Capitolul. I AFACERILE INTERNAŢIONALE ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII

1.1. Factorii determinanţi în creşterea comerţului internaţional

În ultimii 60 de ani ritmul mediu anual de creştere a comerţului exterior a depăşit în

mod constant, ritmul mediu anual de creştere a PIB-ului mondial. Dacă este să ne referim la

exporturi acestea au fost din punct de vedere valoric în anul 2008 de aproape de 260 de ori

mai mari decât în 1950. evident pe fondul crizei exporturile au înregistrat la nivel mondial o

diminuare în anul 2009, urmată de o revenire în anul 2010.

Dezvoltarea relaţiilor comerciale internaţionale în perioada contemporană a fost

rezultatul a numeroşi factori, cei mai importanţi fiind abordaţi în continuare.

Revoluţia tehnico-ştiinţifică şi-a pus puternic amprenta asupra dezvoltării omenirii în

prima jumătate a secolului trecut. Dacă, încă din anii ’60 se vorbea despre trecerea de la

societatea industrială la societatea post-industrială, abia în ultimele două decenii natura şi

contururile acesteia din urmă au început să se întrevadă. În domeniul economic, acestea sunt

sintetizate în sintagma „economia informaţională“, care se bazează pe tehnologii noi.

Progresul tehnic determină în mod direct adâncirea diviziunii internaţionale a muncii,

aprofundând şi mai mult specializarea de tip intra-industrial şi intra-produs. Pe de altă parte,

acest impact este limitat la ţările şi zonele în care se afirmă şi se valorifică avansul tehnologic.

Cu alte cuvinte, comerţul internaţional se extinde şi se adânceşte acolo unde, şi în măsura în

care, există condiţii pentru manifestarea progresului tehnic.

Numărul produselor supuse schimbului transfrontalier a cunoscut o creştere accentuată

în ultimii ani. A sporit ponderea produselor manufacturate în totalul produselor exportate,

amplificându-se şi gradul acestora de complexitate. Inclusiv în rândul ţărilor în dezvoltare s-a

manifestat această tendinţă, diminuându-se contribuţia produselor primare în totalul

exporturilor ţărilor respective.

Creşterea accentuată a comerţului internaţional, în a doua jumătate a secolului al XX-

lea, s-a datorat şi tendinţelor de impunere a liberalismului. Performanţele economice

obţinute de ţările occidentale prin promovarea economiei de piaţă şi, în contrast, falimentul

economiei de comandă la sfârşitul anilor ’80, au reprezentat un argument hotărâtor pentru

liberalism, ca politică şi doctrină economică.

Dezvoltarea rapidă a comerţului internaţional a fost favorizată de orientarea

liberschimbistă a politicilor comerciale în principalele ţări participante la schimburile

mondiale. Totodată, urmând exemplul exportatorilor de succes din Asia de Sud-Est (Japonia,

Coreea de Sud, Taiwan etc.), un număr tot mai mare de ţări în curs de dezvoltare au adoptat

strategii de creştere economică bazate pe stimularea exportului.

Un rol esenţial în diminuarea barierelor tarifare şi netarifare din calea comerţului

internaţional a revenit GATT/OMC. Nivelul mediu al taxelor vamale la import perceput de

ţările dezvoltate a scăzut, ajungând în prezent la 3% din valoarea mărfurilor prelucrate,

achiziţionate1. Liberalizarea regională a comerţului extern prin constituirea de zone libere,

uniuni vamale, pieţe comune etc. a făcut ca 60% din exporturile mondiale să fie realizate prin

aceste zone. În schimb, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare

(UNCTAD), organism care şi-a propus să contribuie la instaurarea unor relaţii mai echitabile

între Nord şi Sud şi, să promoveze un comerţ internaţional pus în serviciul creşterii şi

dezvoltării a intrat, după o perioadă de intens militantism, în anii ’70, într-un persistent con de

umbră.

1 Joshua Goldstein, Jon Pevehouse, Relaţii Internaţionale., Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p.428

Referitor la relaţiile comerciale dintre nordul dezvoltat şi sudul mai puţin dezvoltat,

trebuie remarcat că în timp ce ţările din emisfera nordică realizează schimburi comerciale cu

precădere între ele, cele din emisfera sudică efectuează tranzacţii comerciale mai ales cu

parteneri din nord. Rezultă că sudul este dependent de nord, reciproca nefiind adevărată. De

altfel, sudul se caracterizează printr-un export al cărui nomenclator de produse este redus,

reprezentat mai ales de materii prime, în timp ce ţările din nord promovează la export o gamă

largă de mărfuri făcând, în multe cazuri, schimburi de produse similare.

Liberalizarea comerţului în ultimele decenii ale secolului XX, se evidenţiază prin

următoarele trăsături distinctive: are ca punct de plecare „centrul“ dezvoltat al economiei

mondiale; constituie o tendinţă dominantă la scară mondială, chiar dacă elemente de

protecţionism se întâlnesc atât în relaţiile Nord-Nord, cât şi în cele Nord-Sud; are o bază

instituţionalizată la nivel mondial, reprezentată de OMC şi de alte organisme cu vocaţie

globală sau regională; se încearcă punerea în practică în mod treptat a măsurilor de

liberalizare; se aplică nu numai în domeniul relaţiilor comerciale, ci şi în cel al relaţiilor

financiare internaţionale.

Cu toate că în ultimii 20-30 de ani a avut loc o substanţială diminuare a taxelor vamale

la nivel global, nu putem vorbi de un comerţ internaţional complet liber şi derulat pe baze

reciproc avantajoase pentru cele două mari categorii de ţări. Ţările avansate, datorită

competitivităţii de care dispun în multe domenii, pătrund cu destul de multă uşurinţă pe

pieţele ţărilor în dezvoltare, în timp ce acestea din urmă întâmpină greutăţi în ceea ce priveşte

derularea propriilor exporturi către lumea dezvoltată. Multe ţări în dezvoltare nu dispun de o

infrastructură corespunzătoare şi, în plus, produsele expediate de acestea au „beneficiat” de o

serie de bariere netarifare impuse de ţările industrializate. Nu trebuie omis faptul că ţările în

dezvoltare au utilizat, la rândul lor, barierele netarifare pentru protejarea pieţelor interne, dar

într-o manieră mult disproporţionată, comparabil cu ţările dezvoltate.

În linii mari, formele prin care s-a manifestat, în ultimele decenii, protecţionismul

sunt:

- Restricţiile de ordin tehnic impuse de o ţară sunt considerate a fi legitime numai împotriva

unor riscuri generate de utilizarea sau consumul mărfurilor importate, riscuri materializate

prin accidente, boli etc. În multe cazuri barierele tehnice au fost utilizate pentru a limita

importuri provenite din anumite ţări. De notorietate este cazul SUA, care, invocând infectările

cu febră aftoasă înregistrate în Brazilia, a interzis importurile de carne de porc din această

ţară. Partea braziliană a catalogat restricţia ca fiind abuzivă, argumentând că multe zone

întinse ce intră în componenţa sa teritorială nu au înregistrat cazuri de animale contaminate cu

această boală.

- Reglementările cu privire la origine, vizează, în general, perceperea de către ţările

dezvoltate a unor taxe vamale mai mici la importurile de produse manufacturate fabricate în

ţările în dezvoltare, pe baza acordurilor bilaterale sau multilaterale încheiate. Cum vorbim de

o piaţă globalizată, în structura multor produse intră materii prime, piese, subansamble etc.,

importate din alte ţări. În acest caz, mărfurile se consideră a fi originare din ţara în care au

suferit ultima transformare substanţială. De obicei, prin ultima transformare substanţială

înţelegem acele operaţiuni de fabricaţie şi prelucrare concretizate printr-o valoare adăugată la

produs, care depăşeşte 40% din valoarea totală a acestuia. Numeroase au fost cazurile când

ţările dezvoltate, în mod deliberat, au stabilit niveluri ale pragurilor peste cele realizate de

ţările partenere, plusând mereu pentru ca acestea să nu poată beneficia de taxe vamale reduse.

La acelaşi rezultat, respectiv diminuarea importurilor provenite de regulă din ţările în

dezvoltare, s-a ajuns şi prin solicitarea prezentării de către firmele exportatoare a unor

documentaţii stufoase referitoare la originea mărfii, fapt ce generează cheltuieli suplimentare,

uneori mai mari decât beneficiile conferite de aplicarea unor taxe vamale mai mici. Au existat

situaţii în care unele ţări dezvoltate au condiţionat partenerii în ceea ce priveşte acordarea

unor taxe vamale reduse, pe baza regulilor de origine, de utilizarea unor materii prime pentru

fabricarea mărfurilor respective, furnizate chiar de respectivele ţări dezvoltate.

- Măsurile antidumping sunt considerate, în prezent, a fi cel mai eficient mod de a

obstrucţiona comerţul liber dintre naţiuni. Taxele antidumping au un caracter permanent şi au

rolul de a înlătura, în cazul importurilor, efectele negative datorate practicării de către firmele

străine, pe piaţa unei ţări, a unor preţuri sub nivelul costurilor de fabricaţie. Pierderile de pe

pieţele externe sunt compensate de firmele ce uzitează astfel de practici, prin impunerea unor

preţuri mari pe propriile pieţe, intrând astfel în competiţie neloială cu producătorii sau

comercianţii din ţara unde exportă mărfurile. Odată cu scurgerea timpului sunt falimentaţi

potenţialii concurenţi aflaţi pe piaţa externă respectivă. Firma ajunge să deţină o poziţie

dominantă, putând din acel moment să mărească preţurile fără a mai fi supusă unor presiuni

semnificative din partea concurenţilor.

Reglementările în domeniu, realizate în cadrul GATT şi, ulterior, în cadrul OMC, au

în vedere practicarea de către statele lezate a unor taxe antidumping, în scopul de a proteja

industriile naţionale de concurenţa unor mărfuri străine furnizate la preţuri discriminatorii.

Un exemplu în acest sens este cel al Japoniei care a fost acuzată, în anul 1992, că

vinde autocamioane la preţuri de dumping pe piaţa americană. Pentru cumpărătorii americani

camioanele japoneze ieftine au reprezentat o bună oportunitate, dar pentru industria americană

de profil au constituit o gravă ameninţare, fapt ce a impus perceperea de taxe antidumping.

Din păcate, practicile antidumping, în mare măsură, nu mai pot fi identificate cu

noţiunea de moralitate în comerţul mondial. În condiţiile în care legislaţiile în materie permit

diferitelor ţări să utilizeze metode proprii pentru calculul costurilor de producţie, există

posibilitatea de a-ţi acuza partenerul de practicarea unor preţuri de dumping, chiar dacă acesta

este nevinovat, produsele sale fiind competitive ca preţ.

În anul 1996, pe fondul amplificării exporturilor de roşii în SUA, fermierii din Florida

şi-au văzut interesele ameninţate. Aceştia au exercitat presiuni pe lângă Administraţia SUA

pentru a diminua importurile de roşii ieftine din Mexic. Trebuie spus că roşiile mexicane nu

erau vândute la preţ de dumping, nivelul redus al preţului datorându-se în principal costurilor

mici cu forţa de muncă. Având în vedere posibilitatea ca SUA să calculeze în mod părtinitor

preţurile şi, în consecinţă, să perceapă taxe antidumping, producătorii mexicani au fost puşi în

situaţia de a majora preţurile la roşii, exporturile lor pe piaţa americană diminuându-se

simţitor.

