EDUCAŢIA RELIGIOASĂ ORTODOXĂ ŞI CATEHEZA PENTRU ADULŢI

- Note de curs -

Pr. Lect. Dr. Dan Sandu

“Abandonul catehetic goleşte de înţeles ritul, care degenerează în ritualism, aşa cum pelerinajul se transformă în excursie şi postul în dietă” (Radu Preda)

Mesajul lui Dumnezeu în viaţa omului contemporan: dogme, credinţă, instrucţie.

Învăţământul religios în Romania nu are o dimensiune uniconfesională şi nu este predat în şcolile confesionale sau în şcolile de Duminică. Este un privilegiu pe care Bisericile îl au de a preda lecţiile de educaţie religioasă în şcolile publice, ca parte integrantă a curriculei, unde educaţia religioasă are statut de egalitate cu toate celelalte discipline. Din punct de vedere instituţional, Biserica a cunoscut o dezvoltare continuă atât în spaţiu, cât şi în timp, ca număr şi influenţă în societatea umană, având atât influenţă politico-socială, cât şi morală. În ultimele două decenii, creşterea influenţei Bisericii în societate şi vizibilitatea ei în toate domeniile vieţii sociale nu a cunoscut un moment mai fericit. Rolul social, cultural şi liturgic pe care Biserica îl joacă în viaţa credinciosului ortodox este incontestabil. Din punct de vedere educaţional, atenţia Bisericii s-a extins în special spre crearea unui cadru general de pregătire a specialiştilor, preoţi, profesori, restauratori şi asistenţi sociali.

Începuturile vieţii creştine sunt marcate de anumite activităţi pe care Biserica le iniţia şi desfăşura, cu scopul bine definit de a pregăti pe membrii săi pentru înţelegerea şi lucrarea de schimbare, după profilul Învăţătorului Iisus Hristos. Schimbarea trebuia să înceapă cu persoana fiecărui nou membru sau candidat la statutul de creştin, apoi trebuia extinsă spre întreaga comunitate. O activitatea esenţială o reprezenta cateheza prebaptismală, respectiv perioada de pregătire a noilor veniţi în vederea primirii harului Tainei Botezului. Membrii Bisericii de implicau activ în activitatea de cateheză, adresată tuturor credincioşilor. Creşterea Bisericii însemna, la vreme aceea, mai puţin „vizibilitate” şi mai mult convingere şi sacrificiu. Efectele dezvoltării Bisericii se cuantifica mai puţin în numărul noilor convertiţi şi mai mult în atitudinea socială generală şi calitatea relaţiilor dintre oameni.

Biserica Mântuitorului Hristos, aceeaşi „ieri, azi şi în veci” (Evrei 13, 8) are în permanenţă nevoie de ajutor, dacă membrii ei vor crede că El este viu cu adevărat. El a spus „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura”, (Marcu 16, 15), sau „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20, 21). Pe aceste baze, cateheza trebuie să fie un proces care să însoţească Biserica pe tot parcursul vieţii ei pământeşti. Hristos a delegat întâi pe cei doisprezece ucenici, apoi a avut pe cei 70 sau 72 de ucenici şi a recomandat tuturor să facă, la rândul lor ucenici, fapt confirmat de Sfântul Pavel şi cei care îl însoţeau: „Binevestind cetăţii aceleia şi făcând ucenici mulţi, s-au înapoiat la Listra” (Fapte 14, 21).

Pentru creştinul practicant nu trebuie să existe scuze prin care să se sustragă de la vestirea Evangheliei, de genul celei a lui Moise, „Doamne, eu nu sunt om îndemânatic la vorbă, ci grăiesc cu anevoie şi sunt gângav; şi aceasta nu de ieri de alaltăieri, nici de când ai început Tu a grăi cu robul Tău; gura mea şi limba mea sunt anevoioase," în faţa căruia răspunsul lui Dumnezeu a fost „Eu voi deschide gura ta şi te voi învăţa ce să grăieşti" (Ieşire 4, 10 şi 12).

Educaţie şi instrucţie

Rolul profesorului este de a largi orizontul de cunoaştere al elevului. Educaţia religioasă formală îndeplineşte acest deziderat, dar nu garantează formarea caracterului creştin al persoanei umane, nu contribuie la încorporarea acesteia în mod activ în Biserica lui Hristos.

Cateheza a reprezentat de la începutul Bisericii o formă de instruire a candidaţilor la Botez, pregătindu-i să se familiarizeze cu învăţăturile creştine, care se detaşau de învăţăturile religioase păgâne ale vremii prin noutate şi mister. Cel mai celebru autor al unor astfel de instrucţii este Sfântul Chiril al Ierusalimului (315-386), care în cele 24 de cateheze face o pregătire a candidaţilor în Taina Botezului şi a Sfintei Liturghii. .

Catehetul era specialistul în materie de învăţătură creştină, fie că presta aceasta activitate liber, la îndemnul vreunui preot sau episcop, fie în cadrul formal al unei şcoli catehetice.

Astăzi instituţia catehumenatului nu mai există formal, dar funcţia poate fi îndeplinită de orice credincios care are pregătirea necesară, fie că este hirotonit, fie că nu. Faţă de pregătirea sumară pe care catehetul o făcea în secolele primare, astăzi cateheza trebuie să se desfăşoare după botez, pe tot parcursul vieţii, iar catehetul să fie preocupat să combine educaţia cu instrucţia; educaţia înseamnă informaţie teoretică, instrucţia înseamnă pregătire pentru viaţă.

2

Contextul de lucru este orientat eminamente materialist, cu tot mai puţină importanţă acordată lui Dumnezeu; educaţia religioasă din şcoli nu şi-a atins ţinta decât pentru profesori, care au o materie de predat, dar nu conduce la formarea tinerilor în spirit creştin.

Familia este tot mai preocupată de a dobândi bunuri şi de a-şi satisface tot mai multe necesităţi care altă dată nu existau. Familia suferă astăzi transformări profunde, de la relaţiile dintre părinţi şi copii, la creşterea vârstei medii pentru căsătorie, opţiunea economică pentru solitudine socială sau destrămarea familiei şi desfiinţarea valorilor familiale.

Educaţia formală trebuie să respecte nişte norme generale şi să ţină seama de vârsta copiilor. Instrucţia catehetică poate aborda orice subiect biblic sau doctrinar, metodele de a o transmite putând varia foarte mult: de la expunerea narativă până la metodele psihologic-subliminale folosite în mediile de afaceri sau în presă. Ceea ce urmăreşte cateheza este să producă reacţii imediate şi atitudini sociale. Printr-o metodă frontală, Sfântul Petru deschide un subiect sensibil, despre „Iisus Nazarineanul, bărbat adeverit între voi de Dumnezeu, prin puteri, prin minuni şi prin semne pe care le-a făcut prin El Dumnezeu în mijlocul vostru, precum şi voi ştiţi, pe Acesta, fiind dat, după sfatul cel rânduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi luat şi, pironindu-L, prin mâinile celor fără de lege, L-aţi omorât […] Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori, înălţându-Se prin dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 2, 23 şi 32), pentru ca apoi să obţină un rezultat incontestabil din partea mulţimilor: „Ce trebuie să facem?”

Cateheza este mijlocul prin care creştinul este ajutat să treacă de la eveniment la dogmă, pentru că evenimentul impresionează, iar dogma edifică. Cateheza începe, aşadar cu evanghelizarea, respectiv fundamentarea oricăror învăţături pe evenimentul biblic.

Evanghelia, sursa dogmelor

Evanghelia reprezintă Vestea Bună – prezentă pe uşile împărăteşti, simbolul uşilor raiului, deschise prin vestea îngerului trimisă Fecioarei Maria.

Creştinismul a fost greşit transmis prin ideea despre ceea ce trebuie sau nu trebuie să facă cineva, de unde structura de a preda învăţătura creştină pe criterii de obligativitate şi interdicţii.

3

Doctrine revelate prin Iisus Hristos, pe care catehetul trebuie să le transmită (cu texte biblice):

Treimea ca mediu de împărtăşire personală

Dumnezeirea şi umanitatea lui Iisus Hristos

Învierea şi viaţa veşnică

Împărăţia cerurilor

Credinţa ca scop al catehezei

Cunoaşterea nu conduce la credinţă, ci oferă argumente pentru întărirea ei. Cunoştinţele despre Dumnezeu sunt inutile dacă nu sunt parte din experienţă.

Credinţa este semnul primirii ca adevărat a mesajului evanghelic: „Hristos este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu cel Viu!”. Ea trebuie să conducă la convingere. Cunoaşterea conduce la ideea că Dumnezeu există; credinţa conduce la primirea lui Dumnezeu în viaţa şi dăruirea deplină cu încredere şi iubire faţă de El.

Catehetul nu dăruieşte credinţă, ci elimină obstacole. Credinţa se dezvoltă prin contact direct între Dumnezeu şi om.

