 1 lit. c din Convenţia Europeană care admite privarea de libertate a unei persoane

reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau să

în cele ce urmează vom trece la o analiză comparativă a reglementărilor naţionale şi a celor europene în materia arestării preventive.

Astfel, în deplină concordanţă cu exigenţele CEDO, în legislaţia internă sunt consacrate o serie de garanţii constituţionale potrivit cărora „arestarea unei persoane este permisă doar în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege” (art. 23 alin. 2 din Constituţie), iar restrângerea exerciţiului unor drepturi deşi posibilă, trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi să nu conducă la suprimarea libertăţii sau a dreptului protejat (art. 53 din Constituţie). Tot astfel, în spiritul reglementărilor constituţionale si europene, Codul de procedură penală consfinţeşte caracterul de excepţie al privării de libertate al persoanei în cursul procesului penal şi stabileşte expres şi limitativ, în cuprinsul art. 143 şi 148 C. pr. pen., condiţiile şi cazurile care pot justifica măsura arestării preventive.

1 Gheorghe Radu, Măsurile preventive în procesul penal român, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007,

pag. 2187.

 

înainte de a trece la analiza propriu-zisă a condiţiilor substanţiale necesare pentru dispunerea arestării preventive, considerăm oportune câteva precizări în legătură cu neîndoielnic al acestei măsuri. Astfel, obiectivul declarat al art. 5 paragr. 1 lit. c din Convenţie îl reprezintă aducerea persoanei suspecte în faţa autorităţii judiciare competente în vederea obţinerii unei condamnări pentru fapta care a atras arestarea. Cu toate acestea nu trebuie să se ajungă la concluzia potrivit căreia absenţa unei inculpări ulterioare sau a unei trimiteri în judecată conduce după sine la o

privare de libertate ce nu a urmărit scopul cerut de Convenţie, întrucât existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea sa[59]. Prin urmare, arestarea unei persoane este compatibilă cu prevederile Convenţiei chiar dacă, ulterior arestării, organele de anchetă au constatat nevinovăţia acesteia sau a intervenit anumite impedimente juridice precum prescripţia, amnistia[60] ori dezincriminarea, care nu mai permit continuarea procesului penal1.

Prin interpretarea dispoziţiilor art. 136, coroborate cu cele ale art. 1 din Codulnostru de procedură penală, se ajunge la o concluzie similară. Aşadar, dispunerea măsuriiarestării preventive are ca scop                                                                                            care

presupune la rândul său, aducerea învinuitului sau inculpatului în faţa autorităţii judiciare competente,

infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

O primă condiţie absolut necesară si obligatorie pentru luarea măsurii arestăriipreventive o reprezintă                                                       . Astfel, după cum au precizat

judecătorii de la Strasbourg în hotărârea Ciulla v. Italia , orice reţinere urmată de o aducere în faţa unui judecător care vizează un alt scop decât declanşarea unei proceduri penale împotriva celui reţinut, va fi considerată ca fiind contrară articolului 5 paragr. 1 lit. c. în acelaşi sens, dreptul român consacră în art. 136 C. pr. pen. regula potrivit căreia măsura arestării preventive poate fi luată faţă de învinuit sau inculpat, calitate care după cum se ştie, presupune existenţa unui proces penal început. De asemenea, în termeni succinţi, Constituţia României prevede în art. 23 alin. (4) că „arestarea preventivă se dispune de judecător numai în cursul procesului penal”, adică numai după începerea urmăririi penale şi până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Cea de-a doua condiţie care va face obiectul analizei noastre o reprezintă unor motive verosimile de a bănui că persoana care urmează a fi privată de libertate a

imposibil de a obţine o hotărâre de condamnare într-o asemenea situaţie, arestarea nu putea fi realizată în scopul trimiterii în judecată în cadrul unui proces penal – în R. ChiriCulegere… 2004, pag. 60.

 

Sintagma „motive verosimile”, deşi lipsită de exactitate la prima vedere, este o noţiune autonomă care a fost definită de Curtea Europeană în mai multe cauze în care a fost solicitată să se pronunţe. Acestea presupun existenţa unor fapte sau informaţii de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a săvârşit o infracţine[61]. Cu toate acestea,

Curtea a arătat că ceea ce poate trece drept plauzibil depinde, totuşi de ansamblul circumstanţelor cauzei[62].

1   CEDO, hot. Fox, Campbell şi Hartley c. Marea Britanie din 30 august 1990 – în R. ChiriCulegere…1950-2001, pag. 41-42.2                     stfel în cadrul luptei antiteroriste, art. 5 paragr. 1 lit. c nu trebuie aplicat în asa fel încât să îngreuneze activitatea desfăşurată de organele statului care în astfel de ipoteze, trebuie să acţioneze cu cea mai mare celeritate pentru a exploata informaţiile de care dispun, inclusiv cele care emană din surse secrete. Fiind vorba de o categorie specială de infracţiuni, apare ca necesară uneori arestarea unui presupus terorist pe baza unor date, chiar dacă mai puţine, fără ca plauzibilitatea bănuielilor să trebuiască a fi dovedită prin deconspirarea de către organele judiciare a surselor confidenţiale prin care au fost culese informaţiile privind săvârşirea infracţiunii; hot. O’Hara c. Marea Britanie din 16 octombrie 2001.

 

în general, instanţa europeană controlează cu rigurozitate legalitatea şi corectitudinea privării de libertate şi nu ezită să constate încălcarea Convenţiei atunci când nu există motive plauzibile pentru a considera că cel în cauză a comis o infracţiune[63]. O speţă ilustrativă în acest sens este cazul Lukanov c. Bulgaria[64] în care un Prim-ministru fusese privat de libertate pentru acordare ilicită de fonduri publice ţărilor în curs de dezvoltare. Deşi privaţiunea de libertate pentru o infracţiune este perfect compatibilă cu Convenţia, în speţa dată autorităţile au evitat să califice activitatea care a atras arestarea reclamantului ca o încălcarea de drept penal şi mai mult de atât, nu au furnizat nici date sau informaţii care să poată dovedi existenţa unor bănuieli plauzibile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către reclamant. în considerarea celor expuse mai sus Curtea a reţinut că privarea de libertate a fost lipsită de orice temei legal, fiind încălcate prevederile art. 5. O altă violare a acestui articol a fost constatată de Curte în cauza Bora şi alţii c. Turcia[65] în care reclamanţii au fost arestaţi pentru a se putea confirma ulterior veridicitatea bănuielilor îndreptate împotriva lor, motiv pentru care, arestarea acestora nu a avut la bază motive rezonabile de a crede că aceştia au comis o infracţiune. Tot astfel, nu există motive plauzibile care să justifice arestarea unei persoane în ipoteza în care aceasta se face vinovată de săvârşirea unui delict de tulburare a liniştii publice, faptă sancţionată numai cu amenda[66]. Prin urmare, având natura unei veritabile garanţii împotriva arbitrariului, condiţia necesităţii unor motive verosimile suficiente pentru a crea o suspiciune întemeiată obiectiv că o anumită persoană a săvârşit o infracţiune nu este îndeplinită în situaţia în care arestarea unei persoane s-a realizat în considerarea unor simple intuiţii, impresii, idei,zvonuri sau prejudecăţi, în calitate de indicii privind participarea acestei persoane la comitetrea unei infracţiuni[67].

Cu toate acestea, aşa cum s-a arătat în doctrină[68], la momentul arestării nu este încă necesar să se stabilească în mod clar natura şi existenţa infracţiunii, întrucât faptele care dau naştere bănuielilor nu au acelaşi nivel de certitudine cu cele care justifică condamnarea, iar preocuparea permanentă pe parcursul privării de libertate o reprezintă tocmai

continuarea investigaţiilor în scopul confirmării sau înlăturării temeiurilor de arestare.

În deplină concordanţă cu cele susţinute mai sus, în vederea dispunerii arestării preventive legislaţia naţională stabileşte în art. 143 C. proc. pen. obligativitatea existenţei unor probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Precizăm din capul locului că această condiţie este în deplin acord cu prevederile art. 5 alin. 1 lit. c din Convenţia Europeană, având în esenţă aceeaşi semnificaţie.

Spre deosebire de noţiunea consacrată în textul european a cărei definire a făcutobiectul jurisprudenţei CEDO, legiuitorul român a optat pentru definirea expresă aconceptelor de „probă” şi „indicii temeinice” în chiar cuprinsul reglementărilor în careacestea sunt conţinute. Astfel, potrivit art 63 C. proc. pen. prin                      se înţelege orice

3 Relevantă sub acest aspect este încheierea nr. 4373 din 23 septembrie 2007 (nepublicată) pronunţată de Î.C.C.J., Secţia penală, în care Curtea a dispus faţă de învinuitul C.C.C măsura obligării de a nu părăsi tara. Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a arătat catât din probe cât şi din indicii temeinice trebuie să rezulte presupunerea rezonabilă cpersoană a săvârşit o infracţiune. Urmele de sânge care prin constatări tehnico-ştiinţifice biocriminalistice, s-a stabilit că aparţineau presupusului făptuitor şi victimei pot fi considerate indicii temeinice sau „urme” rezonabile ale săvârşirii unei infracţiuni contra vieţii, însă lipsa cadavrului poate constitui în aprecierea instanţei, un element mai puternic cât priveşte alibiul suspectului, reţinându-se că această împrejurare prezintă un risc semnificativ ca în realitate să fie vorba doar de o dispariţie de la domiciliu – în Laura Codruţa Kovesi, Dana Tiţian, Daniela Frăsie, Culegere de jurisprudenţă. Arestarea preventivă. Aprecierea pericolului social concret pentru ordinea publică. Practica judiciarHotărâri CEDO., Ed. Hamangiu, 2009, pag. 87-95; Tribunalul Brăila, decizia din 10 noiembrie 2006 (nepublicată), idem., pag. 96; Curtea de Apel Alba Iulia, decizia nr. 4 din 23 februarie 2007, idem., pag. 134; Curtea de Apel Cluj, secţia penală, încheierea nr. 79 din 31 mai 2005 – în Ioana Cristina Morar, Arestarea Preventivă şi Arestarea Provizorie. Culegere de practica judiciară, Ed.C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pag. 11-13; Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, încheierea nr. 115 din 3 mai 2007 – în Pandectele Române nr. 1/2008, pag. 190191.

 

element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei. Există indicii temeinice, în sensul art. 68[69] C. proc. pen. atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta. Spre deosebire de indiciile temeinice care sunt simple presupuneri sau bănuieli care

, probele se pot obţine doar prin intermediul mijloacelor de probă[70] şi doar cu respectarea procedurii prevăzute de lege, aspect evidenţiat de art. 64

alin. (2) C. proc. pen. potivit căruia, mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.

Având natura unei garanţii împotriva privării de libertate în scopul facilitării strângerii de probe incriminatoare, atât probele cât şi indiciile temeinice trebuie să existe în momentul dispunerii măsurii preventive, dovada existenţei lor aflându-se în sarcina organelor judiciare . Un sistem automat de plasare în detenţie provizorie datorită existenţei unei prezumţii potrivit căreia arestarea este obligatorie pentru infracţiunile de o anumită gravitate, cu excepţia cazului în care cel interesat reuşea să dovedească că nu există riscul de a se sustrage de la proces sau de a comite o nouă infracţiune, este contrar art. 5 din Convenţie[71].

Din cele susţinute anterior, se poate observa că, în principiu, între noţiunea de„probe” şi cea de „indicii temeinice” nu există din punct de vedere al forţei probante odiferenţă semnificativă, întrucât ambele urmăresc convingerea organului judiciar că întrefapta săvârşită şi persoana bănuită de comiterea acesteia, există o veritabilă punte delegătură[72]. Deosebirea esenţială dintre cele două o reprezintă                                    , astfel că,

împrejurările sau faptele ce se constituie în indicii temeinice ajung la cunoştiinţa organelor judiciare pe orice alte căi în afara mijloacelor de probă[73]. În acest sens Î.C.C.J. cu prilejul unei cauze[74] a arătat că „indiciul este un element care poate fi revelator asupra unui fapt sau asupra vinovăţiei celui care l-a comis. El conţine o ştiinţă sau o cunoştiinţă certă şi directă asupra unui fapt, circumstanţe, situaţii, iar prin informaţia şi revelaţia produsă de această ştiinţă dă o probă indirectă cu privire la existenţa infracţiunii şi a vinovăţiei ( „probă

1 Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2004, pag. 320.

 

3 CEDO, hot. Tuncer şi Durmuş c. Turcia din 2 noiembrie 2004 – în R. Chiriţă, Culegere2004, pag. 66.

 

indicială”)”.

Având ca punct de plecare caracterul subsidiar şi de excepţie al măsurii arestării preventive, considerăm alături de alţi autori[75] că atâta timp cât o persoană este considerată nevinovată până la decizia definitivă de condamnare, aceasta poate să sufere consecinţe ale faptei pe care a comis-o doar în situaţii cu totul excepţionale. Astfel, apreciem că arestarea preventivă a unei persoane nu poate fi dispusă doar în considerarea faptului că există suspiciuni că aceasta ar fi comis o infracţiune, fiind absolut necesară întrunirea unor condiţii suplimentare în acest sens.

Deşi în majoritatea interpretărilor formulate în doctrină[76], art. 5 paragr. 1 lit. c cuprinde trei ipoteze distincte de privare de libertate, ne raliem opiniei potrivit căreia existenţa unor motive verosimile privind săvârşirea unei infracţiuni reprezintă de fapt o condiţie generală, prealabilă oricăror altor temeiuri care ar justifica măsura arestării În susţinerea celor afirmate, prezintă relevanţă punctul de vedere exprimat în Recomandarea nr. (2006) 13[77] a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei, potrivit căreia existenţa unor motive verosimile care să legitimieze bănuiala că persoana a săvârşit infracţiunea pentru care este urmărită, trebuie privită ca o condiţie generală şi independentă de temeiurile arestării preventive, care potrivit Recomandării sunt: pericolul de la sustragerea actului de justiţie, pericolul comiterii unei infracţiuni grave, pericolul de a împiedica desfăşurarea actului de justiţie, pericolul grav pentru ordinea publică.

Mai mult, actul amintit prevede că persoanele suspectate de o infracţiune (…) să fie reţinute în detenţie; reţinerea şi detenţia se va aplica numai atunci când acest lucru este strict necesar şi ca o măsură de ultimă instanţă, iar pentru a evita aplicarea inadecvată a reţinerii în detenţie, va fi pusă la

3 C. E. Stoisavlevici, op.cit., pag. 176.

 

Prinurmare, art. 5 din Convenţie impune jurisdicţiilor naţionale, ca în situaţia în care analizează necesitatea dispunerii sau prelungirii arestării preventive să ia în considerare posibilitatea aplicării unor măsuri alternative prevăzute de legislaţia naţională. Referitor la acest aspect în cauza Mihuţă c. România[78] Curtea Europeană a constatat, printre altele, o încălcarea art. 5 alin. 3 din Convenţie deoarece instanţele naţionale, sesizate fiind cu mai multe cereri de punere în libertate, au procedat la respingerea acestora fără a lua în calcul posibilitatea aplicării unor măsuri alternative.

Aşadar, potrivit indicaţiilor din cuprinsul Recomandării, ipotezele conţinute în art.5 paragr. 1 lit. c din Convenţie referitoare la necesitatea împiedicării persoanei să comită onouă infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia constituie temeiuri justificative alearestării preventive care pot fi invocate abia după ce s-a reţinut existenţa unor motiveverosimile privind săvârşirea unei fapte pentru care s-a început procesul penal. Altfel spus,o persoană poate fi reţinută în detenţie doar atunci când suspiciunile săvârşirii uneiinfracţiuni sunt coroborate cu existenţa temeiurilor justificative. Făcând o examinarecomparativă, observăm că reglementările interne în materia arestării preventive suntconforme cu exigenţele europene, astfel încât mai întâi, art. 143 C. proc. pen. instituiecondiţia existenţei probelor sau indiciilor temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzută

de legea penală, urmând ca existenţa                       de la art. 148 C. proc. pen. să conducă în

cele din urmă la dispunerea arestării. Aşa cum s-a susţinut în literatura de specialitate[79], temeiurile de detenţie trebuie înţelese ca fiind independente de săvârşirea faptei pentru care s-a început procesul penal şi constă în diverse pericole ce pot ameninţa buna desfăşurare a procesului penal declanşat.

Prin urmare, luând în considerare toate cele expuse, apreciem eronate opiniile exprimate în doctrină[80] conform cărora legislaţia naţională asigură garanţii suplimentare împotriva arbitariului datorită stabilirii exprese a temeiurilor de arestare în art. 148 C. proc. pen. Aceste soluţii reprezintă de fapt consecinţa directă şi imediată a greşitei interpretări a dispoziţiilor Convenţiei în sensul că simpla suspiciune privind săvârşirea unei infracţiuni este suficientă pentru dispunerea măsurii arestării preventive. De asemenea, aşa cum vom arăta în ultima parte a expunerii, în care vom analiza separat cazurile de arestare preventivă prevăzute la art. 148 C. proc. pen., deşi Convenţia nu consacră expres decât două dintretemeiurile de arestare, o parte dintre acestea au fost implicit definite şi dezvoltate, făcând obiectul unei bogate jurisprudenţe a instanţei de la Strasbourg.

Deşi se poate susţine că, în general, reglementările actuale în materia arestăriipreventive satisfac exigenţele europene, se ridică totuşi întrebarea dacă dispoziţiile Coduluide procedură penală care permit privarea de libertate a unei persoane în ipoteza săvârşiriiunei                                                                  este conformă cu textul Convenţiei care

condiţionează arestarea de săvârşirea unei

Încă de la o analiză succintă a acestei chestiuni se poate constata că legea română se află în neconcordanţă cu cerinţele art. 5 paragr. 1 lit. c din Convenţie[81]. Deşi, suntem de părere că la momentul redactării Convenţiei această distincţie nu a făcut obiect de discuţie, apreciem că arestarea unei persoane pentru simplul fapt că acţiunea săvârşită de aceasta se regăseşte printre dispoziţiile unui act normativ, ar putea altera caracterul de excepţie în procesul penal al acestei măsuri. Astfel, prevederea faptei de legea penală este prima condiţie a oricărei infracţiuni, însă fapta prin ea însăşi nu consituie o infracţiune în lipsa îndeplinirii celorlalte doua condiţii prevăzute de lege şi anume: săvârşirea faptei cu vinovăţie şi existenţa pericolului social. Mai mult, privarea de libertate a unei persoane în cadrul unui proces penal numai pentru că e bănuită ca a săvârşit

, se află în contradicţie cu cerinţa                                   în raport cu

scopul urmărit la momentul dispunerii ei. Din aceste considerente, soluţia care trebuie urmată de către organele judiciare atunci când aplică dispoziţiile art. 143 este aceea a luării în considerea în mod obligatoriu a prevederilor art. 5 din Convenţie[82].

Contrar celor arătate, au existat voci în doctrina dreptului penal[83] care au susţinut cănecorespunzătoare este tocmai folosirea noţiunii de „infracţiune” întrucât întrunirea tuturortrăsăturilor infracţiunii trebuie constatată numai la terminarea procesului penal, calitatea deinfractor fiind stabilită numai la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.Potrivit acestei concepţii, dacă arestarea ar fi condiţionată de săvârşirea unei                           ,

vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii nu ar fi îndeplinită în nici o ipoteză, întrucât prezumţia de nevinovăţie operează până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnareiar organele judiciare au obligaţia de a se abţine de la orice referire care să reflecte în vreun fel o prejudecată cu privire la vinovăţia acuzatului. Totuşi, apreciem că aceste afirmaţii, corecte de altfel, nu trebuie să ducă la concluzia conform căreia arestarea preventivă ar putea fi dispusă doar în considerarea faptului că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Condiţiile esenţiale ale infracţiunii trebuie să existe în momentul luării arestării preventive chiar dacă, în această fază de început, existenţa lor este doar una potenţială, urmând ca pe parcursul derulării procesului sau la finalizarea lui, acestea să fie confirmate sau infirmate prin pronunţarea unei hotărâri de condamnare, respectiv achitare[84]. În acest sens, în literatura de specialitate s-a arătat că nu se poate spune că există bănuieli rezonabile, legitime, dacă actele sau faptele reţinute împotriva persoanei arestate nu constituie o infracţiune la momentul când ele au fost săvârşite[85].

Deşi surprinzător la prima vedere, legislaţia naţională, inconsecventă din acest punct de vedere, pare a acorda o atenţie deosebită

prin instituirea unei condiţii suplimentare în cuprinsul art. 136 alin (6) C. proc. pen. potrivit căruia

Cu toate că dispoziţiile

3 Publicată în M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003.

 

Convenţiei nu condiţionează măsura arestării preventive de gravitatea pedepsei prevăzute de lege prentru fapta săvârşită, prevederile naţionale, ca urmare a modificării lor prin Legea nr. 281/2003 , s-au apropiat de reglementările cuprinse în codurile de procedură penală din majoritatea tărilor europene, care condiţionează posibilitatea dispunerii arestării preventive de săvârşirea unei fapte susceptibilă de a fi sancţionată exclusiv cu o pedeapsă privativă de libertate[86]. Sub imperiul vechii reglementări, care nu făcea nici o referire cuprivire la infracţiunile pedepsite cu închisoare alternativ cu amenda, ignorându-se principiul conform căruia normele care limitează dreptul la libertate al persoanei trebuie interpretate într-o manieră restrictivă, apreciem îndoielnică soluţia la care s-a ajuns în doctrină[87] prin care s-a susţinut că şi în această din urmă ipoteză, condiţiile pentru luarea măsurii privative de libertate erau îndeplinite.

Pe lângă soluţionarea acestor divergenţe de opinii, prin art. 136 alin. (6) C. proc. pen. legiuitorul a instituit o garanţie în plus în materia dreptului la libertate al persoanei, considerând că buna desfăsurare a procesului penal nu ar fi stânjenită în cazul unor infracţiuni cu un grad de pericol social mai redus, cum sunt cele pentru care pedeapsa închisorii e prevăzută alternativ cu amenda. Mai mult, existând posibilitatea ca persoana suspectată să nu fie condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, în ipoteza în care aceasta ar fi arestată iar ulterior i s-ar aplica o pedeapsă patrimonială s-ar ajunge la situaţia în care nu s-ar putea deduce arestul preventiv din pedeapsa definitiv aplicată, iar măsura arestării preventive ar apărea ca vădit disproporţionată în raport cu gravitatea faptei şi a pedepsei concret aplicate.

Cu toate acestea, în literatura de specialitate[88] a fost susţinut un punct de vedere care ilustrează într-un mod convingător rezultatele nedorite ale acestei dispoziţii imperative ale legii care nu admite excepţii. Astfel, dacă în majoritatea situaţiilor în care se săvârşesc infracţiuni dispoziţiile art. 136 alin. (6) sunt, aşa cum arătat mai sus, pe deplin justificate, în practică pot apărea situaţii în care aplicarea acestora este discutabilă. De exemplu, elocventă este ipoteza în care inculpatul recidivist, folosindu-se de mai multe înscrisuri sub semnătură privată false, a cauzat un prejudiciu de ordinul miliardelor de lei prin sustragerea de la plata impozitelor şi despre care există probe ca a influenţat martorii în scopul zădărnicirii aflării adevărului[89]. În acest caz, aplicând exact dispoziţiile art. 136 alin (6) C. proc. pen. este inechitabil ca în pofida îndeplinirii condiţiilor art. 143 şi 148 C. proc. pen., inculpatul să nu poată fi arestat deoarece atât infracţiunea de evaziune fiscală cât şi cea de fals în înscrisuri sub semnătură privată sunt sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii alternativ cu amenda. Mai mult, soluţia la care se ajunge într-o astfel de ipoteză poate genera discuţii cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor în discuţie în raport cu prevederile art. 16 din legea fundamentală potrivit cărora „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.

Cu toate acestea, aplicarea obligatorie e legii interne, mai exigentă de această dată, rezultă mai ales din cuprinsul dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, conform cărora în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte şi legile interne, vor avea prioritate cele dintâi, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile naţionale conţin dispoziţii mai favorabile. Astfel, atâta timp cât Convenţia stabileşte un minim de protecţie în materia drepturilor fundamentale ale omului, nimic nu împiedică statele membre ca prin legile lor interne să ofere o protecţie sporită acestor drepturi, stabilind condiţii sau garanţii suplimentare. Aşadar, prin raportare la dispoziţiile art. 136 alin. (6) din C. proc. pen., reglementarea internă care condiţionează arestarea preventivă a unei persoane de săvârşirea unei infracţiuni pentru care este prevăzută exclusiv pedeapsa închisorii, nu intră în contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei care nu face nici o precizare în acest sens. Prin urmare, în toate cazurile în care organele judiciare sunt chemate să se pronunţe cu privire la dispunerea măsurii arestării preventive, trebuie să ia în considerare în

mod obligatoriu dispoziţiile interne mai restrictive, ele având rolul de a evidenţia caracterul de excepţie a acestei măsuri.

În urma analizei comparative a condiţiilor substanţiale necesare pentru dispunerea măsurii privative de libertate a arestării preventive, putem concluziona că actuala reglementare în materie, este în mare măsură compatibilă cu cerinţele impuse de CEDO.

 

 

Secţiunea II. Aspecte referitoare la detenţia minorilor.

 

Cu toate că legislaţia naţională reglementeză expres, într-o secţiune separată, regulile speciale în materie de arestare preventivă a minorilor, este unanim admis că dispoziţiile art. 5 paragr. 1 lit. c din Convenţia europenă se aplică şi în cazul delicvenţilor minori, cu condiţia ca privarea de libertate să fie o măsură de ultim recurs, utilizată doar în cazuri excepţionale.

Astfel, ţinând cont de gravitatea măsurii arestării preventive şi de particularităţile vărstei, minorii beneficiază de un regim special de detenţie preventivă de natură a nu prejudicia dezvoltarea fizică, psihică şi morală a acestora, considerându-se că sistemulpenal tradiţional de justiţie, nu poate să ofere soluţii adecvate având în vedere nevoile educative şi sociale specifice, diferite de cele ale adulţilor[90].

Un prim aspect ce trebuie amintit în acest context este cel referitor la necesitateaasigurării unei                                   cu judecarea unor astfel de cazuri. Asemeni majorităţii

legislaţiilor europene, prin Legea 304/2004[91] privind organizarea judiciară, în scopulmodernizării sistemului de justiţie penală pentru minori, al simplificării procedurilor şisporirii garanţiilor procesuale aplicate acestor categorii de persoane, au fost creaţi şi înRomânia,                                          pentru infracţiunile imputate minorilor ori îndreptate

împotriva acestora[92], în forma „tribunalelor pentru minori şi familie”[93].

În ceea ce priveşte respectarea dreptului la apărare a minorului, primordială este garantarea participării efective a acestuia la procedurile penale desfăşurate împotriva sa. Acestă cerinţă, este îndeplinită în legislaţia naţională prin instituirea regulii potrivit căreia în cauzele cu învinuiţi sau inculpaţi minori, asistenţa juridică este obligatorie. Ţinând seama de vârsta şi capacităţile intelectuale precum şi emoţionale ale acestei categorii de persoane, prezenţa avocatului este extrem de importantă, acesta din urmă având menirea de a lua contact direct şi nemijlocit cu minorul în scopul de a-l ajuta să înţeleagă motivul declanşării şi consecinţele procedurii desfăşurate împotriva sa. De asemenea, asistarea de către un avocat,

facilitează implicarea minorului în cadrul procesului penal, întrucât prin intermediul avocatului minorul îşi poate exprima liber părerea asupra stării de fapt prezentate, poate contesta anumite situaţii sau declaraţii din cadrul procesului penal, fiind astfel ferit de a fi supus unor inhibări şi intimidări specifice unei judecăţi[94].

Caracterul excepţional al privării de libertate este mult mai accentuat în cazul minorilor, dovadă fiind reglementările exprese în materie care urmăresc în principal prevenirea delicvenţei juvenile şi reintegrarea în societate a minorilor care se fac vinovaţi de săvârşirea unor infracţiuni. Astfel, în art. 100 din Codul penal român se consacră caracterul subsidiar al pedepselor ce pot fi dispuse minorilor, acestea din urmă aplicându-se doar în măsura în care luarea unei măsuri educative[95] nu este suficientă pentru îndreptarea minorului. În acest context prezintă relevanţă Recomandarea nr. (2003) 20 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei potrivit căreia „în măsura posibilului, ar trebui să se recurgă în cazul suspecţilor minori la alte soluţii decât detenţia provizorie, cum ar fi: plasamentul la rude, sau în alte forme de găzduire; detenţia provizorie nu ar trebui niciodată utilizată ca o sancţiune sau o formă de intimidare a minorului (…)”.

