Piaţa educaţională.

Cererea de instruire şi educaţie în România1. PIAŢA EDUCAŢIONALĂ

Piaţa educaţională este o nişă viabilă şi profitabilă pe care puţine instituţii îşi pot permite să o ignore, dar aceasta poate fi evazivă şi dificil de ţintit, care necesită soluţii inovatoare şi instrumente unice.

Strategia de marketing educaţional trebuie să aibă ca obiectiv principal construirea notorietăţii brandului instituţiei şi vinderea produsului printr-o abordare unică.

Strategia de piaţă a politicii de marketing educaţional este o strategie amplă atât prin natura obiectelor, cât şi prin amploarea angajamentului material şi organizatoric. Reprezintă punctul de pornire pentru toate celelalte strategii şi urmăreşte însăşi finalitatea activităţii instituţiei de învăţământ. Succesul strategiei este subordonat realismului ei, gradului ei de fundamentare, eficienţei mijloacelor utilizate.

Strategia de piaţă a politicii de marketing educaţional este o strategie amplă atât prin natura obiectelor, cât şi prin amploarea angajamentului material şi organizatoric. Reprezintă punctul de pornire pentru toate celelalte strategii şi urmăreşte însăşi finalitatea activităţii instituţiei de învăţământ. Succesul strategiei este subordonat realismului ei, gradului ei de fundamentare, eficienţei mijloacelor utilizate.

Profesorul german Heribert Meffert propune o serie de criterii care ar putea fi avute în vedere, de la caz la caz, pentru a stabili orientarea strategică de marketing a organizaţiilor sociale: (Zaharia, Răzvan, 2001, p. 208) .

1. Stabilirea pieţelor vizate în cadrul marketingului educaţional presupune stabilirea grupurilor-ţintă de interes pentru instituţia de învăţământ, constatarea problemelor cu care se confruntă aceasta şi identificarea soluţiilor existente pentru rezolvarea acestor probleme.

Un aspect deosebit de important în selectarea beneficiarilor este segmentarea pieţei în funcţie de criterii care se referă la vârsta, naţionalitatea, veniturile, mediul, localitatea de domiciliu ale acestora. Pentru instituţiile de învăţământ (grădiniţe, şcoli, licee, universităţi, publice sau private) „este important să cunoască dimensiunile promoţiei pe care urmează să o instruiască, fiind necesară urmărirea ratei natalităţii, dar şi a migraţiei populaţiei între diferite zone şi chiar, în cazul unităţilor de învăţământ private, evoluţia veniturilor diferitelor segmente ale populaţiei” (Zaharia, Răzvan, 2001, p. 70). De maximă importanţă în alegerea grupurilor-ţintă este şi nivelul de pregătire, tipul educaţiei, normele etice şi morale acceptate, limba vorbită, criterii în funcţie de care trebuie stabilite cele mai potrivite mijloace de atragere a grupului-ţintă vizat (Zaharia, Răzvan, 2001, p. 70). Ne referim în aceste cazuri la principalele grupuri-ţintă ale unei instituţii de învăţământ; de exemplu, pentru o universitate acestea sunt reprezentate de elevii de liceu care ar putea accesa oferta educaţională a acesteia, studenţii actuali sau absolvenţii care ar putea opta din nou pentru cursuri postuniversitare, doctorale sau postdoctorale în cadrul aceleiaşi instituţii sau care ar putea chiar să sprijine finanţarea universităţii prin intermediul firmelor unde sunt angajaţi ( firme care beneficiază de capitalul uman educaţional – absolventul)(Zaharia, Răzvan, 2001, p. 75).

Alte categorii de grupuri-ţintă vizate de o instituţie de învăţământ sunt: Subscriptorii – persoane fizice, instituţii, organizaţii care contribuie financiar la buna

desfăşurare a activităţii în cadrul instituţiei. În stabilirea structurii acestora, se iau în considerare o serie de criterii precum: „amplasarea geografică a acestora, natura contribuţiei lor (materială sau financiară), mărimea contribuţiilor într-o anumită perioadă de timp, tipul de subscriptor (persoană fizică, juridică

sau statul) şi ponderea contribuţiilor aduse de fiecare tip în parte.” Prescriptorii – ca şi grup-ţintă de interes pentru instituţia de învăţământ – sunt acele

persoane fizice sau juridice care sunt în măsura să influenţeze comportamentul altor persoane sau le pot determina pe acestea să ofere sponsorizări sau donaţii în sprijinul activităţii educaţionale. În cazul nostru, acest grup poate fi reprezentat de mass-media (prin mediatizarea ofertei educaţionale, se poate influenţa beneficiarul în alegerea unei instituţii de învăţământ), sindicatele din educaţie existente sau chiar învăţătorul/profesorul care poate juca un rol decisiv în accesarea de către beneficiari a unei anumite oferte educaţionale ale unei instituţii de învăţământ.

Militanţii (voluntarii) : „o mare importanţă o prezintă militanţii care îndeplinesc sarcini în virtutea cărora intră în contact cu grupurile-ţintă, având atribuţii asemănătoare forţelor de vânzare din marketingul clasic.” Aceştia prestează aceste activităţi în mod gratuit şi pe bază de voluntariat, singura recompensă fiind din punct de vedere moral.