Obiectivul fundamental al catehezei este de a oferi creştinilor de toate categoriile o introducere în învăţăturile de credinţă fundamentale, centrate pe Hristos, în contextul în care lumea primeşte fără rezervă multe învăţături seculare, adresându-se celor care nu au luat în seamă sau nu au primit o instrucţie religioasă în copilărie, celor care s-au îndepărtat de la credinţă sau celor care caută răspunsuri la întrebă de credinţă satisfăcătoare pentru modul de gândire al omului contemporan. Cateheza oferă fundamentele credinţei şi modul cum omul neiniţiat în credinţă, o poate trăi în lumea contemporană.

Marea provocare a propovăduirii nu este cum se dobândeşte credinţa, ci cum poate creştinul să rămână în credinţă şi să o exerseze, fără a cădea în extreme. Orice criză de viaţă, orice boală, orice încercare poate face pe un necredincios să descopere credinţa şi pe un credincios să renunţe la credinţă.

Religia în şcoli poate fi predată şi de profesori atei. Poate chiar să aducă rezultate pozitive în funcţie de metodele de predare şi persuasiune, dar nu sporeşte credinţa.

4

Cateheza îşi atinge scopul numai în măsura în care are ca rezultate vizibile semnele credinţei.

SURSELE CATEHEZEI

Sfânta Scriptură

Chemarea se adresează tuturor, pentru că Biblia este un bun universal, inspirat de Dumnezeu pentru toţi oamenii. Ea oferă cuvinte, evenimente şi atitudini instructive. Este cel mai bun material catehetic. Doctrinele sunt bune, dar faptele sunt şi mai bune: Biblia oferă evenimente, care nu pot fi combătute. Ex: X este beţiv (afirmaţia poate fi negată chiar de cel care e în cauză). X este văzut beat zilnic (nimeni nu contestă dacă este adevărat).

Textul biblic abordat în cateheză trebuie interpretat ca atare, cu certitudinea că este un text veridic. Nu se intră în detalii cu privire la autor, exegeză, hermeneutică sau interpretări teologice sofisticate.

Se pune accentul pe necesitatea citirii cu regularitate a Bibliei de către toţi cei care sunt interesaţi de viaţa de credinţă. Biblia nu trebuie „povestită”, ci transmisă taina pe care catehetul vrea să o descopere, atitudinea pentru viaţă. Fiecare cateheză trebuie să aibă UN MISTER PENTRU O ATITUDINE DE VIAŢA, nu mai multe.

Se aleg texte clare şi se explicitează prin locurile paralele. Biblia este cuvântul viu al lui Dumnezeu devine lucrător în om prin asistenţa Duhului Sfânt.

Dogmele

Dogma are sursa în Biblie, dar este formulată de o manieră mai greu de înţeles pentru începătorii în ale credinţei.

O carte de Dogmatică citită nu face cât o Liturghie trăită autentic, sau o vizită la un loc sfânt.

Biblia nu este în primul rând o istorisire, o carte a trecutului, ci a viitorului pentru că este prezentă în Liturghie, rugăciuni, comportamentul creştinului pentru VIITOAREA intrare în Împărăţie.

5

Liturghia şi Sfintele Taine

Ora de religie nu ia formă practică în participarea la Liturghie, lucru pe care profesorii de religie nici nu se străduiesc să îl facă. Contactul cu Biserica îl fac în posturi şi la sărbători mari.

Liturghia aduce în suflet respect, smerenie, rugăciune, bucurie, mulţumire.

Taina devine eveniment personal numai prin Liturghie. Pătrunderea personală a misterului face din adulţi misionari. Părinţii sunt la fel de important de catehizat ca şi copiii.

Icoana

Ortodoxia învaţă prin imagine la fel de mult ca şi prin cuvânt. Icoana, imagine nenaturală dar cu un mesaj profund teologic şi relevant pentru viaţa de credinţă. De exemplu, imaginea lui Iisus din care iese o viţă de vie sau imaginea arborelui din care ies oameni, prezent în toate frescele din Bucovina.

Fiecare icoană are nota ei de tainic şi modul ei de a vorbi privitorului.

Mărturia personală

„Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă” (I Ioan 1, 1).

Nu numai comportamentul din biserică este mărturia credinţei, ci mai ales cel de zi cu zi: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine […] Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 35-36 şi 45).

Prin munca pe care o asumă, catehetul devine model. Pe lângă pregătire, catehetul trebuie să dea dovadă de discreţie, bunătate şi înţelegere, care să radieze din toată

6

atitudinea sa, întrucât credincioşii asimilează pe catehet cu imaginea Bisericii şi a lui Hristos.

NECESITATEA CATEHEZEI

“Căci dacă vestesc Evanghelia, nu-mi este laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi bine vesti! Căci dacă fac aceasta de bună voie, am plată; dar dacă o fac fără voie, am numai o slujire încredinţată.” (I Corinteni 9, 16-17).

STRUCTURA CATEHEZEI

Principalele doua întrebări la care răspunde o cateheză sunt:

CE?

CUM?

Balanţa dintre cele două întrebări este esenţială

Unii credincioşi ştiu mai multe despre Cuvioasa Parascheva decât despre Maica Domnului sau despre Duhul Sfânt.

Devoţiunea nu trebuie să acopere esenţa. Mesajul oricărei cateheze trebuie să conducă la o singură concluzie: HRISTOS ESTE SINGURA CALE SPRE TATĂL, PREZENŢA VĂZUTĂ A TREIMII, SE TRANSMITE PRIN BISERICĂ ÎN CARE ESTE PREZENT DUHUL SFÂNT.

Cateheza nu trebuie să aibă atitudine dogmatico-polemică sau apologetică. Ea este în primul rând proclamare a adevărului de credinţă plecând de la revelaţia dumnezeiască, identificată în lume prin mijloace variate.

Cateheza trebuie să înceapă cu un eveniment, un exemplu sau un caz, nu cu definiţii. Evenimentul se ia obligatoriu din Scriptură, de unde îşi trage substanţa învăţătura catehetică ulterioară.

7

RU

GĂ

CIU

NE

SI F

APT

E

DUMNEZEU TATĂL

FIUL

SF. DUH

BISERICA

OMUL

SFINŢ

IRE ŞI M

ÂN

TU

IRE

Succesul sau eşecul catehezei depinde de măsura în care ceea ce omul dobândeşte răspunde sau nu unor preocupări personale.

Cateheza nu înlocuieşte slujba şi nu subminează misterul: în slujbe creştinul trăieşte misterul, iar cateheza desface evenimentul biblic în istorie, îl explică, îl identifică în dogmă şi îl face relevant omului peste timp.

Toate rugăciunile sunt la prezent şi se adresează persoanei individuale, nu unui plural impersonal.

Cateheza se poate începe din orice unghi: biblic, liturgic, practic. Important este să transmită un mesaj, acela al comuniunii dintre Dumnezeu şi om.

Ceea ce aduce cateheza nou faţă de alte metode de învăţare este posibilitatea oferită tuturor de a participa la discuţii, exprimând întrebări sau opinii, fără grija de a fi obstrucţionat în cazul în care nu se află pe linie cu învăţătura de credinţă a Bisericii, precum şi sesiunea de întrebări şi răspunsuri, la care catehetul trebuie să dea răspunsurile sau să precizeze fără echivoc adevărurile de credinţă.

8

Evanghelizarea ca exigenţă definitorie a statutului de creştin;

Iisus Hristos – modelul desăvârşit al catehetului

Cel mai autentic model de cateheză oferit de Hristos este discuţia cu Nicodim. Iisus nu propune definiţii ale realităţilor dumnezeieşti, pe care Nicodim oricum nu le-ar fi acceptat, pentru că era un învăţător de lege. Iisus îşi introduce subiectul prin a arăta ce a făcut Dumnezeu pentru om: atât de mult a iubit lumea încât pe Fiul Său L-a dat ca să se mântuiască. De la acest eveniment, se trage în final concluzia ca omul trebuie să se nască din apă şi din Duh ca să moştenească împărăţia cerurilor.

Iisus face legătura dintre dumnezeire şi umanitate prin faptul că este născut din Duhul Sfânt şi Fecioara Maria. Iniţiativa este divină, aşa cum şi creaţia a fost de sorginte divină. Hristos făcut om, spre deosebire de alţi oameni, nu apare în lume ca ceva nou, ci este Persoană din Treime, care se amereste în materie.

