1

Capitolul I : Consideraţii generale privind măsurile procesuale.

1. Noţiune şi caracterizare.

Dreptul procesual penal este acea parte a dreptului public intern care

cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează procesul penal. Ştiinţa

dreptului procesual penal studiază procesul penal, respectiv întreaga activitate

procesuală şi procedurală desfăşurată de către organele judiciare penale şi părţi,

precum şi raporturile dintre ele, din momentul iniţial al constatării faptelor ce

constituie infracţiuni, până în momentul final al aplicării şi executării pedepselor

şi a celorlalte măsuri penale, celor care se fac vinovaţi de comiterea lor, şi

cuprinde totalitatea formelor ce determină organizarea, competenţa şi procedeele

utilizate de organele judiciare penale în cercetarea, urmărirea şi judecarea

infractorilor, precum şi în aplicarea pedepselor sau a celorlalte măsuri cu caracter

penal şi punerea lor în executare1.

În cursul procesului penal pot surveni anumite impedimente, obstacole sau

dificultati de natura a periclita eficenţa activităţii judiciare. Din acest motiv, dacă

nu se iau măsuri, învinuitul sau inculpatul lăsat în libertate ar putea savârşi în

continuare alte infracţiuni, după cum ar putea să îngreuneze stabilirea adevărului,

prin ştergerea urmelor, coruperea martorilor, falsificarea unor înscrisuri sau

mijloace de probă sau chiar să dispară încercând să împiedice aplicarea sancţiunii

penale2.

Pentru a se evita astfel de inconveniente, în procedura penală au fost

instituite măsurile procesuale ca mijloace care asigură eficenţa procesului penal.

Prin luarea acestor măsuri se urmăreşte buna desfăşurare a procesului penal şi

atingerea scopului acestei activităţi judiciare, acela de a constata la timp şi în mod

complet, faptele ce constitute infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o

infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovaţiei sale3.

1 Gr.Theodoru, Drept procesual penal, partea generală, Ed. “Cugetarea” Iasi, 1996, p. 17;2 Gheorghiţă Mateuţ, Tratat teoretic şi practic de procedură penală, partea generală vol.I, Ed. C.H.Beck ,2007, p. 22;3 Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal: partea generală, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, p. 383;

2

În doctrină, noţiunii de “măsuri procesuale” i s-au atribuit mai multe

definiţii, care conţin în esenţă aceleaşi elemente. Astfel, unii autori4 susţin că

măsurile procesuale sunt mijloace de constrângere folosite de organele judiciare

penale pentru garantarea executării pedepsei şi repararea pagubei produse prin

infracţiune, precum şi pentru asigurarea îndeplinirii de către părţi a obligaţiilor

lor procesuale.

Într-o altă definiţie măsurile procesuale sunt apreciate ca fiind instituţii de

drept procesual penal care constau în anumite privaţiuni sau constrângeri

personale sau reale, determinate de condiţiile şi împrejurările în care se

desfăşoară procesul penal.5

Se observă că, în definiţiile prezentate, autorii surprind ca element

definitoriu pentru măsurile procesuale, elementul de constrângere sau de

privaţiune. Întradevăr, cele mai multe măsuri procesuale constau în privaţiuni sau

constrângeri mai mult sau mai puţin drastice. Totuşi, s-a aratat că nu toate

măsurile procesuale au în componenţă elemente restrictive sau privative, o parte a

doctrinei6 considerând, pe bună dreptate, că elementul de privaţiune nu este

caracteristic măsurilor procesuale în ansamblul lor, scopul luării acestor măsuri

fiind acela de a ajuta şi asigura realizarea procesului penal, nu cel de

constrângere. De altfel, unele dintre măsurile procesuale (măsurile de ocrotire) nu

presupun nici o acţiune de constrângere, ci urmăresc protejarea anumitor

categorii de persoane care, datorită privării de libertate sau a restrângerii libertăţii

învinuitului sau inculpatului pe parcursul procesului penal, ar rămâne fără

îngrijire.

Prin urmare, într-o definiţie mai sintetică, se apreciază că măsurile

procesuale sunt acele mijloace legale pe care le pot folosi oganele judiciare pe

parcursul procesului penal în scopul general al asigurării desfăşurării normale şi

al realizării finalităţii acestui proces.7

4 Gr. Theodoru, op. cit., p.191;5 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală, Ed. Academiei,Bucureşti, 1975,p. 308;6 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. I şi II, Bucureşti, 2001, p. 399;7 Anca Lelia Lorincz, Drept procesual penal, Partea generală, Ed. Univers Juridic, Bucureşti, 2008, p. 204;

3

Instituţia măsurilor procesuale priveşte numai activitatea judiciară, nefiind

posibilă luarea măsurilor procesuale nici înainte de declanşarea procesului penal,

nici în cadrul actelor premergătoare, nici după stingerea procesului penal. Cu alte

cuvinte, măsurile procesuale se pot dispune numai după începerea urmăririi

penale şi până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. În mod

excepţional, pentru anumite raţiuni şi în condiţii strict limitate de lege, unele

măsuri procesuale se menţin temporar şi după stingerea procesului penal8.

Având în vedere că luarea lor este condiţionată de existenţa unor

situaţii de fapt ori împrejurări, măsurile procesuale au şi caracter provizoriu,

putând fi revocate sau încetând de drept când fiinţarea lor nu mai este necesară

pentru disciplinarea conduitei participanţilor la procesul penal.

Implicând restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi,

măsurile procesuale trebuie să fie proporţionale cu situaţia care le-a determinat şi

să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii [art. 53 alin. (2) din

Constituţie]9. Din această cauză, cadrul măsurilor procesuale este precis delimitat

prin lege.

2. Categorii de măsuri procesuale.

În funcţie de criteriul folosit, măsurile procesuale pot fi clasificate după

cum urmează:

a) după valoarea socială asupra căreia se îndreaptă, acestea sunt personale şi

reale. Măsurile cu caracter personal privesc, de regulă, persoana făptuitorului şi

vizează limitarea drepturilor sau libertăţii sale, dar şi alte persoane, care nu fac

parte din sfera participanţilor la procesul penal (persoanele aflate în îngrijirea

8 Potrivit art. 245 alin. (3) şi art. 249 alin. (2), procurorul poate dispune menţinerea măsurilor asigurătorii şi după încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, măsuri care se consideră de drept desfiinţate dacă persoana vătămată nu introduce acţiune civilă în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la comunicare. De asemenea, când, potrivit art. 346 alin. ultim şi art. 353 alin. (3), instanţa pronunţă achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b) ori încetarea procesului penal pentru cazurile prevăzute în art.10 lit. f) şi j), măsurile asigurătorii se menţin obligatoriu, ele încetând de drept numai dacă persoana vătămată nu introduce acţiune civilă în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.;9 A.Şt. Tulbure, Procedură penală română. Partea generală, vol. I, Ed. Omnia Uni-S.A.S.T., Braşov, 1998, p. 346;

4

persoanelor reţinute sau arestate). Acestea sunt: măsurile preventive, liberarea

provizorie, măsurile de siguranţă şi măsurile de ocrotire.

Măsurile cu caracter real vizează patrimoniul şi au ca obiect limitarea

dreptului făptuitorului, al părţii responsabile civilmente şi al detentorului de a

dispune de bunurile pe care le deţin, în baza dreptului de proprietate ori a altui

titlu. Din această categorie fac parte măsurile asigurătorii (sechestrul şi poprirea),

restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare;

b) după faza procesuală în care pot fi luate, distingem între măsuri care

pot fi dispuse numai în faza de urmărire penală (reţinerea) şi măsuri care pot fi

dispuse în tot cursul procesului penal (arestarea, obligarea de a nu părăsi

localitatea sau ţara, liberarea provizorie, măsurile de ocrotire, măsurile de

siguranţă etc.);

c) în funcţie de persoana vizată, măsurile procesuale pot fi de două feluri:

cele care privesc numai persoana învinuitului sau inculpatului (măsurile

preventive, măsurile de siguranţă, măsura liberării provizorii) şi cele care vizează

alte persoane (măsurile de ocrotire, măsurile asigurătorii luate asupra bunurilor

persoanei responsabile civilmente, restituirea lucrurilor etc.)10;

d) după organul care le ia, deosebim între măsuri dispuse de organele

judiciare şi măsuri luate de organe extrajudiciare (autoritatea competentă a lua

măsurile de ocrotire);

e) în funcţie de scopul urmărit prin luarea lor, acestea pot fi măsuri de

constrângere (arestarea, măsurile de siguranţă, sechestrul) şi măsuri de ocrotire.

Cea mai importantă clasificare este însă cea dată de Codul de procedură

penală, care împarte aceste măsuri în măsuri preventive şi alte măsuri procesuale

(măsurile de ocrotire, măsurile de sigurnţă, măsurile asiguratorii şi restabilirea

situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii).

10 I. Istrate, Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesual penale, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1984, p. 25;

5

Capitolul II : Măsurile de siguranţă în procesul penal

1. Noţiunea de măsuri de siguranţă

Noţiunea de măsuri de siguranţa are un înţeles comun, de uz general şi un

înţeles tehnic, aparţinând limbajului juridic. În sens comun prin măsuri de

siguranţă înţelegem măsurile luate pentru realizarea unei ambianţe lipsite de

primejdie, măsuri de pază, măsuri de prevedere.

În sens tehnic, juridic, prin măsuri de siguranţă se desemnează o categorie

de sancţiuni penale cu scop eminamente preventiv, aplicabile persoanelor care

comit fapte prevăzute de legea penală şi prezintă o stare de pericol social.11

Aşezate în cap. I, teza VI, art. 111-118 Cod penal, partea generală /art 109-

113 noul Cod penal12, măsurile de siguranţă sunt acele sancţiuni de drept penal,

concepute de doctrina penală şi prevăzute de legiuitor ca mijloace de luptă

suplimentare în combaterea infracţionalităţii, care au ca scop înlăturarea unei stări

de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni. Din această enunţare

rezultă că prin luarea măsurilor de siguranţă se urmăreşte atât un scop direct

(imediat), cât si unul indirect (mediat).

Astfel, finalitatea imediată (directă) a luării oricărei măsuri de siguranţă

este înlăturarea unei stări de pericol.

Legea penală română nu defineşte starea de pericol social, cum o face, spre

exemplu legiuitorul italian, care în art. 203 Codul penal iatalian prevede că “în

sensul legii penale este periculoasă persoana responsabilă sau iresponsabilă, care

a comis vreuna din faptele prevăzute de legea penală şi care este probabil că va

comite noi fapte prevăzute de lege ca infracţiuni.”

În literatura juridică, încercările de definire a stării de pericol social

pornesc de la ideea că anumite stări privind persoana făptuitorului sau anumite

11 Viorel Pasca, Măsurile de siguranţă – sancţiuni penale, Ed. Lumina Lex, 1998, p. 27;12 Legea nr. 301/2004 (noul Cod penal), publicată în „Monitorul oficial al României", partea I, nr. 575 din 29 iunie 2004, rectificată în „Monitorul oficial al României" nr. 303 din 12 apr. 2005;

6

lucruri având legătură cu fapta săvârşită de el, prezintă o ameninţare pentru viitor,

întemeind concluzia că făptuitorul poate reitera comportamentul antisocial13.

Înlăturarea stării de pericol social presupune preexistenţa acesteia, iar

măsura de siguranţă apare ca un remediu, un mijloc prin care starea de pericol

este înlăturată şi înlocuită cu o stare de siguranţă pentru ordinea de drept.

Nu este necesar ca prin luarea măsurii de siguranţă să se realizeze şi

înlăturarea cauzei obiective care generează starea de pericol, ci numai ca această

stare obiectivă să fie pusă sub control, pentru a nu mai reprezenta un pericol

pentru valorile ocrotite de legea penală. Astfel prin luarea măsurii internării

medicale, deşi se urmăreşte îmbunătăţirea stării de sănătate a făptuitorului, nu

înseamnă că boala poate fi eradicată, este suficient să se îmbunătăţească

simptomatologia bolii pentru ca manifestările făptuitorului să nu mai genereze

pericol pentru ordinea de drept.

În justificarea acestui scop măsurile de siguranţă se iau pe o durată

nedeterminată, ele având legitimitate atâta timp cât starea de pericol persistă.

Dacă scopul imediat (direct) priveşte prezentul - starea de pericol existentă

la momentul luării măsurii de siguranţă - scopul mediat (indirect) priveşte

viitorul, măsurile de siguranţă fiind menite a preîntâmpina săvârşirea faptelor

prevăzute de legea penală. Măsurile de siguranţă au astfel o funcţie de prevenţie

specială împiedicând reiterarea comportamentului ilicit de către făptuitorul faţă

de care se iau astfel de măsuri.

Preîntâmpinarea săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală înseamnă

"a pune un obstacol în calea realităţii din care decurge starea de pericol şi a o

împiedica să conducă sau să contribuie la săvârşirea unor astfel de fapte"14.

13 A. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea generală, ediţia a IV-a revizuită, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2004, p. 295-303;14 V. Dongoroz., Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 208;

7

2. Condiţii generale pentru luarea măsurilor de siguranţă

Luarea măsurilor de siguranţă este urmarea existenţei a două premise: una

obiectivă - comiterea unei fapte prevăzute de legea penală - şi alta subiectivă:

periculozitatea socială a făptuitorului. Doar existenţa cumulativă a celor două

condiţii justifică luarea unor măsuri de siguranţă, lipsa oricăreia dintre ele

excluzând posibilitatea luării acestora.

a) Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală

Astfel, măsurile de siguranţă se iau numai faţă de persoanele care au comis

fapte prevăzute de legea penală (art. 111 alin. 2 C. pen.)

Prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală se încalcă preceptul

normei juridice şi este perturbată ordinea de drept.

Achitarea inculpatului pe motiv că fapta nu există, nu a fost săvârşită de

inculpat, ori nu este prevăzută de legea penală exclude luarea unei măsuri de

siguranţă faţă de acesta.

Pentru luarea unei măsuri de siguranţă este suficient să se săvârşească o

faptă prevăzută de legea penală, nefiind necesar ca aceasta să fie infracţiune. Între

noţiunea de "faptă prevăzută de legea penală" şi noţiunea de "infracţiune" există o

diferenţă15 ca de la gen la specie. Orice infracţiune este o faptă prevăzută de legea

penală, dar nu orice faptă prevăzută de legea penală este infracţiune. Numai dacă

fapta prevăzută de legea penală este săvârşită cu vinovăţie şi prezintă pericol

social constituie infracţiune. Pe cale de consecinţă şi comiterea unei fapte care nu

prezintă pericolul social al unei infracţiuni conform art.18¹ justifică luarea unei

măsuri de siguranţă, deoarece între starea de pericol specifică situaţiilor în care se

iau măsuri de siguranţă şi pericolul social al infracţiunii există diferenţieri în ce

priveşte originea lor cu totul diferită.

Pericolul social al faptei reprezintă gradul de lezare al valorilor sociale

ocrotite de legea penală, pe când pericolul social necesar luării măsurilor de

siguranţă exprimă o prognozare asupra comportamentului viitor al făptuitorului,

15 V. Dongoroz, op. cit., p. 254;

8

existând temerea justificată că va reitera comportamentul ilicit. Dacă luarea

măsurilor de siguranţă este justificată de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea

penală, cu atât mai mult luarea lor se justifică în situaţiile în care fapta prevăzută

de legea penală constituie infracţiune.

Fapta prevăzută de legea penală poate fi o acţiune sau o inacţiune. Este

indiferent dacă fapta s-a consumat realizându-se toate cerinţele prevăzute de

norma juridică penală de incriminare, sau dacă a rămas în faza de tentativă, dacă

şi tentativa este prevăzută de legea penală16. În cazul în care tentativa nu este

prevăzută de legea penală, nu se pot lua faţă de făptuitor măsuri de siguranţă

chiar dacă acesta ar prezenta o stare de pericol social care îndreptăţeşte concluzia

că în viitor acesta va comite faptele prevăzute de legea penală.

De asemenea, tentativa absolut improprie nu justifică luarea unei măsuri de

siguranţă, deoarece aceasta nu constituie o faptă prevăzută de legea penală aşa

cum rezultă din prevederile art. 21 alin. 3 C. Pen.: "Nu există tentativă atunci

când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este datorită modului cum a fost

concepută executarea" .

Instigarea neurmată de executare constituie o faptă prevăzută de legea

penală (art. 29 C. pen.) şi justifică luarea unei măsuri de siguranţă, chiar dacă ea

este nepedepsită în condiţiile art. 29 alin.2 C. pen.

Măsurile de siguranţă pot fi luate chiar dacă fapta a fost comisă în

condiţiile prevăzute de art. 44 - 51 C. pen., respectiv când există o cauză care

înlătură caracterul penal al faptei respective, aceasta neconstituind infracţiune.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, exclud de regulă vinovăţia

făptuitorului şi în lipsa acesteia fapta nu poate constitui infracţiune, însă în

materialitatea ei fapta rămâne drept faptă prevăzută de legea penală şi justifică

luarea unor măsuri de siguranţă. Iresponsabilitatea (art. 48 C. pen.) înlătură

caracterul penal al faptei şi indică în cele mai frecvente cazuri necesitatea luării

unei măsuri de siguranţă cu conţinut medical-curativ (obligarea la tratament

medical sau internarea medicală). O singură cauză care înlătură caracterul penal

16 A. Boroi, Gh. Nistoreanu, op. cit., p. 303;

9

al faptei exclude aplicarea măsurilor de siguranţă: minoritatea făptuitorului (art.

50 C. pen). Faţă de minorii care nu răspund penal nu se iau măsuri de siguranţă,

faţă de aceştia dipunându-se luarea altui tip de sancţiuni penale, si anume luarea

de măsuri educative.

În situaţiile în care există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei

măsurile de siguranţă se iau izolat, fără ca făptuitorului să i se poată aplica vreo

pedeapsă. Tot în mod izolat pot fi luate măsuri de siguranţă şi în cazul în care

intervine vreuna din cauzele care înlătură răspunderea penală ori executarea

pedepsei, cum ar fi: amnistia, prescripţia răspunderii penale, graţierea, prescripţia

executării pedepsei, retragerea plângerii prealabile ori împăcarea părţilor, precum

şi atunci când survin cauze de nepedepsire prevăzute fie în partea generală a

Codului penal, fie în partea specială a acestuia.

b) Existenţa stării de pericol

Aşa cum am arătat mai sus luarea măsurilor de siguranţă este condiţionată

de existenţa unei stări de pericol social, cerinţă ce rezultă din interpretarea

prevederilor art. 111 alin. 1 C.pen., potrivit cărora “măsurile de siguranţă au ca

scop înlăturarea unei stări de pericol social”.

Aceasta stare exprimă un complex de împrejurări legate de persoana

făptuitorului (boală psihică, dependenţa alcoolică etc.) aflate într-o stare

relaţională cu comportamentul infracţional trecut, prezent şi posibil în viitor al

acestuia17.

Lupta împotriva criminalităţii nu ar putea fi completă şi eficientă dacă

legea penală nu ar reacţiona firesc şi corespunzător împotriva acestor realităţi

denumite stări de pericol, care se înscriu în cauzalitatea faptelor prevăzute de

legea penală, ori constituie urmări ale acestora.

Unii autori consideră că, pentru a lua o măsură de siguranţă, este necesar

"să existe două stări de pericol social, una actuală, efectivă, care trebuie

înlăturată, materializată în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală,

17 Viorel Pasca, op.cit., p. 108;

10

precum şi alta, care trebuie prevăzută, constând în perspectiva repetării unor

astfel de fapte (şi ele cu semnificaţie penală) conturată în raport cu comportarea şi

cu starea psihică a persoanei respective" 18.

În doctrina juridica însă, se consideră că este eronat să se vorbească de

două stări de pericol social. În realitate cele două aspecte fiind faţate ale aceleiaşi

stări complexe, denumită periculozitate socială a făptuitorului. Periculozitatea

socială a făptuitorului se materializează prin fapta comisă, dar numai aceasta nu

poate justifica luarea unei măsuri de siguranţă, câtă vreme nu există pericolul

repetării unui comportament asemănător.

Se poate face o distincţie însă, între o stare de pericol a infractorului

(periculozitate subiectivă) şi o stare de pericol a lucrurilor care au legătură cu

fapta comisă (periculozitate obiectivă)19. Această distincţie merită a fi reţinută.

Starea de pericol social relevată de deţinerea lucrurilor care au legătură directă cu

fapta comisă (periculozitatea obiectivă) este prezumată20, confiscarea bunurilor

enumerate de art. 118 C. pen. fiind obligatorie, fapt dedus din formularea

imperativă a acestei norme juridice ("'sunt supuse confiscării" ).

În literatura juridică s-a mai arătat că această prezumţie legală este absolută

(juris et de jure), cu excepţia bunurilor care au servit ori au fost destinate să

servească la săvârşirea infracţiunii, în situaţia în care făptuitorul ar putea să

combată prezumţia legală, dovedind că deţinerea lucrului nu implică existenţa

unei stări de pericol social21, de unde concluzia, că în aceste cazuri prezumţia

legală este simplă.

Periculozitatea subiectivă decurgând din stările de boală psihică,

intoxicaţie alcoolică sau substanţe stupefiante, din abilitate ori nepregătire

profesională, ori prezenţa infractorului în anumite localităţi sau medii sociale nu

este prezumată, fiind necesară dovedirea existenţei acesteia. Sarcina probatorului

incumbând organelor judiciare. În acest sens organele de cercetare penală şi

18 L. Margocsy, "Regimul juridic al internării medicale" , Dreptul, nr. 9-12/1990 p. 165;19 C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală , Ed. ALL, Bucureşti, 1997,p. 587;20 V. Papadopol," Confiscarea specială în practica judiciară" , R.R.D., nr. 5/1983, p. 36;21 G. Antoniu şi colab., Practica judiciară penală, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1990, p. 168;

11

instanţele de judecată au obligaţia de a administra orice mijloace de probă,

solicitând şi opinia specialiştilor asupra stărilor pe care le prezintă făptuitorul,

evoluţiei acestora, urmând să aprecieze în raport de toate datele cauzei în ce

măsură există pericolul repetării comportamentului antisocial.

În luarea măsurilor de siguranţă cu caracter medical curativ, un rol

important îl are expertiza medico-legală, aceasta nu constituie însă unica şi

absolută probă22 pentru dovedirea stării de pericol social. Stabilirea cauzalităţii

fenomenelor vieţii psihice şi a implicaţiilor acestora asupra comportamentului

uman, reprezintă "problema cea mai dificil de obiectivat şi concretizat în

probaţiunea ştiinţifica sau, mai exact în furnizarea probei medicale"23.