Concurenţii. Un element absolut necesar în realizarea strategiei de marketing educaţional îl reprezintă cercetarea cu atenţie a concurenţei în sfera educaţională, şi astfel identificarea punctelor forte şi punctelor slabe ale acesteia în vederea îmbunătăţirii propriei strategii, întrucât concurenţa se constituie într-o componentă esenţială în evidenţierea avantajelor oferite de fiecare instituţie în parte şi în adoptarea unor măsuri de îndreptare/ perfecţionare a situaţiei din această sferă.

Pe de altă parte, astăzi, concurenţa la nivelul tuturor segmentelor cererii educaţionale poate presupune o competiţie inegală cu marile instituţii de învăţământ. Spre exemplu, între universităţi, concurenţa este determinată, „pe de o parte de disputa pentru supremaţie între centrele universitare tradiţionale şi, pe de altă parte, de reticenţa centrelor universitare mari faţă de centrele universitare înfiinţate după 1990” (Gorun, Adrian, 2010, p. 111).

Politica de marketing educaţional prin care instituţia de învăţământ poate să domine concurenţa în sfera ei de referinţă, trebuie să urmărească:

- exercitarea influenţei asupra nivelului şi structurii cererii;- „fasonarea” ofertei astfel încât instituţia să se poată folosi de avantajele din zona ei de acţiune;- măsurarea corectă a capacităţilor oferite, stabilirea nivelului resurselor materiale, umaneşi

financiare, astfel încât instituţia să controleze competiţia în spaţiul ei de referinţă;- realizarea riguroasă a previziunii de piaţă, estimări cât se poate de precise ale potenţialului

cererii pe termen mediu şi lung, la proiectarea produsului educaţional (Gorun, Adrian, 2010, p. 111). Prestatorii de servicii - sunt acele grupuri-ţintă angajate de instituţia de învăţământ în

scopul soluţionării unor probleme specifice: agenţii de publicitate, firme de transport, firme de consultanţă, pază şi protecţie, agenţii de servicii poştale şi de curierat.

Organismele publice: structuri de supraveghere şi control al activităţii instituţiei de învăţământ. Există astfel de structuri, în domeniul educaţiei, în funcţie de specificul fiecărui tip de activitate realizat: ARACIS, CNCSIS, Consiliul Naţional pentru Reformă a Învăţământului, Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare, Consiliul Naţional pentru Finanţarea Învăţământului Superior, Consiliul Naţional pentru Finanţarea Învăţământului Preuniversitar de Stat, Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior , etc.

2. Stabilirea formei de acţiune asupra grupurilor-ţintă. În acest scop, Meffert propune: strategia nediferenţiată, strategia diferenţiată sau strategia concentrată. (Zaharia, Răzvan, 2001, p. 208).

Strategia nediferenţiată, în marketingul educaţional, are la bază încercarea de atragere a majorităţii potenţialilor beneficiari prin tratarea unor teme cu caracter general şi recomandarea unor soluţii larg consimţite. Cele mai prestigioase instituţii de învăţământ sunt cele care ar putea utiliza acest tip de strategie deoarece acestea se pot folosi de imaginea deja creată în rândul grupurilor-ţintă, instituţii care nu-şi pot permite nesatisfacerea nevoilor beneficiarilor, întrucât aceasta ar putea conduce

la afectarea credibilităţii instituţiei în sine sau chiar îndepărtarea potenţialilor beneficiari. Instituţia de învăţământ cu reputaţie în sfera educaţională încearcă, prin oferta educaţională, să răspundă concret la aşteptările grupului-ţintă de interes îndeosebi pentru faptul că „are tot interesul de a menţine statu-quo-ul”. „Orice încercare de segmentare a ţintei (...) este (...) doar costisitoare şi ineficientă, dar chiar riscantă şi contraproductivă”(Zaharia, R., 2001, p. 204).

Strategia diferenţiată este de fapt o strategie de atac în care resursele educaţionale (timp, eforturi şi costuri ridicate) nu conduc întotdeauna la rezultatele scontate întrucât pot da naştere la probleme de coerenţă şi credibilitate

Strategia concentrată constă în punerea accentului asupra unei singure categorii sau a unui număr redus de categorii ale grupurilor- ţintă în încercarea de a atrage acei potenţiali beneficiari încă nehotărâţi sau din pricina dorinţei de atragere a unei categorii anume de beneficiari. Strategia poate avea totuşi un efect negativ asupra categoriilor neglijate şi astfel nu conduce la rezultatele sperate prin aplicarea sa, întrucât numărul beneficiarilor atraşi de oferta educaţională nu este suficient de mare pentru a asigura succesul instituţiei de învăţământ.