Caracteristicile învăţăturii lui Iisus:

Originea învăţăturii este cerească

inspiraţie peste veacuri, până în zilele noastre

învăţătura nu poate fi dovedita ca logic absurdă

El poate fi luat ca model nu poate fi imitat

Învăţătura Lui este însoţită de iubire nesfârşită faţă de oameni

învăţătura lui este aplicativă, însoţită de minuni şi vindecări

foloseşte mijloace, imagini şi contexte familiare ascultătorilor

permite fiecărui ascultător să gândească şi să decidă pentru el însuşi, să aplice învăţătura la sine însuşi

Învăţătura lui Hristos era întotdeauna confirmată prin fapte

nu este nimic filosofic sau ireal

chiar şi când nu părea că împlineşte ceea ce spune, avea să împlinească în timpul vieţii pământeşti

Învăţătura Lui are valenţe transformatoare şi veşnice.

adevărurile nu sunt temporare

9

orice învăţătură este proiectată în viitor, de aceea şi Biserica nu vorbeşte despre trecut, ci despre viitor

Se adresează tuturor categoriilor de vârstă

are capacitate de a se adapta

are puterea de a impresiona fără a cădea în sentimentalism

are puterea de a schimba vieţi şi atitudini

Iisus Hristos este model în următoarele ipostaze:

Hristos învăţătorul

Analiză pe Pantocrator

Apologeţii Iustin Martirul

Omul trebuie să se schimbe, nu Dumnezeu pe care îl „schimbă” în funcţie de orientări sociale

Nu există separaţie între Hristos şi Tatăl

Hristos nu lasă pe nimeni să poate singur povara mântuirii

Hristos ca jertfă – imaginea crucii

Omul este liberat din starea de sclavie prin jertfă (Gal 5,1)

Costul mântuirii este viaţa Lui

NT nu răspunde CUI plăteşte răscumpărarea – nu Tatălui, nu Diavolului (el nu are drepturi asupra omului)

Nu cui, e important ci că aduce libertatea prin patimi, înviere şi transfigurare

Etapele misiunii lui Hristos:

Anunţă Vestea cea bună – prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în lume (Predica de pe Munte, Matei 5-7)

Prin Vestea cea bună schimbă viaţa lumii: eliberare de sub păcat, unirea cu Dumnezeu , jertfa (Ioan 15, 13)

După înviere continuă planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii prin trimiterea Sfântului Duh şi personalizarea acesteia (Ioan 14, 26).

Sf. Ioan Gură de Aur şi explicaţia pildei talanţilor: PSB, vol 23, pp. 890 ş.u.

Instituţii care contribuie la formarea religioasă: familia, şcoala, parohia.

10

Familia

Părinţii bisericii au abordat problema formării copiilor răspunzând de multe ori dilemelor părinţilor, aşa cum face Sfântul Ioan Gură de Aur.

Familia şi şcoala se influenţează reciproc; în unele cazuri copiii cu vârsta şcolară aduc în interiorul familiei ceva din atmosfera de la şcoală, dar e posibil ca şi din valorile familiei să fie transmise în şcoală. .

În familie se cultivă respectul pentru Biserică şi şcoală; acolo se emit judecăţi de valoare, opinii teologice, morale şi sociale care conduc la formarea şi zidirea membrilor ei în credinţă.

Familia trebuie să arate disponibilitatea de a accepta sau lua în considerare şi alte opinii.

Mediul familial este cel care are cea mai mare influenţă în formarea copilului.

Dacă nu există o diferenţă prea mare între valorile din familie, şcoală şi parohie disponibilitatea copilului de a adopta spiritualitatea creştină se realizează mai uşor.

Şcoala

Exercită o influenţă foarte mare asupra copilului prin preocupările comune pe care le au copiii.

Se poate crea o tensiune între valorile morale dintr-o familie şi valorile tinerilor din şcoală. Părinţii trebuie educaţi să primească în familie colegi ai propriilor copii pentru a înţelege mai bine de unde provine o anumită atitudine.

Pentru fiecare influenţă negativă trebuie să se ofere o explicaţie plauzibilă de ce nu e bine să o urmeze.

Valorile de la biserică şi din familie nu se aplică la şcoală. Adulţii trebuie să aibă curajul de a fi modele pentru copii şi să se roage pentru ei.

11

Beneficiarul nu trebuie să audă despre credinţă doar la Biserică, în Duminici sau la servicii speciale săvârşite de preot acasă ori la familii apropiate, ci mai ales în mediul şcolar şi social.

Catehizarea adecvată pregăteşte pe om în a înţelege cum să trăiască viaţa pământească pentru viaţa veşnică. De aceea trebuie să aibă caracter continuu.

Parohia

Locul unde se implementează definitiv în conştiinţa copilului faptul că este fiiţă socială, responsabilă, iubită.

Înseamnă mult mai mult decât biserica parohială şi slujbele; în parohie fiecare persoană, indiferent de vârstă,m trebuie să fie convinsă că are un rol.

Spaţiul în care fiecare poate să pună în lucrare „talantul” pe care îl are, spre slujirea altora.

Preotul nu are obligaţia de a face totul, ci de a canaliza oamenii să se ajute, facilitând informaţia; catehetul poate afla mult mai multe prin activitatea sa uneori mai multe decât preotul, prin faptul că are o muncă mult mai interactivă.

Principii generale de cateheză: misiune, beneficiari, metode de predare, instrumente de cateheză.

Misiunea catehezei

Este aceea de a transmite oamenilor mesajul creştin, identic cu ceea ce Mântuitorul a propovăduit, respectiv că „S-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17) care este „înăuntrul vostru” (Luca 17, 21).

De a crea convingeri de viaţă creştină, atât prin instrucţie, cât şi prin model

De a pregăti pe membrii Bisericii să creadă şi să transmită credinţa pe toate căile, în mod special prin modelul propriu

De a arăta că viaţa de credinţă înseamnă cunoaşterea voii lui Dumnezeu, la care se poate ajunge prin rugăciune, bunătate, bucurie, răbdare, perseverenţă, dăruire.

12

De a arăta că vieţuirea creştină este un proces personal care presupune trăire autentică şi progresivă, transmiterea de valori de la om la om.

De a dezvolta o atitudine de viaţă, în care noţiunea de obligaţie faţă de Biserică sau faţă de Dumnezeu trebuie să dispară. Obligativitatea nu are nici suport biblic; Hristos nu condiţionează niciodată prezenţa sau lucrarea lui Dumnezeu în viaţa cuiva de obligativitatea de a înfăptui anumite gesturi sau acte obligatorii.

Metode de cateheză

Predarea şi ascultarea este cea mai la îndemână metodă, dar ineficientă din punct de vedere instructiv.

Lectura din textele sfinte, care pot sau chiar trebuie anunţate din vreme

Dialogul cu credincioşii prezenţi la ora de cateheză, cu efortul de a implica pe fiercare în mod personal. Nimeni nu trebuie să fie exclus sau evitat, indiferent cât de avansate sunt cunoştinţele de credinţă

Rugăciunea, ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu

Cântarea şi ascultarea de imne sau texte liturgice folositoare, care vor deveni material de discuţie şi analiză în aprofundarea învăţăturii de credinţă

Exegeza, pe baza unor texte liturgice, a principalelor puncte de doctrină sau practici în viaţa de zi cu zi.

Gesturi simbolice cu încărcătură religioasă

Desen, pictură, muzică şi alte forme de artă prin care se facilitează accesul la valorile credinţei

Beneficiarii catehezei

13

Toţi creştinii din parohii, indiferent de vârstă, condiţie socială sau educaţie. Se ştie că, uneori, persoanele educate în anumite domenii ale ştiinţei, au un nivel foarte scăzut al înţelegerii şi cunoaşterii problemelor de credinţă. Nimeni, nici măcar catehetul, nu va putea afirma că este un cunoscător desăvârşit al învăţăturilor Bisericii.

Beneficiarii trebuie grupaţi pe vârstă, apoi pe domenii de cunoaştere şi preocupări duhovniceşti, dar şi în funcţie de tematică (Eugen Jurca, Experienţa duhovnicească…, Marineasa, Timişoara, 2006, pp. 184-195).

În lucrul pe grupe, beneficiarii trebuie conştientizaţi că în mijlocul lor este prezent însuşi Dummnezeu Treime, prin Hristos care a făgăduit (Matei 18, 20) şi Duhul Adevărului, chemat în rugăciune la începutul fiecărei activităţi

Instrumente de cateheză

Cuvântul, exprimat în formă de expunere-naraţiune şi dialog. Cea mai eficientă cateheză are la bază dialogul.

Imaginea, fie că este icoană, fie frescele din biserică sau materiale vizuale ajutătoare. Imaginea are un efect mare şi necesită o bună cunoaştere a interpretării imaginii, dezvoltată în spaţiul bizantin până la forme de perfecţiune. Necunoaşterea teologiei icoanei poate conduce la rezultate contrare scopului catehezei.

Tehnica informatică modernă, cu acces la filme, prezentări Power Point, instrumente media şi material bibliografic găsit pe paginile Web ale multor edituri, biblioteci sau şcoli de teologie. Se includ aici şi reţelele de comunicare şi socializare profesională, care ajută la accesarea resurselor catehetice. Ele sunt cel mai la îndemână mijloace de a aborda pe cei nefamiliarizaţi cu mediul bisericesc şi viaţa de credinţă.

Locul catehezei

Este de preferat ca activitatea catehetică să NU se desfăşoare în biserică, unde spaţiul este impregnat de atmosfera de devoţiune şi sacralitate, ceea ce face dificil, dacă nu imposibil, dialogul. Fără întrebări şi explicitări în dialog a problemelor ridicate de beneficiari, nu se poate atinge scopul catehezei.

