MARIN PREDA (1922 – 1980)

MOROMEŢII

Marin Preda s-a afirmat ca romancier în deceniul şase al secolului trecut. A publicat în 1955 romanul Moromeţii, primul volum. Al doilea volum l-a publicat în 1967. A mai scris romanele: Risipitorii, Intrusul, Marele singuratic, Delirul, Cel mai iubit dintre pământeni.

Structura discursului narativ Acţiunea romanului se petrece în satul teleormănean Siliştea-Gumeşti. Limitele

temporale sunt oarecum vagi: cu câţiva ani înaintea Celui de-al Doilea Război Mondial, primul volum, după război, cel de-al doilea. Durata acţiunii nu este prea mare: în ambele volume evenimentele se concentrează vara, în vremea secerişului. Întâmplările se plasează, în general, în satul mai sus numit. În volumul al doilea, se remarcă şi o schimbare a spaţiului: Moromete face o vizită fiilor săi, la Bucureşti.

Principalele evenimente se înfăţişează cronologic. În unele situaţii sunt evocate şi fapte petrecute în trecut, cum ar fi, la începutul primului volum, prezentarea contextului în care a fost împroprietărit Ilie Moromete. Aceste situaţii răspund unei cerinţe a realismului: orice personaj are o istorie şi naratorul este „obligat“ să o prezinte.

Fiecare volum are câte un plan epic principal şi câteva secundare. În centrul atenţiei naratorului se află istoria familiei Moromete: în primul volum, în prim-plan se plasează Ilie Moromete, iar în al doilea, mezinul familiei, Niculae.

Romanul începe cu scena cinei în familia Moromete. Este un prilej pentru narator de a prezenta membrii familiei şi tensiunile dintre aceştia, datorate, la o primă vedere, faptului că cei şase copii provin din două căsătorii: Paraschiv, Nilă şi Achim sunt băieţii lui Moromete dintr-o căsătorie anterioară, iar Ilinca, Tita şi Niculae sunt copiii lui Ilie şi ai Catrinei.

Familia Moromete are probleme financiare: o datorie la bancă şi „fonciirea“ (impozitul pe pământ). Achim îi propune tatălui său să-l lase să plece cu oile la Bucureşti, ca să facă rost de bani. După ezitări, Moromete acceptă, fără să ştie că fiii săi mai mari plănuiau să părăsească satul, instigaţi fiind şi de sora lui Ilie, Maria (poreclită Guica). Unul dintre conflictele romanului se referă la relaţia dintre Moromete şi sora sa, care nu fusese de acord cu cea de a doua căsătorie a fratelui ei.

Pentru a face faţă presiunii financiare, Moromete taie salcâmul din spatele casei şi i-l vinde vecinului său, Tudor Bălosu. Se împrumută apoi cu patru mii de lei de la primarul Aristide, cu speranţa că va primi bani de la Achim.

Într-o noapte, înainte de seceriş, Paraschiv şi Nilă iau caii şi se îndreaptă spre Bucureşti. Nu ajung prea departe, se întorc, pentru că Nilă este cuprins de remuşcări la gândul că tatălui său i-ar fi foarte greu fără cai, la seceriş. După seceriş, într-o dimineaţă, cei doi băieţi nu vor să iasă la muncă, se răzvrătesc şi Moromete îi bate crunt. (Aflase între timp şi care era planul fiilor săi.) În aceeaşi seară, Paraschiv şi Nilă părăsesc satul.

Pentru a-şi plăti datoriile, Moromete vinde o parte din pământ. Cu banii rămaşi cumpără doi cai şi plăteşte taxa de internat pentru Niculae.

Acţiunea primului volum se încheie propriu-zis la începutul celui de-al doilea. Moromete face câteva drumuri la munte, vinde porumb şi reuşeşte să-şi refacă proprietatea. Se duce la Bucureşti, pentru a-i convinge pe fiii săi să se întoarcă în sat; aceştia refuză. Când află care a fost scopul călătoriei la Bucureşti, Catrina îşi părăseşte soţul.