Dacă în anii '80 peste 90% din anchetele antidumping au fost demarate de SUA, UE,

Canada şi Australia, în prezent a sporit ponderea ţărilor în dezvoltare la mai mult de 30%,

primele locuri fiind ocupate de Argentina, Africa de Sud şi Brazilia.

- Subvenţiile de care se bucură, la un anumit moment, un sector economic, creează premisele

reducerii preţurilor, fără ca firmele ce acţionează în domeniul respectiv să-şi diminueze

profitul. În principiu, subvenţionarea directă, conform acordurilor internaţionale, este admisă

numai în agricultură, însă un guvern poate apela la forme de subvenţionare mascată menite să

sprijine firmele dintr-o ramură economică să reuşească în competiţia internaţională. Avem în

vedere în acest sens: acordarea sau garantarea de către state a unor credite pentru firmele

private sau de stat în condiţii benefice pentru acestea, reduceri şi scutiri de la plata de

impozite, achiziţionarea de către organismele guvernamentale a unor produse de la firmele

indigene la preţuri stimulative pentru acestea din urmă şi revânzarea lor pe pieţele externe la

preţuri mai mici etc.

- Reglementări cu caracter restrictiv cu privire la mediu, forţa de muncă, dirijarea distribuţiei

etc., menite să diminueze concurenţa străină. Există state, cum ar fi Venezuela şi Bolivia, care

în ultimii ani au procedat la naţionalizarea anumitor ramuri economice, excluzând astfel

competitorii străini de profil.

- Limitarea importurilor prin stabilirea de cote şi prin creşterea taxelor vamale pentru

produsele achiziţionate din străinătate. Aplicarea celor două măsuri trebuie să aibă un caracter

temporar, vizând protejarea industriilor naţionale aflate la începuturile dezvoltării lor şi a

celor aflate în dificultate. Cotele presupun stabilirea unei cantităţi maxime ce poate fi

importată dintr-un anumit produs pe parcursul unui an calendaristic, făcând necesară

obţinerea de licenţe de către firmele importatoare. Astfel este controlată creşterea

importurilor, în cazul unor produse, putându-se merge până la eliminarea achiziţionătii lor

prin stabilirea unor cote zero. Creşterea taxelor vamale are ca rezultat mărirea preţului

produsului vândut pe piaţa internă, permiţând noilor industrii să desfăşoare o activitate

profitabilă. Se pot face investiţii utile îndeosebi de cercetare, astfel încât, ulterior, noile

industrii să reziste competitorilor străini. În urmă cu trei decenii, pe fondul creşterii preţului la

carburanţi, pe piaţa SUA industria americană de autoturisme a început să fie concurată

puternic de cea japoneză. Autoturismele japoneze erau competitive atât ca preţ cât şi prin

consumul redus de carburanţi. Administraţia americană a impus cote la importul de

autoturisme japoneze, limitând intrarea acestora pe piaţa americană. Pe lângă caracterul

temporar, aceste cote au fost acceptate de partea japoneză, negociindu-se mărimea

respectivelor cote cu partea americană. A fost permis astfel răgazul de timp ca industria

americană de profil să se modernizeze şi să se adapteze la noile condiţii de piaţă. Un exemplu

tipic de sprijinire a unei industrii noi este conferit de Coreea de Sud. Competitivă sub multe

aspecte în agricultură Coreea de Sud a stabilit ca prioritate dezvoltarea sa industrială.

Industria producătoare de autoturisme, de nave maritime etc., avea nevoie indispensabilă de o

producţie de oţel corespunzătoare. Cum nu exista o experienţă naţională în domeniu, guvernul

coreean a impus creşterea taxelor vamale la importul de oţel, stimulând astfel dezvoltarea

industriei proprii, care a ajuns să fie una dintre cele mai competitive din lume.

Esenţial este ca perioada în care sunt aplicate cotele sau taxele vamale mărite să fie

judicios determinată, pentru că o prelungire nejustificată a acestora conduce de fapt la

menţinerea în circuitul economic a unor industrii neperformante, a căror restructurare este

amânată în lipsa competiţiei internaţionale.

Din păcate, ţările dezvoltate au întreprins numeroase măsuri (taxe vamale ridicate şi

cote) pentru protejarea industriei proprii, premiante în acest sens fiind SUA şi Japonia, pe

când ţările în curs de dezvoltare au recurs destul de rar la asemenea procedee, excepţie făcând

cele din Asia de Sud-Est. Se pare că lipsa voinţei politice, ce a caracterizat proprile guverne,

determinată sau conjugată cu interesul unor firme multinaţionale a determinat ţările în

dezvoltare să nu sprijine îndeajuns înfiinţarea industriilor noi şi creşterea competitivităţii

acestora.

Un alt factor care contribuie la dezvoltarea comerţului internaţional îl reprezintă

procesele de integrare economică regională. Zonele regionale de liber schimb presupun ca

mai multe state învecinate să convină diminuarea sau eliminarea barierelor tarifare sau

netarifare în relaţiile comerciale din cadrul grupului. Dacă respectivele state adoptă un tarif

vamal comun şi, în general, o politică comercială comună faţă de statele din afara acordului,

atunci putem vorbi de o uniune vamală. În cazul în care statele ce aparţin uniunii vamale

hotărăsc să promoveze şi alte politici comune (în domeniul agriculturii, cursului de schimb

etc.), avem de-a face cu o piaţă comună. Procesele de regionalizare s-au derulat în diferite

forme şi cu diferite intensităţi atât în lumea dezvoltată, cât şi în regiuni din „lumea a treia“.

Cazul cel mai semnificativ îl reprezintă integrarea unor ţări din Europa în cadrul Uniunii

Europene. Globalizarea, sub aspectul integrării economice, pe lângă UE, mai vizează Acordul

Nord-American de Liber Schimb (NAFTA), Forumul de Cooperare Economică Asia Pacific

(APEC), Asociaţia Naţiunilor din Sud-Estul Asiei (ASEAN), Zona de Liber Schimb a

Americilor (FTAA) etc. În timp ce UE, cu excepţia produselor agricole nu a procedat, în

general, la promovarea unor măsuri protecţioniste în schimburile comerciale cu ţările

necomunitare, celelalte organizaţii amintite au ridicat gradul de protecţionism faţă de ţările

nemembre. Exporturile intraregionale cumulate ale ţărilor ce sunt incluse în cei cinci poli s-au

cifrat, în anul 2008, la 11.418 miliarde dolari, reprezentând 71,2% din exporturile mondiale.

În cazul în care ataşăm la cei cinci poli acele ţări ale căror schimburi comerciale cu triada

deţin o pondere de cel puţin 50%, constatăm că un procent de peste 80% din comerţul

mondial are legătură cu cele cinci zone integrate. Deci, schimburile comerciale intra-regionale

deţin ponderea covârşitoare în totalul mondial.

În acest context, unii autori apreciază că este mai elocvent procesul de integrare

regională decât cel de globalizare. Ideea este contrazisă de o serie de evidenţe, una dintre cele

mai importante constând în faptul că ţările care îşi intensifică fluxurile comerciale cu entităţile

menţionate manifestă un grad de deschidere din ce în ce mai mare spre piaţa mondială.

Apariţia diferitelor zone integrate regional, în diferite puncte ale globului, au

reprezentat indiscutabil un factor de accentuare al globalizării. Chiar dacă acordurile

comerciale semnate cu acest prilej prevăd măsuri în domeniul tarifar şi netarifar cu caracter

simetric, efectele, în primul rând de ordin economic, nu au fost distribuite cât de cât echitabil

pe statele membre.

Un exemplu, în acest sens, îl reprezintă NAFTA, acord semnat în anul 1994 de câtre

SUA, Canada şi Mexic. Prin crearea acestei zone de comerţ liber, de aproape 400 milioane de

locuitori, s-a intenţionat, cu precădere, stimularea dezvoltării economice a Mexicului pentru a

se diminua migraţia legală, dar mai ales ilegală, a mexicanilor în SUA. În prezent, în SUA

convieţuiesc peste 10 milioane de mexicani. Eliminarea taxelor vamale în relaţiile comerciale

dintre cele trei state a determinat în primii zece ani de la semnarea acordului o dublare a

importurilor americane din Canada şi Mexic, ulterior această creştere diminuându-se. Trebuie

evidenţiat că principalii parteneri comerciali ai SUA din ultimul timp, sunt în ordine: Canada,

Japonia şi Mexic. Au fost şi unele elemente care şi-au pus amprenta într-un mod negativ

asupra liberalizării schimburilor americano-mexicane, cum ar fi acceptatele subvenţii în

domeniul agriculturii. Se ştie că agricultura americană este puternic subvenţionată, în timp ce

guvernul mexican, dată fiind lipsa surselor de finanţare, nu poate realiza asemenea demersuri.

Astfel, porumbul american, care este şi modificat genetic, având un preţ la export redus a

invadat piaţa mexicană, generând un avantaj pentru consumatorii mexicani din mediu urban

care l-au putut achiziţiona la preţuri mici, dar determinând mari probleme fermierilor

mexicani, mulţi dintre ei intrând în faliment. La toate acestea se adaugă şi o serie de bariere

netarifare, cum ar fi activarea nemotivată a procedurii antidumping, aplicate de SUA pentru a

limita importurile de legume originare din Mexic.

Dezvoltarea economică a Mexicului, de la înfiinţarea NAFTA, nu este una

remarcabilă, influenţa americană resimţindu-se numai în zonele mexicane amplasate spre

graniţa cu SUA, unde marile firme multinaţionale americane au înfiinţat filiale producătoare

de componente. Acest fapt nu poate compensa, însă, reducerea încasărilor din taxele vamale, a

căror pondere în veniturile bugetare mexicane s-a redus, actualmente, la aproape jumătate faţă

de perioada de dinaintea constituirii NAFTA.

Din perspectiva PIB-ului pe locuitor, acest indicator în 1994 se cifra la 26,6 mii dolari

pentru un american şi la 4,7 mii dolarii pentru un mexican. În anul 2008 nivelul a fost de 46,3

mii dolari pentru un american şi de 10,2 mii dolari pentru un mexican. Se constată că

diferenţa dintre PIB aferent unui american şi PIB ce revine unui mexican a fost de 21,9 mii

dolari în anul 1994, crescând la 36,1 mii dolari în anul 2008.

Concluzionând, putem afirma că, după atâţia ani de derulare a NAFTA, nu s-au

concretizat nici anticipaţiile optimiştilor ce vizau o creştere economică debordantă a

Mexicului, nici anticipaţiile scepticilor care prevedeau înrăutăţirea condiţiilor de muncă din

SUA datorită realocării industriei americane în Mexic, având în vedere costurile reduse cu

forţa de muncă şi reglementările permisive din domeniul mediului din această ţară.