Este de preferat cateheza în spaţiul public (şcoală, cămin cultural, club, casele de prăznuire, casa parohială etc.) sau în locuinţele unor credincioşi generoşi, implicând credincioşii în organizarea logisticii de predare-învăţare

14

Structura orei de cateheză: teme, modele, activităţi paralele

Ora de cateheză trebuie pregătită minuţios

Temele trebuie să fie de interes general, ca de exemplu, în Manualul de catehetică „Calea”:

1. În căutarea credinţei

2. Dumnezeu Treime, Iubitorul de oameni

3. A fi uman şi a avea viaţă

4. Cine este Hristos şi de ce credem în El

5. Ce este mântuirea

6. Despre Sfântul Duh

7. Biserica şi rolul ei

8. Sfânta Liturghie

9. Sfintele Taine

10. Sfânta Scriptură, rugăciunea şi postul

11. Cum se comportă un creştin

12. Cerul şi pământul

Tema se pregăteşte cu mai mult timp înainte prin lectură diversă şi rugăciune; rugăciunea întăreşte voinţa, oferă momente de reverie şi inspiraţie, fixează convingerea în adevărul celor predate.

Una dintre lecturile constante trebuie să fie Sfânta Scriptură. O temă pregătită şi fundamentată nu rămâne doar un subiect, ci capătă un sens al dezvoltării şi maturizării în însăşi fiinţa catehetului.

Cateheza ca dialog: întrebare şi cunoaştere

A întreba bine înseamnă a învăţa bine. Cel mai bun profesor este cel care pune cele mai clare întrebări; afirmaţia este valabilă şi pentru beneficiari: cel mai preocupar şi mai pregătit beneficiar va avea cele mai pertinente întrebări.

Iisus nu a prezentat învăţătura Sa în formă de monolog, ci în cea mai mare măsură în formă dialogică, primind şi răspunzând la întrebări, chiar şi la cele tendenţioase, insidioase sau chiar răuvoitoare.

15

Cele mai interesante şi clare întrebări nu trebuie formulate prin „Cine?” şi „Unde?” (ceea ce testează doar capacitatea de memorare a celui ce trebuie să răspundă), ci „De ce?” şi „Cum?” (ceea ce antrenează capacitatea de a gândi, interpreta, evalua evenimente şi informaţii).

Cel mai important pentru catehet este să afle nu cât au reţinut ascultătorii, ci cât de mult le foloseşte în viaţa cotidiană ceea ce ascultă la orele de cateheză.

Modele de cateheză

Cateheza devoţională este o exagerare caracteristică personalului hirotonit, cler sau monahi.

Cateheza raţională are efect intelectual dar e caracterizată prin superficialitate şi lipsa preocupării ulterioare pentru temă din partea beneficiarilor.

Cateheza spirituală este cea care pune în centru problema mântuirii personale, în jurul ei putându-se organiza toate temele, ţinându-se seama de realităţile sociale în care beneficiarii trăiesc. Ora trebuie să fie concretă, realistă şi să corespundă intereselor şi experienţelor participanţilor.

Activităţi paralele

Lecturile comune sau suplimentare, în care participanţii pot să fie implicaţi

Iniţierea de activităţi cu caracter civic şi comunitar: organizarea spaţiului activităţilor bisericeşti, activităţi cu tinerii, acţiuni de voluntariat, pregătirea unor materiale pentru cateheze, organizarea de activităţi cultural-religioase (concerte, pelerinaje, adunări , colecte), activităţi educative în folosul copiilor, acţiuni de solidaritate socială.

Activităţile paralele au aferent şi unele metode specifice de lucru, modele de comunicare şi atmosfera, care trebuie să fie plăcute şi atractive.

În activităţile paralele trebuie să se aibă în vedere faptul că nu se pierde subiectul, chiar şi atunci când metoda de lucru este dialogul

16

Pentru a folosi cât mai bine timpul catehezei, beneficiarii trebuie să fie deprinşi să folosească materiale ajutătoare, să ia notiţe, să folosească Biblia, să citească şi să adauge materialele ajutătoare, lecturi sau imagini ori lucrări pentru inspiraţie.

Biserica în calitate de instituţie educativă. Structura teandrică şi rolul Bisericii ca forum educativ.

Biserica este definită ca:

1. Trupul tainic al lui Hristos extins în lume, în care se lucrează mântuirea credincioşilor prin credinţa în înviere;

2. Adunarea credincioşilor care cred în Dumnezeu Treime şi în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat;

3. Locul de sfinţire a vieţii şi exprimarea solidarităţii mântuitoare sau „laboratorul învierii”;

4. Instituţie socială cu caracter educativ-cultural menit să transmită membrilor ei şi lumii un set de valori perene, care să conducă la formarea unui caracter specific fiecărei persoane.

În această ultimă calitate, Biserica are autoritatea de a preda înţelepciunea revelată iudaică a Vechiului Testament, revelaţia desăvârşită exprimată prin învăţăturile lui Iisus Hristos, prin exegezele Sfântului Apostol Pavel şi ale celorlalţi autori de texte sfinte din Noul Testament, precum şi înţelepciunea mântuitoare a autorilor şi trăitorilor vieţii de sfinţenie din primele secole creştine, precum şi îndemnurile şi sfaturile părinţilor contemporani ai Bisericii.

Biserica este singura structură şi instituţie care are ca obiect al cunoaşterii şi lucrării viitorul: ea spune fiecărui om ce va fi, fără a ignora ce este, fără a se raporta la trecut. Hristos, de exemplu, nu este prezentat în Biserică în manieră istorică, ci în manieră dogmatică: Cel ce a fost, este şi va fi, Alfa şi Omega. El este invocat aici şi acum, într-un permanent prezent, dar rodul acestei propovăduiri se va vedea în viitor.

Biserica are chemarea de a predica sau proclama învăţătura lui Hristos; în egală măsură, însă, ea are vocaţia de a asculta, a întreba şi de a răspunde, acolo unde se aşteaptă să o facă.

Biserica este şi instituţie divino-umană, după cele două firi ale Întemeietorului Său-Hristos. Numirea de instituţie dată Bisericii nu trebuie să o înţelegem, însă într-un sens juridic, pentru că Biserica “nu este o instituţie plină de Hristos cel iubitor, care îi primeşte pe toţi şi-I ascultă pe toţi… Biserica este o instituţie cum e familia instituţie; Hristos e temeiul ei instituţional, fără a înceta să fie o persoană, cum e tatăl temeiul sau păstrătorul caracterului instituţional al familiei pe care îl impune tuturor”. De aceea se poate spune despre Biserică faptul că ea “nu este doar o instituţie, ci un “mod de existenţă”, o manieră de a fi.

17

Taina Bisericii, chiar în dimensiunea sa instituţională este profund legată de fiinţa lumii, de însăşi fiinţa lui Dumnezeu”. Sergiu Bulgakoff spune: “Biserica lui Hristos nu este o instituţie, ea este o viaţă nouă cu Hristos şi în Hristos, condusă de Duhul Sfânt”.

Dar tocmai prin faptul că are un temei divin şi unul omenesc, pentru că este o instituţie divino umană, “Biserica este diferită de orice societate omenească, este luată din mijlocul lumii, există pentru lume şi în lume, dar nu există numai sub aspectul său pământesc”, pentru că ea nu este o societate umană obişnuită, “ci este un organism divino-uman, un trup viu”, care, toate laolaltă formează un singur trup viu Biserica în care toate stau sub semnul “simbiozei divino-umane, al convieţuirii umane, al conlucrării divino-umane, al echilibrului divino-uman. De aceea, Biserica este singura cantitate adevărată, “pentru că în ea se desăvârşeşte atât individul prin comunitate, cât şi comunitatea prin individ, de aceea “în afară de Biserică nu există nici o adevărată comunitate, nici adevărate persoane”. În acest fel este privită Biserica Ortodoxă, nu ca o instituţie abstractă, în afara persoanelor.

În eclesiologia ortodoxă divinul şi umanul sunt într-un echilibru firesc. Din cauză că omul are o structură dihotomică, fiind alcătuit din suflet şi trup, este firesc ca organismul în care omul îşi caută mântuirea să-i fie accesibil. În acest sens Pr. Prof. Liviu Stan afirmă: ,,Creatorul ar fi dispreţuit creatura dacă, destinând în principiu Biserica pentru om, ar fi întemeiat-o în aşa fel încât să nu fie accesibilă oamenilor. Acest lucru ar fi fost posibil, dacă la întocmirea Bisericii nu s-ar fi ţinut seama de întocmirea sau alcătuirea omului, de natura lui, adică atât de latura materială cât şi de cea imaterială a fiinţei umane. A se formula şi a se încerca să se prezinte ca învăţătura creştină teza potrivit căreia fiinţa Bisericii ar rezida numai în elementul haric şi în trăirea internă nevăzută a adevărurilor de credinţă, că ea ar fi numai comuniunea sacră şi nevăzută a sfinţilor, (aceasta este teza protestantă despre Biserică-n.n)- echivalează cu a o declara inexistentă pentru oameni, contrară naturii umane şi inaptă pentru îndeplinirea misiunii ei pentru oameni... Deci Biserica, nu numai că nu ar putea fi cunoscută, dar nici nu ne-ar interesa”.

