www .cezareea.ro BIBLIA

De ce este Biblia o carte atât de deosebitã?

Creştinismul are convingerea şi ne învaţã cã doar Biblia este Cuvântul revelat al lui Dumnezeu. Deşi a fost scrisã de mânã omeneascã, autorul ei real este Dumnezeu Atotputernicul. Aceastã afirmaţie nu a fost inventatã de cãtre Bisericã, ci este mãrturia pe care Biblia o face despre ea însãşi. “Cuvântul Domnului rãmâne în veac” (1 Petru 1:25); “Toatã Scriptura este insuflatã de Dumnezeu” (2 Timotei 3:16); “Cãci nici o proorocie n-a fost adusã prin voia omului: ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21). Numai în Vechiul Testament se repetã de peste douã mii de ori expresii de felul “Şi Dumnezeu i-a vorbit lui Moise”, “cuvântul Domnului s-a coborât asupra lui Iona” şi “Dumnezeu a spus”. Mai mult decât atât, Biblia se pretinde a fi o consemnare a cuvintelor şi faptelor lui Dumnezeu, în felul acesta ea fiind înţeleasã drept Cuvântul lui Dumnezeu. Doar faptul cã Biblia pretinde a fi Cuvântul lui Dumnezeu nu e suficient pentru ca acest lucru sã fie şi real, de vreme ce existã şi alte cãrţi în interiorul cãrora apar astfel de pretenţii. Diferenţa e cã Scripturile conţin evidenţe solide ce o îndreptãţesc a fi consideratã Cuvântul Domnului. Un motiv pentru care Biblia e diferitã de alte cãrţi este unitatea acesteia. Deşi scrisã de oameni, unitatea ei demonstreazã lucrarea Atotputernicului. Biblia a fost scrisã de-a lungul unei perioade de peste 1500 de ani prin contribuţia a peste patruzeci de autori. Ei s-au format şi au trãit în contexte extrem de diverse: Iosua (general de armatã), Daniel (prim ministru), Petru (pescar) sau Neemia (paharnic). Autorii diferitelor cãrţi din Biblie au scris în tot soiul de locuri; de la sãlbãticie (Moise), la închisoare (Pavel), sau exilul din Insula Patmos (Ioan). Scrierile biblice au fost compuse pe trei continente diferite (Africa, Asia şi Europa) şi în trei limbi diferite (ebraicã, aramaicã şi greacã).Biblia trateazã multe subiecte controversate. Şi totuşi, ea se prezintã ca o unitate. De la început pânã la sfârşit, se desfãşoarã unica poveste a planului de salvare pe care Dumnezeu îl concepe pentru omenire. Aceastã salvare se face prin persoana lui Isus Hristos (Ioan 14:6). Chiar Isus a mãrturisit cã El este tema centralã a întregii Biblii. “Cercetaţi Scripturile, pentru cã socotiţi cã în ele aveţi viaţa veşnicã, dar tocmai ele mãrturisesc despre Mine... Cãci dacã aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru cã el a scris despre Mine. Dar dacã nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?” (Ioan 5:39, 46, 47). Pentru cine nu realizeazã mãreţia acestui fapt, vrem sã propunem o provocare. Gãsiţi zece oameni din regiunea dumneavoastrã, având cam acelaşi context de formare, vorbind aceeaşi limbã şi venind din aceeaşi culturã. Separaţi-i apoi, şi cereţi-le sã îşi aştearnã opiniile despre un subiect controversat, cum ar fi sensul vieţii. Când au terminat de scris, comparaţi-le concluziile. Sunt pãrerile lor convergente? Cu siguranţã, nu. Dar Biblia e scrisã nu doar de zece autori, ci de patruzeci. Ea n-a fost conceputã într-o singurã generaţie ci într-o perioadã de peste 1500 de ani; autorii nu aveau aceeaşi educaţie, culturã şi limbã, ci proveneau din culturi total diferite formate pe trei continente, vorbeau trei limbi diferite, şi aveau diverse nivele de instruire. Şi, mai mult decât atât, ei au tratat nu doar un subiect, ci sute. Cu toate acestea, Biblia este un tot unitar. Ea se prezintã într-o desãvârşitã armonie ce nu îşi poate gãsi explicaţia în coincidenţe sau complicitãţi. Unitatea Bibliei este un argument puternic în sensul naturii ei divine. Şi totuşi, unitatea Scripturilor este numai unul dintre argumentele ce

www.cezareea.ro 1

susţin revendicarea Bibliei de a fi Cuvântul divin al lui Dumnezeu. Altele, putând fi explicate în detaliu, sunt mãrturia Bisericii timpurii, dovezile istorice şi arheologice precum şi evidenţa vieţilor schimbate de-a lungul secolelor, pentru a enumera doar câteva.Aceste fapte l-au condus pe marele arheolog W.F. Albright spre urmãtoarea concluzie: “Prin conţinutul pe care îl desfãşoarã, Biblia dominã întreaga literaturã religioasã scrisã înaintea ei; ea dominã totodatã şi literatura ulterioarã prin simplitatea mesajului şi prin faptul cã seadreseazã tuturor oamenilor, indiferent de locul sau timpul din care provin” Biblia este cu totul specialã şi unicã. Nici o altã carte nu se bucurã de o asemenea recomandare. Nici o alta nu poate mãcar sã se apropie prin comparaţie. “Anglia are douã cãrţi: Biblia şi Shakespeare. Anglia l-a dat pe Shakespeare, dar Biblia a fãcut Anglia posibilã” (V. Hugo).

Nu a fost Noul Testament modificat prin numeroasele copieri şi recopieri de-a lungul istoriei?

O pãrere greşitã frecvent întâlnitã este cã textul Bibliei nu ne-a parvenit în forma sa originalã. Acuzaţii numeroase pornesc de la premisa cã o serie de cãlugãri zeloşi ar fi modificat textul biblic pe parcursul istoriei Bisericii. Aceastã chestiune este de o vitalã importanţã deoarece un text modificat aduce mari prejudicii credibilitãţii întâmplãrilor relatate. Din fericire, dovezile nu constituie o problemã. Existã trei tipuri de dovezi ce trebuie folosite în evaluarea Noului Testament. Acestea sunt manuscrisele greceşti, diferitele traduceri în care apare Noul Testament şi scrierile pãrinţilor Bisericii. Iniţial, Noul Testament a fost scris în limba greacã. Înainte de secolul al XV-lea, când a fost inventat tiparul, toate cãrţile erau copiate de mânã. Un text scris de mânã e cunoscut sub numele de manuscris. Existã aproximativ 5500 de copii ce conţin fragmente sau totalitatea textului Noului Testament. Deşi nu deţinem originalele, suntem totuşi în posesia unor copii ce ne-au parvenit de la o datã foarte timpurie. Noul Testament a fost scris aproximativ între anii 50–90 e.n. Fragmentul cel mai vechi care s-a pãstrat dateazã din jurul anului 120, iar alte aproximativ 50 de fragmente dateazã de la 150 la 200 de ani dupã anul redactãrii lor.Douã manuscrise importante, Codex Vaticanus (325 e.n.) şi Codex Sinaiticus (350 e.n.), o copie întreagã, au fost scrise într-un interval de 250 de ani de la data compunerii. Deşi perioada de timp poate pãrea lungã, ea este, în realitate, minimã în comparaţie cu majoritatea textelor antice. Cea mai veche copie a cãrţii lui Cezar, Rãzboaiele galice, care ni s-a pãstrat este întocmitã cu 1000 de ani dupã scrierea originalului iar prima copie completã a Odiseei lui Homer dateazã de la 2200 de ani dupã scrierea originalului. Cele 5500 de copii sunt pe de parte tot ce ni s-a pãstrat mai bine faţã de orice alt document antic. Multe din scrierile antice ne-au fost transmise prin doar câteva manuscrise (Catul — trei cópii, cea mai veche fiind cu 1600 de ani mai recentã decât originalul; Herodot — opt copii dintre care cea mai veche depãşeşte originalul cu 1300 de ani). Textele Noului Testament beneficiazã nu doar de mai multe dovezi în manuscrise şi de intervale mai mici de timp între perioada scrierii lor şi cea a primelor copii pãstrate, dar ele au fost totodatã traduse în alte limbi încã de la o datã foarte timpurie. Traducerea unui text într-o altã limbã era un lucru extrem de rar în perioada anticã, astfel cã acesta se constituie într-un alt avantaj în studierea veridicitãţii Noului Testament. Copiile diferitelor versiuni sunt în numãr de peste 18.000, însumate ele putând ajunge pânã la 25.000. Aceasta e o nouã probã folositoare în stabilirea exactitãţii Noului Testament. Chiar şi dacã nu ne-am afla în posesia celor 5500 de manuscrise greceşti şi a celor 18.000 de copii ale versiunilor existente, textul Noului Testament ar putea fi reprodus pe baza documentelor datate în primii 250 de ani de la data

www.cezareea.ro 2

scrierii lui. În ce mod? Prin scrierile primilor creştini. În comentarii, scrisori şi alte texte, aceşti scriitori antici citeazã din textul biblic, oferindu-ne astfel dovezi ce vin în sprijinul Noului Testament.

Cum putem crede în mãrturia Noului Testament despre viaţa lui Isus Hristos, ştiind cã aceasta a fost scrisã cu mult timp dupã moartea Lui?

Existã puternice mãrturii interne care atestã cã Scripturile au fost scrise la o datã timpurie. Faptele Apostolilor înregistreazã activitatea misionarã a Bisericii de început, fiind scrisã ca o continuare de cãtre aceeaşi persoanã care a scris şi Evanghelia dupã Luca. Aceastã parte a Noului Testament se încheie cu prezenţa Apostolului Pavel la Roma, moartea lui nefiind consemnatã. Acest fapt ne conduce la concluzia cã ea a fost scrisã înainte de moartea lui Pavel, având în vedere cã toate celelalte evenimente majore din viaţa lui apar în relatare. Pe baza anumitor dovezi, se presupune cã Pavel a fost ucis în timpul persecuţiei iniţiate de Nero în anul 64 e.n., rezultând de aici cã Faptele Apostolilor a fost scrisã înainte de acest an. Dacã Faptele Apostolilor a fost scrisã înainte de anul 64 e.n. ca o continuare la Evanghelia dupã Luca, aceasta din urmã trebuie sã fi fost compusã cu câtva timp înainte, probabil la sfârşitul deceniului cinci şi începutul deceniului şase al secolului I. Moartea lui Hristos a survenit în jurul anului 30 e.n., de unde rezultã cã mãrturia lui Luca a fost consemnatã la cel mult 30 de ani dupã evenimente. În conformitate cu învãţãtura Bisericii de început, prima Evanghelie este a lui Matei, ceea ce ne aduce mai aproape de timpurile lui Hristos. Aceste dovezi ne fac sã credem cã primele trei Scripturi au fost compuse într-un rãstimp de 30 de ani de la petrecerea evenimentelor, un timp în care martori oculari potrivnici ar fi putut sã dezmintã mãrturiile dacã nu ar fi fost adevãrate. Dovezile aratã cã: (1) textele au fost scrise la scurt timp dupã desfãşurarea evenimentelor; (2) ele au fost scrise de oameni contemporani cu mulţi martori oculari sau cu alte persoane care cunoşteau bine ce s-a petrecut. Concluzia de neocolit este cã imaginea pe care o dã Noul Testament despre Hristos e demnã de a fi crezutã.

Existã atât de multe interpretãri ale Bibliei.De ce aş crede în una anume?

Una dintre acuzele care apar frecvent este cã fiecare îşi are propria interpretare a Bibliei. Cum prin lectura textului biblic se ajunge la concluzii atât de diferite, ar rezulta cã nu existã nici o şansã de a atinge un consens.Numãrul mare al confesiunilor este luat drept exemplu pentru imposibilitatea de a se ajunge la o înţelegere unanimã între credincioşii creştini.Aceastã idee nu ia în considerare anumite fapte. Vasta majoritate a celor ce citesc Biblia nu au probleme în a se pune de acord în privinţa învãţãturilor centrale ale acesteia. Chiar şi cei ce nu recunosc adevãrul Bibliei reuşesc cu uşurinţã sã-i discearnã mesajul esenţial. Toate ramificaţiile creştinismului conţin o aceeaşi explicaţie fundamentalã a mesajului propovãduit de Biblie. Ele de regulã susţin credinţa în aceleaşi adevãruri principale cum sunt faptul cã Dumnezeu l-a creat pe om dupã chipul şi asemãnarea sa, cã avem libertatea alegerii, cã omul a ales sã se revolte împotriva lui Dumnezeu, aducând astfel pãcatul în lume. Datoritã iubirii Sale statornice, Dumnezeu s-a fãcut om în persoana lui Isus Hristos, a murit pentru noi, substituindu-ne astfel moartea şi plãtind pentru pãcatele noastre. Omenirea poate intra într-o relaţie refãcutã cu Dumnezeu, punându-şi credinţa în Isus Hristos. Pentru cei care cautã sã-i afle înţelesul, mesajul Bibliei este clar.

www.cezareea.ro 3

Problema apare atunci când oamenii suprapun peste acesta prejudecãţile lor, în încercarea de a potrivi Cuvântul cu propriile lor idei preconcepute. Însã în acest caz greşeala nu se aflã în Biblie, ci în chiar cel care forţeazã Biblia sã spunã ceea ce el vrea sã audã. În privinţa multelor confesiuni existente, trebuie subliniat cã acestea nu au apãrut ca urmare a unui dezacord legat de învãţãtura centralã a Bibliei. Diferenţele au la bazã un numãr mare de factori, inclusiv de ordin cultural, etnic şi social. Comparate îndeaproape între ele, diferenţele doctrinare nu sunt întotdeauna atât de cruciale. Unii folosesc acest argument ca un motiv pentru a nu crede în Isus Hristos, însã ca oricare altul, acesta se dovedeşte a fi nefondat. Isus a explicat cu limpezime principala problemã: “Cine crede în Fiul, are viaţa veşnicã; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rãmâne peste el” (Ioan 3:36). Adesea diferenţele apar mai puţin la nivelul interpretãrii Scripturilor, cât la cel al aplicãrii lor.

