Marin Voicu ~ Tristeti ancestrale
description
Transcript of Marin Voicu ~ Tristeti ancestrale
Reeditare electronică cu acceptul direct al autorului Marin Voicu
realizată de Ioan Muntean
Reproducerea - integrală sau parţială - a lucrării şi difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate
pentru folosul privat al cititorului
şi pentru scopuri necomerciale.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
1
Marin Voicu
Tristeţi ancestrale
Poezii
Editura DOCUCENTER
BACĂU, 2011
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
2
Tehnoredactare: Lenuş Lungu
Coperta: Carmen Moldovanu
Prepress: Carmen Moldovanu
Ediţie apărută şi îngrijită sub egida administraţiei
site-ului Cronopedia
http://lenusa.ning.com
Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin autorului şi
site-ului Cronopedia.
Tipărit la DOCUCENTER scan.print.copy
Tel./fax: 0234 570889
www.docucenter.ro
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
3
Prefaţă
Pasiunea lui MARIN VOICU pentru scris, a ieşit
la iveală pe site-urile literare unde activează şi unde s-a
făcut remarcat în anul 2010.
A studiat la Universitatea Spiru Haret, Facultatea
de sociologie-psihologie, apoi la Institutul de Studii
Biblice Craiova. Anii de studiu în domeniile amintite şi-
au pus amprenta în modul de gândire şi se reflectă în
poeziile lui.
Ca apariţii editoriale nu are decât o participare
la antologia "Amprente temporale" editată de site-ul
Cronopedia în septembrie 2011, în rest făcându-şi
cunoscută prezenţa pe site-uri literare online precum
ESENŢE, Cleopatra, Reţeaua literară, Agonia, Universul
prieteniei, Cronopedia, Ro Grup şi altele unde este destul
de activ.
Deşi tânăr în poezie, putem spune despre Marin
Voicu că este un poet al tristeţii, al singurătăţii, al
inadaptabilităţii la viaţa cotidiană. Încadrat şi activ în
viaţa cotidiană ca oricare om, se simte captiv şi
neînţeles, sufletul lui reuşind să se detaşeze de griul
cotidian. Lucrul acesta însă îi produce tristeţi şi
singurătăţi pe care le pictează destul de bine în poeziile
sale.
La Marin Voicu, tristeţea nu este una oarecare
ci este chiar Măria Sa Tristeţea, pe care o cântă bine în
vers clasic. Este un maestru al metaforelor inedite, în
care poezia lui abundă. Aceste metafore izvorăsc pur şi
simplu, uneori având senzaţia plăcută că este prea mult.
Deşi, din punct de vedere tehnic, câteodată, versul mai
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
4
are unele lacune (datorită faptului că este la început)
poezia este de o frumuseţe şi de o notă aparte astfel că
citind câteva, ai putea să le recunoşti pe cele ce-i aparţin
chiar dacă ar fi într-o mulţime de alte poezii ale altor
autori. Am putea spune plastic vorbind că poezia lui
Marin Voicu are o fizionomie şi cu siguranţă că va avea
şi o identitate.
În poezia de început de volum EU VIN poetul ne
spune: eu vin de unde nimeni n-a venit/şi nici nu are să
mai vină/ căci drum îmi este spaţiul infinit/ şi viaţa
liniştea deplină...
Captiv în visele lui care nu se regăsesc deloc în
realitatea vieţii cotidiene, poetul ne spune în poezia PE
FRUNTEA MEA: Pe fruntea mea tristeţea înserează,/Şi-
acelaşi gând de taină şi de freamăt,/Să nu mai fiu
captivul ce visează.…………………………………….. La fel în poezia SUB FEREASTRĂ: Sub
fereastră s-a strâns singurătatea,/Să-mi vindece
tristeţea ostenită,/Şi las să îmi cuprindă încet
cetatea,/Tăcerea grea atât de ruginită. Poetul, vede viaţa sa ca pe un terivil cataclism
uman:E viaţa teribil cataclism uman,/Într-o desfăşurare
liniştită,/Iar lumea, amplu fluviu subteran,/Cu legături
de algă răsucită.
Uneori, tristeţea poetului e atât de pregnantă
încât ia forme material; astfel în poezia TRISTEŢEA
PARE O STATUIE, poetul spune: Tristeţea mi s-a-
ncolăcit năucă /Pe umbre amăgitoare de culori, /Spre
orizontu-adânc ca o nălucă,/Îşi trece pleoapa pe un
noian de sori. ..........
Tainic joacă ceasurile în hore, /Pe un mal de somn prin
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
5
gene strecurat, /Tristeţea-şi poartă formele sonore, /De
statuie pe un soclu demodat.
La Marin Voicu tăcerea şi singurătatea nu sunt
doar simple noţiuni, ci sunt pur şi simplu personalizate:
De-atâta singurătate-n jurul meu,/Aud cum curge
liniştea prin aer,/Fusuri mute torc tristeţile mereu,/Şi
plânsul din al sufletului caer./Tăcerea mi-a escaladat
fereastra,/Venind ca singuratică maree,/Pe o cărare
albă şi din glastra,/Cu flori ce au parfum de azalee.
Tăcerea, singurătarea, tristeţea, sunt elemente de
bază în poezia lui, pe care apoi le îmbracă cu minunate
metafore. Aşa cum spuneam, aceste tristeţi, singurătăţi,
parcă de dincolo de lume, făuresc un univers în care
trăieşte poetul. Paradoxal este faptul că nu-l percepi ca
pe un pessimist. Este mai degrabă un resemnat care ia
viaţa aşa cum e, cu înţelepciune şi cu credinţă, care nu se
plânge de condiţia lui şi care, cu toate că nu o spune
răspicat în poezie, a ajuns la un echilibru şi la o
împăcare cu sinele.
Vă recomand să citiţi această carte de suflet,
scrisă cu cerneala inimii lui, cu aspiraţiile şi năzuinţele
sale. Cu siguranţă Marin Voicu are ceva de spus în
poezie şi sunt convinsă că o va face în continuare.
A consemnat pentru cititori, au sinceră admiraţie
pentru autor şi sufletul lui bogat şi generos,
Delia Stăniloiu
Septembrie 2011.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
6
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
7
EU VIN Eu vin de unde nimeni n-a venit,
Şi nici nu are să mai vină,
Drum îmi e spaţiul infinit,
Iar viaţa liniştea divină.
Dar pot eu oare ca să mai vin,
Când stau şi-ascult şi nu-i chemare,
Adun iar suspin după suspin,
Şi paşi mă pierd în depărtare.
Tare-aş vrea ca să ascult din nou,
Chemarea dorinţelor din vis,
Se aude numai un ecou,
Din vraja imensului abis.