Aşa cum am precizat încă de la început, privarea de libertate a unui minor în contextul art. 5 paragr. 1 lit c din Convenţie este posibilă prin urmare, observaţiile făcute în cadrul analizei condiţiilor substanţiale necesare pentru dispunerea măsurii arestării preventive îşi găsesc aplicabilitate şi în cazul detenţiei minorilor. În măsura în care există motive verosimile şi suficiente de a bănui că minorul a săvârşit o infracţiune, arestarea preventivă a acestuia este justificată dacă o asemenea privare de libertate apare ca necesară în scopul bunei desfăşurări a procesului penal şi pentru prevenirea comiterii unei noi infracţiuni ori a sustragerii după comiterea infracţiunii. La fel ca în cazul procedurii obişnuite, minorul arestat trebuie adus de îndată în faţa unui magistrat independent şi imparţial care, ţinând seama cu prioritate de vârsta şi interesele superioare ale copilului, se pronunţă cu privire la necesitatea arestării preventive în raport cu gravitatea faptei şi a pedepsei ce urmează a fi aplicată.

2 Recomandarea (2003) 20 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei privind noile modalităţi de tratare a delicvenţei juvenile şi rolul sistemului de justiţie pentru minori, adoptată la data de 24 septembrie 2003, accesibilă pe site-ul www.coe.int.

 

În ceea ce priveşte [96] drept criteriu de aplicare a dispoziţiilor speciale pentru minori, legislaţia internă stabileşte expres limitele răspunderii penale[97]. De asemenea,ţinând seama de gradul de dezvoltare a minorului, sunt stabilite durate de timp ale arestăriipreventive mai scurte decât cele prevăzute pentru persoanele adulte şi totodată diferenţiateîn funcţie de vârsta inculpatului minor. Astfel, dacă  nu răspunde penal

şi în consecinţă nu poate fi arestat, minorii care trec de această vârstă vor avea parte de un

alt tratament în situaţia în care se fac vinovaţi de săvârşirea unei infracţiuni. Potrivitdispoziţiilor C. proc. pen. arestarea                                    nu poate depăşi 3 zile.

va putea fi arestat în cursul urmăririi penale, doar dacă pedeapsa pentru fapta săvârşită este detenţiunea pe viaţă sau inchisoarea mai mare de 10 ani şi se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ, pentru cel mult 15 zile, cu posibilitate prelungirii acesteia în mod excepţional, însă nu mai mult de 60 de zile. În ipoteze cu totul şi cu totul deosebite, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 20 de ani, arestarea preventivă a inculpatului minor între 14 şi 16 ani în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile.

poate fi arestat în cursul urmăririi penale pe o perioadă de cel mult 20 de zile, cu posibilitatea prelungirii de fiecare dată cu cel mult 20 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil şi nu mai mult de 90 de zile. În cazul săvârşirii unei infracţiuni pentru care pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 10 ani sau mai mare, arestarea preventivă poate fi prelungită până la 180 de zile.

În contextul analizei dispoziţiilor speciale în materia arestării preventive aminorilor, pe lângă reducerea numărului de zile de arest preventiv, de o mare însemnătatese bucură regula potrivit căreia                                                                                             . În

acest sens, potivit Recomandării nr. (2006) 2[98] a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei „

1 A se vedea art. 99 din Codul Penal, republicat în M. Of. nr. 65 din 16 aprilie 1997.

 

; totuşi, dacă în condiţii excepţionale copiii sunt încarceraţi în astfel de penitenciare, situaţia şi nevoile acestora trebuie să fie reglementate prin reguli speciale”. În deplină concordanţă cu reglementările europene, în dreptul intern, prin Legea nr. 275 din 4 iulie 2006[99] privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, s-a stabilit posibilitatea înfiinţării de penitenciare speciale în cadrul cărora, minorilor privaţi de libertate să li se asigure condiţii corespunzătoare de participare la activităţi educative, culturale, terapeutice şi de consiliere psihologica, adecvate nevoilor şi personalităţii lor.

Importanţa şi interpretarea strictă a acestei reguli a fost pusă în evidenţă relativ recent de către Curtea Europeană cu prilejul hotărârii pronunţată în cauza Nart c. Turcia1. Astfel, s-a constatat o violare a art. 5 din Convenţie datorită faptului că un minor de 17 ani a fost deţinut vreme de 48 de ore împreună cu arestaţi majori. Cu toate că, de cele mai multe ori în astfel de ipoteze explicaţia autorităţilor statale se bazează pe problema aglomeraţiei din penitenciare, Curtea a reţinut în nenumărate ori, că lipsa de fonduri pentru sistemul penitenciar are drept consecinţă angajarea răspunderii statului.

În concluzie, aşa cum reiese din cele prezentate anterior, în cazul delicvenţilor minori, dispunerea arestării preventive trebuie înainte de toate a fi percepută de către autorităţile naţionale ca o măsură excepţională, care trebuie luată în cazuri cu adevărat necesare. În ipoteza în care faţă de fapta săvârşită de minor se recurge la o asemenea măsură aceasta trebuie să fie cât mai scurtă posibil, întrucât fiind asemănătoare cu constrângerea realizată prin executarea pedepsei închisorii, arestarea poate afecta în mod substanţial reintegrarea minorului pe plan social, familial ori profesional.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CEDO, hot. Nart. c Turcia din 6 mai 2008 – în Buletinul CEDO, nr. 7/2008, pag. 32.

 

CAPITOLUL III. Prezentarea temeiurilor de arestare preventivă prevăzute în art. 148 Cod Procedură Penală prin raportare la jurisprudenţa CEDO.

 

 

Secţiunea I. Evoluţia legii procesual penale în materia arestării preventive ca o consecinţă a exigenţelor impuse de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

 

Dată fiind importanţa şi gravitate măsurii arestării preventive, aceasta a constituit o permanentă preocupare pentru legiuitorul român, motiv pentru care, numeroasele modificări ale Codului de procedură penală au urmărit printre altele, instituirea unor noi garanţii procesuale care să asigure că drepturile şi libertăţile persoanei suspectate de săvârşirea unei infracţiuni nu vor fi încălcate sau limitate.

Transformările esenţiale ale legislaţiei naţionale în materia arestării preventive au avut ca scop principal armonizarea dispoziţiilor procesual penale interne cu exigenţele impuse de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi principiile unui proces european, dezvoltate în jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg. În acest context, prezintă însemnătate modificările aduse părţii generale a Codului de procedură penală prin Legea 356/2006[100],

23

Legea 281/2003 şi prin O.U.G nr. 109/2003 , pe care ne propunem să le analizăm în continuare. În legătură cu acestea, într-o opinie[101] s-a apreciat că „o mare parte din aceste modificări nu corespund evoluţiilor actuale ale procesului contemporan, complicând în mod inutil procedura şi făcând-o de nenumărate ori nefuncţională şi că o altă parte se află deja în dezacord cu dispoziţiile constituţionale”.

Aşadar, luând în considerare reglementările Legii 356/2006, o primă modificare lacare vom face referire priveşte dispoziţiile art. 146 C. pr. pen. care, fără a suferi oprelucrare substanţială, prezintă unele ajustări. Astfel, spre deosebire de reglementărileanterioare, pentru dispunerea măsurii arestării preventive a învinuitului nu mai trebuie săexiste             din care să rezulte vreunul din cazurile de la art. 148, fiind suficient să fie

2 Publicată în M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003.3 Publicată în M. Of. nr. 748 din 26 octombrie 2003.

 

întrunite condiţiile prevăzute de la art. 143 şi să existe unul din cazurile enumerate la art.

148 din C. pr. pen. Deşi prin această modificare legiuitorul a consacrat un tratament egal între învinuit şi inculpat[102]în ceea ce priveşte dispunerea măsura arestării preventive, noua reglementare constituie un regres dacă avem în vedere că exigenţele probatorii atât de necesare pentru a proteja individul de detenţiile arbitrare au fost înlocuite cu „simple date” . De asemenea, noul conţinut al art. 146 C. pr. pen. nu satisface nici exigenţele CEDO, întrucât în art. 5 lit. c se face referire la „indicii temeinice”, care reprezintă fapte şi informaţii de natură a convinge un observator obiectiv cu privire la existenta cazului de arestare[103].

O noutate pentru procedura noastră penală adusă de Legea 356/2006, a fost aceea aintroducerii alin. 11[104] printre dispoziţiile art. 146 C. pr. pen. în ideea de a oferi judecătoruluio alternativă la măsura privativă de libertate a arestării preventive, obiectiv care, aşa cumvom arăta, este departe de a fi atins. Astfel, textul mentionat prevede

expres că „în caz derespingere a propunerii de arestare preventivă, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute delege, judecătorul poate dispune măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau aceea de aDeşi la prima vedere, această completare a codului apare ca fiind îndeplină concordanţă cu                                                  măsurii cu gravitatea acuzaţiei aduse

unei persoane şi a                                              măsurii pentru atingerea scopului urmărit,

dezvoltate în jurisprudenţa CEDO, în realitate judecătorului nu i se permite să ţină seamade o anumită ordine de preferinţă în luarea uneia sau alteia dintre măsurile preventive.Astfel, legiuitorul nu a creat alternative la arestare în competenţa judecătorului, dinmoment ce acesta din urmă nu are posibilitatea de a alege decât în situaţia în care respingepropunerea procurorului de arestare preventivă. Un asemenea mod de reglementare faceabstracţie de                                                                al măsurii arestării preventive, motiv

2 G. Mateuţ, Modificările părţii generale a Codului de procedură penală prin Legea 356/2006 şi O.U.G. nr. 60/2006. Virtuale elemente progresiste sau o veritabilă întoarcere spre trecut?, Caiet de drept penal, nr. 3/2006, pag. 146.

 

pentru care completarea adusă de legea amintită nu asigură nici parţial, respectarea exigenţelor CEDO. În acest context, prezintă însemnătate, Recomandarea Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei, (2006) 13[105] care, la punctul 3 şi 4 prevede: „atât în spiritul prezumţiei de nevinovăţie cât şi al prezumţiei în favoarea libertăţii, reţinerea în detenţie a persoanelor suspectate de o infracţiune va constitui excepţia, mai degrabă decâtregula;(…) reţinerea în detenţie se va aplica numai atunci când acest lucru este strict necesar şi ca o măsură de ultimă instanţă, iar pentru a evita aplicarea inadecvată a reţinerii în detenţie, va fi pusă la dispoziţie cea mai variată gamă de măsuri alternative,

Aşadar, tinând cont de regula libertăţii, analiza ar trebui să înceapă cu controlul judiciar, prin cele două măsuri preventive neprivative de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara), urmând ca, numai în cazul aprecierii insuficienţei acestuia, să poată fi luată măsura arestării preventive[106].

Tot în legătură cu luarea măsurii arestării preventive, Legea 356/2006 a completat art. 151 C. proc. pen. de o manieră criticabilă, stabilind plenitudinea de competenţă a instanţei de recurs pentru luarea măsurii arestării preventive, atunci când aceasta se pronunţă asupra recursului

formulat de procuror împotriva soluţiei de respingere a propunerii de arestare preventivă. Potrivit textului art. 151

În literatura de

specialitate[107], această modificare a fost în mod justificat considerată contrară exigenţelor CEDO, arătându-se că „o instanţă de recurs învestită cu un control a <legalităţii> soluţiei judecătorului de menţinere a unei persoane în libertate prin respingerea propunerii procurorului de arestare preventivă, nu prezintă trăsăturile unui <judecător>, cu toate garanţiile necesare pentru luarea măsurii arestării preventive pentru prima dată în recurs” Prin urmare, luând în considerare prevederile art. 5 paragr. 4 din Convenţia Europeană potrivit cărora orice persoană are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să aprecieze, în termen scurt asupra legalităţii detinerii sale, ne raliem la părerea susţinută mai sus, conform căreia, instanţa de recurs nu poate primi calificarea de „tribunal” în sensul atribuit de Convenţie. Astfel, deşi este prevăzută expres posibilitatea ascultării învinuitului sau inculpatului de către instanţa de recurs, aceasta din urmă nu întruneşte toate garanţiile procedurii aplicabile în materie de privare de libertate, întrucât nu poate proceda, asemeni judecătorului în prim grad, la o verificare atât a aspectelor de legalitate cât şi de oportunitate a măsurii.

Alături de argumentele susţinute mai sus, în legătură cu posibilitatea procuroruluide a ataca cu recurs încheierea de respingere a propunerii de arestare preventivă, mai suntnecesare unele precizări. Analizând dispoziţiile art. 140[108] alin. (1) şi 141 C. pr. pen. astfelcum au fost ele modificate prin Legea 356/2006, se poate susţine că actuala reglementareîncalcă principiul                                         consacrat în art. 6 din Convenţie Europeană,potrivit căruia orice parte a unei proceduri trebuie să aibă posibilitatea rezonabilă de a-si prezenta punctul de vedere în faţa tribunalului, în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de acuzare[109]. Întradevăr, atâta timp cât textele amintite prevăd expres că încheierea prin care judecătorul, prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocarea, înlocuirea, sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă nici unei căi de atac, pentru identitate de raţiune, nu ar trebui recunoscut nici dreptul procurorului la recurs atunci când i se respinge propunerea de arestare preventivă. Altfel spus, o soluţie contrară cauzează un evident dezechilibru al „armelor procedurale” aflate la dispoziţia inculpatului şi Ministerului Public şi vine în contradicţie cu dreptul oricărei persoane la un proces echitabil[110].

Mai mult, o asemenea formulare închide inculpatului arestat calea accesului la justiţie, acesta neavând posibilitatea de a promova o cale legală de atac, ceea ce este contra regulii stabilite în art. 21 din Constituţie, în care se arată că „orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime”, drept a cărui exercitare nu poate fi îngrădit de nici o lege[111]. În acest context, apreciem că într-o viitoare reglementare, se impune a fi prevăzută expres

posibilitatea atacării acestor încheieri şi de către persoana arestată, sau într-o altă rezolvare, ar trebui consacrat caracterul definitiv al tuturor încheierilor prin care judecătorul se pronunţă asupra revocării, înlocuirii sau încetării de drept a măsurii preventive, prin negarea dreptului procurorului de a declara recurs împotriva acestora.

Chiar dacă apare ca inadmisibil ca un participant la proces <procurorul> să beneficieze de calea de atac a recursului, iar <inculpatul> să fie privat de acest drept atunci când judecătorul respinge cererea de înlocuire, încetare de drept sau revocare a măsurii arestării preventive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pare a adopta acesta poziţie. Astfel, constatând punctul de vedere neunitar al instanţelor judecătoreşti în legătură cu aplicarea art. 140[112] alin (1) şi ale art. 141 din C. pr. pen., Î.C.C.J. a admis recursul în interesul legii cucare a fost solicitată şi a stabilit prin decizia nr. XII din 21 noiembrie 2005[113], că „încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive, nu poate fi atacată separat, cu recurs”.

În continuarea analizei noastre referitoare la modificările legislative survenite în materia arestării preventive, ne vom raporta la un aspect care a facut subiectul de discuţie în numerose dezbateri din doctrina română. Astfel, după ce decenii de-a rândul măsura arestării preventive a fost luată în cursul urmăririi penale de către chiar organele de cercetare penală cu intenţia manifestă de a se aduna mai uşor probe de vinovăţie, ca urmare a modificării dispoziţiilor constituţionale precum şi a Codului de procedură penală prin O.U.G. nr.109/2003, instituţia arestării preventive a suferit o transformare radicală, care o apropie foarte mult de reglementările din ţările cu tradiţie democratică[114]. Prin ordonanţa amintită s-a stabilit competenţa exclusivă a judecătorului în materia luării măsurii arestării preventive, acesta fiind unicul garant al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor împotriva arbitrariului.

În legislaţia internă, anterior intrării în vigoare a Legii 281/2003 (ulterior modificată prin O.U.G nr. 109/2003), procurorul putea emite mandate de arestare, iar împotriva ordonanţelor de arestare se putea face doar plângere la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

Cu privire la acest aspect, în doctrina noastră[115] s-a arătat că, atâta timp cât declanşarea controlului legalităţii arestării este lăsat la iniţiativa persoanei private de libertate, între reglementarea internă şi cea europeană nu există contrarietate, chiar mai mult, s-a susţinut că opţiunea legiuitorului nostru este mai convenabilă, deoarece în ipoteza în care cel arestat nu are motive să exercite calea de atac împotriva privării sale de libertate, se ajunge la soluţia mai operativă a cauzei. Acestă practică s-a dovedit a fi incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei Europene care prevăd expres obligativitatea aducerii persoanei arestate în faţa unui magistrat imparţial şi independent, însărcinat cu exercitarea de atribuţii judiciare. Astfel, deşi în vechea reglementare, persoana arestată avea posibilitatea să se plângă judecătorului cu privire la legalitatea arestării sale, aceastăoperaţiune era privită ca o facilitate aflată la îndemâna celui arestat şi nicidecum ca o obligaţie autonomă şi necondiţionată în sarcina organelor judiciare[116], asemeni celei consacrată actualmente în Convenţie[117].

Constatarea expresă a Curţii Europene a Drepturilor Omului a neîndeplinirii decătre procurorii români a condiţiilor pentru a fi calificaţi „magistraţi” în sensul art.5 paragr.3, s-a făcut odată cu hotărârea pronunţată în cauza Pantea c. România din 3 iunie 2003 .Curtea a reiterat observaţiile semnalate în cauza Vasilescu[118], arătând că în Româniaprocurorii sunt subordonaţi procurorului general şi Ministrului de Justiţie, astfel că ei nupot fi socotiţi independenţi faţă de Executiv. Imediat după condamnarea Românieischimbările legislative nu au întârziat să apara, astfel încât astăzi, potrivit dispoziţiilorconstituţionale                                                                                                              , soluţie

corectă, însă aşa cum vom arăta, apare ca fiind excesivă în raport cu exigenţele art. 5 paragr. 3 din Convenţie.

3 CEDO, hot. Pantea c. România din 3 iunie 2003 – în R. Chiriţă, Culegere…2003, pag. 17.

 

Referitor la independenţa şi imparţialitatea procurorului român, jurisprudenţa Curţii Constituţionale atât înainte cât şi după condamnare, a fost surprinzătoare şi a generat o serie de dezbateri în doctrină. Pornind în principal de la dispoziţiile legii fundamentale conform cărora procurorul face parte din categoria „magistraţilor”, Curtea Constituţională a stabilit printr-o decizie în anul 2000[119] că „în sistemul procesual penal românesc procurorul corespunde noţiunii de „alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”, la care se referă art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”. Cu toate acestea, în doctrină s-a atătat că spre deosebire de judecători care sunt declaraţi independenţi, imparţiali, subordonaţi numai legii şi inamovabili, procurorii sunt „magistraţi de parchet” care îsi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, fiind plasaţi sub autoritatea Ministerului Justiţiei care este membru al Guvernului.

Ţinând cont de principiile schiţate de Convenţia Europeană şi de jurisprudenţa evolutivă a instanţei de la Strasbourg, „independenţa magistratului” se analizează în raport cu Executivul, fără a exclude însă o subordonare faţă de alţi judecători sau magistraţi dacă aceştia din urmă, sunt ei înşişi independenţi faţă de Executiv . Referitor la noţiunea de

, într-o primă etapă, Curtea Europeană a statuat că această condiţie este respectată dacă magistratul nu cumulează funcţia de instrucţie cu cea de acuzare . Ulterior însă, Curtea a ajuns la o interpretare şi mai restrictivă a acestei condiţii reţinând că simpla posibilitate ca magistratul parchetului să poată îndeplini într-o fază procedurală ulterioară funcţia de acuzare, este de natură să pună imparţialitatea acestuia la îndoială4.

1 G. Mateuţ, op.cit., pag. 191; C.L. Popescu, op. cit., pag. 62; Pentru o interpretare contrară, în sensul că legislaţia internă privind competenţa procurorului de a dispune arestarea preventivă este în deplină concordanţă cu exigenţele CEDO, a se vedea Al. Ţuculeanu, Despre calitatea de magistrat a procurorului şi dreptul acestuia de a dispune arestarea preventivă în lumina Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Revista Dreptul, nr. 2/1999, pag. 90-93; Al. Ţuculeanu, Concordanţa reglementărilor naţionale referitoare la măsurile preventive cu reglementările internaţionale, Revista Pro Lege, nr. 1/2002, pag. 9-12.2 C.L. Popescu, op. cit., pag. 73.3 CEDO, hot. Schiesser c. Elveţia din 4 decembrie 1979.4 CEDO, hot. Huber c. Elveţia din 23 octombrie 1990; pentru o analiză amănunţită a acestor condiţii a se vedea C. L. Popescu, op. cit. pag. 66-79; C.L. Popescu, Calificarea europeannaţională a procurorului român drept „magistrat”, Noua Revistă a Drepturilor Omului, nr. 1/2005, pag. 50-52; Claudiu Ecedi-Stoisavlevici, Abilitatea procurorului de a dispune măsura arestării preventive în raport de dispoziţiile art. 5 paragr. 3 din ConvenEuropeană a Drepturilor Omului, Revista SUBB, nr. 1/2001, pag. 30-36.5 C.L. Popescu, op. cit., pag. 77; G. Mateuţ, op. cit., pag. 191-192.

 

Având în vedere cele susţinute mai sus, se poate conchide că anterior modificărilor survenite în legislaţia procesual penală prin Legea 281/2003 (ulterior modificată prin O.U.G nr. 109/2003), procurorul român nu satisfăcea exigenţele CEDO pentru a fi calificat „magistrat” şi datorită inexistenţei imparţialităţii sale faţă de părţi. Astfel, atâta timp cât Codul nostru de procedură penală a permis procurorului să supravegheze sau să efectueze personal urmărirea penală, inclusiv să ia măsura arestării preventive, iar ulterior în faza de judecată, să îndeplinească funcţia de acuzare având toate drepturile procesuale a unei părţi, imparţialitatea acestuia în raport cu învinuitul sau inculpatul arestat era indiscutabil inexistentă. Aşa cum s-a susţinut în doctrină5, este absolut indiferent că, potrivit legii, procurorul este obligat să acţioneze cu imparţialitate, că a depus un jurământ pentruîndeplinirea cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire a atribuţiilor, că în activitatea de urmărire penală el are obligaţia de a aduna probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului, că anterior luării măsurii privative de libertate el procedeză la ascultarea nemijlocită a persoanei în cauză şi că, potrivit legii naţionale, el nu este considerat parte în proces Simpla posibilitatea a cumulului între funcţia de instrucţie şi cea de acuzare, fără instituirea vreunei incompatibilităţi în acest sens reprezintă o vădită neconcordanţă în raport cu normele şi principiile europene, motiv pentru care, modificarea legislaţiei naţionale privind posibilitatea procurorului de a dispune măsura arestării preventive nu a fost doar necesară, ci cât se poate de urgentă.

Ulterior condamnării României în cauza Pantea, Curtea Supremă de Justiţie fiind chemată să se pronunţe asupra legalităţii arestării preventive dispusă de procuror într-o cauză[120], a recunoscut valoarea de sursă de drept în sistemul juridic român a jurisprudenţei CEDO în conformitate cu art. 20 din Constituţie, arătând că: „procurorul care a emis ordonanţa de arestare

preventivă şi a dispus arestarea preventivă a inculpatei, prin mandat, nu poate fi considerat „magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare” în accepţiunea art. 5 parag. 3 din Convenţie, deoarece este în mod vădit dependent de puterea executivă şi, fiind implicat în exercitarea acţiunii penale prin actele de urmărire efectuate, nu poate fi nici imparţial” Deşi această soluţie a Curţii noastre supreme este corectă, concluzia conform căreia

este excesivă în raport cu dispoziţiile art. 5 paragr. 3 din Convenţie, întrucât stabilirea organelor competente să decidă privarea de libertate a persoanelor ca măsură de prevenţie în procesul penal este o chestiune de competenţa statelor, lăsată la libera lor apreciere[121]. Altfel spus, dacă privarea de libertate a fost dispusă de un alt organ decât un judecător, spre pildă de un procuror, prevederile Convenţiei nu ar fi nesocotite atâta timp cât persoana arestată este adusă imediat şi de la sine, în faţa unui magistrat abilitat să exercite funcţii judiciare.

În concluzie, incompatibilitatea dintre noţiunea de „magistrat” în sens naţional şi calificarea europeană atribuită aceleaşi noţiuni este doar aparentă, întrucât nu trebuie pierdut din vedere faptul că textele din Convenţie operează cu noţiuni autonome al căror sens nu corespunde cu cel consacrat în legislaţiile naţionale. Astfel, deşi procurorul român nu poate fi calificat drept „magistrat” în sens european, deoarece nu satisface exigenţele deindependenţă şi imparţialitate pentru a decide asupra unei privări de libertate, el poate fi calificat „magistrat” de normele constituţionle, legale şi jurisprudenţiale interne române[122]. În acest sens, apreciem ca fiind surprinzătoare decizia Curţii Constituţionale[123], pronunţată după condamnarea statului român în cauza Pantea, prin care Curtea a continuat să afirme că procurorul român „este un alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare, în sensul cerut de art. 5 pct. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi în sensul art. 23 alin. (4) din Constituţie”.

Din toate cele prezentate anterior, rezultă fară echivoc că modificările succesive ale Codului de procedură penală, îndeosebi în materia luării măsurii arestării preventive, reprezintă consecinţa directă a necesităţii corelării legislaţiei interne cu cerinţele Convenţiei. Cu toate că schimbările aduse prin legile amintite, nu au fost cu adevărat reformatoare, cel puţin s-a realizat, sau s-a încercat un prim pas pentru aducerea Codului de procedură penală la nivelul standardelor europene. Astfel, considerăm că în prezent dispoziţiile naţionale, în mare parte mai exigente decât vechile reglementări, urmăresc asigurarea protecţiei individului împotriva abuzurilor autorităţilor şi apropierea sistemului de drept românesc de celelalte sisteme ale statelor semnatare ale Convenţiei. În acest context, un rol însemnat îl are initiativa deja exteriorizată a instanţelor interne de a percepe jurisprudenţa CEDO ca o veritabilă sursă de drept în cadrul sistemul juridic român, întrucât doar în acest fel se poate asigura o interpretare a dispoziţiilor naţionale în spiritul prevederilor Convenţiei.

 

Secţiunea II. Analiza temeiurilor arestării preventive prevăzute în art. 148 Cod procedură penală prin raportare la cazul de la art. 5 paragr. 1 Ut. c din CEDO.

 

În vederea bunei desfăşurări a procesului penal potrivit scopului imediat al acestuia consfinţit în art. 1 C. proc. pen – constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni – prin reglementările interne s-a instituit o serie de mijloace al căror principal obiectiv vizează prevenirea situaţiilor în care desfăşurarea normală a procesului penal este afectată de împiedicarea aflării adevărului.

Cu toate acestea, aşa cum am arătat pentru protejarea persoanei împotriva privărilor de libertate arbitrare, Codul de procedură penală a fixat un ansamblu de condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ: existenţa unui proces penal început, existenţa probelor sau indiciilor temeinice privind săvârşirea unei infracţiuni, incidenţa vreunui caz prevăzut de art. 148 alin. (1) C. proc. pen. şi o anumită gravitate a infracţiunii săvârşite materializată într-un minim de pedeapsă prevăzut de lege[124].

Având în vedere că o parte dintre aceste condiţii au fost prezentate şi analizate detaliat într-un capitol anterior[125], în prezenta secţiune ne vom mărgini la tratarea amănunţită a temeiurilor de arestare preventivă din cuprinsul art. 148 C. proc. pen. Înainte de a trece la examinarea separată a fiecăruia din cazurile în care se poate dispune arestarea preventivă aşa cum sunt reglementate în prezent, amintim că odata cu intrarea în vigoare a Legii 356/2006 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală, textul art. 148 a suferit modificări majore, fiind abrogate în mod justificat 3 cazuri de arestare preventivă[126]: identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare; infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de un an; inculpatul este recidivist.