Pentru a măsura activitatea expertului şi a fundamenta concluziile acestuia

este necesar ca organele judiciare sa ofere cât mai multe date privind condiţiile şi

împrejurările în care făptuitorul a comis fapte prevăzute de legea penală, conduita

sa anterioară şi antecedentele sale, vechimea bolii şi tratamentele urmate,

frecvenţa consumului de substanţe toxice şi modul de reacţie al făptuitorului sub

influenţa acestor substanţe sau în caz de abstinenţă forţată etc.

În aceste cazuri, luarea măsurilor de siguranţă este lăsată la aprecierea

instanţelor de judecată, care vor decide în raport de ansamblul probelor

administrate.

Într-un singur caz legiuitorul român pare să fi prezumat o stare de

periculozitate subiectivă, prin reglementarea imperativă a luării măsurii de

siguranţă a obligării la tratament medical în cazul săvârşirii infracţiunii de

transmitere intenţionată a sindromului imunodeficitar dobândit (art. 309 C. Pen).

În acest caz, periculozitatea subiectivă decurgând din boala care o prezintă

făptuitorul, se obiectivează prin comportamentul intenţionat al făptuitorului,

generând o stare de pericol care justifică luarea unei asemenea măsuri de

siguranţă, din raţiuni ce ţin mai mult de protejarea altor persoane, decât cele care

ţin de tratamentul făptuitorului, a cărui boală, până în prezent, este incurabilă.

22 N. Volonciu, op. cit., p. 180;23 VI. Beliş şi colab., „Tratat de Medicina legala”, Ed. Medicala, Bucuresti 1995., p. 845;

12

Măsurile de siguranţă prevăzute de art. 112 C.pen sunt următoarele:

a) obligarea la tratament medical;

b) internarea medicală;

c) interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie

ori o altă ocupaţie;

d) interzicerea de a se afla în anumite localităţi;

e) expulzarea străinilor;

f) confiscarea specială;

g) interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată;

Cadrul legal al măsurilor de siguranţă a fost completat prin Legea 4/2008

privind prevenirea si combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor

sportive, cu o nouă măsură – interzicerea accesului la competiţii sau la jocuri

sportive24.

3. Măsurile de siguranţă ca măsuri procesuale

Dintre toate aceste măsuri de siguranţă, au caracter procesual: obligarea la

tratament medical, internarea medicală şi interzicerea accesului la competiţii sau

la jocuri sportive.

Potrivit art.162 alin.l C.pr.pen.25, dacă procurorul care efectuează sau

supraveghează urmărirea penală, constată, în cursul urmăririi penale, că

învinuitul sau inculpatul se află în vreuna dintre situaţiile arătate în art. 11326 sau

11427 C.pen., sesizează instanţa care, dacă este cazul, dispune luarea, în mod

provizoriu, a măsurii de siguranţă corespunzătoare. În cursul urmăririi penale,

măsura de siguranţă poate fi dispusă pe o durată ce nu poate depăşi 180 de zile. În

24 Legea 4/2008 publicată în “Monitorul Oficial” nr. 24 / 11 ianuarie 2008;25 Art.162 C.pr.pen., aşa cum a fost modificat prin Legea nr.281/2003 şi prin Legea nr.356/2006;26 Potrivit art. 113 din Cp., dacă făptuitorul, din cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societae, el poate fi obligat a se prezenta în mod regulat la tratament medical până la însănătoşire. Când persoana faţă de care s-a luat această măsură nu se prezintă regulat la tratament, se poate dispune internarea medicală. Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la pedeapsa închisorii, tratamentul se efectuează şi în timpul executării pedepsei;27 In art. 114 din C.p. se arata că, în cazurile în care făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman si se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internarii într-un institut medical de specialitate până la însănătoşire.

13

cursul judecăţii măsura de siguranţă corespunzătoare este dispusă, de asemenea,

în mod provizoriu de instanţa de judecată.

Determinate de starea de pericol social rezultată din săvârşirea unei fapte

prevăzute de legea penală în cauzalitatea căreia s-a înscris boala sau intoxicarea

cronică prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, măsurile de sigu-

ranţă ale obligării la tratament medical sau internare medicală trebuie să fie luate

oportun, operativ, fără întârziere, oricare ar fi stadiul în care se găseşte procesul

penal. Astfel, s-ar permanentiza existenţa acestora şi riscul ca ele să contribuie la

săvârşirea altor fapte prevăzute de legea penală, ceea ce ar fi potrivnic raţiunii şi

scopului celor două măsuri de siguranţă28.

De aceea legea - art. 113 alin. 4 şi art. 114 alin. 2 din Codul penal - a pre-

văzut posibilitatea luării lor în mod provizoriu de către instanţa de judecată în

cursul urmăririi penale sau al judecăţii de îndată ce a fost evidenţiată starea de

pericol.

În opinia unor autori29, convertirea acestor sancţiuni de drept penal cu

caracter medical-curativ în măsuri procesuale penale este posibilă şi se explică

datorită naturii lor, acestea având un pronunţat caracter de proteguire a

făptuitorului şi un redus caracter de constrângere, ele luându-se şi în interesul

făptuitorilor, nu numai în interesul apărării sociale. Alţi autori30 susţin însă că

obligarea la tratament medical (art. 113 C. pen.) şi internarea medicală (art 114

C.pen.) sunt indiscutabil măsuri de constrângere, deoarece prin ele se aduce o

restrângere sau chiar o privare de libertate a persoanei şi pot fi impuse împotriva

voinţei persoanei în cauză, prin forţa coercitivă organelor de stat abilitate în acest

scop, iar tot ceea ce se impune contrar voinţei unei persoane, chiar dacă

finalitatea urmărită este şi ocrotirea sănătăţii persoanei în cauză nu poate fi

apreciat decât ca o măsură de constrângere.

28 Horia Diaconescu,” Cu privire la posibilitatea procurorului de a sesiza instanţa de judecată, cu luarea măsurilor de siguranţă a obligării la tratament medical şi a internării medicale prevăzute de art.113 şi art. 114 din Codul Penal ” în R.D. nr. 8/2003, p. 16429 I. Neagu, Nota în R.R.D., nr. 1/1979, p. 44-46; în acelaşi sens, V. Pàtulea, Nota,în R.R.D.,nr. 1/1979,p 46-47;30 Viorel Pasca, op.cit., p. 118;

14

Deşi ambele opinii sunt bine argumentate şi susţinute, consider ca fiind

întemeiată prima opinie exprimată, deoarece prin luarea măsurilor de siguranţă cu

caracter medical-curativ în cadrul procesului penal se urmăreşte ca făptuitorul sa

fie supus unui tratament medical, în scopul însănătoşirii sale, sau cel puţin pentru

ameliorarea simptomatologiei pe care o prezintă, de unde rezultă că trăsătura

principală a măsurilor este aceea de proteguire a făptuitorului, acestea luându-se

şi în interesul lui, nu numai în interesul apărării sociale. De asemenea instanţa nu

poate hotărî asupra tratamentului de urmat, acesta urmând a fi stabilit de medic,

potrivit normelor deontologiei medicale, iar pentru acele tratamente pentru care

se cere consimţământul pacientului, acesta nu poate fi suplinit prin hotărârea

instanţei judecătoreşti31.

3.1. Obligarea la tratament medical

Cadrul juridic de reglementare a acestei măsuri de siguranţă cuprinde

norme de drept penal substanţial, cuprinse in Partea Generală a Codului Penal

(art. 113 C. Pen.), dar şi în Partea Specială a Codului Penal (art. 309 si 309¹ C.

pen.), precum şi norme de drept procedural penal (art. 162, 245,249,429-435 şi

437 C. pr. pen.).

Măsura de siguranţă, prin dispoziţiile art. 113 C. pen., se dispune dacă

făptuitorul, din cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante

sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societate, şi constă în

obligaţia impusă acestuia de a se prezenta în mod repetat la tratament medical,

până la însănătoşire, la locul si datele fixate pentru tratament.

Aşa cum reiese din dispoziţiile prevăzute, această măsură poate fi luată

dacă persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă

fapta este sau nu infracţiune, prezintă pericol pentru societate din cauza unei boli,

intoxicări cronice prin alcool, stupefiante ori alte substanţe asemănătoare, iar

instanţa aprecieză că, prin obligarea făptuitorului la tratament medical, starea

31 Gh. Nistoreanu, Drept procesual penal, Partea Generală, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1994, p. 124;

15

anormală a acestuia va înceta şi aceasta nu va mai săvârşi fapte prevăzute de

legea penală.

Obligaţia impusă prin constrângerea juridică a făptuitorului implică atât

îndatorirea de a se prezenta, cât şt îndatorirea de a urma repetat tratamentul, ceea

ce înseamnă prezentarea la data şi locul fixat de organele sanitare.

Prin obligaţia impusă făptuitorului, organele judiciare nu fixează data,

locul şi nici modul de efectuare a tratamentului, acestea fiind stabilite de

instituţiile sanitare abilitate în acest scop, astfel că obligaţia de a se supune

tratamentului dispusă de organele judiciare se concretizează prin actele de

dispoziţie ale organelor administrative de specialitate (direcţia sanitară şi unitatea

desemnată).

3.1.1 Luarea provizorie a măsurii obligării la tratament medical

Măsura obligării la tratament medical poate fi luată în cursul urmăririi

penale sau cel al judecăţii cu caracter provizoriu (art 113 alin. 4 C pen), iar

potrivit art. 162 C.pr.pen., numai instanţa este îndrituită să dispună luarea acestei

măsuri.

Obligarea provizorie la tratament medical în cursul urmăririi penale sau al

judecăţii este considerată o măsura procesuală, fiind reglementată în Titlul IV

Cap. II al Părţii Generale a Codului de procedura penala, sub denumirea "Alte

măsuri procesuale", în secţiunea II, referitoare la "Luarea măsurilor de ocrotire şi

de siguranţă". Obligarea provizorie la tratament medical are, deci, o dublă natură

juridică: de drept penal substanţial, ca măsură de siguranţă, şi de drept procesual,

ca măsură procesuală32.

Condiţiile33 care trebuie îndeplinite pentru a se lua măsura de siguranţă a

obligării la tratament medical cu caracter procesual, prevăzute în Codul de

procedură penală, sunt:

a) să fie început procesul penal;

b) să existe o cauză de boală din cele prevăzute de lege;

32 Gh. Nistoreanu. op. cit. p. 38;33 Anca Lelia Lorincz, op. cit., p. 236;

16

c) învinuitul sau inculpatul să prezinte pericol pentru societate, datorită

acestei boli.

Condiţia, potrivit căreia această măsură poate fi luată "în cursul procesului

penal" necesită unele precizări. Instanţa, la propunerea procurorului, poate

dispune luarea provizorie a măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical

doar după începerea urmăririi penale. O asemenea măsură nu poate fi dispusă în

faza actelor premergătoare (art. 224 C. pr. pen.), deoarece prevederile art 162 C.

pr. pen. se referă la persoana învinuitului sau inculpatului. Măsura nu se poate lua

pe o durată mai mare de 180 de zile.

Obligarea la tratament medical poate fi luată şi în cazul în care a fost

dispusă soluţia încetării urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, cu

excepţia cazurilor în care scoaterea de sub urmărire penală a fost dispusă pe

temeiurile prevăzute în art. 10 lit. a (fapta nu există) , lit. b (fapta nu este

prevăzută de legea penală) şi lit. c (fapta nu a fost săvârşită de inculpat)34.

În cazul când în cursul urmăririi penale se constată că învinuitul nu a

săvârşit el fapta pentru care este cercetat sau aceasta nu există ori nu este

prevăzută de legea penală, procurorul va sesiza instanţa, pentru ca aceasta să

dispună revocarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical, chiar

dacă învinuitul este un bolnav periculos, întrucât faţă de el nu se pot lua măsuri

de siguranţă, deoarece lipseşte una din condiţiile esenţiale prevăzute de art 111 C.

pen.: săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Într-un asemenea caz, procurorul va sesiza organele competente, pentru a

lua măsuri de asistenţă, potrivit legii nr.487 din 11 iulie 2002 privind sănătatea

mintală şi protecţia persoanelor cu tulburări psihice, modificată şi completată prin

Legea nr.600/2004.

De asemenea, măsura poate fi dispusă şi în cazurile de reluare a urmăririi

penale, ca urmare a restituirii cauzei procurorului de către instanţa de judecată, în

vederea refacerii sau completării urmăririi penale, ori ca urmare a extinderii

acţiunii penale sau a procesului penal, precum şi în cazurile de redeschidere a

34 Ion Neagu, op. cit., p 429;

17

urmăririi penale prin infirmarea actelor de scoatere de sub urmărire penală sau

încetare a acesteia (art. 270 şi urm. C. pr. pen.).

În cursul judecăţii, instanţa poate dispune luarea provizorie a măsurii de

siguranţă a obligării la tratament medical atât din oficiu, cât şi la cererea

procurorului.

Instanţa de judecată poate dispune luarea măsurii în cursul judecăţii în

primă instanţă şi numai până la terminarea cercetării judecătoreşti. În acest sens

consideră unii autori35 că trebuie înţelese prevederile art. 162 C. pr. pen., deşi ele

fac referire la expresia "în cursul procesului penal" .

După terminarea cercetării judecătoreşti şi trecerea la dezbaterea în fond a

cauzei, instanţa nu va mai dispune măsuri cu caracter provizoriu, ci va dispune

măsuri care vor deveni definitive şi executorii odată cu rămânerea definitivă a

hotărârii. La fel, în cursul judecăţii în căile de atac împotriva hotărârii

judecătoreşti, dacă se dispune o asemenea măsură de siguranţă, ea nu poate avea

caracter provizoriu, ci doar caracter definitiv.

Instanţa va dispune asupra luării provizorii a măsurii de siguranţă de

obligare la tratament medical prin încheiere şi nu prin sentinţă, numai după

ascultarea învinuitului sau inculpatului în prezenţa apărătorului şi a procurorului

(art. 162, alin.1¹ C.pr.pen.).

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie necesară luării măsurii, şi anume

să existe o cauză de boală din cele prevăzute de lege, trebuie făcute de asemenea,

anumite precizări.

Legătura de cauzalitate dintre boală, ca fenomen biologic şi

infracţionalitate, ca fenomen de devianţă socială, constituie obiect de studiu şi

domeniu de aplicaţie practică pentru ştiinţe ca medicina legală, psihiatria şi

psihologia judiciară, criminologie, sociologia judiciară, şi, nu în ultimul rând,

pentru ştiinţele juridice, care integrează în concepte cu valoare juridică,

rezultatele cercetărilor ştiinţifice privitoare la acest aspect.

35 Viorel Pasca, op.cit., p. 144;

18

Cauzalitatea biologică contribuie la aprecierea cauzalităţii juridice, plecând

de la studiul interrelaţiei dintre cauză şi efect, ca şi al condiţiilor ce intervin în

această relaţie, deoarece, din multiplii factori implicaţi în producerea unui efect,

medicul va izola pe cei cu semnificaţie cauzal-biologică în rezultatul produs şi

prin aceasta, implicit, pe cei cu semnificaţie de conduită antisocială ilicită36.

În reglementarea măsurilor de siguranţă, legiuitorul nu a mai dezvoltat un

concept juridic propriu pentru stările patologice, preferând noţiunile generice de

"boală" (art 113 C. pen.) şi "bolnav mintal" (art 114 C.pen.). Boala în sine nu

reprezintă o stare de pericol în sensul art 111 C. pen., ea justifică luarea unor

asemenea măsuri doar dacă este asociată cu un comportament infracţional prezent

şi potenţial a fi dezvoltat ulterior.

Datorită faptului că în cuprinsul art. 113 şi 114 C. pen. sunt utilizaţi

termeni diferiţi pentru a desemna natura cauzelor care generează starea de

pericol, unii autori afirmă că natura acestor cauze este diferită în cazul obligării la

tratament medical faţă de internarea medicală37.

Nu se consideră că o asemenea afirmaţie este validă. Faptul că în cuprinsul

art. 113 C. pen. legiuitorul se referă la boală ori intoxicaţie cronică prin alcool,

stupefiante sau alte asemenea substanţe, iar în cuprinsul art. 114 C. pen. se referă

la bolnavii mintal ori toxicomani, nu îndreptăţeşte concluzia că geneza stării de

pericol este diferită în cazul celor două măsuri de siguranţă. Nu geneza stării de

pericol diferenţiază cele două măsuri de siguranţă, ci intensitatea stării de pericol.

Obligarea la tratamentul medical se dispune faţă de un subiect cooperant, a cărui

simptomatologie poate fi ameliorată sau tratată în mod ambulator, pe când

internarea medicală se dispune faţă de un subiect necooperant, care se sustrage

tratamentului ambulator, nu poate fi lăsat fără pază ori a cărui simptomatologie

reclamă un tratament intensiv, care nu poate fi efectuat decât în condiţii de

internare.

36 VI. Beliş şi colab. Tratat de medicină legală, vol. II, Ed. Medicală, Bucuresti, 1995, p. 704;37 Gh. Nistoreanu, op. cit., p. 65;

19

Legătura dintre boală şi comportamentul infracţional al bolnavului trebuie

dovedită, constituind, de regulă, obiectul expertizei medico-legale.

Condiţia “o cauză de boală prevăzută de legea penală” pe lângă existenţa

unei boli, ca fenomen biologic, prevede, potrivit art. 113 din C.pen., şi

posibilitatea existenţei unei intoxicări cronice prin alcool, stupefiante ori alte

asemenea substanţe.

În ceea ce priveşte alcoolismul, acesta reprezintă un fenomen complex,

individual şi social încadrat în marea grupă a toxicomaniilor, şi este considerat în

prezent a patra problemă mondială de sănătate publică, după bolile cardio-

vasculare, mintale şi cancer. Glosarul Organizaţiei Mondiale al Sănătăţii relevă

trei tipuri principale de alcoolism: consum excesiv episodic (periodic) cu cel

puţin patru episoade acute scurte într-un an; consum excesiv continuu cu peste

douăsprezece intoxicaţii acute pe an şi dependenţa alcoolică (toxicomania),

caracterizată prin nevoia imperioasă de consum zilnic, cu prezenţa simptomelor

de sevraj la întreruperea consumului38.

Amploarea fenomenului şi legătura sa cu fenomenul infracţional a fost

relevată încă din faza incipientă a cercetărilor criminologice moderne, măsurile

de siguranţă privitoare la alcoolici, fiind reglementate încă din secolul trecut, iar

în prezent îşi găsesc locul în majoritatea legislaţiilor penale.

Cercetările criminologice şi statisticile judiciare, chiar dacă nu oferă o

imagine globală asupra interdependenţei dintre alcoolism şi criminalitate, oferă

fără dubiu posibilitatea formulării concluziei că alcoolismul se înscrie între

cauzele şi condiţiile care au determinat, înlesnit sau favorizat comiterea

infracţiunii, date pe care organele de urmărire penală au obligaţia de a le releva în

actele de cercetare penală (art. 202 Cpr.pen.).

Consumul cronic de băuturi alcoolice determină scăderea funcţiilor

superioare de analiză şi a capacităţii de stăpânire asupra pornirilor instinctiv-

emoţionale, favorizând astfel apariţia acestui comportament deviant39, în cadrul

38 T. Ciomea , Medicină legală, Editura Junimea Iaşi, 1980, p. 32;39 P. Brânzei, Itinerar psihiatric, Ed. Junimea Iaşi, 1979, p. 371 -383;

20

căruia se înscrie şi infracţionalitatea, fără ca devianţa să poată fi identificată cu

infracţionalitatea40.

Potrivit Codului Penal, doar beţia completă şi involuntară înlătură

caracterul penal al faptei (art. 49 C. pen.). Beţia voluntară, completă sau

incompletă, preordinată sau ocazională, poate constitui doar o circumstanţă

atenuantă sau agravantă, după caz (art. 49 alin. 2 şi art. 75 lit. c. C. pen.).

Dacă starea de beţie completă involuntară (art. 49 alin. 1 C. pen.) nu

relevă, de regulă, o stare de pericol social de natură să impună luarea unei măsuri

de siguranţă, datorită caracterului întâmplător şi episodic, săvârşirea faptei sub

imperiul consumului voluntar de alcool relevă existenţa unei stări de pericol

social ori de câte ori consumul de alcool îmbracă forma intoxicaţiei cronice.

Starea de pericol social generată de intoxicaţia prin alcool este o stare de

periculozitate ce trebuie dovedită, neputând fi prezumată. Simpla constatare că

fapta a fost comisă sub influenţa alcoolului nu justifică o judecată predictivă

asupra posibilităţii repetării comportamentului infracţional. Este necesar să se

dovedească împrejurarea că făptuitorul prezintă o stare de alcoolism cronic şi în

această stare a avut şi are un comportament infracţional. Deteriorarea psihică

determinată de alcoolismul cronic este reversibilă în mare măsură, prin abstinenţă

şi psihoterapie41, de aceea de regulă şi starea de pericol social este remisibilă, fapt

ce poate determina înlocuirea sau încetarea măsurii de siguranţă.

Numai starea de pericol social relevată de dependenţa alcoolică poate

justifica luarea fie a măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical (art. 113

C. pen.), fie internarea medicală (art. 114 C. pen.).

Intoxicarea cronică cu stupefiante sau cu alte substanţe, constituie de

asemenea un factor care, prin modificările sau tulburările psihice pe care le

generează, determină, înlesneşte sau favorizează comiterea de fapte prevăzute de

legea penală, generând astfel o stare de pericol care reclamă, pe lângă pedepsele

aplicate făptuitorilor, luarea unor măsuri de siguranţă cu caracter medical curativ.

40 R. Boudon şi colab., Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 439-472;41 P. Brânzei, op. cit., p. 518-522;

21

Intoxicaţia cu stupefiante42 nu are ca forme, ce sunt în relaţie cauzală cu

fenomenul infracţional, doar narcofilia ori drogomania, abstinenţa bruscă datorată

întreruperii consumului de drog, ca urmare a imposibilităţii procurării sale,

generează sindromul de sevraj, care se manifestă de asemenea prin tulburări

majore cu destructurarea conştiinţei şi dereglării comportamentale, exprimate în

comiterea unor acte infracţionale în legătură în special cu procurarea drogului

(furturi, tâlhării, acte de violenţă etc).

Legislaţia penală română, prin Legea 143/2000 privind combaterea

traficului si consumului ilicit de droguri,modificătă şi completată prin O.U.G.

nr.121 din 21 decembrie 2006 privind regimul juridic al precursorilor de droguri,

incriminează, sub denumirea de trafic de stupefiante, o largă gama de fapte.

Legiuitorul nu a limitat luarea măsurilor de siguranţă medical curative doar

în situaţiile de intoxicaţie cronică prin alcool sau stupefiante, deoarece o

asemenea limitare ar fi contravenit scopurilor urmărite prin luarea măsurilor de

siguranţă şi ar fi fost în contradicţie cu realitatea, aceasta relevând o multitudine

de substanţe toxice şi de fenomene de dependenţă, determinate de consumul

acestora. O lista de substanţelor toxice este în orice moment incompletă, ea

cuprinzând atât substanţe naturale vegetale sau minerale, cât şi substanţe de

sinteză, multe dintre acestea cu caracter medicamentos, dar al căror consum poate

da fenomene de dependenţă.