1

După război viaţa lui Moromete se schimbă radical. În naraţiune, se înfăţişează luptele pentru putere în sat, după instaurarea comunismului. O serie de indivizi obscuri (Plotoagă, Isosică, Bilă, Mantaroşie, Zdroncan) ajung la conducere. Moromete şi prietenii săi intră într-un con de umbră. Niculae este atras de ideologia comunistă şi intră în conflict cu tatăl său. Tânărul pleacă din sat, devine membru de partid şi, ca activist, se întoarce, împotriva voinţei sale, pentru a supraveghea campania de seceriş. Se instituise între timp, înainte de colectivizare, sistemul cotelor: ţăranii erau obligaţi să dea o parte din recoltă statului. El nu reuşeşte să potolească nemulţumirile ţăranilor: aceştia primiseră de la stat sămânţă neselectată, amestecată cu neghină. Li se cerea acum să dea statului cota în grâu curat şi din această cauză se răzvrătesc. Intervine miliţia, se trag câteva focuri de armă şi ţăranii se văd obligaţi să se supună. (Niculae, vinovat de răzmeriţă, va fi exclus din partid şi îl vom regăsi, în romanul Marele singuratic, ca inginer horticultor la nişte sere de lângă Bucureşti.) Romanul se încheie cu moarte lui Moromete.

Există în roman şi câteva planuri epice secundare. Unul dintre acestea prezintă povestea lui Ţugurlan. Un destin nefericit pare să-i fi marcat existenţa. Dintre toţi copiii îi mai trăia un băiat (ceilalţi, când atingeau o anumită vârstă, se îmbolnăveau şi mureau). Ţugurlan, nu se ştie din ce pricină, nu fusese împroprietărit. Era un om ursuz şi singurul său prieten era Ion al lui Miai, care nu fusese nici el împroprietărit. Ţugurlan intră în conflict cu unul dintre fiii primarului Aristide, morar în sat; îl bate, intervine jandarmul care îi trage o plmă, îl bate şi pe acesta şi îl dezarmează. În cele din urmă, Ţugurlan ajunge la închisoare.

Romanul cuprinde şi o poveste de iubire, care pare să fie o replică la relaţia dintre Ion şi Ana, personajele lui Rebreanu. Birică, un tânăr ţăran sărac se îndrăgosteşte de Polina, fiica lui Tudor Bălosu, un ţăran înstărit. Bălosu nu vrea să-i dea Polinei partea de pământ cuvenită. Se ajunge la judecată, dar Bălosu are câştig de cauză. În ciuda dificultătăţilor, Polina şi Birică rămân împreună.

În al doilea volum, unul dintre planurile epice secundare înfăţişează povestea lui Vasile al Moaşei.

După Nicolae Manolescu (capitolul „Ultimul ţăran“, în lucrarea Arca lui Noe), romanul Moromeţii înfăţişează două tranziţii în lumea satului: de la societatea rurală tradiţională la societatea în care încep să se manifeste relaţiile de tip capitalist (primul volum) şi, de la aceasta, la satul înscris pe calea comunizării – sistemul cotelor, colectivizarea. Altfel spus, găsim în acest roman două imagini ale satului, aflate în conflict. Imaginea tradiţională este evocată în secvenţe precum cina în familia Moromete, secerişul, bocirea morţilor în zorii zilei de duminică, jocul căluşarilor, obiceiul fluieratului la poartă, seara etc. Noua imagine a satului evidenţiază o emancipare a ţăranilor: aceştia se arată interesaţi de politică, sunt simpatizanţi ai unor partide (Moromete era liberal, iar prietenul său Cocoşilă – ţărănist), se întălnesc duminica în poiana fierăriei lui Iocan, citesc presa şi o comentează. Cea mai importantă schimbare se plasează însă la nivelul atitudinii faţă de pământ. Pentru ţărani ca Aristide sau Bălosu, pământul nu mai constituie o valoare în sine, el capătă o valoare de întrebuinţare. Lucrarea pământului trebuie să aducă profit, să producă bani. Moromete, deşi participă la noua viaţă a satului (nu lipseşte de la întrunirile duminicale din poiana lui Iocan, unde se impune ca cititor „avizat“ al presei), este ataşat de valorile tradiţionale ale satului. Conflictul principal al romanului îi angajează pe Moromete şi pe fiii săi, care îi reproşează tatălui ca nu are spirit achizitiv, că nu este întreprinzător asemenea vecinului Bălosu. Această răzvrătire a fiilor este percepută de Moromete ca un atentat la autoritatea sa de părinte, astfel încât romanul poate fi citit, aşa cum arăta Eugen Simion, ca „drama paternităţii rănite“.