Ultimele decenii au marcat modificări în privinţa trăsăturilor specifice procesului de

integrare regională, cele mai importante fiind: creşterea gradului de integrare a pieţelor

regionale şi stabilirea unor obiective comune pentru politicile economice promovate de ţările

componente; acceptarea de către ţările dezvoltate a pătrunderii ţărilor în dezvoltare în

componenţa zonelor integrate, putându-se astfel valorifica avantajul comparativ; amplificarea

substanţială a fluxului de ISD din ţările dezvoltate către cele în dezvoltare din regiunea

respectivă; acordarea de asistenţă tehnică, juridică şi economică pentru a asigura înaintarea

ţărilor mai puţin avansate pe calea progresului şi bunăstării globale.

1.2. Impactul activităţii firmelor multinaţionale asupra ţărilor gazdă

Firmele multinaţionale, prin investiţiile străine directe efectuate în ultimele decenii, au

devenit sursa principală de capital privat pentru majoritatea ţărilor lumii.

Trebuie avut în vedere că ISD nu creează datorie externă pentru ţara respectivă, iar

ieşirile de capital pe care le implică (repatrierea profiturilor) depind de rezultatele economice

ale întreprinderii şi răspund atât interesului investitorului, cât şi interesului statului care

încurajează creşterea economică.

Activităţile firmelor multinaţionale sunt complexe, iar impactul lor în economiile

naţionale ale ţărilor gazdă este cu mult mai mare decât dezvăluie datele statistice. Efectul

indirect al acestora se reflectă în comenzile transmise întreprinderilor naţionale, în crearea de

noi locuri de muncă, în încurajarea industriilor orizontale, în realizarea de exporturi indirecte

ş.a. Putem astfel afirma că ISD au devenit tot mai importante pentru producţia, comerţul,

transferul de tehnologii şi fluxurile de capital din economia mondială, firmele multinaţionale

jucând un rol tot mai însemnat în economiile ţărilor gazdă. ISD se manifestă astăzi ca o

puternică forţă în procesul de creştere a eficienţei alocării resurselor la nivel mondial şi ca un

canal de transmisie a impulsurilor economice referitoare la producţie, tehnologie şi calitatea

muncii.

Investiţiile străine directe pot fi considerate ca un factor propulsor al asigurării

competitivităţii, în măsura în care firmele multinaţionale ridică nivelul complexităţii

producţiei în filialele lor din străinătate, de la operaţiuni de asamblare simplă la operaţiuni

mult mai ample, folosind tehnologii noi pe care le integrează în reţeaua lor externă de

producţie.

În condiţiile în care ţările în dezvoltare, cele din Europa de Sud-Est şi cele membre ale

CSI primesc 30,1% (cifră valabilă pentru perioada 2000-2008) din fluxurile internaţionale de

ISD, efectele benefice ale acţiunilor societăţilor multinaţionale sunt mai evidente decât în

ţările dezvoltate. În foarte multe cazuri, din punctul de vedere al ţării gazdă, filiala deţinută de

societatea multinaţională îşi aduce aportul într-o mai mare măsură la creşterea gradului de

pregătire profesională al forţei de muncă, la activitatea de cercetare-dezvoltare sau la creşterea

productivităţii în domeniul respectiv, decât o face firma autohtonă.

Firmele multinaţionale au o contribuţie importantă la formarea de capital în ţările

gazdă. Prin investiţii ele creează noi locuri de muncă, generând salarii mai mari decât la

întreprinderile locale. În plus, furnizorii locali au posibilitatea obţinerii unor venituri sporite.

În cadrul relaţiilor de afaceri cu întreprinderile locale, societăţile multinaţionale le

transferă o serie de cunoştinţe, acordându-le în unele cazuri asistenţă tehnică şi financiară.

Totodată, sunt influenţate strategiile adoptate de firmele locale, spiritul întreprinzător al

acestora şi orientarea lor spre export, având un impact favorabil asupra eficienţei activităţilor

economice din ţara gazdă.

ISD contribuie la integrarea ţărilor mai puţin dezvoltate în economia mondială,

stimulează comerţul internaţional în special prin efectuarea unor importuri de maşini, utilaje şi

echipamente. Odată cu comerţul exterior, întreprinderile multinaţionale stimulează oferta de

servicii necesară comerţului internaţional (servicii bancare, de asigurări, transporturi,

telecomunicaţii) care contribuie la creşterea economică a ţărilor gazdă.

Firmele multinaţionale au făcut posibilă pătrunderea în ţările mai puţin dezvoltate a

unor produse la preţuri mici, cu implicaţii directe asupra creşterii nivelului de trai în multe

zone ale lumii. Totodată, aceste firme au creat condiţiile creşterii exporturilor pe pieţele ţărilor

dezvoltate, de produse manufacturate originare din ţările în dezvoltare.

Multe discuţii a stârnit de-a lungul timpului relaţia stabilită între firma multinaţională

şi statul gazdă. Aceasta depinde în mare măsură de grupa de ţări (dezvoltate sau în dezvoltare)

în care este inclusă ţara gazdă. Când pieţele gazdă dispun de un potenţial economic ridicat,

firmele multinaţionale urmăresc aplicarea principiului avantajului reciproc, având în vedere

atât perspectiva obţinerii unui profit bun, cât şi concurenţa puternică dintre investitori. În

situaţia în care gazdele sunt ţări în dezvoltare, firmele multinaţionale devin mult mai influente

în relaţia cu guvernele statelor respective. Acest fenomen are loc pe fondul inexistenţei unui

cadru legislativ corespunzător în ţara gazdă, dublat de multitudinea de acte de corupţie. În

ţările mai puţin dezvoltate, firmele multinaţionale încearcă să compenseze neajunsurile

rezultate din inflaţia ridicată, instabilitatea monetară, instabilitatea politică etc., cu o serie de

avantaje oferite de forţa de muncă ieftină, de resursele naturale abundente, de condiţiile facile

de acces pe piaţa locală.

În unele cazuri interesele firmei multinaţionale sunt complementare cu cele ale ţării

gazdă, care, deschizându-şi piaţa pentru investitorii străini, promovează o legislaţie favorabilă

acestora, discriminând investitorii autohtoni. Totodată, respectiva ţară gazdă poate intra în

conflict cu ţara de origine sau cu uzanţele internaţionale privitoare la protecţia mediului şi la

tratamentul acordat forţei de muncă.

În literatura de specialitate se apreciază că există trei etape în derularea relaţiilor dintre

o firmă multinaţională şi ţara gazdă şi anume: luna de miere, confruntarea şi reconcilierea.

Astăzi, ne situăm în cea de-a treia etapă, cu menţiunea că există forme diferite de manifestare

de la un caz la celălalt.

Firmele multinaţionale îşi amplasează filiale în acele ţări care le asigură cele mai bune

condiţii de dezvoltare. Pe de altă parte, potenţialele ţări gazdă sunt interesate în atragerea

firmelor multinaţionale, utilizând în această direcţie o serie de mijloace cum ar fi:

reglementări stimulative, stabilitatea cadrului legislativ, construcţia de drumuri, căi ferate,

reţele de apă, de electricitate, care să deservească respectivele companii etc. Practic o firmă

multinaţională nu-şi poate desfăşura activitatea într-o ţară gazdă ostilă, dar nici o ţară gazdă

nu poate determina o firmă multinaţională împotriva voinţei sale să-şi amplaseze filiale pe

propriul teritoriu. Trebuie să existe o voinţă comună bazată pe capacitatea firmei

multinaţionale de a produce plus valoare. Firma multinaţională trebuie să fie mulţumită cu

profitul pe care îl încasează, iar statul gazdă cu avantajele ce decurg din perceperea de

impozite, din ocuparea forţei de muncă şi, nu în ultimul rând, din creşterea economică.

Ca principali vectori ai globalizării, firmele multinaţionale, aşa cum am arătat, se află

la originea multor aspecte pozitive generate de acest fenomen.

Totodată, nu pot fi trecute cu vederea neajunsurile generate de activitatea firmelor

multinaţionale din diferite state, este vorba cu precădere de statele în dezvoltare.

Un prim neajuns rezidă din împărţirea bogăţiei realizată de firma multinaţională cu

statele gazdă. Acest fapt depinde de rata impozitării percepută de guvernul gazdă şi de

reglementările în domeniu. Schimbarea regulilor jocului, în sensul înăspririi acestora, de către

guvernul gazdă, după ce firma multinaţională s-a implantat în ţara gazdă, este percepută ca

fiind una dintre cele mai grave măsuri îndreptate împotriva societăţilor străine. Este posibil ca

firma multinaţională să se retragă din respectiva ţară gazdă, trăgând astfel un semnal de

alarmă pentru alţi potenţiali investitori străini.

Măsurile de politică comercială promovate de ţara gazdă pot conduce la dispute cu

firmele multinaţionale care şi-au amplasat filiale pe teritoriul respectivei ţări. În mod normal

şi tradiţional firmele multinaţionale, datorită competitivităţii de care dispun, sunt prin

excelenţă promotoare ale liberalizării comerţului internaţional. Paradoxal, unele firme

multinaţionale, ce este drept în cazuri relativ limitate, încurajează ţările gazdă să practice

protecţionismul pentru limitarea importurilor. În astfel de situaţii este mai profitabil pentru

firmele multinaţionale să-şi deschidă filiale productive în ţara gazdă decât să exporte propriile

produse, chiar în cazul existenţei intenţiei guvernului gazdă de a liberaliza relaţiile comerciale

internaţionale.

Interesul ţărilor gazdă de a genera cât mai multe locuri de muncă, de a se fabrica

produse cu valoare adăugată cât mai mare şi, în ultimă instanţă, de a încasa cât mai multe

venituri la buget, le determină să condiţioneze acordarea unor facilităţi de creşterea gradului

de integrare a producţiei realizate de către filialele firmelor multinaţionale. Se intră astfel în

contradicţie cu firmele multinaţionale, pentru că sunt situaţii în care maximizarea profitului se

realizează prin asamblarea de componente în cadrul filialelor din ţara gazdă.

Fluctuaţiile cursului de schimb înregistrate de moneda naţională a ţării gazdă în raport

cu principalele valute, în limite nerezonabile, cauzează neajunsuri firmelor multinaţionale.

Spre exemplu, în cazul devalorizării monedei naţionale din ţara gazdă, chiar dacă sunt

stimulate exporturile, filialele firmelor multinaţionale care produc pentru necesităţile interne

ale statului în care sunt implantate, se văd nevoite să plătească mai mult pentru importurile de

piese sau subansamble ce intră în componenţa produsului finit, datorită materializării riscului

valutar.

Comportamentul abuziv, discriminatoriu faţă de angajaţii filialelor din străinătate,

poluarea mediului în ţările gazdă sunt numai câteva probleme care ar trebui să atragă

răspunderea managerilor firmelor multinaţionale. Cum sediile sociale ale firmelor

multinaţionale se află în alte ţări, managerii care au acţionat incorect şi chiar ilegal în relaţiile

cu ţările gazdă beneficiază în cele mai multe cazuri de protecţia corporatistă, scăpând

nepedepsiţi sau suportând sancţiuni minore. Ilustrativ, este cazul firmei Exxon al cărei

petrolier Valdez a eşuat în anul 1989, producând mediului marin una dintre cele mai mari

poluări din istorie. Valoarea pagubelor a fost estimată la câteva miliarde de dolari. Vinovatul

a fost căpitanul vasului care a coordonat defectuos deplasarea acestuia, fiind în stare de

ebrietate. Pedeapsa primită de căpitan a fost derizorie, constând într-o amendă de 51.000

dolari şi efectuarea a 1000 de ore de muncă în folosul comunităţii la adunarea gunoaielor.