Lista toxicomaniilor rămâne şi ea permanent deschisă, cercetările

psihiatrice tinzând să declare că structura toxicomaniilor nu depinde numai de

natura produselor toxice consumate, ci şi de stările create subiectului de

consumul unor substanţe fără caracter toxic, dar care creează o stare de

dependenţă, aşa-numitele "toxicomanii fără droguri" , conduite de origine

nevrotică în care obişnuinţa produce efecte similare consumului de substanţe

toxice43.

42 Asupra acestor forme, P. Brânzei, op. cit., p. 283-296;43 T. Ciomea, op. cit., p. 425;

22

Referitor la cea de a treia condiţie necesară luării măsurii de siguranţă a

obligării la tratament medical, şi anume învinuitul sau inculpatul să prezinte

pericol pentru societate datorită bolii ori intoxicaţiei cu alcool, stupefiante sau

alte substanţe, am făcut precizările necesare în cadrul prezentării condiţiilor

generale pentru luarea măsurilor de siguranţă.

3.1.2 Luarea definitivă a măsurii obligării la tratament medical

În luarea definitivă a măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical,

deosebim două situaţii: o primă situaţie atunci când măsura obligării la tratament

medical s-a luat în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau în cursul

judecăţii, conform art. 113 alin. 4 C. pen. şi art. 162 C. pen., şi o altă situaţie,

atunci când măsura obligării la tratament medical nu a fost luată în mod

provizoriu. În cazul în care obligarea la tratament medical s-a luat în mod

provizoriu în cursul urmăririi penale, ea va deveni definitivă odată cu

confirmarea ei de către instanţă.

Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical poate însoţi o

pedeapsă sau poate fi luată ca o măsură de sine stătătoare. Confirmarea măsurii în

situaţiile în care instanţa a fost investită cu judecarea infracţiunii comise de

inculpat, se va face prin sentinţa prin care instanţa se pronunţă asupra vinovăţiei

sau nevinovăţiei făptuitorului. Instanţa va putea să-l condamne pe inculpat

dispunând aplicarea unei pedepse şi va confirma măsura de siguranţă a obligării

la tratament medical sau, dimpotrivă, va putea să-1 achite pe inculpat, constatând

că există o cauză care înlătură caracterul penal la faptei, ori va putea să dispună

încetarea procesului penal. În acest caz din urmă, doar va confirma măsura de

siguranţă a obligării la tratament medical luată în mod provizoriu în cursul

urmăririi penale. Instanţa de judecată nu va putea confirma însă, măsura obligării

la tratament medical în situaţiile în care va dispune achitarea inculpatului pe

motiv că fapta nu există, nu este prevăzută de legea penală sau nu a fost săvârşită

de inculpat.

23

Tot prin hotărâre de condamnare va confirma instanţa şi măsura de

siguranţă a obligării provizorii la tratament medical, luată în mod provizoriu de

instanţă prin încheiere, în cursul cercetării judecătoreşti.

Atunci când măsura obligării la tratament medical nu a fost luată în mod

provizoriu în cursul procesului penal, instanţa poate dispune luarea acestei măsuri

prin hotărârea de condamnare a inculpatului.

Se poate pune problema dacă luarea definitivă a măsurii obligării la

tratament medical se poate face de către instanţele de control judiciar cu ocazia

soluţionării căilor de atac ordinare: apel şi recurs. În doctrina juridică44 se

consideră că răspunsul nu poate fi decât afirmativ şi soluţia nu poate fi decât

aceeaşi pentru toate măsurile de siguranţă.

Motivele de apel nu sunt expres şi limitativ enumerate de lege. Este însă

indiscutabil că luarea greşită a unei măsuri de siguranţă şi, pe cale de simetrie,

neluarea ei, constituie un motiv de nelegalitate sau neaplicare a sancţiunilor

penale.

De asemenea, controversată este şi problema dacă obligarea la tratament

medical poate fi dispusă în soluţionarea căilor de atac declarate de inculpat.

Unele instanţe au considerat că măsura de siguranţă a obligării la tratament

medical poate fi luată în recursul declarat de inculpat, fără a i se agrava prin

aceasta situaţia în propriul său recurs45.

Este indiscutabil, măsura de siguranţă a obligării la tratament medical

constituie o sancţiune penală, cu caracter coercitiv, de natură a aduce o

restrângere libertăţii persoanei, şi aplicarea ei în căile de atac promovate de

inculpat constituie o încalcare a principiului non reformatio in pejus46,

fundamental în judecata în căile de atac şi consacrat legislativ prin prevederile

art. 372 şi 3858 C. pr. pen., motiv pentru care se consideră, pe bună dreptate, că o

asemenea măsură de siguranţă, chiar dacă este şi în favoarea inculpatului, nu

44 Viorel Pasca, op.cit., pag. 148;45 T. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 69/1978, cu Note aprobative de I. Neagu şi V. Pătulea în R.R.D. nr. 1/1979, p. 44 -47;46 V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu de practică judiciara penala pe anii 1981-1985, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1986, p. 259;

24

poate fi aplicată în căile de atac promovate de inculpat. De altfel, inculpatul nu ar

putea justifica un interes procesual câtă vreme un asemenea tratament poate fi

urmat în mod voluntar de către acesta.

Cu caracter de noutate, la luarea măsurii obligării la tratament medical,

persoana la care se referă măsura are dreptul de a cere să fie examinată şi de un

medic specialist desemnat de aceasta, ale cărui concluzii sunt înaintate instanţei

de judecată iar, la data rămânerii definitive a hotărârii, şi direcţiei sanitare

judeţene (art. 429 alin. 11)47.

De asemenea, în ceea ce priveşte asistenţa juridică a învinuitului sau

inculpatului arestat ori reţinut chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost

dispusă măsura de siguranţă a obligării la tratament medical ori internarea

medicală, aceasta este obligatorie (art. 171 alin 2)48.

3.1.3 Punerea în executare a obligarii la tratament medical

Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical nu presupune

existenţa unei condamnări, putând fi aplicată şi în situaţiile în care se dispune

achitarea inculpatului, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea procesului

penal.

Punerea în executare a măsurii de siguranţă a obligării provizorii la

tratament medical se face de către instanţa care a dispus luarea acestei măsuri

(art. 435 C. pr. pen.).

Situaţia este diferită în funcţie de împrejurarea dacă măsura de siguranţă

însoţeşte sau nu pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă.

În situaţia în care persoana în privinţa căreia s-a luat măsura de siguranţă a

obligării la tratament medical a fost totodată condamnată la pedeapsa închisorii

cu executare în regim de detenţie sau execută o altă pedeapsă în stare de deţinere,

comunicarea se face administraţiei locului de deţinere, care va asigura

tratamentul medical necesar în cadrul unităţilor Administraţiei Naţionale a

47 Art. 429 alin. 11 a fost introdus prin art. I pct. 210 din Legea nr. 356/2006;48 Alin. 2 al art. 171 a fost modificat prin art. I pct.98 din Legea nr. 356/2006;

25

Penitenciarelor. Instanţa nu trebuie să indice locul şi condiţiile în care urmează a

se efectua tratamentul medical, stabilirea acestora fiind de competenţa

administraţiei locului de deţinere49.

În situaţia în care persoana obligată la tratament medical nu execută o

pedeapsă privativă de libertate, comunicarea va fi făcută direcţiei sanitare din

judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această

măsură50, care, la rândul ei, va comunica de îndată persoanei faţă de care s-a luat

măsura obligării la tratament medical unitatea sanitară la care urmează să i se

facă tratament.

Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical luată printr-o hotărâre

definitivă se pune în executare de către judecătorul delegat cu executarea de la

instanţa de executare. Instanţa de executare este prima instanţa de judecată, cu

excepţia hotărârilor pronunţate în primă instanţă de către Curtea Supremă de

Justiţie, care se pun în executare, după caz, de Tribunalul Municipiului Bucureşti

sau de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti (art. 418 C.pr. pen.).

Instanţa de executare comunică persoanei faţă de care s-a luat măsura

obligării la tratament medical că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea

sanitară la care urmează să i se facă tratamentul, atrăgându-i-se atenţia că, în caz

de nerespectare a măsurii luate, se va dispune internarea medicală.

Cu alte cuvinte, la momentul la care este înaintat extrasul de pe dispozitiv

însoţit de copia raportului de expertiză medico-legală direcţiei sanitare judeţene,

se emite şi o adresă către persoana obligată la tratament medical, prin care

acesteia i se pune în vedere să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care se

va efectua tratamentul, după ce se va stabili de către direcţia sanitară judeţeană

care va fi această unitate.

49 T.S., s.p., dec.nr.3334/ 1974, în R.R.D., nr.6, 1976, p. 69;50 Facem precizarea că, prin raportare la Hotărârea de Guvern nr. 862 din 28 iunie 2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii Publice (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 iulie 2006) şi Regulamentul din 18 iulie 2006 de organizare şi funcţionare a autorităţilor de sănătate publică judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 28 iulie 2006), direcţiile de sănătate publică judeţene au fost restructurate în autorităţi de sănătate publică judeţene. În aceste condiţii, în perspectiva elaborării noului Cod de procedură penală, se impune, de lege ferenda, utilizarea în procedura penală a terminologiei actuale, respectiv, autoritate de sănătate publică judeţeană ori a municipiului Bucureşti;

26

Măsura obligării la tratament medical se ia pentru o perioadă

nedeterminată, pe parcursul executării urmând a se stabili, în funcţie de urmările

tratamentului aplicat, momentul încetării acestei măsuri.

Prin Legea nr. 356/2006, textul art. 429 C. proc. pen. a fost modificat, fiind

adăugat alin. (11), în care se prevede că, la luarea măsurii obligării la tratament

medical, persoana la care se referă măsura are dreptul de a cere să fie examinată

şi de un medic specialist desemnat de aceasta, ale cărui concluzii sunt înaintate

intanţei de judecată, iar la data rămânerii definitive a hotărârii, şi direcţiei sanitare

prevăzute în alin. (1).

În doctrina juridică, unii autori51 consideră că în mod greşit a fost introdus

acest text în cadrul art. 429 C. proc. pen. Acest articol se referă la punerea în

executare a măsurii de siguranţă, care a fost deja luată, printr-o hotărâre

definitivă, după cum reiese din alin. (1); or, dispoziţia cu privire la dreptul

persoanei la care se referă măsura priveşte procedura de luare a măsurii obligării

la tratament medical. În aceste condiţii, autorii susţin ca aceste dispoziţii nu îşi au

locul în acest text de lege, care priveşte punerea în executare a hotărârii.

Se arată, totodată, în text, că la rămânerea definitivă a hotărârii, concluziile

medicului specialist desemnat de condamnat vor fi înaintate şi direcţiei sanitare

din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat măsura.

În legătură cu executarea obligării la tratament medical, unele obligaţii

revin şi unităţii sanitare la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea

tratamentului medical52. Astfel, potrivit art. 430 C.pr.pen., unitatea sanitară

menţionată mai sus este obligată să comunice instanţei de executare:

a) dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma

tratamentul;

b) sustragerea de la efectuarea tratamentului după prezentare;

51 Nicolae Volonciu, Raluca Moroşanu, “Codul de procedură penală comentat – executarea hotărârilor judecătoreşti”, Editura Hamangiu 2007, p. 50; 52 Ion Neagu, op. cit., p. 417;

27

c) când măsura dispusă de instanţă nu este sau nu mai este necesară, însă

pentru înlăturarea stării de pericol pe care o prezintă persoana obligată la

tratament este indicat un alt tratament;

d) dacă pentru efectuarea tratamentului medical este necesară internarea

medicală.

Trebuie observat că tratamentul medical la care urmează a fi supusă

persoana faţă de care s-a luat măsura de siguranţă a obligării la tratament medical

este stabilit de medicii de la unitatea medicală la care se va executa măsura53.

Tratamentul este personalizat şi depinde de conduita persoanei obligate la

tratament medical şi de evoluţia bolii, deci este posibilă apariţia unor modificări,

inclusiv necesitatea internării medicale. Urmarea unui alt tratament sau internarea

medicală sunt, deci, propuse motivat de medicii specialişti de la unitatea

medicală, dar, potrivit art. 431 C. proc. pen., decizia aparţine instanţei, pe baza

raportului medico-legal efectuat de unităţile competente din reţeaua de instituţii

medico-legale.

În cazul când unitatea sanitară nu se află în circumscripţia instanţei care a

dispus executarea, comunicarea prevăzută la lit. b-d se face judecătoriei în a cărei

circumscripţie se află unitatea sanitară54.

3.1.4 Înlocuirea şi încetarea obligării la tratament medical

Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical se ia pe timp

nedeterminat până la însănătoşirea făptuitorului sau cel puţin până la ameliorarea

stării acestuia.

În timpul executării măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical

pot să apară împrejurări care să impună modificarea tratamentului, înlocuirea

obligării la tratament medical cu internarea medicală sau încetarea acestuia.

53 Nicolae Volonciu, Raluca Moroşanu, op. cit., p. 52;54 Se poate observa existenţa unor inexactităţi de ordin terminologic în cuprinsul art. 430 alin. 2, text în care legiuitorul face referire la "judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară" în condiţiile în care, potrivit art. II din Legea nr. 281/2003, termenul rază teritorială se înlocuieşte cu termenul circumscripţie ori de câte ori se referă la instanţele judecătoreşti şi la parchetele de pe lângă acestea. în aceste condiţii, în perspectiva elaborării noului Cod de procedură penală, se impune, de lege ferenda, utilizarea în legea de procedură penală a terminologiei actuale, respectiv, circumscripţie în loc de rază teritorială;

28

Instanţa de executare sau judecătoria în a cărei circumscripţie se află

unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuare tratamentului

medical poate dispune fie înlocuirea tratamentului medical, fie internarea

medicală, când:

a) făptuitorul se sustrage de la efectuarea tratamentului medical;

b) măsura dispusă de instanţă nu este sau nu mai este necesară, însă pentru

înlăturarea stării de pericol pe care o prezintă persoana obligată la tratament, este

indicat un alt tratament;

c) pentru efectuarea tratamentului medical este necesară internarea

medicală.

Despre toate aceste incidente în cursul executării, unitatea sanitară la care

făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea tratamentului medical, va sesiza

instanţa de executare sau, după caz, judecătoria în a cărei rază teritorială se află

unitatea medicală, sesizare ce va fi efectuată după regulile generale prevăzute la

art. 460 C. proc. pen., dar completate cu dispoziţiile speciale ale art. 431 din

acelaşi cod.

Primind acestă comunicare, instanţa va dispune în mod obligatoriu

efectuarea unui raport medico-legal cu privire la starea de sănătate a persoanei

faţă de care este luată măsura de siguranţă55, deoarece executarea oricărei măsuri

de siguranţă presupune cunoaşterea stării de pericol, cauza şi specificul ei,

precum şi cunoaşterea remediului.

Întrucât efectuarea raportului medico-legal este obligatorie în toate

situaţiile la care face referire textul de lege, se pune problema ce se va întâmpla

în situaţia în care persoana obligată la tratament medical nu se prezintă la

instituţia medico-legală în vederea examinării sale de către comisia medico-

legală. În practică s-au conturat două opinii, una în sensul că nu există mijloace

prevăzute de lege pentru a se putea proceda la constrângerea persoanei să se

prezinte la unitatea medico-legală pentru a fi examinată de comisia medico-

legală. Cu toate acestea, efectuarea expertizei medico-legale este obligatorie, ca

55 Alin. (1) al art. 431 este reprous astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 211 din Legea nr. 356/2006;

29

atare, cauza nu se poate soluţiona în lipsa raportului medico-legal, astfel că

expertiza se va efectua, dar va avea la bază numai înscrisurile medicale

referitoare la persoana asupra căreia s-a luat măsura de siguranţă.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa C.E.D.O., arătându-se într-o cauză că

este necesară evaluarea situaţiei actuale a persoanei considerate alienate, prin

examinarea sa la data judecării cauzei, însă atunci când persoana respectivă

refuză să se prezinte pentru a fi examinată, este necesară evaluarea unui medic

specialist, pe baza dosarului pacientului56.

Într-o altă opinie s-a considerat că se poate apela la mijloacele de

constrângere prevăzute de Codul de procedură penală, respectiv la amendarea

persoanei faţă care s-a luat măsura obligării la tratament medical, conform art.

198 alin. (3) lit. f) C. proc. pen., pentru împiedicarea efectuării expertizei, sau la

emiterea unui mandat de aducere prin care se ordonă organelor de poliţie să

prezinte persoana la care se referă mandatul la sediul unităţii medico-legale. În

doctrină se consideră că dispoziţiile art. 183-184 C. proc. pen. nu sunt incidente

în cauză, deoarece textul art. 183 priveşte numai situaţiile în care scopul aducerii

cu mandat a persoanei respective îl constituie ascultarea sau prezenţa acesteia în

faţa instanţei de judecată sau a organului de urmărire penală, iar, pe de altă parte,

persoanele aduse cu mandat, potrivit art. 183 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., nu pot

rămâne la dispoziţia organului judiciar decât timpul strict necesar pentru audierea

lor, în afară de cazul când s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivă a

acestora57. Pe de altă parte, dacă legiuitorul ar fi dorit ca, atunci când se dispune

efectuarea unei expertize medico-legale în vederea stabilirii necesităţii internării

medicale, să se poată apela la mijloace de constrângere, ar fi putut prevedea acest

lucru în mod expres în text, cum este cazul expertizei psihiatrice obligatorii,

prevăzută de art. 117 alin. (2) C. proc. pen.

56 CEDO, cauza Varbanov c. Bulgariei, hotărârea din 5 octombrie 2000, în C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2006, pag 324. Cauza priveşte o persoană considerată ca “alienată”.57 Nicolae Volonciu, Raluca Moroşanu, op. cit., p. 55;

30

Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical poate fi înlocuită cu

măsura de siguranţă a internării medicale, în cazul agravării situaţiei medicale a

bolnavului sau în cazul nerespectării de către acesta a tratamentului medical, dar

de către instanţa de judecată, doar cu avizul comisiei medicale competente

conform art. 162 alin. (4) C. proc. pen., reţinând că măsurile de siguranţă au ca

scop principal înlăturarea unei stări de pericol ce rezultă din starea bolnavului,

măsura având caracter medical, dar, totodată, şi un caracter privativ de libertate.

Competenţa de rezolvare a înlocuirii sau încetării internării medicale

revine judecătoriei, chiar şi în situaţia în care măsura de siguranţă a fost dispusă

de o instanţă superioară.

Similar procedurii luării acestei măsuri de siguranţă, persoana obligată la

tratament medical are dreptul de a cere să fie examinată şi de un medic specialist

desemnat de aceasta, ale cărui concluzii sunt înaintate instanţei în vederea

înlocuirii tratamentului medical ori a luării măsurii internării medicale.

Instanţa competentă ascultă, în vederea înlocuirii tratamentului medical,

concluziile procurorului, ale persoanei faţă de care este luată măsura de siguranţă

şi ale apărătorului acesteia. Potrivit art. 431 alin. 13, dacă persoana faţă de care s-

a luat măsura de siguranţă nu are apărător, i se asigură un avocat din oficiu58.

Când înlocuirea tratamentului medical se face de către judecătoria în a

cărei circumscripţie se află unitatea sanitară care efectuează tratamentul medical,

această instanţă are, potrivit art. 431 alin. 2, obligaţia să comunice instanţei de

executare o copie de pe hotărârea definitivă prin care a fost dispusă înlocuirea

tratamentului medical.

De asemenea, sunt avute în vedere concluziile raportului medico-legal şi

concluziile medicului desemnat de persoana în cauză.

În aceste condiţii, se va dispune fie înlocuirea tratamentului medical, fie

internarea medicală.

58 Ion Neagu, op. cit., p. 418;

31

3.1.5 Infracţiunea de sustragere de la tratamentul medical

Deşi neprezentarea persoanei faţă de care s-a luat măsura de siguranţă a

obligării la tratament medical, la unitatea sanitară la care a fost înştiinţat că

trebuie să se prezinte sau neurmarea în mod regulat a tratamentului, justifică

înlocuirea obligării la tratament medical cu internarea medicală, legiuitorul a

considerat că nu este suficientă această măsură coercitivă şi a incriminat

sustragerea de la tratament medical prin prevederile art. 309¹C. pen., introduse

pentru prima dată prin Legea nr. 140/1996, până la apariţia acestei legi

sustragerea de la tratament medical nefiind incriminată.

Această incriminare nu acoperă toate situaţiile în care s-a luat măsura

obligării la tratament medical, privind doar sustragerea de la executarea măsurii

de siguranţă a obligării la tratament medical, în cazul infracţiunii de contaminare

venerică.

Sustragerea de la măsura de siguranţă a obligării la tratament medical luată

faţă de bolnavii psihici, de cei care prezintă o stare de intoxicare cronică prin

alcool ori stupefiante sau alte substanţe asemănătoare, ori faţă de bolnavii

infestaţi cu HIV, nu intră sub incidenţa normei de incriminare prevăzută de art.

309¹ C. pen.

Se poate pune problema de ce legiuitorul nu a incriminat toate cazurile de

sustragere de la tratamentul medical obligatoriu.

Dacă pentru bolnavii psihici care nu răspund penal, incriminarea

sustragerii de la tratamentul medical ar fi un non-sens, atâta timp cât ei nu

răspund penal, pentru ceilalţi bolnavi psihici, care răspund penal, ori pentru cei

care prezintă o stare de intoxicare cronică ori au contractat sindromul

imunodeficitar dobândit, au prevalat considerentele de ordin umanitar, ţinând de

starea sănătăţii acestora, precum şi faptul că este suficientă constrângerea ce se

realizează prin internarea medicală, care poate înlocui obligarea la tratament

medical59.

59 Viorel Pasca, op. cit., p.154;

32

3.2. Internarea medicală

Fundamentarea ştiinţifică a acestei măsuri apare încă din 1877, când

profesorul Alexandru Sutzu (1837-1919), doctor în medicină al facultăţilor din

Atena şi Paris, profesor de psihiatrie şi medicină legală la Facultatea de Medicină

din Bucureşti din 1879, a publicat studiul "Alienatul în faţa societăţii şi ştiinţei",

în care a evidenţiat dimensiunea socială a asistenţei sociale, urmat apoi de alte

studii referitoare şi la relaţia boala psihică - delincvenţă60.

Pentru prima dată măsură de siguranţă a internării medicale a fost

reglementată în Codul penal român din 1937 în art. 72, referitor la "internarea

infractorilor anormali fizic sau psihic" .