2

În esenţă, Moromete se află în conflict cu lumea, în noua ei înfăţişare, iar acest conflict se manifestă în relaţia cu fiii săi, atât în primul, cât şi în al doilea volum. De aici se poate deduce şi tema, care, în formularea lui Eugen Simion, se prezintă astfel: „libertatea morală în luptă cu fatalităţile istoriei“.

Confruntarea dintre individ şi istorie constituie, de altfel, tema centrală a creaţiei lui Marin Preda. Din această confruntare, individul iese întotdeauna învins. Autorul abordează această temă într-un mod polemic, în contradicţie cu modelul estetic impus, în epocă, de puterea comunistă: realismul socialist. În eseul „Iată ţăranul“, din volumul Imposibila întoarcere, Marin Preda consemna o profesiune de credinţă: „Este foarte lesnicios pentru omul de litere să se adăpostească în spatele necesităţii istorice şi să se eschiveze în felul acesta de a se întreba nu câtă necesitate conţine istoria, ci care este soarta fiecărui om în parte, ştiind că omul nu are decât o singură viaţă de trăit, în timp ce istoria este înceată şi nepăsătoare“.

Eugen Simion făcea observaţia că „proza lui (Marin Preda, n.n.) trăieşte sub puterea unei obsesii a întoarcerii la un punct originar“. Dacă aşa stau lucrurile, am putea identifica în romanul Moromeţii şi o temă care iese oarecum din specificul realismului: nostalgia originilor. Această interpretare poate fi susţinută prin cercetarea relaţiei dintre ficţiune şi realitate, aşa cum se înfăţişează ea în „lumina“ unei mărturisiri a autorului din eseul „Adevăr şi închipuire“ ( în volumul Imposibila întoarcere ): „Scriind totdeauna am admirat ceva, o creaţie preexistentă care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci şi maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu“. Autorul pare să dorească să reconstituie, dincolo de evenimente, dincolo de istorie, o imagine mitică personală ( Mircea Eliade vorbeşte în scrierile sale despre o mitologie personală circumscrisă spaţiului şi timpului copilăriei), imaginea Tatălui.

Perspective narative Formula epică a Moromeţilor este, în esenţă, aceea a romanului realist obiectiv:

perspectivă narativă obiectivă, narator impersonal şi omniscient. Incipitul romanului se constituie în această manieră. Găsim aici elemente expozitive: „În câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea Celui de-al Doilea Război Mondial, se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari.“ Finalul volumului întâi (romanul fusese gândit într-un singur volum) este alcătuit simetric, ceea ce vădeşte circularitatea specifică romanului obiectiv: „Peste trei ani izbucnea Cel de-al Doilea Război Mondial: timpul nu mai avea răbdare.“

La o cercetare atentă se poate observa că, încă de la început, tonul narativ nu este întru totul al naratorului omniscient. Prezenţa verbului „se pare“ sugerează că naratorul nu este atoateştiutor, că el împărtăşeşte de fapt perspectiva unuia dintre personaje, a lui Ilie Moromete, după cum va reieşi din modul de constituire a discursului narativ.