Cum poţi crede în Biblie când ea e plinã de contradicţii?

Este de-a dreptul uimitor cât de frecvent apare aceastã întrebare. Ea porneşte de la premisa cã Biblia ar fi plinã de discrepanţe evidente care, odatã dovedite a fi reale, ar face imposibilã credinţa în originea ei divinã. Conform unei înţelegeri larg rãspândite, se susţine ideea cã Biblia se contrazice cu ea însãşi, ceea ce provoacã îndoialã asupra încrederii pe care o putem investi în ea. Dacã Biblia ar conţine, cu adevãrat, erori demonstrabile, ele ar dovedi cã, cel puţin porţiunile care le includ nu pot fi rezultatul unei minţi perfecte, atotştiutoare, cum este cea dumnezeiascã. Fãrã a pune în discuţie aceastã concluzie, ne pronunţãm totuşi împotriva premisei iniţiale prin care se afirmã cã Scripturile ar fi pline de greşeli. Este foarte simplu sã acuzi Biblia de inadvertenţe, dar a şi demonstra acest lucru este cu totul altceva. La o primã vedere, anumite pasaje par, într-adevãr, contradictorii, însã o examinare mai atentã va dovedi cã lucrurile nu stau astfel. În privinţa posibilelor contradicţii, primul lucru la care facem apel este simţul dreptãţii. Problema nu trebuie nici minimalizatã, nici exageratã şi avem datoria de a începe întotdeauna prin a da autorului dreptul de a fi pus la îndoialã. Aceasta este regula în orice alt tip de scriere şi ea trebuiesã fie aplicabilã şi în acest caz. Oamenii sunt adesea înclinaţi sã foloseascã un alt set de reguli când e vorba de examinarea Bibliei, fapt împotriva cãruia obiectãm neîntârziat.

Ce reprezintã de fapt o contradicţie? Legea non-contradicţiei, care stã la baza oricãrui tip de gândire logicã, afirmã cã un lucru nu poate fi în acelaşi timp ‘a’ şi opusul lui ‘a’. Cu alte cuvinte, nu poate sã plouã şi sã nu plouã în acelaşi timp. Doar dacã se poate pune în evidenţã o violare a acestei legi în Scripturi, poate fi vorba despre existenţa unei contradicţii. De pildã, dacã Biblia ar spune, deşi nu o face, cã Isus a murit prin crucificare, în acelaşi timp la Ierusalim şi la Nazaret, aceasta ar fi o eroare demonstrabilã. În cazul posibilelor contradicţii e extrem de important sã ţinem cont de faptul cã douã afirmaţii pot sã difere una faţã de cealaltã fãrã însã a fi contradictorii. Unii nu reuşesc sã facã distincţia între contradicţie şi deosebire.Un exemplu este cazul orbilor de la Ierihon. Matei povesteşte cum doi orbi s-au întâlnit cu Isus, în timp ce Marcu şi Luca nu amintesc decât de unul. Cu toate acestea nici una dintre aceste afirmaţii nu le neagã pe celelalte, ele fiind doar complementare.Mulţi cred cã au descoperit erori în pasaje pe care nu le-au citit, de fapt, cu atenţie. În Cartea Judecãtori ni se povesteşte despre moartea lui Sisera. Judecãtori 5:25–27 pare sã ne relateazã întîmplarea care cã reprezintã pe Iael omorându-l pe Sisera cu ţãruşul de la cort şi

www.cezareea.ro 4

cu un ciocan în timp ce acesta bea lapte. În Judecãtorii 4:21 se afirmã cã ea a comis fapta în timp ce el dormea. Şi totuşi, o privire mai atentã asupra pasajului din Judecãtorii 5:25–27 va scoate la ivealã cã nicãieri nu se afirmã cã la momentul faptei Sisera bea lapte. Astfel, discrepanţa dispare. Uneori douã pasaje par a se contrazice din cauza unei traduceri insuficient de clare. Cunoaşterea limbilor originare ale Bibliei poate elucida imediat confuziile, deoarece atât greaca cât şi ebraica, la fel ca orice altã limbã, îşi au propriile trãsãturi specifice greu de redat în englezã sau într-o altã limbã. Unele aparente confuzii din Scripturi apar dintr-o cunoaştere insuficientã a contextului, fãrã sã presupunã în mod necesar o eroare. Ele ne indicã doar propria noastrã ignoranţã cu privire la trãsãturile specifice ale perioadei la care se face referire. Pe mãsurã ce cunoaşterea în domeniul istoriei şi arheologiei avanseazã, porţiunile mai dificile ale Scripturilor devin tot mai limpezi şi multe din aşa zisele ‘erori’ se clarificã în lumina unei înţelegeri. Anumite probleme necesitã o atitudine de expectativã. Deşi nu toate dificultãţile şi discrepanţele din Biblie au fost clarificate, convingerea noastrã fermã este cã, pe mãsurã ce se atinge o cunoaştere mai temeinicã a trecutului Bibliei, aspectele controversate vor dispãrea. Conform concepţiei biblice, Dumnezeu este o Fiinţã atotputernicã şi atotştiutoare, care nu se contrazice pe Sine, şi astfel, credem cã nici Cuvântul Sãu, odatã înţeles în profunzime, nu poate fi contradictoriu.

Sunt descoperirile arheologice dovezi concludente în sprijinul Bibliei?

Care e legãtura între descoperirile arheologice şi evenimentele din Biblie? Arheologia este studiul relicvelor neperisabile, a urmelor pe care omul la lãsat în urma lui şi care au supravieţuit vitregiilor timpului. Iniţial, motivul pentru care se scoteau la ivealã civilizaţii dispãrute prin sãpãturi consta în speranţa de a descoperi comori îngropate. În zilele noastre, însã, cele mai moderne metode ştiinţifice sunt folosite pentru a recupera şi studia rãmãşiţele trecutului cu scopul de a înţelege mai bine obiceiurile popoarelor din vechime. Datoritã istoriei lui neîntrerupte, teritoriul Orientului Mijlociu, în special al Palestinei, esteocul unor numeroase excavãri cu caracter arheologic. Este important de subliniat cã arheologia nu-şi are sensul fãrã sprijinul istoriei. Ceea ce arheologia ne poate oferi este imaginea unei evoluţii culturale şi nu o cronologie exactã. Istoria este cea care ne vorbeşte despre cronologie, evenimente, oameni şi locuri. În ultimii 100 de ani, arheologia a verificat parte din informaţiile istorice conţinute în Biblie. De pildã, douã din oraşele menţionate în Biblie, Sodoma şi Gomora, au fost considerate mult timp mitologice. Cu toate acestea, excavaţii recente fãcute la Tell Mardikh, ştiut acum a fi locul de amplasare al Eblei, au scos la ivealã aproximativ 15.000 de tãbliţe. O parte dintre ele au fost traduse, descoperindu-se cã include numele Sodomei şi Gomorei. Alte dovezi arheologice dau informaţii despre existenţa unui conducãtor pe nume Belşaţar; hitiţii nu numai cã au existat dar au şi construit un vast imperiu; Regele Sargon a domnit cu adevãrat iar realitatea evenimentelor istorice relatate în Faptele Apostolilor poate fi demonstratã cu acurateţe. Pânã în prezent, descoperirile arheologice au venit nu în contradicţie, ci ca o confirmare a aspectelor istorice înscrise în Biblie.Faptul cã Biblia oferã o mãrturie istoricã realã este de o importanţã inestimabilã. Creştinismul este o credinţã istoricã ce afirmã cã Dumnezeu a intervenit în istorie prin multe fapte mãreţe. Deşi miracolele înregistrate în Scripturi nu pot fi dovedite la modul ştiinţific sau repetate datoritã naturii lor, persoanele, locurile, evenimentele pot fi investigate istoric. Dacã scriitorii Bibliei au reprezentat realitatea istoricã într-un mod incorect, zonele ce nu pot fi verificate ar fi învãluite într-o umbrã de neîncredere. Altfel spus, dacã autorii Scripturilor sunt

www.cezareea.ro 5

demni de încredere în privinţa unor evenimente ce au avut loc, aceeaşi încredere nu le poate fi refuzatã doar pentru cã menţioneazã fapte ce ies din natura normalã a realitãţii. Pentru oricine doreşte sã afle dacã Dumnezeul Bibliei existã cu adevãrat, una din dovezile cele mai concludente pe care le poate examina este poporul evreu. O cercetare onestã a acestei chestiuni, va scoate la ivealã un rãspuns mai mult decât elocvent în sensul veridicitãţii credinţei creştine. Cu aproximativ 4000 de ani în urmã, Dumnezeu i-a cerut unui om pe nume Avram sã iasã din ţara lui, dându-i urmãtoarele promisiuni: “Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pãmântului vor fi binecuvântate în tine” (Genesa 12:2,3). “Domnul a zis lui Avram... ‘Ridicã-ţi ochii, şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazãnoapte şi spre miazãzi, spre rãsãrit şi spre apus; cãci toatã ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţiei tale în veac’.” (Genesa 13:14, 15)Cu alte cuvinte, Dumnezeu i-a promis lui Avram: 1. Un popor mare;2. . O faimã mare; 3. . Sã fie o binecuvântare pentru toate popoarele şi 4. un pãmânt care va aparţine pentru

totdeauna descendenţilor sãi.Cu câteva sute de ani dupã ce Dumnezeu i-a fãcut lui Avram aceste promisiuni, marele popor a apãrut cu adevãrat, numãrând deja milioane de suflete. Ei erau pe punctul de a intra pe pãmântul fãgãduinţei când Dumnezeu le-a trimis, prin Moise, conducãtorul lor, avertizãrile înscrise în Deuteronomul, capitolele 28–33.Dumnezeu i-a prevenit sã nu se rãzvrãteascã împotriva Lui, iar dacã nu-I vor fi credincioşi, le-a promis cã va folosi alte popoare care sã-i alunge de pe pãmânturile lor. El a prezis cã vor ajunge, în final, sã se risipeascã pe întregul pãmânt, pribegi în ţinuturi strãine, şi cã nu-şi vor mai gãsi liniştea din rãtãcirile lor. Şi totuşi, în credincioşia Lui, Dumnezeu le-a fãgãduit sã-i aducã înapoi pe pãmânturile lor.Care a fost verdictul istoriei? Fiii lui Israel, deşi preveniţi, au cãzut în idolatrie, fiind îndepãrtaţi din patria lor. În 606 î.e.n., Nebucadneţar a luat poporul captiv în Babilon şi s-a reîntors în 588–586, când, dupã un lung asediu, a ars oraşul şi templul. Cu toate acestea, dupã cum a promis, Dumnezeu le-a permis celor ce au dorit, sã se întoarcã la pãmânturile lor între anii 537–536 î.e.n. Sau dupã alţi şapte ani. (Ezra, cap.1) Alungarea din propria lor ţarã s-a petrecut a doua oarã în anul 70 e.n., când Titus romanul a distrus oraşul Ierusalim şi a împrãştiat populaţia. Timp de peste 1900 de ani, evreii au bãtut pãmântul ca strãini persecutaţi din toate pãrţile. Prigoana a culminat în holocaustul celui de-al II-lea rãzboi mondial, când 6 milioane de evrei au fost ucişi în lagãrele de concentrare. Şi totuşi, în pofida tuturor aşteptãrilor, statul Israel a renãscut în 14 mai, 1948, când evreii au început sã se reîntoarcã de prin toate colţurile lumii în ţara lor de baştinã. Din anul 1948 ei au supravieţuit unor conflicte teribile, cum au fost Rãzboiul de şase zile din 1967 sau Rãzboiul zilei sfinte din 1973.În ciuda tuturor catastrofelor prin care au trecut, evreii nu au pierit şi nici nu şi-au pierdut identitatea naţionalã. Istoria a dovedit cã orice popor ce-şi pãrãseşte ţara îşi pierde identitatea naţionalã cam în cinci generaţii, fiind absorbit de noua culturã în care se aflã, însã evreii au rãmas mereu ca o entitate distinctã.Ei nu doar cã au supravieţuit, dar popoarele care i-au persecutat, moabiţii, amoniţii, edomiţii, filistenii şi mulţi alţii, au fost fie distruse, fie şi-au pierdut propria identitate. Aţi auzit de vreun moabit suedez? De vreun filistean rus?

www.cezareea.ro 6

De un edomit german? Sau de un amonit american? Nu! Aceste naţii au fost absorbite cu totul în alte culturi sau rase. În schimb, cu siguranţã aţi auzit de un evreu suedez, de un evreu rus, de un evreu german sau de unul american. Aşa cum sunã profeţia, ei nu şi-au pierdut identitatea.

Din ce cauzã apeleazã creştinii la profeţiile împlinite pentru a demonstra cã Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu?