Ora despărţirii s-a prelins,
Rămân doar agonii solare,
Şi visul lumii zăcând nins,
Pe veacuri prinse-n nemişcare.
CAD ORE-N NOAPTE Gânduri din trecut freamătă prin mine,
La ceas de vrajă, bocete şi şoapte,
Se-nfioară talazuri de suspine,
Simţind urâtul pribegind prin noapte.
Şi sparge gândul timpuri care vin,
Din neantul fără de bătăi în uşă,
Se-aude surd doar geamătul marin,
Când stele zac pe ceruri de cenuşă.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
8
Şi ore cad prin noaptea din ferestre,
Ca mii de fluturi în zborul inelar,
Par firimituri de picturi rupestre,
Desprinse parcă din scoarţa de calcar.
Am să adun şi gândul de nici-unde,
Când se împletesc durerile în vis,
Ascult ecoul fântânilor profunde,
Dar şi tăcerea din marele abis.
PE FRUNTEA MEA... Pe fruntea mea tristeţea înserează,
Şi-acelaşi gând de taină şi de freamăt,
Să nu mai fiu captivul ce visează,
Mereu la hore şi văpăi de geamăt.
Am să las noaptea ca să mă cuprindă,
Atunci când dor pustiuri nesfârşite,
Şi-aud călcând uşor din grindă-n grindă,
Ecou de amintiri nedesluşite.
Pe zări cernite mă-ncumet să opresc,
Ca o umbră sub lacrime de frunze,
Când ape verzi şi negre ape se topesc.
În noaptea de singurătăţi confuze.
Pâlpâie zadarnic fulgerul de ieri,
În ora dintre zodii ctitorită,
Înaltul glas al blândei primăveri,
Piere-n toamna din alte zări ivită.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
9
CE DORINŢE... Ce dorinţe ne-mplinite,
Sufletele iar cuprind,
Şarpele acuma simte,
Locul tainic iar vibrând.
Se strecoară-ncetişor,
Printre locuri cunoscute,
E totul un prelung fior,
La mişcările tăcute.
Iar acolo de îndată,
Ce-i găsită s-o pătrundă,
Mai adânc şi-ncet mişcată,
Locul tainic să-l ajungă.
În mişcări des repetate,
Ca un dans pe-acorduri line,
Vin încet şi provocate,
Vin senzaţiile sublime.
Ca în visuri ne-mplinite,
Azi ne-mpreunăm beţia,
Clipelor nestăpânite,
Simţi că-ncepe nebunia.
Şi cuprinşi în recitaluri,
Cu suspine după caz,
Ne lăsăm purtaţi de valuri,
Stele într-o mare de extaz.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
10
SUB FEREASTRĂ Sub fereastră s-a strâns singurătatea,
Să-mi vindece tristeţea ostenită,
Şi las să îmi cuprindă încet cetatea,
Tăcerea grea atât de ruginită.
Un vis captiv în lumea de cenuşă,
Geme-n cripta-mi arsă şi tresare,
Când şoapte bat din uşă-n uşă,
Purtând regretul dorinţelor amare.
Moare-n mine gândul fără de cuvinte,
Şi rugi şi lacrimi plutind fără puteri,
Şi-o dulce vrajă prinsă-n jurăminte,
Că-n soarta ta voi fi şi n-am fost nicăieri.
Mă mai urmăresc cuvinte de poveste,
Ca nişte culori ce ard prin asfinţit,
Nu ştiu de a fost şi nu mai este,
Un vis al anilor ce s-a risipit.
AM S-ADUN DIN TIMP... Am s-adun din timp orele în mână,
Şi zile bune şi nopţile târzii,
Când trec prin mine suspine ce răsună,
Ca o melodie a toamnei timpurii.
Şi stele-adun clipind uşor din gene,
Ecoul ce sub cerul gol se-ascunde,
Şi-adoarme-n patul nopţilor perene,
Ca pe zăpada liniştii profunde.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
11
Iar când noaptea cerne şoapta ca un scrum,
Şi-o lacrimă a umbrelor întinse,
Pe dolii rătăcite fără drum,
Mă poartă somnul nopţilor învinse.
Am să las gândul să-mi treacă peste chip,
Să-mi lunece priviri ca vremea-nceată,
Treptat ca dintr-un ceasornic de nisip,
Am să mă scurg în nemişcarea mată.
MERSUL MEU Mersul meu e ca o tăcere moartă,
În ora când zace vânătă grădina,
O rătăcire-n timp ce paşii-mi poartă,
Pe cărarea unde s-a pierdut lumina.
Şi pe albastra cerului oglindă,
Ca un bocet un soare se tot zbate,
Când un amurg misterele îşi perindă,
Spre noaptea cu pleoapele lăsate.
Iar gândul meu ca umbra se abate,
Lunecând prin a nopţii-naltă poartă,
Suspine curg ca apele-agitate,
Uimit îmi fac semnul care iartă.
Şi-atât cât a mai rămas din mine,
Umbră sub plopii subţiaţi de lună,
Voi da glas îngemănatelor suspine,
Când singurătatea-n suflet îmi răsună.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
12
REZEMAT DE NOR Rezemat de nor la poarta nopţii bat,
În ora când nesomnul se petrece,
Între păreri şi-aievea legănat,
Mă pierd de mine în timpul care trece.
Uitat alunec pe fremăt de tăcere,
Şi n-am cuvinte şi nici cui răspunde,
Paşii mei înceţi pe ai voştrii îi cere,
Pe când mă pierd în nopţile profunde.
Dus de vântul fugarelor minute,
Pas cu pas străbat cărarea de hotar,
Las în urmă răscrucile pierdute,
În vis călcate de pasu-mi solitar.
Un ultim gând îmi sună cam tocit,
Spectral ivit în somnul meu de seară,
Urmele pe-alei de mult au ruginit,
Nu a mai crescut unda vieţii iară.
LACUL SPART Lacul spart ţese undă după undă,
Par chipuri ce se mai întorc o dată,
Atunci când timpul orele-şi afundă,
În tăcerea de nimeni aşteptată.
Şi în răstimp departe printre spume,
În zbor pierdut pe drumul de tăcere,
Ciudate semne am găsit prin lume,
Sunt paşi în timp pe care viaţa-i cere.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
13
Cu gânduri ce îmi stau mereu pe ducă,
Mă regăsesc pierdut pe un mal etern,
O umbră care lacrimi îşi usucă,
Când vise dulci pe ochi i se aştern.
Se deschid ca umbra pleoapele lăsate,
Pe când se pierde-n ore depărtarea,
Purtând un glas de clopot care bate,
Când din urmă mă ajunge deşteptarea.