3. Stabilirea atitudinii faţă de concurenţi. Cu privire la atitudinea instituţiei de învăţământ faţă de concurenţi se poate stabili ca aceasta să adopte o atitudine de indiferenţă (nu în considerare existenţa altor instituţii cu acelaşi scop educativ), de concurenţă (instituţia încearcă să controleze competiţia în spaţiul ei de referinţă) sau de colaborare (spre exemplu, încheierea unor parteneriate de colaborare între acestea sau înfiinţarea unor consorţii universitare în scopul sprijinirii şi încurajării schimburilor mutuale de studenţi sau cadre didactice, dezvoltării cooperării în privinţa activităţilor de cercetare, promovării anumitor activităţi academice).

4. Stabilirea atitudinii faţă de distribuitori.Pentru popularizarea ideilor, prestarea unor servicii specifice sau distribuirea serviciilor

educaţionale, instituţia de învăţământ poate alege să se ocupe personal de distribuirea acestor servicii sau poate intra în colaborare cu anumite organizaţii, agenţii. În acest caz, producătorul serviciilor educaţionale nu este neapărat şi ofertantul sau vânzătorul acestora. Spre exemplu, o universitate poate apela la serviciile unei agenţii de publicitate specializate în promovarea ofertei educaţionale.

5. Stabilirea centrului de greutate în utilizarea instrumentelor de marketing.Meffert se referă aici la constituirea mixului de marketing. Acesta combină toate elementele de

care poate uzita instituţia de învăţământ, în cazul nostru, pentru a influenţa cererea pentru produsul său.

2. CEREREA ŞI OFERTĂ

Instituţiile de învăţământ pot fi privite ca şi agenţi intermediari între o anumită categorie de vârstă a populaţiei, care este purtătoarea unei anumite cereri de instruire şi educaţie şi, deci, cărora le oferă servicii de această natură, pe de o parte şi ofertanţii de locuri de muncă (unităţi economice, instituţii, organizaţii etc.), care au o cerere de forţă de muncă, de un anumit nivel de calificare, pe de altă parte. Rezultă că orice unitate de învăţământ acţionează pe mai multe pieţe.

Trebuie să atragă un anumit număr de tineri, pentru a avea „obiect” de activitate, pentru a avea cui furniza şi „vinde” servicii de învăţământ. Această forţă de atracţie va fi cu atât mai puternică, cu cât absolvenţii reuşesc să intre în număr mai mare la facultăţi (în cazul învăţământului liceal) sau îşi găsesc mai uşor locuri de muncă conforme cu aşteptările şi exigenţele lor, puse la dispoziţie de ofertanţii de locuri de muncă.

Fiind vorba de cerere şi ofertă, de relaţii de piaţă, este evident că instituţiile de învăţământ, ale căror absolvenţi nu-şi găsesc plasament adecvat, se vor confrunta cu o lipsă de candidaţi şi, invers,

cele ale căror absolvenţi sunt foarte căutaţi şi preferaţi de ofertanţii de locuri de muncă se vor bucura de un asemenea aflux de candidaţi, căruia nu-i vor putea face faţă (unele nici nu doresc, în ideea de a nu periclita nivelul calitativ al procesului instructiv-educativ).

Cu alte cuvinte, în termenii economiei de piaţă, instituţiile de învăţământ care funcţionează eficient, adică îşi asumă şi îndeplinesc în mod corespunzător rolul de agent pe piaţa forţei de muncă, ai căror absolvenţi realizează cariere prestigioase sunt „condamnate” la succes, se vor dezvolta, iar celelalte vor supravieţui pur şi simplu sau dacă absolvenţii lor nu-şi găsesc plasament, locuri de muncă adecvate, devin şomeri, atunci sunt ,,condamnate” la eşec, vor fi eliminate de (pe) piaţă.

Practic, este vorba, deci, de patru agenţi de piaţă implicaţi: instituţia de învăţământ, organizaţiile ofertante de locuri de muncă, posesorii de forţă de muncă (potenţială) şi statul.

Relaţiile lor trebuie armonizate, contradicţiile inerente rezolvate, cererea lor satisfăcută. Inclusiv în această privinţă, marketingul educaţional poate juca un rol benefic. Într-o optică de marketing, punctul de plecare îl constituie în mod inevitabil cererea de forţă de munca efectivă şi potenţială din economie. Dar o abordare atât de generală nu poate fi eficientă.

Pentru a avea succes, orice instituţie de învăţământ se raportează la un anumit spaţiu geografic, are în vedere cererea de forţă de muncă din anumite ramuri, subramuri, domenii de activitate sau, chiar mai strict, nevoile unor anumite firme producătoare şi/sau prestatoare de servicii.

Nu de puţine ori, procesul se inversează. Nu unităţile de învăţământ caută purtători ai cererii pentru care să pregătească forţa de muncă, ci purtătorii cererii (mari societăţi industriale şi de alt profil, unităţi administrativ teritoriale) înfiinţează şi finanţează instituţii de învăţământ, pentru a-şi asigură acoperirea unei cereri de forţă de muncă foarte clar definite (ca număr, nivel de pregătire şi calificare, ca atitudine, comportament, ataşament etc). Dar, aşa cum subliniază renumitul savant Paul Samuelson: „omul este mai mult decât o marfă”, deci indiferent care parte are o strategie activă sau pasivă (cine are iniţiativă), instituţiile de învăţământ nu vor pregăti în primul rând forţa de muncă, ci vor pregăti oameni.