În contextul analizei temeiurilor de arestare preventivă, prezintă însemnătate îndrumarea propusă de Comitetul de Miniştrii al Consiliului Europei din cuprinsul Recomandării (2006) 13[127] potrivit căreia, pentru determinarea oricărui risc ce stă la baza unei măsuri preventive privative de libertate se va ţine seama de circumstanţele fiecărei cauze şi mai ales de natura şi gravitatea presupusei infracţiuni, pedeapsa ce s-ar aplica în cazul condamnării, vârsta, starea de sănătate, antecedentele penale, circumstanţele sociale şi persoanele ale persoanei respective, precum şi legăturile acesteia cu comunitatea, comportamentul avut în cadrul procedurilor penale derulate anterior. Toate aceste aspecte sunt consacrate şi la nivel naţional în cuprinsul art. 136 alin. (8) C. proc. pen., punându-se în evidenţă faptul că judecătorul trebuie să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, hotărârea sa referitoare la dispunerea sau nu a arestării preventive trebuind a fi temeinic motivată.

A. Primul dintre temeiurile concrete ce poate justifica o arestare preventivă se referă la situaţia în care inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori există date că va încerca

să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei Ut. a C. proc. pen.).

Din formularea clară se poate observa că textul cuprinde mai multe ipoteze, oricare dintre ele putând justifica luarea măsurii arestării preventive. Ambele cazuri, sustragerea efectivă sau încercarea de sustragere, trebuie dovedite şi motivate în actul de dispunere, neputând fi presupuse prin simpla absenţă, chiar nejustificată, a inculpatului de la termenele de judecată[128]. Astfel, este absolut necesar, să se facă dovada că cel în cauză are cunoştiinţă despre actele de procedură derulate împotriva sa, că a fost în mod legal citat să se prezinte la toate înfăţişările ce se vor desfăşura în viitor şi că din demersurile efectuate de acesta[129] rezulă în concret intenţia de sustragere altminteri, lipsa de la adresa obişnuită neputând fi interpretată ca o sustragere. În acest sens este ilustrativă cauza Pantea c. România[130] din 3 iunie 2003 în care s-a apreciat că detenţia reclamantului a fost ilegală datorită absenţei unor dovezi certe din care să rezulte că acesta s-a sustras urmăririi penale. Mai mult decât atât, măsura arestării preventive pe acest motiv a fost nejustificată dat fiind faptul că inculpatul a fost prezent la toate convocările parchetului, „aşteptând în zadar pe culoare”. Într-o altă cauză[131], Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 5 din Convenţiei, deoarece instanţele de judecată care au autorizat arestul, precum şi cele care au examinat legalitatea acestuia, nu au invocat motive suficiente şi relevante pentru arestarea reclamantului. Curtea a notat că instanţele naţionale s-au limitat la citarea temeiurilor prevăzute de Codul de procedură penală, fără a arăta cum se aplică în cazul concret, unicile argumente specifice invocate fiind deţinerea de către reclamant a paşaportului român, care i-ar permite să se ascundă peste hotare şi lipsa unui loc de muncă permanent. Argumentulreclamantului potrivit căruia paşaportul său putea fi ridicat de către autorităţi, sau posibilitatea organelor statale de a recurge la alte măsuri preventive (ex. arestarea la domiciliu) care ar fi înlăturat riscul că reclamantul să se ascundă, au fost ignorate cu desăvârşire de către instanţele naţionale care nu au oferit nici un răspuns solicitărilor persoanei acuzate.

În ceea ce priveşte împiedicarea inculpatului de a se sustrage de la executarea pedepsei, este necesar ca măsura să se bazeze pe acţiuni concrete întreprinse de inculpat în acest sens, nefiind suficiente simple afirmaţii potrivit cărora inculpatul nu va fi găsit dacă va fi condamnat. Mai mult, se pune problema dacă acest caz de arestare este compatibil cu principiul prezumţiei de nevinovăţie, având în vedere că aprecierea judecătorului cu privire la eventuala executare a pedepsei poate fi interpretată în sensul unei antepronunţări asupra fondului cauzei. De aceeaşi părere este şi Curtea Europeană care într-o cauza[132] a respins argumentul instanţelor interne cu privire la necesitatea asigurării executării pedepsei de către reclamantul cercetat penal pentru trafic de droguri, considerând că în acest fel se prejudecă fondul cauzei.

În legătură cu temeiul de arestare analizat, jurispridenţa CEDO în materie, destul de abundentă, evidenţiază o serie de reguli şi elemente ce trebuie avute în vedere de statele membre semnatare ale Convenţiei, atunci când

se pronunţă cu privire la dispunerea măsurii arestării preventive. Încă din capul locului precizăm că riscul sustragerii de la urmărire descreşte o dată cu trecerea timpului petrecut în stare de arest preventiv. Această concluzie este motivată de diminuarea pedepsei pe care cel acuzat va trebui să o execute efectiv datorită imputării duratei detenţiei preventive asupra acesteia, astfel încât în ochii persoanei cercetate tentaţia de a se sustrage de la urmărire se diminuează[133].

Un prim aspect la care vom face referire îl reprezintă folosirea de către anumitesisteme de drept a unor                                                  care nesocotesc dreptul la libertate al

persoanei şi caracterul de excepţie al arestării preventive. În acest context, aducem în discuţie cazul statului turc în care detenţia motivată pe prezumţia potrivit căreia orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni de o anumită gravitate este considerată că intenţionează să fugă[134], a fost considerată de Curtea Europeană ca fiind contrară art. 5 din Convenţie. O prezumţie similară apreciată de instanţa de la Strasbourg ca fiind incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei a fost cea din sistemul de drept bulgar conformcăreia arestarea preventivă era întotdeauna necesară în cursul procesului, dacă infracţiunea săvârşită era de o anumită gravitate[135].

Cu prilejul mai multor cauze[136], Curtea a subliniat că riscul sustragerii de la urmărire sau judecată nu se poate aprecia numai prin raportare la gravitatea pedepsei, ci trebuie avuţi în vedere mai multi factori care să confirme sau nu, existenţa pericolului ca persoana să fugă sau să se ascundă. Astfel, arestarea preventivă pe motivul existenţei riscului sustragerii de la judecată, a fost considerată de Curte ca fiind legitimă având în vedere că reclamantul, cetăţean străin fără domiciliul stabilit în ţara unde se desfăşura judecata, se făcea vinovat de săvârşirea unei infracţiuni de o gravitate ridicată (trafic de persoane)[137]. În acelaşi sens, severitatea sancţiunii aplicabile pentru fapta săvârşită (tentativă de omor), împrejurarea că reclamantul locuia ilegal în Germania iar familia sa trăia în străinătate, coroborate cu existenţa unor dovezi puternice privind săvârşirea infracţiunii de care era bănuit, au fost apreciate de Curte ca fiind motive suficiente pentru a justifica arestarea preventivă datorită existenţei unui risc substanţial de sustragere de la proces[138]. De asemenea, riscul ca inculpatul să fugă a fost hotărâtor pentru dispunerea arestării preventive, având în vedere tentativele anterioare ale reclamantului de a se sustrage de la cercetare prin schimbarea frecventă a domiciliului, fără anunţarea autorităţilor competente[139].

În alte cauze, Curtea a constatat o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei datorită faptului că instanţele naţionale s-au rezumat la a face o trimitere generică a existenţei riscului de sustragere de la proces, fără a indica vreo circumstanţă concretă din care să rezulte această temere[140]. Mai mult decât atât, atitudinea autorităţilor interne de a face abstracţie de posibilitatea dispunerii unei măsuri alternative (depunerea unei cauţiuni, controlul judiciar) care ar putea înlătura pericolul sustragerii de la judecată a fost sancţionată de nenumărate ori de Curte. Prin urmare, în lipsa unui

argument solid dinpartea autorităţilor care să ducă la convingerea că alte măsuri preventive nu sunt eficiente pentru a asigura prezenţa la judecată, detenţia unei persoane va fi considerată nejustificată[141].

 

B. Înculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara ori obligaţiile care îi revin pe durata acestor măsuri pen.).

Acest temei de arestare a fost introdus în Codul de procedură penală prin O.U.G.nr. 60/2006 şi are la bază nerespectarea de către inculpat a unei alte măsuri preventive maiuşoare luate anterior împotriva sa. Încă de la prima analiză a textului se poate constata căîn situaţia în care învinuitul sau inculpatul încalcă cu rea-credinţă obligaţiile ce formeazăcontrolul judiciar, acest caz de arestare devine aplicabil în mod automat, fiind vorba de oînlocuire obligatorie a unei măsuri restrictive de libertate cu una privativă de libertate. Aşacum s-a arătat în literatura de specialitate[142], prin punerea în aplicare a acestei soluţiilegislative, se poate ajunge la                                              , astfel încât o stare de fapt care

iniţial nu ar fi impus arestarea preventivă, dobândeşte implicit o asemenea calitate prin recunoaşterea caracterului automat al art.148 alin. 1 lit a[143].

O observaţie suplimentară în ceea ce priveşte înlocuirea obligatorie amintită mai sus se impune a fi făcută datorită existenţei unor necorelări a dispoziţiilor cuprinse în Codul de procedură penală. Astfel, luând în considerare prevederile art. 136 alin. (6) C. proc. pen. se desprinde concluzia potrivit căreia în cazul săvârşirii unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii alternativ cu amenda, nerespectarea chiar cu rea credinţă a obligaţiilor ce formează controlul judiciar nu ar putea duce în nici o ipoteză la dispunerea măsurii arestării preventive.

Alături de alţi autori[144], considerăm că reglementarea supusă analizei nu satisfaceexigenţele art. 5 din Convenţie în condiţiile în care judecătorul nu are posibilitatea de aaprecia                         caracterul necesar al măsurii privative de libertate pentru buna

2 Publicată în M. Of. nr. 767 din 7 septembrie 2006.

 

desfăşurare a procesului penal şi proporţionalitatea acesteia în raport cu gravitateaacuzaţiei. De altfel, jurisprudenţa europeană în materie este elocventă în acest sens, Curtea sancţionând vehement existenţa unor cazuri abstracte de arestare obligatorie[145].

În consecinţă, pentru ca punerea în practică a acestui caz de arestare să nu atragă după sine o serie de condamnări la CEDO a statului român, alături de existenţa unor date şi informaţii care să certifice încălcarea cu rea-credinţă a obligaţiilor impuse pe durata controlului judiciar, socotim indispensabilă obligaţia judecătorului de a motiva caracterul necesar şi proporţional al măsurii arestării, în acest fel fiind atenuat sau chiar înlăturat caracterul automat de înlocuire a măsurii restrictive de libertate cu cea privativă de libertate. În contextul analizat, prezintă însemnătate punctul de vedere exprimat în Recomandarea (2006) 13[146] a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei, potrivit căreia „încălcarea măsurilor alternative poate fi supusă sancţiunii dar nu justifică în mod automat reţinerea unei persoane în detenţie; în astfel de cazuri, înlocuirea măsurilor alternative cu reţinerea în detenţie necesită o motivare specifică”.

 

C. Există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă pen.).

Aflarea adevărului, unul dintre principiile directoare ale procesului penal (art.3 C. proc. pen.) impune existenţa unei concordanţe depline între concluziile la care ajung organele judiciare şi realitatea obiectivă referitoare la fapta sau împrejurările faptei şi persoana autorului[147]. Datorită faptului că există situaţii în care persoana incitată de o posibilă aplicare a unei pedepse privative de libertate pentru fapta săvârşită acţionează prin diferite mijloace în sensul denaturării adevărului, legea a reglementat expres posibilitatea luării măsurii arestării preventive în scopul împiedicării unor astfel de comportamente.

Aşa cum reiese din analiza textului, pericolul de zădărnicire a aflării adevărului trebuie să fie actual şi totodată e necesar să existe dovezi la dosar din care să rezulte efectivcă cel acuzat a încercat sau va încerca curând să influenţeze declaraţia părţii[148], a expertului sau a martorului[149] ori, a încercat sau a reuşit distrugerea, alterarea ori sustragerea unor mijloace de probă. Activitatea de influenţare poate consta în acţiuni diverse precum îndemnuri, rugăminţi, coruperea sau chiar constrângerea părţii, a martorului, sau a expertului de a face declaraţii mincinoase în scopul deformării adevărului[150]. În practică[151], instanţa a apreciat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 148 lit. b din C. proc. pen. şi atunci când inculpatul refuză să pună la dispoziţia organelor de urmărire penală documentele contabile solicitate în vederea efectuării unei expertize.

În toate cazurile, în procesul de analizare a existenţei pericolului de zădarnicire a aflării adevărului, instanţa trebuie să ia în considerare un ansamblu de elemente precum natura şi gravitatea infracţiunii de care este acuzat învinuitul sau inculpatul, natura relaţiilor dintre parţile implicate în proces[152], acţiunile întreprinse de persoana acuzată în scopul împiedicării cunoaşterii realităţii. Astfel, în cauza Contrada c. Italia[153], Curtea Europeană a reţinut că relaţiile reclamantului (director adjunct al

Serviciului Secret Civil pentru Sicilia, fost şef al Poliţiei – Cercetări Penale) cu liderii Mafiei, precum şi natura infracţiunii ale cărei elemente constitutive erau reprezentate în special de existenţa acestor legături dintre acuzat şi organizaţia criminală respectivă, au justificat arestarea preventivă datorită existenţei riscului alterării mijloacelor de probă. Luând în considerare faptul că probele constau aproape în exclusivitate în declaraţii ale unor fosti membrii ai Mafiei cu care anterior acuzatul a avut legături personale, precum şi în declaraţia unui funcţionar al poliţiei, potrivit căreia reclamantul i-ar fi cerut să acţioneze „temperat” în cadrul percheziţiilor efectuate la domiciliul mafioţilor, Curtea a apreciat că teama organelor de urmărire cu privire la exercitarea de presiuni asupra martorilor şi posibilitatea alterării altor mijloace de probă în cazul punerii în libertate a reclamantului este legitimă.

12

In literatura de specialitate şi în practică s-a arătat că momentul influenţării trebuie să se situeze înainte de ascultarea martorului ori a părţii, înainte sau cel târziu pe timpul efectuării expertizei, în nici un caz ulterior. Această soluţie se află în acord cu orientarea jurisprudenţei europene3, în care s-a reţinut că imperativele anchetei invocate la momentul iniţial al privării de libertate, nu mai pot justifica detenţia unei persoane atâta timp cât au fost efectuate investigaţiile necesare au fost luate declaraţiile persoanelor implicate în proces şi probele au fost administrate. Astfel, în cauza Letellier c. Franţa4 Curtea Europeană a decis că riscul exercitării unor presiuni asupra martorilor poate justifica dispunerea măsurii arestării preventive, dar acest risc trebuie evaluat periodic, întrucât se diminuează sau chiar dispare în cazul în care martorii au fost audiaţi şi nu mai există dovezi în sensul exercitării de presiuni din partea acuzatului.

1 Gh. Radu, op.cit., pag. 26; în sens contrar, a se vedea M. Udroiu şi O. Predescu, op. cit., pag. 427.2 Curtea de Apel Braşov, secţia penală, încheierea nr. 50/R din 10 mai 2006 prin care s-a dispus respingerea ca nefondat a recursului declarat de inculpaţii C.G. şi P.A. împotriva hotărârii de prelungire a măsurii arestării preventive pronunţată de Tribunalul Braşov. fapt, inculpatii au fost arestaţi preventiv pentru savârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor si luare de mita (P.A.) şi complicitate la infracţiunile arătate mai sus (C.G.). S-a reţinut că, în calitate de agenţi de poliţie, au pretins de la denunţătorul C.D. sume de bani şi băuturi alcoolice pentru a nu-i întocmi dosar penal relativ la savârşirea unor infracţiuni la regimul siguranţei rutiere. Temeiurile arestării le-au constituit cazurile prevăzute de art. 148 lit. d si h C. proc. pen., respectiv există date suficiente cinculpaţii au încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorului P.F.S. şi pentru infracţiunile săvârşite legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, existând probe certe că lăsarea lor în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Deşi temeiul prevăzut de art. 148 lit. h C. proc. pen., impune în continuare privarea de libertate a inculpaţilor care, în funcţiile deţinute, de agenţi de poliţie, au săvârşit infracţiuni de corupţie, fapte care au o deosebită rezonanţă în rândul opiniei publice, instanţa a apreciat că temeiul prevăzut de art. 148 lit. d (actualmente b) C. proc. pen. a încetat să mai existe, atâta vreme cât martorul P.F.S. a fost deja ascultat; în acelasens Tribunalul Cluj, secţia penală, încheierea nr. 527 din 8 decembrie 1999 – în I.C.

Morar, op.cit.,

pag. 41-42.3 CEDO, hot. Imre c. Ungaria din 2 decembrie 2003; hot. Gerard Bernard c. Fran ţa din 26 septembrie 2006; Wesolowski c. Polonia din 22 iunie 2004; W. c. Elveţia din 26 ianuarie 1993.4 CEDO, hot. Letellier c. Franţa din 26 iunie 1991 – în G. Antoniu, A. Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit.,

pag.256.5 Acestea sunt cuprinse în art. 94 şi 95 din C. proc. pen.6 În acest sens a se vedea Judecătoria Craiova, secţia penală, încheierea nr. 1 din 6 ianuarie 2007 în care s-a reţinut că fapta inculpatei de a sustrage mijloace materiale de probă în momentul în care era neîndoielnic că urma să se efectueze o perchezidomiciliară, precum şi fapta de a ascunde un telefon mobil asupra sa, dupa perchezicorporală la depunerea sa în arest, pentru a efectua două convorbiri telefonice, reprezintdate pertinente că inculpata zădărniceşte în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unor

 

In ceea ce priveşte activităţile întreprinse asupra mijloacelor materiale de probă5 sunt avute în vedere distrugerea, alterarea, ori sustragerea obiectelor care conţin sau poartă o urmă a infracţiunii, a obiectelor care au fost folosite la săvârşirea infracţiunii sau care sunt produsul infracţiunii, ori a altor obiecte care pot servi la aflarea adevărului. La fel ca în cazul influenţării şi în situaţiile enunţate trebuie să existe date din care să rezulte că acţiunile desfăşurate de persoana acuzată au drept scop alterarea sau necunoaşterea adevărului6. De asemenea, invocarea acestui motiv de cătrea autorităţi nu mai estepertinent odată cu trecerea timpului, după ce mijloacele de probă au fost administrate[154], prin urmare, riscul referitor la obstrucţionarea justiţiei pe acest temei nu se mai poate reţine. Astfel, în cauza Wemhoff c. Germania temerile instanţelor naţionale referitoare la distrugerea probelor deşi iniţial au fost considerate justificate datorită naturii infracţiunilor (bancrută şi deturnare de fonduri) şi caracterului extrem de complicat al procesului, odată cu derularea procesului persistenţa acestui pericol era, inclusiv în ochii judecătorilor naţionali, tot mai puţin probabilă.

O analiză detaliată a riscului de a împiedica buna desfăşurare a justiţiei s-a realizat cu prilejul cauzei W. c. Elveţia[155] în care Curtea a reţinut existenţa unui astfel de risc datorită amplorii excepţionale a cazului (fraudă în gestiunea a 60 de societăţi comerciale), a cantităţii mari de documente confiscate, a numărului mare de martori care urmau sa fie ascultati, dar mai ales datorită comportamentului reclamantului care reflecta intenţia de a şterge orice urmă a responsabilităţii sale prin falsificarea şi distrugerea contabilităţii, prin sustragerea de documente ce nu au fost încă descoperite, prin fabricarea unor probe false şi nu în ultimul rând prin încercarea manifestă de a obţine o înţelegere cu martorii. Mai mult, judecătorii de la Strasbourg au ţinut cont şi de faptul că în cadrul altor

cercetări penale desfăşurate împotriva sa, reclamantul a falsificat probe pentru a se dezvinovăţi, a antedatat documente şi a manipulat martorii. În consecinţă, toate acestea, coroborate cu bănuiala autorităţilor că acuzatul are intenţia de a se sustrage de la judecată au fost considerate ca fiind motive suficiente şi pertinente pentru a justifica continuarea privaţiunii de libertate a reclamantului.

 

D. Există date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni 1 Ut. c C. proc. pen.).

O veritabilă apărare a ordinii de drept presupune printre altele şi prevenirea săvârşirii de infracţiuni astfel încât, cazul de arestare în discuţie urmăreşte tocmai atingerea acestui scop.

martori, ori distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor de probă, date ce conduc la prelungirea măsurii arestării preventive.

 

2 CEDO, hot. Wemhoff c. Germania din 27 iunie 1968 – în M. Macovei, op.cit., pag. 32.

 

Calificat în literatura de specialitate[156] drept „o formă de incriminare procesuală”, temeiul de arestare supus analizei impune cu necesitate existenţa unor dovezi din care sărezulte efectiv că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni determinate[157]. Simplele bănuieli în acest sens ori o trimitere generică la faptul că în trecut a comis şi alte infracţiuni de natura celei de care este acuzat nu sunt suficiente pentru a justifica luarea măsurii arestării preventive[158]. Datele din care poate fi dedusă perseverenţa infracţională a acuzatului se referă de cele mai multe ori la numărul, natura şi gravitatea infracţiunilor precedente, modul comiterii acestora, numărul pedepselor aplicate, circumsanţele personale sau alte împrejurări precum lipsa unui domiciliu şi a unei ocupaţii aducătoare de venituri, anturajul sau mediul în care trăieşte. Aşa cum am precizat, în toate cazurile aceste date şi informaţii trebuie să fie apte a forma o convingerea privind iminenţa săvârşirii unei alte infracţiuni concrete şi nu doar o simplă presupunere în acest sens, întrucât un sistem de prevenire a infracţiunilor în general este incompatibil cu principiul fundamental al libertăţii individuale.

Datorită faptului că temeiul de arestare analizat impune cu necesitate existenţa unor indicii serioase privind riscul comiterii unor noi infracţiuni, în practică datorită înţelesului mai puţin limpede, chiar echivoc, instanţele fac adesea trimitere la pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta judecarea în libertate a inculpatului (art. 148 alin. 1 lit. f), evitând în acest mod probarea mai dificilă a posibilei perseverenţe infracţionale a persoanei acuzate[159]. Astfel, într-o cauză instanţa a admis în temeiul art. 1491 raportat la art. 148 alin. 1lit. f C. proc. pen., propunerea de arestare preventivă a inculpatului cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de droguri[160]. Pentru a dispune astfel, instanţa a apreciat că din

dosarul cauzei există date că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, pericol relevat în special de numărul mare de persoane care au primit droguri de la inculpat, modul de câştigare a existenţei prin comiterea acestui gen de infracţiuni pe parcursul mai multor luni, intoleranţa opiniei publice cu privire la consumul şi traficul de droguri, dar mai ales persistenţa inculpatului în comiterea acestui gen de infracţiuni. Mai mult, deşi fusese condamnat anterior la 3 ani de închisoare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pentru săvârşirea aceleaşi infracţiuni, inculpatul şi-a reînceput activitatea infracţională la mai puţin de 3 luni după rămânerea definitivă a sentinţei penale amintite, ceea ce denotă faptul că pentru acesta primează activitatea legată de droguri, asumându-şi în acest sens toate consecinţele faptelor sale. Pentru toate aceste motive, s-a considerat întemeiată presupunerea existenţei unui mare risc ca inculpatul să continue săvârşirea unor infracţiuni de acelaşi gen în viitor, impunându-se cu necesitate împiedicarea acestora.

inculpat a hotărârii de a săvârşi infracţiuni, precum şi capacitatea redusă a acestuia de a conştientiza gravitatea faptelor comise şi a consecinţelor acestora, instanţa a apreciat csunt îndeplinite condiţiile art. 1491 raportat la art. 143 şi art. 148 lit. f. din C. proc. pen. dispus arestare preventivă a inculpatului; Î.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1075/2009, pronunţată în dosar nr. 2531/1/2009.

 

În ceea ce priveşte acest caz de arestare preventivă, instanţa europeană a decis în cauza Dumont-Maliverg c. Franţa[161] că soluţia autorităţilor naţionale de a dispune şi de a menţine în detenţie o persoană pentru împiedicarea săvârşirii de noi infracţiuni este justificată dacă circumstanţele cauzei, în special antecedentele penale şi personalitatea infractorului, fac ca acest risc să fie plauzibil, iar măsura arestării adecvată. Totuşi, Curtea a subliniat că în ipoteza în care infracţiunea întruneşte caracteristicile unei întâmplări unice, ar fi contraindicat să se încerce justificarea prelungirii arestării preventive prin raportare la existenţa riscului comiterii unei noi infracţiuni[162]. Într-o altă cauză[163], Curtea a reţinut că pericolul real privind comiterea de noi infracţiuni rezultă din posibilitatea ca reclamantul să se folosească în continuare de reţeaua sa de contacte, pe care a constituit-o de-a lungul carierei, pentru a continua să furnizeze date şi informaţii preţioase liderilor Mafiei.

E. Inculpatul a săvârşit, cu intenţie, o nouă infracţiune (art. 148 alin. 1 Ut. d C. proc. pen.).

Acest caz de arestare are în vedere situaţia în care după declanşarea procesului penal, persoana faţă de care se efectuează acte de urmărire sau faţă de care s-a pus în mişcare acţiunea penală, săvârşeşte o nouă infracţiune intenţionată. Altfel spus, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii, respectiv existenţa unei suspiciuni (probe sau indicii temeinice) privind comiterea primei infracţiuni şi o perseverenţă infracţională a acuzatului determinată de atitudinea acestuia în sensul repetării săvârşirii de infracţiuni[164].

În contextul analizei acestui temei de arestare, avem serioase rezerve faţă de opinia exprimată în doctrină[165]potrivit căreia dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. d, ar putea să aibă următoarea formulare: „Făptuitorul a comis din nou o infracţiune intenţionată”. Apreciem că o asemenea soluţie se află într-o evidentă contradicţie cu condiţia generală şi absolut necesară potrivit căreia măsura arestării preventive poate fi luată faţă de învinuit sau inculpat, calitate care presupune existenţa unui proces penal. Făptuitorul este doar un „suspect” faţă de care se desfăşoară acte premergătoare în vedere începerii urmăririi penale, el nefiind subiect de drepturi şi obligaţii procesuale cu atât mai puţin parte în procesul penal[166]. Mai mult, în absenţa începerii urmăririi penale sau a punerii în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurii arestării preventive faţă de făptuitor, care în această calitate se bucură integrel de prezumţia de nevinovăţie, apare ca vădit disproporţionată pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal[167]. Prin urmare, invocarea cazului privind săvârşirea unei noi infracţiuni nu se poate face decât dacă fapta comisă face obiectul unui proces penal, nefiind incluse aşadar faptele pentru care se efectuează acte premergătoare, pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, achitarea, condamnarea[168] ori încetarea procesului penal.

In ceea ce priveşte dovada comiterii noii infracţiuni aceasta se poate face prin declaraţiile martorilor, a persoanei vătămate sau a altor coinculpaţi, înscrisuri, înterceptări audio sau video, sau diferite mijloace materiale de probă din care rezultă suspiciunea rezonabilă privind săvârşirea cu intenţie a acestei noi infracţiuni. De asemenea legea nu impune ca noua infracţiune să fie de aceeaşi natură cu cea comisă anterior şi nici să existe vreo legătură între cele două, fiind astfel relevantă priculozitatea şi persistenţa comportamentului antisocial al inculpatului[169]. Cu toate acestea, practica judiciară a arătat că nu trebuie omis faptul că temeiul prevăzut de art. 148 lit d C. proc. pen. este incident numai în situaţiile în care inculpatul, cercetat în stare de libertate într-o anumită cauză, săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune, astfel că această nouă infracţiune nu se raportează la condamnările anterioare ale inculpatului[170].

Cu toate că nu este consacrat expres printre dispoziţiile Convenţiei, apreciem că acest temei de arestare se află în concordanţă cu exigenţele europene, aplicare sa în cazuri concrete urmând a fi analizată prin raportare la ipoteza posibilităţii comiterii unor noi infracţiuni. Astfel, atâta timp cât este justificată luarea arestării preventive faţă de o persoană care este doar bănuită de săvârşirea unei infracţini, cu atât mai mult se impune luarea unei măsuri privative de libertate în cazul perseverenţei infracţionale. In acest sens, Curtea a admis într-o cauză[171] că atunci când o persoană arestată este pusă în libertate sub cauţiune, iar în acest interval de timp comite o nouă infracţiune, este justificată menţinerea sa ulterioară în stare de arest, existând o probă a riscului de a comite noi infracţiuni.