Potrivit art. 72, '"când învinuitul sau condamnatul pentru o infracţiune

calificată de lege crimă sau delict, este, din cauza stării sale mintale, periculos

siguranţei persoanelor şi ordinii publice, instanţa competentă, după cererea

Ministerului Public, dispune internarea lui într-un institut, anume destinat

pentru aceasta, sau într-o secţiune specială a unui ospiciu de alienaţi.

Internarea poate fi pronunţată la cererea Ministerului Public, chiar când s-a

dat o ordonanţa sau decizie de neurmărire.

Încetarea internării poate fi admisă numai când liberarea celui internat nu ar

mai prezenta vreun pericol. Condiţiunile în care ea poate fi cerută şi persoanele

care o pot cere, sunt arătate în codul de procedură penală.

În caz de respingere, cererea nu poate fi repetată decât după 6 luni de la data

respingerii. Ministerul public o poate cere oricând."

Referitor la internarea infractorilor anormali fizic sau psihic, prevederile art.

73 sunt următoarele:

"Instanţa poate dispune, prin hotărârea de condamnare ca, după executarea

pedepsei, condamnatul să fie internat într-un azil, dacă din cauza bolii sau a

infirmităţii sale sau a intoxicării cronice prin alcool ori stupefiante, este

periculos siguranţei persoanei sau ordinei publice.

60 VI. Beliş şi colab., op. cit, p. 696;

33

Acei internaţi într-un asemenea azil sunt supuşi unui tratament medical

fiind supravegheaţi îndeaproape şi vor fi deprinşi cu o muncă potrivit stării lor

fizice sau psihice. Regimul în interiorul azilului va fi blând.

Încetarea internării se pronunţă în condiţiile art. 72 din prezentul cod, după

formele arătate în codul de procedură penală." 61

În prezent, internarea medicală este reglementată prin prevederile art. 111,

art. 112 şi art. 114 C. pen., care definesc condiţiile necesare pentru luarea acestei

măsuri, şi prin prevederile art. 162, 432 - 435 şi 437 C.pr. pen. care definesc

cadrul juridic procedural de punere în executare, înlocuire, revocare şi încetare a

acestei măsuri.

Internarea medicală este o măsură de siguranţă cu caracter medical-

curativ, privativă de libertate, prevăzută de art. 114 C. pen.,care se poate lua

atunci când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare

care prezintă pericol pentru societate. Această măsură se poate lua numai atunci

când boala mintală sau toxicomania au căpătat forme grave, aspecte ce urmează

să fie stabilite în mod obligatoriu prin efectuarea unei expertize medicale.

Ca şi în cazul obligării la tratament medical, internarea medicală, pentru a

putea fi dispusă, trebuie să îndeplinească condiţiile art. 111 C.pen., si anume

persoana să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, şi să prezinte pericol

pentru societate. Atât timp cât persoana bolnavă mintal sau toxicomană nu

săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, faţă de ea nu se poate lua măsura de

siguranţă, ci măsurile de asistenţă socială prevăzute de Legea nr. 487/2002

privind sănătatea mintală şi protecţia persoanelor cu tulburări psihice.

Potrivit legii nr.487/2002, bolnavii psihic care, prin manifestările lor pun în

pericol viaţa, sănătatea, integritatea corporală proprie ori a altora, importante

valori materiale sau tulbură în mod repetat şi grav condiţiile normale de muncă

ori de viaţă, în familie sau societate, sunt supuşi în mod obligatoriu tratamentului

medical de specialitate în cadrul unităţilor sanitare.

61 L. Margocsy, "Regimul juridic al internării medicale" , Dreptul, nr. 9-12/1990. p.154;

34

Măsurile de asistenţă socială se dispun de o comisie medicală numită de

conducerea spitalului de psihiatrie, confirmată de direcţia sanitară a judeţului.

Sesizarea comisiei se face de către medicul de dispensar, care apreciază asupra

oportunităţii sesizării comisiei pe baza datelor obţinute de la persoanele apropiate

bolnavului, de la organele de asistenţă socială ale consiliilor locale şi din

examinarea bolnavului. Comisia poate hotărâ, după caz, fie instituirea

tratamentului medical obligatoriu ambulator, dacă nu există o necesitate medicală

majoră pentru internarea bolnavului în spital, fie instituirea tratamentului medical

obligatoriu în spital.

Din examinarea legii nr. 487/2002 privind sănătătea mintală şi protecţia

persoanelor cu tulburări psihice rezultă diferenţierile dintre măsurile de siguranţă

cu caracter medical-curativ şi măsurile de asistenţă socială a bolnavilor

periculoşi.

Astfel, măsurile de siguranţă cu caracter medical-curativ se iau faţă de

persoanele care au comis o faptă prevăzută de legea penală, şi sunt deci măsuri

post-delictum, pe când măsurile de asistenţă socială a bolnavilor periculoşi nu

sunt condiţionate de săvârşirea unei fapte ilicite, ele fiind măsuri ante-delictum62.

Câmpul de aplicaţie al măsurilor de asistenţă socială a bolnavilor periculoşi

încetează acolo unde începe câmpul de aplicaţie al măsurilor de siguranţă. Dacă

bolnavii periculoşi au comis o faptă prevăzută de legea penală, faţă de aceştia nu

se mai iau măsuri de asistenţă socială, ci măsurile de siguranţă prevăzute de

Codul penal.

Internarea medicală ca măsură de siguranţă se poate dispune fie de sine

stătătoare ca unică sancţiune, fie pe lângă o pedeapsă principală63.

Felul şi modul tratamentului se stabilesc de către medic. Internarea

obligatorie nu înlătură obligaţia solicitării acordului bolnavului pentru acele

terapii pentru care un asemenea acord prealabil este necesar potrivit deontologiei

medicale.

62 V. Pasca, "Unele consideraţii privind alienaţia mintală şi răspunderea penală" , p. 175-184.63 Gh. Nistoreanu. op. cit. p. 92;

35

Prin executarea sancţiunii, persoana celui sancţionat nu poate fi supusă

unor tratamente inumane sau înjositoare ori torturii, asemenea fapte fiind

incriminate ca infracţiuni (art. 267, 2671 C. pen.).

3.2.1. Luarea provizorie a măsurii de siguranţă a internării medicale

La fel ca şi măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, şi măsura

de siguranţă a internării medicale poate fi luată în mod provizoriu de către

instanţa de judecată, în cursul procesului penal (art 114 alin. 2 C. pen. şi art. 162

C. pr. pen.). În cursul urmăririi penale, măsura de siguranţă poate fi dispusă pe o

durată ce nu poate depăşi 180 de zile.

Consideraţiile privind condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a se putea

dispune luarea provizorie a măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical64

sunt în mod corespunzător valabile şi în ce priveşte luarea provizorie a internării

medicale. Există totuşi o diferenţiere între cele două măsuri, aceasta constând în

formele grave ale bolii mintale sau toxicomaniei de care suferă persoana, aspect

ce urmează să fie stabilit în mod obligatoriu prin efectuarea unei expertize

medicale.

În ceea ce priveşte internarea medicală, unii autori65 consideră că trebuie

să se constate şi existenţa unei condiţii speciale şi anume, iresponsabilitatea

făptuitorului, datorată unei boli mintale sau toxice. Această părere este regăsită şi

în motivarea unor soluţii ale instanţei supreme. Astfel, se consideră că atâta

vreme cât inculpatul, autor al unei infracţiuni de tâlhărie, nu este iresponsabil, în

sensul art. 48 din C.p., ci prezintă doar tulburări de comportement pe fond

nevrotic şi intelect la limită, iar în stare de ebrietate are discernământul diminuat

– împrejurări ce constituie numai elemente de individualizare a pedepsei, si nu

cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei – aplicarea măsurii de siguranţă

prevăzute de art. 114 din C.p. apare nejustificată66. Schizofrenia paranoică,

ducând la inexistenta discernământului, poate constitui temei pentru luarea

64 Supra 3.1.165 Ladislao Margoczy, Regimut juridic al internarli medicale, R.D..nr. 9-12/1990, p. 165; 66 T.S., sp., d.nr. 2077 din 1979, Tn R.2, p. 209;

36

măsurii de siguranţă prevăzute în art. 114 din C.p., dacă inculpatul prezintă

pericol pentru societate67. În cazul unui bolnav de epilepsie care prezintă, din

această cauză, pericol pentru societate (maladia de care suferă are consecinţe

asupra capacităţii de frânare a acţiunilor sale comportamentale, exprimată clinic

în special printr-o încărcătură afectivă puternică şi tendinţa spre acte coleroase,

agresive), este indicat a se lua faţă de el măsura de siguranţă a internării

medicale68.

Alţi autori69, consideră însă că este eronată susţinerea conform căreia

pentru luarea măsurii de siguranţă a internării medicale este obligatorie existenţa

stării de iresponsabilitate a făptuitorului, datorată unei boli mintale ori

toxicomaniei, motivând că această afirmaţie reflectă doar rutina organelor

judiciare, care au transformat practic măsura de siguranţă a internării medicale

într-un substitutiv al pedepsei, luând o asemenea măsură doar faţă de persoanele

care nu răspund penal, ceea ce este complet greşit şi contrar scopului urmărit de

legiuitor prin reglementarea măsurilor de siguranţă.

Este adevărat că nici art. 114 C. pen., care reglementează măsura de

siguranţă a internării medicale şi nici art. 432-433 C. pr. pen., care reglementează

punerea în executare a acestei măsuri de siguranţă, nu conţin prevederi referitoare

la executarea internării medicale dispusă în cazul persoanelor condamnate,

respectiv la ordinea executării acestor sancţiuni, aşa cum conţin alte legislaţii

penale (Codul penal italian, Codul penal spaniol etc.), dar aceasta nu înseamnă că

măsura de siguranţă a internării medicale poate fi dispusă doar faţă de persoanele

care nu răspund penal, datorită bolii mintale ori toxicomaniei70.

Posibilitatea luării măsurii de siguranţă a internării medicale şi în situaţiile

în care infractorului i se aplică o pedeapsă rezultă din interpretarea art. 111 alin. 3

C. pen., potrivit căruia măsurile de siguranţă se pot lua chiar dacă făptuitorului nu

i se aplică o pedeapsă, cu excepţia măsurii prevăzute în art. 112 lit. d şi e C. pen.

67 T.S., s.p., d.nr. 1724 din 1977, Tn R.2, p. 210;68 T.S., s.p., d.nr. 1048 din 1977, Tn R.2, p. 210;69 V. Pasca, op.cit., p. 124;70 Gh. Nistoreanu, op.cit., p. 92;

37

Aceste prevederi permit interpretarea că, dacă măsurile de siguranţă pot fi

luate chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, cu atât mai mult (a

fortiori) aceste măsuri, inclusiv internarea medicală, pot fi luate, atunci când

făptuitorului i se aplică o pedeapsă. Să nu uităm apoi că nu orice boală mintală

duce la abolirea discernământului şi înlăturarea răspunderii penale, după cum nici

toxicomania nu duce, de regulă, la înlăturarea răspunderii penale, prevederile art.

114 C. pen., nefăcând deci trimitere doar la acele stări care ar cauza

iresponsabilitatea făptuitorului.

Este adevărat că legiuitorul român nu a prevăzut o ordine în care se

execută pedeapsa aplicată şi măsura de siguranţă a internării medicale, însă

aceasta rezultă din ansamblul reglementărilor privind modul de executare a

pedepselor şi măsurilor de siguranţă. Dacă pedeapsa aplicată este neprivativă de

libertate (amendă), sau dacă s-a dispus suspendarea executării pedepsei închisorii,

ori suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, măsura de siguranţă a

internării medicale se execută după rămânerea definitivă a hotărârii de

condamnare, în condiţiile prevăzute de art. 432-433 C. pr. pen.

Dacă pedeapsa închisorii se execută în regim privativ de libertate sau dacă

pedeapsa aplicată este detenţiunea pe viaţă, măsura de siguranţă a internării

medicale se execută fie într-un spital penitenciar, fie dacă sunt îndeplinite

condiţiile art 453 C. pr. pen. se dispune amânarea sau întreruperea executării

pedepsei şi executarea măsurii de siguranţă a internării medicale, în condiţiile

prevăzute de art. 432-433 C. pr. pen.

De lege ferenda se consideră necesară reglementarea ordinii de executare a

pedepselor şi a măsurilor de siguranţă, aşa cum reglementează şi alte legislaţii

penale o asemenea ordine.

În cursul urmăririi penale instanţa se pronunţă asupra luării măsuri

internării medicale ca urmare a sesizării procurorului, iar în cursul judecăţii, din

oficiu sau la cerere. Luarea măsurii se dispune de instanţă numai după ascultarea

învinuitului sau inculpatului şi în prezenţa apărătorului şi a procurorului.

38

Potrivit art. 162 alin. 2, instanţa71 ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a

internării provizorii şi, totodată, sesizează comisia medicală competentă să

avizeze internarea bolnavilor mintali şi toxicomanilor periculoşi72.

Măsura internării provizorii durează până la confirmarea acesteia de către

instanţa de judecată; confirmarea se face pe baza avizului comisiei medicale, care

trebuie comunicat instanţei în termen de 45 de zile de la sesizarea comisiei.

Nerespectarea acestui termen constituie abatere judiciară şi se sancţionează cu

amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei (art.162 alin. 4 şi 5 C.pr.pen.).

Art. 162 C. pr. pen. nu prevede un termen înăuntrul căruia măsura trebuie

confirmată. S-a exprimat în acest sens şi opinia că ar fi necesară prevederea unui

termen după care măsura internării medicale provizorie să înceteze de drept,

dacă nu este sesizată instanţa în vederea confirmării ei73.

Un asemenea termen ar fi nerealist şi ar contraveni relaţiei ce există între

starea de pericol şi boala făptuitorului, relaţie ce impune durata nedeterminată a

măsurii.

Acesta ar putea fi util doar dacă este un termen relativ (de recomandare) şi

nu un termen absolut (cominatoriu) cu efecte de încetare asupra internării

medicale.

Potrivit art.162 alin. 6 C.pr.pen., hotărârea instanţei de judecată prin care s-

a confirmat măsura internării poate fi atacată separat cu recurs, care nu este

suspensiv de executare.

În practică s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.

162 alin. 3 în sensul că sunt contrare prevederilor art. 23 alin. 1 şi 8 şi art. 49 alin.

2 din Constituţie, referitoare la libertatea individuală şi la nevinovăţia unei

71 În cazul unui făptuitor care a comis un omor, dar nu răspunde pentru fapta săvarsită, din cauza bolii psihice de care suferă, competent a lua măsura de siguranţă prevăzută în art. 114 din C.p. este tribunalul, iar nu judecătoria. Această soluţie este legală, deoarece, potrivit art. 27 alin. 1 lit. a, infracţiunea de omor se judecă, în prima instantă, de tribunal, care este competent să ia măsurile de siguranţă faţă de persoanele care au comis astfel de infracţiuni (T.S., s.p., d.nr. 925 din 1982, tn R.R.D., nr. 3,1983, p. 71-72);72 In privinţa toxicomanilor, se aplică şi dispoziţiile Legii nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri; astfel, potrivit art. 27 din această lege, persoana care consumă ilicit droguri aflate sub control naţional este supusă, de către o unitate medicală stabilită de Ministerul Sănătăţii, la una dintre următoarele măsuri: cura de dezintoxicare sau supravegherea medicală;73 L. Mangocsy, op. cit., p. 168;

39

persoane până la rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti. Apreciem că

prevederile constituţionale invocate nu au nici o legătură cu scopul măsurilor de

siguranţă, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională74.

După cum se poate observa, în art. 162 alin. 3 nu se face distincţie după

cum internarea a fost dispusă de instanţa de judecată în faza urmăririi penale sau

provizoriu în faza de judecată până la soluţionarea cauzei, şi nici în raport cu

soluţia dată de procuror: scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi penale sau

trimiterea în judecată. În consecinţă, chiar dacă urmărirea penală s-a terminat

printr-o ordonanţă de scoatere de sub urmarire penală sau de încetarea a urmăririi

penale procurorul trebuie să sesizeze instanţa, atunci când este cazul, pentru

transformarea măsurii provizorii într-o măsură definitivă75.

În legătură cu dispoziţiile art. 162 alin. 3, în practica judiciară s-a pus

problema dacă procurorul - în ipoteza în care acesta a dispus scoaterea de sub

urmărire penală şi, în cursul urmăririi penale, instanţa nu a luat în mod provizoriu

măsura internării medicale - poate sesiza instanţa pentru ca aceasta să dispună

luarea măsurii respective.

Astfel, instanţa supremă76, admiţând recursul în interesul legii în

interpretarea dispoziţiilor art.162 C.pr.pen. cu referire la art. 114 C.pen., a stabilit

că în cazul în care procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a

învinuitului sau inculpatului, pe motiv de iresponsabilitate, iar faţă de acesta, în

cursul urmăririi penale, nu a fost luată în mod provizoriu măsura internării

74 S-a respins excepţia de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. 162 alin. 3 invocată în raport de art. 23 alin. 1 şi 8 din Constituţie, cu motivarea că „atât critica dispoziţiilor legale menţionate, cât şi considerarea lor ca noconstituţionale se intemeiază pe neînţelegerea naturii juridice, a temeiului si a finalitaţii măsurii de siguranţă a internarii medicale" (Curtea Consituţională a României, Decizia nr. 76 din 20 mai 1999, definitivă, publicată în Monitorul Oficial nr. 323 din 6 iulie 1999);75 T.S., s.p., d.nr. 2054 din 1976, în R.2, p. 210-211. In situaţia în care instanta de judecată nu s-a preocupat, cu ocazia judecării în fond, să ia măsura obligării la tratament medical, care să fie aplicată si în timpul executării pedepsei privative de libertate, în reteaua sanitară a penitenciarelor, nu se mai poate, ulterior judecăţii, când cel condamnat se află în executarea pedepsei, să se ia măsura de siguranţă a internarii medicale prevăzute de art. 114 din C.p., deoarece executarea acestei din urmă măsuri de siguranţă presupune întreruperea executării pedepsei (T.S., s.p., d.nr. 689 din 1983, în R.R.D., nr. 7, 1984, p. 68-69). Intr-o asemenea situatie, credem că se impune luarea măsurii de obligare la tratament medical, această măsură putând însoţi executarea pedepsei închisorii, asa cum se arata în art. 113 din C.p. Cu privire la efectuarea tratamentului medical în timpul executării pedepsei, vz. T.S., s.p., d.nr 2 din 1977, în CD. 1977. p. 240 ;76 Decizia I.C.CJ. nr. 13/2008, pronunţată în şedinţa din 18 februarie 2008 (comunicată).

40

medicale, această măsură se dispune de instanţa de judecată, la sesizarea

procurorului.

În cazul luării măsurii de siguranţă a internării medicale provizorii faţă de

un învinuit sau inculpat în a cărui ocrotire se afla un minor, o persoană pusă sub

interdicţie, o persoană căreia i s-a instituit curatela ori o persoană care, datorită

bolii, vârstei sau altei cauze, are nevoie de ajutor, trebuie să fie înştiinţată

autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire faţă de aceste

persoane aflate până atunci în îngrijirea celui internat (art. 162 alin. 5 C. pr. pen.).

3.2.2 Luarea definitivă a măsurii internării medicale

Măsura de siguranţă a internării medicale capătă un caracter definitiv prin

confirmarea ei de către instanţă, dacă anterior a fost luată în mod provizoriu, dar

poate fi luată cu caracter definitiv şi dacă nu a fost luată anterior o asemenea

măsură în mod provizoriu77.

În situaţiile în care instanţa a fost investită cu judecarea cauzei prin

rechizitoriu, confirmarea măsurii de siguranţă a internării medicale luată în mod

provizoriu în cursul urmăririi penale, se va face prin hotărârea de condamnare,

de achitare sau de încetare a procesului penal dispusă în cauză.

În situaţia în care urmărirea penală s-a finalizat printr-o ordonanţă de

scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a acesteia, confirmarea măsurii

de siguranţă a internării medicale luată în mod provizoriu în cursul urmăririi

penale se va face de către instanţa sesizată în acest scop, prin cererea formulată

de procuror conform art 162 alin. 3 C. pr. pen.

În toate situaţiile amintite, instanţa va putea să confirme măsura internării

medicale doar dacă sunt îndeplinite condiţiile generale de fond pentru luarea

acestei măsuri de siguranţă, şi anume:

1. a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală;

2. făptuitorul este bolnav ori prezintă o stare de intoxicaţie cronică prin alcool,

stupefiante ori alte asemenea substanţe;

77 Ion Neagu, op.cit., p. 432;

41

3. făptuitorul prezintă o stare de pericol, putând comite în viitor alte fapte

prevăzute de legea penală.

Pe cale de consecinţă, instanţa nu va putea confirma sau nu va putea lua

cu titlu definitiv măsura de siguranţă a internării medicale în situaţiile în care

inculpatul a fost scos de sub urmărire penală sau este achitat pe motiv că fapta

nu există, nu este prevăzută de legea penală ori nu este săvârşită de învinuit sau

inculpat.

O problemă care poate să apară în practica judiciară, datorită unor

necorelări legislative, este aceea a căilor de atac împotriva hotărârilor prin care s-

a luat măsura de siguranţă a internării medicale.

În situaţiile în care măsura de siguranţă a internării medicale s-a luat pe

lângă o pedeapsă principală de către instanţa investită cu judecarea infracţiunii,

prin rechizitoriu, hotărârea de condamnare este supusă căilor de atac ordinare:

apelul şi recursul.

În situaţia în care instanţa a fost sesizată prin cererea procurorului de

confirmare a măsurii de siguranţă a internării provizorii, potrivit art 162 alin. 4

C. pr. pen., hotărârea instanţei de judecată prin care s-a confirmat măsura

internării poate fi atacată separat cu recurs, acesta nefiind însă suspensiv de

executare.

Cum în cazul în care instanţa a fost investită prin rechizitoriu cu judecarea

infracţiunii, confirmarea măsurii internării medicale luată provizoriu în cursul

urmăririi penale se face prin hotărârea de condamnare, nu este cazul ca aceasta să

fie atacată separat cu recurs, dimpotrivă, ea este, aşa cum am arătat, supusă căilor

de atac în triplul grad de jurisdicţie, respectiv apelului şi recursului. Într-un

asemenea caz, instanţa nu ar putea pronunţa o hotărâre separată de confirmare a

internării medicale, înainte de a da rezolvarea fondului cauzei, care să fie atacată

separat numai cu recurs.

Rămâne deci ipoteza în care instanţa a fost investită cu cererea

procurorului de confirmare a măsurii internării medicale luată provizoriu în

42

cursul urmăririi penale, situaţia în care sentinţa de confirmare a acestei măsuri

poate fi atacată doar în recurs78.