Faptul că în instituţia Bisericii există şi elemente materiale nu trebuie să ne ducă însă la concluzia falsă că Biserica urmăreşte scopuri materiale, ci ea se foloseşte de cele materiale cu înţelepciune, interesul urmărit de ea permanent fiind mântuirea sufletelor credincioşilor săi. În Biserică, sub forme materiale noi primim de la Hristos prin Duhul Sfânt daruri spirituale.

Acceptând existenţa elementului uman în Biserică, noi nu minimalizăm elementul divin, care este superior primului. În Biserică umanul este supus divinului, de aceea caracterul exterior de instituţie (divino-umana) al Bisericii nu este în opoziţie cu cel interior, de comuniune în iubire şi viaţă în Hristos-Dumnezeu.

Infailibilitatea Bisericii

“Prin infailibilitate se înţelege o luminare a Bisericii din partea Duhului Sfânt de a nu greşi în activitatea ei de păzitoare şi explicatoare a Revelaţiei dumnezeieşti”. În această activitate de păzire, păstrare şi explicare a Revelaţiei divine, Biserica nu formulează dogme noi, ci doar precizează, explică şi adânceşte înţelesurile învăţăturii deja existente.

Temelia infailibilităţii Bisericii este Mântuitorul Iisus Hristos-Capul Bisericii, care este Trupul Său; aşa cum Hristos-Dumnezeu nu poate greşi, aşa nici Trupul Său tainic nu poate greşi atât timp cât ascultă de Capul ei. Biserica este infailibilă şi pentru că Hristos, Capul ei a promis ucenicilor asistenţa Sa în veci (“iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul

18

veacului”Matei 28,20), iar Biserica este sprijinită în toată această lucrare de puterea Duhului Sfânt, care “o calăuzeşte la tot adevărul” Ioan 16, 13), de aceea Trupul lui Hristos este “Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3,15). Aşadar, stâlpii de temelie pe care se sprijină infailibilitatea Bisericii sunt Hristos-Capul ei şi Duhul Sfânt cel care a insuflat pe autorii sfinţiţi în momentul Revelaţiei şi care poartă de grijă asupra interpretării şi păstrării corecte a acesteia.

Subiectul purtător al infailibilatăţii este Biserica în totalitatea ei, cler şi mireni: “Biserica este în totalitatea ei de corp al lui Hristos infailibilă, pentru că infailibilul este Hristos, iar El exercită întreită slujire în ea ca întreg. De infailibilitatea Lui se împărtăşeşte Biserica în întregime, întrucât se împărtăşeşte de întreita Lui slujire.” Infailibilitatea a fost dăruită de Hristos întregii Biserici, tuturor celor ce au darul preoţiei prin Taina Hirotoniei, dar şi celor ce nu au acest har, “n-a putut exista vreun timp, în care ea să fi primit greşeala în sânul ei, în care mirenii, preoţii şi episcopii să se fi supus unei prescripţii şi învăţături, necorespunzătoare cu învăţătura şi Duhul lui Hristos.”

Învăţătura de credinţă despre infailibilitatea Bisericii în intreg corpul său a fost afirmată de Biserica Ortodoxă şi în documentele oficiale ale sale, un exemplu fiind Răspunsul Patriarhilor răsăriteni la enciclica papei Pius al IX-lea de la 1848, din care cităm: “La voi n-au putut niciodată, nici Patriarhii, nici sinoadele să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică poporul însuşi, care vrea ca religia să fie veşnic neschimbată şi la fel cu a părinţilor săi.”

Organul prin care Biserica îşi exercită infailibilitatea, este sinodul ecumenic, sinodul episcopilor drept credincioşi. Această adunare a episcopilor este înzestrată cu infailibilitate tocmai pentru că ia hotărârile în comuniune de învăţătură, de viaţă şi de iubire, acestea fiind luate în acord deplin cu Revelaţia divină şi cu viaţa în Hristos a Bisericii: De aceea s-a spus că infailibilitatea este dăruită întregii Bisericii, “iubirii reciproce” a membrilor ei care, hotărând în comuniune înfrâng orice tendinţă dictatorială sau primaţială în sânul ei. Hotărarile în materie de credinţă ale sinoadelor ecumenice nu sunt infailibile, deciziile dogmatice trebuind să fie recunoscute, spontan sau în timp, de clericii şi mirenii întregii Biserici pentru a fi considerate infailibile. De aici rezultă că Biserica, în integralitatea ei-cler şi popor credincios condiţionează infailibilitatea hotărârilor sinoadelor ecumenice, nu invers. Astfel, formula din Faptele Sfinţilor Apostoli 15,28 (“Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă”) folosită de un sinod nu atrage după sine în mod automat ortodoxia şi infailibilitatea hotărarilor luate, ci această formulă se valorifică numai atunci când Biserica recunoaşte în ele realitatea prezenţei Duhului Sfânt. Faptul că Biserica este cea care condiţionează sinodul ecumenic şi nu sinodul ecumenic Biserica, îl putem deduce şi din faptul că Biserica poate lua hotărâri canonice şi dogmatice absolut valabile nu neapărat prin sinodul ecumenic, ci şi prin consensul Bisericii de pretutindeni (ca în cazul disputei isihaste din secolul al XIV-lea, sau privitor la numărul Sfintelor Taine).

Din faptul că Biserica este infailibilă rezultă faptul că ea este singurul loc unde se dobândeşte cunoaşterea mântuitoare. Privind din aceasta perspectiva ortodoxă, se înţelege de ce dogma romano-catolică despre infailibilitatea papei apare ca o gravă eroare dogmatică, cu consecinţe eclesiologice dezastruoase, dintre care cel mai greu resimţită de Biserică a fost schisma ce a despărţit Răsăritul ortodox de Apusul romano-catolic.

19

Relaţia cler-credincioşi în spaţiul sacru: de la liturghie la diaconia socială.

Predarea învăţăturii biblice şi înţelepciunii sfinte a Părinţilor este, în general, apanajul clerului. Istoria Bisericii arată că mulţi învăţători au fost oameni simpli, laici practicanţi din Biserică, al căror dar educativ a fost pus în slujba credincioşilor.

Modelul separării dintre slujirea sacramentală şi slujirea diaconală sau socială se vede din Faptele Apostolilor, capitolul II, unde diaconii au primit o astfel de slujire, complementară chemării apostolilor.

Clerul a existat dintotdeauna în Biserică. Mântuitorul Însuşi şi-a ales un număr de 12 Apostoli, cărora le-a încredinţat toate învăţăturile Sale care sunt necesare pentru mântuire. Sfinţii Apostoli au participat timp de trei ani şi jumătate, cât a durat activitatea pământească a Mântuitorului la cea mai înaltă şcoală care ar putea exista vreodată, unde L-au avut ca Învăţător pe Însuşi Domnul. La înălţarea la cer a Mântuitorului, Acesta le-a poruncit Apostolilor să stea în cetatea Ierusalimului, până se vor „îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24, 49). Aceasta se va întâmpla cu ocazia Cincizecimii, când asupra Apostolilor adunaţi S-a pogorât Duhul Sfânt în chip de limbi ca de foc, care au şezut peste fiecare dintre ei (Faptele Sfinţilor Apostoli 2, 3). Acest eveniment reprezintă deodată momentul naşterii primei comunităţi creştine, dar şi momentul hirotonirii direct de către Duhul Sfînt a Sfinţilor Apostoli, care din acest moment au început să vorbească în limba lor, să propovăduiască şi să săvârşească Sfintele Taine spre zidirea Bisericii lui Hristos.

Sfinţii Apostoli, pentru a face faţă nevoilor misionare ale Biserici au hirotonit apoi diaconi, preoţi şi episcopi, care constituie cele trei trepte ierarhice ale preoţiei sacramentale. Despre hirotonia în aceste trei trepte ale preoţiei sacramentale găsim numeroase dovezi în Sfânta Scriptură, cum sunt: Fapte 6, 1-6, alegerea şi hirotonia celor 7 diaconi, la I Timotei 3, 8-12 fiind prezentate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească aceştia pentru hirotonie; la Fapte 14, 23; 15, 6; 15, 22; I Timotei 5, 17; 5, 19 ş.a. este atestată treapta preoţiei; iar pentru episcopat găsim următoarele locuri din Noul Testament: Fapte 20,28; I Timotei 3, 1-7; Tim 1, 7-9 ş.a.

Existenţa ierarhiei sacramentale este atestată şi de Sfânta Tradiţie, Sfântul Ignatie Teoforul spunând că fără ea nu există Biserica, ierarhia sacramentală fiind cu adevărat “plămânul” organismului, care primeşte aerul ceresc pentru tot organismul, dar şi pentru el însuşi”.