 

F. Există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă o înţelegere frauduloasă cu aceasta

Acest temei priveşte două situaţii alternative justificate fie de necesitatea asigurării protecţiei victimei infracţiunii, fie de nevoia de a evita zădărnicirea aflării adevărului. La fel ca în cazurile analizate anterior, este necesar ca din datele dosarului să rezulte efectiv căînvinuitul sau inculpatul exercită presiuni asupra părţii vătămate cu scopul de a o influenţa să nu îşi mai susţină acuzaţiile sau încearcă o înţelegere frauduloasă cu aceasta.

Aşa cum reiese din formularea textului, activitatea de constrângere trebuie să fie actuală, o simplă temere că în viitor se vor exercita presiuni asupra părţii vătămate nu este suficientă pentru a se dispune faţă de persoana acuzată măsura arestării preventive. Presiunile exercitate de inculpat pot avea ca finalitate fie împiedicarea sau determinarea victimei infracţiunii să nu introducă ori să retragă plângerea deja formulată, fie influenţarea acesteia în ceea ce priveşte conţinutul declaraţiilor[172] sau modificarea acestora şi uneori chiar încercarea de a obţine o împăcare. În ceea ce priveşte înţelegerea frauduloasă, aceasta poate avea ca obiectiv schimbarea declaraţiei persoanei vătămate sau a poziţiei sale procesuale în latura penală a cauzei[173]. Această înţelegere nu reprezintă consecinţa presiunilor exercitate de inculpat ci ea are la bază un acord întemeiat pe reaua-credinţă a părţilor, în scopul de a denatura realitatea.

În literatura de specialitate[174] s-a susţinut punctul de vedere potrivit căruia acest temei de arestare este specific infracţiunilor pentru care acţiune penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, întrucât doar în aceste cazuri schimbarea poziţiei procesuale a părţii vătămate prin retragerea plângerii sau împăcarea cu învinuitul sau inculpatul poate influenţa latura penală a procesului penal. Contrar celor afirmate, apreciem că o asemenea interpretare este prea rigidă şi excede voinţei legiuitorului, care nu face nici o precizare în acest sens. Mai mult decât atât ţinând seama de principiul oficialităţii şi de raţiunea reglementării instituţiei plângerii prealabile care se aplică doar în cazul unor infracţiuni expres prevăzute de lege, de regulă cu un grad de pericol social mai redus[175]ori care privescinterese personale ale părţilor, considerăm alături de alţi autori[176] că luarea măsurii arestării preventive este mai puţin probabilă în cazul infracţiunilor urmărite la plângere prealabilă dar nu complet exclusă, mai ales în cazul infracţiunilor de o gravitate mare (de exemplu viol).

In esenţă, fiind vorba tot de o încercare de zădărnicire a aflării adevărului cu privire la fapta săvârşită, acest caz de arestare se află în strânsă legătură cu cel prevăzut la lit. b (influenţarea unei părţi, martor, expert), motiv pentru care, precizările făcute cu ocazia analizei acestui din urmă temei îşi găsesc aplicabilitate şi în cazul de faţă. In acelaşi sens, prin raportare la dispoziţiile europene ipoteza exercitării de presiuni fizice sau psihice asupra părţii vătămate corespunde situaţiei în care există riscul de influenţare a martorilor şi de obstrucţionare a anchetei[177], prin urmare se poate afirma că acest temei de arestare corespunde exigenţelor Convenţiei Europene.

 

G. Inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică

Fiind fără îndoială principalul motiv invocat de organele judiciare atunci când sepronunţă cu privire la măsura arestării preventive, acest caz presupune întrunireacumulativă a două condiţii care privesc pe de-o parte                                         , materializată

într-un minim de pedeapsă (4 ani) şi pe de altă parte, existenţa unui determinat de lăsarea în libertate a inculpatului[178].

In ceea ce priveşte prima condiţie amintită, pedeapsa care trebuie avută în vederea potrivit art 141[179] C. pen., este pedeapsa prevăzută în textul de lege care incrimineză fapta săvârşită în forma consumată şi nu cea diminuată sau majorată ca urmare a reţinerii unor cauze de atenuare sau agravare a răspunderii penale.  In acest context Curtea

Constituţională a arătat că folosirea de către legiuitor a termenului „infracţiune” are o semnificaţie pur tehnică, acesta desemnând încadrarea faptei într-un anumit text de lege, care prevede fapta ca infracţiune şi o sancţionează cu o pedeapsă de o anumită gravitate, învinuitul sau inculpatul nefiind considerat vinovat, vinovăţia acestuia urmând a fi stabilită de instanţă doar prin hotărâra definitivă de condamnare.

Dacă această dintâi condiţie poate fi dedusă cu uşurinţă încă de la o analiză succintă a textului de lege, nu acelaşi lucru se poate susţine în legătură cu dispoziţia referitoare la

, care a constituit obiectul unor interpretări diferite atât în literatura de specialitate cât şi în practica judiciară.

Noţiunea de „pericol pentru ordinea publică” a fost definită în doctrină ca fiind temerea că, odată pus în libertate, învinuitul sau inculpatul ar comite noi fapte penale ori ar declanşa reacţii puternice în rândul opiniei publice, determinate de fapta pentru care este cercetat[180]. Altfel spus, noţiunea de pericol concret pentru ordinea publică trebuie înţeleasă ca o reacţie colectivă faţă de anumite comportamente antisociale care ar produce o temere generală că legea nu este aplicată cu fermitate ori că organele de justiţie nu acţionează prompt împotriva unor fapte periculoase[181], însă aprecierea asupra comportamentului viitor al inculpatului nu trebuie omisă în întregime.

1 Curtea Constituţională decizia nr. 1142 din 4 decembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 10 din 7 ianuarie

 

Cu toate acestea, s-a susţinut[182] că interpretarea noţiunii analizate şi prin raportare la existenţa pericolului de comitere a unor noi infracţiuni este greşită atâta timp cât această ipoteză este prevăzută de art. 148 alin. 1 lit. c. Nu împărtăşim acest punct de vedere şi apreciem că deşi apropiate datorită elementului central ce stă la baza acestei comparaţii şi anume perseverenţa infracţională, temeiurile de arestare în discuţie sunt sensibil diferite. Astfel, în timp ce art. 148 lit. c priveşte situaţia în care există date şi informaţii susceptibile a forma convingerea că inculpatul pregăteşte

săvârşirea unei infracţiunii viitoare determinate, motivul de la art. 148 lit. f are în vedere situaţia în care, după săvârşirea unei infracţiuni de o anumită gravitate, în ochii organelor judiciare şi a opiniei publice se naştetemerea că odată pus în libertate inculpatul ar comite şi alte fapte penale, generându-se un sentiment de insecuritate în rândul societăţii.

Aşa cum s-a arătat în practica judiciară, pericolul pentru ordinea publică trebuie interpretat şi analizat din mai multe perspective. Aspecte precum natura şi gravitatea deosebită a faptei[183] ori starea de nelinişte şi insecuritate în rândul colectivităţii generată de împrejurarea că persoanele asupra cărora planează acuzaţii de o gravitate ridicată sunt

23

cercetate în stare de libertate[184], modalitatea în care s-a comis[185], atitudinea şi circumstanţele personale ale făptuitorului[186], antecedentele penale ale acestuia[187], consecinţele faptei săvârşite ori întinderea însemnată a prejudiciului[188], încurajarea altor persoane să comită fapte

7                                                                                                       8

asemănătoare , ştirbirea încrederii societăţii în organele de poliţie judiciară , sunt doarunele dintre elementele care analizate coroborat pot contura existenţa sau nu a pericolului pentru ordinea publică[189].

În cadrul examinării aspectelor ce se circumscriu noţiunii de pericol pentru ordineapublică nu trebuie pierdut din vedere că aceasta din urmă nu se identifică cu pericolulsocial abstract al infracţiunii exprimat prin limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentrufapta pentru care inculpatul este cercetat[190]. Mai mult, se observă că în scopul evităriieventualelor abuzuri, textul face referire expresă la existenţa unui                                     ceea

ce înseamnă că acesta trebuie să fie actual, real şi precis, să fie demonstrat prin fapte[191], date sau probe din care să rezulte neîndoielnic pericolul pentru ordinea publică[192], doar o trimitere generică la această noţiune sau la gravitatea faptei nu este suficientă pentru a justifica arestarea preventivă[193]. De asemenea, practica judiciară a subliniat că pericolul concret pentru ordinea publică are o existenţă legată de timp. Ameninţarea pentru ordinea socială nu se amplifică odată cu trecerea timpului, ci dimpotrivă, se atenuează, ajungând ca la un moment dat să nu mai îndeplinească cerinţele impuse de lege pentru a justifica menţinerea în arest a unei persoane[194].

Raportându-ne la jurisprudenţa CEDO, este de remarcat că motivul privind existenţa pericolului pentru ordinea publică, se regăseşte printre temeiurile cel mai frecvent invocate de către autorităţile naţionale ale statelor membre semnatare ale Convenţiei atunci când se pronunţă cu privire la dispunerea măsurii arestării preventive. Astfel, instanţa europenă a arătat în numeroase cauze1 că, în circumstanţe excepţionale, starea de nelinişte publică creată de săvârşirea unei infracţiuni, poate justifica arestarea

preventivă la început, însă odată cu trecerea timpului această temere se diminuează sau chiar dispare, motiv pentru care o derogare de la principiul libertăţii individuale nu mai este întemeiată. În acest sens, ilustrativă este hotărârea pronunţată în cauza Letellier c. Franţa în care Curtea a reţinut că „datorită gravităţii deosebite şi a reacţiei publicului faţă de acestea, unele infracţiuni pot determina tulburări sociale care justifică arestarea preventivă cel puţin temporar. Acest motiv trebuie considerat pertinent şi suficient numai dacă este bazat pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea persoanei acuzate ar determina o tulburare reală a ordinii publice. În plus, privarea de libertate va continua să fie legitimă numai dacă ordinea publică va fi pe mai departe ameninţată, măsura arestării preventive neputând fi folosită ca o anticipare a pedepsei cu închisoarea”.

Din toate cele prezentate, se poate conchide că reglementarea actuală în materia arestării preventive respectă în linii mari orientările impuse de Convenţia şi jurisprudenţa europeană în materia drepturilor omului, majoritatea temeiurilor de arestare consacrate la nivel naţional fiind amplu dezvoltate de instanţa de la Strasbourg cu prilejul dezlegării cauzelor asupra cărora a fost solicitată să se pronunţe.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CONCLUZII

 

 

Dezvoltarea societăţii moderne şi creşterea criminalităţii odată cu ea, a determinat legiuitorul român să acorde o atenţie sporită drepturilor fundamentale, motiv pentru care de-a lungul timpului dispoziţiile din materie penală şi procesual penală, au făcut obiectul unor modificări succesive în scopul apropierii sistemului de drept românesc de sistemele celorlalte state europene. Pentru obţinerea unei reale armonizări a legislaţiei naţionale cu exigenţele şi orientările CEDO, este absolut neceasară receptarea toretică şi practică a jurisprudenţei CEDO în dreptul intern întrucât doar în acest mod este posibilă realizarea unei ordini juridice europene care să asigure o veritabilă protecţie a tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor.

În studiul de faţă am urmărit tratarea cât mai detaliată a problematicii legalităţii arestării preventive scop în care am adus în prim plan cele mai importante dar şi cele mai recente hotărâri pronunţate de instanţa de la Strasbourg în această materie. Raportându-ne la situaţia României am încercat să ilustrăm într-o manieră cat mai aproape de realitate modul în care statul român îşi îndeplineşte sau nu, obligaţiile ce îi derivă din calitatea de parte semnatară a Convenţiei Europene.

În capitolul introductiv am analizat importanţa, scopul şi domeniul de aplicabilitate al art. 5 din Convenţie. După ce am definit libertatea individuală şi siguranţa persoanei ca fiind una dintre cele mai sensibile şi complexe valori ale fiinţei umane, în continuare am procedat la desluşirea noţiunii de „privare de libertate” aşa cum este ea percepută în jurisprudenţa CEDO. În acest context, am adus în discuţie printre altele o problemă care în permanenţă contestată de autorităţile naţionale putea aduce cu sine o serie de condamnări ale statului român la CEDO. Deşi, în concepţia Curţii ipoteza arestului la domiciliu reprezenta neîndoielnic o măsură cu un grad suficient de constrângere pentru a fi considerată o privare de libertate, instanţele naţionale, o perioada relativ lunga de timp, au continuat să afirme că măsura în discuţie este echivalentă cu măsura obligarii de a nu părăsi localitatea, astfel încât nu reprezintă o privare de libertate. Această problemă generată de interpretarea nepotrivită dată de autorităţile naţionale în ciuda poziţiei clare a Curţii în această materie, va fi definitiv rezolvată odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură Penală care introduce măsura preventivă a arestului la domiciliu.

În ultima secţiune a primului capitol am urmărit analizarea detaliată a condiţiilor care justifică luarea măsurii privative de libertate în raport cu exigenţele CEDO, anumite limitări legale şi expres prevăzute fiind necesare, întrucât o exercitarea absolută a dreptului la libertate nu poate fi imaginată. Aşa cum am arătat dispoziţiile Convenţiei impun două condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca privarea de libertatea a unei

persoane să fie considerată licită: conformitatea măsurii cu dreptul intern şi obligativitatea ca măsura internă să se înscrie într-unul dintre cazurile prevăzute în Convenţie. În această parte a lucrării, pentru a susţine cele afirmate am ilustrat diferite situaţii de nelegalitate a arestării preventive prin raportare la jurisprudenţa abundentă a instanţei de la Strasbourg, dar şi prin raportare la practica judiciară internă.

Cel de-al doilea capitol al lucrării a avut ca obiect studiul comparativ al condiţiilor substanţiale (de fond) necesare pentru dispunerea măsurii arestării preventive în contextul art. 5 din Convenţie şi dreptul românesc. Dat fiind faptul că aceste condiţii au fost riguros stabilite atât în cuprinsul reglementărilor naţionale cât şi în cele internaţionale, tratarea comparativă a problematicii în discuţie a avut ca scop principal evidenţierea eventualelor discrepanţe dintre dispoziţiile interne şi exigenţele impuse de Convenţie. Aşa cum am precizat şi în cadrul lucrării, în această materie dispoziţiile din dreptul intern respectă în linii mari orientările impuse de CEDO. Astfel, Codul nostru de procedură penală prin prevederile sale acordă o atenţie sporită caracterului excepţional al măsurii arestării preventive şi stabileşte o serie de condiţii ce trebuiesc îndeplinite în scopul protejării persoanei împotriva privărilor de libertate arbitrare.

În ultima parte a expunerii am încercat să trecem în revistă unele dintre cele mai importante modificări ale Codului de procedură penală în materia arestării preventive. Aceste schimbări, deşi nu au fost cu adevărat reformatoare, au avut ca scop principal aducerea sau cel putin apropierea Codului de procedură penală de nivelul standardelor europene, prin instituirea unor noi garanţii procesuale care să asigure că drepturile şi libertăţile persoanei suspectate de săvârşirea unei infracţiuni nu vor fi încălcate sau limitate.

Ultima secţiune a acestei lucrări am dedicat-o analizei temeiurilor de arestare invocate de instanţele naţionale atunci când acestea sunt solicitate să se pronunţe cu privire la dispunerea măsurii arestării preventive, context în care, exemplele de practica judiciară dar şi bogata jurisprudenţă CEDO au ocupat un loc important.

Cu toate că studiul de faţă nu a avut ca obiectiv o abordare exhaustivă a problematicii legalităţii arestării preventive, lucrarea în ansamblul ei urmăreşte surprinderea cât mai amplă şi mai detaliată a jurisprudenţei evolutive a Curţii Europene a Drepturilor Omului, prezentarea teoretică a diferitelor notiuni sau aspecte ocupând neîndoielnic un loc secund. Dată fiind însemnătatea dreptului adus în discuţie, precum şi numărul mare de încălcări constatate în hotărâri pronunţate în anii precedenţi, apreciem necesară şi nu doar oportună o schimbare a poziţiei instanţelor noastre în acord cu orientările şi exigenţele CEDO în scopul preîntâmpinării altor condamnări în viitor.

 

 

 

 

 

Bibliografie

 

 

 

I. Tratate, Cărţi de specialitate, Cursuri.

 

 

1.   Codul de procedură penală.Texte. Jurisprudenţă. Hotărâri CEDO., Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008.

2.   , Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pearticole, vol. I, Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.

3.   , Convenţia Europeana a Drepturilor Omului. Comentarii şi explicaţii,Ediţia a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008.

4.   Chiriţă, Radu, Culegere de hotărâri pe anii 1950-2001, Ed. C.H.Beck., Bucureşti,

5.                           Culegere de hotărâri pe anul 2002, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

6.                         , Culegere de hotărâri pe anul 2003, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

7. Culegere de hotărâri pe anul 2004, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

8. Culegere de hotărâri pe anul 2005, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

9. Culegere de hotărâri pe anul 2006, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

10. , Arestarea preventivă, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2005.

 

1. în materie penală 2005-2006, Tribunalul Bucureşti. Drept penal. Drept procesual penal., Ed. Wolters Kluwer, 2008.

2. 1994-1998, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999.

13. , Arestarea Preventivă şi Detenţia în Jurisprudenţa CEDO, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2008.

14.                               Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Ed.

All, Bucureşti, 1996.

15.                             , Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale în România,

Ed. All Beck, Bucureşti, 2003.

16. Ionescu, Diana, Procedură Penală. Partea Generală. Sinteze şi Speţe., Ed. SferaJuridică, Cluj-Napoca, 2007.

17. , Culegere de jurisprudenţă.Arestarea preventivă. Aprecierea pericolului social concret pentru ordinea publică.Practica judiciară. Hotărâri CEDO., Ed. Hamangiu, 2009.

8. Laslo, Traian, Drepturile Omului, Ed. Napoca Star, Cluj, 2001.

9. Macovei, Monica, Liberté et sûreté de la personne. Un guide sur la mise en oeuvre de l’article 5 de la Convention européenne del Droits de l’Homme, Ed. du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 2003.

10. Mateuţ, Gheorghiţă, Tratat de procedură penală, Partea generală, Vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

11. M/cm, Doina, Garantarea Drepturilor Omului în Practica CEDO şi Constituţia României, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998.

12. Morar, loana-Cristina, Arestarea Preventivă şi Arestarea Provizorie. Culegere de practică judiciară, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006.

13. Neagu, Ion, Drept procesual penal. Partea generală., Ed. Global Lex, Bucureşti, 2004.

14. Radu, Gheorghe, Măsurile preventive în procesul penal român, Ed. Hamangiu,

Bucureşti, 2007.

25. Tratat de Drept European al Drepturilor Omului, Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2009.

26. , Protecţia Europeană a Drepturilor Omului, Ed. C.H. Beck,Bucureşti, 2008.

27. Drept European şi Internaţional al Drepturilor Omului, Ed.Polirom, Bucureşti, 2006.

28. Theodoru, Gheorghe, Tratat de drept procesual penal, Ediţia a Il-a, Ed. Hamangiu,Bucureşti, 2008.

29. , Reţinerea. Arestarea preventivă. Obligarea de a nu părăsilocalitatea, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003.

30. , Protecţia europeană a drepturilor omului şiprocesul penal român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008.

 

 

II. Reviste, Articole de specialitate, Comentarii.

 

1.   , Despre Constituţionalitatea noilordispoziţii privind măsurile preventive, Revista Dreptul, nr. 5/2004.

2.   Chiriţă, Radu, România în faţa CEDO în perioada ianuarie 2009-iunie 2009,Revista Curierul Judiciar, nr. 2/2009.

3.   Crişu, Anastasiu, Arestarea preventivă. Condiţii, Revista de Drept Penal, nr.2/1996.

4.   , Cazurile în care se poate dispune arestarea preventivă prevăzută deart. 148 lit. e şi h din Codul de procedură penală. Ordine de drept. Ordine publică.Ordine constituţională. Pericol social al faptei. Pericol social al infracţiunii. Pericolconcret pentru ordinea publică. Incursul urmăririi penale instanţa poate dispuneobligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara, Revista Dreptul, nr. 6/2005.

5.   , Temeiurile concrete care stau la baza luării măsuriiarestării preventive, Revista Dreptul, nr. 11/2007.

6.   , Abilitatea procurorului de a dispune măsura arestăriipreventive în raport de dispoziţiile art. 5 paragr. 3 din Convenţia Europeană aDrepturilor Omului, Revista SUBB, nr. 1/2001.

7.   Privire critică asupra temeiurilor de reţinere şi dearestare preventivă prevăzute de art. 148 lit. a) şi f) prin prisma art. 5 al ConvenţieiEuropene a Drepturilor Omului, Revista Pandectele Române, nr. 1/2005.

8.                            , Instituţia arestării preventive în dreptul comparat, Revista de drept

penal, nr. 4/2005.

9.                                          , Arestarea preventivă. Neconstituţionalitate, Revista de

Drept Penal, nr. 4/1998.

10. Codul de procedură penală, partea generală într-o perspectivăeuropeană, Revista de Drept Penal, nr. 1/2004.

11. Mateuţ, Gheorghiţă, Modificările părţii generale a Codului de procedură penalăprin Legea 356/2006 şi O.U.G. nr. 60/2006. Virtuale elemente progresiste sau overitabilă întoarcere spre trecut?, Caiet de drept penal, nr. 3/2006.

12. Calificarea europeană şi naţională a procurorului romândrept „magistrat”, Noua Revistă a Drepturilor Omului, nr. 1/2005.

13.-Popesctt, Corneliu-Liviu, Comentariu la decizia Curţii Supreme de Justiţie -Completul de 9 judecători nr. 102/2003, în Revista Curierul Judiciar, nr. 9/2003.

14. , Conformitatea cu Legea fundamentală şi ConvenţiaEuropeană a Drepturilor Omului a competenţei procurorului de a lua măsuraarestării preventive, în lumina jurisprudenţei Curţii Constituţionale, Revista

Dreptul, nr. 6/1999.

15. Consideraţii privind temeiurile ce stau la baza luării măsuriiarestării preventive. Modificările intervenite prin Legea nr. 356/2006 privindtemeiurile în baza cărora se dispune luarea măsurii arestării preventive. Analiza art. 148 lit. f C. proc. pen., Revista Curierul Judiciar, nr. 11/2006.

6. Ţuculeanu, Alexandru, Arestarea preventivă în lumina Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Revista de Drept Penal, nr. 4/1999.

7. Ţuculeanu, Alexandru, Concordanţa reglementărilor naţionale referitoare la măsurile preventive cu reglementările internaţionale, Revista Pro Lege, nr. 1/2002.

 

8. , Despre calitatea de magistrat a procurorului şi dreptul acestuia de a dispune arestarea preventivă în lumina Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Revista Dreptul, nr. 2/1999.

9. Discuţii asupra cazurilor de privare de libertate prevăzute de art. 148 C. proc. pen. în lumina Constituţiei României şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Revista Pandectele Române nr. 3/2003.

20. , Cazuri de privare de libertate a unei persoaneîn jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (II), Revist Dreptul, nr.

3/2008.

 

 

III. Note de practică judiciară în reviste de specialitate.

1. Buletinul CEDO nr. 5/2008, cauza Ladent c. Polonia din 18 martie 2008.

2. Buletinul CEDO nr. 6/2008, Varga c. România din 10 iunie 2008.

3. Buletinul CEDO nr. 7/2008, cauza Nart. c Turcia din 6 mai 2008.

4. Buletinul CEDO nr. 8/2008., cauza Tase c. România din 10 iunie 2008; cauza Galliani c. România din 10 iunie 2008; cauza Lăpuşan c. România din 3 iunie 2008.

5.                                 nr. 4/2006, secţia penală, încheierea nr. 172 din 30 noiembrie

2005, Curtea de Apel Cluj.

6. Curierul Judiciar nr. 5/2003, decizia nr.1435 din 15 martie 2002, Curtea de Apel Bucureşti.

7. Justiţia în Actualitate anul II, nr. 2, cauza Hussain c. România din 24 ianuarie 2008; cauza Konolos c. România din 27 februarie 2008.

8.                                     , anul III, nr. Toma c. România din 24 februarie 2009.

9.   Pandectele Române nr. 6/2005, încheierea nr. 50 din 22 iunie 2005, TribunalulPrahova, secţia penală.

1. nr. 2/2006, încheierea din 23 martie 2006, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală.

2. nr. 1/2008, încheierea nr. 115 din 3 mai 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

12. nr. 1/2009, decizia nr. 647/R din 30 octombrie2007, Curtea de Apel Cluj.

 

 

IV. Recomandări, Rapoarte, Note de practică judiciară.

1. Curtea Constituţională, decizia nr. 1142 din 4 decembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 10 din 7 ianuarie 2008.

2. Curtea Constituţională, decizia nr. 278/2004, publicată în M. Of. 687 din 30 iulie

3.

3.   Curtea Constituţională, decizia nr. 28 din 15 februarie 2000, pubilcată în M. Of. nr.

301 din 3 iulie 2000.

4. Curtea Constituţională, decizia nr. 344 din 5 decembrie 2002, publicată în M. Of. nr. 86 din 11 februarie 2003.

5. Curtea Constituţională, decizia nr. 367 din 30 septembrie 2003, publicată în M. Of. 787 din 7 noiembrie 2003.

6. Curtea Constituţională., decizia nr. 107/1998, publicată în M. Of. nr 287/1998.

7. Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, decizia nr. 4 din 23 februarie 2007.

8. Curtea de Apel Braşov, secţia penală, decizia nr. 68/R/1997.

9. Curtea de Apel Braşov, secţia penală, încheierea nr. 50/R din 10 mai 2006.

10. Curtea de Apel Braşov, secţia penală, încheierea nr. 8/R/ din 9 februarie 2007.

11. Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, încheierea nr. 115 din 3 mai 2007.

12. Curtea de Apel Bucureşti, secţia penală, decizia nr. 1435 din 15 martie 2002.

13. Curtea de Apel Cluj, încheierea nr. 172/R din 30 noiembrie 2005.

14. Curtea de Apel Cluj, secţia penală, decizia nr. 647/R din 30 octombrie 2007.

15. Curtea de Apel Cluj, secţia penală, decizia nr. 9 din 7 ianuarie 2004.

16. Curtea de Apel Cluj, secţia penală, încheierea nr. 172 din 30 noiembrie 2005.

17. Curtea de Apel Cluj, secţia penală, încheierea nr. 79 din 31 mai 2005.

18. Curtea de Apel Galaţi, secţia penală, decizia penală nr. 107/R/din 9 februarie 2005.

19. Curtea de Apel Oradea, secţia penală, decizia nr. 734/R din 8 decembrie 2005.

20. Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală, încheierea din 23 martie 2006.

21. Curtea de Apel Suceava, secţia penală, încheierea penală nr. 5 din 16 aprilie 2003.

22. Î.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4667 din 10 august 2005.

23. Î.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1435 din 15 martie 2002.

24. Î.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 360 din 29 ianuarie 2008.

25. Î.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 4373 din 23 septembrie 2007(nepublicată).

26. Î.C.C.J., Seciile Unite, decizia nr. 22 din 12 octombrie 2009.

27. Î.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2247 din 1 aprilie 2005.

28. Î.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2574 din 18 aprilie 2006.

29. Î.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2782 din 26 aprilie 2005.

30. Î.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3034 din 11 mai 2006.

31. Î.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4990 din 4 septembrie 2006.

32. Î.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr. 12 din 21 noiembrie 2005, publicată în M. Of., Partea I nr. 119 din 8 februarie 2006.

33. Judecătoria Brăila, secţia penală, încheierea nr. 10 aprilie 2009.

34. Judecătoria Craiova, secţia penală, încheierea nr. 1din 6 ianuarie 2007.

35. Raportul de Activitate al Curţii Europene pe anul 2009.

36. Recomandarea (2003) 20 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei privind noile modalităţi de tratare a delicvenţei juvenile şi rolul sistemului de justiţie pentru minori, adoptată la data de 24 septembrie 2003.

37. Recomandarea (2006) 13 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei privind arestarea preventivă, condiţiile de executare ale

acesteia şi garanţiile contra abuzurilor, adoptată la data de 27 septembrie 2006.

38. Recomandarea (2006) 2 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei privind regulile penitenciare europene, adoptată la data de 11 ianuarie 2006.

39. Tribunalul Arad, secţia penală, încheierea din 17 iulie 2008 (nepublicată).

40. Tribunalul Argeş, secţia penală, încheierea din 22 aprilie 2008 (nepublicată).

41. Tribunalul Brăila, decizia din 10 noiembrie 2006 (nepublicată).

42. Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, încheierea din 15 octombrie 2004.

43. Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, încheierea din 15 octombrie 2004,

44. Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, încheierea nr. 186/R din 10 iulie 2006.

45. Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, încheierea nr. 186/R din 10 iulie 2006.

46. Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, decizia nr. 2247/R din 22 septembrie 2006.

47. Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, încheierea nr. 1553 din 9 martie 2005.

48. Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, încheierea nr. 2776/3 din 18 ianuarie 2006.

49. Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, încheierea nr. 36317/3 din 24 octombrie 2006.

50. Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, încheierea nr. 491 din 19 ianuarie 2005.

51. Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, încheierea nr. 9502/3 din 20 martie 2006.

52. Tribunalul Bucureşti, secţia penală, încheierea nr. 21837/3/2006 din 16 iunie 2006.

53. Tribunalul Cluj, secţia penală, încheierea nr. 527 din 8 decembrie 1999.

54. Tribunalul Cluj, secţia penală, încheierea nr. 73/C/30.09.2009.

55. Tribunalul Iaşi, secţia penală, încheierea din 19 iulie 2008 (nepublicată).

56. Tribunalul Maramureş, secţia penală, încheierea nr. 498 din 23 septembrie 2009.

57. Tribunalul Mehedinţi, secţia pentru minori şi familie, încheierea din data de 29 decembrie 2009 (nepublicata).

58. Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, sentinţa penală nr. 32/S din 20 aprilie

59.

59. Tribunalul Prahova, secţia penală, încheierea nr. 50 din 22 iunie 2005.V. Jurisprudenţă CEDO.

1. Ambruszkiewicz c. Polonia, hot. din 4 mai 2006.

2. Amuur c. Franţa, hot. din 25 iunie 1996.

3. Aquilina c. Malta, hot. din 29 aprilie 1999.

4. Ashingdane c. Marea Britanie, hot. din 25 iunie 1996.

5. Assanidze c. Georgiei, hot. din 8 aprilie 2004.

6. Baranowski c. Polonia, hot. din 28 martie 2000.

7. Belchev c. Bulgaria, hot. din 8 aprilie 2004.

8. Biocenco c. Moldovei, hot. din 11 iulie 2006.

9. Bojilov c. Bulgaria, hot. din 22 decembrie 2004.

10. Bojinov c. Bulgaria, hot. din 28 octombrie 2004.

11. Bollan c. Marea Britanie, hot. din 4 mai 2000.

12. Bora şi alţii c. Turcia, hot. din 10 ianuarie 2006.

13. Bozano c. Franţa, hot. din 18 decembrie 1986.

14. Brogan c. Regatul Unit, hot. din 29 noiembrie 1988.

15. Calmanovici c. România, hot. din 1 iulie 2008.

16. Castraveţ c. Moldova, hot. din 13 martie 2004.

17. Cevizovic c. Germania, hot. din 29 iulie 2004.

18. Ciulla c. Italia, hot. din 22 februarie 1989.

19. Contrada c. Italia, hot. din 24 august 1998.

20. D. P. c. Polonia, hot. din 20 ianuarie 2004.

21. De Wilde, Ooms şi Versyp c. Belgiei, hot. din 18 iunie 1971.

22. Douiyeb c. Olanda, hot. din 4 august 1999.

23. Dumont-Maliverg c. Franţa, hot. din 31 mai 2005.

24. Engel şi alţii c. Olanda, hot. din 8 iunie 1976.

25. Filip c. România, hot. din 14 decembrie 2006.

26. Foka c. Turciei, hot. din 24 iunie 2008.

27. Fox, Campbell şi Hartley c. Marea Britanie, hot. din 30 august 1990.

28. Galliani c. România, hot. din 10 iunie 2008.

29. Gerard Bernard c. Franţa, hot. din 26 septembrie 2006.

30. Giulia Manzoni c. Italia, hot. din 1 iulie 1997.

31. Guenat c. Elveţiei, dec. din 10 aprilie 1995.

32. Gusinskiy c. Federaţia Rusă, hot. din 19 mai 2004.

33. Guzzardi c. Italiei, hot. din 6 noiembrie 1980.

34. Hesse c. Austria, hot. din 25 ianuarie 2007.

35. Hilda Hafsteinsdottir c. Islanda, hot. din 8 iunie 2004.

36. Histrova c. Bulgaria, hot. din 7 noiembrie 2006 .

37. Holomiov c. Moldova, hot. din 7 noiembrie 2006.

38. Huber c. Elveţia, hot. din 23 octombrie 1990.

39. Hussain c. România, hot. din 24 ianuarie 2008.

40. I.A. c. Franţa, hot. din 23 septembrie 1998.

41. Imre c. Ungaria, hot. din 2 decembrie 2003.

42. J.G. c. Polonia, hot. din 6 aprilie 2004.

43. Jablonski c. Polonia, hot. din 21 noiembrie 2000.

44. Jaworski c. Polonia, hot. din 28 martie 2006.

45. Jecius c. Lituania, hot. din 31 iulie 2000.

46. K. F. c. Germania, hot. din 27 noiembrie 1997.

47. Kaya c. România, hot. din 12 octombrie 2006.

48. Kemmache c. Franţa, hot. din 27 noiembrie 1991.

49. Khudoyorov c. Federaţia Rusă, hot. din 8 noiembrie 2005.

50. Konolos c. România, hot. din 27 februarie 2008 .

51. Kubicz c. Polonia, hot. din 28 martie 2006.

52. Kurt c. Turcia, hot. din 25 mai 1998.

53. Labita c. Italia, hot. din 6 aprilie 2000.

54. Ladent c. Polonia, hot. din 18 martie 2008.

55. Lavents c. Letonia, hot. din 28 februarie 2003.

56. Lawless c. Irlandei, hot. din 1 iulie 1961.

57. Lăpuşan c. România, hot. din 3 iunie 2008.

58. Letellier c. Franţa, hot. din 26 iunie 1991.

59. Lukanov c. Bulgaria, hot. din 20 martie 1997.

60. Maglodi c. Ungaria, hot. din 9 noiembrie 2004.

61. Mamedova c. Rusia, hot. din 1 iunie 2006.

62. Mancini c. Italia, hot. din 2 august 2001.

63. Mihuţă c. România, hot. din 31 martie 2009.

64. Murray c. Marea Britanie, hot. din 8 februarie 1996.

65. Nakach c. Olanda, hot. din 30 iunie 2005.

66. Nart. c Turcia, hot. din 6 mai.

67. Neumeister c. Austria, hot. din 27 iunie 1968.

68. Niedbala c. Polonia, hot. din 4 iulie 2000.

69. O’Hara c. Marea Britanie, hot. din 16 octombrie 2001.

70. Owsik c. Polonia, hot. din 6 octombrie 2007.

71. Pantea c. România, hot. din 3 iunie 2003.

72. Pavletic c. Slovacia, hot. din 22 iunie 2004.

73. Pekov c. Bulgaria, hot. din 30 iunie 2002.

74. Pihlak c. Estonia, hot. din 21 iunie 2005 .

75. Quinn c. Franţa, hot. din 22 martie 1995.

76. R.L. şi M.-J.D. c. Franţa, hot. din 19 mai 2004.

77. Răducu c. România, hot. din 7 aprilie 2009.

78. Riera Blume şi alţii c. Spania, hot. din 10 octombrie 1999.

79. Rokhlina c. Federaţia Rusă, hot. din 7 aprilie 2005.

80. Romanov c. Rusia, hot. din 20 octombrie 2005.

81. Saadi c. Regatul Unit, hot. din 29 ianuarie 2009.

82. Salduz c. Turcia, hot. din 27 noiembrie 2008.

83. Samoilă şi Cionca c. România, hot. din 4 martie 2008.

84. Schiesser c. Elveţia, hot. din 4 decembrie 1979.

85. Scundeanu c. România, hot. din 16 februarie 2010.

86. Sissanis c. România, hot. din 25 ianuarie 2007.

87. Steel c. Marea Britanie, hot. din 23 septembrie 1998.

88. Stici c. Moldova, hot. din 23 octombrie 2007.

89. Strock c. Germania, hot. din 16 iunie 2005.

90. Sulaoja c. Estonia, hot. din 15 februarie 2005.

91. Tarău c. România, hot. din 24 februarie 2009.

92. Tariq c. Cehia, hot. din 18 aprilie 2006.

93. Tase c. România, hot. din 10 iunie 2008.

94. Timurtaş c. Turcia, hot. din 13 iunie 2000.

95. Tkâcik c. Slovacia, hot. din 14 octombrie 2003.

96. Toma c. România, hot. din 24 februarie 2009.

97. Tomasi c. Franţa, hot. din 27 august 1992.

98. Toth c. Austria, hot. din 12 decembrie 1991.

99. Tuncer şi Durmuş c. Turcia, hot. din 2 noiembrie 2004.

 

 

1. Vachev c. Bulgaria, hot. din 8 iulie 2004.

2. Varbanov c. Bulgaria,hot. din 5 octombrie 2000.

3. Varga c. România, hot. din 11 martie 2008.

4. Vasilescu c. România, hot. din 22 mai 1998.

5. W. c. Elveţia, hot. din 26 ianuarie 1993.

6. Wedler c. Polonia, hot. din 16 ianuarie 2007.

7. Weeks c Marea Britanie, hot. din 2 martie 1987.

8. Wemhoff c. Germania, hot. din 27 iunie 1968.

9. Wesolowski c. Polonia, hot. din 22 iunie 2004.

10. Witold Litwa c. Polonia, hot. din 4 aprilie 2000.

11. X c. Germaniei, dec. din 19 martie 1981.

12. Yagci şi Sargin c. Turcia, hot. din 8 iunie 1995.

13. Zielonka c. Polonia, hot. din 8 noiembrie 2005.

 

 

VI. Surse electronice.

1. www.coe.int

2. www.echr.coe.int

3. www.raduchiriţă.ro

4. www.scj.ro

 

 [1] Constituţia României, publicată în M. Of., Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.2 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptată la Roma în 4 noiembrie 1950, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of., Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994.3 Codul de Procedură Penală, republicat în M. Of., Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997.[2] Este vorba de garanţiile prevăzute la alin. 2 (dreptul de a fi informat cu privire la motivele privării de libertate), alin. 4 (dreptul la o cale de atac împotriva măsurii privative de libertate) şi alin. 5 (dreptul la despăgubiri în cazul unei privări ilicite de libertate).[3] Dragoş Bogdan, Arestarea Preventivă şi Detenţia în Jurisprudenţa CEDO, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pag. 5.

[4] CEDO, hot. Engel şi alţii c. Olanda din 8 iunie 1976; Guzzardi c. Italiei din 6 noiembrie 1980.[5] Corneliu Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole., vol. I, Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pag. 283.[6]Radu Chiriţă, Convenţia Europeana a Drepturilor Omului. Comentarii şi explicaţii., Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 139; Mihail Udroiu şi Ovidiu Predescu, Protecţia Europeană a Drepturilor Omului şi procesul penal român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 389.[7]CEDO, hot. Bozano c. Franţei din 18 decembrie 1986; hot. Timurtaş c. Turcia din 13 iunie 2000.[8]Cu privire la noţiune de „siguranţă” din cadrul art. 23 din Constituţie, o opinie similară există şi în doctrina română. În acest sens, a se vedea Traian Laslo, Drepturile Omului, Ed. Napoca Star, Cluj, 2001, pag. 59; Gheorghe Iancu, Drepturile, Libertăţile şi îndatoririle fundamentale în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 123; D. Bogdan, op. cit., pag. 7.[9]R. Chiriţă, op. cit., pag 139.[10]CEDO, hot. Lawless c. Irlandei din 1 iulie 1961; hot. Kurt c. Turcia, din 25 mai 1998; Lukanov c. Bulgaria din 20 martie 1997; hot. Castraveţ c. Moldova din 13 martie 2004; hot. Assanidze c. Georgiei din 8 aprilie 2004.[11]Monica Macovei, Liberté et sûreté de la personne. Un guide sur la mise en oeuvre de l’article 5 de la Convention européenne del Droits de l’Homme, Ed. du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 2003, pag. 12.[12] CEDO, hot. Engel şi alţii c. Olanda din 8 iunie 1976; Guzzardi c. Italiei din 6 noiembrie 1980; hot. Ashingdane c. Marea Britanie din 25 iunie 1996.[13] CEDO, hot. Sissanis c. România din 25 ianuarie 2007 – împotriva reclamantului se luase măsura interdicţiei de a părăsi teritoriul ţării. Curtea a constatat că reclamantul nu se plângea de o ingerinţă în libertatea sa fizică, ci de o ingerinţă în libertatea sa de deplasare, astfel art. 5 nefiind aplicabil – în G. Antoniu, A. Vlăşceanu, A. Barbu, Codul de procedură penală. Texte. Jurisprudenţă. Hotărâri CEDO, Ed.

Hamangiu, 2008, pag. 257.[14] CEDO, hot. Weeks c Marea Britanie din 2 martie 1987 – în R. Chiriţă, Culegere de hotărâri pe anul

1950-2001.[15] Donna Gomien, Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Ed. All, Bucureşti, 1996,

pag.258.[16] M. Udroiu şi O. Predescu, op. cit., pag. 391; Totuşi, în cauza Bollan c. Marea Britanie din 4 mai 2000 s-a arătat că măsurile adoptate în cadrul unui centru de detenţie sunt susceptibile de a constitui atingeri ale dreptului la libertate[17] R. Chiriţă, op. cit., pag. 140.

[18] CEDO, hot. Guzzardi c. Italiei din 6 noiembrie 1980 – în R. Ghiri ţă, Culegere…1950-2001, pag. 40.[19] CEDO, hot. Sissanis c. România din 25 ianuarie 2007 – împotriva reclamantului se luase măsura interdicţiei de a părăsi teritoriul ţării. Curtea a constatat că reclamantul nu se plângea de o ingerinţă în libertatea sa fizică, ci de o ingerinţă în libertatea sa de deplasare, astfel art. 5 nefiind aplicabil – în G. Antoniu, A. Vlăşceanu, A. Barbu, Codul de procedură penală. Texte. Jurisprudenţă. Hotărâri CEDO, Ed.

Hamangiu, 2008, pag. 257.[20] CEDO, hot. Engel c. Olandei din 8 iunie 1976.[21] În sens contrar CEDO, hot. Strock c. Germania din 16 iunie 2005 – în R. Chiriţă, Culegere de hotărâri pe anul 2005 – Curtea a reţinut că o persoană poate să fie considerată privată de libertate numai dacă nu a consimţit la această privare.[22] D. Bogdan, op. cit., pag. 10.[23] CEDO, hot. Engel şi alţii c. Olanda din 8 iunie 1976.[24] CEDO, hot. Foka c. Turciei din 24 iunie 2008; până la data acestei afaceri precedentul judiciar evidenţia că prevederile art. 5 se consideră inaplicabile cazurilor în care aflarea reclamantului la poliţie a durat doar câteva ore şi nu a depăşit timpul strict necesar pentru efectuarea anumitor formalităţi (Guenat c. Elveţiei, nr. 24722/94, dec. Comisiei din 10 aprilie 1995; X c. Germaniei, nr. 8819/79, dec. Comisiei din 19

martie 1981).[25] CEDO, Quinn c. Franţa din 22 martie 1995.[26] R. Chiriţă, op. cit., pag. 139; D. Bogdan, op. cit., pag. 6.[27] R. Chiriţă, op. cit., pag. 139.[28] CEDO, hot. Giulia Manzoni c. Italia din 1 iulie 1997; hot. Mancini c. Italia din 2 august 2001; hot. Vachev c. Bulgaria din 8 iulie 2004; hot. Lavents c. Letonia din 28 februarie 2003; hot. Pekov c. Bulgaria din

30 iunie 2002.[29] Î.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4667 din 10 august 2005, accesibilă pe site-ul Î.C.C.J.: www.scj.ro.[30] Publicată în M. Of., Partea I, nr. 594 din 1 iulie 2004.[31] Î.C.C.J., Seciile Unite, Comunicate privind deciziile pronunţate în interesul legii, decizia nr. 22 din 12 octombrie 2009, accesibilă pe site-ul Î.C.C. J. : www.scj.ro.[32] M. Macovei, op. cit., pag. 8.[33] , pag. 12.[34] Frederic Sudre, Drept European şi Internaţional al Drepturilor Omului, Ed. Polirom, Bucureşti, 2006, pag. 241; în acest sens a se vedea hot. Nakach c. Olanda din 30 iunie 2005 – în R. Chiriţă, Culegere…2005, pag.

88; hot. Filip c. România din 14 decembrie 2006 – în R. Chiriţă, Culegere…2006, pag. 127; hot. Witold Litwa c. Polonia din 4 aprilie 2000 – în R. Chiriţă, Culegere…1950-2000, pag. 45; hot. Douiyeb c. Olanda din

4 august 1999.[35] CEDO, hot. Steel c. Marea Britanie din 23 septembrie 1998; O încălcare a dispoziţiilor din dreptul intern a fost constatată de Curte şi în cauza Lukanov c. Bulgaria din 20 martie 1997, în care reclamantul a fost arestat pentru acordare ilicită de fonduri publice ţărilor în curs de dezvoltare. Datorită faptului că autorităţile nu au putut califica activitatea desfăşurată de reclamant ca fiind o încălcare de drept penal, privarea de libertate a fost considerată de Curte contrară legislaţiei bulgare, art. 5 fiind în consecinţă violat.[36] CEDO, hot. Hussain c. România din 24 ianuarie 2008 – în Revista Justi ţia în Actualitate, anul II, nr. 2, pag. 70; Cu prilejul acestei cauze, s-a evidenţiat şi diferenţa dintre această speţă şi cauza Kaya c. România din 12 octombrie 2006, unde detenţia reclamantului a durat o singură zi, perioadă de timp apreciată ca fiind rezonabilă.[37] Publicată în M. Of., nr. 168 din 3 aprilie 2001.[38] CEDO, hot. Tase c. România din 10 iunie 2008 – în Buletinul CEDO, nr. 8/2008, pag. 38-43.[39] CEDO, hot. Calmanovici c. România din 1 iulie 2008; hot Pantea c. România din 3 iunie 2003.[40] CEDO, hot. K. F. c. Germania din 27 noiembrie 1997.[41] CEDO, hot. Labita c. Italia din 6 aprilie 2000; hot. Bojilov c. Bulgaria din 22 decembrie 2004.[42] CEDO, hot. Quinn c. Franţa din 22 martie 1995; hot. Bojinov c. Bulgaria din 28 octombrie 2004- în R. Chitiţă, Culegere de hotărâri pe anul 2004, pag. 66; în sens contrar, hot. Giulia Manzoni c. Italia din 1 iulie 1997- în care s-a reţinut că eliberarea reclamantei după trecerea unui interval de timp de 7 ore de la pronunţarea hotărârii de punere în libertate, nu este contrară exigenţelor CEDO.[43] CEDO, hot. Răducu c. România din 7 aprilie 2009.[44] CEDO, hot. Boicenco c. Moldovei din 11 iulie 2006; hot. Holomiov c. Moldova din 7 noiembrie 2006; hot. Stici c. Moldova din 23 octombrie 2007.[45] CEDO, hot. Konolos c. România din 27 februarie 2008 – în Revista Justiţia în Actualitate, anul II, nr. 2, pag. 71; în acelaşi sens hot. Varga c. România din 10 iunie 2008 – în Buletinul CEDO, nr. 6/2008, pag. 1.[46] CEDO, hot. Tkâcik c. Slovacia din 14 octombrie 2003 – în R. Chiriţă, Culegere…2003, pag. 36.[47] CEDO, hot. Murray c. Marea Britanie din 8 februarie 1996, în care s-a reţinut că arestarea unei persoane contravine art. 5 atunci când ea nu are ca scop trimiterea în judecată, ci crearea unei presiuni asuprea sa, pentru

a oferi autorităţilor informaţii în legătură cu ancheta penală în curs – în M. Macovei, op. cit., pag. 14.[48] D. Bogdan, op. cit., pag. 26- extras din hot. (MC) Saadi c. Regatul Unit din 29 ianuarie 2009.[49] R. Chiriţă, op. cit., pag. 149.

^5 CEDO, hot. Hilda Hafsteinsdottir c. Islanda din 8 iunie 2004 – în R. Chiriţă, Culegere…2004, pag. 6263; În acelaşi sens hot. Amuur c. Franţa din 25 iunie 1996, în care s-a reţinut că deţinerea unor persoane în zona internaţională a unui aeroport pe baza unei circulare a Ministerului de Interne, nepublicată, încalcă art. 5 întrucât este lipsită de accesibitate – în R. Chiriţă, Culegere…1950-2001, pag. 42; hot. Galliani c. România din 10 iunie 2008, în care Curtea a statuat că reţinerea reclamantei, dispusă printr-un formular standard al Oficiului pentru străini din cadrul Ministerului de Interne nu reprezintă o „lege” suficient de accesibilă şi previzibilă pentru a evita orice arbitrar, mai ales că reclamantei nu îi era recunoscută nici o posibilitate de a ataca respectivul ordin în instanţă, astfel privarea de libertate încalcă cerinţa „legalităţii” – în Buletinul

CEDO nr. 8/2008, pag. 31.[51] Publicată în M. Of. nr. 139 din 31 martie 2000.[52] Doina Micu, Garantarea Drepturilor Omului în Practica CEDO şi Constituţia României, Ed. All Beck,

Bucureşti, 1998, pag. 162.[53] CEDO, hot. Witold Litwa c. Polonia din 4 aprilie 2000 – în R. Chiriţă…1950-2001, pag. 45-46.[54] CEDO, hot. Ladent c. Polonia din 18 martie 2008 – în Buletinul CEDO, nr. 5/2008; în acelaşi sens, a se vedea, hot. Ambruszkiewicz c. Polonia din 4 mai 2006 în R. Chiriţă, Culegere…2006, pag. 117-118.[55] M. Macovei, op. cit., pag. 13-14.[56] CEDO, hot. Jecius c. Lituania din 31 iulie 2000; hot. Bojilov c. Bulgaria din 22 decembrie 2004; hot.

Ciulla c. Italia din 22 februarie 1989.[57] G. Mateuţ, Tratat de procedură penală, Partea generală, Vol. I, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 182; Gh. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ediţia a Il-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pag. 444.[58] G. Mateuţ, op.cit., pag. 182-183.[59] M. Udroiu şi O. Predescu, op. cit., pag. 411-412.[60] CEDO, hot. Gusinskiy c. Federaţia Rusă din 19 mai 2004 în care Curtea a reţinut că există o violare a art. 5 atunci când o persoană este arestată pentru o faptă ce făcea obiectul unei legi de amnistie, întucât fiind[61] R. Chiriţă, op. cit., pag. 158; hot. Brogan c. Regatul Unit din 29 noiembrie 1988.

 

[62] CEDO, hot. Ciullia c. Italia din 2 februarie 1989 – în speţă reclamantul fusese reţinut în vederea obţinerii unui ordin de nepărăsire a reşedinţei sale datorită comportamentului său mafiotic. Privarea de libertate ca urmare a obţinerii ordinului respectiv nu se înscria în cadrul unui proces penal şi se baza pe bănuieli nedovedite, motiv pentru care art. 5 paragr. 1 lit. c din Convenţie a fost încălcat – în M. Macovei, op. cit., pag. 25-26.

 [63] Jean-Francois Renucci, Tratat de Drept European al Drepturilor Omului, Ed. Hamangiu, Bucureşti,

20094, pag. 330.[64] CEDO, hot. Lukanov c. Bulgaria, din 20 martie 1997 – în M. Macovei, op. cit., pag. 10.[65] CEDO, hot. Bora şi alţii c. Turcia din 10 ianuarie 2006 – în R. Chiriţă, Culegere…2006, pag. 112.[66] CEDO, hot. R.L. şi M.’-J.D. c. Franţa din 19 mai 2004 – în R. Chiriţă, Culegere…2004, pag. 62.[67] M. Macovei, op. cit., pag. 27.[68] M. Udroiu şi O. Predescu, op. cit., pag. 411.[69] M. Macovei, op. cit., pag. 27.[70] A se vedea art. 64 C. proc. pen care prevede expres şi limitativ mijloacele de probă în procesul penal.[71] D. Bogdan, op. cit., pag. 130, în acest sens a se vedea CEDO, hot. Belchev c. Bulgaria din 8 aprilie

2004, în R. Chiriţă, Culegere…2004, pag. 68.[72] Claudiu Ecedi-Stoisavlevici, Privire critică asupra temeiurilor de reţinere şi de arestare preventivă prevăzute de art. 148 lit. a) şi f) prin prisma art. 5 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în D. Bogdan şi M. Selegean,op.cit., pag. 174.[73] Spre exemplu atunci când o persoană este găsită cu obiecte a căror provenienţă nu o poate explica, sau o persoană este găsită cu obiecte care servesc la săvârşirea unor spargeri în preajma unui imobil care a făcut obiectul unor repetate încercări de spargere sau găsirea unor obiecte a presupusului făptuitor cu ocazia cu ocazia unei cercetări la faţalocului într-o cauză de furt – în Al. Ţuculeanu, Discuţii asupra cazurilor de privare de libertate prevăzute de art. 148 C. proc. pen. în lumina Constituţiei României şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Revista Pandectele Române nr. 3/2003 pag. 242; Gh.Radu, op.cit., pag. 18.[74] Î.C.C.J, Secţia penală, încheierea nr. 4373 din 23 septembrie 2007 (nepublicată).[75] R.Chiriţă, op.cit., pag. 160.[76] J. F. Renucci, op.cit., pag. 329 – susţine că art. 5 paragr. 1 lit. c prevede trei condiţii care nu sunt cumulative, M. Udroiu şi Ov. Predescu, Cazuri de

privare de libertate a unei persoane în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (II), Revist Dreptul, nr. 3/2008, pag. 280-281 – apreciază că dispoziţia art. 5 paragr. 1 lit. c trebuie înţeleasă în sensul că arestarea unei persoane este posibilă în cazul existenţei unei suspiciuni rezonabile privind săvârşirea unei infracţiuni şi în ipoteza existenţei motivelor temeinice de a crede în necesitatea de a împiedica săvârşirea unei infracţiuni, cea din urmă situaţie, respectiv fuga după săvârşirea infracţiunii, fiind inutil reglementată în cuprinsul Convenţiei, întrucât ea nu are existenţă autonomă, motiv pentru care arestarea va fi dispusă tot prin raportare la prima ipoteză; D. Bogdan, op. cit., pag. 78   reţine că

în acelaşi sens C. Bârsan, op.cit.,

pag. 312-317 – analizează dispoziţiile art. 5 paragr. 1 lit. c în sensul că acesta prevede trei situaţii în care este permisă arestarea sau deţinerea unei persoane.[77] Recomandarea (2006) 13 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei privind arestarea preventivă, condiţiile de executare ale acesteia şi garanţiile contra abuzurilor, adoptată la data de 27 septembrie 2006, a înlocuit Recomandarea (80) 11 din 27 iunie 1980 privind detenţia provizorie, accesibilă pe site-ul www.coe.int.[78] CEDO, hot. Mihuţă c. România din 31 martie 2009.[79] C. E. Stoisavlevici, op.cit., pag. 176.[80] Al. Ţuculeanu, op. cit., pag. 243; Al. Ţuculeanu, Concordanţa reglementărilor naţionale referitoare la măsurile preventive cu reglementările internaţionale, Revista Pro Lege, nr. 1/2002, pag. 6; D. Bogdan, op. cit., pag. 79.[81] M. Udroiu şi O. Predescu, op. cit., pag. 416, Al. Ţuculeanu, Reţinerea, Arestarea preventivă, Obligarea de a nu părăsi localitatea, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pag. 176-177; în acest context a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 278/2004, publicată în M. Of. 687 din 30 iulie 2004 – în care Curtea a apreciat că prevederile art. 143 „sunt în concordanţă cu prevederile art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”.[82] În Noul Cod de Procedură Penală această chestiune a fost rezolvată precizându-se expres în cuprinsul dispoziţiilor art. 223 că „măsura arestării preventive poate fi luată (…) numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune (…)”.[83] Gh. Radu, op. cit., pag. 17.[84] A se vedea Decizia nr. 1142 din 4 decembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 10 din 7 ianuarie 2008, în care Curtea Constituţională a arătat că folosirea de către legiuitor a termenului „infracţiune” în cuprinsul art. 148 lit. f are o semnificaţie pur tehnică, aceasta desemnând încadrarea faptei într-un anumit text de lege, care prevede fapta ca infracţiune şi o sancţionează cu o pedeapsă, învinuitul sau inculpatul nefiind considerat vinovat, vinovăţia acestuia urmând a fi stabilită de instanţă doar prin hotărârea definitivă de condamnare.