Cei care cred în Isus Hristos sunt mereu întrebaţi de ce considerã Biblia o carte sfântã iar multe rãspunsuri conţin argumentul profeţiilor împlinite. Aceastã probã este, de fapt, una dintre cele mai puternice de imaginat.Dupã ce a mãrturisit cã l-a vãzut pe Dumnezeu în toatã mãreţia Sa, Apostolul Petru a spus: “Şi avem cuvântul proorociei fãcut şi mai tare; la care bine faceţi cã luaţi aminte, ca la o luminã care strãluceşte într-un loc întunecos, pânã se va crãpa de ziuã şi va rãsãri luceafãrul de diminaţã în inimile voastre” (2 Petru 1:19). În acest pasaj, Petru face apel la profeţiile împlinite ca dovezi ale adevãrului Scripturii. Chiar Biblia descrie scopul profeţiei: “Aduceţi-vã aminte de cele petrecute în vremile strãbune; cãci Eu sunt Dumnezeu, şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu, şi nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit dela început ce are sã se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încã împlinit” (Isaia 46: 9, 10). “De multã vreme am fãcut cele dintâi proorocii, din gura Mea au ieşit, şi Eu le-am vestit: deodatã am lucrat, şi s-au împlinit... ţi-am vestit de mult aceste lucruri, ţi le-am spus mai înainte ca sã se întâmple, ca sã nu poţi sã zici: ‘Idolul meu le-a fãcut, chipul meu cioplit sau chipul meu turnat le-a poruncit!’” (Isaia 48:3,5)Noul Testament a vorbit despre venirea lui Isus Hristos “pe care o fãgãduise mai înainte prin proorocii Sãi în Sfintele Scripturi” (Romani 1, 1:2). Conform declaraţiilor din Scripturi, scopul profeţiilor este sã ne arate cã Dumnezeu existã şi cã El are un plan cu lumea aceasta. Prin prezicerea unor nume, locuri sau evenimente cu sute de ani înainte de apariţia lor,Biblia demonstreazã o cunoaştere a viitorului prea exactã pentru a fi consideratã doar o presupunere fericitã. Profeţiile împlinite existente în Scripturi sunt o mãrturie puternicã a inspiraţiei divine.Un exemplu ar fi profeţia despre Regele Cir (Isaia 44:28, 45:1). Scriind în jurul anului 700 î.e.n., profetul Isaia îl prevesteşte pe Cir dupã nume ca regele ce va da vestea Ierusalimului cã va fi construit şi cã i se va aşeza temelia templului. În timpul în care scria Isaia, oraşul Ierusalim era în întregime construit iar templul era în picioare. Nici dupã o sutã de ani, în 586 î.e.n., oraşul şi templul urmau a fi distruse de cãtre Regele Nabucadneţar. Dupã ce Ierusalimul a fost capturat de cãtre babilonieni, în 539 î.e.n., acesta a fost cucerit de cãtre persani. Puţin mai târziu, un rege persan pe nume Cir a dat ordinul ca Ierusalimul sã fie reconstruit. Aceasta se întâmpla cam la 160 de ani dupã profeţia lui Isaia! Astfel, Isaia a prevestit cã un bãrbat pe nume Cir, ce urma a se naşte doar dupã o sutã de ani, va da ordinul ca templul sã fie reconstruit în condiţiile în care, pe vremea profetului, acesta era neatins şi nici nu urma a fi distrus decât dupã mai mult de o sutã de ani. O profeţie cu adevãrat uluitoare, dar nici pe departe singularã. De fapt, pot fi întâlnite sute de profeţii ce prevestesc evenimente viitoare. Este absurd a crede cã împlinirea profeţiilor este doar o coincidenţã sau o întâmplare, date fiind dovezile. Dumnezeu a oferit suficiente mãrturii ale existenţei Sale şi a inspiraţiei divine ce animã Biblia, tocmai prin profeţiile adeverite în timp.

www.cezareea.ro 7

Existenţa Lui DumnezeuExistenţa lui Dumnezeu poate fi dovedită prin două căi: prin simţul lăuntric posedat de

fiecare persoană, şi prin dovezile găsite în Scriptură şi în natură.

1.Simţul lăuntricToate persoanele de pretutindeni posedă un simţământ lăuntric al existenţei lui

Dumnezeu, al faptului că ele sunt creaturile iar El este Creatorul lor. Pavel spune că şi neamurile “au cunoscut pe Dumnezeu dar nu L-au onorat” (Rom.1:21) şi că “au schimbat în minciună slava lui Dumnezeu”(Rom.1:25); “ce se poate cunoaşte despre El le-a fost descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu (1:19).

Biblia afirmă că unii oameni neagă acest simţ lăuntric ce le vorbeşte despre existenţa lui Dumnezeu. “Nebunul zice în inima lui, nu este Dumnezeu” (Ps.14:1; 53:1). “Răpitorul batjocoreşte şi nesocoteşte pe Domnul… cel rău zice cu trufie ‘Nu este Dumnezeu…’”. Deci, păcatul conduce pe oameni la o gândire iraţională şi la negarea existenţei lui Dumnezeu.

Pavel subliniază că păcatul îi face pe oameni să nege existenţa lui Dumnezeu, “înăduşă adevărul în nelegiuirea lor” (Rom. 1:18), dar ei nu se pot dezvinovăţi.

Unii oameni neagă faptul că ar poseda un simţ lăuntric în cunoaşterea lui Dumnezeu, dar în momente de criză dovedesc contrariul.

În viaţa creştinului acest simţ devine tot mai puternic. Ajungem să-L cunoaştem pe Dumnezeu ca “Tatăl nostru iubitor din ceruri” (Rom. 8:15). “Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copiii Lui” (Rom. 8:16) şi Isus Hristos locuieşte în inimile noastre (Ef. 3:17; Fil. 3:8,10; Col. 1:27; Ioan 14:23). Intensitatea acestei conştienţe pentru creştin îl determină să-L iubească pe Hristos, chiar dacă nu L-a văzut vreodată (1 Pet. 1:8).

2.Dovezile din Scriptură şi din naturăBiblia pretutindeni afirmă existenţa lui Dumnezeu. Primul verset din Genesa nu

prezintă dovezi ale existenţei lui Dumnezeu, dar ne spune ceea ce El a făcut: cerurile şi pământul. Pavel afirmă că existenţa lui Dumnezeu poate fi văzută în lucrările create de El (Rom. 1:20). Astfel că fiecare creatură aduce o dovadă a existenţei lui Dumnezeu, şi în primul rând omul care este creat după chipul şi asemănarea Sa. Omul înzestrat cu sentimente, înţelepciune, voinţă, arată atotînţelepciunea lui Dumnezeu.

Dar există o sumedenie de dovezi ale existenţei lui Dumnezeu şi în natură. Astfel că El “a trimis ploi din cer şi timpuri roditoare, v-a dat hrană din belşug şi v-a umplut inimile de bucurie” (Fapte 14:17). David spunea că “Cerurile spun slava Lui…”(Ps. 19:1,2).

Privind cerul ziua sau noaptea, admirând soarele, luna, stelele şi norii, toate declară prin existenţa şi frumuseţea lor, măreţia, puterea şi înţelepciunea Creatorului care le susţine.

Tot ceea ce există dovedeşte existenţa lui Dumnezeu. Pentru cei care au ochi pentru a evalua dovezile corect, fiecare frunză, copac, fir de iarbă, fiecare stea din noapte strigă fără încetare “Dumnezeu m-a creat”. Frumuseţea fulgului de zăpadă, puterea tunetului,

www.cezareea.ro 8

hărnicia albinei, prospeţimea apei, abilităţile mîinii omului şi alte mii de aspecte ale creaţiei, n-ar fi putut veni la existenţă separat de activitatea unui Creator atotputernic şi atotînţelept.

De aceea, când credem că Dumnezeu există, ne bazăm credinţa noastră nu pe o speranţă oarbă, fără nici o dovadă, ci pe o mulţime de dovezi copleşitoare şi indubitabile din Cuvântul lui Dumnezeu şi din lucrarea Sa. Adevărata credinţă este bazată pe dovezi evidente ale existenţei lui Dumnezeu.

Aceste evidenţe pot fi văzute ca dovezi valide pentru existenţa lui Dumnezeu, chiar dacă unii oameni le resping. Cei care resping aceste dovezi nu fac decât să le evalueze într-un mod greşit.

ARGUMENTE FILOSOFICE PENTRU EXISTENTA LUI DUMNEZEU

Argumentul teleologicAcest argument în favoarea existenţei lui Dumnezeu porneşte de la faptul că în lume

este vizibil un plan.în esenţă, argumentul susţine că acest plan evident este dovada existenţei unui Arhitect inteligent al lumii.

Una din formele cele mai populare ale acestui argument a fost dat de Willian Paley (1743-1805), arhidiaconul de la Carlisle. Paley spunea că dacă cineva găseşte pe un câmp gol un ceasornic, el va trage pe bună dreptate concluzia că acesta a avut un ceasornicar care l-a proiectat. La fel, dacă privim la proiectul mult mai complex al lumii, al universului, ajungem la concluzia că în sptele acestui proiect este un mare Proiectant.

Schematic, acest argument poate fi prezentat în felul următor:1. Un ceas arată că a fost întocmit de un proiectant pentru un scop inteligent (să

măsoare timpul)2. Lumea evidenţiază (mai bine decât un ceas) existenţa unei proiect măreţ.3. Dacă un ceas presupune un ceasornicar, atunci pentru lume este necesar un

Proiectant mult mai mare şi mai inteligent.

Argumentul ontologicCălugărul augustinian Anselm de Canterbury (1033-1109) este autorul acestui

argument, deşi nu el l-a numit ontologic, ci Kant. Pentru Anselm argumentul este un fel de “dovadă de rugăciune” fiindcă a ajuns la el în timp ce medita asupra conceptului unei fiinţe absolut perfecte, Dumnezeul creştin.

1. Dumnezeu este prin definiţie ceva decât care nimic mai mare nu poate fi conceput.2. Este diferenţă între a exista numai în înţelegerea cuiva şi a exista atât în

înţelegerea cuiva cât şi în afara acestei înţelegeri (ex. Un tablou poate exista doar în mintea pictorului, spre deosebiere de cazul când el există atât în mintea lui cât şi în afară).

www.cezareea.ro 9

3. Este un lucru mai mare să exişti atât în mintea cuiva, cât şi în afara acele minţi decât să exişti numai în minte.

4. De aceea, Dumnezeu trebuie să existe atât în înţelegere, cât şi în afara acestei înţelegeri (adică în realitate), deoarece dacă n-ar fi aşa, am putea concepe pe Cineva care să o facă şi care ar fi deci mai mare. Dar Dumnezeu este prin definiţie cea mai mare fiinţă care poate fi concepută. Rezultă că Dumnezeu trebuie să existe.

Argumentul cosmologic

Platon a fost creditat ca fiind primul gânditor care a prezentat argumente de tip cosmologic (numite şi argumente etiologice, de la “ aetios”, cauză).

în Legile şi în Phaedros Platon argumentează susţinând un prim mişcător al lumii. Raţionamentul său poate fi expus astfel:

1. Lucrurile se mişcă (aceasta se poate stabili prin observaţie).2. Orice se mişcă este fie mişcat de altceva (adică este inert), fie se mişcă prin sine

însuşi (spontan).3. Cele ce se mişcă prin sine (numite suflete) sunt anterioare celor ce nu se mişcă

prin sine.4. Cele ce se mişcă prin sine trebuie să fie eterne pentru că altfel n-ar exista mişcare.

Chiar dacă mişcarea nu ar fi eternă, numai un mişcător prin sine ar putea ieşi din starea de repaus şi să înceapă mişcarea.

5. Trebuie să existe cel puţin doi mişcători prin sine în univers:a. unul “bun” care să explice mişcarea regulatăb. unul “rău” care să explice mişcarea neregulată6. Mişcătorii care explică mişcarea regulată sunt zece (unul pentru fiecare sferă a

mişcării regulate din cosmos).7. întrucât unul dintre aceştia explică mişcarea celorlalte nouă sfere siderale (care

sunt inerte în sine), merită să fie numit Dumnezeu.

Astfel Platon a prezentat o dovadă pe care el a numit-o Sufletul Lumii, Primul Mişcător al oricărei mişcări regulate din cosmos.

Tot Platon a ajuns la concluzia că există un Formator al tuturor lucrurilor bune (Demiurg) cât şi o formă a binelui (Binele) după care sunt formate toate lucrurile bune.

Aristotel, celebrul elev al lui Platon, a introdus termenul de Mişcător Nemişcat dar care nu era un Dumnezeu personal şi nu avea nici o semnificaţie religioasă, adică nu solicita închinare. Cauza Primă a lui Aristotel era Forma Pură, sau Realitatea.

Plotin, (secolul al III-lea după Hristos) a afirmat că există o unitate absolută (Unul) dincolo de existenţă care este izvorul oricărei existenţe şi multiplicităţi.

Augustin (354-430) a adus şi el un argument în favoarea poziţiei cosmologice.1. Există adevăruri atemporale şi imuabile (ştim că existăm, că gândim).

www.cezareea.ro 10

2. Adevărul imuabil nu poate fi cauzat de minţile finite deoarece este independent de minţile noastre şi minţile noastre sunt conduse de el.

3. De aceea, trebuie să existe o Minte atemporală şi imuabilă care să cauzeze aceste adevăruri imuabile. Dumnezeu este Meşterul lăuntric ce cauzează adevărul în mintea fiecărui om.

Descartes a formulat un argument cosmologic pornind de la propria incertitudine şi îndoială astfel:

1. Eu mă îndoiesc.2. Dacă mă îndoiesc gândesc (îndoiala este o formă a gândirii).3. Dar îndoiala este o formă de gândire imperfectă (pentru că îi lipseşte certitudinea).4. Dar dacă eu cunosc imperfecţiunea trebuie să fiu conştient şi de ce este

imperfecţiunea (pt. comparaţie)!5. Mintea mea imperfectă nu poate fi cauza ideii de perfecţiune pe care o am.6. Numai o minte perfectă este o cauză adecvată pentru ideea de perfecţiune.7. De aceea trebuie să existe o Minte perfectă, ea fiind cauza acestei idei de

perfecţiune.

Argumentul moralKant a respins categoric orice dovezi teoretice pentru existenţa unei Fiinţe absolut

perfecte sau necesare. El a oferit totuşi un Dumnezeu care trebuie postulat practic spre a da un sens experienţei noastre morale.

Postulatul moral al lui Kant se prezintă astfel:1. Fericirea este dorinţa tuturor oamenilor.2. Morala este datoria tuturor oamenilor (ceea ce ei trebuie să facă).3. Unitatea acestor două este cel mai mare bine (summum bonum).4. Oamenii trebuie să urmărească obţinerea lui summum bonum.5. Unitatea între datorie şi dorinţă nu este posibilă pentru omul finit, aflat într-un timp

limitat.6. Dar necesitatea morală de a face ceva implică posibilitatea de a face acel ceva.7. De aceea, este necesar din punct de vedere moral (practic) să se postuleze:a. O dumnezeire care să facă posibilă această unitate (puterea de a le aduce la un

loc).b. Nemurirea, pentru ca această unitate să poată fi realizată (adică timpul dincolo de

această viaţă.)Kant nu susţine că experienţa morală cere să fie postulată existenţa lui Dumnezeu, ci

că omul ar trebuie să trăiască aşa ca şi cum ar exista un Dumnezeu.