În decursul vremii, datorită dezvoltării şi nevoilor Bisericii au apărut anumite ranguri în cadrul treptelor ierarhice sacramentale. Aceste ranguri se oferă prin hirotesie, nu prin hirotonie şi ele nu acordă primitorului un plus de har, ci îl aşează pe acesta doar într-o funcţie administrativă, de drept bisericesc-uman, nu de drept divin. Aşadar un episcop, arhiepiscop, mitropolit sau patriarh au acelaşi har al episcopiei, însă îndeplineşte funcţii administrative sau deţine titluri onorifice care corespund nevoilor organizatorice ale Bisericii.

În primele secole creştine termenii de episcop şi de prezbiter s-au întrebuinţat atât pentru numirea celor din treapta episcopilor cât şi prezbiterilor (preoţilor), aşa cum este scris şi în

20

epistola întâia sobornicească a Sfântului Petru: “Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al patimelor lui Hristos…” (I Petru 5, 1). Confuzia aceasta aparentă se datorează faptului că şi episcopii si preoţii erau aleşi în general, dintre oamenii mai în vârstă, care erau supraveghetorii turmei cuvântătoare, în limba greacă termenii fiind comuni ca sens. Dacă numirile s-au utilizat alternativ, niciodată nu s-a făcut însă confuzie de trepte, ne spun Sfinţii Părinţi, căci în Biserică se ştia clar că episcopii aveau plenitudinea harului preoţiei, iar aceştia îi aveau în ascultarea lor pe preoţi şi pe diaconi, preoţii având delegaţia episcopului de a săvârşi Sfintele Taine (în afară de hirotonie) şi de a propovădui cuvântul, iar diaconii având rolul de a ajuta la săvârşirea cultului şi la celelalte opere social-misionare ale Bisericii.

Alături de membrii clerului, din Biserică fac parte şi mirenii sau laicii, poporul dreptmăritor. În Biserică toţi membrii sunt fraţi ai Fiului lui Dumnezeu şi prin El fii ai Tatălui ceresc (Galateni 4, 5-6), însă nu toţi membrii participă în mod egal la exercitarea puterii bisericeşti.

În Biserica Ortodoxă, pe măsura creşterii drepturilor unei persoane, cresc şi responsabilităţile. Ierarhia sacramentală are, firesc, mai multe drepturi: de instruire, de sfinţire şi de conducere a Bisericii. De aici, la fel de firesc, are şi mai multe îndatoriri. Laicii au drepturi şi îndatoriri în cadrul Bisericii, acestea fiind însă de ordin jurisdicţional şi catehetic, iar nu de ordin sacramental. În Ortodoxie laicii au avut şi trebuie să aibă în continuare un rol activ, pentru că edificarea eclesială “nu vine numai de la membrii ierarhiei bisericeşti, ci de la toţi creştinii, fiecare cu propria sa lucrare”. Această idee este consecinţa recunoaşterii varietăţii lucrărilor, dar şi a unităţii Trupului tainic al lui Hristos, în care, “tocmai datorită diferenţierii lor, mădularele sunt egale”.

Concepţia ortodoxă despre ierarhie şi popor este cea mai echilibrată; în Ortodoxie nimeni nu iese din legea comuniunii. Deşi ierarhia sacramentală are rolul cel mai important în cadrul slujirii în Biserică, comunitatea participă şi ea prin asociere la această lucrare, depăşindu-şi propria subiectivitate tocmai prin intermediul ierarhiei. Dacă în Biserica catolică ierahia are fncţiuni şi prerogative excepţionale, negând drepturile poporului, protestantismul, ca răspuns la această concepute, a anulat drepturile ierarhiei sacramentale, la ei toţi devenind preoţi, de unde şi învăţătura că toţi membrii Bisericii sunt preoţi în baza preoţiei împărăteşti a poporului lui Dumnezeu (I Petru 2, 9). Ortodoxia s-a păzit de aceste două extreme tocmai prin echilibrul ei în ceea ce priveşte rolul ierarhiei şi al poporului (“participarea elementului mirean la exercitarea puterii bisericeşti constituie o frână împotriva absolutismului ierarhic, iar activitatea conducătoare a ierarhiei fereşte pe credincioşi de alunecări şi rătăciri”. De aceea putem spune că în Ortodoxie ierarhia nu se poziţionează deasupra Bisericii, ci în Biserică, unde ea, din dragoste şi din dorinţa mântuirii credincioşilor, acceptă obligaţii şi răspunderi mai mari.

Personalismul teologiei răsăritene, premisă pentru o educaţie religioasă interactivă pe termen lung.

21

Temeiul existenţei lumii se află în iubirea divină, bunătatea lui Dumnezeu fiind motivul pentru care a creat lumea. În cadrul creaţiei omul deţine locul fundamental, lumea fiind creată pentru om, iar raţiunea de a fi a lumii trebuia actualizată într-o cât mai deplină comuniune cu Dumnezeu, aceasta fiindu-i dată ca posibilitate, însă doar prin intermediul omului. Dacă iubirea faţă de om este motivul pentru care Dumnezeu a adus lumea la existenţă, iubirea ce porneşte din partea lui Dumnezeu nu-şi are sensul decât atunci când i se răspunde prin iubire din partea omului. Această subire-răspuns nu poate exista dacă omul nu ar fi o existenţă cu caracter personal şi conştient. Numai o fiinţă conştientă poate iubi pe Dumnezeu, un Dumnezeu care preţuieşte omul în chip conştient, ceea ce presupune evidenţierea faptului că Dumnezeu şi omul au ca punct comun caracterul lor de persoane conştiente. ,,Existenţa fără conştiinţa care ştie de ea, nu e existenţă împlinită. De aceea, conştiinţa de sine a existenţei este completarea necesară a existenţei, sau treapta superioară a ei. Iar existenţa conştienţă de sine este persoana. Toată existenţa e dată pentru persoană. Persoana dă rost existenţei. Persoana face din existenţă un motiv de bucurie. Persoana e raţiunea de a fi a existenţei” (Pr. Dumitru Stăniloae).

Învăţătura Bisericii cu privire la caracterul personal al omului este în strânsă legătură cu ceea ce ea învaţă, pe baza revelaţiei, despre crearea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. ,,Chipul şi asemănarea, dat ontologic şi misiune de realizat”, pe baza citatului pe care îl dă din Sfântul Grigorie Palama, reiese că ,,chipul lui Dumnezeu” ca dat ontologic omului prin creaţie se referă la om în integralitatea lui – trup şi suflet: ,,numele de om nu se aplică separat sufletului sau trupului, ci la amândouă împreună, pentru că împreună au fost făcute după chipul lui Dumnezeu” (Irineu Pop). În scrierile Părinţilor Bisericii, ,,chipul” lui Dumnezeu în om se atribuie când demnităţii împărăteşti a omului, superiorităţii sale în cosmosul sensibil, când e văzut în natura lui spirituală, în suflet, sau în partea lui principală, conducătoare a fiinţei sale, în spirit, în facultăţile superioare ca inteligenţa, raţiunea sau în libertatea proprie omului, facultate de a se determina dinlăuntru în virtutea căruia omul este principiul propriu al acţiunilor sale. Uneori chipul lui Dumnezeu e asimilat unor calităţi ale sufletului, precum simplitatea, nemurirea, sau se identifică cu facultatea de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, de a vieţui în comuniune cu El, cu posibilitatea de a participa la Dumnezeu, cu prezenţa Duhului Sfânt în suflet. La Sfântul Irineu, Sfântul Grigorie de Nissa şi Sfântul Grigorie Palama, nu numai sufletul, ci şi trupul ar participa la caracterul de chip. Pluralitatea aceasta de ,,soluţii” arată întâi de toate complexitatea fiinţei umane, complexitate care de altminteri, i-o împrumută tocmai ,,după chipul”. Căci precum Dumnezeu e simplu şi unul şi totuşi Îi putem da, din nesfârşite puncte de vedere, nesfârşite nume, tot aşa şi ,,chipul” Său în noi e simplu şi unul, dar i se dă, din diferite puncte de vedere, diferite nume.” Specificul omului de a fi creat ,,după chipul” lui Dumnezeu reprezintă calitatea esenţială ce îl distanţează pe Adam de tot universul: ,,în cosmos Dumnezeu se restrânge ca o prezenţă de care cosmosul nu ştie, dar în Adam, prin ,,după chipul”, prezenţa divină e cunoscută şi dorită. De aceea, în vecinătatea Sfântului Grigorie de Nissa, Lossky reliefează adevărul că dacă se spune despre Adam că e o sinteză a cosmosului,

22

aceasta, dintr-un punct de vedere, nu-i cea mai expresivă calitate a sa. Căci desăvârşirea lui Adam nu stă în ceea ce îl asimilează ansamblului celorlalte creaturi, ci în ceea ce-l distinge de cosmos asimilându-l Creatorului. Ori, ceea ce-l asimilează pe Adam Creatorului, evident, e ,,după chipul”. Deci, chipul lui Dumnezeu în om este cu necesitate incognoscibil şi indefinibil. Pentru că reflectă plenitudinea Arhetipului său, el trebuie de asemenea să posede incognoscibilitatea Fiinţei divine.