Organizarea firmelor multinaţionale sub forma societăţilor comerciale cu răspundere

limitată, le permite să acumuleze profituri uriaşe, deoarece proprietarii riscă să piardă, în cel

mai rău caz, suma cu care au contribuit la constituirea sau dezvoltarea entităţii juridice

respective. Astfel, o firmă deschide o fabrică pentru producerea negrului de fum. După câţiva

ani de funcţionare când efectele negative asupra mediului devin elocvente şi când un număr

tot mai mare de salariaţi sau locuitori din zonă au probleme de sănătate din cauza poluării,

proprietarii firmelor care au acumulat profituri substanţiale declară falimentul acesteia. Sunt

astfel exoneraţi de răspundere atât în privinţa investiţiilor necesare ecologizării mediului, cât

şi în privinţa despăgubirii materiale în cazul persoanelor a căror sănătate a fost afectată.

Starea de tensiune între firmele multinaţionale şi guvernele gazdă se poate instala şi pe

motive de insecuritate. Multe companii americane care extrag petrol din Nigeria au încetat

temporar activitatea, până când guvernul nigerian a trimis trupe care au eliminat conflictele cu

caracter etnic din zonă.

Pentru a-şi atinge obiectivele, firmele multinaţionale utilizează un arsenal de mijloace

cu scopul de a determina guvernul ţării gazdă să procedeze în consecinţă. Printre aceste

mijloace folosite de firmele multinaţionale putem menţiona: angajarea de lobby-işti,

publicitatea agresivă (vezi cazul Roşia Montană) pentru a influenţa opinia publică şi

decidenţii, utilizarea mitei, corupţiei pentru a determina factorii guvernamentali să satisfacă

interesele respectivelor societăţi comerciale.

Joseph E. Stiglitz1 propune promovarea a cinci măsuri menite a limita neajunsurile

provocate de firmele multinaţionale în ţările mai puţin dezvoltate şi anume: accentuarea

responsabilităţii sociale a firmei multinaţionale, limitarea puterii companiilor, perfecţionarea

legislaţiei corporatiste, impunerea de legi globale pentru o economie globală şi reducerea

nivelului de corupţie.

1.3. Globalizarea crizelor: de la criza bancară la criza datoriilor suverane

Crizele economice sunt determinate de cauze financiare, sociale sau politice. Aşadar

criza financiară reprezintă o formă de manifestare a crizei economice, declasată de lipsa de

încredere ce caracterizează sistemul financiar la un moment dat. au fost identificate trei

variante sub care sunt întâlnite crizele financiare (bancare, valutare şi de datorie externă). Au

fost situaţii când s-au întâlnit simultan două variante, cum a fost cazul Rusiei (criză valutară şi

criză bancară) sau al Argentinei (criză valutară şi criză generată de datoria externă).

Creşterea economică robustă fără perturbaţii majore de ordin financiar, ce a caracterizat

SUA după cel de-al doilea război mondial s-a datorat în parte faptului că sectorul bancar era

suficient de reglementat. Apariţia turbulenţelor legate de căderea băncilor a fost astfel serios

limitată. Băncile comerciale care de cele mai multe ori aveau caracter local, nu puteau derula

acţiuni speculative, banii deponenţilor (populaţia obişnuită) fiind astfel feriţi de riscuri

semnificative. Băncile de investiţii erau cele care se puteau lansa în operaţiuni speculative,

unde erau angrenaţi banii oamenilor bogaţi.

Susţinători ai campaniilor electorale şi beneficiind de serviciile unor lobişti

experimentaţi marii bancheri au reuşit să-şi impună punctul de vedere cu privire la

dereglementarea sistemului bancar.

Acţiunea de dereglementare a început în anul 1982, preşedintele Ronald Reagan a

susţinut cu ardoare acest demers. Succesele obţinute de Paul Volker în reducerea substanţială

a inflaţiei SUA ar fi trebuit să determine reconfirmarea sa ca preşedinte al Rezervei Federale

în anul 1987. Roland Reagan la numit însă în această funcţie pe Alan Greespan, un declarat

susţinător al dereglementării sistemului financiar. Desăvârşirea demersurilor de

dereglementare a avut loc în anul 1999 prin abrogarea Legii Glass-Steagall, permiţându-se

accesul micilor operatori pe piaţa creditelor, aceştia îmbrăcând forma brokerilor „low-cost”

care au facilitat acordarea aşa ziselor „Credite Ninja” de către persoane care nu aveau un loc

de muncă stabil, care nu aveau un venit acoperitor şi care nu dispuneau de garanţii pe alte

bunuri. S-a şters prin dispariţia acestei legi linia de demarcaţie dintre băncile comerciale şi

băncile de investiţii. Rezultatul imediat a constat în fuzionarea mai multor entităţi financiar-

bancare, rezultând instituţii bancare extrem de puternice catalogate prin celebra expresie „prea

mari pentru a fi lăsate să cadă”. Falimentul unui asemenea instituţii de mari dimensiuni ar

induce mari neajunsuri în sistemul bancar naţionale care la rândul lor ar genera propagarea

crizei la nivel global.

Spargerea „bulei imobiliare” americane a fost fenomenul care a condus la declanşarea

ultimei crize financiare globale.

În perioada 1996-2006, preţul locuinţelor americane a crescut cu 100%. Acest fenomen

a fost posibil, datorită acordării masive de credite ipotecare, cele mai multe numai pe bază de

„buletin” ca să folosim formula consacrată în România. Utilizând sloganuri de genul „născut

eligibil” băncile au împărţit în stânga ţi în dreapta credite ipotecare unor persoane care nu

îndeplineau condiţii minimale. Ratele lunare, în astfel de cazuri, erau mai mici în primii ani de

returnare a creditului, angajaţii băncilor sfătuind debitorii că în momentul în care aceste rate

1 Josph E. Stiglitz, Mecanismele globalizării, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p. 171

vor creşte, conform programului de rambursare, vor avea posibilitatea unor refinanţări la rate

mai permisive, fapt fundamentat pe creşterea valorii imobilului ipotecat. Raţionamentul s-a

dovedit a fi complet eronat. În momentul începerii scăderii preţurilor la locuinţe şi al creşterii

uşoare a ratei dobânzii, foarte mulţii deţinători de aşa zise „ipoteci subprime” nu au mai putut

să-şi achite ratele scadente, băncile devenind proprietarii locuinţelor. Pe fondul scăderii pieţei

imobiliare, băncile au constatat că locuinţele pe care le deţineau, nu acopereau decât în parte

valoarea ipotecilor. Acest comportament al băncilor pe care în mod elegant îl putem cataloga

nesăbuit a fost determinat de goana conducătorilor de bănci după venituri personale cât mai

mari. Mărimea pachetelor salariale primite de aceşti manageri era direct proporţională cu

profitul respectiv cu numărul de credite acordate. S-a pus astfel accent pe cantitatea şi nu pe

calitatea creditelor acordate, pe performanţele înregistrate pe termen scurt şi nu pe cele

probate pe termen lung.

Pe de altă parte băncile, pe fondul diminuării reglementărilor, au reuşit să creeze

produse inovative extrem de profitabile şi în esenţă deosebit de riscante. Este vorba de

produsele financiare derivate de genul operaţiunilor garantate cu creanţe. Instrumentul

financiar bazat pe ipotecă este vândut de: instituţia bancară care a acordat creditul altor

entităţi financiare de genul băncilor de investiţii contra unei sume de bani. Putem spune că

aceste bănci financiare îi împrumută bani debitorului pentru locuinţa ipotecată. În acest

moment instituţia bancară ce a acordat iniţial creditul îşi diminuează expunerea la risc, putând

avea astfel acces la surse de finanţare mai ieftine. Băncile de investiţii au procedat mai

departe la divizarea creditelor ipotecare integrându-le sub forma titlurilor tranzacţionabile. La

rândul lor acestea din urmă au fost la rândul lor prelucrate rezultând alte produse derivate cu

un grad de opacitate mai mare şi evident cu un spor considerabil de risc. Titlurile

tranzacţionabile astfel împachetate au fost vândute către instituţii financiare şi persoane din

întreaga lume. Acest lucru a fost posibil atât datorită randamentului sporit pe care îl asigurau

cât şi datorită clasei de risc AAA în care aceste titluri au fost incluse de agenţiile de rating.

Putem spune că a avut loc şi o complicitate a marilor agenţii de rating, care au fost plătite cu

sume semnificative de către băncile de investiţii pentru a evalua riscul respectivelor titluri

tranzacţionate.

Tranzacţionarea cât mai multor produse derivate însemna automat mărirea sumei de

bani ce intra în buzunarul bancherilor. Lăcomia acestora a fost fără margini. Atâta timp cât

proprietarii de locuinţe şi-au achitat ratele lunare, banii au ajuns la investitorii din întreaga

lume şi totul a fost bine. Involuţia pieţei imobiliare şi creşterea ce este drept relativ redusă a

dobânzilor a făcut ca un contingent tot mai mare de debitori să nu poată să-şi plătească ratele

lunare pentru creditele ipotecare la care se angajaseră. Urmarea acestui fenomen a fost

evidenţierea putreziciunii pe care s-au fundamentat titluri tranzacţionabile, caracterizate de

agenţiile de rating ca fiind cu risc redus. Caracterul îndoielnic al calităţii ipotecilor a ieşit

astfel la iveală. Au fost astfel afectate bănci, fonduri de investiţii, în general investitorii din

întreaga lume, dar şi băncile de investiţii care deţineau în momentul declanşării crizei un

portofoliu important de astfel de produse toxice. Caracterul complex al produselor derivate a

făcut extrem de greoi procesul evaluării pierderilor suferite de instituţiile financiare angrenate.

Cu totul aparte a fost comportamentul Băncii de Investiţii Goldman Sachs care a vândut

obligaţiuni garantate cu creanţe (CDO) în anul 2006 în valoare de 3,1 miliarde dolari,

aclamând că sunt plasamente sigure. Aceste afirmaţii au fost făcute în condiţiile în care

Goldman Sachs cunoştea calitatea proastă a ipotecilor pe care se fundamentau obligaţiunile.

Goldman Sachs a efectuat acest demers la cererea unui preşedinte al unui puternic fond de

investiţii, care a pariat că preţul acestor titluri se va prăbuşii, fenomen care în mod firesc sa şi

întâmplat ulterior.

În această situaţie, marile băncii, cu precădere cele americane, se aflau în pragul

falimentului. De regulă, în capitalism firmele ajunse în astfel de situaţii sunt declarate

falimentare, acţionarii pierd totul, locul acestora fiind preluat de creditori. Demarându-se

procesul de reorganizare, firmele îşi desfăşoară activitatea în continuare. Mai mult firmele

beneficiază şi de avantajul de a nu mai plăti dobânzi către creditori.

