Manipularea - vrăjitorie modernă

„În toate epocile, unii oameni au căutat în practicile magice

un mijloc pentru a acţiona asupra celorlalţi. Este vorba de

aceeaşi vrăjitorie, de la statuetele de lut străpunse cu ace şi

până la metodele moderne de propagandă. În zilele noastre,

ochiul electronic al televizorului înlocuieşte câteodată

ochiul vrăjitorului, iar cele mai subtile metode de hipnoză

colectivă sunt acceptate în numele progresului social. În

cazul regimurilor totalitare, vrăjitoria prezintă şi alte

aspecte, cum ar fi de exemplu spălarea creierului.

Pretinzând că este doar o „informaţie” în numele ştiinţei, al

propagandei politice sau al publicităţii, omul îşi ascunde destul de stângaci nevoia sa de

dominare dintotdeauna.” Serge Hutin

Spălarea creierului - o tortură „ştiinţifică”

Expresia „spălarea creierului” a fost folosită pentru prima oară în legătură cu numeroşii

prizonieri americani (din Coreea de Nord şi din China), care după ce erau eliberaţi din

lagăre deveneau susţinători fanatici ai sistemului politic, social şi economic al

adversarilor lor. Convingerile lor erau întoarse astfel la 180 de grade. Desigur sunt

cunoscute şi cazuri în care persoanele au devenit dintr-odată susţinătorii unei cauze

împotriva căreia înainte se ridicaseră cu indignare. Însă în cazul acestor prizonieri era

vorba de un proces de convertire sistematică, realizată împotriva voinţei lor şi care de

multe ori s-a dovedit a fi reversibilă.

„Spălarea creierului” este o tentativă ştiinţifică malefică de a separa fiinţa umană de

personalitatea sa şi de a-i implanta convingeri, atitudini, reacţii diametral opuse vechiului

său mod de a vedea oamenii, lucrurile, viaţa în general. Ea include metode care slăbesc în

mod evident curajul şi rezistenţa prizonierilor de la care se doresc mărturisiri „spontane”:

interogatorii nesfârşite şi repetate, desfăşurate într-o lumină orbitoare, treziri frecvente la

ore alese la întâmplare sau chiar privare îndelungată de la somn, hrană „savant” măsurată

sau suprimată.

Folosirea electricităţii, utilizată intens de Gestapo ca metodă de intimidare şi convingere

este una dintre metodele cele mai cunoscute. Cu timpul acestea au devenit tot mai

complexe şi au ajuns să combine suferinţa fizică cu o dezintegrare metodică şi progresivă

a funcţiilor mentale ale individului. În timpul atrocelui război civil spaniol tratamentul

aplicat prizonierilor politici care trebuiau să-şi „mărturisească” pretinsele crime era

următorul: „lămpi de o luminozitate insuportabilă luminau celula pe ai cărei pereţi erau

pictate figuri geometrice. Prizonierii erau treziţi îndată ce începeau să adoarmă. Datorită

oboselii şi a luminii orbitoare, desenele căpătau un caracter halucinant, astfel că anihilau

orice reacţie de apărare a prizonierului; acesta se abandona în întregime voinţei celor care

îl torturau.”

Cu tehnici de acest tip, iată-ne introduşi într-un domeniu

vecin cu metodele clasice de hipnoză, în care voinţa

subiectului este anihilată. În acest proces nu este suficientă

obţinerea prin forţă a unei obedienţe totale sau inducerea

unor stări intense de frică, teroare sau suferinţă. „Spălarea

creierului” vizează nu numai distrugerea rezistenţei psihice a

subiectului, ci mai ales obţinerea unei supuneri active -

renunţarea la propriile convingeri pentru a adopta cu un

fanatism dezlănţuit ideologia anchetatorilor.

Un exemplu în acest sens îl constituie faimoasele procese din 1937, de la Moscova, în

care nu numai că cei anchetaţi au recunoscut faptele imaginare ce le erau imputate, ci

veneau chiar să roage curtea să le acorde cea mai grea pedeapsă pe care o meritau pentru

„crimele” lor. „Spălarea creierului” a ieşit mult mai bine în evidenţă mai târziu, în

regimurile totalitare, unde se urmărea transformarea duşmanului într-un adept fanatic al

cauzei pe care înainte o combătea din toate puterile. Cum se putea ajunge la un astfel de

rezultat? Printr-o combinaţie diabolică de tehnici care intimidează, inhibă subiectul,

distrugându-i resursele interioare de rezistenţă şi condiţionându-l din ce în mai mult în a

considera normale şi necesare, atitudinile şi comportamentele dorite.