Este deci de aşteptat o intervenţie a legiuitorului în această materie, pentru a

creea un regim unitar pentru căile de atac în această materie şi pentru înlăturarea

acestor inadvertenţe.

Măsura de siguranţă a internării medicale, ca măsură procesuală, este

privativă de libertate, şi, în consecinţă, în lumina noilor reglementări

constituţionale şi legislative (art. 5 alin. 4 şi art. 504 alin. 2), persoana faţă de

care măsura a fost luată ilegal sau pe nedrept are dreptul la repararea pagubei

suferite.

3.2.3. Punerea în executare a măsurii de siguranţă a internării medicale

Măsura internării medicale poate fi luată izolat, adică fără aplicarea

vreunei pedepse, când făptuitorul nu poate fi tras la răspundere penală79, sau

poate fi luată împreună cu pedeapsa ce trebuie aplicată infractorului80.

Ca şi măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, măsura de

siguranţă a internării medicale luată printr-o hotărâre definitivă se pune în

executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul

medico-legal direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana

faţă de care s-a luat această măsură.

Prin Legea nr. 356/2006 au fost introduse noi alineate la art. 432 C. proc.

pen., în alin. (2) prevăzându-se dreptul persoanei internate medical de a beneficia

de examinarea unui medic specialist desemnat de ea, la luarea măsurii internării

medicale. Ca şi în cazul art. 431 alin. (11) C. proc. pen., unii autori consideră că

dispoziţia nu îşi are locul la capitolul privind punerea în executare măsurilor de

siguranţă81.

78 V. Pasca, op.cit., p. 162;79 în cazul în care există vreuna dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, prevăzute în art 44-51 Cp., sau când intervine vreuna dintre cauzele prevăzute în art. 119, 121, 131 alin.2 şi 132 Cp.80T.S., dec.nr.947/1973, în R.R.D., nr.9, 1973, p.158; T.S., s.p., dec.nr.3189/1973, în R.R.C, or.4,1974, p.144; T.j. Timiş, sent.pen.nr.89/1979 (cu o Notă aprobativă de I.Bolda şi o Notă critică de M.Cara-Thasse), în R.R.D.. nr.12, 1980, p.48.81 Nicolae Volonciu, Raluca Moroşanu, op. cit., p. 58;

43

După primirea formelor de executare de la instanţa de executare, direcţia

sanitară judeţeană este obligată să stabilească unitatea unde va fi internată

persoana faţă de care s-a luat măsura de siguranţă şi să comunice instanţei de

executare care este acea unitate sanitară (art. 433 alin.1 C.proc.pen ). După

primirea acestei încunoştinţări, judecătorul delegat al instanţei de executare

comunică judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară la care s-a

făcut internarea data care s-a efectuat internarea, în vederea luării în

supraveghere.

Rezultă din text că judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea

sanitară la care s-a făcut internarea va avea îndatorirea de a înregistra şi lua în

supraveghere executarea efectivă a internării medicale, întrucât, conform art. 432

alin. ultim C.proc.pen., aceasta va analiza subzistenţa stării de pericol care a

determinat luarea măsurii de siguranţă, iar potrivit art. 433 alin. (2) şi art. 434

C.proc.pen., aceeaşi instanţă are competenţă exclusivă în judecarea sesizărilor

privind menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii de siguranţă a internării

medicale.

Judecătorul delegat al judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea

sanitară are ca atribuţie verificarea periodică, dar nu mai târziu de 6 luni, dacă

internarea medicală mai este necesară. Rezultă din text că o asemenea verificare

este obligatorie cel puţin o dată la 6 luni, în vederea stabilirii subzistenţei stării de

pericol şi a verificării eficienţei tratamentului asupra persoanei faţă de care s-a

luat măsura de siguranţă.

Judecătorul delegat, iar nu instanţa, dispune efectuarea unui raport medico-

legal cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura

internării medicale şi, după primirea acestuia, sesizează judecătoria în a cărei

circumscripţie se află unitatea sanitară pentru a dispune asupra menţinerii,

înlocuirii sau încetării măsurii.

44

Pentru celeritate, raportul de expertiză medico-legală va fi efectuat la

dispoziţia judecătorului delegat82, care este obligat să sesizeze judecătoria. Din

text reiese că sesizarea nu este lăsată la aprecierea judecătorului delegat, acesta va

sesiza judecătoria indiferent de concluziile raportului medico-legal, iar

judecătoria se va pronunţa asupra sesizării prin menţinerea, înlocuirea sau

încetarea măsurii. Se instituie astfel un control periodic, din oficiu, asupra

necesităţii executării în continuare a măsurii de siguranţă a internării medicale.

Prin O.U.G. nr. 60/2006 au fost introduse la art. 433 alin. (11) şi (12), prin

care a fost soluţionată o problemă de ordin practic, aceea că, de foarte multe ori,

deşi măsura de siguranţă a internării medicale era luată cu privire la bolnavi

periculoşi, aceasta nu era executată, din lipsa unor reglementări exprese cu privire

la situaţiile în care persoanele pentru care se dispusese luarea măsurii de

siguranţă a internării medicale refuzau să se prezinte de bunăvoie la unitatea

medicală83.

Astfel, pentru cazurile în care persoana faţă de care s-a luat măsura

internării medicale refuză să se supună internării, executarea acestei măsuri se va

face prin constrângere, de către reprezentanţii direcţiei sanitare judeţene, dar cu

sprijinul organelor de poliţie din localitate. Ca şi în cazul executării unui mandat

de executare a pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă, pentru executarea

măsurii internării medicale, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau

reşedinţa oricărei persoane fără ca permisiunea acesteia să fie necesară, precum şi

în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia şi

fără să fie necesară eliberarea vreunei autorizaţii de către instanţă.

Tot pentru rezolvarea cazurilor apărute în practică, în care persoana

obligată la tratament medical nu era găsită, a fost introdus alin. (12), în care se

arată că direcţia sanitară constată aceasta printr-un proces-verbal şi este obligată

să sesizeze organele de poliţie pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în

consemn la punctele de trecere a frontierei, pe cale administrativă. Un exemplar

82 Se apreciază că nu este necesară pronunţarea unei încheiri, ci este suficientă emiterea unei adrese către instituţia medico-legală;83 Nicolae Volonciu, Raluca Moroşanu, op. cit., p. 64;

45

de pe procesul-verbal, împreună cu un exemplar al sesizării adresate organelor de

poliţie se trimit instanţei de executare, pentru a fi înregistrate în registrele de

punere în executare a hotărârilor penale.

3.2.4. Menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării medicale

Pe lângă obligaţia de efectuare a internării, care incumbă direcţiei sanitare

judeţene, art. 433 C. proc. pen. prevede obligaţia, de această dată în sarcina

unităţii medicale, de încunoştinţare a judecătoriei în a cărei circumscripţie se

găseşte unitatea sanitară, în cazul când consideră că internarea nu mai este

necesară, pentru a se dispune înlocuirea sau încetarea acestei măsuri potrivit art.

434 C. proc. pen.

Trebuie observat că, în asemenea situaţie, deşi prezenţa persoanei internate

nu este obligatorie potrivit textului de lege, dar ascultarea acesteia poate fi

apreciată necesară de instanţă, competenţa materială de judecare a sesizării

aparţine judecătoriei, iar din punct de vedere teritorial, judecătoriei în a cărei

circumscripţie se află unitatea medicală. Această instanţă este competentă să

dispună asupra menţinerii, înlocuirii sau încetării internării medicale chiar în

situaţia în care măsura de siguranţă a fost dispusă prin hotărârea tribunalului care

a judecat fondul cauzei84.

Judecătoria competentă poate fi sesizată fie de judecătorul delegat, potrivit

art. 432 alin. (4) C.proc.pen., pentru verificarea periodică a subzistenţei

temeiurilor pentru care s-a luat măsura de siguranţă, fie de unitatea medicală,

conform art. 433 alin. (2) C.proc.pen., atunci când unitatea medicală constată că

internarea medicală nu mai este necesară, fie de procuror sau de persoana

internată, atunci când se solicită înlocuirea sau încetarea internării medicale.

Instanţa este obligată să dispună prezentarea persoanei internate la

judecarea cauzei, pentru a fi ascultate concluziile sale, atunci când aducerea

persoanei internate este posibilă. Asistenţa juridică este obligatorie, ca şi

84 T.j Timiş, dec pen nr.107/1972, în R.R.D., nr.1, 1973. p.167

46

participarea procurorului, astfel că, atunci când cel internat nu are apărător, va fi

desemnat unul din oficiu.

În cazul în care cererea este formulată de procuror sau de persoana

internată, solicitându-se înlocuirea sau încetarea internării medicale, persoana

obligată la tratament medical are dreptul de a cere să fie examinată şi de un medic

specialist desemnat de aceasta, ale cărui concluzii sunt înaintate judecătoriei.

Atunci când sesizarea este făcută de judecătorul delegat, acesta va depune

la dosar, odată cu sesizarea, raportul medico-legal efectuat potrivit art. 432 alin.

(4) C. proc. pen. În celelalte situaţii, textul art. 434 C. proc. pen. nu face referire

la efectuarea unei expertize medico-legale, dar, în concordanţă cu jurisprudenţa,

se apreciază că efectuarea unei expertize medico-legale este necesară în toate

situaţiile în care se dispune asupra internării medicale85. Astfel, s-a arătat că,

pentru soluţionarea cererii de încetare a internării medicale formulate de persoana

internată, în cazul în care avizul unităţii sanitare la care se referă art. 434 alin. (2)

C. proc. pen. şi actele medicale depuse nu sunt lămuritoare cu privire la starea

sănătăţii acesteia, se impune efectuarea unei expertize psihiatrice, pentru a se

stabili dacă cel internat s-a însănătoşit şi nu mai prezintă pericol pentru societate,

dacă măsura internării poate fi înlocuită cu cea a obligării la tratament medical

sau internarea medicală trebuie menţinută86.

Măsurile de siguranţă au ca scop principal înlăturarea unei stări de pericol

generate de situaţia bolnavului, iar revocarea acestor măsuri poate fi dispusă doar

de instanţa de judecată competentă, pe baza unei expertize medico-legale şi cu

avizul unităţii sanitare competente, dacă situaţia bolnavului s-a schimbat,

respectiv temeiurile care au determinat luarea măsurilor au încetat.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa C.E.D.O., care a statuat că este

necesară expertiza medicală obiectivă, pentru a se dispune internarea medicală a

unui „alienat"87.

85 Nicolae Volonciu, Raluca Moroşanu, op. cit., p. 69;86 C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2742 din 6 iunie 2003, în Revista Pandectele romane, nr. 4/2004 (iulie/august);87 CEDO, cauzele X c. Regatului Unit, hotărârea din 5 noiembrie 1981, Luberti c. Italiei, hotărârea din 23 februrie 1984, Varbanov c. Bulgariei, hotărârea din 5 octombrie 2000;

47

Curtea a decis, totodată, că, în situaţia în care instituţia specializată în care

a fost internată persoana alienată a constatat dispariţia tulburării mintale care a

cauzat internarea, aceasta nu înseamnă că persoana va fi eliberată în mod

automat, fără a se examina condiţiile în care va putea să-şi reia viaţa normală în

societate. Instanţa naţională va putea aprecia dacă încetarea măsurii internării este

cea mai bună soluţie pentru internat şi societatea în care se va întoarce să trăiască.

Înlocuirea internării medicale se face ori de câte ori starea sănătăţii celui

internat s-a îmbunătăţit iar, deşi starea de pericol nu a fost înlăturată, tratamentul

se poate efectua ambulatoriu, situaţie în care măsura de siguranţă a internării

medicale se va înlocui cu măsura de siguranţă a obligării la tratament medical88.

Soluţiile ce se pot pronunţa sunt bazate pe documentele medicale înaintate

de unitatea medicală şi raportul de expertiză medico-legală, putând fi dispusă fie

menţinerea internării medicale, încetarea măsurii de siguranţă sau înlocuirea

acesteia cu obligarea la tratament medical.

O copie de pe hotărârea definitivă prin care s-a dispus menţinerea,

înlocuirea sau încetarea internării medicale se comunică instanţei de executare

(art. 434 alin 4 C. pr. pen.).

3.3. Interzicerea accesului la competiţiile sau la jocurile sportive

Competiţiile şi jocurile sportive reprezintă, pe fondul creşterii gradului de

violenţă manifestat de spectatori, sportivi şi chiar de organizatori, una dintre

principalele probleme ce trebuie să se regăsească tot mai des pe agenda de lucru a

autorităţilor în vederea adoptării sau modificării de acte normative pentru

asigurarea bunei desfăşurări a acestora şi prevenirii manifestărilor de huliganism

şi vandalism. În anul 2005 au crescut, fără precedent, numărul şi intensitatea

actelor de violenţa care se produc pe terenurile de sport şi în afara acestora.

Arenele în care se desfăşoară meciurile de fotbal au devenit, în ultimul timp,

adevărate câmpuri de luptă între forţele de ordine şi unele grupuri de suporteri.

88 Ion Neagu, op.cit., p. 421;

48

Îngrijorător este faptul că în tabăra celor care săvârşesc astfel de acte se regăsesc

minori şi tineri, asupra cărora acţiunile cu scop educativ organizate pe diverse

paliere ale societăţii nu mai au nici un efect.

La data de 2 martie 1998, prin Legea nr. 53/1998 Parlamentul României a

ratificat Convenţia Europeană privind violenţa şi ieşirile necontrolate ale

spectatorilor, cu ocazia manifestărilor sportive, în special la meciurile de fotbal,

adoptată la Strasbourg la 19 August 1985. Prevederea de la art. 3 pct 4 lit. d) din

textul Convenţiei urmăreşte uniformizarea responsabilităţii autorităţilor publice, a

elaborării şi aplicării unor măsuri concrete pentru a preveni şi controla actele de

violenţă ale participanţilor la competiţii sportive. Potrivit acesteia, „în cazul în

care exploziile de violenţă şi ieşirile necontrolate ale spectatorilor sunt

previzibile, părţile vor avea grijă, dacă este necesar, prin introducerea unei

legislaţii adecvate conţinând sancţiuni sau alte masuri potrivite, ca organizaţiile

sportive, precum şi, dacă este cazul, proprietarii stadioanelor şi autorităţile

publice, în baza competenţelor stabilite de legislaţia internă, să dea dispoziţii

concrete în vecinătatea stadioanelor şi în interiorul lor, cu scopul de a preveni

sau de a stăpâni această violenţă sau aceste manifestări necontrolate, şi în

special să fie excluse de pe stadioane şi de la meciuri sau, în măsura în care

juridic este posibil să fie interzis accesul în cadrul acestora al tuturor

persoanelor cunoscute ca turbulente sau potenţial turbulente".

Ulterior, a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 791/2004, prin care au

fost stabilite măsuri pentru prevenirea şi sancţionarea actelor de violenţă şi

ieşirilor necontrolate ale spectatorilor cu ocazia manifestărilor sportive.

Rezultatele aplicării acestui act normativ nu au fost la nivelul aşteptărilor,

înregistrându-se în continuare violenţe şi manifestări care nu au nici o legătură cu

sportul la meciuri de fotbal, hochei şi chiar baschet.

Pe plan mondial şi mai ales în ţările europene unde manifestările de

violenţă din timpul competiţiilor sportive au avut drept consecinţă adevărate

tragedii, s-au căutat soluţii şi au fost adoptate măsuri care au determinat regresul

49

acestor manifestări. Astfel, Consiliul Uniunii Europene recomandă prin Rezoluţia

din 17 noiembrie 2003, adoptarea de către statele membre a interzicerii accesului

în incintele stadioanelor unde se desfăşoară meciuri de fotbal a indivizilor despre

care se cunoaşte faptul că au săvârşit acte de violenţă cu ocazia meciurilor de

fotbal.

Pentru punerea în aplicare a prevederilor acestei Recomandări şi a altor

acte normative europene în vederea prevenirii şi contracarării manifestărilor de

violenţă pe terenurile de sport şi în afara acestora, se impune adoptarea unui act

normativ la nivel de lege, care să reglementeze prevenirea şi sancţionarea actelor

de violenţă în sport.

Necesitatea adoptării unui astfel de act normativ este impusă de prevederile

art.5 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al

contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare, cu respectarea, în

acelaşi timp a prevederilor art. 53 din Constituţia României, republicată, potrivit

cărora „exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai

prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii

naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a

libertăţilor cetăţenilor [...]."

Astfel, primul pas în realizarea acestui deziderat l-a constituit înlocuirea

Hotărârii Guvernului nr.791/2004 pentru prevenirea şi sancţionarea actelor de

violenţă şi ieşirilor necontrolate ale spectatorilor cu ocazia manifestărilor sportive

cu Legea nr. 4 din 9 ianuarie 2008, privind prevenirea şi combaterea violenţei cu

ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive publicată în Monitorul Oficial nr. 24

din 11 ianuarie 2008.

Art. 48 alin 1 din legea 4/2008 prevede că în cazul în care o persoană, cu

ocazia desfăşurării unei competiţii sau a unui joc sportiv ori în legătură cu acesta,

a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, conform art. 31-45 din prezenta lege,

pentru a preîntampina comiterea unor asemenea fapte în viitor, se poate lua faţă

de aceasta măsura de siguranta a interzicerii accesului la competiţiile sportive de

genul celor la care fapta a fost săvârşită.

50

Aşa cum se prevede în art.48 alin.3 din Legea nr.4/2008, măsura de

siguranţă a interzicerii accesului la competiţiile sportive poate fi luată în mod

provizoriu de procuror, în cursul urmăririi penale, sau de instanţă, în cursul

judecăţii, deci poate avea caracter procesual.

Spre deosebire de măsurile de siguranţă cu caracter medical (obligarea la

tratament medical şi internarea medicală), care pot fi luate pentru înlăturarea

stării de pericol pe care o prezintă făptuitorul pentru societate din cauza unei boli

ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe,

respectiv datorită faptului că este bolnav mintal sau toxicoman, măsura de

siguranţă a interzicerii accesului la competiţii sau jocuri sportive urmăreşte

înlăturarea stării de pericol pe care o prezintă făptuitorul pentru societate din

cauza faptului că acesta a săvârşit, cu ocazia desfăşurării unei competiţii sau a

unui joc sportiv ori în legătură cu acestea, o faptă prevăzută în legea specială

(art.31-45 din Legea nr.4/2008)89.

Aşadar, măsura de siguranţă a interzicerii accesului la competiţii sau jocuri

sportive este luată pentru a preîntâmpina comiterea, de către persoana respectivă,

a unor asemenea fapte în viitor.

O altă deosebire faţă de obligarea la tratament medical şi internarea medicală

(care pot fi dispuse exclusiv de către instanţă) este aceea că măsura de siguranţă a

interzicerii accesului la competiţii sau jocuri sportive poate fi dispusă şi de către

procuror. Astfel, în timp ce obligarea la tratament medical şi internarea medicală

pot fi dispuse în mod provizoriu, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al

judecăţii, numai de către instanţă (art.162 C.pr.pen.), interzicerea accesului la

competiţii sau jocuri sportive poate fi dispusă în mod provizoriu de procuror, în

cursul urmăririi penale, sau de instanţă, în cursul judecăţii90.

Procedura luării măsurii de siguranţă a interzicerii accesului la competiţii

sau jocuri sportive este reglementată în art.49-53 din Legea nr.4/2008.

89 Spre exemplu, opunerea cu violenţă faţă de personalul de ordine şi siguranţă sau faţă de forţele de ordine, ori împiedicarea acestora de a-şi exercita atribuţiile specifice, cu ocazia desfăşurării unei competiţii sau unui joc sportiv.90 Anca Lelia Lorincz, op.cit., p. 237;

51

a) Procedura în cursul urmăririi penale

Astfel, în cazul în care procurorul, după începerea urmăririi penale,

consideră că este necesară aplicarea măsurii de siguranţă a interzicerii accesului

la competiţii sportive, va lua această măsură în mod provizoriu, prin ordonanţă,

pe o durata de cel mult 180 de zile.

Ordonanţa trebuie să precizeze genul competiţiilor şi jocurilor sportive la

care îi este interzis învinuitului sau inculpatului să participe şi perioada în care îi

este interzisă participarea (art. 49 alin 3 Legea 4/2008).

Împotriva ordonanţei procurorului, prin care se dispune luarea măsurii

interzicerii accesului la competiţii sportive, învinuitul sau inculpatul poate face

plângere în termen de 3 zile de la luarea măsurii, la instanţa competentă să judece

cauza în primă instanţă. Plângerea învinuitului sau inculpatului împotriva

ordonanţei procurorului, prin care s-a dispus luarea măsurii de siguranţă, nu este

suspensivă de executare.

Instanţa se pronunţă asupra plângerii printr-o încheiere, care nu este supusă

nici unei căi de atac.

Instanţa dispune asupra menţinerii sau revocării măsurii de siguranţă, prin

încheiere, cu citarea învinuitului sau inculpatului, prezenţa procurorului fiind

obligatorie. Lipsa învinuitului sau inculpatului legal citat nu împiedică efectuarea

judecăţii.

Când constată că măsura este ilegală sau nu este justificată, instanţa

dispune revocarea ei.

Dosarul se restituie procurorului în termen de 24 ore de la soluţionarea

plângerii. Dacă, în cursul urmăririi penale procurorul dispune scoaterea de sub

urmărire penală în temeiul art.10 alin.l lit.b1 C.pr.pen. (fapta nu prezintă gradul de

pericol social al unei infracţiuni) sau încetarea urmăririi penale în temeiul art.10

alin.l lit. f (lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau

sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru

punerea în mişcare a acţiunii penale), lit. g (a intervenit amnistia, prescripţia sau

52

decesul făptuitorului), lit. h (a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au

împăcat, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii prealabile sau

împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală) şi lit.i1 C.pr.pen. (există o cauză

de nepedepsire prevăzută de lege), dosarul se înaintează instanţei competente să

judece cauza in primă instanţă, pentru a se pronunţa cu privire la aplicarea,

menţinerea sau revocarea măsurii de siguranţă a interzicerii accesului la

competiţiile sportive (art. 51 alin 1 Legea 4/2008).

Sentinţa instanţei poate fi atacată cu recurs, în termen de 3 zile de la

pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare pentru cei lipsă. Dosarul va fi

înaintat instanţei de recurs în termen de 2 zile.

După soluţionarea recursului, dosarul se restituie procurorului competent

în termen de cel mult 2 zile de la soluţionare.

b) Procedura în cursul judecăţii

În cazul în care instanţa, în cursul judecăţii, consideră că este necesară

aplicarea măsurii de siguranţă a interzicerii accesului la competiţiile sportive, va

lua această măsură, în mod provizoriu.