AM RĂTĂCIT... Am rătăcit prin vremuri în lung şi-n lat,
Pe căi de paşii mei uşori albite,
Şi visul tot ca pe un mort mi l-am purtat,
Ascuns în gând şi singurătăţi cernite,
Poate că şi-acum plutesc cu gându-n zări,
Şi nu-nţeleg bătrânele înscrisuri,
Că toate la un loc sunt fund de mări,
Sau poate chiar temutele abisuri.
Rătăciri în timp încă mă mai poartă,
Paşi mi se aştern pe vremuri de nisip,
Plutesc pe lângă lume - tristă soartă,
Fără nici-un nume, fără nici-un chip.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
14
AMURG Când ziua încet trece la culcare,
Într-un amurg ce rugineşte cerul,
Ca o tăcere şi-n stranie mişcare,
Umbrind visarea mă-nvăluie misterul.
Dar soarele s-a mai oprit o clipă,
Şi-ntârzie pe-a cerului alee,
Vrând să strângă sub alba lui aripă,
Ultimile raze stinse-n eleştee.
Din seară urcă luna printre ramuri,
Se lasă umbre de copaci lungite,
Sclipind bat stele în ale nopţii geamuri,
O clipă doar şi negura le-nghite.
Prin oarba noapte care-acum se lasă,
Am să rătăcesc şi eu pe drumu-i lung,
E beznă şi pustiu, pădurea-i deasă,
Merg şi rătăcesc şi tot nu mai ajung.
NOCTURNĂ Noaptea când lunecă întinsă luna,
Şi din suspin a mai rămas o rază,
În mersul ei rotund şi-a pus cununa,
Sub norul care încă mai visează.
Ca o umbră sub pleoapele-i lăsate,
Mai trece gândul care nu se stinge,
Uşor în lunecarea lui străbate,
Lacu-în care cerul se răsfrânge,
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
15
Prin patul nopţii stele se perindă,
Cu ochi cuprinşi de vise ca o ceaţă,
Le poartă cerul în vasta sa oglindă,
Mergând pe drumul către dimineaţă,
Să fie acesta somnul cel din urmă,
Când timpul strânge-n braţe depărtarea,
La mal de noapte paşii mi se curmă,
În ora care ţese deşteptarea.
SINGURĂRATE De-atâta singurătate-n jurul meu,
Aud cum curge liniştea prin aer,
Fusuri mute torc tristeţile mereu,
Şi plânsul din al sufletului caer.
E-atâta singurătate în jurul meu,
Şi tot vine pe drumul de tăcere,
O simt şi-n suflet zbătându-se din greu,
Noaptea ca-ntr-o fântână de durere.
Iar ochii ei sunt ca apele adânci,
Ce îmbracă o haină de-ntuneric,
Rece şi opacă e privirea-atunci,
Când sărută un spaţiu emisferic.
Mă prinde-apoi cu braţele de algă,
Şi lunecă în abisul de tăcere,
Nu vrea ca din suflet să mi se şteargă,
Singurătatea să-mi fie o părere.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
16
CÂND NOAPTEA ÎNTÂRZIE-N AMURG Atunci când noaptea întârzie-n amurg,
Stropi de întuneric cad de prin perdele,
Se fugăresc, se-ntorc şi apoi se scurg,
În apele singurătăţii mele.
Se rotesc şi-n aer într-un gest final,
Sărind peste abisul de tăcere,
Se prind apoi pe un fir de vânt banal,
Ca scoicile dormind în coliere.
Dar mai cade câte una când şi când,
Şi-mi sparge apa de singurătate,
Par constelaţii răpuse rând pe rând,
Din alte lumi atât de-ndepărtate.
Atunci când noaptea va veni din nou,
Cu trena ei în violet scăldată,
Va mai găsi o ruină de ecou,
Din paşii lumilor de altădată.
TĂCEREA… Tăcerea mi-a escaladat fereastra,
Venind ca singuratică maree,
Pe o cărare albă şi din glastra,
Cu flori ce au parfum de azalee.
E linişte iar în grădina sumbră,
Se-aude doar a stelelor mişcare,
Alunecă încet tăcerea pe o umbră,
În sufletu-mi de apă călătoare.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
17
Şi e tăcerea chiar acolo-n suflet,
Se zbuciumă şi plânge şi tot doare,
Dar nu a obosit de-atâta umblet,
Strivind sub tălpi umila mea cărare.
În mine ca pe o mare de oglinzi,
Mai port tăcerea ca ultima dorinţă,
E amară şi nu poţi să o cuprinzi,
La piept ca pe o singură fiinţă.
PE ŢĂRM… Pe ţărm de tuci imaginea mi-aleargă,
Purtând pe buze surâsul încurcat,
Tot flutură dorinţi prin zarea largă,
Ca o năframă în vântul desfrânat.
În fugă toarce-a liniştii uitare,
Pe un ochi de golf cu lacrimi înecat,
Mătasea mării freamătă-n visare,
În goale unde o seară s-a lăsat.
Dar trece-acum şi dincolo de mine,
Ca un susur blând ce îl cântă lacul,
Marginea de lume privirea îi aţine,
Ca o busolă-n miazănoapte acul.
Şi în mişcări foşnind uşor ca marea,
Pe o plajă goală cu nisip tocit,
În paşi de dans îşi bate-acum cărarea,
Cum bate valul în ţărmul urgisit.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
18
Şi nori stingheri ca nişte acolade,
Agăţati de cer picură descântul,
Cu note ce se pierd în cavalcade,
Ce-au adormit de multă vreme vântul.
Din ochii ei - o apă fară semne,
Priviri se furişează ca foşnete de foi,
Să dea uitării scurte şi nedemne,
Zbuciumul ce doare-n sufletul din noi.
ÎN MÂNĂ AM O CREASTĂ DE AMIAZĂ În mână am o creastă de amiază,
Întinsă-n vreme cu vârful ca un fus,
Încet in juru-i orelele planează,
În cercuri largi urcând mereu mai sus.
Şi din azur de cer imensă baltă,
Măsuri de timp desprinse câte una,
Pe nori şi umbre pânzele îşi saltă,
Spre alte zări să navigheze-ntruna.
Din orizontu-adânc de însorire,
Se-arată-ncet o insulă cunună,
Poţi cuprinde în neteda privire,
Stropii de soare udând plaja brună.
Când pe un frunziş de raze sfâşiat,
Paşi uşori mă trec prin timpul nenumit,
Sub tălpi eternul de nimeni despicat,
Încet se-apleacă părând c-a obosit.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
19
Se stinge-acum avântul spre-nnodare,
În sens ce sfarmă un gândit sistem,
Şi din a minţii tulbure cântare,
Mereu se nasc gândiri prinse ca un ghem.