[85] C. Bârsan, op. cit., pag. 312.[86] Prin încheierea nr. 498 din 23 septembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. 5570/100/2009 s-a admis propunerea de arestare preventivă a inculpatului V.R.A pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri. Printre altele instanţa a arătat că nu se poate dispune arestare preventivă a inculpatului şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 4 alin. 1 (cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deţinerea de droguri pentru consum propriu) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., raportat la pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune (de la 6 luni la 2 ani închisoare sau amendă) care nu permite luarea acestei măsuri, conform art. 136 alin. 6, măsura arestării preventive nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii.

Pentru o succintă prezentare a reglementărilor din diferite tări (Olanda, Franţa, Rusia, Belgia, Elveţia) a se vedea C. E. Stoisavlevici, op.cit., pag. 180.[87] Al. Tuculeanu, op. cit., pag. 49; Anastasiu Crişu, Arestarea preventivă. Condiţii, Revista de Drept

Penal, nr. 2/1996, pag. 105.[88] Maximilian Bălăşescu şi Valerică Dabu, Despre Constituţionalitatea noilor dispoziţii privind măsurile preventive, Revista Dreptul, nr. 5/2004, pag. 175-176.[89]Ibidem.[90] Secţiunea IV din C. proc. pen. care cuprinde dispoziţii speciale în materia arestării preventive aplicabile minorilor, a fost introdusă prin Legea 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de Procedură Penală, în scopul armonizării prevederilor interne cu principiile, recomandările şi reglementările cuprinse în documentele internaţionale în domeniul justiţiei penale la care România este parte.[91] Publicată în M. Of. nr. 576 din 29 iunie 2004; potrivit art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin. (3) în cadrul Curţilor de Apel şi Tribunalelor „funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, , cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii”; de asemenea textul art. 39 prevede că „în raport cu natura şi numărul cauzelor, în cadrul judecătoriilor se pot înfiinţa secţii sau complete specializate”; în completare art. 40 alin. (1) arată: „completele şi secţiile specializate pentru minori şi familie, precum şi tribunalele specializate pentru minori şi familie judecă atât infracţiunile săvârşite de minori, cât şi infracţiunile săvârşite asupra minorilor”.[92] Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, sentinţa penală nr. 32/S din 20 aprilie 2007 – L.C. Kovesi, D. Tiţian, D. Frăsie, op.cit., pag. 137.[93] Gh. Mateuţ, op. cit., pag. 362.

[94] CEDO hot. Salduz c. Turcia din 27 noiembrie 2008 în care Curtea a evidenţiat importanţa asistenţei unui avocat în cauzele cu minori. În speţă, un minor de 17 ani a fost arestat timp de 5 zile fără să beneficieze de asistenţa unui avocat, iar in cele din urmă reclamantul fusese condamnat în baza unei declaraţii pe care el o dăduse în faţa poliţiei, în absenţa unui avocat.[95] Potrivit art. 101 C. pen. măsurile educative care se pot lua faţă de minor sunt: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical educativ; deşi la prima vedere aplicarea unei măsuri educative apare mai puţin severă decât aplicarea unei pedepse, apare totuşi o discuţie în ipoteza în care se dispune luarea măsurii educative a internării într-un centru de reeducare. Făcând o comparaţie ipotetică, această din urmă măsură apare mai severă decât aplicarea pedepsei amenzii, sau s-ar putea susţine că este mai severă şi decât aplicarea pedepsei închisorii a cărei executare este suspendată condiţiţionat.[96] Cu toate că nici Covenţia europeană şi nici jurisprudenţa Curţii nu dau o definiţie minorităţii, există un consens european în sensul că prin „minor” se înţelege persoana având vârsta mai mică de 18 ani – R. Chiriţă, op. cit., pag. 162; în acest sens a se vedea Rec (2003) 20, supracit. în care noţiune de minor „desemnează persoanele care au atins vârsta responsabilităţii penale dar nu au atins vârsta majoratului”.[97] Potrivit art. 101 C. pen. măsurile educative care se pot lua faţă de minor sunt: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical educativ; deşi la prima vedere aplicarea unei măsuri educative apare mai puţin severă decât aplicarea unei pedepse, apare totuşi o discuţie în ipoteza în care se dispune luarea măsurii educative a internării într-un centru de reeducare. Făcând o comparaţie ipotetică, această din urmă măsură apare mai severă decât aplicarea pedepsei amenzii, sau s-ar putea susţine că este mai severă şi decât aplicarea pedepsei închisorii a cărei executare este suspendată condiţiţionat.[98] Recomandarea (2006) 2 a Comitetului de Miniştrii al Consiliului Europei privind regulile penitenciare europene, adoptată la data de 11 ianuarie 2006, accesibilă pe site-ul www.coe.int.[99] Publicată în M. Of. nr. 627 din 20 iulie 2006.[100] Publicată în M. Of. nr. 677 din 7 august 2006.[101] G. Mateuţ, Codul de procedură penală, partea generală într-o perspectivă europeană, Revista de Drept

Penal, nr. 1/2004, pag. 83.[102]A se vedea Curtea Constituţională, decizia nr. 107/1998, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a art. 146 şi 149 din C. proc. pen., publicată în M. Of. nr 287/1998, în care s-a decis că nu se justifică nici o deosebire de tratament între învinuit şi inculpat, sub aspectul garanţiilor privind libertatea persoanei, dreptul la apărare şi garanţiile procesuale prevăzute de lege şi consacrate în Constituţie.

[103] C. Bârsan, op. cit., pag. 315.[104]A se vedea Curtea Constituţională, decizia nr. 107/1998, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a art. 146 şi 149 din C. proc. pen., publicată în M. Of. nr 287/1998, în care s-a decis că nu se justifică nici o deosebire de tratament între învinuit şi inculpat, sub aspectul garanţiilor privind libertatea persoanei, dreptul la apărare şi garanţiile procesuale prevăzute de lege şi consacrate în Constituţie.[105]

[106] G. Mateuţ, op. cit., pag. 148.[107] , pag. 150.[108] G. Mateuţ, op. cit., pag. 148.

R. Chiriţă, op.cit., pag. 327.[110] În acest sens, prin încheierea nr. 8/R/09/02/2007, pronunţată în dosarul penal nr. 1355/62/2007, Curtea de Apel Braşov, secţia penală, a pus în discuţie admisibilitatea recursului declarat de inculpat în sensul înlocuirii măsurii arestării preventive, reţinând că „în măsura în care procurorului i se recunoaşte dreptul de a ataca cu recurs o asemenea încheierea, acelaşi drept trebuie recunoscut şi persoanei deţinute pentru respectarea principiului „egalităţii armelor” între procuror şi persoana deţinută”. În consecinţă, Curtea a constatat că inculpatul are dreptul de a ataca cu recurs încheierea prin care i s-a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive.[111] Ramiro Virgil Mancaş, Arestarea preventivă. Neconstituţionalitate, Revista de Drept Penal, nr. 4/1998,

pag. 112.[112] Ramiro Virgil Mancaş, Arestarea preventivă. Neconstituţionalitate, Revista de Drept Penal, nr. 4/1998,

pag. 112.[113] Î.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr. XII din 21 noiembrie 2005, publicată în M. Of., Partea I nr. 119 din 8 februarie 2006; în acelaşi sens a se vedea Î.C.C.J, Secţia penală, decizia nr. 360 din 29 ianuarie 2008 -accesibilă pe site-ul Î.C.C. J. : www.scj. ro.[114] Costin Florian, Instituţia arestării preventive în dreptul comparat, Revista de drept penal, nr. 4/2005, pag. 131.[115] Al. Ţuculeanu, Arestarea preventivă în lumina Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Revista de

Drept Penal, nr. 4/1999, pag. 66.[116] CEDO, hot. Aquilina c. Malta din 29 aprilie 1999; hot. Niedbala c. Polonia din 4 iulie 2000; în sens contrar, hot. Varga c. România din 1 aprilie 2008 – Curtea a decis că verificarea legalităţii arestării făcută în 3 zile de la arestare, la cererea arestaţilor, nu contravine art. 5 paragr. 3, chiar dacă controlul judiciar nu era automat potrivit legislaţiei interne – în Revista Buletinul CEDO, nr. 6/2008, pag. 1; în hot. Lăpuşan c. România din

3 iunie 2008 reclamantul a fost adus în faţa unui magistrat abia după o lună, motiv pentru care a decis că a fost încălcat art. 5 paragr. 3 din Convenţie – în Revista Buletinul CEDO nr. 8/2008, pag. 24-31.[117] C. Florian, op. cit., pag. 137; Corneliu-Liviu Popescu, Conformitatea cu Legea fundamentală şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a competenţei procurorului de a lua măsura arestării preventive, în lumina jurisprudenţei Curţii Constituţionale, Revista Dreptul, nr. 6/1999, pag. 67.[118] CEDO, hot. Vasilescu c. România din 22 mai 1998 – deşi în cauza Vasilescu Curtea s-a pronunţat asupra independenţei procurorului pe terenul art. 6 paragr. 1 din Convenţie, aceeaşi soluţie (a lipsei de independenţă a procurorului faţă de executiv) se impune şi în contextul art. 5 paragr. 3 din Convenţie; în acelaşi sens o hotărâre mai recentă s-a pronunţat în cauza Toma c. România din 24 februarie 2009 – în Revista Justiţia în Actualitate, nr. 1, anul III, pag. 56.[119] Curtea Constituţională, decizia nr. 28 din 15 februarie 2000, pubilcată în M. Of. nr. 301 din 3 iulie 2000; în acelaşi sens Curtea Constituţională, decizia nr. 344 din 5 decembrie 2002, publicată în M. Of. nr. 86 din 11 februarie 2003 – în care Curtea a apreciat că : „în procesul penal din România procurorul acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţii din proces, în spiritul legalităţii. Măsura arestării preventive se poate dispune de procuror în condiţii strict determinate de lege, astfel încât nu se poate vorbi despre influenţa Executivului asupra activitătii judiciare”.[120] C.S.J., decizia 102/2003 din 19 iunie 2003; a se vedea C.L. Popescu, Comentariu la decizia Curţii Supreme de Justiţie – Completul de 9 judecători nr. 102/2003, în Revista Curierul Judiciar, nr. 9/2003, pag.23-26.[121] C.L. Popescu, op. cit., pag. 24.[122] C. L. Popescu op. cit., pag. 57.[123] Curtea Constituţională, decizia nr. 367 din 30 septembrie 2003, publicată în M. Of. 787 din 7 noiembrie 2003.[124] Potrivit art. 148 alin. (2) C. proc. pen. în prezent măsura arestării preventive poate fi luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 4 ani.[125] A se vedea capitolul II, secţiunea I.[126] Pentru o analiză detaliată a se vedea Claudiu Ecedi-Stoisavlevici, Privire critică asupra temeiurilor de reţinere şi de arestare preventivă prevăzute de art. 148 lit. a) şi f) prin prisma art. 5 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Revista Pandectele Române, nr. 1/2005, pag. 223-238.[127]

[128] Diana Ionescu, Procedură Penală, Partea Generală. Sinteze şi Speţe., Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007, pag. 252; În acest sena a se vedea decizia penală nr. 107/R/09.02.2005 a Curţii de Apel Galaţi prin care a fost admis recursul formulat de inculpatul C.F. împotriva încheierii prin care în cursul judecăţii, s-a luat faţă de inculpat măsura arestării preventive, în

temeiul art. 148 lit. c, d, e, h C. proc. pen. În motivare s-a arătat printre altele, că simplul fapt că inculpatul datorită stării nefavorabile a vremii şi stării de sănătate nu a fost prezent la unul din termenele de judecată, anunţând instanţa despre această împiedicare nu echivalează cu sustragerea de la judecată şi nu îndreptăţeşte instanţa să procedeze la arestarea acestuia.[129] De exemplu, procurarea de acte de identitate false, intervenţiile efectuate în scopul eliberării urgente a paşaportului, prezentarea sub o altă identitate, comunicarea persoanelor apropiate a intenţiei de a fugi, procurarea unui bilet de avion cu destinaţie în străinătate, pregătirea unor locuri de refugiu sau ascunzători, programarea efectuării unei operaţii estetice, procurarea de materiale în vederea deghizării etc. – a se vedea Gh. Radu, op. cit., pag. 24, Coraş Leontin, Arestarea preventivă, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2005, pag. 90.[130] CEDO, Pantea c. România din 3 iunie 2003.[131] CEDO, hot. Stici c. Moldovei din 23 octombrie 2007.[132] CEDO, hot. Khudoyorov c. Federaţia Rusă din 8 noiembrie 2005.[133] C. Bârsan, op. cit., pag. 363.[134] CEDO, hot. Yagci şi Sargin c. Turcia din 8 iunie 1995 – în D. Bogdan şi M. Selegean, op. cit., pag.193.

CEDO, hot. Belchev c. Bulgaria din 8 aprilie 2004 – în R. Chiriţă, Culegere…2004, pag. 68; în acelaşi sens cauza Rokhlina c. Federaţia Rusă din 7 aprilie 2005.[136]CEDO, hot. Letellier c. Franţa din 26 iunie 1991, hot. Tomasi c. Franţa din 27 august 1992 – în G. Antoniu, A. Vlăşceanu, A. Barbu, op.cit., pag. 264.[137]CEDO, hot. Pavletic c. Slovacia din 22 iunie 2004; în sens contrar a se vedea hot. Tariq c. Cehia în care Curtea a considerat că atâta vreme cât reclamantul nu a încercat să fugă este dificil să se creadă ca există riscul de a fugi din simplul fapt că este cetăţean străin, iar familia sa se află în străinătate – în R. Chiriţă, Culegere…2006, pag. 137.[138]CEDO, hot. Cevizovic c. Germania din 29 iulie 2004 – în D. Bogdan, op. cit., pag. 174.[139]CEDO, hot. Toth c. Austria din 12 decembrie1991.[140]CEDO, hot. Romanov c. Rusia din 20 octombrie 2005, hot. Mamedova c. Rusia din 1 iunie 2006; hot. Biocenco c. Moldovei din 11 iulie 2006; hot. Ambruszkiewicz c. Polonia din 4 mai 2006; Maglodi c. Ungaria din 9 noiembrie 2004.[141] CEDO, hot. Scundeanu c. România din 16 februarie 2010 – accesibilă pe www.raduchiriţa.ro; hot. Jaworski c. Polonia din 28 martie 2006; Tomasi c. Franţa din 27 august 1992; Wedler c. Polonia din 16 ianuarie 2007; hot. J.G. c. Polonia din 6 aprilie 2004; Sulaoja c. Estonia din 15 februarie 2005; hot. Jablonski c. Polonia din 21 noiembrie 2000; hot. Kubicz c. Polonia din 28 martie 2006.

[142] D. Ionescu, po. cit., pag. 253-254.[143] CEDO, hot. Scundeanu c. România din 16 februarie 2010 – accesibilă pe www.raduchiriţa.ro; hot. Jaworski c. Polonia din 28 martie 2006; Tomasi c. Franţa din 27 august 1992; Wedler c. Polonia din 16 ianuarie 2007; hot. J.G. c. Polonia din 6 aprilie 2004; Sulaoja c. Estonia din 15 februarie 2005; hot. Jablonski c. Polonia din 21 noiembrie 2000; hot. Kubicz c. Polonia din 28 martie 2006.[144] M. Udroiu şi O. Predescu, op. cit., pag. 426; în sensul că reglementarea analizată este conformă cu dispoziţiile Convenţiei a se vedea Iulius Cezar Dumitrescu, Temeiurile concrete care stau la baza luării măsurii arestării preventive, Revista Dreptul, nr. 11/2007, pag. 172-173.[145] Aşa cum am arătat, în sistemul bulgar exista o prezumţie de detenţie obligatorie pentru infracţiunile de o anumită gravitate, a se vedea CEDO, hot. Belchev c. Bulgaria din 8 aprilie 2004 – în R. Chiriţă, Culegere…2004, pag. 68; hot. Yagci şi Sargin c. Turcia din 8 iunie 1995 – în D. Bogdan şi M. Selegean, op. cit., pag. 193; în acelaşi sens cauza Rokhlina c. Federaţia Rusă din 7 aprilie 2005 – în R. Chiriţă,

Cule2gere…2005, pag. 98.[146]

[147] G. Mateuţ, op. cit., pag. 170.

Curtea de Apel Suceava, încheierea penală nr. 5 din 16 aprilie 2003 în G. Antoniu, A. Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit., pag. 256 – în care Curtea a reţinut că influenţarea unui coinculpat, constituie influenţarea unei „părţi” în sensul art. 148 alin. 1 lit. b din C. proc. pen.[149] Î.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2574 din 18 aprilie 2006 – în L. C. Kovesi, D. Tiţian, D. Frăsie, op. cit., pag. 75.[150] Gh. Radu, op.cit., pag. 26; Al. Ţuculeanu, op. cit., pag. 54.[151] Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, încheierea nr. 1553 din 9 martie 2005 – în Culegere de practică judiciară în materie penală 2005-2006. Drept penal. Drept procesual penal., Ed. Wolters Kluwer, 2008,

pag.7523.[152] CEDO, hot. Owsik c. Polonia din 6 octombrie 2007 – în care Curtea nu a fost de acord cu raţionamentul instanţelor interne în sensul că simplul fapt că principalul martor era vecinul reclamatului era suficient pentru a stabili riscul de influenţare a martorilor – D. Bogdan, op.cit., pag. 179.[153] CEDO, hot. Contrada c. Italia din 24 august 1998 – în G. Antoniu, A. Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit., pag. 266-276.[154] CEDO, hot. Mamedova c. Rusia din 1 iunie 2006.[155] CEDO, hot. W. c. Elveţia din 26 ianuarie 1993 – în M. Macovei, op. cit., pag. 33.[156] D. Ionescu, op. cit., pag. 254.

[157] CEDO, hot. Ciulla c. Italia din 22 februarie 1989 – în care Curtea a reţinut o încălcare a art. 5 din Convenţie datorită faptului că nici parchetul şi nici instanţa nu au menţionat infracţiunile concrete şi determinate pe care, prin arestare, reclamantul a fost împiedicat să le săvârşească. Organele judiciare s-au limitat să facă o trimitere generică la „infracţiunile grave” care în trecut, au dus la condamnarea reclamantului şi la pericolul pe care acesta il reprezintă pentru societate.[158] Prin încheierea nr. 498 din 23 septembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. 5570/100/2009 s-a admis propunerea de arestare preventivă a inculpatului V.R.A pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri. Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut printre altele, că sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 148 lit. c din C. proc. pen în sensul pregătirii de către inculpat a unei noi infracţiuni, temere justificată de activitatea de cultivare şi uscare a plantelor de cannabis desfăşurată de acuzat, precum şi de existenţa unor interceptări telefonice potrivit cărora inculpatul intenţiona să distribuie prin vânzare plante de cannabis şi altor persoane în scop de consum. Raportat la toate aceste aspecte, instanţa a apreciat existenta riscului comiterii unor noi infracţiuni, motiv pentru care arestare preventivă se impune pentru întreruperea demersurilor inculpatului.

, încheierea de şedinţă din 15 octombrie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 5697/2004 prin care s-a dispus respingerea propunerii de arestare preventivă a inculpatului C.M. Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut printre altele că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 148 alin. 1 lit. e C. proc. pen, referitoare la necesitatea împiedicării săvârşirii unei infracţiuni datorită faptului că din actele de la dosar şi din probele administrate pe parcursul urmăririi penale, nu rezultă în nici un fel temerea autorităţilor în acest sens, susţinerea Parchetului fiind astfel apreciată ca o „simplă speculatie”.[159] Prin încheierea nr. 10 aprilie 2009 pronunţată de Judecătoria Brăila în dosarul nr. 3309/196/2009, s-a admis arestarea preventivă a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 alin. 1 lit.a, e, g si i C. pen. Pentru a decide astfel, instanţa de fond a apreciat că în cauză, există probe că lăsarea în libertate a inculpatului M.St. prezintă pericol concret pentru ordinea publică, pericol relevat în special de numeroasele infracţiuni reţinute în sarcina sa, care prin modul de operare (sustragerea repetată de bunuri din autoturisme) duc la concluzia că această activitate este una obişnuită pentru inculpat. În consecinţă, având în vedere perseverenţa infracţionala manifestată, uşurinţa luării de către[160] Încheierea nr. 73/C/30.09.2009, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia penală, în dosar nr. 5507/117/2009.[161] CEDO, hot. Dumont-Maliverg c. Franţa din 31 mai 2005; hot. Hesse c. Austria din 25 ianuarie 2007.[162] CEDO, hot. I.A. c. Franţa din 23 septembrei 1998 – în care reclamantul era acuzat de asasinarea soţiei sale – în M. Macovei, op. cit., pag. 35.

[163] CEDO, hot. Contrada c. Italia din 24 august 1998.[164] Dacă învinuitul sau inculpatul săvârşeşte o nouă infracţiune din culpă, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru luarea măsurii arestării preventive pe acest temei, observându-se că faţă de reglementarea anterioară care nu făcea referire la forma de vinovăţie cu care a fost comisă fapta, textul actual este mai exigent.[165] Valerică Dabu, Cazurile în care se poate dispune arestarea preventivă prevăzută de art. 148 lit. e şi h din Codul de procedură penală. Ordine de drept. Ordine publică. Ordine constituţională. Pericol social al faptei. Pericol social al infracţiunii. Pericol concret pentru ordinea publică. Încursul urmăririi penale instanţa poate dispune obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara, în Revista Dreptul nr. 6/2005, pag. 168.[166] Prin încheierea de şedinţă din 15 octombrie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. 5697/2004 s-a dispus respingerea propunerii de arestare preventivă a inculpatului C.M. Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut printre altele că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 148 alin. 1 lit. d C. proc. pen. datorită lipsei calităţii de învinuit sau inculpat în momentul săvârşirii noii infracţiuni, toate faptele ce fac obiectul cauzei fiind comise în momentul când inculpatul avea doar calitatea de făptuitor – în V. Dabu, op. cit., pag. 168.[167] I. C. Dumitrecu, op.cit., pag. 177.[168] Temeiul de la art. 148 alin. 1 lit. d presupune, aşa cum am arătat, săvârşirea unei infracţiuni în timpul unui proces penal declanşat pentru o altă infracţiune.[169] Prin incheierea nr. 498 din 23 septembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. 5570/100/2009 s-a admis propunerea de arestare preventivă a inculpatului V.R.A. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri. Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut printre altele, că sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 148 lit. d din C. proc. pen în sensul comiterii unei noi infracţiuni, întrucât faţă de inculpat în anul 2008 a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 alin. 1 C. pen, în dosarul nr. 1317/P/2008. În ceea ce priveşte celălalt argument susţinut de Parchet raportat la art. 148 lit. d şi anume surprinderea reclamantului împreună cu alte persoane în timp ce consumau canabis într-un autoturism, instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege, deoarece pentru fapta săvârşită anterior i s-a aplicat o sancţiune administrativă.[170] Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, încheierea nr. 36317/3 din 24 octombrie 2006 – în Culegere de practică judiciară în materie penală 2005-2006, op. cit., pag. 696.[171] CEDO, hot. Pihlak c. Estonia din 21 iunie 2005 – în R. Chiriţă, op.cit., pag. 99.[172] Prin încheierea din data de 29 decembrei 2009 (nepublicată), pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia pentru minori şi familie, a fost admisă propunerea de arestare preventivă a inculpaţilor C.A.V şi C.D pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 13 alin. l si 3 din Legea.

678/2001, art 71 alin. l din OUG.105/2001, art. 290 C. pen. şi art. 2 şi 7 din Legea 39/2003. Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut printre altele că în cauză sunt întrunite şi condiţiile prevăzute de art. 148 lit. e C. proc. pen. Cu privire la acest aspect, instanţa a reţinut că la dosar există date din care rezultă încercarea de influenţare a declaraţiei părţii vătămate N.S.M., edificatoare în acest sens fiind înregistrarea telefonică existentă în dosarul de urmărire penală în baza autorizaţiei nr. 9660/2006 din 07.11.2006 în care inculpatul C.A.V. îi precizează minorului ce să declare în faţa organelor de urmărire penală, solicitându-i totodata, ca ulterior, după ce dă această declaraţie, să-l sune şi să-i relateze conţinutul. Cu privire la inculpatul C.D., în dosar există date că acesta încearca să exercite presiuni asupra părţilor vătămate prin ameninţarea cu moartea în vederea declarării unor aspecte şi împrejurări de natură a-l exonera de răspundere penală, în acest sens fiind relevante declaraţiile părţii vătămate G.C.M. şi a tatălui acestuia, G.I.[173] D. Ionescu, op. cit., pag. 255.[174] Gh. Radu, op.cit., pag. 30.[175] De exemplu, loviri sau alte violenţe (art. 180 C. pen.), vătămare corporală din culpă (art. 181 C. pen.), ameninţare (art. 193 C. pen), violarea secretului corespondenţei (art. 195 C. pen.), divulgarea secretului profesional (art. 196 C. pen.) etc.[176] I. C. Dumitrecu, op.cit., nota 32, pag. 178.[177] CEDO, hot. Histrova c. Bulgaria din 7 noiembrie 2006 – în care Curtea a arătat că nu era nerezonabil pentru autorităţi să aprecieze că există pericol de obstrucţionare a anchetei având în vedere declaraţiile victimei privind ameninţările primite de la reclamant; hot. Dumont-Maliverg c. Franţa din 31 mai 2005 în care Curtea a reţinut că dispunerea şi menţinerea în stare de arest a inculpatului a fost justificată, motivul referitor la posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni fiind analizat de autorităţile interne în strânsă legătură cu pericolul exercitării de presiuni asupra victimelor minore. În argumentare, judecătorii naţionali au arătat printre altele că temerea faţă de victimele minore a fost luată în considerare datorită personalităţii acuzatului care a mai fost condamnat pentru fapte asemanatoare şi datorita existenţei unor expertize care semnalau anumite probleme psihologice ale acestuia.[178] Prin Decizia nr. 1142 din 4 decembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 10 din 7 ianuarie 2008, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate formulată în legătură cu art. 148 lit. f din C. proc. pen. arătând că acest text nu contravine normelor sau principiilor constituţionale ori prevederilor Convenţiei Europene.[179] I. C. Dumitrecu, op.cit., nota 32, pag. 178.[180] Cristina Rotaru, Consideraţii privind temeiurile ce stau la baza luării măsurii arestării preventive. Modificările intervenite prin Legea nr. 356/2006 privind temeiurile în baza cărora se dispune luarea măsurii arestării preventive. Analiza art. 148 lit. f C. proc. pen., Revista Curierul Judiciar, nr. 11/2006, pag. 54; pentru o analiză detaliată a noţiunii de a se vedea V. Dabu, op. cit., pag. 169-179.

[181] Î.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3034 din 11 mai 2006 – în L.C. Kovesi, D. Tiţian, D. Frăsie, op.cit.,

pag. 4109-110.[182] Gh. Radu, op. cit., pag. 34, I. C. Dumitrescu, op. cit., pag. 180-181.[183] Tribunalul Iaşi, încheierea din 19 iulie 2008 (nepublicată) – în, L.C. Kovesi, D. Tiţian, D. Frăsie, op.cit., pag. 61.[184] Curtea de Apel Braşov, decizia nr. 68/R/1997 – în Culegere de practică judiciară 1994 -1998, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 141.[185] Prin încheierea din 23 martie 2006, Curtea de Apel Ploieşti a dispus luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpatul C.M. pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave. Pentru a decide în acest sens instanţa a reţinut că prin comportamentul şi modalitatea de săvârşire a faptelor (folosind manopere dolosive faţă de societăţi bancare şi falsificând bilanţul contabil al societăţii comerciale al cărei reprezentant este, făptuitorul a prezentat în mod nereal rezultatele financiare ale societăţii, obţinând astfel credite prin încălcarea normelor legale privind creditarea) cunatumul prejudiciului cauzat şi numărul mare al părţilor vătămate, inculpatul prezintă un pericol concret pentru ordinea publică – în Revista Pandectele Române, nr.