După incipit, în secvenţa introductivă, este prezentată discuţia dintre Moromete şi vecinul său Bălosu. Se creează impresia că naratorul s-a retras într-un colţ, lăsându-şi personajele să evolueze singure, ca pe o scenă de teatru. (Teatralitatea este o trăsătură a romanului obiectiv.) Naratorul îşi rezervă rolul de a consemna, ca în nişte indicaţii scenice, comportamentul, „jocul“ personajelor (actorilor). Uneori pătrunde în interioritatea lui Moromete, prin monolog interior, pentru a-i transcrie gândurile nerostite, prin care îi răspunde de fapt lui Bălosu. Aceasta ar fi o manifestare tipică a naratorului omniscient, dar, încă o dată, se observă un lucru ciudat: naratorul pare să nu fie sigur de a fi surprins exact gândurile personajului: „«Da, am discutat odată să-ţi vând un salcâm! Poate am să ţi-l vând... poate n-o

3

să ţi-l vând... De ce trebuie să ne grăbim aşa!?» părea el să-i spună.“ (s. n.) Această nouă „înfăţişare“ a naratorului a fost numită de Nicolae Manolescu „omniscienţă limitată“.

Omniscienţa limitată presupune un deficit de informaţie, pe care autorul îl compensează prin distribuirea de sarcini narative unor personaje. Aşa apar, după cum arăta N. Manolescu, personajul-informator şi personajul-reflector: „Informatorii sunt personaje [...] care, luând parte la un eveniment, ca martor de obicei, îl relatează altora. Ei se deosebesc de reflectori, pentru că se mărginesc să comunice anumite fapte fără să le interpreteze şi mai ales fără să prelucreze realitatea văzută în funcţie de propria conştiinţă“. Un exemplu de informator este al lui Prizianu; el a fost de faţă la întâlnirea dintre Moromete şi fiii săi, la Bucureşti, şi a relatat apoi în sat cele petrecute acolo. Un alt informator este Ilinca; ea îi povesteşte lui Niculae cum a murit tatăl lor.

Personajul reflector are un statut privilegiat, deoarece este personajul căruia i se cedează perspectiva narativă (fără a i se ceda şi vocea narativă, povestirea făcându-se tot la persoana a treia). Elementele care constituie universul evocat sunt filtrate prin conştiinţa personajului pentru a ajunge apoi la cititor. În romanul Moromeţii, personajul reflector este Ilie Moromete. Se manifestă astfel, în discursul narativ, un fel de complicitate între narator şi personajul său, care poate fi urmărită la nivel psihologic, moral şi lingvistic, în formula stilului indirect liber, după cum se vede în următorul fragment:

„Când, după război, Moromete deveni proprietar, el trăi atât de deplin bucuria de a fi scăpat de moşier, încât nu băgă de seamă, sau mai bine zis nu voi să bage de seamă în ce măsură era el liber faţă de loturile pe care le stăpânea. Pământul îi dăduse într-adevăr o anumită libertate. Aşadar, să facă comerţ cu cereale şi să câştige bani! Şi cu banii ce să facă? Să plătească impozite! Ce ciudat, unde ajunseseră! În sfârşit, fie şi comerţ, dar să fim înţeleşi că nu ăsta e scopul...“ (s. n.)

În al doilea volum, apare ca personaj reflector, în unele situaţii, Niculae. În general însă, lumea este acum evocată oarecum haotic. S-a spus că, stilistic, al doilea volum ar fi inferior celui dintâi. Lucrurile stau însă altfel. În al doilea volum, Moromete este împins de evenimente într-un plan secund al romanului şi cu greu poţi identifica individualităţi bine constituite. Nicolae Manolescu arată că „într-o lume pe cale să iasă din matcă, trăind în orbire şi nepăsare, psihologia indivizilor nu oferă indicii limpezi: scena o ţin psihozele de masă; şi nu trebuie sondate conştiinţele, ci observată însăşi inconştienţa colectivă“.

Se poate identifica, în al doilea volum, şi un joc al perspectivelor narative. Povestea lui Vasile al Moaşei este relatată de două ori: o dată de către o activistă UTM, într-o discuţie cu Niculae, şi apoi de Vasile însuşi.