VIAŢA, TERIBIL CATACLISM UMAN E viaţa teribil cataclism uman,
Într-o desfăşurare liniştită,
Iar lumea, amplu fluviu subteran,
Cu legaturi de algă răsucită.
E viaţa o teribilă cărare,
Stinsă-n eternul ultimului amurg,
Când apele de lână plângătoare,
Încet sapă umbra clipelor când curg.
E viaţa dulce animalitate,
Materie diurnă mişcătoare,
Absenţa să-mi ucidă când străbate,
Câmpii de mlaştini pline de culoare.
E viaţa adiere de simboluri,
Şi suflete prinse-n zdrenţe de omăt,
Când trec cu-alai ursitele în stoluri,
Cântând lunar cu singurătăţi mă-mbăt.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
20
VALUL NOPŢII Târzie, noaptea mi-a intrat în casă,
Cu valuri moi purtând berbeci de mare,
Senin surâde şi apoi se lasă,
Încet rostogolită la picioare.
Valul nopţii încet mă împresoară,
Şi ţese pacea fără de cuvinte,
Limbi de întuneric rotund măsoară,
Un ceas tăcut de-aducere aminte.
Bolţi de întuneric stau frământate
Arcuite-n noapte peste stânci de-amar,
Pândesc pustiul formelor ciudate,
Când o mică perlă cade-n noapte iar.
Valul nopţii - o haină ce îmbracă,
O insulă cu ţărm tivit de fiere,
Un înger alb îmi face semn când pleacă,
Cu chip şi gând de muritor ce piere.
TRISTEŢEA PARE O STATUIE Tristeţea mi s-a-ncolacit năucă
Pe umbre amăgitoare de culori,
Spre orizontu-adânc ca o nălucă,
Îşi trece pleoapa pe un noian de sori.
Se scaldă-n apa cerului albastră,
Frunziş de valuri se surpă împrejur,
Răsfrânt e norul ca intr-o fereastră,
Când bea din mare un cer aşa de pur.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
21
Întinsă apoi pe netedul amurg,
Ca un parfum din ultima grădină
Stă şi-noadă apa clipelor ce curg,
Spre lac etern cu malul în ruină.
Uşor bronzată pare o statuie,
Pusă pe un soclu într-un timp conex,
Măreţ boltită-n noaptea timpurie,
Mari stropi de rouă îi picură pe sex.
Cu braţele înfăşurate în sâni,
Împinşi în faţă, ei singuri sus ţintesc,
A cerului oglindă de prin fântâni,
Când stele goale în ape se privesc.
Cu ochii stinşi în lacul de-ntuneric,
Ce sorb odihna din tainicile seri,
Parcă ar sorbi într-un joc feeric,
Sclipiri venite din lumile de ieri.
Tainic joacă ceasurile în hore,
Pe un mal de somn prin gene strecurat,
Tristeţea-şi poartă formele sonore,
De statuie pe un soclu demodat.
AM ADUNAT MERGÂND… Am adunat mergând pe drumul meu,
Numai lacrimi pline de durere,
Cu braţe ce mi s-au întins mereu,
Şi după fantome efemere.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
22
În jurul meu doar straniul pustiu,
Şi-n mine ca în cernita noapte,
Mustrări de cuget spun că n-am să fiu,
Mort iertat de grelele păcate.
Poate prins în neguroase sfere,
De visuri dulci ades uitând de rău,
Am să plec genunchii în tăcere,
Pentru o rugă pe margine de hău.
Când oglinda cerului răsfrânge,
Lumea care zace în uitare,
Drumul meu, un şarpe ce se strânge,
În jurul dorinţelor fugare.
Am să vreau să gust măcar o dată,
Şi din cupa plină cu ispite,
Ca să merg pe calea-mi blestemată
Mări de voluptăţi necucerite
Ajuns apoi la un sfârşit de drum,
Cu mintea-n gânduri care nu străbat,
Pe zări de amăgiri făcute scrum,
Încet acum amurgul s-a lăsat.
PLÂNGE TIMPUL Plânge timpul cu sunete astrale,
Moare cerul în limpezimi cernite
Şi rătăcesc cu gândurile goale,
Sub pomi plângând cu frunze ruginite.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
23
Cuprins atunci de-amară nostalgie,
Suflet înfiorat ca de furtună,
Mă pierd în lumea tristă şi pustie,
Gânduri goale în minte îmi răsună.
Dacă timpul s-ar mai opri o clipă
Din zborul său spre-ntinsa depărtare
Şi rătăcitor sub alba lui aripă,
Tăceri s-adun din marea-ntunecare.
EU SUNT AICI... Eu sunt aici, acolo şi oricând,
Tristă armonie de durere,
Cu mâna gândului încet strângând,
Clipe de suspin scurse în tăcere.
Privind văd doar umbra cenuşie,
Plutind pe neânţelese unde,
Sufletul mi-l poartă-n veşnicie,
În rotirea sacrelor secunde.
Nu se vede rază de lumină,
Timpul care trece n-o străbate,
Moartea lasă umbra ca să vină,
Uşor plutind pe eternitate.
Şi totuşi parcă mai visez şi-acum,
Clipele ce în suflet mi se frâng,
Când dus de paşi pe nesfârşitul drum,
Petale de lumină ca să strâng.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
24
Am strâns o picătură de amurg,
Ce îmi sună cântecul tăcerii,
Feerie de note ce se scurg,
Ca o simfonie a durerii.
AUD O STRIGARE? Stau şi-ascult atent. Auzul iar mă lasă?
Tresare gândul la clipa cea deşartă,
Sau e poate timpul care mă apasă,
Necuprins întins ce vrea să ne despartă?
Şi totuşi parcă se-aude o strigare,
Rugă înălţată de suflet zbuciumat,
Cu ochi stinşi de lacrimi , par mărgăritare,
Strânse într-o cupă de-albastru înstelat.
Cu speranţa-n mână bat în tocul porţii,
De a ta strigare mă-ntoarce din abis,
În urmă am să las steaua rece-a morţii,
Spre tine am să vin, tu culmea unui vis.
AFARĂ-I TRIST…
Afară-i trist iar sufletu-mi vibrează
O coardă neacordată şi cumplit,
Atinsă-n fugă de o rece rază,
Acum venită din spaţiul infinit.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
25
Mi-a adus tristeţi pe care nu le spun,
Cu suferintă-n în fiecare seară,
Cine ştie oare câte mai adun,
De viaţa-mi e atâta de amară.
Adânci tristeţi ce în suflet eu le port
Şi adunate-n fiecare seară,
De mă simt acuma rece ca un mort,
Fără mormânt sau piatră funerară.