Instanţa dispune asupra aplicării măsurii de siguranţă, prin încheiere, cu

citarea inculpatului, prezenţa procurorului fiind obligatorie. Lipsa inculpatului

legal citat nu împiedică efectuarea judecăţii.

Încheierea trebuie să precizeze genul competiţiilor şi jocurilor sportive la

care îi este interzis inculpatului să participe şi perioada în care îi este interzisă

participarea; această încheiere poate fi atacată o dată cu fondul cauzei.

Prin hotărârea care soluţionează fondul cauzei, instanţa este obligată să se

pronunţe şi asupra aplicării măsurii de siguranţă, precum şi asupra duratei

acesteia, precizând, totodată, genul competiţiilor şi jocurilor sportive la care îi

este interzis făptuitorului să participe. Hotărârea este supusă căilor de atac,

potrivit dreptului comun.

Împotriva măsurii de siguranţă a interzicerii accesului la competiţiile

sportive, luată în mod provizoriu, se poate face cerere de revocare, dacă au

53

dispărut motivele care au dus la luarea acesteia. Cererea se introduce, după caz, la

instanţa competentă să judece cauza în fond sau la instanţa învestită cu

soluţionarea cauzei. încheierea instanţei nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă

cererea a fost respinsă, o nouă cerere se poate face după cel puţin 2 luni de la

respingerea cererii anterioare.

Interzicerea accesului sau participării la unele competiţii ori jocuri sportive

se aplică atât competiţiilor şi jocurilor sportive desfăşurate în ţară, cât şi celor

desfăşurate în străinătate.

În concluzie, Legea nr. 4/2008 conţine o serie de dispoziţii procedurale

care se adaugă la cele cuprinse în Codul de procedură penală privind luarea

măsurilor de siguranţă cu caracter procesual.

Întrucât în proiectul noului Cod de procedură penală, în titlul consacrat

măsurilor procesuale (Titlul V din Partea Generală) sunt reglementate ca măsuri

procesuale de siguranţă, numai cele cu caracter medical (obligarea la tratament

medical – art. 246-247 şi internarea medicală povizorie – art. 248-249), unii

autori91 consideră, pe bună dreptate, că în noul Cod de procedură penală ar trebui

să se facă referire şi la aplicarea provizorie a măsurii de siguranţă a interzicerii

accesului la competiţiile sau la jocurile sportive.

În ceea ce priveşte Legea nr. 4/2008, Curtea Constituţională a fost sesizată

cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 47 alin. 1 şi 4, art. 48 alin.

392, art. 49 alin. 1 şi 493 din prezenta lege, susţinându-se că acestea contravin

prevederilor art. 21, 23, 25 şi 53 din Constituţie, precum şi ale art. 20 din

Constituţie, raportat la art. 6 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor

91 Anca-Lelia Lorincz şi Adrian Lorincz în Revista de Drept penal, nr 2/2008, “O nouă măsură de siguranţă”, pag. 61-68;92 Art. 48- (3) Masura de siguranta a interzicerii accesului la competitiile sportive poate fi luata in mod provizoriu de procuror, in cursul urmaririi penale, sau de instanta, in cursul judecatii.93 Art. 49.- (1) In cazul in care procurorul, dupa inceperea urmaririi penale, considera ca este necesara aplicarea masurii de siguranta a interzicerii accesului la competitii sportive, va lua aceasta masura in mod provizoriu, prin ordonanta. Art. 49 - (4) Impotriva ordonantei procurorului prin care se dispune luarea masurii interzicerii accesului la competitii sportive invinuitul sau inculpatul poate face plangere, in termen de 3 zile de la luarea masurii, la instanta competenta sa judece cauza in prima instanta. Instanta se pronunta asupra plangerii printr-o incheiere, care nu este supusa niciunei cai de atac.

54

şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, art. 2 din Protocol adiţional nr. 4 la

Convenţie, precum şi art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie.

Astfel, se susţine că aceste prevederi încalcă prezumţia de nevinovăţie,

dreptul de acces la justiţie, dreptul la un dublu grad de jurisdicţie, precum şi

dreptul la liberă circulaţie, astfel cum acestea sunt garantate prin prevederile

constituţionale şi ale Convenţiei europene a drepturilor omului.

Referitor la art. 48 alin. 3 şi art. 49 alin. 1 din lege, potrivit cărora

persoanei care comite unele dintre faptele enumerate expres în cuprinsul legii i se

poate aplica, ca măsură penală de siguranţă, interzicerea accesului la competiţii

sportive, s-a motivat că această sancţiune constituie în mod evident o încălcare a

dreptului la liberă circulaţie, garantat prin prevederile art. 25 din Constituţie şi ale

art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europenă a Drepturilor Omului 94.

Astfel, admiţându-se că acest drept nu este unul absolut, ci unul care, în

anumite condiţii, poate suferi limitări, se consideră că prevederile aplicabile din

Legea nr. 4/2008 contravin prevederilor cu valoare constituţională menţionată

întrucât nu creează suficiente garanţii contra unei aplicări arbitrare a măsurii de

interdicţie.

În viziunea Curţii Europene a Drepturilor Omului, necesitatea unei măsuri

restrictive de drepturi într-o societate democratică este condiţionată de existenţa

în legea internă a unor garanţii contra arbitrariului, iar principala garanţie contra

arbitrariului este, potrivit unei jurisprudenţe impresionante a instanţei europene,

ca măsura să fie dispusă ori controlată în întregime de către un organ independent

şi imparţial. Or, în cazul de faţă, măsura este dispusă de către organe ale puterii

executive care nu beneficiază de prezumţie de independenţă şi imparţialitate de

care se bucură instanţa de judecată. În plus, pentru motivele expuse mai sus,

controlul judiciar realizat ulterior se poate dovedi de cele mai multe ori ca inutil,

ceea ce contravine obligaţiei statului de a institui proceduri lipsite de arbitrariu.

Cât timp un procuror poate, în mod absolut discreţionar, să stabilească o

94 În acest sens, al existenţei unei limitări a libertăţii de circulaţie constând în interdicţia de a intra în anumite locuri, a se vedea CEDO, hot. Olivieira c. Olanda din 4 iunie 2002 în R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri pe 2002, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 230.

55

interdicţie care nu mai poate fi niciodată anulată complet de o instanţă de

judecată, legea română este neconstituţională întrucât nu impune suficiente

garanţii contra arbitrariului.

În ceea ce priveşte art. 49 alin. 4, fraza II, conform căreia încheierea prin

care instanţa respinge plângerea învinuitului sau inculpatului contra ordonanţei

procurorului prin care s-a dispus provizoriu aplicarea măsurii de siguranţă a

interzicerii de accesului la competiţii sportive nu este supusă niciunei căi de atac,

se consideră că această prevedere aduce atingere dreptului la un dublu grad de

jurisdicţie în materie penală, astfel cum acesta este reglementat prin prevederile

art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificat

de către România.

Subliniindu-se că, în baza art. 20 din Constituţie, acest text se aplică cu

prioritate faţă de orice altă dispoziţie legală internă, se pune în vedere că potrivit

art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie orice persoană acuzată penal are dreptul

de a contesta decizia de stabilire a vinovăţiei în faţa unei instanţe superioare.

Deşi art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie se aplică doar în materia

sancţiunilor penale, aceasta nu înseamnă însă că acest text nu este incident cu

privire la măsura provizorie a interzicerii de acces la competiţiile sportive. În

primul rând, o astfel de sancţiune este în mod evident o sancţiune cu un caracter

penal, cu atât mai mult cu cât ea este aplicată în cursul unei proceduri penale. În

al doilea rând, faptul că măsura are un caracter provizoriu sau faptul că ea nu

constituie sancţiunea principală aplicată în cazul comiterii unei infracţiuni nu

exclude incidenţa art. 2 din Protocolul nr. 7. De altfel, Curtea europeană a

drepturilor omului a confirmat recent o astfel de interpretare atunci când a decis

că acest text este incident în raport de măsura administrativă a arestului la

domiciliu, sancţiune asemănătoare ca natură juridică cu interdicţia accesului la

competiţiile sportive95.

95 CEDO, hot. Gurepka c. Ucraina din 6 septembrie 2005, în R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri pe 2005, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 369.

56

În aceste condiţii, se susţine că, prin raportarea art. 20 din Constituţie la

prevederile acestui text, prevederile art. 49 alin. 4 fraza II-a sunt

neconstituţionale, întrucât nu permit exercitarea unei căi de atac împotriva

încheierii instanţei care confirmă măsura unui procuror de interzicere a accesului

la o competiţie sportivă.

Faptul că ordonanţa parchetului poate face obiect al unei căi de atac nu

semnifică o respectare a dreptului la un dublu grad de jurisdicţie, întrucât atunci

când sancţiunea este aplicată de către o instituţie de stat care nu poate primi

calificarea de tribunal în sensul Convenţiei, art. 2 din Protocolul impune, potrivit

jurisprudenţei constante a Curţii europene şi a doctrinei juridice în materie, nu

doar dreptul de a contesta această decizie în faţa unei instanţe care poate primi

această calificare, ci şi dreptul de a contesta decizia acesteia, întrucât doar aşa

litigiul penal al persoanei vizate ar urma să fie analizat de două „tribunale”96. Or,

în speţă, în primă instanţă măsura este luată de către un organ – procuror – care

nu poate primi calificarea de tribunal, în condiţiile în care acestuia îi lipseşte

independenţa şi imparţialitatea de care se bucură o instanţă de judecată97.

Prezentând anumite argumente ale excepţiei de neconstituţionalitate cu

care Curtea Consituţională a fost sesizată, aşteptăm decizia acesteia pentru

clarificarea situaţiei.

96 A se vedea, cu titlu de exemplu, CEDO, dec. Didier c. Franţa din 27 august 2002, în R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri pe 2002, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 115. A se vedea şi C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Ed. All Beck, Bucureşti 2005, vol. I, p. 1143; R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, vol. II, p. 426.97 CEDO, hot. Pantea c. România din 3 iunie 2003, în R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri pe 2003, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 17-20.

57

Capitolul III: Punerea în executare a altor măsuri de siguranţă

1. Punerea în executare a măsurii de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau

profesii

În dispoziţiile art. 115 C.pen., se arată că în cazul în care făptuitorul a

săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac

impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii, ori pentru exercitarea unei

profesii, meserii sau altei ocupaţii, se poate lua măsura interzicerii de a ocupa

acea funcţie sau de a exercita acea profesie, meserie ori ocupaţie.

În vederea punerii în executare a măsurii de siguranţă a interzicerii unei

funcţii sau profesii, instanţa de executare comunică copii de pe dispozitivul

hotărârii penale definitive organului în drept să aducă la îndeplinire această

măsură şi să supravegheze respectarea ei. De exemplu, în cazul în care această

măsură de siguranţă s-a aplicat unui medic, copia de pe dispozitivul hotărârii se

trimite direcţiei sanitare judeţene de la locul unde respectivul medic îşi desfăşoară

activitatea.

În cazul unor profesii liberale, copia de pe dispozitiv se trimite

organismelor care coordonează activitatea acestora (asociaţii profesionale) sau

autorităţilor care eliberează autorizaţii pentru desfăşurarea profesiei sau care ţin

evidenţa acestor autorizaţii98. De regulă, măsura interzicerii unei profesii este

însoţită de ridicarea documentului de exercitare (permis de conducere, autorizaţie

de practicare a unei profesii). Luarea măsurii implică consemnarea acesteia în

evidenţele acestor organe care, primind hotărârea instanţei, vor lua măsuri pentru

aducerea ei la îndeplinire şi vor supraveghea respectarea acesteia.

Organul însărcinat cu punerea în executare are îndatorirea să asigure

executarea măsurii luate şi să sesizeze organul de urmărire penală în caz de

sustragere de la executarea măsurii de siguranţă.

98 Nicolae Volonciu, Raluca Moroşanu, op. cit., pag. 71;

58

2. Punerea în executare a măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în

anumite localităţi

Potrivit art. 116 C.pen., când persoana condamnată la pedeapsa închisorii

de cel puţin un an a mai fost condamnată pentru alte infracţiuni, dacă instanţa

constată că prezenţa acesteia în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte

localităţi constituie un pericol grav pentru societate, instanţa poate lua faţă de

această persoană măsura interzicerii de a se afla în acea localitate sau în alte

localităţi anume determinate prin hotărârea de condamnare.

Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi se pune

în executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitivul hotărârii organelor de

poliţie din localitatea în care s-a dispus să nu se afle condamnatul. În situaţia în

care acesta va fi depistat în localitate, fapta constituie infracţiunea de

nerespectare a hotărârilor judecătoreşti potrivit art. 271 C. pen., organul de poliţie

urmând să întocmească dosar de urmărire penală pentru această infracţiune.

Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi poate fi

amânată sau întreruptă de organul care are îndatorirea să asigure executarea

acestei măsuri, în caz de boală sau pentru orice alt motiv care justifică amânarea

sau întreruperea.

Pentru amânarea sau întreruperea executării măsurii de siguranţă, potrivit

textului de lege, condamnatul se va adresa nu instanţei de judecată, ci organelor

de poliţie din localitatea în care i s-a interzis să se deplaseze. Poate fi motiv de

amânare sau de întrerupere a executării măsurii de siguranţă a interzicerii de a se

afla în anumite localităţi o boală care îl împiedică pe condamnat să părăsească

acea localitate sau care necesită deplasarea în acea localitate (spre exemplu,

necesită internarea într-o anumită unitate spitalicească) sau participarea la un

eveniment legat de familie în localitatea în care i s-a interzis să se afle.

Se pune problema dacă există posibilitatea atacării în instanţa de judecată a

răspunsului negativ dat de organele de poliţie şi care ar fi calea de atac. Se

apreciază că nu există dispoziţie legală care să permită contestarea unui asemenea

răspuns negativ, cel puţin în instanţa penală, dar, în temeiul art. 21 din Constituţie

59

referitor la accesul liber la justiţie, se consideră că actul prin care organele de

poliţie resping solicitarea condamnatului este un act administrativ ce poate fi

atacat în instanţa de contencios administrativ99.

3. Executarea expulzării

Potrivit art.117 Cp., cetăţeanului străin care a comis o infracţiune i se poate

interzice rămânerea pe teritoriul ţării. Expulzarea se poate aplica şi persoanei fără

cetăţenie care nu are domiciliul în ţară.

Expulzarea, ca măsură de siguranţă, se deosebeşte de extrădare, întrucât

prima se dispune din oficiu de către organele judiciare, în timp ce extrădarea

(instituţie eminamente de drept internaţional) se dispune la cererea unui stat, pe

bază de convenţii internaţionale, pe bază de reciprocitate sau în temeiul Legii nr.

302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

În situaţia în care condamnatului i s-a aplicat pedeapsa închisorii cu

executare în regim de detenţie, menţiuni cu privire la executarea expulzării se fac

în mandatul de executare a pedepsei închisorii, iar la data liberării (fie la termen,

fie ca urmare a liberării condiţionate), condamnatul nu va fi efectiv pus în

libertate, ci va fi predat organelor de poliţie în vederea expulzării. În practică, în

funcţie de statul şi modalitatea în care urmează a fi expulzat, condamnatul va fi

predat organelor de poliţie din centrele de cazare a străinilor, care vor proceda la

efectuarea formalităţilor de scoatere de pe teritoriul României.

Pentru ca măsura de siguranţă să poată fi executată, este necesar să se

stabilească datele de identificare a inculpatului şi cetăţenia acestuia, întrucât

expulzarea va avea loc în statul al cărui cetăţean este, celelalte state neavând

obligaţia de a-l primi. Dacă persoana condamnată are statutul juridic de apatrid,

va fi expulzată în statul pe teritoriul căruia îşi are domiciliul sau reşedinţa.

99 Nicolae Volonciu, Raluca Moroşanu, op. cit., pag. 73;

60

Potrivit ar. 117 C. pen., nu este necesar ca cetăţeanului străin să i se fi

aplicat o pedeapsă, condiţia cerută de lege fiind ca acesta să fi comis o

infracţiune. Expulzarea se poate deci lua singură sau însoţind o pedeapsă100.

Conform art. 93 alin. (3) şi (10) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul

străinilorîn România101, în cazul străinilor împotriva cărora s-a dispus măsura

expulzării, instanţa poate dispune ca aceştia să fie luaţi în custodie publică până

la efectuarea expulzării de către organele de poliţie, în conformitate cu

prevederile Codului de procedură penală, fără ca perioada de custodie publică să

depăşească 2 ani. În acest caz, dacă instanţa care a pronunţat hotărârea penală nu

a dispus luarea în custodie publică, Autoritatea pentru străini poate solicita Curţii

de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, luarea în custodie publică

a străinului care urmează a fi expulzat. Instanţa soluţionează cererea în termen de

3 zile de la data primirii acesteia, iar hotărârea instanţei este definitivă şi

irevocabilă.

Dacă măsura de siguranţă a expulzării nu însoţeşte pedeapsa închisorii

(fără ca legiuitorul să specifice dacă se referă la pedeapsa închisorii cu executare

în regim de detenţie sau nu), aceasta se pune în executare prin trimiterea unei

copii de pe dipozitiv organului de poliţie de la reşedinţa condamnatului, iar

executarea are loc de îndată. Din acest text se poate desprinde ideea că, în situaţia

în care s-a dispus aplicarea unei pedepse cu închisoarea cu suspendarea

condiţionată sau sub supraveghere a executării, măsura de siguranţă a expulzării

va fi executată de îndată ce hotărârea de condamnare rămâne definitivă, fără a se

a aştepta împlinirea termenului de încercare stabilit de instanţă.

În aceste condiţii, se pune problema în ce măsură mai este posibilă

supravegherea condamnatului pe durata termenului de încercare. În condiţiile

date, nu se poate susţine că există vreo culpă a condamnatului şi nu sunt

aplicabile dispoziţiile art. 864 C. pen. referitoare la revocarea suspendării sub

supraveghere.

100 C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Casa de editură şi presă “Şansa” SRL Bucureşti, 1995, pag. 170; 101 Republicată în Monitorul Oficial nr. 201 din 8 martie 2004;

61

Într-o opinie, s-ar putea susţine că o consecinţă imediată a acestor

dispoziţii, după expulzare, ar fi introducerea unei contestaţii la executare, pentru

a se constata împiedicarea exercitării supravegherii.

Există şi opinia, desprinsă din jurisprudenţa, că, relativ la imposibilitatea

exercitării supravegherii şi, în general, în situaţia în care se ivesc impedimente în

cazul pedepselor cu închisoarea pentru care s-a dispus suspendarea condiţionată

sau sub supraveghere, nu se poate formula contestaţie la executare, deoarece ;t

procedeu jurisdicţional priveşte numai pedepsele executabile.

Curtea Supremă de Justiţie a decis că, în cazul în care executarea pedepsei

aplicate a fost suspendată, prevederile art. 458 alin. (1), ale art. 419 alin. (2) C.

proc. pen. şi ale art. 14 C. pen. nu sunt aplicabile, întrucât procedura de

modificare a pedepsei definitive şi cea de sesizare a instanţei de către judecătorul

delegat cu efectuarea punerii în executare a hotărârii presupun existenţa unei

pedepse aflate în curs de executare sau susceptibile a fi pusă în executare.

Modificarea pedepsei definitive poate fi cerută numai în cazul în care s-a dispus

revocarea suspendării executării pedepsei, situaţie în care aceasta devine

executabilă şi, deci, prevederile legale menţionate devin aplicabile102.

Pe de altă parte, textul art. 438 alin. (2) C. proc. pen. nu face nici o

distincţie, aşa cum am arătat, între pedepsele cu închisoarea cu executare în regim

de detenţie şi pedepsele cu închisoarea a căror executare a fost suspendată,

condiţionat sau sub supraveghere, dar nu trebuie ignorată împrejurarea că art. 438

alin. (1) şi (2) C. proc. pen. nu au fost modificate după introducerea în Codul

penal, prin Legea nr. 104/1992, a dispoziţiilor art. 861 şi urm. C. pen. care

reglementează suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, astfel că ne

aflăm, fără îndoială, în situaţia unor necorelări legislative.

În cazul în care executarea pedepsei închisorii a fost suspendată

condiţionat, este posibilă expulzarea condamnatului după rămânerea definitivă a

hotărârii, dar, în cazul aplicării art. 861 C. pen., legea impune efectuarea

supravegherii pe durata termenului de încercare, supraveghere ce nu se poate

102 C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1490 din 25 martie 2003, www.scj.ro;

62

exercita dacă persoana condamnată este expulzată imediat după rămânerea

definitivă a hotărârii. Apreciem că nu este în spiritul legii interpretarea textului

art. 438 C. proc. pen. în sensul că expulzarea s-ar efectua după expirarea

termenului de încercare, întrucât, în condiţiile în care condamnatul s-a aflat pe

teritoriul României o perioadă îndelungată de timp, expulzarea nu ar mai urmări

scopul înlăturării stării de pericol pe care prezenţa condamnatului pe teritoriul

statului român ar provoca-o, astfel că ar fi încălcate prevederile Convenţiei

europene.

Se susţine că textul din Codul penal ar trebui modificat în sensul de a se

stabili exact posibilitatea aplicării unei asemenea măsuri de siguranţă în situaţia

în care instanţa de judecată a apreciat că sunt întrunite condiţiile pentru a se reţine

dispoziţiile art. 81 sau art. 861 C. pen., întrucât, în opinia unor autori103, cele două

dispoziţii sunt incompatibile.

Organul de poliţie, primind comunicarea instanţei de executare, în vederea

punerii în executare a măsurii de siguranţă, poate folosi mijloace de constrângere

şi poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa oricărei persoane fără permisiunea

acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului

legal al acesteia şi fără a fi necesară vreo altă autorizare din partea instanţei.

În cazul în care persoana faţă de care s-a luat măsura expulzării nu este

găsită, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi ia măsuri

pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de

trecere a frontierei. în situaţia în care condamnatul va fi depistat, va fi reţinut de

organele de poliţie sau de poliţia de frontieră în vederea executării măsurii de

siguranţă. Un exemplar al procesului-verbal se trimite instanţei de executare,

pentru a se efectua înregistrările necesare.

Conform art. 91 din O.U.G. nr. 194/2002, dreptul de şedere al străinului

încetează de drept la data la care a fost dispusă măsura expulzării, iar instanţa de

judecată poate dispune ca străinul să fie luat în custodie publică, până la

efectuarea expulzării, fără ca perioada acestei măsuri să depăşească 2 ani. Dacă

103 Nicolae Volonciu, Raluca Moroşanu, op. cit., pag. 78;

63

străinul nu posedă document de trecere a frontierei de stat sau mijloace financiare

suficiente, Autoritatea pentru străini solicită eliberarea documentelor de călătorie

misiunilor diplomatice şi consulare ale statului al cărui cetăţean sau rezident este

condamnatul.