Acest mecanism nu a fost aplicat şi în cazul băncilor americane care au fost considerate

prea mari pentru a fi lăsate să cadă. S-a apreciat că prăbuşirea acestor instituţii nu ar mai

permite finanţarea economiei americane. Administraţia Bush şi parţial administraţia Obama

au acţionat în direcţia salvării marilor bănci americane. Acestea au beneficiat de ajutoare

financiare din partea statului de mai multe sute de milioane de dolari, transferându-se

pierderile către contribuabili americani. Practic au fost privatizate câştigurile şi socializate

pierderile.1 Băncile care au avut cel mai nesăbuit comportament au beneficiat de cel mai

important ajutor din partea statului american. Beneficiind de finanţare din partea Trezoreriei

SUA cu o dobândă aproape zero, marile bănci americane nici măcar nu au purces la

demararea unor creditării semnificative pentru a stimula creşterea economiei naţionale. Mai

mult managerii băncilor care generaseră dezastrul la scară planetară au rămas în funcţie,

înfruptându-se din banii contribuabililor americani prin încasarea de bonusuri de valoare de

mai multe zeci de miliarde de dolari, ca răsplată pentru „performanţele înregistrate”. Influenţa

politică a bancherilor americani este aşa de puternică încât băncile se dovedesc aşa de mari

încât pe de o parte nu pot fi lăsate să cadă, iar pe de altă parte le este permis să nu respecte

regulile capitalismului cu privire la faliment şi la prejudiciile aduse societăţii.

De altfel tratamentul la care au fost supuşi actorii întâlniţi în economia americană a fost

prin excelenţă discriminatoriu. Unele bănci americane au fost salvate, altele – cum au fost

cazul Lehman Brother – nu. Nu au existat criterii bine stabilite pentru a alege băncile care

urmau să fie ajutate. Dacă băncile, în general, au beneficiat de ajutor financiar consistent din

partea administraţiei americane, fără a fi trase la răspundere pentru marile pierderi pricinuite,

nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu giganţii din industria constructoare de autovehicule acestea

fiind fost obligate să-şi declare falimentul, acţionarii au pierdut totul, noii proprietari fiind

creditorii inclusiv instituţiile de stat care puseseră umărul la solvarea lor. Directorii celor două

companii auto „vinovaţi” de faptul că au ocupat aceste posturi într-o perioadă conjuncturală

extrem de proastă au fost concediaţi, iar angajaţii obişnuiţi s-au văzut cu salariile diminuate

substanţial pentru aceeaşi muncă prestată.

În antiteză, aşa cum am spus, managerii bancari şi-au păstrat posturile şi şi-au încasat

bonusurile substanţiale cu toate că ei s-au aflat la originea cataclismului financiar mondial.

Trebuie spus că SUA a fost principalul promotor al dereglementării sistemului financiar

la scară planetară. După ce intervenţia statelor, în multe ţări ale lumii, a fost limitată în

domeniul financiar, marile bănci americane au exportat produse derivate dovedite ulterior a fi

toxice către instituţii din diferite zone geografice. După ce a procedat la dereglementare

Marea Britanie s-a trezit cu câteva bănci importante în situaţie dificilă. Spre deosebire de

administraţia americană, guvernul britanic a procedat mult mai raţional în sensul că au

finanţat băncile, determinându-le în acelaşi timp să reia creditarea la modul serios. Manageri

respectivelor bănci nu au beneficiat de bonusuri, fiind traşi la răspundere şi daţi afară. Spania,

a fost seros marcată de spargerea bulei imobiliare care a avut dimensiuni substanţiale.

Menţinerea în ultimii 20 de ani a unor reglementări relativ stricte în domeniul bancar, a făcut

ca Spania să treacă peste greutăţile majore ale crizei într-un mod oarecum acceptabil, oricum

incomparabil cu situaţia în care băncile spaniole ar fi avut un comportament libertin.

Intervenţia administraţiei americane pentru aplanarea crizei financiare, pe lângă faptul

că a fost imorală, nu şi-a atins decât parţial scopul de repornire a motoarelor economiei prin

pomparea de credite.

1 J.S., În cădere liberă, Ed. Publica, Bucureşti, 2010, pag.332

Cu toate eforturile făcute de guverne – aproximate la 1000 miliarde dolari – pentru a

salva băncile astfel încât să fie asigurată cât de cât o normalitate a funcţionării sistemului

financiar, activitatea de creditare nu este satisfăcătoare. Se constată astfel o încetinire a

creşterii economice pentru perspectiva apropiată. Astfel, potrivit estimărilor anterioare ale

ONU, pentru anul 2012 se consideră că va fi o creştere economică globală de 3,5%, cifră

revizuită în scădere la 1,5% în vara acestui an, varianta optimistă.

Efortul financiar efectuat cu precădere în anul 2008 a reuşit să îndepărteze cât de cât

omenirea de pe gura prăpastiei, dar nu a rezolvat în mod fundamental problema. Mai mult,

deficitele bugetare ale multor state s-au accentuat, sporind datoriile suverane ale acestora.

Putem identifica anumite argumente care ne îndreptăţesc să afirmăm că omenirea se află

în pragul apariţiei unei noi crize financiare.

În primul rând, diminuarea ratingului SUA a generat panică pe pieţele bursiere, unde s-

au înregistrat pierderi spectaculoase, urmate de reveniri minore. Aşa cum căderea băncii

Lehman Brothers a reprezentat elementul declanşator al crizei financiare globale, unii analişti

consideră momentul debutului unei noi crize financiare fiind marcat de deprecierea ratingului

SUA.

În al doilea rând, putem vorbi de o acutizare a problemelor din zona euro. Marile bănci

europene deţin în prezent un număr important de obligaţiuni emise de Italia, Spania,

Portugalia şi nu în ultimul rând de Grecia sau Irlanda. Îngrijorarea derivă din faptul că tocmai

statele enumerate au datorii suverane semnificative ceea ce face ca riscul asociat acestor

obligaţiuni să crească generând fragilitatea băncilor europene. Lipsa de încredere ce domneşte

pe piaţa financiară a UE, pe de o parte a determinat ca Banca Centrală Europeană să cumpere

obligaţiuni emise de statele menţionate la preţuri superioare pieţei, pentru a se evita intrarea

acestora în incapacitate de plată, iar pe de altă parte a generat un comportament nefiresc din

partea băncilor din ţările comunitare, care preferă să depună banii de care dispun la Banca

Centrală Europeană contra unor dobânzi mici, în loc să asigure o circulaţie normală a

resurselor financiare.

În alt treilea rând se apreciază că mai bine de un sfert din creditele acordate de băncile

chineze sunt neperformante, fapt de ar putea determina o criză financiară în această ţară.

Având în vedere puterea economică a Chinei şi implicarea sa majoră în schimburile

comerciale sau în fluxurile de investiţii străine directe, turbulenţele din această ţară se vor

resimţii cu certitudine la scară globală.

În al patrulea rând statele în general şi cel în dezvoltare în special nu au reuşit începând

cu anul 2008 să găsească mijloacele eficiente pentru stimularea economiei. Politica de

creştere a taxelor şi de reduce a cheltuielilor adoptată de multe state a determinat o reducere a

veniturilor populaţiei. Avem în vedere şi creşterea însemnată a şomajului care în Europa şi

SUA a ajuns la aproximativ 10%. Evident cei afectaţi au fost cei mulţi, respectiv cei lipsiţi de

resurse. Această categorie a populaţiei văzându-şi veniturile substanţial reduse a cheltuit mai

puţin, comprimând astfel consumul din ţările lor.

Nouriel Roubini, laureat al premiului Nobel pentru economie, consideră că este foarte

posibilă declanşarea unei noi crize financiare mondiale, pe fondul acutizării problemelor

generate de datoriile suverane. Apogeul acestei crize este apreciat că va avea loc în 2013,

alternativa la falimentul statelor, propusă de Roubini este inducerea unor puternice fenomene

inflaţioniste. Soluţia este discutabilă având în vedere perturbările economice care le

presupune, cât şi faptul că va duce la sărăcirea rapidă a maselor. Nu trebuie uitat că atât în

SUA cât şi unele ţări ale UE se apropie alegerile şi votul maselor contează în proporţie

covârşitoare.

Întâlnirea la vârf a liderilor UE de la finele lunii octombrie a avut drept consecinţă

luarea unor hotărâri extrem de importante pentru viitorul UE şi în special al zonei euro. Sunt

de remarcat în această direcţie următoarele măsuri: suplimentarea la o mie de miliarde de euro

a fondului comunitar pentru susţinerea ţărilor din UE care au nevoie acută de finanţare;

stabilirea programului fiscal pe care ţările urmează să-l parcurgă; diminuarea cu 100 de

miliarde de euro a datoriei Greciei şi recapitalizarea băncilor pentru a face faţă crizei

datoriilor suverane din zona euro.

Elementul primordial aflat pe ordinea de zi, atât în anul 2008 cât şi în anul 2011, a fost

lipsa de încredere. În prezent investitorii privaţi adoptă, cu mici excepţii, o atitudine

expectativă. Guvernele trebuie să găsească urgent resorturile care să determine agenţii

economici privaţi să investească având în vedere efectul multiplicator exercitat de investiţii în

economie. Nu sunt de neglijat nici investiţiile statului. Ar trebui, în acelaşi timp, să se

acţioneze în direcţia reducerii impozitelor şi taxelor percepute de la cetăţeni săraci, care având

mai mulţi bani la dispoziţie cu siguranţă ar stimula consumul.

Din experienţa ultimilor trei ani, rezultă cu certitudine că dereglementarea a permis

sistemului financiar să facă pariuri riscante, cu efecte negative majore asupra economiei

mondiale şi implicit asupra populaţiei. Acest fapt dublat de modul în care au fost ajutate

băncile, şi atitudinea de neimplicare ulterioară a lor în asigurarea unui flux creditor acceptabil,

ne îndreptăţeşte să considerăm că reforma sistemului financiar mondial este o necesitate de

primă urgenţă.

Capitolul 2. MEDIUL INTERNAŢIONAL – ELEMENT DEFINITORIU ÎN

ACTIVITATEA FIRMEI

Fiecare firmă, indiferent de mărime, de natura activităţii desfăşurate, de gradul de

competitivitate etc. trebuie să ţină cont de mediul în care interacţionează. În literatura de

specialitate se apreciază că mediul reprezintă un ansamblu de subsisteme aflate în conexiune,

care vizează în principiu, următoarele domenii: economic, social-cultural, politic, legislativ,

tehnologic, concurenţial şi demografic.

Dimensiunea economică

Piaţa ca atare, este cu atât mai importantă cu cât presupune un consum mai ridicat de

factori de producţie realizat de către firme şi un consum evident sporit din partea populaţiei.

În acest sens trebuie luaţi în considerare o serie de indicatori cum ar fi: ritmul de creştere

economică, PIB pe ansamblu şi pe locuitor, rata dobânzii, inflaţia, soldul balanţei de plăţi

externe, veniturile populaţiei.