2/2006, pag. 116-117.[186] Prin încheierea nr. 21837/3/2006 din 16 iunie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia penală, a reţinut că din datele existente la dosarul cauzei, faţă de inculpatul B.G. nu rezultă probe că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică. Astfel, instanţa a apreciat că natura faptei şi împrejurările în care a fost săvârşită (prin punerea la dispoziţie a locuinţei mai multor persoane care consumau droguri), gravitatea abstractă şi concretă redusă a faptei reflectată în limitele speciale de pedeapsă şi în modalitatea de săvârşire, circumstanţele personale ale inculpatului (pensionar în vârstă de 66 de ani, aflat la primul conflict cu legea), nu relevă o tulburare reală şi semnificativă ce ar putea fi adusă ordinii publice prin lăsarea în libertate; într-o altă cauză Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin pronunţarea deciziei nr. 2247/R din 22 septembrie 2006 a arătat că datele personale favorabile ale inculpatului nu pot constitui, doar prin ele însele, motiv al revocării măsurii arestării preventive, cu atât mai mult cu cât acestea sunt avute în vedere şi la luarea măsurii preventive potrivit art. 136 alin. ultim, C. proc. pen. – în Culegere de practică judiciară în materie penala 2005-2006, op. cit., pag. 702, respectiv, pag. 760.[187] Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, încheierea nr. 186/R din 10 iulie 2006,       pag. 705.[188] Tribunalul Prahova, secţia penală, încheierea nr. 50 din 22 iunie 2005, în Revista Pandectele Române

nr. 6/2005, pag. 144.[189] Î.C.C.J, Secţia penală, decizia nr. 1435 din 15 martie 2002 – în L.C. Kovesi, D. Tiţian, D. Frăsie, op.cit., pag. 73.

[190] Curtea de Apel Cluj, decizia nr. 647/R din 30 octombrie 2007 – în Revista Română de Jurisprudenţă, nr. 1/2009, pag. 202; Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, încheierea nr. 491 din 19 ianuarie 2005 – în Culegere de practică judiciară în materie penala 2005-2006, op. cit., pag. 700.[191] Prin încheierea din 17 iulie 2008 (nepublicată), Tribunalul Arad, secţia penală, a dispus arestarea preventivă a numitului S.E. cu motivarea că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Instanţa a reţinut că în cazul unui transportator, care aparent transportă produse licite, dar printre acestea ascunde droguri (heroină), pericolul instantaneu al faptei este egal cu pericolul pentru ordinea publică, iar existenţa probelor că lăsarea în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică rezultă din chiar împrejurările evidente, faptice, constatate direct la control – în L.C. Kovesi, D. Tiţian, D. Frăsie, op.cit., pag. 141.[192] Curtea de apel Cluj, Secţia penală, încheierea nr. 172 din 30 noiembrie 2005 – în Revista Curierul Judiciar, nr. 4/2006, pag. 54-56; Tribunalul Argeş, încheierea din 22 aprilie 2008 (nepublicată) – în L.C. Kovesi, D. Tiţian, D. Frăsie, op.cit., pag. 143-144; Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală, încheierea nr. 186/R din 10 iulie 2006 – în Culegere de practică judiciară în materie penala 2005-2006, op.cit., pag. 705; Curtea de Apel Cluj, încheierea nr. 172/R din 30 noiembrie 2005 – în I.C. Morar, op.cit., pag. 8; Curtea de Apel Cluj, secţia penală, decizia nr. 9 din 7 ianuarie 2004, pag. 38; Curtea de Apel Oradea, secţia penală, decizia nr. 734/R din 8 decembrie 2005,      , pag. 107.[193] Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, încheierea nr. 2776/3 din 18 ianuarie 2006, în care instanţa a reţinut că motivarea generică prezentată de Parchet în referatul scris că „pericolul pe care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpaţilor pentru ordinea publică este concret şi dovedit prin probele existente la dosarul cauzei”, fără a arăta care sunt acele probe despre care se face vorbire, nu poate constitui o motivare „pertinentă” şi „suficientă”, drept urmare concluzia pericolului pentru ordinea publică nu poate fi dedusă doar pe baza gravităţii faptei (corupţie), exprimată în limitele de pedeapsă ridicate prevăzute de lege – în Culegere de practică judiciară în materie penala 2005-2006, op.cit., pag. 728.[194] Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, încheierea nr. 9502/3 din 20 martie 2006, Idem., pag. 735.

CEDO, hot. Neumeister c. Austria din 27 iunie 1968; hot. Dumont – Maliverg c. Franţa din 31 mai 2005; hot. Romanov c. Rusia din 20 octombrie 2005; hot. Gerard Bernard c. Franţa din 26 septembrie 2006; hot. Kemmache c. Franţa din 27 noiembrie 1991.

Curtea europeană a Drepturilor Omului

SECŢIA A TREIA

CAUZA TIRON ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 17689/03)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

7 aprilie 2009

 

Hotărârea rămâne definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

 

În cauza Tiron împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din:

Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power,judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, după ce a deliberat în camera de consiliu, la 17 martie 2009, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

 

PROCEDURA

 

1. La originea cauzei se află cererea nr. 17689/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Gheorghe Tiron („reclamantul”), a sesizat Curtea la 5 mai 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).

 

2. Reclamantul este reprezentat de Dumitru Rădescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerile Externe.

 

3. La 3 ianuarie 2008, preşedintele secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

 

ÎN FAPT

 

      I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

 

4. Reclamantul s-a născut în 1958 şi locuieşte în Bucureşti.

 

5. Acesta era administrator al societăţii comerciale A.

 

6. La 14 mai 2003, reclamantul a fost arestat preventiv în temeiul unei ordonanţe a procurorului de pe lângă Judecătoria Bucureşti pentru o perioadă de treizeci de zile. Acesta a fost informat că era bănuit de evaziune fiscală, de fals intelectual, de delapidare şi de folosirea cu rea-credinţă a activelor societăţii în detrimentul acesteia. În temeiul art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală („C. proc. pen.”), parchetul a considerat că arestarea preventivă a reclamantului se impunea, pe motiv că pedeapsa prevăzută de lege pentru faptele reproşate depăşea doi ani de închisoare şi că punerea în libertate a reclamantului prezenta un pericol pentru ordinea publică.

 

7. Reclamantul a introdus o plângere împotriva ordonanţei de arestare preventivă. La 21 martie 2003, Judecătoria Bucureşti a confirmat legalitatea arestării preventive.

 

8. La 10 aprilie şi 7 mai 2003, judecătoria a prelungit măsura arestării preventive, pe motiv că motivele iniţiale care au justificat-o existau în continuare. De asemenea, aceasta a considerat că gravitatea infracţiunii, necesitatea continuării anchetei penale şi faptul că punerea în libertate a reclamantului prezenta un pericol pentru ordinea publică impuneau arestarea preventivă. Recursurile reclamantului au fost respinse la 13 aprilie şi, respectiv, 10 mai 2003.

 

9. La 5 iunie 2003, la rechizitoriul parchetului, reclamantul şi alţi doi inculpaţi au fost trimişi în judecată.

 

10. Prin încheierea din 6 iunie 2003, judecătoria a prelungit perioada de arestare preventivă a reclamantului, pe motiv că existau indicii potrivit cărora a comis faptele reproşate pentru care pedepsele prevăzute de lege depăşeau doi ani de închisoare. De asemenea, instanţa a considerat că punerea în libertate a reclamantului împiedica continuarea urmăririi penale şi prezenta un pericol pentru ordinea publică.

 

11. La 9 iulie 2003, judecătoria a dispus punerea în libertate a reclamantului cu obligaţia de a nu părăsi localitatea, considerând că nu existau probe care să demonstreze că persoana în cauză prezenta un pericol concret pentru ordinea publică. Această încheiere a fost infirmată, în urma recursului procurorului, prin hotărârea rămasă definitivă a Tribunalului Bucureşti din 11 iulie 2003, care, după ce a luat act de dorinţa reclamantului „de a nu recunoaşte faptele”, a prelungit arestarea preventivă, ca urmare a complexităţii activităţii infracţionale a persoanei în cauză, precum şi a nesiguranţei pentru populaţie dacă o persoană pusă sub acuzare ar fi eliberată.

 

12. La 10 iulie 2003, Tribunalul Bucureşti a respins cererea reclamantului de recuzare a judecătorului însărcinat cu soluţionarea cauzei.

 

13. La 5 august 2003, judecătoria a înlocuit arestarea preventivă cu obligaţia de a nu părăsi localitatea. Această hotărâre a fost din nou infirmată în urma recursului, prin hotărârea rămasă definitivă din 8 august 2003 a Tribunalului Bucureşti. Această instanţă a considerat că arestarea preventivă era justificată de pericolul social al faptelor, de modul de comitere a infracţiunilor, amploarea prejudiciului, precum şi atitudinea reclamantului, care nu recunoştea faptele.

 

14. La 28 august, 3 octombrie, 7 noiembrie, 28 noiembrie şi 19 decembrie 2003 şi 23 ianuarie, 16 februarie şi 2 aprilie şi 23 aprilie 2004, judecătoria a prelungit arestarea preventivă a reclamantului din motive similare. Instanţa a considerat de fiecare dată că motivele arestării sale iniţiale existau în continuare, că punerea sa în libertate prezenta un pericol pentru ordinea publică având în vedere sentimentul de nesiguranţă pe care l-ar fi creat publicului, gravitatea infracţiunii pentru care era învinuit, circumstanţele concrete ale speţei şi faptul că reclamantul nu reparase încă prejudiciul cauzat. De asemenea, la 7 şi 28 noiembrie 2003, instanţa a luat act de atitudinea reclamantului, care refuza să recunoască anumite fapte. Recursurile reclamanţilor împotriva acestor hotărâri au fost respinse. În cursul acestei perioade, instanţa i-a interogat pe ceilalţi inculpaţi şi mai mulţi martori şi a respins două cereri de recuzare introduse de reclamant.

 

15. La 24 mai şi 14 iunie 2004, judecătoria a dispus punerea în libertate a reclamantului cu obligaţia de a nu părăsi ţara, considerând că nu existau probe care să demonstreze că persoana în cauză prezenta un pericol concret pentru ordinea publică. În urma recursului parchetului, prin hotărârile din 31 mai şi 25 iunie 2004, Tribunalul Bucureşti a infirmat hotărârile citate anterior şi a prelungit arestarea preventivă, pe motiv că această ultimă măsură nu putea fi înlocuită decât în caz de modificare a motivelor iniţiale care au impus-o, ceea ce nu era valabil în speţă. De asemenea, instanţa a constatat că existau indicii serioase conform cărora reclamantul putea comite infracţiunile de care era acuzat.

 

16. La 13 iulie, 17 august şi 31 august 2004, judecătoria a respins cererea reclamantului de revocare a măsurii arestării preventive şi a prelungit această măsură cu motive similare care făceau referire la persistenţa motivelor iniţiale, la gravitatea pedepsei şi la pericolul pentru ordinea publică pe care punerea în libertate a reclamantului îl prezenta.

 

17. Prin hotărârea din 6 septembrie 2004, Judecătoria Bucureşti a achitat reclamantul pentru infracţiunile pedepsite de art. 13 din Legea nr. 82/1991 şi art. 40 coroborat cu art. 289 din Codul penal şi l-a condamnat la doi ani şi nouă luni de închisoare pentru celelalte infracţiuni.

 

18. Prin hotărârea rămasă definitivă din 22 decembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a anulat unele dintre pedepsele la care a fost condamnat reclamantul, a păstrat o pedeapsa cu închisoarea de doi ani şi nouă luni şi a scăzut întreaga perioadă de arestare preventivă din pedeapsă.

 

      II. DREPTUL INTERN RELEVANT

 

19. Dispoziţiile relevante ale Constituţiei şi Codului de procedură penală, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în cauzele Calmanovici împotriva României (nr. 42250/02, pct. 40, 1 iulie 2008), Samoilă şi Cionca împotriva României (nr. 33065/03, pct. 36, 4 martie 2008) şi Konolos împotriva României (nr. 26600/02, pct. 24, 7 februarie 2008).

 

ÎN DREPT

 

      I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 3 DIN CONVENŢIE

 

20. Reclamantul susţine că nu a fost adus “de îndată” în faţa unui magistrat desemnat să îndeplinească funcţii judiciare după arestarea sa preventivă la 14 martie 2003 şi că instanţele interne nu au justificat necesitatea de a-l

menţine în stare de arest preventiv. În această privinţă, el invocă art. 5 § 3 din Convenţie, formulat după cum urmează:

 

„Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1. lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”

 

21. Guvernul contestă acest argument.

 

      A. Cu privire la admisibilitate

 

22. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

 

      B. Cu privire la fond

 

23. Curtea constată că acest capăt de cerere include două părţi, prima privind cerinţa de a fi adus de îndată în faţa unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare, iar cel de-al doilea privind justificarea arestării preventive, pe care o consideră excesivă.

 

     1. Dreptul de a fi adus de îndată în faţa unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare

 

      a) Argumentele părţilor

 

24. Reclamantul subliniază că procurorul care a dispus arestarea sa preventivă nu este un magistrat în sensul art. 5 § 3 din Convenţie. De asemenea, acesta ia act de faptul că nu a fost adus decât la cererea sa în faţa unui magistrat pentru a fi analizată temeinicia arestării sale preventive.

 

25. Guvernul admite că procurorul în dreptul român nu este un „magistrat” împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare în sensul art. 5 § 3, citat anterior şi că, la momentul faptelor, controlul judiciar al detenţiei nu

era automat. Acesta ia act de faptul că, în speţă, judecătoria a examinat legalitatea şi temeinicia arestării preventive a reclamantului la şapte zile de la arestarea sa. Bazându-se pe cauza Varga împotriva României, (nr. 73957/01, pct. 53-56, 1 aprilie 2008), acesta consideră că, în ciuda faptului că în speţă nu se realizează controlul automat, termenul de şapte zile nu este excesiv.

 

26. Guvernul subliniază modificările aduse Codului de procedură penală prin Legile nr. 281 şi 356 din 24 iunie 2003 şi 21 iulie 2006 şi Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 66/2003 şi 109/2003, conform cărora judecătorul este de acum înainte singurul competent să dispună arestarea preventivă.

 

      b) Motivarea Curţii

 

27. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudenţa sa şi care determină condiţiile în care o persoană arestată trebuie adusă imediat în faţa unui judecător sau a altui magistrat împuternicit cu exercitarea atribuţiilor judiciare în sensul art. 5 § 3 din Convenţie [Pantea împotriva României, nr. 33343/96, pct. 236-242, CEDO 2003-VI (fragmente)].

 

28. Curtea reaminteşte că respectivul control judiciar al arestării trebuie să se efectueze automat. Acesta nu se poate exercita ca urmare a unei cereri formulate în prealabil de deţinut [Aquilina împotriva Maltei (GC), nr. 25642/94, pct. 49, CEDO 1999-III]. Ea reaminteşte, în cele din urmă, că s-a considerat că o perioadă de deţinere de patru zile şi şase ore fără un control judiciar mergea dincolo de limitele stricte de timp stabilite de art. 5 § 3, chiar şi atunci când avea drept scop apărarea colectivităţii în ansamblul său împotriva terorismului (Brogan şi alţii împotriva Regatului Unit, hotărârea din 29 noiembrie 1988, seria A, nr. 145-B, p. 33, pct. 62).

 

29. Curtea ia act de faptul că, în speţă, instanţa a examinat legalitatea şi temeinicia acestei măsuri abia după şapte zile de la arestarea preventivă a reclamantului de către un procuror. Guvernul nu a prezentat nicio justificare care să motiveze această întârziere. Aceasta ia act de modificarea, ulterior faptelor, a dreptului intern relevant, dar consideră că această evoluţie legislativă nu poate avea consecinţe asupra examinării, în speţă, a capătului de cerere formulat de către reclamant.

 

30. Rezultă că, în prezenta cauză, reclamantul, care a apărut în faţa instanţei abia la şapte zile de la arestarea sa, nu a fost „de îndată” adus în faţa unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare.

Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie.

 

     2. Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil şi justificarea arestării preventive

 

      a) Argumentele părţilor

 

31. Reclamantul subliniază că a fost menţinut în stare de arest preventiv între 14 martie 2003 şi 22 decembrie 2004, data pronunţării hotărârii rămase definitive de către Curtea de Apel Bucureşti. Acesta a luat act de faptul că instanţele naţionale au folosit formule stereotipe şi generale pentru a justifica arestarea preventivă, care a depăşit termenul rezonabil impus de art. 5 § 3 din Convenţie. Conform acestuia, achitarea sa pentru anumite infracţiuni demonstrează că nu existau suspiciuni plauzibile care să justifice detenţia sa.

 

32. Făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul consideră că arestarea preventivă a reclamantului s-a încheiat la momentul condamnării sale în primă instanţă, la 6 septembrie 2004, de Judecătoria Bucureşti. Astfel, ea a durat un an, cinci luni şi trei săptămâni. Conform acestuia, respectiva perioadă nu este nerezonabilă.

 

33. Guvernul subliniază caracterul foarte complex al cauzei, dovedit de tipul şi gravitatea faptelor reproşate reclamantului, amploarea investigaţiilor efectuate şi numărul de inculpaţi. Conform acestuia, instanţele naţionale au justificat în mod regulat, prin motive relevante şi suficiente, necesitatea prelungirii măsurii de arest preventiv.

 

34. În ceea ce priveşte modul în care autorităţile naţionale au desfăşurat ancheta, Guvernul ia act de faptul că autorităţile judiciare au dat dovadă de diligenţă, prin audierea unui număr considerabil de martori. Conform acestuia, prin cererile sale succesive de recuzare, reclamantul a contribuit la prelungirea acestei perioade.

 

      b) Motivarea Curţii

 

      i) Perioada care trebuie luată în considerare

 

35. Curtea reaminteşte că perioada reglementată de art. 5 § 1 c) şi 3 din Convenţie se încheie, de obicei, la data pronunţării cu privire la temeinicia acuzaţiei aduse persoanei în cauză, fie şi doar în primă instanţă [Kudła împotriva Poloniei (GC), nr. 30210/96, pct. 104-158, CEDO 2000-XI, şi Svipsta împotriva Letoniei, nr. 66820/01, pct. 107-99, CEDO 2006-III

(fragmente)]. În primul rând, Curtea evidenţiază că, în prezenta cauză, perioada vizată la art. 5 § 3 a început la 14 martie 2003, data arestării reclamantului, şi a luat sfârşit la 6 septembrie 2004, data condamnării sale în primă instanţă. Astfel, această perioadă a durat aproximativ un an, cinci luni şi trei săptămâni. Curtea consideră că acest termen este suficient de lung pentru a putea pune probleme din perspectiva art. 5 § 3.

 

      ii) Justificarea arestării preventive

 

36. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care rezultă din jurisprudenţa sa şi care determină caracterul rezonabil al unei arestări, în sensul art. 5 § 3 din Convenţie (Calmanovici împotriva României, nr. 42250/02, pct. 90-94, 1 iulie 2008, şi jurisprudenţa citată).

 

37. În jurisprudenţa sa, Curtea a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că a comis o infracţiune: pericolul ca inculpatul să fugă (Stögmuller împotriva Austriei, hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, pct. 15); riscul ca inculpatul, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, pct. 14), să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei, hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, pct. 9) sau să tulbure ordinea publică [Letellier împotriva Franţei, hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, pct. 51 şi Hendriks împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 43701/04, 5 iulie 2007].

 

38. Curtea reaminteşte că nu se poate face o evaluare abstractă a caracterului rezonabil al duratei unei detenţii (Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30779/04, pct. 62, 6 noiembrie 2007) şi că acesta trebuie examinat în fiecare caz, ţinând seama de condiţiile concrete. Astfel, continuarea detenţiei nu se justifică într-o anumită speţă decât dacă indicii concrete demonstrează o cerinţă veritabilă de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii respectării libertăţii individuale [Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46133/99 şi 48183/99, pct. 61, CEDO 2003-IX (fragmente)].

 

39. Curtea ia act de faptul că, în speţă, instanţele naţionale au prelungit periodic arestarea preventivă a reclamantului. Totuşi, aceasta evidenţiază caracterul prea succint şi abstract al motivelor acestor sentinţe, care se limitau să menţioneze anumite criterii prevăzute de Codul de procedură penală, dar omiteau să specifice modul în care interveneau în cazul reclamantului (Calmanovici, citată anterior, pct. 97-98).De asemenea, Curtea constată că instanţa a menţinut arestarea prin formule similare, pentru a nu spune stereotipe, care repetă de-a lungul timpului aceleaşi criterii. O astfel de justificare nu este conformă garanţiilor prevăzute la art.

5 § 3 din Convenţie (Mansur împotriva Turciei, hotărârea din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-B, p. 50, pct. 55, şi Svipsta, citată anterior, pct. 109).

 

40. Curtea recunoaşte că, prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot genera tulburări sociale care să justifice arestarea preventivă, cel puţin o anumită perioadă de timp. Totuşi, aceasta ia act de faptul că un astfel de pericol scade în mod necesar în timp şi că, prin urmare, autorităţile judiciare trebuie să prezinte motive mai specifice care să justifice persistenţa motivelor detenţiei (I.A. împotriva Franţei, 23 septembrie 1998, pct. 104-105, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VII).

 

41. Curtea constată că, în speţă, instanţele naţionale au justificat arestarea preventivă a reclamantului prin persistenţa motivelor iniţiale, prin faptul că punerea sa în libertate prezenta un pericol pentru ordinea publică şi prin necesitatea continuării anchetei. Bineînţeles, nevoia de a păstra ordinea publică şi de a asigura o bună desfăşurare a anchetei au fost deja recunoscute de Curte drept un motiv ce poate justifica prelungirea privării de libertate (Letellier citată anterior, pct. 39 şi Garycki împotriva Poloniei, nr. 14348/02, pct. 48, 6 februarie 2007). Cu toate acestea, în speţă, instanţele nu au oferit nici o explicaţie pentru a justifica, cu trecerea timpului, modul în care punerea în libertate a reclamantului putea avea un impact negativ asupra societăţii civile sau putea împiedica desfăşurarea anchetei.

 

42. Scurta trimitere la gravitatea faptelor comise, la modul în care acuzatul le-a comis, perspectiva unei pedepse severe şi valoarea prejudiciului nu ar putea completa lipsa de motivaţie menţionată anterior, deoarece este de natură să ridice mai multe întrebări decât să ofere răspunsuri în privinţa rolului acestor elemente în existenţa invocată a unui pericol pentru ordinea publică în speţă (Calmanovici, citată anterior, § 99). În special, Curtea reaminteşte că a decis deja că instanţelor interne le revine sarcina de a motiva în mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea publică ar fi efectiv ameninţată în cazul în care inculpatul ar fi liber (a se vedea, mutatis mutandis, Letellier, citată anterior, pct. 51). Ştiind că instanţele interne trebuie să respecte prezumţia de nevinovăţie cu ocazia examinării necesităţii de a prelungi arestarea preventivă a unui inculpat, trebuie reamintit că menţinerea în detenţie nu ar putea servi la anticiparea asupra unei pedepse privative de libertate bazându-se în principal şi în mod abstract pe gravitatea faptelor comise sau pe valoarea prejudiciului (a se vedea, mutatis mutandis, Patsouria, citată anterior, pct. 72).

 

43. Curtea este în special afectată de refuzul instanţelor naţionale de a dispune punerea în libertate a reclamantului din cauza atitudinii sale din timpul instrumentării de a nu recunoaşte anumite fapte (a se vedea supra,

pct. 11, 13 şi 14). Aceasta reaminteşte că, nu numai că acest motiv nu poate justifica o măsura privativă de libertate, dar aduce atingere drepturilor de a nu face declaraţii şi de a nu contribui la propria incriminare, astfel cum sunt garantate de art. 6 din Convenţie [Ţurcan împotriva Moldovei, nr. 39835/05, pct. 51, 23 octombrie 2007 şi, mutatis mutandis, Jalloh împotriva Germaniei (GC), nr. 54810/00, pct. 100, CEDO 2006-IX].

 

44. De altfel, Curtea reaminteşte că art. 5 § 3 din Convenţie impune instanţelor naţionale, atunci când acestea se confruntă cu necesitatea prelungirii unei măsuri de arest preventiv, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională (Jabłoński împotriva Poloniei, nr. 33492/96, pct. 83, 21 decembrie 2000 şi Patsouria, citată anterior, pct. 75-76, 6 noiembrie 2007). În prezenta cauză, deşi sesizate cu o astfel de cerere şi deşi o astfel de măsură a fost adoptată în primă instanţă de patru ori, instanţele naţionale nu au indicat motivele concrete pentru care această măsură alternativă nu putea asigura prezenţa reclamantului în faţa instanţei.

 

45. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea consideră că autorităţile nu au oferit motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv.

 

46. În aceste circumstanţe, nu este necesar să se verifice în plus dacă autorităţile naţionale competente au contribuit cu o „diligenţă deosebită” la continuarea procedurii (Dolgova împotriva Rusiei, nr. 11886/05, pct. 50 infine, 2 martie 2006).

Prin urmare, a fost încălcat art. 5 §3 din Convenţie.

 

      II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE

 

47. Art. 41 din Convenţie prevede:

 

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Conventiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

 

      A. Prejudiciu

 

48. Reclamantul solicită 579 592,20 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, reprezentând valoarea contractelor de prestări servicii pierdute

de societatea comercială, A.I., la care era unic acţionar, în timpul arestului preventiv. Acesta solicită 5 000 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a faptului că a fost urmărit penal şi judecat de persoane care nu erau „magistraţi împuterniciţi prin lege”. În caz contrar, acesta îi solicită Curţii să oblige statul să iniţieze procedurile de excludere din magistratură a procurorilor şi judecătorilor care nu au respectat art. 5 § 3.

 

49. Guvernul subliniază că perioada de arestare preventivă a reclamantului i-a fost scăzută integral din pedeapsă şi că persoana în cauză nu a demonstrat realitatea pierderilor pretinse. Acesta consideră că nu există niciun raport de cauzalitate între prejudiciul moral invocat şi obiectul cererii şi că o eventuală constatare a unei încălcări poate reprezenta, în sine, o reparaţie echitabilă. Acesta subliniază că suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral este excesivă în raport cu jurisprudenţa Curţii în domeniu.

 

50. Curtea reaminteşte că acordă despăgubiri băneşti în temeiul art. 41 doar dacă este convinsă că pierderea sau prejudiciul reclamat rezultă în mod real din încălcarea constatată.

 

51. În ceea ce priveşte cererea prezentată cu titlu de prejudiciu material, Curtea evidenţiază că reclamantul a fost condamnat şi că perioada arestării sale preventive i-a fost scăzută integral din pedeapsă. În consecinţă, ea consideră că această cerere nu poate fi admisă (mutatis mutandis Kalachnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, pct. 139, CEDO 2002-VI).

 

52. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a suferit în mod cert un prejudiciu moral. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea îi acordă 6 000 EUR pentru prejudiciul moral.

 

      B. Cheltuieli de procedură

 

53. De asemenea, reclamantul solicită 1 289,04 RON cu titlu de cheltuieli cu corespondenţa cu Curtea şi 62 860,56 RON cu titlu de onorarii pentru avocat.

 

54. Guvernul nu contestă realitatea cheltuielilor cu corespondenţa, ţinând seama de documentele justificative furnizate la dosar de către reclamant. În ceea ce priveşte suma care reprezintă onorariile avocatului, Guvernul o consideră excesivă şi consideră că suma a fost stabilită în mod speculativ. Acesta ia act de faptul că reclamantul nu a prezentat documente justificative detaliate care să permită evaluarea numărului de ore de lucru şi stabilirea necesităţii acestui număr de ore pentru a fi reprezentat.

 

55. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de proccedură decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. Curtea înţelege că reclamantul a suportat anumite cheltuieli pentru a obţine repararea prejudiciului suferit prin încălcarea Conventiei la nivel european şi constată că reclamantul a prezentat documente justificative relevante pentru cheltuielile sale cu corespondenţa cu Curtea. Ţinând seama de documentele de care dispune şi de criteriile aplicabile în cauze similare, pronunţându-se în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului suma de 2 000 EUR cu titlu de cheltuieli de procedură.

 

      C. Dobânzi moratorii

 

56. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

 

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA,

 

 

1. Declară cererea admisibilă;

 

2. Declară că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie în ceea ce priveşte omisiunea autorităţilor de a-l aduce de îndată pe reclamant în faţa unui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare;

 

3. Declară că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenţie în ceea ce priveşte omisiunea autorităţilor de a oferi motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea menţinerii arestării preventive a reclamantului;

 

4. Hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 6 000 EUR (şase mii euro) pentru prejudiciul moral şi 2 000 EUR (două mii euro) pentru cheltuielile de procedură, care trebuie convertiţi în lei româneşti la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

 

5. Respingecererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

 

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 7 aprilie 2009, în temeiul art. 77§ 2 şi 3 din regulament.

