Manipularea - vrăjitorie modernă
„În toate epocile, unii oameni au căutat în practicile magice
un mijloc pentru a acţiona asupra celorlalţi. Este vorba de
aceeaşi vrăjitorie, de la statuetele de lut străpunse cu ace şi
până la metodele moderne de propagandă. În zilele noastre,
ochiul electronic al televizorului înlocuieşte câteodată
ochiul vrăjitorului, iar cele mai subtile metode de hipnoză
colectivă sunt acceptate în numele progresului social. În
cazul regimurilor totalitare, vrăjitoria prezintă şi alte
aspecte, cum ar fi de exemplu spălarea creierului.
Pretinzând că este doar o „informaţie” în numele ştiinţei, al
propagandei politice sau al publicităţii, omul îşi ascunde destul de stângaci nevoia sa de
dominare dintotdeauna.” Serge Hutin
Spălarea creierului - o tortură „ştiinţifică”
Expresia „spălarea creierului” a fost folosită pentru prima oară în legătură cu numeroşii
prizonieri americani (din Coreea de Nord şi din China), care după ce erau eliberaţi din
lagăre deveneau susţinători fanatici ai sistemului politic, social şi economic al
adversarilor lor. Convingerile lor erau întoarse astfel la 180 de grade. Desigur sunt
cunoscute şi cazuri în care persoanele au devenit dintr-odată susţinătorii unei cauze
împotriva căreia înainte se ridicaseră cu indignare. Însă în cazul acestor prizonieri era
vorba de un proces de convertire sistematică, realizată împotriva voinţei lor şi care de
multe ori s-a dovedit a fi reversibilă.
„Spălarea creierului” este o tentativă ştiinţifică malefică de a separa fiinţa umană de
personalitatea sa şi de a-i implanta convingeri, atitudini, reacţii diametral opuse vechiului
său mod de a vedea oamenii, lucrurile, viaţa în general. Ea include metode care slăbesc în
mod evident curajul şi rezistenţa prizonierilor de la care se doresc mărturisiri „spontane”:
interogatorii nesfârşite şi repetate, desfăşurate într-o lumină orbitoare, treziri frecvente la
ore alese la întâmplare sau chiar privare îndelungată de la somn, hrană „savant” măsurată
sau suprimată.
Folosirea electricităţii, utilizată intens de Gestapo ca metodă de intimidare şi convingere
este una dintre metodele cele mai cunoscute. Cu timpul acestea au devenit tot mai
complexe şi au ajuns să combine suferinţa fizică cu o dezintegrare metodică şi progresivă
a funcţiilor mentale ale individului. În timpul atrocelui război civil spaniol tratamentul
aplicat prizonierilor politici care trebuiau să-şi „mărturisească” pretinsele crime era
următorul: „lămpi de o luminozitate insuportabilă luminau celula pe ai cărei pereţi erau
pictate figuri geometrice. Prizonierii erau treziţi îndată ce începeau să adoarmă. Datorită
oboselii şi a luminii orbitoare, desenele căpătau un caracter halucinant, astfel că anihilau
orice reacţie de apărare a prizonierului; acesta se abandona în întregime voinţei celor care
îl torturau.”
Cu tehnici de acest tip, iată-ne introduşi într-un domeniu
vecin cu metodele clasice de hipnoză, în care voinţa
subiectului este anihilată. În acest proces nu este suficientă
obţinerea prin forţă a unei obedienţe totale sau inducerea
unor stări intense de frică, teroare sau suferinţă. „Spălarea
creierului” vizează nu numai distrugerea rezistenţei psihice a
subiectului, ci mai ales obţinerea unei supuneri active -
renunţarea la propriile convingeri pentru a adopta cu un
fanatism dezlănţuit ideologia anchetatorilor.
Un exemplu în acest sens îl constituie faimoasele procese din 1937, de la Moscova, în
care nu numai că cei anchetaţi au recunoscut faptele imaginare ce le erau imputate, ci
veneau chiar să roage curtea să le acorde cea mai grea pedeapsă pe care o meritau pentru
„crimele” lor. „Spălarea creierului” a ieşit mult mai bine în evidenţă mai târziu, în
regimurile totalitare, unde se urmărea transformarea duşmanului într-un adept fanatic al
cauzei pe care înainte o combătea din toate puterile. Cum se putea ajunge la un astfel de
rezultat? Printr-o combinaţie diabolică de tehnici care intimidează, inhibă subiectul,
distrugându-i resursele interioare de rezistenţă şi condiţionându-l din ce în mai mult în a
considera normale şi necesare, atitudinile şi comportamentele dorite.