Trebuie spus că, esenţială în aprecierea unei pieţe, este puterea de cumpărare a

locuitorilor din acea zonă. Pentru firmă sunt interesanţi, cu precădere,consumatorii cu venituri

mari şi cei care sunt sensibili la preţ. Repartizarea veniturilor între cetăţenii unei ţări diferă de

la un caz la altul. Din această perspectivă ţările pot fi împărţite în grupe:

1. Ţări cu un grad de dezvoltare extrem de redus şi cu o populaţie aproape în totalitate

săracă (vezi standardele Băncii Mondiale în domeniu). Etiopia, Somalia etc., cu

precădere din Africa sunt încadrate în această zonă;

2. Ţări subdezvoltate cu o populaţie majoritar săracă (India, Nigeria etc.);

3. Ţări în dezvoltare cu venituri foarte scăzute şi foarte mari. Sunt în general ţări

deţinătoare şi exportatoare de bogate resurse naturale cum ar fi petrol, minereu de fier,

cupru, aur etc. Rusia, Arabia Saudită, Kuwait-ul etc. reprezintă exemple în acest sens;

4. Ţări dezvoltate în care există o proporţie acceptabilă între cei bogaţi, cei cu venituri

medii şi cei săraci, cum este cazul Franţei, Germaniei şi chiar al SUA;

5. Ţări dezvoltate în care veniturile medii sunt preponderente. Sunt de menţionat în

această categorie ţările Europei Nordice.

Este clar că pentru firme, pieţele ţărilor din primele două categorii sunt puţin

interesante. Pieţele ţărilor din celelalte categorii sunt însă atractive, fiind de luat în calcul şi

natura produselor. Spre exemplu unele produse de lux (bijuterii, autoturisme de marcă,

elicoptere etc.) îşi pot găsi o bună desfacere inclusiv în ţările în care populaţia nevoiaşă este

numeroasă, dar unde cei bogaţi sunt suficient de mulţi încât să reprezinte o ţintă pentru astfel

de mărfuri.

Pentru consum, pe lângă veniturile populaţiei trebuie să avem în vedere rata

economisirii şi posibilităţile de creditare. Dezvoltarea Chinei în ultimii 20-30 de ani s-a axat

preponderent pe creşterea exporturilor. Având în vedere că gradul de economisire al

populaţiei este foarte mare, cifrându-se la aproximativ 40% din PIB, se apreciază că

dezvoltarea Chinei în perspectiva apropiată se va baza pe creşterea consumului intern, această

piaţă devenind extrem de atractivă pentru firmele din întreaga lume.

Consumul pe credit, a reprezentat pentru multe ţări un adevărat motor al creşterii

economice şi o sursă, putem spune iluzorie, pentru bunăstarea cetăţenilor. Criza financiară

globală, ce a debutat în SUA în anul 2007, a determinat reconsiderarea atitudinii populaţiei cu

privire la consumul pe credit. Astfel, cetăţenii obişnuiţi ai planetei au devenit mult mai

circumspecţi cu privire la accesarea unui credit, repercursiunile negative asupra consumului

fiind mai mult decât evidente.

Dimensiunea socio-culturală

Concepţia cu privire la lumea înconjurătoare, valorile şi normele care ghidează

comportamentul uman sunt definitorii în orientarea preferinţelor indivizilor în calitatea

acestora de consumatori. Convingerile culturale fundamentale se transmit din generaţie în

generaţie, instituţiile sociale de primă importanţă (biserica, şcoala, firma angajatoare etc.)

jucând un rol hotărâtor în conturarea lor. Pe de altă parte, valorile culturale secundare derivă

din experienţa individuală de viaţă şi din experienţa rezultată din apartenenţa la un anumit

grup de concetăţeni. Spre deosebire de convingerile fundamentale, cele secundare evoluează

în timp, putând fi înlocuite. A crede în necesitatea educării individului reprezintă o cerinţă

fundamentală, pe când vârsta mai mult sau mai puţin timpurie, de la care un copil trebuie să

debuteze în sistemul de învăţământ instituţionalizat constituie o convingere secundară.

Analiza mediului socio-cultural, din perspectiva derulării afacerilor internaţionale,

trebuie să vizeze următoarele elemente: limba, timpul, spaţiul, organizarea socială, atitudinea

faţă de organizaţii şi omul.

Limba vorbită, în cele mai multe cazuri, este net diferită de la o ţară la alta. La scară

planetară sunt câteva mii de limbii şi dialecte vorbite. În cele 212 ţări ale lumii sunt declarate

oficiale aproximativ 100 de limbi vorbite, fiecare cu particularităţile lor evidente, fapt ce

ridică probleme serioase în înţelegerea semnificaţiei diferiţilor termeni utilizaţi în

fundamentarea unei tranzacţii comerciale internaţionale. Astfel, în culturile cu un crescut

nivel de complexitate, cum sunt India, Coreea de Sud, Arabia Saudită etc. este necesar să

dispunem de mai multe informaţii pentru a desluşii corect relaţiile interumane, pe când în

culturile cu un grad de complexitate redus – Austria, Bulgaria, SUA etc. – legăturile dintre

indivizi se cristalizează mult mai uşor, aceştia fiind predispuşi comunicării.

Nu sunt de neglijat, nici informaţiile transmise pe calea limbajului trupului, cu

menţiunea că acestea trebuie corect interpretate, având în vedere particularităţile culturale ce

caracterizează fiecare ţară.

Atitudinea faţă de timp s-a dovedit, în multe cazuri, factorul de care depinde obţinerea

rezultatului scontat, cu precădere atunci când se derulează tratative în context intercultural.

Nerespectarea momentului stabilit pentru începerea discuţiilor poate semnifica

siguranţă dar şi îndoială, aroganţă, dar şi ostilitate etc.

Germanii, nord europenii, americanii, malaiezienii, indonezienii etc. sunt punctuali,

având aceiaşi cerinţă şi de la parteneri. Nu acelaşi lucru îl putem spune despre latino-

americani sau despre arabi, care sunt mai îngăduitori din acest punct de vedere, acordând de

multe ori prioritate unor probleme cotidiene.

În cultura asiatică şi în cultura arabă nu se acordă atenţie scurgerii timpului în

derularea unei afaceri, în contrast cu valorile culturale nord americane sau vest europene, care

pun accent deosebit pe eficienţă, şi ca atare consideră pierderea de timp ca pe un consum

nejustificat de resurse. De altfel, în timpul negocierilor japonezii sau chinezii au în vedere şi

faptul că tergiversarea îi enervează pe americani sau europeni predispunându-i la concesii.

Spaţiul privit ca distanţă ce separă un individ de alţii, este interpretat diferit, existând

două categorii distincte de valori sub acest aspect. Este vorba pe de o parte de concepţia

insulară (Irlanda, Madagascar, Japonia etc.), iar pe de altă parte mentalitatea de frontieră

(Germania, Finlanda, SUA etc.). Prima categorie se caracterizează prin accentul pus pe

păstrarea tradiţiilor manifestând multă determinare în asigurarea integrităţii spaţiului personal.

În cea de a doua categorie sunt incluşi indivizi deschişi spre relaţionare şi spre schimbare,

fiind mai receptivi la mărfurile cu caracter de noutate.

Organizarea socială vizează felul în care interacţionează indivizii, respectiv acţiunile

întreprinse de aceştia în direcţia asigurării unei coexistenţe acceptabile. Mentalităţile cu

privire la clasele sociale, la rolul bărbatului sau femeii în societate, la apartenenţa la o anumită

corporaţie, cunosc o abordare diferită, funcţie de zona la care ne referim.

Acolo unde clasele sociale nu sunt antagonice, aşa cum era cazul ţărilor socialiste,

practic nu exista restricţii impuse prin politica de stat cu privire la consum. Este evident că în

general, clasele sociale bogate şi cele din categoria medie consumă îmbrăcăminte şi alimente

de bună calitate, cei înstăriţi manifestând o aptitudine deosebită inclusiv pentru consumul de

filme, turism, divertisment în general. Pătura săracă este mai reţinută în a consuma,

orientându-se, cu precădere, către produsele de strictă necesitate, având în vedere resursele

financiare limitate şi nesiguranţa zilei de mâine. Acel consum bazat pe obţinerea de credite,

specific anilor de la graniţa mileniului doi şi trei, tinde să devină o amintire în contextul crizei

bancare globale declanşate în SUA.

Se manifestă în ultimii ani o atenţie, din ce în ce mai mare, acordată de firmele

multinaţionale populaţiei sărace din zonele rurale. Consumul acestei categorii de populaţie

devine interesant, datorită dimensiuni numerice pe care o reprezintă. Avem în vedere că

aproximativ 80% din populaţia lumii trăieşte în ţările în dezvoltare, cea mai mare parte din

aceasta fiind localizată în mediul rural.

Atitudinea faţă de organizaţii se particularizează în funcţie de valorile pe care se pun

accentul. De la firma inovativă (întâlnită cu precădere în SUA) fundamentată pe

disponibilitatea personalului de a se angrena în muncă pentru maximizarea profitului, spiritul

de iniţiativă fiind esenţial şi până la firma paternalistă (specifică Japoniei) în care esenţiale

sunt ataşamentul angajatului faţă de organizaţie şi spiritul de întrajutorare, există o serie de

structuri intermediare, ce determină o anumită atitudine a consumatorului. Este bine

cunoscută atitudinea angajaţilor japonezi sau sud-coreeni de a cumpăra produse fabricate de

concernele la care lucrează, fapt ce nu este evident în SUA sau Europa Vestică.

Comportamentul nesăbuit şi hrăpăreţ al unor firme multinaţionale, cum ar fi: Enron,

Goldman Sax (marile bănci în general), Union Carbide etc. au determinat apariţia unor

sentimente de neîncredere şi chiar de revoltă în rândul consumatorilor, fapt ce presupune o

refundamentare a comportamentului corporatist atât faţă de proprii angajaţi cât şi faţă de

consumatori.

Poziţia omului în societate, modul în care este integrat în aceasta îmbracă diferite

nuanţe de la o ţară la alta. Lumea occidentală s-a caracterizat, timp de două decenii după cel

de-al doilea război mondial, printr-o creştere a prosperităţii majorităţii cetăţenilor fără

precedent în istorie. Consumul, atât de bunuri dar mai ales de servicii, a fost orientat în acea

perioadă către divertisment, către mărfuri cu caracter inedit. În ultimii ani, mai ales după criza

financiară globală, cetăţenii occidentali au devenit, într-o măsură din ce în ce mai mare,

conservatori punând accentul pe întrajutorarea socială şi pe stabilitatea relaţiilor întreprinse cu

alţi membrii ai societăţii. Se constată o intensificare a activităţii în instituţiile religioase, în

organizaţiile de socializare şi în domeniul turismului în grup.

Dimensiunea politico-administrativă Sunt avute în vedere legile emise de parlamente, reglementările emanate de diverse

instituţii guvernamentale şi acţiunile de lobby pro sau contra, promovate de anumite grupuri

de interese. La toate acestea, în condiţiile accentuării integrării economice zonale, se adaugă

pentru ţările membre, normele impuse de organizaţii precum: Uniunea Europeană (UE),

Acordul Nord-American de liber Schimb (NAFTA), Formul de Cooperare Asia Pacific

(APEC) etc.