Toate aceste argumente de mai sus au puncte tari şi puncte mai slabe. Prin inţelepciunea omenească omul nu-L poate cunoaşte deplin pe Dumnezeu,

dar prin credinţă

www.cezareea.ro 11

Revelaţia Generală şi SpecialăRevelaţia generală vorbeşte de faptul că Dumnezeu oferă pentru toţi oamenii dovezi

ale existenţei Sale; revelaţia specială este descoperirea lui Dumnezeu anumitor oameni şi într-o anumită perioadă de timp şi într-un anumit context. Revelaţia generală nu este suficientă pentru mântuirea oamenilor, pe când revelaţia specială duce pe om în legătură cu Dumnezeu.

Revelaţia generală cuprinde descoperirea lui Dumnezeu în trei domenii:1. În natură (Ps. 19:1-6; 8:2-5; Fapte 14:17).2. În istorie, şi în special în istoria poporului Israel (Dan. 2:21; Iov 12:18,19,23-25).3. În conştiinţă (Rom. 1:19; 2:14,15).Revelaţia specială este prezentată:1. În Sfânta Scriptură (2 Tim. 3:16).2. În viaţa lui Isus (Ioan 14:8-11).3. În minuni.

www.cezareea.ro 12

ATRIBUTELE LUI DUMNZEU

A. SpiritualitateaDumnezeu este duh; El nu este alcătuit din materie şi nu posedă o natură fizică (Ioan

4:24). Diverse referiri la invizibilitatea Lui (Ioan 1:18; 1Tim. 1:17; 6:15,16). Nu are limitări pe care le implică un trup fizic (Ioan 4:21; Fapte 17:24), şi nu este destructibil cum este materia.

B. Personalitatea Hegel credea în Absolut, un spirit sau o minte imensă care cuprinde toate lucrurile în

Sine. Platon spunea că Dumnezeu este mintea eternă, cauza binelui din natură. Aristotel L-a considerat a fi “prima temelie a oricărei fiinţe”. Spinoza L-a definit pe Dumnezeu ca “Substanţa absolută, universală, Cauza reală a oricărei existenţe”. Leibniz spunea că raţiunea finală a lucrurilor este numită Dumnezeu. Kant L-a definit pe Dumnezeu ca o Fiinţă care prin înţelegerea şi voinţa Sa este cauza naturii; o Fiinţă care are toate drepturile şi nici o datorie; Autorul moral al lumii.

Pentru creştini, din perspectiva biblică, Dumnezeu este personal, El este o fiinţă individuală, cu conştienţă de Sine şi voinţă.

Personalitatea lui Dumnezeu poate fi dedusă din următoarele caracteristici: a. Numele lui Dumnezeu.Dumnezeu S-a identificat pe Sine ca “Eu sunt” (Iehova – Ex. 3:4). Acest nume care-L

descrie pe Dumnezeu este folosit şi ca formulă de adresare (Gen. 4:26; 12:8; Ps. 20:7,9). Numele Lui trebuie tratat cu respect (Ex. 20:7). Numele Iehova intră într-o serie de combinaţii: Iehova-Iire, Domnul va purta de grijă (Gen. 22:14); Iehova-Rafa, Domnul care vindecă (Ex. 15:26); Iehova-Nissi, Domnul steagul meu (Ex. 17:15); Iehova Şalom, Domnul Păcii (Jud. 6:24); Iehova Raah, Domnul Păstorul meu (Ps. 23:1).

Alt termen folosit pentru Divinitate este El, cu derivatele sale: Elim, Elohim. Este similar cu grecescul Theos şi latinescul Deus, şi este folosit pentru a include toţi membrii Divinităţii. El-Elyan, Cel Suprem, Cel Preaînalt (Ps. 78:35), iar El-Şadai ca Atotputernicul Dumnezeu (Gen. 17:1).

Adonai, Domnul meu, este titlul care apare frecvent în profeţii, exprimând dependenţă şi supunere. Titlul “Domnul oştirilor” apare frecvent şi în scrierile postexilice (Is. 1:9; 6:3). Unii au considerat că termenul se referă la prezenţa lui Dumnezeu cu armatele lui Israel în timpul

www.cezareea.ro 13

monarhiei, dar mai sigur că se face referire la prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul oştirilor cerului, între îngeri (Iacov 5:4; Ps. 89:6.8).

Numele se referă la relaţia lui Dumnezeu cu persoanele mai degrabă, decât la cele cu natura.

b. Activitatea în care se angajează. El cunoaşte persoanele umane şi comunică cu ele (Gen. 3).

c. El este descris ca o fiinţă care posedă toate capacităţile asociate cu personalitatea;

El cunoaşte (Gen. 18:19); El simte (Ps. 103:8-14); El voieşte (Ps. 115:3); El acţionează.

Implicaţii ale faptului că Dumnezeu este Persoană: relaţia pe care o avem cu El are o notă de căldură şi de înţelegere (El este Tatăl nostru); relaţia cu El nu este doar unilaterală (avem părtăşie cu El, Îi oferim şi primim dragoste); Dumnezeu trebuie tratat ca o Fiinţă (nu ca un obiect sau ca o forţă); El este un scop în Sine, nu un mijloc (El este important din cauza a ceea ce este El în Sine, nu doar pentru ceea ce face).

C. Viaţa Dumnezeu se prezintă cu titlul “Eu sunt” (Ex. 3:14). Scriptura nu aduce argumente în

favoarea existenţei Lui, ea pur şi simplu o afirmă (Evr. 11:6). Această caracteristică rezultă şi din diferenţa făcută între El şi alţi dumnezei (Ier.

10:10,11; Ioan 5:26; 1 Tes. 1:9). Genul de viaţă al lui Dumnezeu este diferit de cel al oricărei alte fiinţe vii. În timp ce

toate celelalte fiinţe îşi au viaţa în Dumnezeu, El nu îşi derivă viaţa din nici o altă sursă externă (Gen. 1:1).

D. Caracterul infinitDumnezeu este infinit în raport cu spaţiul şi veşnic în raport cu timpul. El este

deasupra spaţiului, nu este supus limitărilor spaţiale, El a adus atât spaţiul cât şi timpul în fiinţă.

Nu există un loc în care El să nu poată fi găsit. El este atât imanent (în cadrul sistemului nostru), cât şi transcendent (dincolo de sistemul omenesc) (Ier. 23:23,24; Ps.139:7-12; Mat. 28:19,20).

Există o deosebire clară între El şi falşii dumnezei. Acest lucru se vede clar în confruntarea dintre Ilie şi preoţii lui Baal (1 Împ. 18:27).

Dumnezeu este veşnic, El a existat întotdeauna, El era, El este, şi El va fi (Ps. 90:1,2; Iuda 25; Efes.3:21). Expresii ca “Cel dintâi şi Cel de pe urmă” şi “Alfa şi Omega” prezintă aceeaşi idee (Is. 44:6; Apoc. 1:8; 21:6; 22:13).

El este atotînţelept, El acţionează stăpânind toate datele şi valorile corecte (Rom. 11:33; Ps. 104:24), El nu trebuie să-şi revizuiască niciodată o anumită estimare, datorită dobândirii unei informaţii suplimentare.

www.cezareea.ro 14

El este atotputernic (omnipotent), adică El este capabil să facă toate lucrurile care pot fi obiecte potrivite pentru exercitarea puterii Lui. Astfel, El învinge probleme insurmontabile (Gen. 18:10-44; Ier. 32:15-17; Mat. 19:26).

Atotputernicia Lui se vede în câteva moduri: puterea lui Dumnezeu asupra naturii (plăgile în Egipt, Ex. 7-12; 2Împ. 6:5-7), controlul asupra cursului istoriei (în mod deosebit în istoria poporului Israel), precum şi în viaţa şi personalitatea umană. Ps. 115:3 “Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea”.

E. Imuabilitatea (permanenţa sau constanţa) Dumnezeu este prezentat în Scriptură ca fiind neschimbător (Ps. 102:26,27; 33:11;

Maleahi 3:6 “Eu sunt Domnul, Eu nu mă schimb”; Iacov 1:17 “la El nu este nici schimbare, nici umbră de mutare”).

În El nu este nici o schimbare cantitativă (El nu poate creşte în nici un domeniu, deoarece El este deja perfecţiunea) şi nici calitativă. El rămâne totdeauna credincios Legământului Său încheiat cu Avraam.

Atributele bunătăţii

Calităţile morale, caracteristicile lui Dumnezeu ca fiinţă morală: puritate, integritate şi dragoste.

Puritatea morală Prin puritate morală înţelegem absoluta separare a lui Dumnezeu de orice fărădelege

sau rău. Puritatea Lui morală cuprinde dimensiunile sfinţeniei, dreptăţii şi justiţiei.

SfinţeniaCuvântul ebraic pentru “sfânt” ( -cadoş) înseamnă “scos” sau “retras de la

întrebuinţarea comună, obişnuită”; verbul sugerează acţiunea de “a tăia” sau “a separa”. Sacralitatea lui Dumnezeu era adesea transmisă obiectelor şi locurilor asociate cu El

(rugul aprins – Ex. 3; muntele Sinai – Ex. 19; cortul, templul, vasele sfinte – Ex. 26:33; 1 Împ. 6:16).

Perfecţiunea lui Dumnezeu este standardul pentru caracterul nostru moral şi motivaţia pentru practica religioasă (Lev. 11:44,45; 19:2; Mat. 5:48). Preoţii şi jertfele trebuia să fie fără cusur (Lev. 1:3,10; 3:1,6; 4:3).

Credinciosul este chemat să fie asemenea lui Dumnezeu: să nu admită fărădelege, să fie lipsit de răutate morală şi să condamne păcatul. Biserica trebuie să fie sfântă.

DreptateaDreptatea este sfinţenia lui Dumnezeu aplicată relaţiilor Lui cu celelalte fiinţe;

înseamnă că Legea lui Dumnezeu, ca expresie adevărată a naturii Lui, este la fel de perfectă cum este El (Ps.19:7-9).

Dreptatea lui Dumnezeu înseamnă că acţiunile Lui sunt în concordanţă cu Legea pe care El însuşi a stabilit-o (Gen. 18:25; Ier. 9:24).

www.cezareea.ro 15

JustiţiaJustiţia Lui este dreptatea Lui oficială, pretenţia Lui ca alţi agenţi morali să adere

deasemenea la aceste standarde. Atât păcatul cât şi faptele bune vor fi răsplătite (Gen. 2:17; Rom. 6:23; 12:19; Deut. 7:9,10). Justiţia Lui înseamnă că El este nepărtinitor în administrarea Legii lui, nu manifestă favoritism sau parţialitate (1 Sam. 8:3; Amos 5:12).

Psalmistul în Ps. 73 a meditat la aparenta prosperitate a celor răi, dar în final a aflat despre sfârşitul lor (Ps. 73:17-20,27). Justiţia lui Dumnezeu nu trebuie evaluată pe termen scurt.

Şi copiii lui Dumnezeu trebuie să dea dovadă de dreptate şi imparţialitate (Iacov 2:9; Amos 5:15,24).

IntegritateaIntegritatea este însuşirea de a rămâne cinstit, incoruptibil. Integritatea are de-a face

cu problema adevărului. Există trei dimensiuni ale sincerităţii: (1) autenticitatea – a fi adevărat; (2) onestitatea – a spune adevărul; (3) credincioşia – a te dovedi adevărat.

În Onestitatea Sa, Dumnezeu prezintă lucrurile aşa cum sunt ele în realitate (1 Sam. 15:29; Tit 1:2; Evr. 6:18; Ioan 17:17,19). Minciuna este contrară naturii Sale. Dumnezeu cere poporului Său să fie onest (Deut. 25:13-15), să fie corect când prezintă mesajul Evangheliei (2 Cor. 4:2).

Credincioşia subliniază fasptul că Dumnezeu îşi ţine cuvântul dat, îşi ţine promisiunile (Num.23:19; 1 Tes. 5:24; 1 Cor. 1:9; 2 Cor. 1:18-22; 2 Tim. 2:13 şi 1 Pet. 4:19). Dumnezeu a fost credincios în promisiunea făcută lui Avraam că va avea un fiu, că va da o ţară urmaşilor lui. El a promis că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui (Gen. 3:15). Copiii lui Dumnezeu trebuie să rămână credincioşi cuvântului dat (Ecl. 5:4,5), atât faţă de Dumnezeu (Ps. 61:5,8; 66:13) cât şi faţă de oameni (Ios. 9:16-21).

DragosteaÎn general, dragostea lui Dumnezeu poate fi imaginată ca eterna Lui dăruire sau

împărtăşire de Sine. Însăşi natura Lui este dragoste (1 Ioan 4:8,16; 2 Cor.13:11). Dragostea divină a fost exercitată din veşnicie între membrii Trinităţii.

Dimensiunile de bază ale dragostei lui Dumnezeu faţă de noi sunt: (1) bunăvoinţa, (2) harul, (3) îndurarea şi (4) îndelunga Sa răbdare.

Bunăvoinţa este preocuparea continuă a lui Dumnezeu pentru binele şi bunăstarea celor pe care Îi iubeşte (Deut. 7:7,8; Ioan 3:16). Dragostea Lui (agape) constă dintr-un interes lipsit de egoism faţă de om şi de dragul omului (Ioan 15:9-17). Isus şi-a dat viaţa pentru vrăjmaşii Lui şi pentru păcătoşi (Rom. 5:8; 1 Ioan 4:10). Dragostea Lui este şi suportul continuu pentru credincioşi (Luca 15). Dumnezeu ne iubeşte datorită chipului Său din noi (Gen. 1:27), El se iubeşte pe Sine în noi, El ne iubeşte pentru ceea ce poate să facă din noi. El se îngrijeşte de tot ce are viaţă (Ps. 145:16; Mat. 6:26,28; 10:29). Dumnezeu este binevoitor faţă de întreaga rasă umană (Mat. 4:45; Fapte 14:17).