Pentru a obţine un astfel de rezultat nu este nevoie întotdeauna să se recurgă la torturi
fizice sau ameninţări directe şi indirecte. Chiar dacă la început subiectul este ostil în mod
violent, simplul fapt de a fi supus pentru luni şi luni de zile la interminabile şedinţe de
îndoctrinare ideologică este suficient pentru a-l face puţin câte puţin, să nu acţioneze
decât în conformitate cu regulile şi sloganurile ce i-au fost fără încetare repetate şi arătate.
Faptul de a nu putea asculta de dimineaţa până seara altceva decât cuvintele ce susţin o
singură ideologie, scufundat în aceeaşi atmosferă tensionată, va sfârşi prin a realiza o
veritabilă impregnare a psihicului.
Propaganda foloseşte incantaţiile magice
În toate epocile marii conducători au ştiut să îşi cultive
popularitatea şi să se folosească de procedee care să le
permită să domine mental masele. În secolul XX majoritatea
regimurilor, fie ele comuniste, fie capitaliste au pus în
aplicare tehnici foarte abile de propagandă, destinate
sugestionării maselor.
Pe scurt, propaganda se poate defini ca o formă statală,
oficială de publicitate. De fapt, este vorba de o metodă de a
obliga oamenii să adere la sistemul sau ideologia care face
această propagandă. Sistemele totalitare au dezvoltat cel mai
bine şi mai metodic tehnicile de condiţionare a mentalului
uman, o veritabilă vrăjitorie modernă.
Mecanismele prin care acţionează propaganda nu vor fi aceleaşi în circumstanţele
paroxistice şi în perioade calme. Propaganda, această „vrăjitorie colectivă modernă”, este
o formă de condiţionare a cărei punere în aplicare necesită o cunoaştere precisă a
metodelor de sugestie individuală şi colectivă. Ea este când insidioasă şi subtilă, când
făţişă şi dezlănţuită. Atunci când au ajuns în acest stadiu, propagandele totalitare au ştiut
să magnetizeze aspiraţiile mesianice, care la nenumăraţi oameni frustraţi nu aşteptau
altceva decât să înflorească. În cursul imenselor adunări ale maselor fanatizate de la
Nurenberg devenit un adevărat oraş „sfânt” al nazismului, Adolf Hitler ţinea milioane de
auditori sub veritabila sa putere magnetică de fascinaţie. În această privinţă, un rabin,
agent al serviciilor de informaţii aliate, relata că în timp ce îl asculta pe Hitler la radio nu
putea să nu simtă, deşi era indignat de conţinutul duşmănos al discursului, că „ceva”
emana din cuvintele Fuhrerului, ţâşnea din aceste sunete, având un efect de veritabilă
incantaţie magică. Astfel, ne putem imagina care putea să fie rezultatul asupra
ascultătorilor convinşi şi mai mult chiar, fanatizaţi.
Propaganda are ca resort fundamental acţiunea asupra emoţiilor maselor de oameni şi
indivizilor, fie pentru a-i umple de resentimente şi duşmănie faţă de inamicii ce trebuie
îndepărtaţi, fie pentru a genera entuziasmul şi exaltarea. Când o personalitate politică este
prezentată ca un „om ca toţi oamenii”, soţ model şi tată de familie exemplar, în papuci la
micul dejun, gustând bucuriile vieţii de familie avem de-a face exact cu acest tip de
propagandă, care urmăreşte să înduioşeze masele.
Cea mai periculoasă formă de propagandă este exact aceea care urmăreşte să calmeze
spiritele, să le facă să tacă, să rămână indiferente, pasive. Pe frontispiciul lojei mamă a
francmasoneriei mondiale din Londra stă scris următorul slogan: Audi, vide, tace - auzi,
vezi şi taci, extras dintr-un vechi proverb, din care însă se ocultează continuarea care este
esenţială: „Audi, vide, tace si vuoi vivere in pace” – Auzi, vezi si taci dacă vrei să trăieşti
în pace. Nu este aceasta o formă de manipulare şi de hipnoză în masă? Oamenii ajung atât
de mult sa îşi dorească să fie lăsaţi în pace încât se prefac că nu văd şi nu aud ce se
petrece în lume, prin grija permanentă a propagandei masonice intoxicatoare. Ajung
astfel să acţioneze într-un mod care nu corespunde cu aspiraţiile lor fireşti. Fiind
influenţaţi, chiar fără ca ei să ştie, ajung să împlinească voinţa altora, în mâinile cărora
devin nişte simple marionete.