Ţintele urmărite prin intermediul legislaţiei din domeniul economic se caracterizează

prin protecţia consumatorilor, prin protecţia societăţii în ansamblu în faţa comportamentului

abuziv practicat de firmele multinaţionale, prin protecţia firmelor faţă de tendinţele

monopoliste sau de altă natură manifestate în activitatea unor corporaţii.

Adepţii fundamentalismului pieţelor, opinează pentru reglementări reduse în domeniul

economic, pe când alţi teoreticieni, având în vedere şi cauzele care au stat la baza declanşării

crizei financiare globale, susţin intervenţia statului în economie.

Dereglementarea sistemului economic, oferă posibilitatea manifestării unui

comportament iresponsabil din partea unor agenţii economici, cum a fost cazul marilor bănci.

Totodată, un număr mare de legi în economie generează alte probleme cum ar fi: limitează

iniţiativa particulară, creează oportunităţi pentru unii agenţi economici, iar pentru alţii

restricţii, aplicarea şi controlul aplicării legii poate fi discreţionară dacă sunt implementate de

funcţionari corupţi. Putem aprecia că echilibrul privind intervenţia guvernelor în economie

este greu de stabilit.

Majoritatea ţărilor dezvoltate au legi destul de stricte referitoare la concurenţa neloială

a firmelor, partea proastă este că guvernele din aceste state, în multe cazuri, au aplicat alte

standarde atunci când a fost vorba de intervenţia companiilor autohtone pe diferite pieţe

străine.

Există norme stricte cu privire la conţinutul, ambalarea şi etichetarea produselor,

consumatorii putând astfel să fie corect informaţi.

Referitor la grupele de interese, pe de o parte marile companii finanţează campaniile

electorale, putând astfel să influenţeze sistemul legislativ (vezi numai miile de lobbysti de la

Washinton în domenii cum ar fi cel petrolier şi cel farmaceutic), iar pe de altă parte diferitele

asociaţii ale consumatorilor încearcă şi în unele cazuri chiar reuşesc să-şi protejeze interesele

în relaţia cu vânzătorii.

Dimensiunea tehnologică

Ca volum, sumele alocate activităţii de cercetare dezvoltare, au cunoscut, în ultimul

secol, o tendinţă permanentă de creştere. Avansând tehnologia s-a creat posibilitatea apariţiei

unor produse noi şi de o complexitate ridicată.

Ritmul în care se desfăşoară cercetarea, determină reducerea ciclului de viaţă pentru

produsele obţinute pe baza noilor tehnologii.

Este de remarcat faptul că tehnologiile noi au determinat modificări în consumul

populaţiei. Aparatele TV cu plasmă conduc la înlocuirea treptată a televizoarelor clasice.

Telefoanele mobile, din ultimele generaţii, pe de o parte au substituit în mare parte telefoanele

fixe, iar pe de altă parte au afectat major industria producătoare de aparate de fotografiat cu

precădere cea pe bază de aparate clasice cu filme. De altfel, un producător binecunoscut în

acest domeniu, este vorba de firma Kodak, se află de o perioadă de timp în dificultate

financiară.

Descoperirea mijloacelor contraceptice, a determinat reducerea numărului de membrii

dintr-o familie, reorientând consumul acesteia către produse şi servicii destinate petrecerii

timpului liber într-un mod cât mai plăcut.

Cercetările din domeniul geneticii, care printre altele vor duce la creşterea duratei

medii de viaţă, cele din domeniul perfecţionării tehnologiilor de autoturisme hibride sau

electrice, cele din domeniul roboticii, sunt numai câteva exemple ale activităţii întreprinse în

prezent, care vor avea un impact major în schimbarea priorităţilor de consum ale cetăţenilor.

Trebuie remarcat că activitatea de cercetare-dezvoltare se desfăşoară cu precădere în

ţările dezvoltate, motorul principal al acesteia fiind firmele multinaţionale. SUA, Germania şi

Japonia reprezintă de departe exemplele edificatoare în acest sens.

Dimensiunea concurenţială În prezent, pieţele externe sunt prin excelenţă concurenţiale. Firmele nu îşi mai pot

permite ca în elaborarea strategiei de pătrundere sau de creştere a cotei de piaţă în străinătate

să ţină cont numai de necesităţile consumatorilor, omiţând concurenţii existenţi sau potenţiali.

Trebuie identificate atât punctele forte cât şi punctele slabe ce caracterizează fiecare

concurent în parte de pe piaţa vizată.

Analiza oricărui concurent trebuie să aibă în vedere trei elemente1:

Cota deţinută de concurent în totalul pieţei urmărite;

Cota raţională, respectiv ponderea în care consumatorii l-au desemnat pe concurent

atunci când au răspuns la întrebarea „Ce firmă vă vine în minte, cu prioritate, când vă

gândiţi la un anumit bun sau serviciu?”;

Cota afectivă, concretizată în ponderea identificării firmei concurenţiale de către cei

intervievaţi prin răspunsul la întrebarea: „Care este firma de la care a-ţi dorii să

achiziţionaţi produsul sau serviciul în cauză?”.

Funcţie de cota de piaţă deţinută de concurenţi şi de puterea acestora se poate opta

pentru o anumită strategie de abordare a pieţei ţintă.

Dimensiunea demografică

Din punct de vedere numeric, populaţia la nivel global, în perioada postbelică, a sporit

semnificativ de la 2,7 miliarde persoane în 1950 la 7 miliarde persoane în 2011. Conform

prognozelor ONU vârful demografic va fi atins în anul 2050 când pe planetă se estimează că

vor fi 9,1 miliarde locuitori, aproximativ 70% dintre aceştia urmând să trăiască la oraşe. Se

apreciază că până în 2050 populaţia ţărilor bogate se va diminua cu 30%, urmând să crească

spectaculos numărul locuitorilor ţărilor în dezvoltare. Contribuţia esenţială la creşterea

populaţiei globale în perspectivă o va avea continentul asiatic, unde se regăsesc şi cele două

state cu cea mai mare populaţie din lume. China cu 1,3 miliarde locuitori şi India cu 1,1

miliarde locuitori deţin împreună 35,8% din populaţia globului. Cu o politică demografică

care a limitat numărul naşterilor, China a reuşit să controleze sporul natural. În schimb India,

în lipsa unor măsuri restrictive în domeniu, se caracterizează printr-o explozie demografică,

fapt ce va determina, într-un viitor relativ apropiat, devansarea Chinei la acest criteriu. Africa

va fi de asemenea un continent care va contribui substanţial la sporirea populaţiei globului.

Creşterea populaţiei sub aspectul valorilor absolute va fi mai mare în Asia comparabil cu

Africa, dar dacă avem în vedere rata creşterii se apreciază că Africa va ocupa primul loc.

Celelalte continente se vor caracteriza prin valori modeste la acest capitol, excepţie făcând,

sub unele aspecte, America Latină.

1 Kotler P., Keller KL, Managementul Marketingului, Ed. Teora, Bucureşti, 2008

Capitolul 3. PĂTRUNDEREA PE PIEŢELE EXTERNE

3.1. Importanţa cercetării pieţei externe

Lansarea în afacerile internaţionale este o operaţiune complexă, de cele mai multe ori

necesară, implicând riscuri sporite. Eficienţa demersului de a pătrunde pe pieţele externe

depinde de abilitatea strategiilor firmei de a culege şi selecta informaţii concludente de pe

aceste pieţe în vederea elaborării unui studiu de piaţă pertinent, care să stea la baza deciziilor

ce vor fi luate.

Comparabil cu piaţa internă, cea externă se caracterizează prin: eterogenitatea

cerinţelor consumatorilor, puterii de cumpărare, tradiţiilor etc.; produse cu un înalt nivel

tehnico-calitativ; evoluţie necontrolabilă deoarece se bazează pe propriile mecanisme şi nu pe

intervenţia diferitelor instituţii administrative din propria ţară; concurenţă puternică datorată

existenţei multor ofertanţi şi produselor competitive etc.

În mod normal, orice firmă preferă să-şi desfăşoare activitatea pe piaţa internă.

Problemele legate de diferenţele culturale, legislative, de necesitatea adaptării produselor la

cerinţele pieţei externe etc., reprezintă câteva argumente în această direcţie. Există însă o

multitudine de factori care determină firma să-şi extindă activitatea pe pieţele externe, dintre

acestea cei mai importanţi fiind:

încercarea de a diminua dependenţa faţă de o anumită piaţă;

prin creşterea producţiei se realizează implicit o reducere a costurilor unitare pe

seama diminuării cheltuielilor unitare fixe, deoarece cheltuielile fixe totale se

repartizează în această situaţie pe o cantitate mai mare de produse;

ajungerea la nivelul maxim de producţie care nu mai poate fi absorbit de piaţa

internă;

necesitatea realizării unor produse calitative, ceea ce impune creşterea nivelului

tehnologic;

accederea către noi pieţe, când piaţa internă este în regres;

valorificarea oportunităţilor generate de ratele superioare de creştere economică

din alte ţări;

exploatarea excesului de capacitate internă de producţie;

căutarea şi găsirea unor segmente noi de piaţă, în care puterea de cumpărare a

consumatorilor să corespundă produsului exportat;

apropierea de consumatorii externi conduce la o mai bună cunoaştere a cerinţelor

acestora, fapt ce trebuie să se reflecte în procesul de adaptare a produselor.

Decizia de a face afaceri în străinătate trebuie să ţină cont şi de riscurile pe care le

presupune o astfel de iniţiativă, firma fiind obligată să ia în calcul aspecte legate de

particularităţile mediului de afaceri străin, de lipsa managerilor internaţionali competenţi, de

instabilitatea cursului de schimb al monedei naţionale din ţara parteneră etc.

Prin cercetarea pieţelor externe, pe de o parte, se urmăreşte stabilirea unor elemente cu

caracter general, cum ar fi: volumul şi potenţialul activităţii de export – import, aria de

cuprindere geografică a respectivei pieţe, prestigiul de care aceasta se bucură, iar pe de altă

parte, sunt vizate raportul dintre cerere şi ofertă şi principalii actori de pe piaţa externă avută

în vedere.

Pentru stabilirea pieţei ţintă, a adaptărilor ce trebuie aduse produselor pentru a

corespunde necesităţilor consumatorilor externi, a strategiei de marketing corespunzătoare,

trebuie ca studiul întreprins pentru cercetarea pieţei externe să permită determinarea corectă a

momentului de pătrundere pe această piaţă. Se impune astfel, stabilirea conjuncturii

economice pe baza informaţiilor strânse de pe pieţele externe.

Conjunctura economică a unei pieţe externe este reprezentată de ansamblul

fenomenelor şi factorilor care acţionează pe o piaţă externă la un moment dat sau pe o

anumită perioadă de timp1. Cei mai importanţi indicatori utilizaţi pentru a aprecia conjunctura

economică sunt: valoarea producţiei industriale şi agricole obţinută şi vândută în respectiva

ţară sau regiune, valoarea şi structura stocurilor existente, condiţiile valutare, posibilităţile de

finanţare, valoarea şi structura investiţiilor, dinamica valorică a exportului şi importului,

modificările în structura mărfurilor exportate sau importate, puterea de cumpărare a

consumatorilor locali, numărul, dar mai ales potenţialul concurenţilor ce activează pe piaţă,

influenţele factorilor politici, practicile şi reglementările promoţionale etc.