Harul înseamnă favorul nemeritat acordat de Dumnezeu omului.. Harul lui Dumnezeu este acordat cu generozitate (Ex. 34:6; Efes. 1:5,8; 2:7-9; Tit 2:11; 3:3-7).

www.cezareea.ro 16

Îndelunga răbdare subliniază abţinerea pentru multă vreme a lui Dumnezeu de a judeca lumea şi continuarea prezentării harului Său (Ps. 86:15; Rom. 2:4; 9:22; 1 Pet. 3:15). Îndelunga Lui răbdare se vede în modul în care a suferit cârtirile poporului Israel. Chiar şi potopul a fost întârziat pentru a mai acorda o ultimă şansă oamenilor (1 Pet. 3:20), la fel şi ziua judecăţii, pentru că El nu doreşte “ca vreunul să piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Pet. 3:9). Ucenicii Lui trebuie să prezinte aceleaşi calităţi ca şi Stăpânul lor (Ioan 15:12; Mat. 18:23-25). Îndurarea este compasiunea lui Dumnezeu plină de sensibilitate şi de dragoste faţă de poporul Lui.

Dragostea şi justiţia divinăNu este tensiune între aceste două caracteristici divine. Justiţia lui Dumnezeu este o

justiţie iubitoare, iar dragostea Lui este o dragoste dreaptă. Conceptul de dragoste fără justiţie nu este o învăţătură biblică. Dacă dragostea nu cuprinde şi justiţia, ea este numai sentimentalism.

Dragostea şi justiţia au conlucrat în modul lui Dumnezeu de a se purta cu omul. Justiţia cere plata pentru păcat, dragostea oferă această plată. Oferirea lui Isus ca jertfă de ispăşire pentru păcat, înseamnă că atât justiţia cât şi dragostea lui Dumnezeu au fost menţinute. Această oferire arată o mai mare dragoste din partea lui Dumnezeu decât dacă ar elibera cu indulgenţă, fără nici un preţ, pe oameni de sub consecinţele păcatului.

www.cezareea.ro 17

Isus Mântuitorul

Oficiile lui Hristos

profet: îl descoperă pe Dumnezeu oamenilor şi ne aduce Cuvântul lui Dumnezeu

Hristos preot: se aduce jertfă lui Dumnezeu pentru noi şi mijloceşte pentru oameni. împărat: domneşte asupra Bisericii şi asupra universului

Hristos-profet

În V.T. prorocii aduceau poporului Cuvântul lui Dumnezeu

Moise -primul profet major, a scris Pentateuhul-a profeţit despre „un profet ca mine: să ascultaţi de el” Deut. 18:15-18.v. 18 „voi pune Cuvintele mele în gura lui, şi el le va spune tot ce îi voi porunci Eu”În Evanghelie circulau diferite opinii despre Isus, că El ar fi profet.1

Mat. 16:14 „Unii zic că eşti Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul din proroci”

Luca 7:16- când Isus a înviat pe fiul văduvei din Nain, oamenii cuprinşi de frică au zis: „un mare proroc s-a ridicat dintre noi”

Ioan 4:19-samariteanca (după ce i-a descoperit trecutul ei) a zis: „Doamne, văd că eşti proroc”.

Ioan 9:17-orbul din naştere vindecat de către Isus a mărturisit fariseilor „Este un proroc”.

Ioan 6:14-(la înmulţirea pâinilor) oamenii au zis „cu adevărat acesta este prorocul cel aşteptat în lume”-referire la profeţia lui Moise din Deut. 18.

În Fapte 3:22-24, Petru identifică pe Isus cu profetul prevestit. Nicăieri în epistole nu se specifică însă că El ar fi profetul aşteptat.

La începutul ep. Evrei autorul spune că „după ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci… la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit prin Fiul”.

1 Wayne Grudem, Systematic Theology, Leicester, Inter-Varsity Press, 1994.

www.cezareea.ro 18

În 3:1 El este prezentat ca „Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii (nu proroc). De ce se evită în epistole să fie numit Isus profet? Pentru că deşi a fost profeţit de către Moise, El este mult deasupra tuturor prorocilor din V.T..

-despre El au fost făcute profeţiile din V.T.. Celor doi ucenici spre Emaus, El le-a deschis mintea „şi a început de la Moise şi de la toţi prorocii, şi le-a tâlcuit în toate Scripturile, ce erau cu privire la El.”

1 Petru 1:10,11-Prorocii cercetau şi vesteau mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate.

Prorocii V.T. priveau înainte spre Hristos, profeţeau despre venirea Lui, iar apostolii–înapoi la Hristos şi interpretau viaţa lui pentru beneficiul Bisericii.

-Isus nu a fost doar un mesager din partea Domnulu, ci a fost El Însuşi sursa revelaţiei de la Dumnezeu. Profeţii V.T. spuneau „aşa vorbeşte Domnul”, dar Isus zicea „dar eu vă spun…”. El a vorbit cu autoritate Cuvântul lui Dumnezeu.

Hristos–preot

În V.T. preoţii erau unşi pentru a aduce sacrificii

pentru a mijloci pentru popor, „ sfinţind poporul, făcându-l acceptabil lui Dumnezeu

Tema preoţiei lui Hristos este dezvoltat în Epistola către evrei

1. El a adus o jertfă desăvârşită pentru păcat, 9:27 „S-a arătat o singură dată ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa”. Jertfa Sa a fost finală, de atunci nu mai trebuie să aducem noi jertfe. El a fost şi Mielul de jertfă, şi preotul care a adus jertfa.

El este acum „Marele Preot” care a străbătut cerurile” (4:14) „ca să se înfăţişeze acum pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (9:24).

2. El continuu ne atrage spre Dumnezeu, ne-a deschis o cale nouă să intrăm în locul preasfânt (Evr. 6:19,20) 10:19-22.

3. El continuu se roagă pentru noi. Preoţii în V.T. mijloceau pentru oameni. Evr. 9:25 -„trăieşte pururi ca să mijlocească pentru ei.” Rom. 8:34 -„Hristos a înviat şi stă la dreapta Tatălui şi mijloceşte pentru voi.

El nu stă doar în prezenţa Tatălui ca să fie văzut ca reprezentantul al nostru, ci El mijloceşte pentru noi

Isus ca Dumnezeu-Om este singurul care are abilitatea să se prezinte înaintea Tatălui 1 Tim. 2:5 „Nu este nici un mijlocitor între oameni şi Dumnezeu decât omul Isus Hristos”

www.cezareea.ro 19

Hristos–regeÎn V.T., împăratul avea autoritatea să stăpânească peste naţiunea lui Israel, iar în

N.T., Hristos s-a născut ca Împărat al lui Israel (magii la Irod: „unde este împăratul de curând născut?”) Mat. 2:2, dar El a refuzat să fie făcut împărat de către oameni (Ioan 6:15).

El a spus lui Pilat: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” - Ioan 18:36El a propovăduit despre Împărăţia Lui care va veni - (Mat. 4:17, 23)El nu i-a oprit pe ucenici să strige: „Binecuvântat este Împăratul care vine în Numele

D-lui” - Luca 19:38.După înviere şi înălţare El a primit autoritate asupra Bisericii şi asupra universului.

Autoritatea Lui va fi recunoscută la cea de-a doua venire a Lui. Într-o zi El va fi înălţat ca „Împărat al împăraţilor şi Domn al Domnilor” (Apoc. 19:16) şi orice genunchi se va pleca înaintea Lui - (Fil. 2:16).

Acesta a fost planul lui Dumnezeu cu omul.Înainte de cădere Adam a fost:-profet – cunoştinţă profundă despre Dumnezeu, vorbea cu El, a dormit când Domnul

i-a luat coasta, dar a zis că ea este „os din oasele mele…”-preot – putea liber să-L laude pe Dumnezeu, nu avea nevoie de jertfă-rege – avea stăpânire asupra întregii creaţii.

După cădere omul şi-a pierdut aceste prerogative. Le regăsim la unii aleşi în Israel

Prin Hristos avem:-o slujbă profetică – să vestim oamenilor planul lui Dumnezeu-preoţie sfântă (1 Petru 2:9) care aduce „jertfe duhovniceşti” (1 Petru 2:5), intrăm în

locul preasfânt (Evr. 10:19, 22)-o autoritate regească asupra duhurilor rele (Ef. 6:10-18).

Persoana lui HristosEl a fost om pe deplin şi Dumnezeu pe deplin

A. Umanitatea lui Hristos1. Născut din fecioară, a fost conceput în pântecele unei fecioare pe o cale

miraculoasă de către Duhul Sfânt. Ea a întrebat pe înger: „cum se va face aşa ceva, căci eu nu cunosc de bărbat?” (Luca 1:35). Importanţa doctrinară a naşterii din fecioară se vede în trei arii.

a) arată că mântuirea vine de la Dumnezeu. Gen. 3:15 „sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui” Gal. 4:4

b) face posibilă unirea divinităţii şi a umanităţii într-o singură persoană

www.cezareea.ro 20

c) face posibil ca Hristos să fie pe deplin uman fără a cunoaşte însă păcatul strămoşesc

Faptul că Isus nu a avut un tată omenesc face ca lanţul genealogic să fie întrerupt (Luca 1:35) „Sfântul care se va naşte din tine va fi chemat Fiul lui Dumnezeu”.

2. Slăbiciuni şi limitări omeneşti

a) Isus a avut un trup omenesc. S-a născut ca orice bebeluş (Luca 2:7). „Maria a născut, l-a înfăşat în scutece şi l-a culcat într-o iesle”. A crescut ca orice copil în „statură şi în înţelepciune.” – (Luca 2:52)

-a fost obosit – Ioan 4:6 – la fântâna din Samaria-a însetat pe cruce – „Mi-e sete!” – (Ioan 19:28)-a flămânzit după ce a postit 40 de zile – (Mat. 4:2)-a fost epuizat în urma bătăii, n-a mai putut duce crucea, iar romanii l-au forţat pe

Simon din Cirene să-L ajute – (Luca 23:26)-a murit, trupul Lui pe cruce şi-a încetat orice activitate – (Luca 23:46)-a înviat cu acelaşi trup, „a mâncat o bucată de peşte fript şi un fagure de miere” –

(Luca 24:43)-s-a înălţat la cer cu trupul înviat – (Luca 24:50, 51; Fapte 1:9)

b) A avut minte omenească – „creştea în înţelepciune” – (Luca 2:52)-Evr. 5:8 – „a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit-Despre ziua revenirii Sale nu ştie nimeni, „nici îngerii, nici Fiul ci numai Tatăl” –

(Marcu 13:32)

c) Isus a avut suflet omenesc şi emoţii omeneşti-Înainte de răstignire a zis: „Acum sufletul meu este tulburat” – Ioan 12:27;-„După ce a spus aceste cuvinte, Isus S-a tulburat în duhul Lui. – Ioan 12:27 (Gr.)

tarasso – cuvânt care subliniază neliniştea, sau surpriza oamenilor când se află în faţa unui pericol. Mat. 26:38 „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte.”

-A experimentat diferite emoţii: S-a mirat de credinţa sutaşului (Mat. 8:10), a plâns la mormântul lui Lazăr (Ioan 11:35); „a adus rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi” – (Evr. 5:7).

d) Oamenii din preajma lui L-au privit ca pe un om-Vecinii din preajma Lui L-au cunoscut pe Isus ca pe un om care avea fraţi şi surori

(Mat. 13:53-58), că era fiul tâmplarului, că El era tâmplar (Marcu 6:3) şi erau surprinşi de învăţătura Lui, „nici fraţii Lui cu credeau în El” (Ioan 7:5)

3. Fără păcat.

www.cezareea.ro 21

Deşi unii spun că nu se poate ca omul să nu păcătuiască, noi ne aminitm de Adam înainte de cădere: era pe deplin om dar fără păcat.

-El a fost ispitit de diavolul dar n-a păcatuit (Luca 4:13), a întrebat pe iudei „cine mă poate dovedi că am păcat?” (Ioan 8:46) şi nimeni nu a putut.

-El a spus că face totdeauna ce-I este plăcut lui Dumnezeu (Ioan 8:27), şi că a păzit poruncile Tatălui (Ioan 15:10). Chiar şi Pilat a tras concluzia: „eu nu găsesc nici o vină în El” (Ioan 18:38).

-În Fapte se face referire la El ca la „Sfântul Tău” (2:27, 3:14, 4:30) Cel neprihănit (7:52)

-Când apostolul Pave vorbeşte despre întruparea lui Isus, nu spune că a luat un trup păcătos, ci „o fire asemănătoare cu a păcatului” (Rom. 8:3), şi se referă la El ca la „Cel ce n-a cunoscut nici un păcat” (2 Cor. 5:21)

-În ep. Evrei scrie că „El a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” Evr. 4:15, El este „Marele Preot sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi” (Evr. 7:26)

-Petru spune că El este Mielul fără cusur şi fără pată” (1 Petru 1:9); „El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” (1 Petru 2:22).

-Ioan îl numeşte „Isus Hristos cel neprihănit” (1 Ioan 2:1) şi spune că „în el nu este păcat” (1 Ioan 3:5)

4. De ce a fost necesar ca Hristos să se manifeste în trup omenesc?a) Pentru a ne reprezenta în ascultare. Adam a fost neascultător şi prin

el a intrat păcatul în lume. Isus a fost ascultător (Rom. 5:18-19) ca „ultimul Adam” (1 Cor. 15:45)

b) Pentru a fi o jertfă de ispăşire

B. Divinitatea lui HristosDeşi expresia „divinitatea lui Hristos” nu apare în Scriptură, Biserica a folosit termenul

încarnare cu referire la faptul că Isus a fost Dumnezeu în trup omenesc. (lat. in-a cauza, şi carnis-carne)

1. Afirmaţii scripturale directe

a) Cuvântul Dumnezeu folosit pentru Hristos, în Biblie

Prologul Ev. lui Ioan 1:1-4 afirmă clar deplina divinitate a lui Hristos;-El este Cuvântul care era „cu Dumnezeu” şi care „era Dumnezeu”; avem aici şi

referirea de la începututl cărţii Genesa „la început…”, cu semnificaţia că încă de la început, înainte de creaţie, era Cuvântul. (Martorii lui Iehova spun că Cuvântul era un dumnezeu pentru că lipseşte articolul hotărât [Gr. ho]; dar aici s-a aplicat o regulă gramaticală, regula Colwell care spune că în fraze cu verbul de legătură „a fi”, substantivul predicativ de obicei pierde articlul hotărtât când predece un verb. Dar şi în alte locuri din cap. 1 din Evanghelia

www.cezareea.ro 22

după Ioan cuvântul theos apare fără articolul hotărât: v. 6, 12, 13 şi 18. Dar nici martorii lui Iehova nu traduc aceste versete cu „un dumnezeu”, ci cu „Dumnezeu”, în fiecare caz.)