Etimologic, cuvântul ,,persoană” are la origine grecescul ,,prosopon”, care în antichitate avea înţelesul de ,,faţă”, ,,mască”, sau rolul jucat la teatru de un actor. Înţelegându-se prin ,,prosopon” o faţă umană concretă, latinii au tradus termenul de ,,prosopon” prin acela de ,,persona”, din latină ajungând şi în vocabularul limbii române.

În creştinism, persoana presupune chipul lui Dumnezeu ca dat ontologic. Omul, însă este creat ,,după chipul”, nefiind însuşi chipul lui Dumnezeu, aşa precum este Hristos spre exemplu, ,,chip al Tatălui”(Coloseni I, 15). În studiul ,,Chip şi asemănare”, Vladimir Lossky aduce un citat din Sfântul Grigorie de Nazianz din care reiese că omul poate fi considerat a fi şi ,,o părticică divină”: ,,în calitatea mea de pământ, sunt ataşat vieţii de aici de jos, dar fiind şi o părticică divină, port în sânul meu dorinţa după viaţa viitoare...sufletul este o suflare a lui Dumnezeu”. Vladimir Lossky accentuează faptul că afirmaţia Sfântului Grigorie nu trebuie înţeleasă în sens literal, cum că s-ar deduce caracterul necreat al sufletului şi faptul că în om am putea vedea ,,un Dumnezeu înrăutăţit de către natura corporală, căci astfel interpretată, crearea după chipul lui Dumnezeu ar fi în contradicţie cu învăţătura creştină care vede în om o creatură chemată să atingă unirea cu Dumnezeu, să devină dumnezeu după har, însă nicidecum un dumnezeu prin originea sa însăşi. Fără a mai vorbi de alte consecinţe monstruoase, problema răului ar fi de neconceput în astfel de condiţii: sau Adam nu ar fi putut să păcătuiască fiind Dumnezeu prin sufletul său, părticică din divinitate, sau păcatul originar s-ar răsfrânge asupra naturii divine şi Dumnezeu însuşi ar păcătui în Adam”. Într-un alt citat pe care îl dă Vladimir Lossky din Sfântul Grigorie de Nazianz, întăreşte cele afirmate cu privire la imposibilitatea de a înţelege cele spuse de Sfântul Grigorie în sens literal: ,,Dacă tu eşti cu adevărat suflarea lui Dumnezeu şi divin, aşa cum crezi, se exprimă Sfântul Grigorie adresându-se sufletului său, respinge orice nelegiuire ca să te pot crede...cum se face că eşti aşa de tulburat de persuasiunea duşmanului, deşi eşti unit cu Duhul ceresc? Dacă, în ciuda unei astfel de asistenţe, tu înclini totuşi către pământ, vai, cât de puternic trebuie să fie păcatul tău!”. Amestecat cu ,,Duhul ceresc”, însemnând astfel faptul că sufletul este asistat de ceva mult mai mare decât el. Prezenţa acestei forţe divine în el, spune Vladimir Lossky, îl face să fie numit ,,părticică de divinitate”, pentru că sufletul începe o dată cu ,,revărsarea de dumnezeire” insuflată, care este harul. ,,Suflarea divină” indică deci un mod de creaţie în virtutea căruiea duhul omenesc este intim legat cu harul, produs de suflare. Cu acelaşi înţeles, Pr. Gheorghe Popa întăreşte cele afirmate anterior atunci când explică etimologic cuvintele ,,suflet” şi ,,duh”: ,,corespondentul noţiunii de suflet (psihi) în limba

23

ebraică este ,,nefeş”, care semnifică manifestarea în planul realităţii sensibile a individualităţii omului. ,,Nefeş” (sufletul) se deosebeşte de ,,ruah” (duhul) care exprimă duhul care vine de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu. ,,Nefeş” (sufletul individualizat sau psihologic), apare când Duhul lui Dumnezeu ,,suflă” asupra ,,ţărânii” pământului pentru a aduce la existenţă omul ca unitate duală - suflet şi trup: ,,Atunci luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat asupra lui suflare (ruah) de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie (nefeş haia)”(Facere I,7). Omul ca fiinţă vie (bio-psihologică) moare atunci când duhul (ruah) creator al lui Dumnezeu nu mai este lucrător în el: ,,Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani”(Facere VI,3). De aici observăm clar că nefeş – psihicul sau sufletul, nu este principiul sau cauza omului, ci doar manifestarea acesteia”.

Crearea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu implică deci ideea de participare la Fiinţa dumnezeiască, a unei comuniuni cu Dumnezeu. Adică presupune harul. Sfântul Maxim Mărturisitorul, în operele sale, adâncește teologia Bisericii cu referire la ideea de participare legându-o de principiul mișcării, ca dat ontologic naturii create. Mișcarea la rândul ei presupune raționalitate, sens, iar creația cum menționează Sfântul Maxim, este impregnată de Cuvântul lui Dumnezeu sau Logosul divin care se face părtășibil creației sub forma individualizată a multiplelor ,,logoi’. ,,După chipul”, presupune așadar o direcționare, atât un dat ontologic, un dar divin, dar și o țintă, chipul trebuind să tindă spre o cât mai mare asemănare cu Dumnezeu, acest urcuș însă tinzând la nesfârșit căci Însuși Dumnezeu nu presupune mărginire. Însă, omul fiind creat după chipul nu este însuși chipul lui Dumnezeu. Acest urcuș pe deoparte nu presupune posibilitatea identificării chipului cu Arhetipul în mod substanțial, natural, în sensul unei deoființimi cu Tatăl ca în cazul Fiului care este chip al Tatălui, ci ,,chipul” lui Adam față de Dumnezeu este prin poziție și imitare. A zice că omul a fost creat „după chipul” este totuna cu a zice că Dumnezeu a creat natura umană spre a fi participantă la tot binele iar binele înțeles în chip apsolut, este conform Sfântului Maxim Mărturisitorul, însuși Dumnezeu: ,,Dumnezeu este, precum s-a scris, Soarele dreptăţii (Maleahi 4,2), revărsând peste toţi razele bunătăţii”.

Un alt aspect care trebuie avut în vedere atunci când se face referire la persoana umană ca ființă creată după chipul lui Dumnezeu este faptul că chipul lui Dumnezeu în om este un chip al Treimii. Omul ca ființă personală în care opoziția dintre suflet și trup se pierde în unitatea chipului este după cum spune teologia dogmatică, subiectul ce se manifestă el însuși prin lucrările și proprietățile sale, ca distinct de alte ființe de aceeași natură. Distincția dintre persoane și natură reproduce în umanitate ordinea vieții divine, exprimată prin dogma Sfintei Treimi. În citatul pe care doctorandul Vasile Cristescu în studiul său ,,Caracterul comunitar al chipului lui Dumnezeu în om” îl dă din Vladimir Lossky , se arată acest adevăr cu privire la faptul că omul reflectă în sine structura și viața misterului trinitar divin: ,,misterul singularului și pluralului în om reflectă misterul singularului și pluralului în Dumnezeu; așa cum principiul personal în Dumnezeu cere ca natura cea una să se

24

exprime în diversitatea persoanelor, la fel în omul creat după chipul lui Dumnezeu. Natura umană nu poate exista în posesinea unei monade; ea cere nu singurătatea, ci comuniunea, sau diversitatea cea bună a iubirii”. Din Sfânta Treime, spune același autor al studiului, îi vine astfel chipului dumnezeiesc din om caracterul dialogic comunicativ. Sfântul Grigorie de Nissa sintetizează acest adevăr atunci când afirmă: ,,creștinătatea este imitarea naturii lui Dumnezeu”. Referitor la acest aspect Gheorghe Popa accentuează cele spuse atunci când afirmă că persoana înseamnă atât o ființă care are și însușiri comune cu alte ființe (înțelegându-se prin aceasta induvidul) dar are și însușiri unice și irepetabile, însușiri care nu se revelează și deci nu pot fi cunoscute decât în evenimentul existențial al comuniunii cu Dumnezeu și cu alte persoane umane. Deci a fi chip al lui Dumnezeu este fundamental diferit de a fi individ. Persoana presupune individualitate personală, biologică, pshiologică (talie, fizionomie, caracter, temperament etc., caracteristici ce nu sunt unice, personale întrucât ele corespund și altor indivizi), dar în același timp este depășită prin capacitatea de a transcede individualitatea și a se dărui altor persoane într-o deplină libertate a iubirii. De aceea chipul fiind unic și irepetabil nu poate fi conceput în el însuși, ci numai în relația sa, numai printr-un act prin care el însuși s-ar descoperi. Esența lui constă în faptul că este o revelație a adevărului ființei nu ca substanță sau natură (această realitate fiind comună tuturor), ci ca mod de existență. Prin și în comuniune, ,,chipul” afirmă în ipostasul uman, identitatea și particularitatea sa proprie. În felul acesta chipul este orizontul în care se descoperă adevărul despre ființă, nu ca simplă natură, subiect de individualizare și combinare, ci ca chip unic al totalității și catolicității ființei. Caracterul comunitar și de relație al omului reiese din însuși faptul că este persoană, care atât etimilogic cât și practic arată că el are fața sa îndreptată către cineva ori ceva. Omul este, cum menționează protosinghlul Irineu Pop ,,vis-à-vis de cineva ori cu ceva. În fiecare din ipostsele sale personale, natua creată a omului este vis-à-vis de Dumnezeu; ea există ca o referire și relație la Dumnezeu. Urcarea pe scara unirii maximale cu Dumnezeu sau îndumnezeirea prin har este un efort spre comuniune și întărește libertatea lui față de pasiunile despersonalizante și egocentrice. Numai în această intimitate a dorului de Dumnezeu în întinderea spre absolutul personal, ipostasul uman se poate dezvolta cu adevărat și pune pecetea asemănării peste chipul său”. Însă calea prin care se poate cunoaște persoana este iubirea, întrucât ea nu proectează asupra altuia preferințele, exigențele sau dorințele sale individuale, ci acceptă pe celălalt așa cum este el, în unicitatea sa personală. Acesta este motivul, afirmă părintele Gheorghe Popa ,,pentru care în limbajul limbajul Sfintei Scripturi, nu rațiunea ci iubirea, ca depășire și dăruire de sine, este calea reală și integrală de cunoaștere a omului ca persoană. Iubirea, ca realitate constitutivă omului, presupune atât cunoașterea unității ontologice a neamului omenesc, cât și recunoașterea identității și alterității personale”, iar opusul alterității este divizarea.