3. CEREREA: PROFILUL ŞI NEVOILE CONSUMATORULUI ROMȂN DE SERVICII EDUCAŢIONALE

Cea mai mare promovare pentru actualul sistem educational din Romania ar trebui sa fie adaptarea strategiei si a politicilor educationale la cerintele societatii si ale pietei muncii. In momentul actual, posibilitatile de integrare a fortei de munca in spatial economico-national sunt limitate de o serie de factori care tin de rigiditatea si de lipsa coagularii ofertei, ceea ce face dificila analiza particularitatilor ei. "La nivel universitar exista o decuplare majora intre continutul cursurilor si cerintele mediului de afaceri. Pe de alta parte, nici cerintele mediului de afaceri nu sunt clare, aceasta aflandu-se inca intr-o perioada de consolidare".

Comentariile apartin secretariatului general al Asociatiei Oamenilor de Afaceri, Cristian Parvan. Imaturitatea mediului economic se reflecta in indicatorii de ocupare a fortei de munca. Desi, pe ansamblu, somajul a scazut sub 6%, rata in cazul tinerilor cu varste cuprinse intre 20 si 24 de ani a atins cotele cele mai mari fata de ultimii 5 ani: peste 20%. De la an la an, numarul absolventilor, indiferent de nivelul studiilor, este mult mai mare decat ponderea angajatilor, dar la oficiile de munca se inregistreaza tot mai putini someri in randul tinerilor, asa incat procentele reale ale somajului la acest segment de varsta sunt, cu siguranta, mult mai mari. Din discutiile purtate, in decursul anilor, reiese ca sistemul de somaj nu ii incurajeaza sa se inscrie in evidentele agentiilor judetene. Cuantumul alocatiei de somaj este nestimulativ, iar sansele gasirii unui loc de munca adecvat asteptarilor sunt minime. In plus, exista si retineri legate de mentalitate. Somajul este vazut ca un element degradant si afecteaza nu numai stima de sine, dar si relatiile cu ceilalti membrii apropiati din societate.

Numarul locurilor de munca a crescut nesemnificativ fata de angajamentele luate de actuala putere politica. Pe de alta parte un numar tot mai mare de romani pleaca sa lucreze in strainatate, in special in munci necalificate sau mai putin calificate, indiferent de nivelul studiilor sau de competentele dobandite in Romania. La aceasta stare de lucruri, putin favorabila stadiului actual de dezvoltare a pietei ofertei de munca, se mai adauga si comportametul tinerilor care au inceput sa copieze valorile Occidentului. Tinerii, dar nu numai, valorizeaza acum mai bine timpul liber, viata personala etc. si nu mai accepta sa lucreze in orice conditii. Petru elevii care provin din mediul rural, din centre supuse masivelor restucturari industriale sau din medii defaforizate, avand in vedere faptul ca au sanse reduse de finalizare a ciclului scolar cu o specializare profesionala, riscul de excludere de pe piata muncii este acum si mai mare.

In mod normal, sistemul de inavatamant ar trebui sa fie o platforma de sustinere a indivizilor in cadrul schimbarilor permanente, capabila sa faca legatura cu cerintele societatii. Observatiile facute in decursul anilor, dar mai ales studiul intreprims asupra facultatilor din Romania ilustreaza ca institutiile de inavatamant existente in tara noastra nu urmaresc ce se intampla cu absolventii dincolo de portile lor. Motivele sunt multe. Unul il reprezinta finantarea sistemului de educatie de la buget, fara introducerea unui sistem de evaluare care sa conduca la performanta si competitie intre unitatile de inavatamant public. Altul il constituie abundenta de candidati care doresc, pur si simplu, o diploma. Acesta este motivul pentru care s-au creat atat de multe universitati particulare. Altfel, de ce nu s-ar infiinta si universitati tehnice, de arhitectura, de arte plastice etc. in cadrul universitatilor particulare? Explicatia se gaseste in comentariile managerilor de resure umane din companii si ale consultantiilor din firmele de recrutare: de la an la an a scazut calitatea cadidatilor sub aspectul cunostintelor, competentelor dobandite in cadrul institutiilor de invatamant, dar si al comportamentului. Din aceasta cauza, apelul la stretegii si tehnici de marketing in mediul universitar este unul ocazional. Interesul fata de marketingul educational, atat cat exista in acest moment, este determinat de problemele financiare cu care se confrunta institutiile de invatamant in procesul de administrare propriu-zisa.

Piaţa românească de este în acest moment într-o situaţie privilegiată. Studiul introdus la iniţiativă şi cu sprijinul fianciar al Centrului Educaţiei 2000+ în Barometrul Opiniei Publice, ediţia 2006 şi dat publicităţii în mai 2007, arată un grad foarte înalt de satisfacţie a populatieie în legătură cu sistemul educaţional din România. Potrivit datelor sintetizate, majoritatea romanilor consideră că mult din ceea ce tinerii învaţă în scola este folositor în viată. 76% dintre respondenti s-au declarat de acord sau total de acord cu aceasta afirmaţie şi numai 19% au fost în dezacord. Analizând mai în detaliu aceste cifre, se pot observă diferenţele între percepţiile respondentilor în funcţie de mediul de rezistentă, de vârstă şi de studii. În mediul rural, procentul celor care sunt de acord cu afirmaţia menţionată creşte până la 82%, fată de numai 71% în mediul urban. Persoanele mai în vârstă sunt mai înclinate să aprecieze pozitiv sistemul de învăţământ, decât cele mai tinere. Chiar şi persoanele cu studii superioare au un grad ridicat de apreciere a actualului sistem de învăţământ.