-Toma i se adresează lui Isus, după înviere cu „Domnul şi Dumnezeul meu” (Ioan 20:28) iar Isus fericeşte pe cei ce „n-au văzut şi au crezut; iar Ioan conchide că aceasta a fost şi scopul scrierii: „lucrurile acestea au fost scrise ca voi să credeţi” (v. 31), să-l imităm pe Toma în mărturisirea şi în credinţa lui.

-În Evrei, cap. 1, autorul spune că Hristos este (v. 3) „oglindirea slavei” „reprezentarea exactă” (Gr. charakter, „duplicat exact”) şi „întipărirea” (Gr. hypostasis) fiinţei Lui”; în versetul 8 El este numit Dumnezeu şi I se atribuie opera de creaţie a cerurilor (v. 10), „cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale”.

În Tit 2:13 se vorbeşte despre „arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos, iar în 2 Petru 1:1 scrie: „dreptatea Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos”. În Romani 9:5 apostolul Pavel vorbeşte despre patriarhi şi spune că „din ei a ieşit după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!”

-În Vechiul Testament Isaia 9:6 a profeţit: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; îl vor numi: «Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii»”. O aplicaţie similară a titlului „Domn” şi „Dumnezeu” apare în profeţia despre venirea lui Mesia în Isaia 40:3: „Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeu nostru”, text citat de Ioan Botezătorul în lucrarea de pregătire pentru venirea lui Hristos din Matei 3:3.

b) Cuvântul Domnul (kyrios) folosit pentru HristosUneori cuvântul Domnul (Gr. kyrios) este folosit ca formă de adresare politicoasă

pentru un superior (Mat. 13:27; 21:30; 27:63; Ioan 4;11), alteori înseamnă „stăpân” de sclavi (Mat. 6:24; 21:40). Dar acelaşi cuvânt este folosit în Septuaginta de 6.814 ori, ca traducere pentru ebraicul YHWH, Yahweh

-Cu acest sens este folosit în Luca 2:11, „astăzi în cetatea lui David, ni s-a născut un mântuitor, care este Hristos Domnul”. Ce surprinşi au fost evreii din primul secol să audă că cineva născut ca un bebeluş este Mesia, că era Domnul Dumnezeu însuşi; nu degeaba „toţi cei ce i-au auzit s-au mirat de cele ce spuneau păstorii” (Luca 2:18).

-Elisaveta când a fost vizitată de fecioara Maria a spus: „Cum mi-a fost mie dat să vină la mine maica Domnului meu” (Luca 1:43)

-Ioan Botezătorul cita pe profetul Isaia când spunea: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-i cărările” (Mat. 3:3)

-Isus de asemenea s-a identificat pe Sine ca Domn suveran al Vechiului Testament când a întrebat pe farisei despre Psalmul 110:1: „Domnul a zis Domnului Meu: «Şezi la dreapta mea până voi pune pe vrăjmaşii tăi sub picioarele Tale.»” Explicaţia acestei afirmaţii este că Dumnezeu Tatăl a spus Dumnezeului Fiul (Domnul lui David): „Şezi la dreapta Mea…”

www.cezareea.ro 23

-În multe pasaje din epistolele pauline întâlnim multe locuri în care „Domnul” este un nume clar adresat lui Hristos (1 Cor. 8:6, 12:3).

-În Evrei 1:10-12 Hristos este prezentat ca Domn veşnic al cerului şi al pământului iar în Apocalipsa 19:16 îl vedem pe Hristos ca Rege biruitor având scris numele pe haină şi pe coapsă: „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor”

c) Alte afirmaţii puternice privind divinitatea SaÎn disputa lui Isus cu iudeii din Ioan cap. 8, Isus spune că El este (nu că a fost!) înainte

de Avraam. El foloseşte expresia „Eu sunt!” care este de fapt numele sub care Dumnezeu s-a prezentat înaintea lui Moise (Ioan 8:59). Isus a mai afirmat în Evanghelia lui Ioan că este pâinea vieţii (6:35), lumina lumiii (8:12), uşa oilor (10:7), păstorul cel bun (10:11), învierea şi viaţa (11;25), calea, adevărul şi viaţa (14:6) şi adevărata viţă (15:1).

Altă afirmaţie puternică este făcută la sfârşitul cărţii Apocalipsa „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul” (Apoc. 22:13). Când această afirmaţie este combinată cu afirmaţia lui Dumnezeu Tatăl în Apoc. 1:8 „Eu sunt Alfa şi Omega”, concluzia este evidentă că Isus este Dumnezeu întrupat.

În Ioan 1:1 Isus Hristos numeşte pe Isus, Cuvântul (Gr. logos). Cititorii lui Ioan înţelegeau că aici se făcea o dublă referire: Logosul ca şi Cuvânt creativ al lui Dumnezeu în Vechiul Testament prin care au fost create cerurile şi pământul (Ps. 33:6) şi principiul de organizare şi de susţinere al universului, aşa cum era înţeles în filosofia greacă.

Isus se referă la sine cu numele Fiul Omului de 84 ori în Evanghelii. Originea acestui termen o găsim în Daniel 7, unde Daniel a văzut pe unul ca un fiu al omului (v. 13) şi „I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească pentru că să-i slujească toate neamurile, popoarele şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată.” Daniel spune că Fiul Omului vine pe norii cerului (v. 13), asta înseamnă că El are origine divină şi I s-a dat stăpânire veşnică peste toată lumea. Isus a spus iudeilor: „Veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului” (Mat. 26:64). Marele preot a înţeles că Isus a pretins că este domnitorul veşnic ce are origine cerească, din profeţia lui Daniel, şi a spus imediat: „A hulit… merită moartea!” (Mat. 26:65, 66).

Titlul „Fiul lui Dumnezeu”, uneori face referire la Israel (Mat. 2:15), sau la omul creat de Dumnezeu (Luca 2:38) sau la omul răscumpărat (Rom. 8:14, 19, 23), dar de foarte multe ori face referire la Isus, Fiul veşnic al lui Dumnezeu care este deopotrivă cu Dumnezeu (Mat. 11:25-30; 17:5; 1 Cor. 15:28; Evr. 1:1-3, 5, 8). În Evanghelia lui Ioan, Isus este prezentat ca „singurul Fiu care vine de la Tatăl (Ioan 1:14, 18, 34, 49) care îl descoperă pe Tatăl (Ioan 8:19; 14:9). El oferă viaţă veşnică (Ioan 3:16, 36, 36; 20:31), El are toată autoritatea de la Tatăl să fie judecător (Ioan 3:36, 5:20-22, 25, 10: 17, 16:15). El a fost trimis de la Tatăl şi a existat înainte de a fi lumea (Ioan 3:37, 5:23; 10:36).

2. Evidenţe care arată că Isus posedă atribute divine

www.cezareea.ro 24

Omnipotenţa Sa: a potolit marea furioasă (Mat. 8:26-27), a înmulţit pâinile şi peştii (Mat. 14:19) şi a schimbat apa în vin (Ioan 2:1-11). S-ar putea obiecta că de fapt Duhul Sfânt a făcut aceste minuni prin Isus, la fel cum Duhul Sfânt a făcut semne şi minuni prin apostoli. Dar explicaţiile din context nu subliniază lucrare Duhului Sfânt ci puterea lui Isus. De exemplu, după ce Isus a transformat apa în vin, Ioan ne spune: „Acest început al semnelor Lui l-a făcut Isus în Cana din Galileea. El şi-a arătat slava Sa şi ucenicii Lui au crezut în El.” (Ioan 2:11). Nu a fost slava Duhului Sfânt, ci slava lui Isus personal manifestată ca putere divină. La potolirea furtunii, ucenicii n-au zis: „Ce mare este puterea Duhului Sfânt manifestată prin acest profet.” Ci eu au spus: „Ce fel de om este acesta de-L ascultă până şi vânturile şi marea?” (Mat. 8:27). A fost prezentă puterea lui Dumnezeu în potolirea dezlănţuirii naturii (cf. Ps. 65:7; 89:9; 107:29).

Veşnicia Sa, afirmată când Isus a spus: „Înainte de Avraam sunt eu” (Ioan 8:58) sau „Eu sunt Alfa şi Omega” (Apoc. 22:13).

Omniştienţa lui Isus este demonstrată în cunoaşterea gândurilor oamenilor (Marcu 2:8), L-a văzut pe Natanael când şedea sub smochin (Ioan 1:48) şi „ştia de la început cine erau cei ce nu cred, şi cine era cel ce avea să-L vândă” (Ioan 6:64) El cunoştea credinţa sau necredinţa din inimile oamenilor, „şi n-avea trebuinţă să-I facă cineva mărturisiri despre nici un om fiindcă El însuşi ştia ce este în om” (Ioan 2:25). Ucenicii au ajuns la concluzia că Isus ştia toate lucrurile şi că n-are nevoie să întrebe pe cineva (Ioan 16:30). După înviere, în discuţia lui Isus cu Petru, Petru a spus „Doamne, tu toate le ştii; ştii că Te iubesc.”

Omniprezenţa Sa nu a fost manifestată în trup, dar Isus a asigurat pe ucenici: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele până sfârşitul veacului” (Mat. 28:20). El a spus că „acolo unde sunt adunaţi doi sau trei în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mat. 18:20).

El posedă suveranitatea pe care numai Dumnezeu o posedă; astfel că El a iertat păcatele (Marcu 2:5-7). Prorocii din vechime spuneau: „Aşa vorbeşte Domnul”, dar Isus şi-a prefaţat cuvântările cu fraza: „Aţi auzit că s-a spus… dar Eu vă zic” (Mat. 5:22, 28, 32, 34, 39, 44). El a spus că toate lucrările i-au fost date în mâini de Tatăl, şi că nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl decât numai Fiul.” (Mat. 11:25-27).

El a posedat atributul imortalităţii. El a zis iudeilor: Stricaţi Templul acesta şi în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2:19), dar Ioan completează că „El le vorbea despre templul trupului Său” (Ioan 2:21), iar după înviere ucenicii „şi-au adus amitne că le spusese vorbele acestea” (Ioan 2:22). Astfel că Isus Hristos a avut un rol activ în învierea trupului Său. El a spus: „Nimeni nu-mi ia viaţa cu sila, am putere s-a dau, şi am putere s-a iau iarăşi” (Ioan 10:18), nici un om de pe pământ n-a avut vreodată această putere. (vezi Evr. 7:16, 1 Tim. 6:16).

El este vrednic să primească închinarea; nimeni, nici oameni, nici îngerii ci numai Dumnezeu are acest drept. (Apoc. 19:10, fil. 2:9-11, Evr. 11:6).

În jurul tronului9 ceresc îngerii şi făpturile vii se închină înaintea tronului lui Dumnezeu zicând „Vrednic este Mielul, care a fost jungheat să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor.” (Apoc. 5:13)

www.cezareea.ro 25

Consecinţele păcatuluiPăcatul este privit atât în Vechiul cât şi în Noul Testament ca un lucru foarte grav care

are consecinţe dezastruase care afectează relaţia omului cu Dumnezeu, relaţia cu semenii şi are efecte şi asupra păcătosului în cauză.

Efecte asupra relaţiei cu Dumnezeu. Înainte de căderea în păcat a protopărinţilor noştri, ei au avut părtăşie cu Dumnezeu,

relaţia era una de iubire şi de încredere. Păcatul a produs o schimbare bruscă. Prin neascultarea lor de Dumnezeu, Adam şi Eva au devenit duşmani ai Lui, îndepărtându-se de El, punând astfel capăt părtăşiei iniţiale.

1. Dizgraţia divinăAtitudinea lui Dumnezeu faţă de păcat şi implicit faţă de păcătos, nu este una de

pasivitate, ci de dizgraţie, chiar de ură. În două cazuri din Vechiul Testament (Osea 9:15, Ieremia 12:8) se spune că Dumnezeu urăşte Israelul păcătos. Mai frecvent se spune că Dumnezeu îi urăşte pe cei răi (Psalm 5:5; 11:5), urăşte răutatea (Proverbe 6:16-17; Zaharia 8:17). Ura însă nu este unilaterală, venind doar din partea lui Dumnezeu, deoarece cei răi sunt descrişi ca unii care Îl urăsc pe Dumnezeu (Exod 20:5; Deut.7:10) şi pe cei drepţi (Psalm 18:40; 69:4; Prov.29:10).

Faptul că Dumnezeu uneori iubeşte Israelul, iar alteori îl urăşte nu este un semn de inconsecvenţă a lui Dumnezeu, ci subliniază reacţia specific naturii Sale sfinte, este specific naturii Sale să se opună în mod categoric acţiunilor păcătoase.

Prin răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, omul şi nu Dumnezeu este cel ce rupe relaţia. Vechiul Testament îi descrie adeseori ca duşmani ai lui Dumnezeu pe cei ce violează legea lui Dumnezeu. În cazul lui Adam şi al Evei, încrederea, dragostea, siguranţa şi intimitatea au fost înlocuite de teamă, nelinişte şi evitarea lui Dumnezeu.

Situaţia seamănă cu atitudinea pe care o avem faţă de slujitorii legii. Dacă respectăm legile nu ne temem, dacă încălcăm legile în schimb, prezenţa unui poliţist în preajma noastră nu este prea confortabilă.