CÂND FLORILE… Cănd florile se-nclină în vânturi repetate
Şi păsările-n stoluri se răspândesc în zbor,
Aş vrea să fiu ca ele cu aripi depărtate
Iar zborul să mă ducă în locul ce-o să mor.
De fiecare dată când grelele-mi suspine,
Îmi ia ducând cu ele câte-o zi din viaţa mea,
Iar apele uitării, de lacrimi vor fi pline,
Ce vise şi speranţe mai crezi că pot avea?
Privind acum în urmă dorinţe-mi văd pierind
Şi tot ce-am îndrăgit dispare precum norul,
Dar negru mi-e prezentul şi aş muri dorind,
Ca sufletul să-mi ştie cum este viitorul.
Tristă amăgire găsesc pentru mine omul,
Când sufletul îmi moare cu geamăt şi suspine
Simt cum viaţa-n moarte trece ca fiorul,
Spre tragicul mormânt şi îmi va fi mai bine.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
26
ÎŢI MAI ADUCI AMINTE? Îţi mai aduci aminte acuma oare,
Când mai priveşti visând spre zarea de apus,
Apa care plânge, frunza cum tresare,
Jocuri de lumină ce-n palme ţi s-au pus?
Alei cu plopi subţiri înfipţi ca lumânări,
Cu paşi ce se aştern pe lespezi de lumini,
O salcie boltită murmurând chemări,
Lacul fără unde cu maluri în ruini?
Se topeau în aer arcuri de lumină,
Freamăt lin de umbre căzute peste noi,
Adieri de vânt ca muzică divină,
Navazuta apă ne-mbratişa şuvoi.
Îţi mai aduci aminte, tremura un gând,
Simţind cum zboară o tainică dorinţă,
Să îţi sorb privirea şi sufletul sunând,
În taina vremii, tu umbră de fiinţă?
Totul e-n trecut iar timpu-âncet ne poartă,
Pe răscruci de drumuri ce ne-ndepărtară.
Când destinul ţese viitoarea soartă,
Atunci uitarea în clipe ne măsoară.
DE ZIUA TA De ziua ta pe frunte vreau să-ţi pun,
Cunună de stele visătoare,
Şi din cuvinte calde am s-adun,
Mii de stropi de raze călătoare.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
27
Cuminte lângă tine am să stau,
Din priviri să te adun în mine,
Prin flori ascuns visul am să ţi-l dau,
Să-l sorbi doar din cupe cristaline.
Să asculţi cuvintele aduse,
Din inimă cu mersul ei de ceas,
Bucurii să-ţi fie mereu puse,
Pe drumul vieţii de divinul glas.
TELEFONUL Tu unde eşti? Unde-ai plecat?
Acuma stau şi mă gândesc,
De câte ori eu te-am sunat
Şi ce-am să fac să te găsesc.
Telefonul e de vină,
Ori semnalul nu mai este,
Sau reţeaua este plină
Şi-a picat iar fără veste?
Totul e-n perfectă stare!
Atunci totuşi nu-i acasă,
Telefonul nu-l mai are,
A rămas uitat pe masă.
Poate totuşi este-acasă
Şi nu poate să-l audă!
Cine ştie poate-l lasă,
Mai târziu că să răspundă!
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
28
În final mi se răspunde.
E un apel nerăbdător
Şi tresar că mă surprinde,
Melancolic, visător.
LUNA Ca o pată de mistere,
Acum luna încet se şterge,
De pe cerul fără stele,
Obosită de cât merge.
De cu seară până-n zori,
A privit de sus tăcută,
Ce-a văzut i-a dat fiori,
Şi e-n continuare mută.
Pe pământ nici-o mişcare,
Aparent aşa se vede,
Totul e numai visare,
De idile şi regrete,
Palidă, fără sclipire,
Ea oftează supărată,
C-a rămas fără iubire,
Aşa vreme îndelungată.
Singură şi-atât de rece,
În mişcarea sa cerească,
Printre stele încet trece,
Cine, ce să mai iubească.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
29
Însă-n gând se consolează,
N-a iubit de-a lungul vieţii,
Iar acuma doar visează,
Cum o vor iubi poeţii.
PLÂNGI SUFLETE… Plângi suflete cu lacrimi arzătoare
Gândurile stinse ce din minte-ţi pleacă,
Amintiri plutesc spre-ntinsa depărtare,
Când aeriene ape te îneacă.
Cuprins cu braţe de nesfârşite amăgiri,
Aşterni tăcerea ca necuprinsă plasă,
De ochiuri goale şi dorinţe să înşiri,
Uitări senine când timpul lin apasă.
Îţi plângi eternitatea în lumini de rouă,
Din umbra revărsat-a nopţilor ape,
Mergi spre alte lumi necunoscute nouă,
Lăsând întunecimea ce vrea să te îngroape.
SINGURĂ VEI FI Ai să-mi vezi tristeţea de ochii îi deschizi,
Gândurile moarte, visele distruse,
Căci viaţa-i ca o şoaptă şi aş vrea să-mi prinzi,
Inimă cum bate, lacrimile stinse.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
30
Acum ochii mei sunt trişti, iar ai tăi sunt duri,
Cât-amărăciune sufletu-mi adună,
Inima-mi tresare ca frunza în păduri,
Când stelele din cer Luna o cunună.
Aşa cum mă priveşti, de parc-am fi străini,
Vei privi tăcută într-o dimineaţa,
Cum visele dispar din ochii tăi senini
Şi încet apun speranţele în ceată.
Vei simţi tăcută ce-am simţit şi eu,
Când am plâns iubirea destrămată-n iarnă,
Şi-ai să vezi apoi regretele mereu,
Când paşii tăi făcuţi viaţa ţi-i răstoarnă.
Singură vei fi în timpul care trece,
Şi-ţi vei aminti cu regrete-amare,
Omul ce-ai pierdut şi-ai lăsat să plece,
Ce a fost mai scump în viaţa trecătoare.
Atunci eu voi trece cu ochii-nlăcrimaţi
Şi priviri pierdute, singur pe cărare,
În noapte se vor stinge paşii legănaţi,
Pe nisipul rece-n tristă depărtare.
GÂNDURI În clipe lungi de nopţi neadormite,
Mă întreb în gânduri pline de dureri,
Ce izvor stige dorinţe cumplite,
Cu murmur dulce de line mângâieri?
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
31
Apele uitării tremurând puţin,
Cu valuri reci în tulbure cântare,
Încet vor strânge suspin după suspin,
Şi amintiri cu semne de-ntrebare.
TREC CLIPELE… Noaptea-ncet se lasă şi sufletu-mi suspină,
Cu lacrimi necuprinse la oricare cuvânt,
În foşnete de vânturi sub raze de lumină,
Mă pierd în singurătate pe acest pământ.