                   

 

      Santiago Quesada                                                          Josep Casadevall

               Grefier                                                                        Preşedinte

Cuvinte cheie: 2009 dreptul la libertate si siguranta romania

Îţi place JurisprudentaCEDO.com?

Comentarii despre Tiron c. Romaniei - Arestare preventiva pentru 30 zile. Evaziune fiscala fals intelectual delapidare

Nume*       Email* 

 Anunţă-mă dacă apar comentarii noi

Trimite

Ultimele noutăți

Gherghina c. România.Inexisten ț a

unei rampe de ...

CEDO: Legisla ț ia Rom â niei trebuie s ă prevad ă ...

Olaru c. României - Condi ț iile de deten ț ie din...

Condi ț iile de deten ț ie din î nchisori atrag alt...

Dou ă noi condamn ă ri ale Rom â niei la CEDO (23 i...

Acces rapid decizii CEDO

Hotărâri CEDO sortate după articolul încălcat:

Hotărâri CEDO sortate după statul pârât

Alege un articol din listă

Hotărâri CEDO sortate după anul pronunţării

Decizii CEDO noi pe site AZEVEDO c. Portugaliei - Libertatea de exprimare... SHTUKA TUROV c. Rusiei - ARTICOLUL 8. Via ţ a priv... LADENT c. Poloniei - ARTICOLUL 5 Art. 5 alin. (1)... TA Ş TAN c. Turciei - ARTICOLUL 3. Tratament degra... BUDAYEVA ş i al ţ ii c. Rusiei - ARTICOLUL 2 Oblig... CÎRSTOIU c. României - Imobil na ţ ionalizat ile... VITAN c. României - Ofi ț er SIPA. Secretul cores... Pincova ş i Pine contra Republica Ceh ă - Privar... Chevrol c. Fran ţ a - Dreptul la un proces echitab... Kienast c. Austria - Dreptul la un proces echitab... Aviz consultativ. Competen ţ a Cur ţ ii Europene a ... Constantinescu c. României - Recurs contra unei ... PLÂNGERE FORMULAT Ă DE DOU Ă ASOCIA Ţ II Ş I DE 6... A. ş i M.C. c. Rom â nia - DREPTUL LA UN TRIBUNAL ... Assanidze c. Georgia - Dreptul la libertate ş i l... H.B. c. Elve ţ ia - dreptul persoanei private de ... Demetriu c. România - Plângere individual ă a u... Sorin Ro ş ca St ă nescu ş i Cristina Ardeleanu c. ... Anghelescu c. România - Dreptul la un proces ech... Perkins ş i R. c. Regatul Unit ş i Beck, Copp ş i... STJERNA c. FINLANDEI - Refuz de a permite o schim... BURGHARTZ c. ELVE Ţ IEI - Imposibilitatea pentru u... GASKIN c. REGATULUI UNIT - Refuz de a da acces de... LEANDER c. SUEDIEI - Folosire de informa ţ ii cons... Beldjoudi c. Fran ț ei - M ă sur ă de  

Alege o ţară din listă

Alege un an din listă

Chiar și în condițiile care unele dintre deciziile care au menținut arestarea preventivă a reclamantului au repetat motivele deciziilor anterioare, Curtea a observat că aceste decizii au fost pronunțate într-un interval relativ scurt de timp, respectiv 6 luni. Nu poate fi considerat că motivarea inițială ar fi devenit lipsită de relevanță în această perioadă de timp.

Cu privire la diligența manifestată de către autorități, Curtea a observat că ancheta a fost de o complexitate considerabilă, având în vedere natura infracțiunilor, numărul persoanelor acuzate, procedura complexă de strângere a probelor și măsurile speciale legate de criminalitatea organizată. Mai mult, ancheta a devenit din ce în ce mai complexă pe parcursul ei, fiind necesare noi audieri, confruntări între inculpați și adunarea de informații de la toate societățile private implicate în furnizarea de bunuri.

 

În cadrul situaţiei de fapt[1], Curtea a reținut că reclamantul, un fost director de vânzări la o societate de furnizare a energiei electrice cu capital de stat, a fost urmărit penal împreună cu alte 20 de persoane în legătură cu săvârșirea de infracțiuni de natură economică privind procedura de achiziții publice desfășurate în mod nelegal.

În data de 8 aprilie 2005, acesta împreună cu alți 4 acuzați au fost aduși în fața Tribunalului Timiș cu propunere de arestare preventivă. Procurorul a precizat că reclamantul a încercat să compromită unele probe, după demararea urmăririi penale împotriva directorului general al societății.

Toți cei aduși în fața instanței au fost informați cu privire la acuzațiile care le erau aduse și le-au fost luate declarații care au fost consemnate. De asemenea, avocații acestora au avut cuvântul, prezentând fiecare argumentele apărării, fiecare inculpat având ulterior ultimul cuvânt.

După analiza tuturor probelor și argumentelor, Tribunalul a admis printr-o încheiere propunerea procurorului de arestare preventivă. Motivele pentru care a fost admisă propunerea au fost următoarele: faptul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile presupuse a fi săvârșite era mai mare de 4 ani, inculpații au abuzat de funcția publică în care fuseseră învestiți, valoarea mare a daunelor pecuniare și faptul că inculpații încercaseră să

contrafacă mijloace de probă. Sub acest ultim aspect, Tribunalul a reținut că, după începerea urmăririi penale, inculpații au încercat să contrafacă minute ale întâlnirilor comisiei de evaluare a ofertelor de achiziții publice. Curtea de Apel a menținut decizia cu aceleași argumente.

Starea de arest preventiv a fost prelungită în mod succesiv până la data de 20 iulie 2005. În data de 8 august 2005, procurorul a emis un rechizitoriu pe cuprinsul a 190 de pagini, bazat pe probele conținute în 29 de dosare, având fiecare în jur de 400 de pagini, care priveau urmărirea penală a 44 de persoane, angajați ai societății publice, precum și ai altor 4 societăți private, furnizori de bunuri care se presupune că au fost cumpărate cu nerespectarea legislației achizițiilor publice.

Arestarea preventivă a durat și după trimiterea în judecată, până în data de 18 octombrie 2005, când Curtea de Apel a casat încheierea de menținere a stării de arest din cauza unei neregularități procedurale. Reclamantul a fost eliberat în ziua respectivă.

În cauză, detenția provizorie a reclamantului a durat din data de 7 aprilie până pe 8 octombrie 2005, prin urmare un total de 6 luni și 11 zile. Având în vedere complexitatea cauzei, durata nu a părut la prima vedere excesivă.[2] În orice caz, Curtea a verificat dacă instanțele naționale au prezentat motive relevante și suficiente pentru justifica detenția provizorie a reclamantului pentru întreaga perioadă.

Curtea a notat că detenția provizorie a reclamantului a fost dispusă de către autoritățile legal competente și în cadrul intervalelor prescrise de lege, pentru următoarele motive: (i) bănuiala legitimă că reclamantul a săvârșit infracțiunile de care a fost acuzat; (ii) reclamantul a încercat să compromită probele, după începerea urmăririi penale. Prin urmare, în lumina propriilor declarații ale reclamantului în fața organelor de urmărire penală, Curtea a acceptat că instanțele naționale aveau motive suficiente să creadă că exista un risc real, ca, dacă era eliberat, reclamantul să fi încercat din nou să compromită probele sau să influențeze martorii.

Chiar și în condițiile care unele dintre deciziile care au menținut arestarea preventivă a reclamantului au repetat motivele deciziilor anterioare, Curtea a observat că aceste decizii au fost pronunțate într-un interval relativ scurt de timp, respectiv 6 luni. Nu poate fi considerat că motivarea inițială ar fi devenit lipsită de relevanță în această perioadă de timp.

În continuare, Curtea s-a declarat mulțumită de modul în care instanțele naționale au analizat necesitatea menținerii arestării preventive, acestea nu s-au folosit de motivări stereotipe.[3] Deciziile menționate analizează în detaliu suspiciunile existente față de fiecare inculpat cu privire la infracțiunile imputate, incluzând și încercările de a compromite probele, precum și referiri la probele pe care se bazează suspiciunile.

Prin urmare, Curtea a considerat că motivele oferite pentru arestarea preventivă a reclamantului au fost relevante și suficiente.

Cu privire la diligența manifestată de către autorități, Curtea a observat că ancheta a fost de o complexitate considerabilă, având în vedere natura infracțiunilor, numărul persoanelor acuzate, procedura complexă de

strângere a probelor și măsurile speciale legate de criminalitatea organizată. Mai mult, ancheta a devenit din ce în ce mai complexă pe parcursul ei, fiind necesare noi audieri, confruntări între inculpați, adunarea de informații de la toate societățile private implicate în furnizarea de bunuri.

Așadar, Curtea a ajuns la concluzia că autoritățile au acționat cu diligența necesară în instrumentarea dosarului. Astfel, rechizitoriul a fost întocmit la 4 luni de la momentul arestării preventive a reclamantului, iar după ce a fost trimis în judecată, audierile au avut loc la intervale rezonabile.

Not ă :

Decizia rezumată mai sus aduce în discuție o problemă actuală din practica judiciară română, respectiv motivarea încheierilor de menținere sau de prelungire a arestării preventive și tiparul care se observă de la o încheiere la următoarea. În acord cu opinia practicienilor[4], și în dezacord cu opinia teoreticienilor[5], considerăm că aceste repetiții sunt inevitabile, din cauza timpului relativ scurt dintre încheieri precum și a obligației de rezervă ce incumbă judecătorului anterior sentinței pe fond.

Din decizia Curții de mai sus am putea extrage că problema nu este reprezentată de repetarea în sine a motivărilor, ci de a analiza dacă ele cu adevărat mai subzistă de la o menținere la următoarea, dacă mai sunt relevante. Altfel spus, repetarea motivelor nu echivalează în mod necesar cu lipsa unei motivări în concret a prelungirii arestării preventive, mai ales atunci când momentul dispunerii arestării preventive este relativ apropiat cu cel al prelungirii/menținerii.

Cauza de față se distinge de hotărârile pronunțate în cauzele Calmanovici c. României și Jiga c. României[6] întrucât în cauzele respective jurisdicțiile interne s-au mulțumit cu reluarea motivelor din Codul de procedură penală și cu adăugarea în mod generic a motivului care ținea de buna desfășurare a anchetei penale. În hotărârea redată mai sus instanțele naționale au făcut referiri concrete la funcția inculpatului, prejudiciul mare generat de săvârșirea infracțiunii, precum și la o încercare de alterare a mijloacelor de probă care poate naște prezumția că, în ipoteza punerii în libertate, inculpatul ar încerca din nou să compromită probele sau să influențeze martorii.

Cu privire la durata arestării preventive, cauza trebuie pusă în antiteză cu Tiron c. României[7] unde reclamantul a fost arestat preventiv timp de 1 an, 5 luni și 3 săptămâni pentru infracțiuni fals, delapidare și evaziune fiscală. Curtea a reproșat atunci că instanțele naționale nu au motivat în ce manieră, odată cu trecerea timpului, reclamantul ar mai constitui un pericol pentru ordinea publică sau pentru ancheta penală. Mai mult, Curtea a fost uimită în mod particular că refuzul instanțelor naționale de a a-l elibera pe inculpat s-a întemeiat pe motivarea că acesta nu ar fi recunoscut anumite fapte în timpul urmării penale. Curtea a apreciat că asemenea motive nu numai că nu pot justifica privarea de libertate, ci aduc atingere dreptului la tăcere și de a nu contribui la propria incriminare. Așadar, concluzia Curții a fost că instanțele naționale nu au prezentat

motive pertinente și suficiente pentru a justifica necesitatea menținerii reclamantului în arest preventiv.

 

[1] CEDO, Erimescu c. României, nr. 33762/05, decizie de inadmisibilitate din 18 ianuarie 2011.

[2] În sens contrar, a se vedea Tiron c. României, cererea nr. 17689/03, hotărârea din 7 aprilie 2009.

[3] În sens contrar, a se vedea Calmanovici c. României, cererea nr. 42250/02, hotărârea din 1 iulie 2008.

[4] Cristina Rotaru, Jurisprudența CEDO și arestarea preventivă, în Curierul Judiciar nr. 9/2010.

[5] Radu Chiriță, Notă la decizia Jiga c. României în Curierul Judiciar, nr. 4/ 2010.

[6] CEDO, Jiga c. României, nr. 14352/04, hotărârea din 16 martie 2010.

[7] CEDO, Tiron c. României, nr. 17689/03, hotărârea din 7 aprilie 2009.

Ordinea publică înseamnă, între altele, climatul social firesc, optim, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri şi care se traduce prin funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora.

În contextul recrudescenţei infracţiunilor de corupţie, lăsarea în libertate a unor inculpaţi care, traficând influenţa asupra unor înalţi funcţionari în scopul obţinerii unor venituri ilegale, prezintă într-adevăr pericol public concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.

Pe de altă parte, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societăţii ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.

 Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 136 din Codul de procedură penală, măsurile preventive, între care la alin. (1) lit. d) se înscrie şi măsura arestării preventive, urmăresc asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, în vederea realizării scopului prevăzut de art. 1 din acelaşi cod.

Reprezentând o excepţie de la regula de bază a desfăşurării procesului penal în stare de libertate, legea procesual penală a reglementat riguros şi limitativ condiţiile pentru luarea măsurilor preventive şi organul competent a le dispune, cu referire în cauză la măsura arestării preventive, garantând astfel dreptul fundamental al persoanei la libertate individuală, stabilit prin art. 23 din Constitutie, de natură a răspunde exigenţelor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

 Din economia dispoziţiilor art. 143 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală şi art. 148 lit. a)-i) din acelaşi cod, rezultă că legiuitorul a condiţionat luarea măsurii arestării preventive de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii, între care şi cea privind existenţa probelor din care să rezulte cel puţin unui din cazurile prevăzute de acest din urmă text.

Aşadar, legea procesual penală impune pentru luarea măsurii, cu referire la acest caz, ca pericolul pentru ordinea publică care justifică arestarea să fie concret şi acesta să rezulte fără echivoc din probe certe aflate la dosarul cauzei.

A raţiona altfel, în sensul că punerea în primejdie a colectivităţii prin lăsarea în libertate a inculpatului sau rezonanţa faptei în aceeaşi colectivitate pot fi deduse exclusiv din împrejurările în care s-a comis fapta, natura şi gravitatea acesteia, sau elementele ce caracterizează persoana făptuitorului şi că pericolul social concret pentru ordinea publică nu trebuie să rezulte neapărat din probe certe aflate la dosarul cauzei, ar însemna ca instanţa competentă să se pronunţe cu neobservarea condiţiilor expres stabilite prin textul de lege menţionat, aşa cum s-a arătat, ceea ce apare ca inadmisibil în luarea unei hotărâri care priveşte libertatea persoanei, prezumată nevinovată in contextul dispoz. art. 23 alin. (11) din legea fundamentala.

Pentru aceleaşi considerente, nici recrudescenţa infracţională nu poate fi reţinută, atâta timp cât aceasta constituie obiect de examinare pentru legiuitor în stabilirea politicii penale, sub aspect incriminator, în sensul stabilirii pericolului social generic prin limitele de pedeapsă şi, pe cale de consecinţă, a regimului sancţionator şi nu priveşte direct actul de justiţie, ce constă în stabilirea corectă a silogismului judiciar, iar fermitatea constă în respectarea întocmai a regulilor de desfăşurare a procesului penal, în vederea pronunţării de hotărâri corespunzătoare legii şi adevărului, prin oferirea imparţială a protecţiei judiciare.

Or, din datele problemei concrete supuse rationamentului judecatorului in cazul arestarii preventive, trebuie sa rezulte că pericolul

concret pentru ordinea publică a fost stabilit în baza unor probe certe, aflate la dosarul cauzei.

Potrivit art. 1491 alin. (1) din C.proc.pen. procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art.143 şi există vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148 din acelasi cod, când consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea inculpatului, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, prezintă dosarul cauzei, cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului, preşedintelui instanţei sau judecătorului delegat de acesta.

Conform alineatului 10 al aceluiaşi articol din C.proc.pen., în cazul în care sunt întrunite condiţiile prevăzute în alin. (1), judecătorul dispune, prin încheiere, arestarea preventivă a inculpatului arătând temeiurile care justifică luarea măsurii arestării preventive şi fixând durata acesteia care nu poate depăşi 30 de zile, perioada maxima impusa de dispozitiile constitutionale incluse in alin. (5) al art. 23 din legea fundamentala.

Astfel, verificând dacă sunt realizate condiţiile art. 143 alin. (1) C.proc.pen., potrivit căruia măsura preventivă poate fi luată dacă sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul/inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, ţinând seama şi de prevederile alin. (3) ale aceluiaşi articol, potrivit căruia sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta, se poate dispune măsura arestării invinuitului/inculpatului.

Or, neaplicarea acestor măsuri în realitatea practică, lipseşte aceste măsuri de eficienţă şi încurajează perpetuarea şi amplificarea corupţiei, creând sentimentul că statul nu este în stare să realizeze înfăptuirea justiţiei.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 1491 din C.proc.pen., alături de realizarea condiţiilor de la art. 143 şi 148 din acelasi cod pentru arestarea inculpatului, judecătorul trebuie să aprecieze dacă „în interesul urmăririi penale este necesară arestarea inculpatului”. (vezi spre ex. I.C.C.J., Completul de 9 judecatori, Dosar nr. 338/2005, Incheierea nr. 304/21.11.2005).

In privinta motivelor care sa duca la mentinerea in cursul judecatii a arestarii preventive, ne retin atentia si considerentele instantei supreme din Decizia nr. 2782 din 26 aprilie 2005 a Sectiei penale, care, referitor la cele ce preced, a concluzionat: constituirea unui grup infracţional din 17 persoane, în scopul săvârşirii infracţiunilor de şantaj, proxenetism şi vătămare corporală gravă, cu participarea mai multor cadre din poliţie, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică şi justifică menţinerea arestării preventive a inculpaţilor în cursul judecăţii, cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege.

Este adevărat că numai gravitatea faptelor comise nu poate fi socotită, în sine, ca reprezentând pericol pentru ordinea publică, dar nici nu poate fi ignorat că inculpaţii s-au asociat în vederea săvârşirii unor infracţiuni grave, de mare rezonanţă în zona în care s-au produs.

În raport cu art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 23 din Constituţie, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.

În concret, pericolul social potenţial se apreciază în raport cu comportamentul inculpaţilor, reacţia opiniei publice, rezonanţa faptelor comise, precum şi, în cazul unora dintre inculpaţi, ţinându-se seama de funcţiile avute de aceştia la data săvârşirii faptelor. 

Pericolul pentru ordinea publică îşi găseşte expresia şi prin starea de nelinişte, de sentimentul de insecuritate în rândul societăţii generată de faptul că persoane bănuite de săvârşirea unor infracţiuni de o gravitate deosebită sunt cercetate şi judecate în stare de libertate. 

Art. 148 alin. (1) lit. f) din C.proc.pen. mentioneaza ca daca sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 din acelasi cod si daca inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului.

Pericolul concret pentru ordinea publica trebuie constatat in concret si dovedit prin probe, neputand fi prezumat pornind de la gravitatea abstracta a faptei, reflectata in limitele de pedeapsa prevazute de lege (vezi spre ex. Curtea de Apel Bucuresti, Sectia I-a penala, Decizia penala nr. 650/R/09.04.2003).

Aplecandu-ne asupra jurisprudentei CEDO, pertinente in materia supusa discutiei, prin prisma dispoz. art. 5.3 din Conventie, se retine ca instanta de contencios european, prin Decizia din 10.06.2008 in cauza Tase vs. România, a constatat că, in contra cerinţelor legii naţionale, făcea parte din practica standard a procurorilor români să nu ofere motive concrete pentru o arestare, în special în măsura în care era implicat pretinsul pericol pentru ordinea publică. Curtea a concluzionat anterior că exista o încălcare a articolului 5 §1 (c) pentru acel motiv (vezi, mutatis mutandis, Pantea împotriva României şi Rupa împotriva României din 14 decembrie 2004).

 Curtea a reiterat că o persoană acuzată de o infracţiune trebuie să fie întotdeauna eliberată în procesul pendinte exceptând cazul în care Statul poate arăta că există motive “relevante şi suficiente” pentru a justifica detenţia continuă. Justificarea pentru orice perioadă de detenţie, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorităţi (vezi Sarban împotriva Moldovei din 4 octombrie 2005 şi Castravet împotriva Moldovei din 13 martie 2007). Prelungirea aproape automată a detenţiei contravine garanţiilor stabilite în articolul 5 §3 (vezi Mansur împotriva Turciei din 8 iunie 1995 şi Kalashnikov împotriva Rusiei).

Curtea a constatat că in cazul prelungirii detenţiei de mai multe ori ori prin folosirea aceleiaşi formule şi fără a oferi detalii cu privire la motivele deciziilor sale, prin nefurnizarea unei decizii argumentate care sa poata duce la existenta unei cercetari atente si publice a administrării actului de justiţie (vezi Suominen împotriva Finlandei din 1 iulie 2003), sunt suficiente pentru a permite să se conchidă că, dată fiind lipsa argumentelor concrete din hotărârile tribunalelor de drept intern, prelungirea repetată a detenţiei încalca articolul 5 alineatul (3) din Convenţie.

In istoria CEDO, cu referire la arestarea preventiva a unei persoane banuite de savarsirea unei infractiuni, s-a retinut ca instanta europeana accepta faptul ca, datorita gravitatii deosebite si a reactiei publicului fata de acestea, unele infractiuni pot determina tulburari sociale, ce pot justifica arestarea preventiva, cel putin pentru o anumita perioada de timp. Acest motiv trebuie considerat ca relevant si suficient numai daca este bazat pe fapte de natura sa demonstreze ca eliberarea acuzatului ar determina o tulburare reala a ordinii publice. In plus privarea de libertate va continua sa fie legitima numai daca ordinea publica va fi pe mai departe amenintata, continuarea privarii de libertate neputand fi folosita ca o anticipare a pedepsei cu inchisoarea (vezi CEDO, cauza Letellier vs. Franta din 26.06.1991).

Recent, in cauza Tarău c. României din 24 februarie 2009, Curtea EDO a constatat încălcarea art. 5.3 din Convenţie ca urmare a faptului că instanţele naţionale nu au arătat în motivarea hotărârilor prin care au menţinut măsura arestării preventive, care este, în concret, ‘pericolul pentru ordinea publică’, limitându-se la a reproduce în motivare textul de lege, au refuzat să analizeze argumentele prezentate de reclamanta privind profilul sau personal si situatia familială şi nu au luat în calcul niciun moment posibilitatea adoptarii unei masuri alternative dintre cele prevazute în dreptul intern, deşi art. 5. 3 din Convenţie impune autoritatilor sa aiba în vedere astfel de masuri şi să le aplice ori de câte ori situatia se preteaza si acuzatul furnizeaza garantii ca va participa la proces.

Curtea accepta astfel detentia unei persoane numai pentru motive suficient de puternice care ar putea justifica prelungirea detentiei preventive (vezi cauza Hass vs. Polonia din 07.11.2006). Se recunoaste de catre instanta de contencios european ca, prin gravitatea lor particulara si prin reactia publicului la savarsirea unor infractiuni pot sa provoace o tulburare sociala de natura a justifica o detentie provizorie, cel putin pentru un anumit timp. In circumstante exceptionale, aceasta imprejurare poate fi avuta in vedere din punctul de vedere al Conventiei, cu conditia ca si dreptul intern sa accepte notiunea de tulburare a ordinii publice. Insa, aceste elemente de fapt trebuie sa se bazeze pe fapte de natura sa demonstreze ca eliberarea detinutului ar tulbura ordinea publica, care nu mai este legitima daca societatea nu este in continuare amenintata efectiv, detentia neputand fi mentinuta in anticiparea unei pedepse privative de libertate (vezi spre ex. considerentele Curtii in cauza Letellier vs. Franta, precit., din 1991 si Tomasi vs. Franta din 27.08.1992).

Din moment ce în practică ne întalnim deseori cu instituţia arestului preventiv, sugerăm câteva cauze din jurisprudenţa CEDO pe care le consideram relevante.

1. Clooth c. Belgia / Kemmache c. Franta / Labita c. Italia

În mare, s-a avut în vedere de către Curte faptul că, este de datoria autorităţilor judiciare naţionale să asigure ca perioada de detenţie să nu depăşească o perioadă rezonabilă. Pentru aceasta, Curtea a statuat că necesită examinate toate circumstanţele ce sunt în acord ori dezacord cu existenţa unei necesităţi reale – justificate de interesul public, în ceea ce priveşte menţinerea măsurii.

2. Yagci & Sargin c. Turcia

Curtea a statuat că cele patru motive susceptibile să ducă la aplicarea unei măsuri privative de libertate (desprinse din Smirnova c. Rusia) trebuie evaluate individual, fără a se utiliza un raţionament stereotip.

3. Latasiewic c. Polonia / G.K. c. Polonia / Jabloński c. Polonia / Neumeister c. Austria

În mare, s-a avut în vedere faptul că, pe lângă temeiul suficient şi indiciile rezonabile, este necesar ca nicio altă măsură alternativă să nu fie susceptibilă a satisface interesul public. Curtea a statuat că interesul public ar putea fi la fel de bine satisfăcut prin utilizarea instituţiei eliberării pe cauţiune ori punerii sub supraveghere.

4. Hendriks c. Olanda / Prokopyszyn c. Poland

Curtea a considerat că o perioadă de 6 luni (respectiv 5 luni) de arest preventiv nu încalcă ideea de durată rezonabilă a arestului, aceasta fiind evident mai scurtă decât cele unde s-a constatat încălcarea Convenţiei (cazul Lettelier şi Smirnova unde s-a avut în vedere o perioadă de detenţie de aproximativ 3 ani, respectiv 4 ani).

5. W.B. c. Polonia

Curtea a considerat că o perioadă de arest preventiv în cuantum de 18 luni “nu este foarte semnificativă”.

6. Hengl c. Austria

Comisia nici măcar nu a analizat cazul in concreto, statuând faptul că o perioadă de 3 luni de arest preventiv pentru suspiciuni de fraudă, reprezintă un termen rezonabil.

7. Chodecki c. Polonia / Wedler c. Polonia / Kreps c. Polonia / Sulaoja c. Estonia / Patsuria c. Georgia

Curtea a considerat că s-a produs o încălcare a Convenţiei pe motiv că nu s-a luat o măsură alternativă, deşi perioada de arest preventiv a atins pragul de:

- Chodecki c. Polonia (3 ani si 11 luni)

-Wedler c. Polonia (3 ani)

-Kreps c. Polonia (4 ani si 3 luni)

-Sulaoja c. Estonia (un an si 6 luni)

-Patsuria c. Georgia (9 luni)

8. Ilijkov c. Bulgaria / Hamanov c. Bulgaria / Iovchev c. Bulgaria / Dolgova c. Rusia

În mare, Curtea a avut în vedere faptul că din moment ce măsura trebuie să fie supusă controlului judiciar (H.Ö. c. Germania / Sağat et al. c. Turcia / Szofer c. Polonia / Wegrzyn c. Polonia / Prokopyszyn c. Polonia), acesta nu trebuie să fie doar unul formal. Astfel, o instanţă naţională nu poate în mod repetat să menţină măsura cu motivarea simplă că nu există temei pentru lăsarea în libertate a suspectului, obligându-l astfel pe acesta să ofere aceste temeiuri. Cu alte cuvinte, instanţa naţionala trebuie să caute temeiuri în favoarea arestatului, simpla respingere a cererii de eliberare pe motiv că nu există temeiuri, nu face decât ca acest control să fie unul pur formal.

9. Becciev c. Moldova / Govorushko c. Rusia

Curtea a statuat că, ignorarea sistematică a argumentelor în favoarea eliberării nu reprezintă un control judiciar efectiv. Acest fapt poate fi desprins din cererile repetate pe o perioada lungă de timp ale suspectului, de a fi eliberat pe cauţiune ori sub control judiciar.

10. Van der Tang c. Spania

Deşi trebuie să existe un control judiciar efectiv, faptul că suspectul nu a invocat în favoarea sa temeiuri pentru eliberare ori  măsuri alternative realiste, această atitudine poate reprezenta un argument pentru menţinerea măsurii.

 

Nota: problematica pericolului concret ar merita a fi analizata în mod separat, aceasta fiind se pare cea mai discutată noţiune în materia măsurii arestului preventiv.