În încheierea acestui capitol, un aspect important pe care consider că trebuie punctat este acela cu privire la persoana umană ca și chip realizat, realitate ,,ce pecetluiește desăvârșirea omlui”.

25

Atunci când Dumnezeu își descoprtă planul Său cu privire la crearea omului, după cum reiese din cartea Facerea capitolu I, spune despre om: ,,să facem om după chipul și asemănarea Noastră”, pentru ca mai apoi la versetul 27 din același capitol să spună ,,și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femei”. Din aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi putem deduce adevărul fundamental al faptului că ,,asemănarea’’ ca și chip actualizat reprezintă de fapt ,,persoana’’ sau ,,persoana împlinită’’. Chipul lui Dumnezeu în om poate cuprinde noțiunea de persoană atâta timp cât el își exercită existența sa în direcția împlinirii rațiuii sale de a fi. Dacă omul nu se conformează acestei rațiuni sădite în însăși ființa sa, așa cum găsim la Sfântul Maxim Mărturisitorul, el își trăiește existența într-o continuă neîmplinire. Protosinghelul Irineu Pop citândul pe Vladimir Lossky spune că chipul ,,implică destinația omului spre îndumnezeire’’ iar ceva mai sus spune deasemenea un adevăr esențial și anume faptul că ,,chipul aparține categoriei naturii, asemănarea însă aparține categoriei persoanei și pecetluiește desăvârșirea omului’’. Cu alte cuvinte când spunem persoană spunem om, iar când spunem om, spunem ființă creată ,,după chipul și asemănarea lui Dumnezeu’’ . Păcatul, după Sfântul Maxim Mărturisitoru, nu este altceva decât o iraționalitate, o denaturare sau o abatere de la cursul firesc spre care tinde ființa umană în chip natural datorită calității ei de purtătoare de ,,logoi’’. Chipul lui Dumnezeu în om, logosul, sau rațiunea de a fi a omului însă prin păcat nu s-a distrus complet, dar el a adus în viața lui Adam o întunecare a sa, o denaturare. Un chip fără asemănare nu se face vădit în mod integral ca chip, ci în mod alterat. Pierzând asemănarea omul alterează chipul, introducând în el o anumită ambiquitate. Păcatul va provoca o adâncă slăbire a ,,după chipului’’ dar nu și distrugerea lui completă căci altfel cum se fac înțelese strigătele tuturor religiilor după mântuire, rugăciunile și jertfele lor, religiozitatea, în general, fie ea rezolvată prin idoli? De fapt, ca spiritualitate, raționalitate și ca poziție de persoană a lui Adam omul, în fața lui Dumnezeu, ,,după chipul’’ este indestructibil, chiar dacă actualizarea sa în sfințenie nu este realizată datorită păcatului. Și dacă a rămas în ,,după chipul’’ o tendință dureroasă, sfântă și puternică de ridicare, fărâma strigătului după mântuire al ,,după chipului’’ este ceea ce a făcut ca Dumnezeu să nu lase fără răspuns acest ,,suspin al întregii făpturi’’(Romani VIII, 22-23), ci a făcut ca iubirea lui Dimnezeu să fie concretizată în întruparea Fiului Său tocmai spre refacerea ,,după chipului’’

Profetismul ca mijloc de educaţie religioasă. Rolul profetic al Bisericii.

Karl Rahner afirmă că un catehet bun este un profet.

Profetul este omul care explică înţelesurile evenimentelor, arătând unde esre revelaţia lui Dumnezeu.

26

Catehetul trebuie să cunoască bine propriul mesaj, să exprime o spiritualitate adecvată şi să transmită acest mesaj în formă convingătoare.

De convingerea şi starea de spirit a catehetului depinde eficacitatea mesajului.

Sfânta Scriptură ca sursă a pregătirii catehetice şi religioase: text şi limbaj;

Legea lui Dumnezeu exprimată în Decalog. O înţelegerea contemporană celro 10 porunci.

„Pentru ce ne vorbeşti în pilde?” Aspectul formativ al parabolelor Mântuitorului Hristos.

Poruncă, precept şi propunere religioasă. Rolul formativ al Fericirilor.

Faţă de Vechiul Testament, Mântuitorul Hristos nu insistă asupra conceptului de poruncă şi obligaţie. Există o singură poruncă asupra căreia insistă că ucenicii trebuie să o respecte: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34).

Creştinismul în formă ortodoxă nu cunoaşte exigenţa poruncilor, ci frumuseţea preceptelor şi recomandărilor, care respectă libertatea individuală a ascultătorului şi decizia sa liberă de a asuma orice precept.

Metode catehetice la Sfântul Apostol Pavel;

Sfânta Tradiţie: literatura religioasă, imnografia şi iconografia ca mijloace de cateheză;

27

BIBLIOGRAFIE:

BANCILA, Vasile, Initierea religioasa a copilului, Bucuresti : Editura Anastasia, 1996.

BOLOCAN, Carmen-Maria, Catehetica si didactica religiei : interferente si deosebiri, Iasi : Editura Sf. Mina, 2008.

BOLOCAN, Carmen-Maria, Sfintele Evanghelii : modele pedagogice, Iasi : Editura Fides, 2008.

CUCOS, Constantin, Educatia : dimensiuni culturale si interculturale, Iasi : Polirom, 2000.

CUCOS, Constantin, Educatia religioasa continut si forme de realizare,Bucuresti: Edit.did.si ped., 1996..

DIMITRIU-TIRON, Elena, Dimensiunile educatiei contemporane, Iasi: Institutul European, 2005.

JOITA, Elena, Management educational / Elena Joita ; profesorul-manager : roluri si metodologie, Iasi : Polirom, 2000.

MAICA MAGDALENA, Sfaturi pentru o educatie ortodoxa a copiilor de azi, Sibiu: Deisis, 2000.

Margareta Nistor. - Bucuresti : Curtea Veche, 2001.

NACLAD, Constantin, Educatia religioasa in cadrul slujirii preotesti, Iasi : Trinitas, 2007.

OPRIS, Dorin ; OPRIS, Monica, Metode active de predare-învatare. Modele şi aplicatii la religie, Iasi : Editura Sf. Mina, 2006.

OPRIS, Monica ; OPRIS, Dorin ; BOCOS, Musata, Cercetarea pedagogica Œn domeniul educatiei religioase, Iasi : Editura Sf.Mina, 2006.

OPRIS, Monica, Metodologia evaluarii : abordari teoretice si investigative în educatia religioasa, Iasi : Editura Sf.Mina, 2010.

STOICA-CONSTANTIN, Ana, Creativitatea pentru studenti si profesori, Iasi : Institutul European, 2004.

TIMIS, Vasile, Evaluarea : factor de reglare si optimizare a educatiei religioase, Cluj-Napoca : Renasterea, 2003.

TIMIS, Vasile, Misiunea Bisericii si educatia : atitudini, convergente,perspective, Cluj-Napoca : Presa Universitara Clujeana, 2004.

USPENSKI, Leonid (et. al.), Ce este icoana?, Alba Iulia: Reîntregirea, 2005.

VANCA, Dumitru, Icoană şi Cateheză, Alba Iulia: Reîntregirea, 2005.

VRASMAS, Ecaterina Adina, Consilierea si educatia parintilor, Bucuresti : Aramis, 2002.

ZIGLAR, Zig, Putem creste copii buni într-o lume negativa, trad.de Irina-Margareta Nistor, Bucuresti : Curtea Veche, 2000.

28

29