Stau acum de piatră, în cruntă nemişcare
Şi în noaptea tristă mereu clipele măsor,
Cum se duc din viaţă spre veşnica uitare,
Acum sufletu-mi suspină la trecerea lor.
Trec clipele uşor şi-adie un vânt rece,
În sufletele noastre cu chin neantrerupt,
Ca valul ce se sparge când furtuna trece,
Cu gemete în noapte iubirile s-au rupt.
Şi în tăcuta noapte când orele adună,
Pierdute gânduri prin minte rătăcind,
Doar apuse visuri se plimbă împreună,
Prin marea amintire cu doruri clipocind.
Când viaţa lin se scurge spre tragicul apus,
La sânul tău să strângi amintiri trecute,
Cu clipe de plăcere în care noi ne-am pus,
Visurile noastre, dorinţele pierdute.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
32
Gândurile-mi pleacă din mintea legănată,
De vise uimitoare cuprinse de un dor,
Simţind curgând prin mine timpul de-altă dată,
Prins în spaţiale unde, încet am să mor.
SINGURĂTATE E-atâta singurătate în jurul meu,
Că am uitat de mine şi de tot ce-am fost.
Şi-mi plâng tăcut acum tristeţile din greu
Şi gândul despre al existenţei mele rost.
E-atâta singurătate şi tot te chem,
Cu stins glas de speranţe neamplinite,
O simt în golu-mi suflet ca pe un blestem,
Plângând întunecat în gânduri pustiite.
E-atâta singurătate în jurul meu,
O simt în mine ca un greu descântec
Şi nu ştiu acum, dacă sunt s-au am fost eu,
Clipa de-ntristare plânsă de un cântec.
E-atâta singurătate şi-adun în gând
Tot ce-a fost rămas din zilele trecute
Şi mă topesc apoi în noapte stând,
Ca umbra tremurând în păduri tăcute
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
33
MĂ-NTREB MEREU Mă-ntreb mereu de unde vii, te duce unde,
Pe neînţelese drumuri a ta menire.
Prinsă în rotirea tacutelor secunde,
Ai fost şi eşti în viaţă strop de rătăcire.
Privind în noi eu văd asemănări profunde,
De vise neamplinite, clipe de-amăgire
Şi viaţa ce acum avem, ne tot ascunde,
Acelaşi om cătând un drum spre fericire.
Tot mai visez şi-acum la clipele senine,
Când am sorbit încet paharul cu otravă,
Cuprins de-o mare sete ce aveam în mine,
Să-ţi ofer iubirea pe-a sufletului tavă.
SINGUR Mă simt atât de singur,
Întro lume aşa pustie,
Cerul odată aşa de pur,
M-apasă în lentă agonie.
Aud şoapte ce îmi spun să plec
Şi să uit de această lume,
Un pas voi face şi am să trec,
În altă lume fără urme.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
34
NOAPTE DE VIS Stau în vânt şi întuneric,
Privind cerul plin de stele,
Puse într-un joc feeric,
Ca o salbă de mărgele
Noapte-i plină de magie,
Somnu-ncet îmi dă târcoale,
Visul vrea şi el să fie,
Venit pe Lacteea cale.
Ochii-nchisi şi capul aplecat,
În vraja visului stelar,
Adorm pe flori în chip de pat,
Pierdut în spaţiu milenar.
STELARĂ VIAŢĂ… Stelară viaţă în şoapte simboluri,
Sfârşite mişcări în sens neantrerupt.
Stă soarele şi tac norii în stoluri,
Ca lacrime amare de suflet s-au rupt.
Reci sclipiri în spaţiu emisferic,
Jocuri în umbră şi lumină, e greu,
Rece infinit, străpuns întuneric,
Un spaţiu vid acum e sufletul meu.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
35
E ORA… E ora când auzi nespusele greşeli,
Incolore şoapte, clipele ce poartă,
Ascunse gânduri, dorinţe să înşeli,
Uitate zile de mine şi de soartă.
În noaptea de tăcere, strâns la pieptul său,
Aud ursita în liniştea deplină,
Şi simt cum pier încet părerile de rău
În adieri cu dansuri de lumină.
Tăcute stele pier cu a lor sclipire
Şi ceasuri sorbite de veşnica uitare,
Visele se scurg cu clipe de-amintire,
Prin mute timpuri cuprinse de mirare.
SĂ POT ACUM… Să pot acum să am ce nu se poate,
Spre lună să înalţ un dor astral,
Să risipesc gândiri înaripate
Şi am să schimb acest destin fatal.
În timpul nostru fără de măsură,
Cu scurse clipe-n linişte profundă,
Un semn aştept de dragoste sau ură,
Purtat de dor pe-a sufletului undă.
Şi ca un vis în somn târziu de noapte
Împletit în gând, îţi voi bea suspinul,
Aşa, ca o chemare de departe,
Ce mi-a întunecat întreg destinul.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
36
Încet, cu calmă şi recunoscută,
Rugă-nălţată a ochilor miraţi,
Să mă grăbesc pe calea cea pierdută,
Din urmă să-ţi ajung paşii-ndepărtaţi.
Pe-alei ce trec în amintirea deasă,
Să te privesc în ochi adânc şi mut,
Să simt curgând prin mine că în transă,
Ziua în care eu atunci te-am cunoscut.
De va cădea privirea mea în tine,
Din ochi-mi plânşi şi gândul tremurat,
Amarul vis ce-i cunoscut de mine,
Lunecând prin spaţiu el m-a tulburat.
Trist mă-ntorc acum pe albele poteci,
Neştiutor învins cu ochii goi,
Când tu pe însingurata-ţi cale treci,
Lăsând să cadă uitarea între noi.
Eu cred acum, de vină-i doar destinul
Ce-a sosit în ziua unei toamne lungi,
Dar a trecut şi a rămas suspinul,
Visuri frânte şi agonii prelungi.
ÎNTREBĂRI Tăcută, mi-ai intrat în suflet,
Ca vis de toamnă argintie,
Auzi al sufletului plânset
Cuprins de adâncă nostalgie?
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
37
Acum, ziua încet se duce
Şi noaptea-n valuri stă să vină,
Ce crezi că poate fi mai dulce
Când inima în piept suspină?
E gândul la timpul ce-a trecut,
Cândva în zilele senine,
Cu soarele pe un cer tăcut,
Pe-alei venind şi eu cu tine.
Şoapte, o strângere de mână,
Seară, dorinţe împletite,
Când noaptea zorile îngână,
În pat cu clipe nedormite.