Pentru a obţine un astfel de rezultat nu este nevoie întotdeauna să se recurgă la torturi

fizice sau ameninţări directe şi indirecte. Chiar dacă la început subiectul este ostil în mod

violent, simplul fapt de a fi supus pentru luni şi luni de zile la interminabile şedinţe de

îndoctrinare ideologică este suficient pentru a-l face puţin câte puţin, să nu acţioneze

decât în conformitate cu regulile şi sloganurile ce i-au fost fără încetare repetate şi arătate.

Faptul de a nu putea asculta de dimineaţa până seara altceva decât cuvintele ce susţin o

singură ideologie, scufundat în aceeaşi atmosferă tensionată, va sfârşi prin a realiza o

veritabilă impregnare a psihicului.

Propaganda foloseşte incantaţiile magice

În toate epocile marii conducători au ştiut să îşi cultive

popularitatea şi să se folosească de procedee care să le

permită să domine mental masele. În secolul XX majoritatea

regimurilor, fie ele comuniste, fie capitaliste au pus în

aplicare tehnici foarte abile de propagandă, destinate

sugestionării maselor.

Pe scurt, propaganda se poate defini ca o formă statală,

oficială de publicitate. De fapt, este vorba de o metodă de a

obliga oamenii să adere la sistemul sau ideologia care face

această propagandă. Sistemele totalitare au dezvoltat cel mai

bine şi mai metodic tehnicile de condiţionare a mentalului

uman, o veritabilă vrăjitorie modernă.

Mecanismele prin care acţionează propaganda nu vor fi aceleaşi în circumstanţele

paroxistice şi în perioade calme. Propaganda, această „vrăjitorie colectivă modernă”, este

o formă de condiţionare a cărei punere în aplicare necesită o cunoaştere precisă a

metodelor de sugestie individuală şi colectivă. Ea este când insidioasă şi subtilă, când

făţişă şi dezlănţuită. Atunci când au ajuns în acest stadiu, propagandele totalitare au ştiut

să magnetizeze aspiraţiile mesianice, care la nenumăraţi oameni frustraţi nu aşteptau

altceva decât să înflorească. În cursul imenselor adunări ale maselor fanatizate de la

Nurenberg devenit un adevărat oraş „sfânt” al nazismului, Adolf Hitler ţinea milioane de

auditori sub veritabila sa putere magnetică de fascinaţie. În această privinţă, un rabin,

agent al serviciilor de informaţii aliate, relata că în timp ce îl asculta pe Hitler la radio nu

putea să nu simtă, deşi era indignat de conţinutul duşmănos al discursului, că „ceva”

emana din cuvintele Fuhrerului, ţâşnea din aceste sunete, având un efect de veritabilă

incantaţie magică. Astfel, ne putem imagina care putea să fie rezultatul asupra

ascultătorilor convinşi şi mai mult chiar, fanatizaţi.

Propaganda are ca resort fundamental acţiunea asupra emoţiilor maselor de oameni şi

indivizilor, fie pentru a-i umple de resentimente şi duşmănie faţă de inamicii ce trebuie

îndepărtaţi, fie pentru a genera entuziasmul şi exaltarea. Când o personalitate politică este

prezentată ca un „om ca toţi oamenii”, soţ model şi tată de familie exemplar, în papuci la

micul dejun, gustând bucuriile vieţii de familie avem de-a face exact cu acest tip de

propagandă, care urmăreşte să înduioşeze masele.

Cea mai periculoasă formă de propagandă este exact aceea care urmăreşte să calmeze

spiritele, să le facă să tacă, să rămână indiferente, pasive. Pe frontispiciul lojei mamă a

francmasoneriei mondiale din Londra stă scris următorul slogan: Audi, vide, tace - auzi,

vezi şi taci, extras dintr-un vechi proverb, din care însă se ocultează continuarea care este

esenţială: „Audi, vide, tace si vuoi vivere in pace” – Auzi, vezi si taci dacă vrei să trăieşti

în pace. Nu este aceasta o formă de manipulare şi de hipnoză în masă? Oamenii ajung atât

de mult sa îşi dorească să fie lăsaţi în pace încât se prefac că nu văd şi nu aud ce se

petrece în lume, prin grija permanentă a propagandei masonice intoxicatoare. Ajung

astfel să acţioneze într-un mod care nu corespunde cu aspiraţiile lor fireşti. Fiind

influenţaţi, chiar fără ca ei să ştie, ajung să împlinească voinţa altora, în mâinile cărora

devin nişte simple marionete.