În cazul are măsura expulzării nu poate fi pusă în executare în termen de

24 de ore, străinul va fi luat în custodie publică, prin dispoziţia Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Bucureşti. Executarea propriu-zisă a expulzării are loc prin

îndepărtarea străinului cu escortă de pe teritoriul ţării.

Conform art. 92 din O.U.G. nr. 194/2002, un străin nu poate fi expulzat

într-un stat în care există temeri justificate că viaţa îi este pusă în pericol ori că va

fi supus la torturi, tratamente inumanane sau degradante. Măsura expulzării nu se

dispune, iar în cazul în care a fost dispusă, nu poate fi executată, dacă străinul are

de executat o pedeapsă privativă de libertate sau este cercetat intr-un un alt dosar

penal şi se dispune luarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea.

Interdicţia de expulzare durează până la dispariţia motivelor pe care a fost

întemeiată, iar constatarea situaţiilor de interzicere este de competenţa instanţei

de judecată, în urma comunicării efectuate de către Autoritatea pentru străini. Cu

alte cuvinte, executarea măsurii de siguranţă nu are loc dacă persoana

condamnată este cercetată în calitate de învinuit sau inculpat într-un alt dosar şi s-

a dispus luarea măsurilor preventive de la art. 145 sau art. 1451 C.proc.pen. sau

dacă, fiind condamnat definitiv într-o altă cauză, are de executat o pedeapsă

privativă de libertate. În această ultimă ipoteză, interdicţia expulzării durează

până la executarea pedepsei privative de libertate ori până la considerarea ca

executată a respectivei pedepse (art. 92 alin. 2 raportat la art. 15 alin. 1 din

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în

România104)

În legătură cu măsura expulzării, în practică s-a ridicat problema

momentului la care se poate formula o contestaţie la executare, dacă este posibilă

104 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.194 din 12 decembrie 2002 privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 8 martie 2004, modificată şi completată ulterior republicării.

64

formularea cererii după executarea acesteia şi ce soluţie poate pronunţa instanţa

dacă, în cursul judecării contestaţiei la executare, cel condamnat este scos de pe

teritoriul ţării, măsura de siguranţă fiind executată.

Pentru ca solicitarea condamnatului să poată fi judecată în timp util, aşa

încât, în cazul admiterii, să aibă efecte juridice, este necesar, în mod evident, ca

ea să fie formulată înainte de executarea efectivă a măsurii de siguranţă. Cererea

poate fi formulată înainte de expirarea duratei pedepsei, întrucât, odată cu

admiterea definitivă a cererii de liberare condiţionată sau la expirarea pedepsei,

aşa cum am arătat, condamnatul va fi transferat în centrul de cazare străini, în

vederea expulzării. în această perioadă, în condiţiile în care formulează cerere de

acordare a statutului de refugiat în temeiul O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul

străinilor, din interpretarea art. 93 alin. (7) şi dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din

Legea nr. 122/2006 privind azilul în România105, rezultă că nu este permisă

scoaterea sa de pe teritoriul României până la soluţionarea definitivă şi

irevocabilă a cererii de acordare a statutului de refugiat.

Nici Codul de procedură penală, nici O.U.G. nr. 194/2002 nu conţin

prevederi cu privire la formularea unei contestaţii la executare. Din această cauză,

au existat situaţii în care, după respingerea cererii de acordare a statutului de

refugiat printr-o hotărâre civilă definitivă şi irevocabilă, condamnatul a fost

expulzat, deşi pe rolul instanţei penale se afla judecarea contestaţiei la executare

formulate de acesta, astfel că instanţa a respins cererea ca nefondată106.

Se pune întrebarea dacă o soluţie de admitere a contestaţiei la executare era

posibilă şi ce efecte ar fi putut avea, în condiţiile în care măsura de siguranţă a

fost deja executată la data pronunţării.

Conform art. 6 din Legea nr. 122/2006, împotriva solicitantului de azil nu

pot fi luate măsuri de expulzare, extrădare sau de returnare forţată de la frontieră

ori de pe teritoriul României, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 44 din Legea

nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului. Persoana care a fost

105 Publicată în Monitorul Oficial nr. 428 din 18 mai 2006;106 Trib. Bucureşti, Secţia penală, sentinţa nr. 1563 din 9 decembrie 2005, nepublicată. Trebuie precizat că, în concluziile sale, procurorul a solicitat respingerea contestaţiei la executare ca rămasă fără obiect.

65

recunoscută ca refugiat sau căreia i s-a acordat protecţie subsidiară este protejată

împotriva expulzării, extrădării ori returnării în ţara de origine sau în orice stat în

care viaţa ori libertatea sa ar fi pusă în pericol sau în care ar fi supusă la torturi,

tratamente inumane ori degradante.

Fără a se aduce atingere prevederilor alin. (2) şi fără a afecta, în mod

automat, forma de protecţie de care beneficiază, persoana care a fost recunoscută

ca refugiat sau căreia i s-a acordat protecţie subsidiară poate fi îndepărtată de pe

teritoriul României, dacă există motive temeinice ca persoana în cauză să fie

considerată un pericol la adresa securităţii statului român sau dacă persoana în

cauză, fiind condamnată pentru o infracţiune gravă printr-o hotărâre definitivă,

constituie un pericol la adresa ordinii publice din România, prin infracţiune gravă

înţelegându-se orice infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa privativă de

libertate al cărei maxim special este de peste 5 ani107.

4. Executarea confiscării speciale

Confiscarea specială este o măsură de siguranţă care se dispune cu privire

la anumite bunuri expres prevăzute de lege.

Potrivit art.118 Cp.108, sunt supuse confiscării speciale:

a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală109;107 Legea nr. 122/2006 transpune următoarele documente internaţionale: - Directiva Consiliului nr 2001/55/CE privind standardele minime de protecţie temporară în eventualitatea unui fluz masiv de persoane strămutate şi măsurile de promovare a balanţei de eforturi între statele membre în vederea primirii unor astfel de persoane şi suportarea consecinţelor;

- Directiva Consiliului nr. 2003/9/CE din 27 ianuarie 2003 privind standardele minime pentru primirea solicitanţilor de azil;

- Directiva Consiliului nr. 2003/86/CE din 22 septembri 2003 privind dreptul la reunificarea familiei;- Directiva Consiliului nr. 2004/83/CE din 29 aprilie 2004 privind standardele minime pentru

calificarea şi statutul cetăţenilor ţărilor terţe sau apatrizilor ca refugiaţi sau ca persoane aflate în nevoie de protecţie internaţională şi conţinutul protecţiei acordate;108 Art. 118 Cp. a fost modificat prin art. I pct. 42 din Legea nr. 278/2006. Din această perspectivă menţionăm necorelarea noilor dispoziţii ale legii penale cu dispoziţiile procesual penale. Astfel, potrivit art. 118, modificat, sunt supuse confiscării speciale bunurile, în vreme ce în dispoziţiile art. 439 se utilizează în continuare termenul de lucruri (lucrurile confiscate, distrugerea lucrurilor confiscate), în aceste circumstanţe, în perspectiva elaborării noului Cod de procedură penală, se impune, de lege ferenda, modificarea art. 439, prin adaptarea terminologiei utilizate la prevederile art 118 Cp.109 Sunt supuse confiscării speciale atât bunurile şi valorile care au fost găsite la inculpat şi au servit sau erau destinate să servească la săvârşirea infracţiunii, cât şi sumele de bani ce au fost folosite pentru săvârşirea infracţiunii ori au fost dobândite ca urmare a activităţii infracţionale Atunci când infractorul a folosit în mod succesiv aceleaşi sume de bani la mai multe infracţiuni, el nu va putea fi obligat decât la plata sumei iniţial investite şi a sumelor dobândite prin săvârşirea infracţiunii (T.S., s.p., decizia nr. 1065/1978, în R.R.D.. nr 12, 1978, pag. 64). In cazul inculpatului trimis în judecată şi condamnat pentru infracţiunea de exercitare fără drept a

66

b) bunurile cane au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei

infracţiuni, dacă sunt ale infractorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta

a cunoscut scopul folosirii lor. Această măsură nu poate fi dispusă în cazul infrac-

ţiunilor săvârşite prin presă110;

c) bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei

infrac-pini, dacă au fost utilizate la comiterea acesteia şi dacă sunt ale

infractorului. Când bunurile aparţin altei persoane confiscarea se dispune dacă

producerea, modificarea sau adaptarea a fost efectuată de proprietar ori de

infractor cu ştiinţa proprietarului;

d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni

sau pentru a răsplăti pe făptuitor111;

e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă

nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despă-

gubirea acesteia;

bunurile a căror deţinere este interzisă de lege.

Spre deosebire de celelalte măsuri de siguranţă, care se execută în timp,

măsura de siguranţă a confiscării speciale se execută de îndată şi nu poate fi

revocată, întrucât reprezintă, practic, o trecere în proprietatea statului a unor

bunuri anume prevăzute de lege.

Potrivit art. 44 alin. (9) din Constituţia României, bunurile destinate,

folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în

condiţiile legii. Articolul 53 din Constituţie stabileşte care sunt situaţiile în care

exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns: numai prin lege şi

numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii,

unei profesii, prevăzută în art.281 Cp., nu i se poate aplica, pe lângă pedeapsa prevăzută de lege, şi măsura de siguranţă a confiscării speciale cu privire la sumele dobândite ca urmare a muncii depuse (T.S., s.p., decizia nr 473/1978, în R.R.D, nr.8, 1978, pag. 67;110 In cazul infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii, uneltele de muncă ale persoanei care săvârşeşte infracţiunea nu sunt supuse confiscării în temeiul art. 118 lit. b Cp., deoarece ele nu au servit la săvârşirea infracţiunii care, sub aspectul laturii obiective, se comite prin omisiunea de a obţine autorizaţie legală şi deci nu e susceptibilă a fi comisă prin folosire unor anumite lucruri. (T.S., s.p., decizia nr. 1371/1986, în R.R.D., nr.3, 1987, p.75). Cu privire la termenul de lucruri care au servit la săvârşirea unei infracţiuni, vz. C.S.J., s.p., decizia nr.4638/1999, în C 34, p.212; T.S., s.p., decizia nr. 155/1986, în R.R.D., nr.1, 1987, pag. 71.111 Sunt supuse confiscării speciale sumele de bani primite de inculpat de la femeile căror le-a întrerupt cursul sarcinii, deoarece acestea au fost date pentru a determina pe inculpat să săvârşească activitatea infracţională. (T.S., s. p., decizia nr.4501/1973, în R.R.D., nr.11, 1974, pag. 77).

67

a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor;

desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale,

ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi

dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să

fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod

nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Confiscarea specială reprezintă, aşadar, o restrângere a dreptului de

proprietate garantat de Constituţie.

Executarea măsurii de siguranţă a confiscării nu poate fi efectuată,

hotărârea penală fiind lipsită de finalitate, dacă dispoziţiile instanţei ce judecă

fondul cauzei nu sunt suficient de precise şi nu au în vedere, în perspectivă,

posibilitatea de a fi sau nu executate. În primul rând, pentru punerea în executare

a măsurii de siguranţă a confiscării speciale este necesar ca bunurile să fie

identificate şi ridicate încă din faza de urmărire penală. Bunurile vor fi conservate

de organele de urmărire penală până la pronunţarea unei soluţii definitive de către

instanţa de judecată. Nu de puţine ori s-a subliniat în practică, spre exemplu,

faptul că nu se poate dispune confiscarea unor corpuri delicte care nu au putut fi

găsite de organele de cercetare penală, deoarece o asemenea dispoziţie nu poate fi

executată112. Excepţie fac sumele de bani care, fiind bunuri de gen, pot fi achitate

de inculpat fără a fi necesară ridicarea lor de către organele de poliţie, precum şi

situaţiile în care se dispune confiscarea prin echivalent bănesc.

De asemenea, instanţa va preciza în minută, pentru ca ulterior să se poată

proceda la executarea măsurii, instituţia la care sunt depuse bunurile sau sumele

de bani, precum şi date cu privire la documentul care atestă acest fapt, spre

exemplu, numărul şi seria procesului-verbal întocmit de organele de poliţie.

Instanţa de judecată nu poate dispune măsura de siguranţă a confiscării

speciale în mod global cu privire la bunurile sustrase şi vândute de inculpaţi, ci

trebuie să individualizeze această măsură, care constituie o sancţiune de drept

penal, între participanţi neputând fi concepută o obligaţie solidară a acestora

112 C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 171/A/1994. în R.D.P. nr.4/1995, p.142;

68

pentru valoarea bunurilor care urmau să fie confiscate în condiţiile art. 118 lit. d)

C. pen. [art. 118 lit. e) C. pen. în reglementarea actuală]113.

Nu se poate dispune confiscarea unei sume de bani ce a fost pusă la

dispoziţie de organele de poliţie în vederea efectuării flagrantului.

Asemenea măsuri, precum cele la care am făcut referire mai sus, nu pot fi

executate, pentru lămurirea înţelesului dispoziţiei sau pentru constatarea

împiedicării la executare fiind necesară promovarea unei contestaţii la executare.

Pentru aplicarea măsurii de siguranţă este necesar însă să se dovedească

existenţa temeiurilor prevăzute de art. 118 C. pen., în sensul că sumele de bani

provin din săvârşirea unei infracţiuni, aparţin inculpatului etc. De asemenea,

hotărârea trebuie să cuprindă menţiuni cu privire la persoana de la care vor fi

confiscate bunurile; conform art. 118 lit. b) şi c) C. pen., pot fi confiscate şi

bunuri ce nu aparţin făptuitorului, dacă au fost folosite în orice mod la săvârşirea

infracţiunii şi persoana căreia îi aparţin a cunoscut scopul utilizării lor, precum şi

bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni,

dacă au fost utilizate la comiterea acesteia şi dacă producerea, modificarea sau

adaptarea a fost făcută de proprietar sau de infractor cu ştiinţa proprietarului.

În situaţia în care bunurile nu aparţin infractorului, iar proprietarul nu a

cunoscut scopul folosirii lor, se confiscă de la inculpat echivalentul bănesc al

acestora.

Articolul 118 alin. (4) C. pen. prevede că, dacă bunurile supuse confiscării

nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii

acestora. Unii autori114 consideră că textul trebuie interpretat în sensul că se referă

numai la situaţiile prevăzute la art. 118 alin. (1) lit. a), d) şi e) C.pen., deşi nu se

distinge între acestea şi celelalte situaţii. Aceştia apreciază că scopul confiscărilor

prevăzute la art. 118 lit. b), c) şi f) C. pen., acela de a preveni comiterea de noi

fapte penale, nu poate fi atins prin confiscarea unei sume de bani sau a altor

bunuri, iar punerea în executare nu poate avea loc decât în măsura în care aceste

113 Trib Suceava, decizia penală nr. 354/1998, în R.D.P. nr. 3/1999, p. 130;114 Nicolae Volonciu, Raluca Moroşanu, op. cit., p. 98;

69

bunuri sunt găsite şi ridicate de organele de urmărire penală înainte de

pronunţarea instanţei de judecată, aşa cum am arătat mai sus. Un argument în

plus sunt dispoziţiile art. 118 alin. ultim C.pen., în care se arată că se confiscă şi

bunurile sau banii obţinuţi din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse

confiscării, cu excepţia bunurilor prevăzute la art. 118 alin. (1) lit. b) şi c) C. pen.

De asemenea, textul trebuie interpretat în sensul în care aplicarea sa se face de

instanţa de judecată la pronunţare, în situaţia în care au fost administrate probe

suficiente care să ateste că aceste bunuri au existat, au fost dobândite, produse sau

primite de făptuitor. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii prin care sa

dispus confiscarea unor sume de bani sau a unor bunuri în temeiul art. 118 alin.

(1) lit. a), d) şi e) C. pen. sau în cazurile în care confiscarea s-a făcut prin

echivalent bănesc, bunurile sau sumele de bani nu se găsesc sau nu sunt achitate

de făptuitor, se procedează la executarea silită a creanţei bugetare asupra

bunurilor făptuitorului, de către organele finanţelor publice locale.

Pentru punerea în executare şi executarea efectivă a măsurii confiscării

speciale se face distincţie în funcţie de natura bunului ce urmează a fi confiscat,

fiind necesar a se face trimitere la legislaţia fiscală.

În situaţia în care este vorba despre confiscarea unor sume în lei, dacă banii

au fost ridicaţi de la inculpat în cursul urmăririi penale, organele de poliţie vor

consemna sumele respective într-un cont special la unităţile trezoreriei statului

competente teritorial, organul ce le-a ridicat având obligaţia de a le declara la

organul de valorificare în termen de 48 de ore de la depunerea lor la trezorerie,

iar la data rămânerii definitive a hotărârii, o copie de pe aceasta se înaintează

organului de valorificare, urmând să procedeze la virarea sumelor la bugetul de

stat. Dacă suma de bani nu a fost ridicată de la inculpat, copia hotărârii prin care

s-a dispus confiscarea sumei de bani se înaintează organului fiscal, respectiv

serviciului finanţelor publice locale în a cărui rază domiciliază condamnatul,

pentru executare.

În situaţia în care s-a dispus confiscarea unei sume în valută, aceasta fiind

ridicată anterior de la inculpat, consemnarea sumei se face în cursul urmăririi

70

penale de organele de poliţie la o unitate bancară aleasă de organele de

valorificare. Când lucrurile confiscate urmează a fi preluate sau valorificate

potrivit dispoziţiilor legale, ele se predau organelor în drept; spre exemplu,

bijuteriile sau monedele din aur se predau la unitatea bancară competentă.

Dacă măsura confiscării speciale priveşte corpuri delicte, acestea vor fi

ridicate de la inculpat şi predate de organele de cercetare penală serviciului cazier

judiciar din cadrul unităţii de poliţie, urmând ca ulterior instanţa să se pronunţe

cu privire la confiscarea sau restituirea lor, iar la rămânerea definitivă a hotărârii

penale, după caz, să se procedeze la valorificarea lor potrivit O.G. nr. 14/2007

pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate,

potrivit legii, în proprietatea privată a statului115 sau, dacă nu pot fi valorificate, la

distrugerea acestora.

Atunci când măsura confiscării priveşte cantităţi de droguri sau bancnote

falsificate, acestea vor fi distruse, potrivit art. 439 alin. (2) C. proc. pen., în

prezenţa procurorului sau judecătorului, întocmindu-se proces-verbal cu privire la

acest aspect.

5. Executarea interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei

Potrivit art. 1181 Cp., interzicerea de a reveni în locuinţa familiei se poate

dispune, la cererea părţii vătămate, în ipoteza în care se constată că prezenţa

înlocuinţa familial a persoanei condamnate la pedeapsa închisorii de cel puţin 1

an pentru loviri sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice şi

psihice săvârşite asupra membrilor familiei, constituie un pericol grav pentru

ceilalţi membri ai familiei.

Prin „membru de familie”, se înţelege, potrivit art. 1491 C.pen., soţul sau

ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuieşte sau gospodăreşte împreună cu

făptuitorul.

115 Monitorul Oficial nr. 82 din 2 februarie 2007;

71

Măsura de siguranţă a interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei, ca şi cea

a interzicerii de a se afla în anumite localităţi, se poate dispune pe o perioadă

determinată, de până la 2 ani.

Ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr.281/2003, executarea

acestei măsuri de siguranţă se face potrivit dispoziţiilor art.4391, care prevăd că,

atunci când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura

de siguranţă reglementată de art. 1181 Cp., o copie de pe dispozitivul hotărârii se

comunică organului de poliţie în a cărui rază teritorială se află locuinţa familiei.

Dacă pedeapsa închisorii se execută într-un loc de detenţie, se face

menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii să i se pună în vedere

condamnatului, la data liberării, să se prezinte la organul de poliţie. Mandatul de

executare a pedepsei închisorii va fi însoţit de o copie de pe dispozitivul hotărârii,

ce va fi trimisă comandantului locului de deţinere.

Organul de poliţie are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate prin

supravegherea respectării interdicţiei de a nu reveni în locuinţa familiei şi să

sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii,

în vederea începerii cercetărilor sub aspectul infracţiunii de nerespectare a

hotărârilor judecătoreşti, prevăzută de art. 271 alin. (4) C. pen.

Deşi în Codul penal nu există dispoziţii cu privire la posibilitatea de a se

dispune această măsură în mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale ori în

cursul judecăţii, după cum nu există reglementare nici la nivelul legii procesuale

penale (în acest sens, amintim dispoziţiile art. 162 şi 435, potrivit cărora

singurele măsuri provizorii care pot fi luate în cursul procesului penal sunt

obligarea la tratament medical şi internarea medicală), în art. 26 din Legea nr.

217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie116 se menţionează

faptul că, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, instanţa de judecată, la

cererea victimei ori din oficiu, ori de câte ori există probe sau indicii temeinice că

un membru de familie a săvârşit un act de violenţă cauzator de suferinţe fizice

116 Legea nr 217 din 22 mai 2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 29 mai 2003, modificată şi completata ulterior.

72

sau psihice, poate dispune, prin încheiere motivată, în mod provizoriu, măsura

interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei.

Rezultă că, de lege ferenda, în perspectiva elaborării noului Cod de

procedură penală, se impune modificarea, atât a prevederilor de drept penal

substanţial, cât şi a celor de procedură penală în vederea instituirii posibilităţii ca

această măsură de siguranţă să poată fi dispusă cu caracter provizoriu înainte de

soluţionarea cauzei penale respective117.

6. Revocarea măsurilor de siguranţă

Conform dispoziţiilor art.437118, pot fi revocate următoarele măsuri de

siguranţă:

a) interzicerea unei funcţii sau profesii;

b) interzicerea de a se afla în anumite localităţi.

Anterior adoptării Legii nr. 356/2006, puteau fi revocate şi măsurile de

siguranţă cu caracter medical. De lege lata, în condiţiile reglementării posibilităţii

de a se dispune încetarea obligării la tratament medical ori a internării medicale

(act de dispoziţie care poate fi luat în ipoteza în care se constată că temeiurile în

baza cărora a fost luată măsura de siguranţă au încetat să mai existe), instituţia

revocării acestor măsuri de siguranţă a devenit lipsită de substanţă.

Cererea de revocare a uneia dintre măsurile de siguranţă menţionate mai

sus poate fi făcută de persoana cu privire la care s-a luat măsura sau de procuror.