SE SCURG ZILELE Se scurg zilele.Puţin câte puţin,
În jurul tău e linişte deplină,
Adun în cupe tristeţile când vin,
În palid dans de umbră şi lumină.
În liniştea adâncă de mă scufund,
Port tristeţea pe pânzele tăcerii.
Pe frunte ruina unui vis ascund,
De dor trecut în spaţiul durerii.
Iar sufletu-mi plutind în depărtare,
Lăsând în urmă imensul tău pustiu,
Se pierde-n infinit şi în uitare,
Tu de îl vei plânge va fi prea târziu !
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
38
UN GÂND TÂRZIU… Un gând târziu ce nu se mai ştersese,
Păstrase-n el clipa ultimei dureri.
Şi-n visuri mătăsoase rămăsese,
Tristul răsărit al zilelor de ieri.
Închisă a rămas speranţa nouă,
Cine ştie, poate a murit atunci,
Când clipa s-a oprit spărgând în două,
Oglinda zilei în sunete adânci.
În suflet îmi mai stăruie alături,
Lacrime de-argint în cupe de cleştar,
Iar visele pierdute-n mii de cioburi,
Rupte-au fost duios din gândul meu amar.
Se simte-n aer parfumul tău de crin,
Curgând visat ca apă argintie,
Uitarea se aşterne atât de lin,
E-o mare de tăcere străvezie.
TIMPUL CARE TRECE Timpul care trece, nu pot să-l opresc,
Nici dragostea ce-n mine înfloreşte,
Şi nici dorinţele care se topesc,
La focul când în mine încolţeşte.
Trecut pe linişti veşnic mişcătoare
Venit din nemuriri şi din mistere
Sună-n suflet ca magică ninsoare,
Imensul dor ce-mi creşte în durere.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
39
Vremea, limpezimi în veşnicie,
Oprită-n loc sau poate în mişcare,
Ca anii mei ce-au fost şi o să mai fie,
Doar lacrimi strânse-n plinele pahare.
Rătăcitor în spaţiile albastre
Şi adâncimea nopţilor cu stele,
Mai caut încă sufletele noastre,
Pierdute-n timpul visurilor mele.
PORT AMINTIREA… Port amintirea în gânduri ca o grea perdea,
Iar sufletul în zbateri încet mi se frânge,
În a timpului rotire, prinsă viaţa mea,
Prin neştiute hăuri acum mi se stinge.
Adânci tristeţi am adunat ca o comoară,
Puse-au fost pe-altarul visului neanteles,
Simt cum totul trece ca sunete de vară,
În dansuri de lumina de nimeni înţeles.
Stranie împerechere, înălţimi şi hău,
Nespuselor dorinţe este împotrivă,
Viselor neamplinite cine e călău?
În mână cui a noastră oră e captivă?
Ţesută-i tăcerea între noi cu clipe reci,
Uitarea cuprinde trecutul în neştire,
Pierdutii noştrii paşi pe ascunsele poteci
Spre alte lumi ne duc în stinsă amintire.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
40
SURÂSUL MORŢII…
Surâsul morţii lin m-apasă
Pe buzele de mort livid.
Încă nu ştiu de mai îmi pasă,
Că am trăit ca individ.
Pierdut în lume-ameţitoare,
Un vis în noapte risipit,
Aud cum sufletul îmi moare,
Plecând spre tristul asfinţit.
Pierdute, sufletele goale,
Cu lacrime amare plâng,
În neştiute nopţi de jale,
Când stelele pe cer se strâng.
În fir tors de ursitoare,
Când şi-al meu suflet a fost prins,
În lume - val în nemişcare
Acum el zace-n groape stins.
O lume fără nopţi divine,
O lume tristă - nu-i a mea
Atât cât a mai rămas din mine,
Mă plânge licărind o stea.
ETERNA Noaptea stelele în valuri cad,
Din infinitul cer - e unic,
Pe nesfârşitul astrelor vad,
Îmi curge sufletul cucernic.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
41
Prin praful drumului de stele,
În liniştea eternă trece,
Carul visurilor mele,
În valuri de lumină rece.
Stele galbene cu lungi plete
Apar în veşnică mişcare,
În urma lor rămân buchete,
Lacrimi reci şi sclipitoare.
Din Soare în colţ de Univers,
Vin snopi de raze descusute,
Ce trec sonor ca un ritm de vers,
Spre alte lumi necunoscute.
Undeva, un ceas universal,
Bate timpul în ritm necunoscut,
Ritm tăcut de spaţiu abisal,
Care nimeni nu l-a cunoscut.
EŞTI VISUL…
Eşti visul ce-a venit la mine,
În lume n-am ştiut că eşti
Cu ochi ca nopţile senine
Şi stele-n bolţile cereşti.
În ochi eu văd tot infinitul
Cu visele cuprinse-n el,
Ţi-aud dorinţa şi tumultul,
Închise-n sufletul rebel.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
42
Îţi simt neliniştile din gând
Flăcări ce-n suflet îţi tresar,
Dorinţe mute în piept strângând,
Aduse de un vânt hoinar.
Inima îţi simt bătând constant,
Ritm şi sunete de astre,
Lungi chemări pierzându-se în neant
Şi-n tăcute nopţi albastre.
Chemări confuze, de plăcere,
Mă atrag ameţitoare,
În liniştea din încăpere
Unde timpul sens nu are.
Împreunaţi ca două şoapte
Pierduţi în pat cu mii de flori,
Totul va începe în noapte,
Cu clipe-adânci când mă-nfiori.
DOAR AMINTIREA
De stai acum şi-asculţi atentă,
Auzi glasul zilelor de toamnă,
Luna ai s-o vezi privind absentă,
Cu aere de mare doamnă.
O cameră priveşte, goală,
În care timpul stă să moară,
Pe pat cu cearceafuri ca o coală,
În care noi am stat odinioară.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
43
Totul a rămas doar amintirea,
Iubirii noastre acum defuncte,
În urmă de-mi întorc privirea,
Văd doar zile şi cu nopţi pierdute
Cuprinşi în tăcute recitaluri,
Zbuciumati ca o culme de talaz
Atunci, ne lăsam purtaţi pe valuri,
Suspinând de-agonie şi extaz.
ACUM TIMPUL… Acum timpul îmi este un străin,
Venit e de nu se ştie unde,
Încet cobor, spre tine am să vin,
Pe scara tăcutelor secunde.
Privesc atent în spaţiul din jur
Şi gânduri sting ca un greu păcat.
Plutind în vis pe undă de azur,
Spre tine vin şi spun că n-am uitat,
Când pierduţi sub curba aurorii
Alunecând pe râuri de bazalt,
Prinşi fiind sub incidenţa orii,
Vrăjiţi, noi mai făceam un salt.