Un alt studiu, efectuat de Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, în decembrie 2007, impactul resurselor materiale asupra reuşitei şcolare, şi dat publicităţii în iunie 2008, relevă şi el un grad însemnat de satisfacţie cu privire la oferta educaţională. În general, părinţii consideră că şcoala are o contribuţie semnificativă pentru realizarea scopurilor legale de asigurare a carierei profesionale dorite: 11,8% apreciază că şcoala este într-o foarte mare măsură de ajutor iar 55,9% că este în mare măsură de ajutor. Ponderile ilustrează faptul că majoritatea consideră şcoala un sprijin important sau foarte important pentru asigurarea viitorului dorit pentru copii. Totuşi, un procent semnificativ (20,7%) consideră că şcoala este în mică măsură un sprijin, în timp ce un procent de 5,7% dintre respondenti consideră că şcoala este un sprijin în foarte mică măsură, iar 5,8% cred că ea nu sprijină deloc elevul sau familia pentru atingerea carierei dorite. Procentele care exprimă insatisfacţia părinţilor fată de

oferta şcolii indică totuşi că mulţi părinţi nu văd şcoala ca un partener activ pentru asigurarea unui viitor dezirabil pentru copii lor, sau consideră oferta instituţională a scolii că inadecvată sau total inadecvată nevoilor reale de dezvoltare a elevilor pentru orientarea profesională şi succesul în cariera - cu consecinţele directe asupra investiţiei familiale în educaţie.

Încrederea ridicată în pregătirea profesională a invatatorilor şi profesorilor de gimnaziu şi liceu completează credinţa populaţiei că ceea ce învaţă tinerii în şcoală le foloseşte în viaţă. Un procent majoritar (64,6%) consideră că profesorii şcolii îşi fac datoria, adăugându-se la categoria celor mulţumiţi încă 20,4%, procentul celor care sunt foarte mulţumiţi. Doar 13,1% consideră că profesorii se achită de obligaţiile pe care le au numai în mică măsură şi 1,9% consideră că numai în foarte mică măsură profesorii se achită de obligaţiile pe care le au.

Şi autorităţile se bucură de încrederea cetăţenilor în mai mare măsură în ceea ce priveşte sistemul de învăţământ fată de alte sectoare de activitate. Învăţământul şi ordinea publică sunt domeniile în care cetăţenii romani sunt ceva mai mulţumiţi decât de activitatea Guvernului. Studiul Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei indică un procent semnificativ al celor care cred că există o mare influentă a autorităţilor locale în asigurarea bunei desfăşurări a activităţii în şcoală (37,5%). În plus, 90% consideră că autorităţile locale influenţează în foarte mare măsură bună funcţionare a şcolii.

Aprecierile pozitive referitoare la sistemul de învăţământ nu sunt însă fundamentate pe o bună cunoaştere a acestuia. Din studiul Centrului Educaţiei 2000+ reiese, spre exemplu, ca un număr mare dintre respondenti nu cunosc numărul de clase obligatorii sau gratuite. O explicaţie ar putea fi faptul că, după decembrie 1989, au fost făcute foarte multe schimbări în sistemul de educaţie. Pe fondul unei campanii de informare extreme dobândite din partea autorităţilor centrale sau locale, desigur, o bună cunoaştere a sistemului de învăţământ în continuă reformare a condus la probleme în cunoaşterea lui. 66% dintre romani consideră că, după 1990, în învăţământul romanesc au avut loc mai multe schimbări. Dintre cei care au identificat schimbări în sistem, aproximativ jumătate sunt de părere că acestea au avut efecte proaste. Din această perspectivă, demn de reţinut este faptul că aproximativ 60% din respondenti apreciază că învăţământul romanesc este mai bun decât cel occidental, dar pe de altă parte, 51,2% afirmă că învăţământul din perioada socialistă era mai bun decât cel de astăzi. Analiza pe grupe de vârstă arată că o pondere mare a persoanelor în vârstă care au această părere, ceea ce conduce la concluzia că baza argumentaţiei este una subiectivă, în măsură în care se apreciază imposibilitatea acestora de a face o comparaţie reală cu sistemul internaţional de învăţământ şi chiar sistemului actual cu cel dinainte de 1989.