A fi în rând cu lumea – publicitatea
În condiţiile actuale de viaţă, pentru a te face cunoscut eşti
obligat să recurgi la publicitate. Se spune că cei care nu apar
în reclame sau în mass-media nu există. Publicitatea este un
fel de joc cu emoţiile oamenilor prin intermediul unor
mesaje verbale sau non-verbale care ating profunzimile
emoţionale ale fiinţei şi o dirijează în sensul dorit. Acest
sens este de cele mai multe ori unul mercantil, economic –
acela de a cumpăra un anumit produs sau serviciu de care persoana în cauză nici nu avea
nevoie până atunci.
Publicitatea se poate defini ca o propagandă neoficială, fiind susţinută de firmele
particulare. Un cetăţean din Statele Unite poate foarte bine să refuze să bea Coca-Cola, să
nu cumpere un televizor, să se arate indiferent faţă de afişele care fac reclamă la
automobile, fără a se expune la cea mai mică sancţiune oficială. Dar nu este mai puţin
adevărat că nenumăraţi oameni vor „să fie în rând cu lumea” şi să aibă acele obiecte
pentru că toată lumea le are, iar publicitatea contează foarte mult pe acest fapt.
Propagandele ideologice ştiau şi ele foarte bine să se folosească, dar într-un mod coercitiv
de această concepţie atât de răspândită de „a fi ca toată lumea”. În China nu existau legi
sau decrete legale care să oblige cetăţenii să poarte „costume Mao”, cei care purtau
veşminte tradiţionale nu erau luaţi de agenţi şi duşi la închisoare. Dar după ce mergea
câţiva metri pe stradă, acel om se simţea prost la gândul că nu este îmbrăcat „ca toată
lumea” şi îşi cumpăra singur un costum Mao.
Eficacitatea publicităţii se bazează pe faptul că nu elementul intelectual este cel hotărâtor,
ci acţiunea asupra imaginaţiei şi afectivităţii. Pe aceleaşi elemente se întemeiază şi
propaganda. Publicitatea nu are o eficienţă automată, absolută. Există limite evidente ale
condiţionării publicitare, chiar dacă aceasta pare capabilă să facă oamenii orbi la unele
necesităţi imperative.
În Statele Unite sugestiile subliminale au fost utilizate în publicitate, până când s-a cerut
interzicerea lor. Metoda era infalibilă în proporţie de 80% din cazuri. Principiul consta în
a introduce la fiecare cincizeci de imagini normale ale unui film, un slogan de tipul „Beţi
Coca Cola!”. Telespectatorul nu remarcă nimic, dar subconştientul este impregnat.
Aceeaşi metodă a fost experimentată şi la cinema, unde numeroşi spectatori se precipitau
spre ieşire pentru a merge să bea Coca Cola, fără a înţelege de unde provenea acest
impuls. Chiar dacă utilizarea sugestiilor subliminale a fost interzisă, ele mai sunt folosite
şi astăzi. De exemplu vizionarea unei scene dintr-un film în care actorul preferat bea o
Coca-Cola are acelaşi efect. Fiind prins de acţiunea filmului, spectatorul nu îşi va da
seama că mintea sa a fost impregnată de mesajul de a bea Coca Cola. Dacă va fi întrebat
nici nu îşi va da seama ce băutură avea în mână personajul din film sau chiar că acesta a
băut ceva în scena respectivă. Şi cu toate acestea în timpul filmului sau după, va simţi
nevoia imperioasă de a bea o Cola.
În plus experţii au constatat că televiziunea are o putere de impregnare a mesajelor mult
mai mare decât un spectacol de cinema. Aceasta se datorează faptului că radiaţia
luminoasă vine de la ecran. Televiziunea dă senzaţia unei prezenţe vii, chiar şi
persoanelor timide şi şterse.
Fără să ştim, minţile noastre sunt direcţionate prin publicitatea foarte agresivă de astăzi.
Cei mai mulţi dintre noi nu se pot opune influenţelor acesteia, pentru că ea pătrunde direct
în subconştient. Este necesar să cunoaştem aceste aspecte pentru a ne apăra de ceea ce
este o veritabilă formă de vrăjitorie modernă. Vrăjitoria este dominaţia unei minţi asupra
alteia. În această privinţă, s-ar putea spune că în zilele noastre ea a dispărut? Desigur, nu!
Top Related