Salt solemn prin alte lumi tăcute,
Cuprinse-n sfera nemişcării lor,
Veşnicia zilelor trecute,
Un plâns de clipe ce se pierd sonor.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
44
În noaptea asta timpul sideral,
Prin noi e scurs în minute repezi,
Şi sigur vom dispare ca un val,
Zdrobit de atemporale lespezi.
ÎN LUME NIMENI… În adierea nopţilor profunde,
Adorm în mine tristeţile de ieri,
Plânse vise încep să se confunde,
Cu începutul tăcutelor dureri.
Şi clipele adun de altă dată,
Noaptea în trista mea singurătate,
Fruntea-mi rece se lasă aplecată,
De gânduri triste şi îndurerate.
Apele uitării încep să curgă,
Cu pierdute zile amintiri în gol,
Când ochii mei încep să plângă,
Visurile frânte ce dispar în stol.
În noaptea când stelele au adormit
Strălucind pe cer de atâta vreme,
Simt cum trec regretele necontenit,
În lume nimeni nu e să mă cheme.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
45
TRECERE ÎN NEFIINŢĂ Tu viaţă, ce mult te iubesc,
Şi tot atât de rău îmi pare,
E timpul să te părăsesc,
La a morţii reci chemare.
Atât cât voi mai rămâne,
Într-o lume trecătoare,
Să am timp să îţi pot spune,
Sufletul ce mult mă doare.
Căci te las şi am să plec
Într-o lume fără soare,
Doar cu umbre ce se întrec
În eternă nemişcare.
Acolo unde totu-i rece
Şi nu e nici-o visare,
Unde coasa morţii trece,
Printre ceţuri mişcătoare.
De unde nimeni n-a venit,
Şi nici nu o să mai vină
Eu voi fi pus la răstignit,
De moartea cea divină.
Îmi voi da sfârşitul tragic,
La al morţii sărut rece.
Într-o lume, adânc magic,
Încet sufletu-mi va trece.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
46
În întunecimea nopţii,
Nimic fiind în eternitate,
Ascult simfonia morţii
În ecouri repetate.
Să nu plângi, să nu regreţi,
Dus pe calea veşniciei,
Sunt în lumea celor drepţi,
Cântă-mi odă bucuriei.
Te poţi consola cu gândul,
Ca toţi vor lua acelaşi drum.
Sigur vor vedea amurgul,
Cum l-am văzut şi eu acum.
MURITORUL Încet vine ziua, clipa când se moare,
Şi în urmă am să las, tot ce pătimesc.
Iar a mea durere ce-i atât de mare,
De sufletul mi-l soarbe, ca să nu trăiesc.
Cruntă-mi este soarta, plină de durere,
Cu-atâta suferinţă care m-a zdrobit,
Zilnic când se umple inima cu fiere
Şi în palmă-mi cade capul obosit.
Priveşte-mă acum, eu sunt muritorul,
Venit pe-această lume pentru-a suferi,
Să nu cunosc iubire şi ce este dorul,
Născut am fost acum, doar pentru a pieri.
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
47
Când vine noaptea şi ziua-ncet dispare,
Pierind uşor în neguri, caldele lumini,
Lacrimile mele, grele şi amare,
Ca sunete dispar în aspre-ntunecimi.
Apuse au fost şi clipele frumoase
Ca stelele din noapte ce dispar sau mor,
Când soarele apare cu raze mătăsoase
Sufletu-mi dispare ca vântul călător.
MAREA În larg de orizonturi întinsa mare sună
Cu valuri ce se zbat şi-ndeamna ca să iei
Răcoarea lor profundă din nopţile cu lună
Când vântul te-nfioara ca şoapta unor zei
Să ai braţele întinse spre cerul de azur
Şi să cuprinzi în ele palida chemare
De sunete marine sub cerul atât de pur
Venind din orizonturi cu valuri călătoare
Lină se aşterne ritmic pe nisip o undă
Chemand cu şoapte păsări ce plutesc alene
Pe-ntinderea albastră, ca umbre se afundă
Puzderie de păsări cu glasuri de sirene
Când soarele se lasă spre zarea de apus
Şi-n larg se-aud ţipând gingaşii albatroşi
Din tainice adâncuri, cătând peştii ce s-au dus
Delfini apar prin valuri cu ochi întunecoşi
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
48
CUPRINS
Prefaţă 3
Eu vin 7
Cad ore-n noapte 7
Pe fruntea mea 8
Ce dorinţe 9
Sub fereastră 10
Am s-adun din timp… 10
Mersul meu 11
Rezemat de nor 12
Lacul spart 12
Am rătăcit… 13
Amurg 14
Nocturnă 14
Singurătate 15
Când noaptea întârzie-n amurg 16
Tăcerea... 16
Pe ţărm... 17
În mână am o creastă de amiază 18
Viaţa, teribil cataclism uman 19
Valul nopţii 20
Tristeţea pare o statuie 20
Am adunat mergând... 21
Plânge timpul 22
Eu sunt aici... 23
Aud o strigare? 24
Afară-i trist... 24
Când florile... 25
Îţi mai aduci aminte? 26
De ziua ta 26
Telefonul 27
Marin Voicu _________________________Tristeţi ancestrale
49
Luna 28
Plângi suflete... 29
Singură vei fi 29
Gânduri 30
Trec clipele... 31
Singurătate 32
Mă-ntreb mereu... 33
Singur 33
Noapte de vis 34
Stelară viaţă... 34
E ora... 35
Să pot acum... 35
Întrebări 36
Se scurg zilele 37
Un gând târziu... 38
Timpul care trece... 38
Port amintirea... 39
Surâsul morţii... 40
Eterna 40
Eşti visul... 41
Doar amintirea 42
Acum timpul... 43
În lume nimeni... 44
Trecere în nefiinţă 45
Muritorul 46
Marea 47
Corectura: Lenuş Lungu Coperta: Carmen Moldovanu
Prepress: Carmen Moldovanu
Ediţie apărută şi îngrijită sub egida administraţiei site-ului Cronopedia
http://lenusa.ning.com
Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin autorului şi site-ului Cronopedia.
Reproducerea - integrală sau parţială - a lucrării şi difuzarea ei pe cale electronică sunt autorizate
pentru folosul privat al cititorului şi pentru scopuri necomerciale.
ISBN: 978-606-8246-67-3
Tipărit la Docucenter scan.print.copy Tel./fax: 0234 570889
www.docucenter.ro
Administraţie Cronopedia
MANAGER: Lenuş Lungu
REDACTOR-ŞEF: Ioan Muntean REDACTIOR: Mihaela sauciuc
Procesare şi suport IT
Ioan Muntean