Deşi estetica realismului se întemeiază, mai mult decât alte estetici, pe adevăr, modul de raportare a naratorului la lumea personajelor – limitarea omniscienţei, cedarea perspectivei narative prin utilizarea informatorilor şi a reflectorilor, implicit multiplicarea perspectivelor narative – ne arată că acesta nu mai este deţinătorul absolut al adevărului. „ Naratorul, remarca Nicolae Manolescu, nu mai cunoaşte finalitatea ultimă a actelor umane, el având sub ochi o viaţă care curge parcă la întâmplare şi într-o direcţie care îi scapă.“

Este posibil ca evoluţia formulei artistice a romanului să reflecte modificările structurilor sociale înseşi (este teza pe care îşi întemeiază N. Manolescu eseul despre romanul românesc, Arca lui Noe). În romanul Mara al lui Slavici, viziunea tolerant omniscientă reprezenta vocea unei colectivităţi omogene care îşi integra indivizii pentru o vreme rătăciţi (răzvrătiţi). În Ion sau Pădurea spânzuraţilor, viziunea omniscientă reprezenta tot vocea unei colectivităţi omogene care acţionează însă restrictiv asupra indivizilor. Cu Moromeţii suntem în altă vârstă a romanului obiectiv (doric, în terminologia lui Manolescu), într-un alt moment din evoluţia societăţii. Limitarea omniscienţei înseamnă, în ultimă instanţă, imposibilitatea

4

identificării cu nişte valori supraindividuale care să fie acceptate de o colectivitate omogenă. Formula romanescă a Moromeţilor pare să reflecte cel mai bine o epocă de tranziţii adânci care se însoţesc cu răsturnări de ierarhii, cu manifestări anarhice ale indivizilor sau dimpotrivă cu exacerbarea spiritului gregar.

Caracterizarea lui Ilie Moromete

După Nicolae Manolescu, în Moromeţii se înfăţişează un ţăran “care îşi apără seninătatea şi iluziile, luptând cu o ironică inteligenţă contra ameninţărilor” care i se par a veni “de la o supraindividualitate destul de abstractă: statul”, care înseamnă , în primul volum al romanului, “fonciirea”, iar în al doilea, sistemul represiv al cotelor. “Ameninţările” nu vin însă numai din partea statului; oricât de abstract ar fi, statul este faţa vizibilă a unei ameninţări care vine de mai sus: istoria (timpul). Avea dreptate Eugen Simion când spunea că tema romanului este “libertatea morală în luptă cu fatalităţile istoriei.”

Relaţia individ –istorie este de altfel tema centrală în creaţia lui Marin Preda şi scriitorul şi-a propus să urmărească în romanele sale ( Moromeţii, Intrusul, Marele singuratic, Cel mai iubit dintre pământeni) care “este soarta fiecărui om în parte, ştiind că omul nu are decât o singură viaţă de trăit, în timp ce istoria este înceată şi nepăsătoare.”

În ciuda aparenţei de la început (când timpul părea răbdător cu oamenii), evenimentele pe care le prezintă M. Preda în Moromeţii alcătuiesc imaginea unei istorii “ieşite din matcă”. Concret, este vorba de o epocă de adânci schimbări, de o dublă tranziţie – în termenii lui N. Manolescu, petrecută într-un timp relativ scurt.

Într-o lume în schimbare se pune acut problema adaptării; orice adaptare presupune un compromis. Când schimbările sunt radicale, compromisurile sunt majore (abdicarea de la nişte principii de viaţă statornicite de vreme îndelungată). Cei mai mulţi oameni fac aceste compromisuri. Există însă şi unii care rezistă. Printre ei se află şi Ilie Moromete. Ar putea fi deci încadrat în tipologia inadaptatului, care presupune melancolizare, în proza sămănătoristă, sau , după cum considera G.Călinescu, se însoţeşte cu sentimentul de invidie (această reacţie fiind specifică romanului realist obiectiv în descendenţa lui Balzac). Există însă între inadaptaţi şi indivizi de excepţie; către o astfel de încadrare ne conduce discursul narativ din Moromeţii, în ceea ce-l priveşte pe protagonist, considerat de N. Manolescu “ultimul ţăran”. Aşadar Ilie Moromete este prea puţin tipic pentru epoca în care trăieşte; personaje tipice sunt Bălosu, Aristide şi , într-un alt plan social, Ţugurlan (care se înscrie în categoria acelora la care se dezvoltă şi un sentiment de invidie, poate de neputinţă uneori tragică, dacă avem în vedere destinul acestui personaj). Relaţia cu celelalte personaje, comparaţia cu acestea, constituie un important mijloc de caracterizare.