Dar, cel mai însemnat aspect relevant de cercetarea Centrului Educaţiei 2000+ este părerea beneficiarilor educaţiei cu privire la implicarea lor în modul de elaborare şi de desfăşurare. 54% dintre persoanele chestionate consideră că doar Ministerul Educaţiei trebuie să stabilesca ce învaţă copii în şcoală şi doar 38% sunt de părere că în aceasta alegere trebuie să fie implicat şi altcineva. Întrebaţi cine este înrudit să stabilească programa şcolară, respondentii optează în primul rând petru profesori (35% primă alegere, 29% a doua alegere) urmaţi de părinţi (26%, respectiv 15%) şi de administraţia şcolii ("fiecare şcoală în parte"- 14%, respectiv 11%) şi doar apoi societatea civilă (10%, respectiv 8%) şi elevi (5%, respectiv 12%). Este de remarcat faptul că romanii nu prea sunt de acord cu iniţiativă consiliului local (doar 4%, respectiv 6%) în această decizie. Mediul de afaceri, agenţii economici, beneficiarii serviciului educaţional, se află pe ultimul loc.

În ciuda faptului că sistemul de învăţământ nu este perceput ca factor al succesului cei mai mulţi dintre romani (56%) consideră că majoritatea celor care au făcut avere au reuşit acest lucru încălcând legea, iar la a doua opţiune (14%) se indică relaţiile ca fiind cheia succesului personal. Doar pe al treilea loc se plasează munca şi meritul personal (12%). Întrebaţi dacă este important să ai şcoală pentru a avea bani, majoritatea subiecţilor (52%) cred că acest lucru nu este adevărat.

În ciuda recomandărilor, trebuie de remarcat faptul că aceasta orientare nu este valabilă şi

pentru adulţi, ceea ce ar conduce la concluzia că, ajunşi la stadiul în care pot lua singuri o hotărâre, tinerii primesc cu rezervă sfaturile părinţilor. Majoritatea adulţilor chestionaţi (65%) au declarat că nu au mai urmat nici un fel de cursuri de specializare după terminarea şcolii. Majoritatea celor care au urmat un curs au făcut-o la locul de muncă, şi mai puţin de 1% dintre respondenti au urmat cursuri atât la locul de muncă cat şi separate de locul de muncă. Dovada este slabă dezvoltare în toţi aceşti ani a sistemului educaţiei continue pentru adulţi. Mai mult chiar, 75% dintre subiecţi nu intenţionează să urmeze un curs în următorii 5 ani. Acest răspuns ar trebui luat în considerare la nivel central, în elaborarea strategiilor de dezvoltare a României, în contextual alinierii la comandamentele Uniunii Europene. Fără găsirea unor pârghii care să determine si să susţină motivaţia adulţilor de a învaţă, sistemul formării continue va avea mult de suferit dacă este lăsat la latitudinea individului sau a posibilităţilor organizaţiei în care lucrează.

Un alt studiu, efectuat în 2007 şi dat publicităţii în 2008 de Asociaţia Pro-Youth, arată că tinerii percep şcoala doar ca o instituţie care asigură formarea unei culturi generale. Jumătate dintre tineri consideră că doar într-o oarecare măsură scoală pregăteşte pentru viaţă, apreciază cunoştinţele elevilor, angajează studenţii active în procesul de învăţare şi răspunde nevoilor pieţei muncii, fată de aproximativ 20% dintre respondenti, care consideră că aceste lucruri se realizează în mică măsură. La întrebarea "Ce cursuri ar dori să urmeze", cei mai mulţi dintre tineri şi-au manifestat dorinţa de a urma cursuri de limbi străine (29%) şi de calculatoare (29%). Alte cursuri dorite de tineri sunt cele de contabilitate (10%) şi de artă (6%). Explicaţiile se regăsesc în sondajul calitativ (focus grupuri) realizat de Asociaţia Pro-Youth.

Grav este că, deşi studiile întreprinse indică un număr foarte mic al persoanelor active (mai ales între 30 şi 50 de ani, dar şi cei între 20 şi 30) care intenţionează să studieze, tocmai acestea au cunoştinţe minime de limbi străine şi de utilizare a calculatorului. În acest moment accentual politicilor europene este pus chiar pe abilităţi de lucru cu computerul şi pe flexibilitate, pe capacitatea de integrare într-un spaţiu de viaţă şi lucru globalizat, ceea ce presupune cunoştinţe PC şi a unor limbi de circulaţie internaţională. Potrivit sondajului BOP, 73% din populaţie declară că nu ştie să folosească computerul şi 61% că nu vorbeşte nici o limbă străină.

Interesant este însă faptul romanii sunt în proporţie majoritară (peste 50% dintre respondenti) de acord cu funcţionarea învăţământului privat, o parte făcând precizarea că este de acord cu existentă acestui tip de învăţământ mai degrabă la nivel universitar şi mai puţin la celelalte niveluri de formare. În mod paradoxal, în contextual în care vorbim de procente mari de sărăcie în România, de existenţa celor mai mici salarii din Europa Centrală şi de Est, când vine vorba de plata studiilor, romanii evită acest efort financiar, ceea ce, intrun fel, justifică abundentă instituţiilor de învăţământ superior cu taxă (de stat sau particular) pe piaţă educaţională. Dintre cei care intenţionează să urmeze un curs, trei sferturi sunt dispuşi să plătească din bani fonduri proprii.