Mânia lui Dumnezeu nu trebuie imaginată ca o furie sau ură personală scăpată de sub control, ci mai degrabă ea este o indignare îndreptăţită împotriva păcatului.

Dumnezeu şi-a manifestat indignarea când poporul Israel a făcut viţelul de aur (Exod 32:10-11). Mânia lui Dumnezeu este descrisă ca un foc care mistuie pe cei răi (Judecători 2:14; Ieremia 10:20; Psalmi 30:5).

În Noul Testament se accentuează duşmănia şi ura necredincioşilor şi a lumii împotriva lui Dumnezeu şi a poporului Său (Romani 8:7; Coloseni 1:21). Dumnezeu este mâniat pe păcat, cele două cuvinte care exprimă acest lucru sunt (supărare) şi

(mânie), (Ioan 3:36; Romani 1:18; 2:5; 9:22). Aceste texte arată că mânia lui

www.cezareea.ro 26

Dumnezeu este ceva foarte real, însă va fi revelată sau manifestată pe deplin mai târziu, într-o “zi a mâniei”.

Această dezaprobare a păcatului rezultă din natura Sa sfântă, iar indignarea lui Dumnezeu nu este o mânie excesivă scăpată de sub control, deoarece Dumnezeu cu toată starea de păcat existentă azi în lume, mai manifestă încă îndelungă răbdare aşteptând ca păcătoşii să se întoarcă la El.

2. VinaDefinim vina nu ca pe un sentiment subiectiv ci ca pe o situaţie obiectivă prin care

cineva a zădărnicit intenţia lui Dumnezeu pentru om şi astfel este pasibil de pedeapsă. Păcatul este o acţiune urâtă, deformată, stricată care nu corespunde standardului perfect stabilit de Dumnezeu. Din punct de vedere estetic am putea spune că păcatul este urât, iar din punct de vedere juridic că păcatul este incorect.

Când vorbim despre vină subliniem că păcătosul a încălcat legea şi în consecinţă este pasibil de pedeapsă. Vina capătă dimensiuni colosale atunci când ţinem cont de faptul că cine este Dumnezeu (Cel atotputernic, Cel etern, singura realitate independentă sau noncontingentală) şi cine este omul (cea mai însemnată dintre toate creaturile, care are darul vieţii şi al personalităţii doar datorită bunătăţii şi îndurării lui Dumnezeu).

Neîmplinirea standardelor Sale subminează întreaga economie a Universului. Ori de câte ori creatura în privează pe Creator de ceea ce Îi aparţine în mod legitim, echilibrul este tulburat deoarece Dumnezeu nu este onorat. Dacă o asemenea atitudine nu ar fi pedepsită atunci Dumnezeu ar înceta să mai fie Dumnezeu.

3. PedeapsaIminenţa pedepsei este un rezultat al păcatului. În societatea modernă există o

atitudine de dezaprobare faţă de ideea de pedeapsă divină văzută ca o retribuţie pentru păcat. Retribuirea a fost un element important al concepţiei ebraice despre lege. Pedeapsa cu moartea (Gen.9:6) nu avea la bază o intenţie de reabilitare (ea fiind finală) ci mai degrabă un efect de intimidare pentru alţii şi o plată pe măsura celei suferite de victimă.

Termenul ebraic (nacham) poartă în sine ideea de retribuţie, apare de aproximativ optzeci de ori în Vechiul Testament şi este tradus prin “a răzbuna, a răzbuna o nedreptate”. Folosirea acestui termen descrie acţiunile lui Israel faţă de vecinii săi şi este necorespunzător să fie folosit pentru Dumnezeu.

Grija lui Dumnezeu este menţinerea dreptăţii. Astfel pentru pedepsirea păcătoşilor de către Dumnezeu “retribuţie” este o traducere mai bună decât “răzbunare”. Există numeroase referiri, mai ales ale profeţilor mari, la dimensiunea retribuitivă a pedepsirii păcătosului (Isaia 1:24; 61:2; 63:4; Ieremia 46:10; Ezechiel 25:14). Ideea de retribuţie se întâlneşte şi în numeroase pasaje narative precum distrugerea generaţiei lui Noe prin potop (Genesa 6) şi nimicirea locuitorilor din Sodoma şi Gomora prin foc (Genesa 19).

www.cezareea.ro 27

Ideea de justiţie retributivă se găseşte şi în Noul Testament, însă mai puţin frecventă. Aici se face referire mai mult la o judecată viitoare.

În Romani 12:19 şi Evrei 10:30 se găsesc parafrazări ale lui Deuteronom 32:35: “A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul”.

Astfel pedeapsa avea ca obiectiv: - o retribuţie pe măsură pentru păcătos- o descurajare a persoanelor, pentru a evita răul (Deut. 6:12-15; 8:11, 19-20;

Ieremia 7:12-14). De aceea pedeapsa păcătoşilor era deseori administrată în mod public (de ex. Acan, Iosua 7:24-25).

- o disciplinare, pentru a-l convinge pe păcătos de strâmbătatea căilor lui şi pentru a-l întoarce de la ele (Psalmi 107: 10-16; 119:71; Evrei 12:6).

În Vechiul Testament se subînţelege şi ideea purificării prin pedeapsă (Isaia 10:20,21). Violarea lui Tamar, uciderea lui Amnon de către Absalom şi revolta lui Absalom împotriva lui David, au fost toate consecinţe ale păcatului lui David.

4. MoarteaUnul dintre cele mai evidente rezultate ale păcatului este moartea. Acest adevăr este evidenţiat pentru prima dată în interdicţia divină adresată lui Adam

şi Eva de a consuma fructele din pomul cunoştinţei binelui şi răului: “în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit” (Genesa 2:17). Pavel subliniază similar în Romani 6:23 “Plata păcatului este moartea”.

Această moarte are mai multe aspecte: (a) moartea fizică, (b) moartea spirituală şi (c) moartea eternă.

(a) Moartea fizică este separarea sufletului de trup, este încheierea existenţei umane în stare trupească sau materială. Moartea fizică este o realite, un lucru evident, Evrei 9:27 “… oamenilor le este rânduit să moară o singură dată iar după aceea vine judecata”. În Romani 5:12, Pavel pune moartea pe seama păcatului originar al lui Adam.

În urma căderii lui Adam au apătut şi alte consecinţe precum boala şi alte stricăciuni. Într-o zi însă acest set de calamităţi va fi înlăturat iar întreaga creaţie va fi eliberată din această “robie a stricăciunii” (Romani 8:18-23).

(b) Moartea spirituală, este separarea persoanei în deplinătatea naturii ei, de Dumnezeu. Păcatul nu poate fi tolerat de Dumnezeu, el reprezintă o barieră între om şi Creatorul său. Esenţa morţii spirituale poate fi văzută în cazul lui Adam şi al Evei: “în ziua în care vei mânca din pom, vei muri negreşit”. Moartea fizică nu a apărut instantaneu, în schimb s-a produs moartea spirituală, ruperea legăturii dintre om şi Dumnezeu, omul a încercat să se ascundă, a fost cuprins de frică, iar Dumnezeu a pronunţat verdictul asupra omului. Acesta este aspectul obiectiv.

www.cezareea.ro 28

Aspectul subiectiv are de-a face cu starea individului separat de Hristos, mort în fărădelegi şi păcate. El este insensibil la problemele spirituale iar capacitatea lui de a face lucruri bune este puternic afectată.

În schimb înnoirea vieţii înseamnă unire cu Hristos şi moarte faţă de păcat, ea produce o nouă sensibilitate faţă de lucrurile spirituale.

(c) Moartea eternă, este extinderea şi finalizarea morţii spirituale.Dacă cineva ajunge la moartea fizică fiind mort din punct de vedere spiritual, separat

de Dumnezeu, acea stare devine permanentă, fiind separat definitiv de Dumnezeu.La judecata din urmă vor exista două grupe de oameni: cei socotiţi drepţi vor fi trimişi

la viaţă eternă (Matei 25:34-40,46), iar cei nedrepţi vor fi trimişi în pedeapsa eternă, sau în focul veşnic (41-46). În Apocalipsa 20, Ioan vorbeşte despre “moartea a doua”. Moartea dintâi este cea fizică, de care ne eliberează învierea, fără însă a ne scuti de ea. Despre cei care au parte de prima înviere se spunea că sunt “fericiţi şi sfinţi”, deoarece moartea a doua nu mai are nici o putere asupra lor (Apoc. 20:6). La cea de a doua jumătate a capitolului Moartea şi Locuinţa morţilor sunt aruncate în iazul de foc (13-14), în care anterior au fost aruncaţi fiara şi profetul mincinos (19:20). Despre aceasta se vorbeşte ca despre moartea a doua (20:14). Oricine al cărui nume nu va fi găsit scris în cartea vieţii va fi aruncat în iazul de foc.

Efecte asupra păcătosului1. Înrobirea Un efect al păcatului asupra celui ce îl comite este puterea acestuia de înrobire.

Păcatul devine un obicei, un viciu care atrage alt păcat după el. Cain după ce a comis crima ucigându-l pe Abel, a minţit faţă de Dumnezeu; David după ce a comis imoralitatea cu Batşeba a recurs şi la crimă pentru a-şi ascunde păcatul.

Uneori tiparul devine fix, astfel că acelaşi act este repetat în acelaşi mod. Avraam în Egipt a minţit în faţa lui Faraon spunând că Sara este sora lui (Genesa 12:10-20), mai târziu a minţit în acelaşi fel în faţa lui Abimelec (Genesa 20). Putem observa că fiul său Isaac, a repetat ulterior aceeaşi minciună în legătură cu soţia lui, Rebeca (Genesa 26:6-11).

Ceea ce unii oameni consideră că este libertate, de fapt este înrobirea produsă de păcat. Oamenii ajung “robi ai păcatului” (Romani 6:17), dar Hristos are putere să aducă eliberarea (Romani 8:2).

2. Fuga de realitateOamenii încearcă, pe cât posibil să existe realitatea morţii şi a păcatului folosind un

limbaj pozitiv. Astfel, a muri este înlocuit cu “a pleca”, iar cimitirul este înlocuit cu “parcul memorial”. Tot la fel se încearcă evitarea confruntării directe a omului ca fiinţă păcătoasă pe motiv că acest subiect aduce deprimare şi afectează imaginea şi reputaţia personală.

www.cezareea.ro 29

3. Negarea păcatuluiExistă diverse moduri de negare a păcatului: el poate fi redenumit (boală, ignoranţă,

neacomodare socială) sau se încearcă evitarea asumării responsabilităţii pentru păcatul făcut. Adam a negat responsabilitatea în comiterea păcatului dând vina pe Eva (Genesa 3:12), sau implicându-L chiar pe Dumnezeu în neascultarea sa. “Femeia pe care Mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom”. Eva a urmat exemplul lui Adam şi a dat vina pe şarpe (13). Pedeapsa însă a venit asupra tuturor: asupra lui Adam, asupra Evei şi asupra şarpelui. Faptul că altcineva îi instigase la păcat pe Adam şi Eva nu a înlăturat responsabilităţile lor.

Încercarea de a plasa responsabilitatea păcatului asupra altei persoane complică păcatul şi face pocăinţa mai puţin probabilă. Scuzela şi explicaţile oferite de oameni pentru a justifica acţiunile lor păcătoase sunt semne ale profunzimii păcatului.

4. AutoînşelareaCând oamenii tăgăduiesc păcatul atunci se autoînşală, Ieremia a spus că “Inima este

nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” (Ieremia 17:9). Isus a arătat dimensiunile până la care poate să ajungă autoînşelarea: “De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?” (Matei 7:3). David a condamnat nedreptatea făcută de bogatul din pilda lui Natan, care luase singura mieluşa a săracului, dar el nu dăduse până atunci nici un semn de pocăinţă pentru păcatul făcut (2 Samuel 12:1-15).

5. InsensibilitateaPe măsură ce omul continuă să păcătuiască respingând avertismentele şi mustrările

din pareta lui Dumnezeu, omul devine tot mai puţin sensibil la îndemnurile conştiinţei. Efectul final al păcatului este că persoana în cauză nu mai este mişcată de Cuvânt şi de Duhul Sfânt. Pavel a vorbit despre cei care sunt “însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor” (1 Timotei 4:2) şi despre cei a căror minte este întunecată în urma respingerii adevărului (Romani 1:21). Fariseii au văzut minunile lui Isus, au auzit învăţăturile Lui şi cu toate acestea au atribuit lui Beelzebul, prinţul demonilor, lucrarea care era a Duhului Sfânt.

6. Egocentrismul şi neastâmpărulOmul încearcă prin evidenţierea realizărilor personale şi a meritelor proprii să lase

neobservat păcatul; să accentueze calităţile şi să minimalizeze defectele; să manifeste o grijă specială faţă de dorinţele proprii în timp ce ignoră nevoile altora.

Efecte asupra relaţiei cu ceilalţi oameni1. CompetiţiaDin moment ce păcatul îl face pe om tot mai egoist, omul îşi urmăreşte tot mai mult

interesele proprii şi intră în competiţie cu semenul său. Competiţia duce la insensibilitate, la

www.cezareea.ro 30

ură, iar în faza ei extremă duce la război. Iacov a subliniat că păcatul invidiei duce la luptă şi implicit la distrugere (Iacov 4:1-2).

2. Insensibilitatea faţă de alţiiDatorită egoismului omul ajunge să privească totul doar prin prisma sa personală,

astfel el devine incapabil de a se pune şi în locul altora. Pavel dimpotrivă, a îndemnat pe creştinii din Filipi să-i privească pe semenii lor mai presus de ei înşişi şi să caute foloesele altora (Filip. 2:3-5).

3. Respingerea autorităţiiRespingerea autorităţii este deseori o ramificaţie socială a păcatului. Din moment ce

autoritatea reprezentată fie de oamenii legii, fie de părinţi, este văzută ca obstacol în calea realizării visurilor personale, autoritatea încearcă să fie evitată şi în cele din urmă respinsă.