Individualizarea lui Moromete se datorează poate şi perspectivei din care este evocat; există un sentiment de simpatie al naratorului faţă de acest personaj, întemeiat, desigur, pe date autobiografice; se poate identifica un fior nostalgic care susţine construcţia acestui personaj: “eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu”, mărturiseşte autorul în eseul „Adevăr şi închipuire“ (Imposibila întoarcere).

Asemenea multor ţărani, după primul război, Moromete este îmroprietărit. El se deosebeşte însă de semenii săi (Dumitru lui Nae, Cocoşilă, Din Vasilescu etc.) prin modul în care înţelege relaţia cu pământul, prin atitudinea faţă de noul statut social dobândit. Pentru Moromete, statutul de proprietar înseamnă libertate şi demnitate. Îi lipseşte spiritul achizitiv, fiind total diferit atât faţă de Ion al lui Rebreanu, care era dominat de instinctul de posesiune, cât şi de contemporani precum Tudor Bălosu, care înţelesese spiritul vremii şi-şi transformase

5

pământul într-o valoare de schimb, devenind un ţăran–negustor. Latura comercială a produselor pe care i le dădea pământul nu intrase niciodată în vederile lui Moromete, niciodată nu se gândise că ar putea face bani cu pământul său. De altfel, banii “îi pricinuiau o furie neputincioasă”; ei reprezentau un atentat la demnitatea sa. Semnificativă este secvenţa în care personajul se duce la primarul Aristide să-i ceară împrumut nişte bani. Amână formularea cererii, ocoleşte subiectul, vorbeşte despre posibilitatea (utopică) de a obţine un act în care să se specifice că „cetăţeanul“ Moromete Ilie este scutit de plata impozitelor.

Acest mod de a se raporta la pământ şi la proprietate face din Moromete un contemplativ. El nu este un om de acţiune, un întreprinzător. Catrina, soţia sa, îi reproşează de altfel acest lucru, dar înţelege şi că Ilie este altfel decât ceilalţi oameni, că are “ciudatul dar de-a vedea lucruri care lor le scapă, pe care ei nu le vedeau.”

Pentru Moromete lumea se înfăţişează ca un spectacol. El vede în jurul său reprezentaţii cu actori, ca pe scenă. Are capacitatea de a evoca apoi ceea ce înregistrează ochiul său: comportamentul de parvenit, ridicol, al lui Victor Bălosu, limbajul său cu neologisme defectuos însuşite ; harababura din locuinţa cizmaruluiTraian Pisică etc. Scena nu este reprezentată numai de universul satului; există şi spectacole de gală, când Moromete are posibilitatea să contemple lumea întreagă. Aşa se întâmplă duminica, în poiana fierăriei lui Iocan, unde ţăranii se adună să discute politică pe marginea articolelor de ziar. Moromete devine, în acest context, interpretul autorizat, căruia puţini i-ar contesta această calitate ( Cocoşilă mai încearcă , dar n-are niciodată argumente).

Sentimentul libertăţii şi al demnităţii se asociază cu o seninătate care izvorăşte din credinţa lui Moromete în stabilitatea lumii în care trăieşte, în armonia ei. Formula cu care se deschide romanul – “timpul era foarte răbdător cu oamenii” – sintetizează această credinţă. Evenimentele vor demonstra însă că viaţa nu se scurge aşa cum credea Moromete, fără conflicte mari, ci dimpotrivă, acestea ajung să destrame familia Moromete şi, ceea ce interesează în contextul acestei caracterizări, să-l înstrăineze şi să-l însingureze pe protagonist.