Măsura expulzării şi confiscării speciale nu pot fi revocate119. În acest sens,

s-a decis că măsura de siguranţă se dispune pe o durată nedeterminată şi nu poate

fi înlăturată decât pentru motivele prevăzute în dispoziţiile art. 117 alin. (4)120

C.pen., împrejurările de ordin personal ale inculpatului fiind fără relevanţă, cu

117 Ion Neagu, op. cit., p. 426;118 Art. 437 a fost modificat prin art. I pct. 215 din Legea nr. 356/2006. Anterior acestei modificări, se putea solicita şi revocarea măsurilor de siguranţă medicale;119 Nicole Volonciu, op. cit., p. 403;120 Persoanele prevăzute la art. 117 C.pen. nu vor fi expulzate dacă există morive serioase de a se crede că riscă sa fie supuse la tortură în statul în care urmează a fi expulzate;

73

atât mai mult cu cât expulzarea nu se regăseşte între măsurile de siguranţă care

pot fi revocate conform art. 437 alin. (1) C. proc. pen.121

Din punct de vedere procedural, citarea persoanei asupra căreia s-a luat

măsura de siguranţă este obligatorie.

Din economia textului reiese că participarea procurorului este obligatorie,

nu însă şi asistenţa juridică a persoanei cu privire la care s-a luat măsura. Se

consideră că, dacă legiuitorul ar fi avut intenţia ca asistenţa juridică să fie

obligatorie şi în asemenea situaţie, ar fi prevăzut expres acest lucru, aşa cum a

făcut-o în cazul art. 434 C. proc. pen. Un alt argument în favoarea acestei idei

este împrejurarea că, în varianta anterioară adoptării Legii nr. 356/2006, se

prevedea expres faptul că, în situaţia în care cel internat nu are apărător, i se

asigură un avocat din oficiu, rezultând că asigurarea asistenţei juridice este

obligatorie numai în cazul în care persoanei i s-a aplicat măsura de siguranţă a

internării medicale122.

Măsura poate fi revocată în situaţia în care temeiurile care au impus luarea

acesteia au încetat, cu alte cuvinte, când se constată că măsura de siguranţă nu

mai este necesară, deoarece persoana asupra căreia s-a luat măsura nu se mai află

în situaţia în care exercitarea unei funcţii sau profesii ori deplasarea sa în anumite

localităţi ar prezenta un pericol pentru societate. Spre exemplu, persoana căreia i

s-a aplicat măsura de siguranţă a interzicerii exercitării unei funcţii sau profesii

face dovada că a dobândit capacităţile şi abilităţile necesare pentru a ocupa

funcţia sau profesia respectivă, prin promovarea unui examen. În toate situaţiile,

persoana care formulează cererea trebuie să dovedească împrejurarea că nu mai

există pericolul pentru societate, respectiv temeiurile pentru care s-a luat măsura

de siguranţă.

121 Trib. Bucureşti, Secţia I penală, sentinţa nr. 1481/F din 16 noiembrie 2004,în C.P.J.P 2000-2004,p. 208;122 Textul art. 437 C.proc.pen., anterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 356/2006, era următorul: “(1) Persoana cu privire la care s-a luat una din măsurile prevăzute în art. 113-116 din Codul penal poate cere instanţei în a cărei raza teritorială locuieşte, revocarea măsurii, când temeiurile care au impus luarea acesteia au încetat. Revocarea poate fi cerută şi de procuror. Soluţionarea cererii se face cu citarea persoanei cu privire la care este luată măsura, ascultându-se şi concluziile apărătorului şi procurorului.(2) Dacă cel internat nu are apărător, i se asigură un avocat din oficiu.”

74

Anterior modificării art. 437 C. proc. pen., cu privire la competenţa

materială şi teritorială a soluţionării cererii de revocare a măsurilor de siguranţă

s-a arătat că, întrucât textul de lege face referire la „instanţă" în general, se aplică

dispoziţiile comune, instanţa competentă material fiind judecătoria.

Din punct de vedere teritorial, competentă este judecătoria în a cărei

circumscripţie teritorială locuieşte făptuitorul, iar nu instanţa de executare.

Modificarea textului ca urmare a adoptării Legii nr. 356/2006 a rezolvat

problema competenţei de soluţionare a cauzei, cererea de revocare a măsurilor de

siguranţă prevăzute la art. 115 şi art. 116 C. pen. fiind de competenţa instanţei

corespunzătoare în grad instanţei de executare în a cărei circumscripţie locuieşte

condamnatul. Aceasta este cea mai în măsură să se pronunţe cu celeritate cu

privire la solicitarea de revocare a măsurii de siguranţă.

Se remarcă unele dispoziţii ale legilor speciale care au incidenţă în

domeniu. Astfel, conform art. 28 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi

combaterea violenţei în familie, persoana cu privire la care s-a luat măsura de

siguranţă a interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei poate cere oricând, în

cursul procesului penal, instanţei competente să judece fondul cauzei revocarea

măsurii când temeiurile care au impus luarea acesteia au încetat.

75

Capitolul IV: Măsurile de siguranţă în procesul penal din perspectiva noului Cod de procedură penală.

Proiectul noului Cod de procedură penală are drept scop esenţial crearea

unui cadru legislativ modern în materie procesuală penală, care să răspundă pe

deplin imperativelor funcţionării unei justiţii moderne, adaptate aşteptărilor

sociale, precum şi necesităţii creşterii calităţii acestui serviciu public.

Noul cod încearcă să găsească echilibrul optim între necesitatea unui

proces de soluţionare rapidă şi eficientă a unei cauze penale prin simplificarea

procedurilor penale şi respectarea strictă a drepturilor fundamentale ale omului,

urmărind totodată şi crearea unei jurisprudenţe unitare, în acord cu jurisprudenţa

Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, noul cod încorporează standardele

Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi reglementările din sfera

pilonului III al Uniunii Europene pentru crearea unui spaţiu al justiţiei, libertăţii

şi securităţii.

În ce priveşte luarea măsurile de siguranţă cu caracter medical în cadrul

procesului penal (obligarea la tratament medical şi internarea medicală

povizorie), noul cod reglementează această procedură în cadrul Titlului V, din

Partea Generală, titlu consacrat măsurilor procesuale, şi anume în Capitolul II –

„ Aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă cu caracter medical ”.

În cadrul acestui capitol se regăsesc două subsecţiuni, în care procedura de

luare a măsurilor de siguranţă este tratată pentru fiecare în parte, spre deosebire

de actualul Cod de procedură care tratează acest aspect într-un singur articol (art.

162 – „Luarea măsurilor de siguranţă”). Se poate observa astfel, o reglementare

mult mai detaliată a procedurii de aplicare a măsurilor de siguranţă din partea

noului cod, acesta reglementând în art. 246 şi art. 248 condiţiile de aplicare a

măsurilor de siguranţă cu caracter medical, iar în cadrul art. 247 şi art. 249,

procedura de aplicare şi de ridicare a acestor măsuri.

Proiectul nu aduce modificări substanţiale condiţiilor de luare a măsurilor

de siguranţă, acestea fiind dispuse în continuare în situaţia în care suspectul sau

76

inculpatul prezintă pericol pentru societate din cauza unei boli sau a unei

tulburări psihice, ori dacă acesta este bolnav mintal sau consumator cronic de

substanţe psihoactive, iar instanţa apreciază că, prin luarea acestor măsuri, starea

de pericol va fi înlăturată.

Noul cod modifică însă categoria acelor care pot să dispună luarea acestor

măsuri. Astfel, dacă în actualul cod instanţa este singura îndrituită să dispună

luarea măsurilor cu caracter provizoriu atât în cadrul urmăririi penale cât şi în

cadrul judecăţii, proiectul noului cod prevede că : ” judecătorul de drepturi şi

libertăţi pe durata urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară în cursul

procedurii de cameră preliminară sau instanţa în cursul judecăţii poate dispune

obligarea provizorie la tratament medical sau internarea medicală”.

Se pot observa unele modificări substanţiale introduse de noul cod în

legătura cu participanţii în procesul penal, modifcări care au incidenţă cu

aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă, şi care deci, necesită unele

precizări. Astfel:

- judecătorul de drepturi şi libertăţi este acela care, în cadrul instanţei,

potrivit competenţei acesteia, soluţionează cererile, propunerile, plângerile,

contestaţiile sau orice alte sesizări privind: măsurile preventive, măsurile

asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu, actele procurorului în

cazurile prevăzute de lege, încuviinţarea percheziţiilor, tehnicilor speciale de

supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii,

administrarea anticipată a probelor, sau orice alte cazuri prevăzute de lege.

- judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul

instanţei, potrivit competenţei acesteia verifică legalitatea trimiterii în judecată

precum şi a administrării probelor ori a efectuării actelor procesuale de către

organele de urmărire penală, soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de

netrimitere în judecată precum şi orice alte cauze prevăzute de lege.

- iar camera preliminară este aceea instituţie nouă, prin care se urmăreşte

rezolvarea chestiunilor ce ţin de legalitatea trimiterii în judecată şi de legalitatea

77

administrării probelor, asigurându-se premisele pentru soluţionarea cu celeritate a

cauzei în fond.

O altă modificare importantă pe care noul cod o introduce în legătură cu

condiţiile de aplicare a măsurilor de siguranţă se referă la durată acestor măsuri.

Astfel, dacă actualul cod prevede că măsurile de siguranţă nu pot fi luate în mod

provizoriu în cadrul urmăririi penale pe o durată mai mare de 180 zile, proiectul

noului cod prevede că acestea durează până la însănătoşire sau până la obţinerea

unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.

În ceea ce priveşte procedura de aplicare şi de ridicare a măsurilor de

siguranţă, noul cod introduce o serie de noi aspecte. Astfel, procurorul care

efectuează sau supraveghează urmărirea penală, dacă apreciază că sunt întrunite

condiţiile prevăzute de lege, înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi sau

judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa

să judece cauza în primă instanţă o propunere motivată de luare faţă de inculpat a

măsurii de siguranţă cu caracter medical corespunzătoare. Propunerea va fi

însoţită de actele medicale sau de expertiza medico-legală din care să rezulte

necesitatea aplicării măsurii. Judecătorul sesizat fixează termen de soluţionare a

propunerii în cel mult 5 zile de la data înregistrării acesteia şi dispune citarea

suspectului sau inculpatului. Soluţionarea propunerii se face numai după

ascultarea suspectului sau inculpatului, şi în prezenţa unui avocat, ales sau numit

din oficiu. Propunerea se soluţionează şi în lipsa suspectului sau inculpatului

atunci când acesta nu se prezintă, deşi a fost legal citat, dar numai în prezenţa

avocatului, ales sau numit din oficiu, căruia i se dă cuvântul pentru a pune

concluzii. Participarea procurorului este obligatorie.

Suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluţionarea propunerii de luare a

măsurii de siguranţă provizorie să fie asistat şi de către un medic desemnat de

acesta, care poate prezenta concluzii judecătorului de drepturi şi libertăţi.

Suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de medicul specialist desemnat

de acesta şi la alcătuirea planului terapeutic. Se poate observa aici că alin. 11 al

art. 429 din actualul cod de procedură privind dreptul inculpatului de a fi asistat

78

de către un medic desemnat de acesta în momentul luării unei măsuri cu caracter

medical împotriva sa, introdus de legea 356/2006 în cadrul secţiunii de punere în

executare a măsurilor de siuranţă, lucru pe care mulţi autori l-au criticat, este

acum corect reglementat în proiectul noului cod în cadrul secţiunii de aplicare a

măsurilor de siguranţă, acest alineat făcând referire la procedura de luare a unei

măsuri de siguranţă, şi nu de punere în executare a unei hotărâri definive.

Asupra propunerii de luare a unei măsuri de siguranţă cu caracter

provizoriu, judecătorul se pronunţă printr-o încheiere care nu poate fi contestată,

iar dacă admite propunerea, judecătorul dispune aplicarea măsurii de siguranţă.

În cazul când după dispunerea măsurii s-a produs însănătoşirea suspectului

sau inculpatului sau a intervenit o ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură

starea de pericol pentru siguranţa publică, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau

judecătorul de cameră preliminară care a luat măsura dispune, la sesizarea

procurorului ori a medicului de specialitate sau la cererea suspectului sau

inculpatului, ridicarea măsurii luate.

Dacă după dispunerea măsurii s-a dispus sesizarea instanţei prin

rechizitoriu, ridicarea acesteia, se dispune de către judecătorul de cameră

preliminară sau, după caz, de către instanţa de judecată în faţa căreia se află

cauza.

Referitor la punerea în executare a măsurilor de siguranţă, noul cod, în

cadrul Titlului V din Partea Specială privind Executarea Hotărârilor Penale, nu

aduce modificări semnificative faţă de actualul cod. Conţinutul articolelor privind

punerea în executare a măsurilor de siguranţă, privind obligaţiile impuse prin

luarea acestora sau menţinerea, înlocuirea ori încetarea lor, nu suferă modificări

semnificative, ci doar mici modificări, mai ales privind exprimarea. Singura

modificare importantă adusă acestui capitol, este aceea că nu mai sunt prevăzute

articolele privind punerea în executare a interzicerii de a se afla în anumite

localităţi, a expulzării ori a interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o durată

determinată, proiectul noului cod făcând referire la Noul Cod Penal, care prevede

în cadrul art. 109 ca măsuri de siguranţă doar obligarea la tratament medical,

79

internarea medicală,interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie sau de a

exercita o profesie, o meserie ori o altă activitate şi confiscarea specială.

Privind executarea hotărârilor penale, în cadrul noului cod, au fost avute în

vedere şi observaţiile formulate de reprezentanţii Institutului Naţional de

Medicină Legală. Reglementarea propusă nu mai cuprinde acele dispoziţii din

Codul de procedură penală în vigoare care nu erau compatibile cu legislaţia în

vigoare în domeniu ori cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în

materie, şi care constituiau o intruziune nejustificată a instanţei în prescrierea

unui tratament medical de către specialişti. S-a încercat astfel, menţinerea unui

echilibru între respectarea drepturilor persoanelor condamnate ori cu privire la

care organele judiciare au dispus luarea unor măsuri, şi necesitatea simplificării şi

accelerării procedurilor.

Proiectul noului cod creează un cadru legislativ modern în ce priveşte

aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă precum şi punerea în executare a

acestora, reuşind să păstreze soluţiile de drept existente care s-au dovedit a fi

viabile în practică sau a căror utilizare constituie o obişnuinţă pentru practică, şi

să modifice corespunzător toate acele soluţii care au devenit desuete sau care au

evidenţiat o serie de anomalii în practică, precum şi să introducă soluţii noi,

bazate pe experienţe comparative pozitive sau orientate către efectele favorabile

aşteptate, toate ca urmare a studiului doctrinei dreptului procesual penal din

sistemul intern precum şi din sistemele europene.

80

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

I. Tratate, cursuri, monografii:

1. Antoniu George şi colab., Practica judiciară penală, vol. II, Ed.

Academiei, Bucureşti, 1990;

2. Beliş Vladimir şi colab., Tratat de Medicină legală, Ed. Medicală,

Bucuresti 1995;

3. Bîrsan Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu

pe articole. Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2006;

4. Boroi Alexandru, Nistoreanu Gheorghe, Drept penal. Partea generală,

ediţia a IV-a revizuită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2004;

5. Bulai Costică, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. ALL,

Bucureşti, 1997;

6. Brânzei Petre, Itinerar psihiatric, Ed. Junimea Iaşi, 1979;

7. Dongoroz Vintilă, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală,

Ed. Academiei,Bucureşti, 1975;

8. Istrate Ion, Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesual penale, Ed.

Scrisul Românesc, Craiova, 1984;

9. Lorincz Anca Lelia, Drept procesual penal, Partea generală, Ed. Univers

Juridic, Bucureşti, 2008;

10. Mitrache Constantin, Drept penal român. Partea generală, Casa de editură

şi presă “Şansa” SRL Bucureşti, 1995;

11. Mateuţ Gheorghiţă, Tratat teoretic şi practic de procedură penală, partea

generală vol.I, Ed. C.H.Beck, 2007;

12. Neagu Ion, Tratat de drept procesual penal: partea generală, Ed. Global

Lex, Bucuresti, 2004;

13. Nistoreanu Gheorghe, Drept procesual penal, Partea Generală, Ed.

Continent XXI, Bucureşti, 1994;

14. Pasca Viorel, Măsurile de siguranţă – sancţiuni penale, Ed. Lumina Lex,

1998;

81

15. Papadopol Vasile, Popovici Mihai, Repertoriu de practică judiciară

penală pe anii 1981-1985, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1986;

16. Theodoru Grigore, Drept procesual penal, partea generală, Ed.

“Cugetarea” Iasi, 1996;

17. Tulbure Alexandru Ştefan, Procedură penală română. Partea generală,

vol. I, Ed. Omnia Uni-S.A.S.T., Braşov, 1998;

18. Volonciu Nicolae, Tratat de procedură penală, vol. I şi II, Bucureşti, 2001;

19. Volonciu Nicolae, Moroşanu Raluca, “Codul de procedură penală

comentat – executarea hotărârilor judecătoreşti”, Ed. Hamangiu 2007;

II. Acte normative:

1. Constituţia României revizuită, pubicată în Monitorul Oficial nr.

2. Codul de procedură penală, adoptat în 1968 cu modificările ulterioare;

3. Codul penal, adoptat în 1968 cu modificările ulterioare;

4. Hotărârea Guvernului nr. 829/2007 pentru aprobarea tezelor prealabile

privind noul proiect al Codului de procedură penală;

5. Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie,

publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 29 mai

2003, modificată şi completată ulterior;

6. Legea nr. 301/2004 (noul Cod penal), publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 575 din 29 iunie 2004, rectificată în Monitorul

oficial al României nr. 303 din 12 apr. 2005;

7. Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de

procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006;

8. Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse

de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 20 iulie 2006;

82

9. Legea 4/2008 privind prevenirea si combaterea violenţei cu ocazia

competiţiilor şi a jocurilor sportive, publicată în “Monitorul Oficial” nr.

24 / 11 ianuarie 2008;

III. Reviste si publicaţii:

1. Diaconescu Horia, ”Cu privire la posibilitatea procurorului de a sesiza

instanţa de judecată, cu luarea măsurilor de siguranţă a obligării la

tratament medical şi a internării medicale prevăzute de art.113 şi art. 114

din Codul Penal ” în R.D. nr. 8/2003;

2. Lorincz Anca-Lelia şi Lorincz Adrian “O nouă măsură de siguranţă” în

Revista de Drept penal, nr. 2/2008;

3. L.Margocsy, "Regimul juridic al internării medicale" în R.D. nr. 9-

12/1990;

4. Papadopol Vasile "Confiscarea specială în practica judiciară" în R.R.D.,

nr. 5/1983 ;

IV. Practică judiciară:

1. Culegere de hotărâri CEDO pe 2003 - 2005, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,

2007;

2. Curtea Consituţională a României, Decizia nr. 76 din 20 mai 1999,

definitivă, publicată în Monitorul Oficial nr. 323 din 6 iulie 1999;

3. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 13/2008, pronunţată în

şedinţa din 18 februarie 2008 (comunicată);

4. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 1490 din 25 martie

2003, www.scj.ro;

5. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 2742 din 6 iunie

2003, în Revista Pandectele romane, nr. 4/2004 (iulie/august);

6. Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 171/A/1994. în

R.D.P. nr.4/1995;

83

7. Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 947/1973, în R.R.D.,

nr.9/1973;

8. Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 3334/ 1974, în R.R.D.,

nr.6/1976;

9. Tribunalul Jud. Timiş, decizia penală nr. 69/1978, cu Note aprobative de I.

Neagu şi V. Pătulea în R.R.D. nr. 1/1979;

10. Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1065/1978, în R.R.D.,

nr.12/1978;

11. Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. . 925 din 1982, în R.R.D., nr.

3/1983;

12. Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 689 din 1983, în R.R.D., nr.

7/1984;

13. Tribunalul Jud. Timiş, decizia penală nr.107/1972, în R.R.D., nr.1/1973;

14. Tribunalul Jud. Timiş, sentinţa penală nr.89/1979 (cu o Notă aprobativă de

I.Bolda şi o Notă critică de M.Cara-Thasse), în R.R.D., nr.12/1980;

15. Tribunalul Jud. Suceava, decizia penală nr. 354/1998, în R.D.P. nr.

3/1999;

16. Tribunalul Mun. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr.474/1990 în

Culegere de practică judiciară pe anul 1990, cu Note de Vasile Papadopol;

17. Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, sentinţa nr. 1481/F din 16 noiembrie

2004, în C.P.J.P 2000-2004;

84

CUPRINS

Capitolul I : Consideraţii generale privind măsurile procesuale...................................................2

1. NOŢIUNE ŞI CARACTERIZARE................................................................................................22. CATEGORII DE MĂSURI PROCESUALE....................................................................................4

CAPITOLUL II : MĂSURILE DE SIGURANŢĂ ÎN PROCESUL PENAL.......................6

1. NOŢIUNEA DE MĂSURI DE SIGURANŢĂ..................................................................................62. CONDIŢII GENERALE PENTRU LUAREA MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ......................................8

a) Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală............................................................8b) Existenţa stării de pericol...............................................................................................10

3. MĂSURILE DE SIGURANŢĂ CA MĂSURI PROCESUALE..........................................................133.1. Obligarea la tratament medical...................................................................................15

3.1.1 Luarea provizorie a măsurii obligării la tratament medical...................................163.1.2 Luarea definitivă a măsurii obligării la tratament medical....................................233.1.3 Punerea în executare a obligarii la tratament medical...........................................253.1.4 Înlocuirea şi încetarea obligării la tratament medical............................................283.1.5 Infracţiunea de sustragere de la tratamentul medical.............................................32

3.2. Internarea medicală.....................................................................................................333.2.1. Luarea provizorie a măsurii de siguranţă a internării medicale...........................363.2.2 Luarea definitivă a măsurii internării medicale.....................................................413.2.3. Punerea în executare a măsurii de siguranţă a internării medicale.......................433.2.4. Menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării medicale........................46

3.3. Interzicerea accesului la competiţiile sau la jocurile sportive....................................48a) Procedura în cursul urmăririi penale...........................................................................52b) Procedura în cursul judecăţii......................................................................................53

CAPITOLUL III: PUNEREA ÎN EXECUTARE A ALTOR MĂSURI DE SIGURANŢĂ....................................................................................................................................................58

1. PUNEREA ÎN EXECUTARE A MĂSURII DE SIGURANŢĂ A INTERZICERII UNEI FUNCŢII SAU PROFESII...................................................................................................................................582. PUNEREA ÎN EXECUTARE A MĂSURII DE SIGURANŢĂ A INTERZICERII DE A SE AFLA ÎN ANUMITE LOCALITĂŢI..............................................................................................................593. EXECUTAREA EXPULZĂRII...................................................................................................604. EXECUTAREA CONFISCĂRII SPECIALE..................................................................................665. EXECUTAREA INTERDICŢIEI DE A REVENI ÎN LOCUINŢA FAMILIEI.......................................716. REVOCAREA MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ............................................................................73

CAPITOLUL IV: MĂSURILE DE SIGURANŢĂ ÎN PROCESUL PENAL DIN PERSPECTIVA NOULUI COD DE PROCEDURĂ PENALĂ...........................................76

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:.............................................................................................81

CUPRINS....................................................................................................................................85

85