A fi în rând cu lumea – publicitatea

În condiţiile actuale de viaţă, pentru a te face cunoscut eşti

obligat să recurgi la publicitate. Se spune că cei care nu apar

în reclame sau în mass-media nu există. Publicitatea este un

fel de joc cu emoţiile oamenilor prin intermediul unor

mesaje verbale sau non-verbale care ating profunzimile

emoţionale ale fiinţei şi o dirijează în sensul dorit. Acest

sens este de cele mai multe ori unul mercantil, economic –

acela de a cumpăra un anumit produs sau serviciu de care persoana în cauză nici nu avea

nevoie până atunci.

Publicitatea se poate defini ca o propagandă neoficială, fiind susţinută de firmele

particulare. Un cetăţean din Statele Unite poate foarte bine să refuze să bea Coca-Cola, să

nu cumpere un televizor, să se arate indiferent faţă de afişele care fac reclamă la

automobile, fără a se expune la cea mai mică sancţiune oficială. Dar nu este mai puţin

adevărat că nenumăraţi oameni vor „să fie în rând cu lumea” şi să aibă acele obiecte

pentru că toată lumea le are, iar publicitatea contează foarte mult pe acest fapt.

Propagandele ideologice ştiau şi ele foarte bine să se folosească, dar într-un mod coercitiv

de această concepţie atât de răspândită de „a fi ca toată lumea”. În China nu existau legi

sau decrete legale care să oblige cetăţenii să poarte „costume Mao”, cei care purtau

veşminte tradiţionale nu erau luaţi de agenţi şi duşi la închisoare. Dar după ce mergea

câţiva metri pe stradă, acel om se simţea prost la gândul că nu este îmbrăcat „ca toată

lumea” şi îşi cumpăra singur un costum Mao.

Eficacitatea publicităţii se bazează pe faptul că nu elementul intelectual este cel hotărâtor,

ci acţiunea asupra imaginaţiei şi afectivităţii. Pe aceleaşi elemente se întemeiază şi

propaganda. Publicitatea nu are o eficienţă automată, absolută. Există limite evidente ale

condiţionării publicitare, chiar dacă aceasta pare capabilă să facă oamenii orbi la unele

necesităţi imperative.

În Statele Unite sugestiile subliminale au fost utilizate în publicitate, până când s-a cerut

interzicerea lor. Metoda era infalibilă în proporţie de 80% din cazuri. Principiul consta în

a introduce la fiecare cincizeci de imagini normale ale unui film, un slogan de tipul „Beţi

Coca Cola!”. Telespectatorul nu remarcă nimic, dar subconştientul este impregnat.

Aceeaşi metodă a fost experimentată şi la cinema, unde numeroşi spectatori se precipitau

spre ieşire pentru a merge să bea Coca Cola, fără a înţelege de unde provenea acest

impuls. Chiar dacă utilizarea sugestiilor subliminale a fost interzisă, ele mai sunt folosite

şi astăzi. De exemplu vizionarea unei scene dintr-un film în care actorul preferat bea o

Coca-Cola are acelaşi efect. Fiind prins de acţiunea filmului, spectatorul nu îşi va da

seama că mintea sa a fost impregnată de mesajul de a bea Coca Cola. Dacă va fi întrebat

nici nu îşi va da seama ce băutură avea în mână personajul din film sau chiar că acesta a

băut ceva în scena respectivă. Şi cu toate acestea în timpul filmului sau după, va simţi

nevoia imperioasă de a bea o Cola.

În plus experţii au constatat că televiziunea are o putere de impregnare a mesajelor mult

mai mare decât un spectacol de cinema. Aceasta se datorează faptului că radiaţia

luminoasă vine de la ecran. Televiziunea dă senzaţia unei prezenţe vii, chiar şi

persoanelor timide şi şterse.

Fără să ştim, minţile noastre sunt direcţionate prin publicitatea foarte agresivă de astăzi.

Cei mai mulţi dintre noi nu se pot opune influenţelor acesteia, pentru că ea pătrunde direct

în subconştient. Este necesar să cunoaştem aceste aspecte pentru a ne apăra de ceea ce

este o veritabilă formă de vrăjitorie modernă. Vrăjitoria este dominaţia unei minţi asupra

alteia. În această privinţă, s-ar putea spune că în zilele noastre ea a dispărut? Desigur, nu!