Între personaj şi lume se instituie treptat un conflict. El se manifestă la nivelul relaţiei cu copiii: în primul volum, fiii cei mari (Paraschiv, Nilă şi Achim), în al doilea, Niculae.

Conflictele au la origine cauze de ordin economic, pentru Moromete însă, răzvrătirea fiilor înseamnă un atentat la autoritatea sa paternă; altfel spus, se instituie între tată şi fii un conflict moral. Eugen Simion considera evoluţia personajului drept o “dramă a paternităţii rănite”.

Declinul personajului devine evident odată cu tăierea salcâmului, care este, simbolic, “dublul vegetal” al personajului (E. Simion). Scena se alcătuieşte dintr-o perspectivă aproape lirică. Este în zorii zilei de duminică, nu s-a luminat încă şi dinspre cimitir se aud bocetele femeilor care îşi pomenesc morţii. Acest „acompaniament“ potenţează dramatismul scenei. Ilie îl trezeşte pe Nilă, care nu prea înţelege ce i se cere. Când Moromete îi spune că vor tăia salcâmul, Nilă cere explicaţii. Moromete îi răspunde ironic: „Să se mire proştii“. (Naratorul explică semnificaţia acestei replici, aparent fără valoare comunicativă clară: dacă fiii săi nu înţelegeau de ce trebuie tăiat salcâmul, atunci chiar că erau proşti.) Înainte de a cădea, copacul se clatină puţin, ca şi cum ar vrea să cuprindă cu crengile, pentru ultima oară, cerul. Curtea arătă pustiită fără salcâm, parcă însăşi lumea este cuprinsă de zădărnicie, iar Moromete şi ceilalţi par „becisnici“. Tăierea salcâmului trezeşte stupoare. Nimeni nu înţelege de ce a tăiat Moromete copacul; toţi îi cer explicaţii, care ascund parcă o acuzare. Până şi o fetiţă din vecini este atât de contrariată, încât uită de respect şi i se adresează lui Moromete, folosind porecla

6

acestuia: Paţanghel. Odată cu prăbuşirea salcâmului, despre care se spune că străjuia satul, dispare un reper existenţial. Nu numai Moromete intră în declin, ci şi lumea sa.

Personajul se constituie pe jocul dintre aparenţă şi realitate. Ceea ce trăieşte Ilie Moromete, în acţiunea romanului, este o iluzie – iluzia moromeţiană: impresia că lumea satului este stabilă; pe valorile acestei lumi se întemeiază libertatea eroului. Dar lumea nu este aşa; personajul (conştient sau nu) se îndepărtează de lumea reală, se detaşează cu încăpăţânare. Ceea ce-l face să se întoarcă printre “cei vii” îl agasează, îl tulbură: fonciirea, datoria la bancă, frigurile lui Niculae, revolta fiilor etc. Apărarea sa este ironia; “să se mire proştii”, din scena evocată mai sus, „noi obişnuim“ – răspunsul pe care i-l dă lui Victor Bălosu, când acesta rosteşte cu emfază că nu obişnuieşte să bea ţuică dimineaţa etc. O altă armă de apărare este disimularea. Relevantă este discuţia cu Bălosu chiar în debutul romanului; Moromete amână răspunsul la întrebarea lui Bălosu dacă îi vinde salcâmul; la insistenţele vecinului răspunde “ – Să ţii minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de grău, Tudore!” şi n-o să mai fie nevoie să vând salcâmul, am putea completa noi.

Moromete este înfrânt în lupta sa cu “ameninţările”, cu “fatalităţile istoriei”. Condiţia sa în acţiunea celui de-al doilea volum este aceea a însinguratului şi a înstrăinatului; este un ţăran anacronic, ultimul ţăran. Aceeaşi soartă o au toate personajele lui Marin Preda care se angajează în luptă cu o istorie tulbure şi nemiloasă: Călin Surupăceanu ( Intrusul ), Niculae Moromete ( Marele singuratic) , Victor Petrini ( Cel mai iubit dintre pământeni). Ilie Moromete nu se va recunoaşte însă niciodată învins; pe patul de moarte va rosti: “Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă.”

7