Calitatea profesorilor, a şcolii sau a inavatamantului în general nu este, de altfel, relevantă pentru tineri, deoarece ei sunt sceptici că, după terminarea studiilor, îşi vor putea găsi un loc de muncă în domeniul în care s-au pregătit. Din discuţiile purtate în cadrul focus grupurilor organizate de Asociaţia Pro-Youth a rezultat însă că tinerii sunt dispuşi să lucreze în orice domeniu. Măsură în care şcoala răspunde nevoilor pieţei muncii este împărţită astfel: doar 17% dintre tineri consideră că şcoala răspunde în mare măsură cerinţelor mediului economic şi pieţei muncii; 51% apreciază că şcoala răspunde în oarecare măsură, 25% fiind convinşi că şcoala răspunde decât în mică măsură.

Studiul recent efecuat de Synergize Consulting asupra studenţilor şi absolvenţilor de facultate prezintă o realitate pe care o bănuiam, dar nu aveau "dovezile". Acum aveam imaginea pieţei muncii, mult diferită în anii 1990, pentru care nici Ministerul Educaţiei şi nici angajatorii nu şi-au făcut strategii de abordare.

Aproape jumătate dintre tinerii intervievaţi declară că nu lucrează în domeniul în care s-au

pregătit facultate. Tot jumătate dintre cei care au alcătuit eşantionul tinerilor considerat reprezentativ la nivelul tarii, declară că pregătirea teoretică din facultate nu este deloc relevantă sau mai degrabă nerelevanta pentru locul în care muncesc. Cam aceeaşi pondere o au şi aprecierile asupra pregătirii practice din facultate (seminarii, laboratoare, practică de lucru etc.). 46,6% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 19 şi 28 de ani au o părere bună sau foarte bună cu privire la caracterul aplicativ al sistemului de învăţământ. Explicaţia ar putea fi dată de faptul că aproape 70% lucrează încă din timpul facultăţii şi cerinţele mediului de afaceri.

Studiul ar trebui luat în consideraţie, la fel de mult, şi de către angajatori. Atmosfera de lucru este cel mai important aspect pe care tinerii îi apreciază la locul de muncă. Pe locul al doilea, tinerii consemnează că aşteaptă ca angajatorul să investească în programe de pregătire profesională. Salariul este pe locul trei, în ordinea criteriilor de apreciere a relaţiei cu angajatorul. Tinerii nu pun preţ prea mare pe reputaţia de care se bucură compania pe piaţă, nici dacă dovedeşte responsabilitatea socială, dacă este lider pe piaţă, ori dacă sediul este uşor accesibil sau arată foarte bine.

Punere în oglinda a acestor răspunsuri cu altele vizând atitudinea fată de viaţa profesională reflectă o orientare a tinerilor pe termen scurt, bazată pe raporturi foarte pragmatice. Chiar dacă beneficiile materiale sunt pe locul trei, 80,2% dintre respondenti spun că ar face ore suplimentare că să câştige în plus. Întrebaţi dacă este salariul net lunar correct pentru exprimarea şi pregătirea pe care o au, tinerii fără nici un fel de experienţă profesională (media) consideră că ar trebui să primească un salariu net lunar de 310 euro. Cei care au un an experienţă la locul de munca ridică pretenţiile la 390 euro. Conform Synergize Consulting aşteptările acestora cresc pe o baza care nu are nici o legătură cu competenţa, ci cu percepţia disproporţionată asupra efortului pe care-l depunem în primul an de munca, datorat în special lipsei de obişnuinţă. Ipoteza este susţinută de faptul că, în al doilea an de muncă, tinerii ajung să "calibreze"' pretenţiile salariale, acestea crescând mult mai puţin - până la 420 euro lunar. În schimb, tinerii cu experienţă mai mare - aproximativ trei ani - fac presiuni salariale, din nou semnificative (până la 490 euro lunar).

Aproape jumătate din tineri (46%) declară că este probabil să-şi schimbe locul de muncă cel puţin o dată în urmatotii trei ani. 24,1% afirmă că îşi vor schimba şi domeniul de activitate în acelaşi interval de timp. Proporţia este îngrijorătoare şi ar trebui abordată cu mai multă atenţie de angajatori. Virusul scăderii loialităţii fata de companie a început să atace şi piaţă muncii din România. Poate şi pentru că angajatorii nu ştiu exact ce să pună în pachetul salarial dorit de tineri. Desigur, ei se aşteaptă să primească de toate în oferta de beneficii: de la tichete de masa, decontarea transportului, telefon mobil, până la asigurări private de pensii. Dar nu pun preţ pe toate. Asigurările medicale, primele de sărbători, laptopul şi asigurările private de pensii sunt cele mai atractive beneficii non-financiare.