4. Incapacitatea de a iubiDe vreme ce alţi oameni nu fac competiţie, iar poziţia noastră o simţim ameninţată,

începem să-i privim cu ostilitate, ca pe obstacole în calea realizării noastre.Astfel nu putem acţiona cu adevărat pentru binele altora dacă ţinta noastră este

satisfacerea noastră. De aici apar diferite suspiciuni, conflicte şi chiar ura.Astfel păcătosul reprezintă o problemă serioasă ce afectează relaţia omului cu

Dumnezeu, a omului cu fiinţa lui proprie şi a omului cu semenul său.

www.cezareea.ro 31

BOTEZUL CU DUHUL SFÂNT

Sunt să se pasaje în Noul Testament unde expresia ,,Botezul cu Duhul Sfint" este gasită :Matei 3:11 -,,Cât despre mine, eu va botez cu apa spre pocăinţă, dar cel ce vine după mine, este mai puternic decât mine şi eu nu sunt vrednic să-I duc încalţămintele. El va va botez cu Duhul Sfânt şi cu foc."Marcu 1:8 -”Eu doar v-am botezat cu apa dar El va va boteza cu Duhul Sfânt”Luca 3:16 -”Ioan, drept răspuns, a zis tuturor :,,Cât despre mine, eu va botez cu apa; dar vine Acela care este mai puternic decât mine, şi căruia eu nu sunt vrednic să-I desleg cureaua încăţamintelor. El va va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc."Ioan 1:33 -”Eu nu-L cunoşteam; dar Cel ce m-a trimes să botez cu apă mi-a zis: ,,Acela peste care vei vedea Duhul pogorându-Se, este Cel ce boteaza cu Duhul Sfânt"Fapte 1:5 „Caci Ioan a botezat cu apa dar voi nu dupa multe zile, veti fi botezati cu Duhul Sfânt”.Fapte 11:16 „...şi mi-am adus aminte de vorba Domnului, cum a zis: Ioan a botezat cu apă,dar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt .-primul care foloseşte expresia Botezul cu Duhul Sfint este Ioan Botezatorul, în Vechiul Testament nu o găsim.-uneori Botezul cu Duhul Sfint se confundă cu pocăinţă. Fie cu naşterea din nou chiar cu botezul în apă considerându-se ca ar avea loc concomintent cu acele momente sfânte .

Cum se poate primi Botezul cu Duhul Sfânt ?-prin rugăciune însotiţa de credinţă :

Luca 11:13 -”Deci, dacă voi care sunteţi răi ştiţi să daţi daruri bune copiilor vostri cu cât mai mult Tatăl vostru care este în cer va Duhul Sfânt celor ce i-L cer."Fapte 2:1-4 -"În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic, şi a umplut toată casă unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfint şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească."Fapte 4:31 -"Dupa ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt, şi vesteau cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală."

-în timpul predicii rostite sub ungerea Duhului Sfint când credinţa noastră atinge punctul necesar de intensitate.Fapte 10:44 -"Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a pogorat Duhul Sfant peste toţi cei ce ascultau Cuvântul."-prin punerea mâinilor şi rugăciune

www.cezareea.ro 32

Fapte 8:15-17,,Acestia au venit la samariteni,şi s-au rugat pentru ei ca să primeasca Duhul Sfint. Căci nu Se pogorâse încă peste nici unul din ei. Ci fuseseră botezaţi numai în numele Domnului Isus. Atunci Petru şi Ioan au pus mânile peste ei, şi aceştia au primit Duhul Sfint"Fapte 9:17; Fapte 19:6

Conditiile primirii Botezului cu Duhul Sfânt:-să fie precedat de naşterea din nou Ioan 14:17,,şi anume Duhul adevarului pe care lumea nu-L poate primi, pentrucă nu-L vede, şi nu-L cunoaste; dar voi Îl cunoasteţi ,căci rămâne cu voi şi va fi în voi."-să fie cerut Luca 11:13 ,,Deci, dacă voi care sunteţi răi ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştrii cu atât mai mult Tatăl vostru care este în cer vă da Duhul Sfânt celor ce i-L cer !"-să fie aşteptat Luca 24:49 ,,şi iată că trimete peste voi făgăduinţa Tatalui Meu; dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu o putere de sus."Fapte 1:4-5

Scopul şi importanţa primirii Duhului Sfânt :

- Botezul cu Duhul Sfânt este o continuare a lucrări la convertire şi a naşterii din nou. La Botezul în apă mărturisim despre Domnul, la Botezul cu Duhul Sfânt mărturiseşte Dumnezeu despre noi.Fapte 15:8 ,,şi Dumnezeu care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei, şi le-a dat Duhul Sfânt ca şi nouă" Efeseni 1:13-14-Botezul cu Duhul Sfânt ridică părtaşia noastră cu Dumnezeul cel nevazut la rangul de experienţă personală, ne dă posibilitatea să realizam deplină închinăciune lui Dumnezeu în Duh şi adevar .Ioan 4:23 ,,Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinatorii adevăraţi se vor închina Tatalui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte Tatăl."-Botezul cu Duhul Sfânt ne dă putere să ducem sfinţenia noastră până la capăt .1Tesaloniceni 3:12-13 ,, Domnul să va facă să creşteti tot mai mult în dragoste unii fata de alţi şi faţă de toţi, cum facem şi noi înşine pentru voi, ca să vi se întărească inimile şi să fie fară prihană. În sfinţenie înaintea lui Dumnezeu, Tatal nostru la venirea Domnului nostru Isus Hristos împreună cu toţi sfinţii săi."1Tesaloniceni 5:23 ,,Dumnezeul pacii să va sfinteasca El insuşipe deplin şiduhul vostu şitrupul vostru să fie pazite intregi, fara prihana la venirea Domnului nostru Isus Hristos."Coloseni 1:27- şi lucrul acesta ne ajută să fim credincioşi spirituali din inima cărora să curgă un izvor de apă vie .-Botezul cu Duhul Sfint ne ajută să fim martori ai Domnului dându-ne putere să-l mărturisim. El este un ajutor în slujirea evangheliei şi cu atât mai mult când este urmat de darurile Duhului Sfânt .Fapte 1:8 ,,Ci voi veţi primi o putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeia, în Samaria şi până la marginile pământului."Fapte 4:13; 1Corinteni 2:4

www.cezareea.ro 33

-În al cincilea rând Botezul cu Duhul Sfânt ne ajuta să putem realiza rugăciuni supranaturale, Duhul Sfânt preluând conducerea rugăciunilor noastre. Romani 8:26 ,,şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite."1Corinteni 14:14-15; Efeseni 6:18; Iuda 20-in al şaselea rând Botezul cu Duhul Sfânt realizează venirea la noi a Mângaietorului care ne este mijlocitor şi ajutor în nevoi.Ioan14:16;26 ,,şi eu voi ruga pe Tatăl şi el vă va da un Mângaietor care să rămâna cu voi în veac"-in al şaptelea rând Botezul cu Duhul Sfânt ne deschide perspectiva de a fi conduşi în tot adevărul ajutându-ne să putem înţelege şi cuprinde toată învăţatura Mântuitorului.Ioan 16:12-13 ,,Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. cândva veni Mangaietorul, Duhul adevarului are să vă călăuzească în tot adevarul; căci El nu va vorbi dela El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi va descoperi lucrurile viitoare."1Timotei 19:20; 2Timotei 2:17-18

Dovezi ca Botezul cu Duhul Sfant este pentru credinciosi:

-predica lui Ioan că Isus va boteza cu Duhul Sfânt

Matei 3:11,,Cât despre mine eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Celce vine după mine, este mai puternic decât mine şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţamintele. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu Foc.Ioan 1:33

-Isus a promis tuturor celor ce vor crede în El:

Ioan 7:37;39 ,,În ziua de pe urmă, care este ziua cea mare a praznicului, Isus a stătut în picioare, şi a strigat :,,Dacă însetează cineva să vină la mine, şi să bea" Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt incă nu fusese dat, fiindcă Isus încă nu fusese proslăvit."

-Petru a aratat ca este o promisiune pentru toti :

Fapte 2:38 ,,Pocăiţi-vă, le-a zis Petru, şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh."Fapte 5:32

Scopul şi urmarile Botezului cu Duhul Sfint pentru biserica :

-întăreşte unitatea bisericii

1Corinteni12:13 ,,Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh ca să alcătuim un singur trup fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozii; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh"Fapte 2:41-47; Fapte 4:32

www.cezareea.ro 34

-ajută la înmulţirea numerică a biserici

Fapte 9:31 ,,Biserica se bucura de pace în toată Iudea, Galileia şi Samaria, se întărea sufleteşte, şi umbla în frica Domnului; şi cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulţea."

-încălzeşte viaţa spirituală a biserici

Fapte 2:47 ,,Ei lăudau pe Dumnezeu, şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adauga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi."

-ajută biserica la pregătirea ei în vederea venirii Domnului

1 Corinteni 1:4-7 ,,Căci în el aţi fost îmbogăţiţi în toate privinţele, cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă. În felul acesta mărturia despre Hristos a fost bine întărită în mijlocul vostru; aşa că nu duceţi lipsă de nici un fel de dar, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos."

-Botezul cu Duhul Sfânt înseamna şi primirea unui semn exteriorSemnul Botezului cu Duhul Sfânt a fost şi a rămas acelaşi; vorbirea în alte limbi. Faptele Apostolilor este documentul biblic care ne ajută să reconstruim atmosfera spirituală a biserici primare. Ea ne prezintă cinci cazuri deosebite a felului în care s-a produs fenomenul Botezului cu Duhul Sfint. Ierusalim, Cezaria, Damasc, Samaria şi Efes. Fapte 2:4 ,,şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt, şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească."Fapte 8:17,,Atunci Petru şi Ioan au pus măinile peste ei, şi aceştia au primit Duhul Sfânt."Fapte 9:17 Anania a plecat; şi după ce a intrat în casă, a pus mâinile peste Saul şi a zis ,,Frate Saule, Domnul Isus, care ţi S-a arătat pe drumul pe care veneai m-a trimes ca să capeţi vederea, şi să te umpli de Duhul Sfânt"

Fapte 10:45-46, Fapte 19:6Exista şapte motive pentru care Dumnezeu a ales vorbirea în alte limbi ca semn al Botezului cu Duhul Sfânt:1.Ea este un semn exterior de recunoaştere 2.Ea este un semn uniform pentru toate cazurile.3.Acest semn dezvaluie personalitatea Duhului Sfânt.4.Semnul este simbolul lucrarii credinciosului sub deplinul control al Duhului Sfânt.5.Semnul demonstrează ca sursă şi simbolul vorbirii credinciosului trebuie să fie Duhul Sfânt .6.Semnul indică locul de cinste ce-L acorda Dumnezeu vorbirii omeneşti.7.Semnul indica prezenta Domnului în Vorbirea şi în viaţa credinciosului.

Marcu 16:17 ,,iată semnele care vor insoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi."Fapte 2:4 ,,şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi au început să vorbeasca în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească."

www.cezareea.ro 35

Fapte 10:46 ,,Căci îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu."Fapte 19:6 "când si-a pus Pavel mâinile peste ei Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei şi vorbeau în alte limbi şi proroceau"1Corinteni12:10 ,,...altuia, puterea să facă minuni, altuia prorocia, altuia deosebirea duhurilor; altuia felurite limbi; şi altuia tălmacirea limbilor."1Corinteni14:2 ,,În adevăr, cine vorbeşte în altă limbă nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu; căci nimeni nu-l înţelege, şi, cu duhul, el spune taine".

Roadele Duhului Sfânt : Galateni 5:22 ,,Roada Duhului dimpotrivă este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare,bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrinârea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege."

Darurile Duhului Sfânt :1Corinteni 13: 4-12 ,,Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. Şi fiecaruia I se arată Duhul spre folosul altora. De pildă unuia îi este dat prin Duhul să vorbească despre înţelepciune; altuia să vorbească despre cunoştinţă datorită aceluiaşi Duh, altuia credinţa prin acelaşi Duh, altuia darul tălmăcirilor prin acelaşi Duh, altuia să facă minuni, altuia proorocia altuia deosebirea duhurilor; altuia felurite limbi; şi altuia tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecaruia în parte cum voieşte. Căci după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup tot asa este Hristos."

Păcatul impotriva Duhului Sfânt :

- Duhul Sfânt poate fi refuzat :

Evrei 3:7-8 ,,De aceia cum zice Duhul Sfânt ,,Astazi dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvratirii ,ca în ziua ispitiri în pustie"

- Duhul Sfânt poate fi batjocorit

Evrei 10:29 ,,Cu cât mai mare pedeapsă credeţi că va lua cel ce va calca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări săngele legământului, cu care a fost sfinţit, şi vă batjocori pe Duhul Sfânt?"

- Duhul Sfânt poate fi întristat

Efeseni 4:30 ,,să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărarii."- Împotrivirea faţa de Duhul Sfânt

www.cezareea.ro 36

Fapte 7:51 ,,Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au facut părinţi vostri aşa faceti şi voi."

- Duhul Sfânt poate fi minţit

Fapte 5:3 ,,..Petru i-a zis :,,Anania, pentru ce ţi-a umplut Satana inima ca să minţi pe Duhul Sfint, şi să ascunzi o parte din preţul moşioarei?"

- Duhul Sfânt poate fi ispitit

Fapte 5:9 ,,Atunci Petru a zis cum de v-aţi înteles între voi să ispitiţi pe Duhul Domnului? Iată picioarele ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la usă , şi te vor lua şi pe tine"

-Duhul Sfânt poate fi ignorat (nu ne intereseaza lucrarea Duhului Sfânt) Fapte 19:2 „şi le-a zis:,,Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut ?" Ei i-au răspuns :,,Nici n-am auzit măcar că a fost dat un Duh Sfint."

-Duhul Sfânt poate fi stins

1Tesaloniceni 5:19 ,, Nu stingeţi Duhul!"

BARSAN Ciprian

CEZAREEA 2005

www.cezareea.ro

www.cezareea.ro 37