Faptul că firmele nu înţeleg aşteptările şi mentalitatea noii generaţii se repercutează asupra recrutării şi reţinerii lor în companie. Tinerii nu mai sunt atraşi de o cariera în domeniul educaţiei, în finanţe/contabilitate, în cercetare şi chiar în producţie. Băieţii sunt atraşi de informatică şi proiectare. Fetele vor să lucreze în domeniul resurselor umane şi în marketing. Ele sunt mai orientate spre dezvoltarea personală. 62,3% vor să urmeze cursuri postuniversitare în următorii trei ani. Băieţii, în schimb, sunt mai atraşi de zona antreprenorială (32,8%), dar nu este exclusă din planurile pe termen mediu nici emigrarea în scop de muncă. 27% dintre tinerii investigaţi cred că este posibil să-şi caute un loc de muncă în străinătate în următorii ani. Dorinţă care nu-i de neglijat în contextual integrării. Liberă circulaţie pe piaţă muncii Europei unite va produce schimbări greu de estimat în acest moment.

Puse în fata unei lupte acerbe pentru posturile de specialişti şi de manageri, multe firme din România au început să scadă standardele cerute pentru aceste poziţii, adresându-se tinerilor profesionişti cu posturi care, în condiţii normale, nu ar fi fost accesibile la vârstă şi experienţă acestor candidaţi. Aşa se face că am început să întâlnim destul de des poziţii de management persoane cu doi, trei ani de experienţă de muncă, uneori aceea căpătată în timpul studenţiei. Multe anunţuri de angajare

pe poziţii de management cer trei ani de experienţă pentru posturi care într-o piaţă matură (gen cea a Uniunii Europene) ar necesită un minim de 5-10 ani de experienţă relevantă.

Un alt fenomen este reorientarea firmelor către formarea tinerilor, în condiţiile în care oamnenii deja formaţi ajung - prin jocul cererii - să fie supraplatiti pentru componentele pe care le deţin. Formarea tinerilor capătă forme variate - de la parcatica de lucru, şcoli de vară, intershipuri, burse private, joburi pârţ-time în timpul studenţiei, etc. În contextual în care au început să se dezvolte programele de formare interne, unele firme chiar au renunţă la cerinţele de pregătire de baza în domeniu, adresându-se pentru poziţii de intrare unei arii foarte variate de tineri profesionişti. Doar 28% dintre tinerii cuprinşi în cercetare au apreciat că fiind relevantă pregătirea practică din facultate.

Studiile întreprinse demonstrează că deşi, s-a produs o creştere cantitativă a învăţământului (în special a celui universitar public şi privat), aceasta nu a fost însoţită de o schimbare calitativă deosebită. Reformele care au avut loc în învăţământ nu au favorizat efectuarea unor evaluări calitative comparative şi ierarhizări publice.

După 16 ani de continue transformări ale sistemului, Ministerul Educaţiei nu a reuşit să efectueze nici o analiza asupra stării istitutiilor de învăţământ: ce au întreprins anul trecut, ce fac în momentul de fată şi ce anume îşi propun pentru viitor. Orientarea spre viitor, analiza tendinţelor sau a ameninţărilor care ar putea apărea în procesul descreşterii demografice sau a globalizării pieţei educaţionale prin integrarea în spaţiul vest European sunt aspecte care nu intră încă în atenţia conducerii unităţilor de inavtamant, indiferent de nivelul la care se situează (primar, secundar, terţiar). Managementul din unităţile private motivează că oricând se poate reorienta, graţie investiţiilor făcute pe baza materială. În realitate, sectorul privat funcţionează doar în acele domenii în care investiţiile în dotări şi echipmente au fost minime.

CONCLUZIIAccesul la serviciile de educatie este considerat un drept fundamental al individului, in toate

tarile civilizate. Toate sistemele de educatie europene au unele dificultati in acoperirea intregii populatii cu aceste servicii. In Romania, saracirea populatiei si disfunctiile sistemelui educational au generat o serie de forme de excluziune sociala de la aceste servicii specifice tarilor cu probleme de infrastructura si populatie cu un standard de viata scazut.

Piata muncii din Romania a suferit transformari semnificative in contextul procesului de tranzitie economica, manifestate in special prin reducerea populatiei active si a populatiei ocupate, prin mentinerea la valori relativ constante a ratei somajului si prin cresterea somajului de lunga durata, fiind afectata in mod deosebit de capacitatea limitata de creare a unor noi locuri de munca. Odata cu diminuarea populatiei ocupate, s-au produs modificari importante pe sectoare, domenii de activitate, regiuni, forme de proprietate, varsta, statut profesional.

BIBLIOGRAFIE - Gherguţ, Alois, Management general şi strategic în educaţie: ghid practic, Iaşi, Polirom, 2007;- Gorun, Adrian, Educaţia încotro? Modele de administrare a sistemului educaţional, Editura Academica

Brâncuşi, Târgu-Jiu, 2010;- Pride, William M.,; Ferrel, O.C., „Marketing”, Seventh Edition, Houghton Mifflin Company, Boston,

Dallas, 1991;- Voiculescu, Florea, Educaţia în economia de piaţă, Institutul European, Iaşi, 2008;- Zaharia, Răzvan, Marketing social-politic, ed. Uranus, Bucureşti, 2001;- Comunicarea Comuniunii Europen, Investitia eficienta in educatie si formare profesionala:un imperative

pentru Europa, Bruxelles, 2003.- Ministerul Educatiei si Cercetarii, Raport asupra starii sistemului national de invatamant, Bucuresti,

2005.