Stabilirea conjuncturii economice capătă o importanţă crucială atunci când avem în

vedere cucerirea de noi pieţe externe, pentru produsele cu caracter sezonier.

În funcţie de natura mărfii ce urmează a fi tranzacţionată, de mărimea şi gradul de

specializare în producţie a firmei, se poate alege pentru pătrunderea pe o piaţă externă una din

strategiile: de lider, de urmăritor sau de nişe. Firmele româneşti exportatoare, în marea lor

majoritate, optează pentru ultimele două variante, atitudine motivată de faptul că încă nu

reuşesc să fabrice produse de înaltă tehnologie. Totodată, se poate opta pentru o strategie de

pătrundere în trepte, care presupune abordarea pas cu pas, ţară cu ţară, fie pentru o strategie de

abordare simultană, fapt ce implică pătrunderea în acelaşi interval de timp pe pieţele mai

multor ţări.

Trebuie subliniat că pe o piaţă externă concurenţa este acerbă. Există un număr mare

de firme, din diferite ţări, care desfac pe piaţă produse identice şi/sau similare. Dacă dorim

să înregistrăm un succes în competiţia internaţională, se impune acordarea unei atenţii

deosebite următorilor factori:

calitatea produsului să fie deosebită, avem în vedere parametrii tehnico-economici,

design-ul etc.;

determinarea preţului produsului în directă concordanţă cu calitatea acestuia şi cu

preţurile practicate de firmele concurente;

serviciile post-vânzare sunt importante mai ales pentru produsele cu grad înalt de

tehnicitate şi se referă la punerea în funcţiune, acordarea de service în perioada de

garanţie sau post garanţie, oferirea de consultanţă pe timpul funcţionării etc.;

acordarea de facilităţi comerciale sub forma plăţii în rate, reducerii de preţ

determinate de cumpărarea unor cantităţi mari de produse sau de plata în avans de

către cumpărător;

problemele ecologice au în vedere gradul de poluare rezultat din funcţionarea

produsului şi riscul la care se expune persoana care a consumat produse ce conţin

substanţe periculoase.

Capitolul 3. PĂTRUNDEREA PE PIEŢELE EXTERNE

Capitolul 3. PĂTRUNDEREA PE PIEŢELE EXTERNE

3.1. Importanţa cercetării pieţei externe Fiind de regulă, faza dinaintea derulării

efective a acţiunii de export-import, prospectarea pieţei este o activitate care implică o serie

întreagă de costuri şi care angajează firma pe termen lung.

Când sunt vizate operaţiuni de export, activitatea de prospectare este mult mai

laborioasă, urmărind atât aspecte cantitative cât şi calitative.

În categoria determinărilor cantitative avem în vedere:

1 Costin M., Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, vol I, Ed. Lumina Lex, Cluj Napoca, 1996, p. 252

capacitatea de absorbţie a pieţei, ce este dată de mărimea totală a cererii;

potenţialul pieţei, care se referă la cererea solvabilă, respectiv atât la

consumatorii ce doresc achiziţionarea produsului cât şi la potenţialii

consumatori care, din motive de neinformare sau din cauze legate de obiceiuri,

tradiţii etc., nu se manifestă în direcţia achiziţionării produsului;

volumul pieţei reprezintă consumul de produse în cauză realizat de ţara vizată,

consum asigurat atât din producţia internă cât şi din export.

Sub aspect calitativ trebuie să obţinem anumite informaţii legate de clientelă şi anume:

pretenţiile, comportamentul, structura pe vârstă şi sex, motivaţiile determinante pentru

achiziţionarea produselor etc.

Prospectarea se realizează după ce firma exportatoare şi-a creat pe baza cercetării de

piaţă, o imagine asupra conjuncturii existente pe această piaţă externă, urmărind atât

continuarea şi aprofundarea studiului de piaţă, dar mai ales descoperirea şi intrarea în legătură

cu potenţiali beneficiari, care pot fi comercianţi sau consumatori finali. În cazul efectuării

unor cercetări în vederea realizării de importuri, prospectarea pieţei externe are ca obiect

identificarea furnizorilor externi care să asigure produse de calitate şi la preţuri rezonabile.

Procesul prospectării pieţelor externe este unul secvenţial a cărui desfăşurare

presupune parcurgerea următoarelor faze:

1. Întocmirea unui plan de prospectare în funcţie de obiectivele stabilite şi de

caracteristicile pieţei externe. Planul se poate întocmi pentru o perioadă mai lungă de

timp, ceea ce impune o defalcare lunară a acţiunilor ce trebuie întreprinse.

2. Stabilirea surselor de finanţare, pentru a asigura desfăşurarea acţiunilor propriu-zise

de prospectare şi pentru acoperirea riscurilor legate de aceste acţiuni, apelând la

serviciile societăţilor de asigurări. În unele ţări, pentru a stimula exporturile firmelor

autohtone, statul asigură o parte din sumele necesare prospectării pieţei externe.

3. Stabilirea unei liste cu potenţiali parteneri ce urmează să fie contactaţi. Pe baza

informaţiilor culese sunt evidenţiate punctele tari şi punctele slabe pentru fiecare

firmă vizată. Aceste informaţii pot proveni de la Camerele de Comerţ şi Industrie,

Centrul Român pentru Promovarea Comerţului şi Investiţiilor Străine, Institutul Virgil

Madgearu, Asociaţia Naţională a Exportatorilor şi Importatorilor Români (ANEIR)

Eximbank România şi nu în ultimul rând, de la delegaţii de pe pieţele externe.

4. Iniţierea primelor contacte cu partenerii potenţiali prin telefon, fax, telex, scrisori iar,

mai nou, prin mesaje electronice. Aceste forme de comunicare privite în parte

prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje, dar oferă posibilitatea formării unor păreri

reciproce chiar în acest stadiu incipient al relaţionării. Indiferent de modul în care se

realizează primul contact cu partenerii externi, impresiile create de acesta sunt

deosebit de importante, momentul respectiv putând reprezenta începutul unei

îndelungate relaţii de afaceri;

În acest context, trebuie respectate următoarele principii1:

politeţea presupune acordarea respectului cuvenit partenerului, informându-l, într-

o redactare corectă şi îngrijită, cu privire la nume, adresă, număr telefon etc.;

promtitudinea constă în transmiterea, într-un termen rezonabil, a răspunsului,

indiferent de conţinutul acestuia;

formularea coerentă, lipsa ambiguităţilor şi includerea în răspuns a tuturor

informaţiilor necesare, permite excluderea interpretărilor greşite şi scurtează

timpul necesar încheierii contractului;

persistenţa are în vedere înştiinţarea permanentă a partenerului extern cu privire la

noile produse fabricate.

1 Ciobanu G., Tranzacţii economice internaţionale, Ed. Imprimeria Ardealului, Cluj Napoca, 2004, p.114

5. Înaintea deplasării în străinătate pentru întâlnirile directe cu potenţialii parteneri de

pe pieţele externe, sunt procurate anumite informaţii legate de necesitatea obţinerii

vizelor, regimul vamal al mostrelor, climă, protocol, tradiţii culturale etc.;

6. Efectuarea prospectării presupune ca în timpul şederii în străinătate reprezentanţii

firmei să poată răspunde cu profesionalism la toate întrebările adresate de partenerii

străini, impunându-se şi contactarea frecventă a factorilor decizionali din ţară;

7. La întoarcerea în ţară reprezentanţii firmei întocmesc un raport în care se face referire

la conjunctura pieţei externe, condiţiile de acces pe piaţă, cheltuielile de consum,

numele partenerilor potenţiali întâlniţi şi caracteristicile acestora, acţiunile pe care le

recomandă conducerii întreprinderii pentru a le derula în perioada imediat următoare.

Există mai multe modalităţi de abordare a pieţei externe, cele mai frecvent întâlnite

constând în trimiterea delegaţiilor în străinătate, apelarea la Casele de Comerţ autohtone în

calitate de intermediar, utilizarea marketingului direct, care presupune stabilirea unor contacte

prin telefon, fax, televiziune, curieri şi participarea la manifestări comerciale internaţionale de

genul târgurilor, expoziţiilor, saloanelor permanente etc.

Alegerea dintre mai multe pieţe potenţiale din străinătate se dovedeşte a fi de multe ori

un proces anevoios.

Apropierea fizică poate fi un criteriu esenţial în acest demers, argumentele bazându-se

îndeosebi pe mai buna cunoaştere a mediului de afaceri din ţările vecine şi pe cheltuielile de

transport reduse. Dacă ţările respective fac parte din aceeaşi uniune vamală este cu atât mai

bine. Sunt de evidenţiat, în acest sens, schimburile comerciale dintre SUA, Canada şi Mexic,

cele trei ţări fiind membre ale Acordului Nord-American de Liber Schimb (NAFTA).

Valorile culturale comune pot fi, la rândul lor, determinante în alegerea pieţei externe.

Este de notorietate, spre exemplu, apetitul firmelor italiene de a face afaceri în Argentina.

Se manifestă o tendinţă de abordare prioritară de către multe firme – inclusiv

multinaţionale – a pieţelor din ţările în dezvoltare. Aproximativ 80% din populaţia lumii se

află în ţările în dezvoltare. Cei peste 5 miliarde de locuitori săraci sau cu venituri relativ

modeste, din aşa zisa lume a III-a, reprezintă cel puţin sub aspect numeric, o puternică atracţie

pentru firmele din întreaga lume. Colgate-Palmolive prin prezentările video cu privire la

necesitatea spălatului pe dinţi, realizate în satele din India, speră într-o creştere substanţială a

profiturilor provenite din mediul rural al acestei ţări. Fiat a realizat un autoturism de mic litraj

şi foarte ieftin special destinat ţărilor sărace. Cele două acţiuni reprezintă două exemple

edificatoare în acest sens1.

Prin lansarea ofertelor, cererilor de ofertă, comenzilor se creează premizele realizării

efective a activităţii de export-import.

3.3. Strategii de pătrundere pe pieţele externe

Procesul prospectării pieţelor externe are ca finalitate stabilirea pieţei pe care firma în

cauză urmează să pătrundă. Modalităţile de pătrundere pe pieţele externe se rezumă, în

principal la: activităţi comerciale, transfer de tehnologie şi învestiţii directe în străinătate.

Alegerea uneia sau alteia dintre strategiile de pătrundere pe pieţele externe trebuie să ia în

considerare avantajele, inconvenientele şi potenţialele riscuri specifice fiecăreia dintre ele.

3.3.1. Activitatea comercială pe pieţele externe

A) Exporturile

1 Kotler P. Keller KL, Managementul Marketingului, Ed. Teora, 2008

Exporturile de produse sau servicii sunt realizate atât de firmele naţionale, de toate

dimensiunile, cât şi de firmele multinaţionale. Primele contacte cu pieţele externe care

presupun operaţiuni de export-import au caracter accidental şi sunt derulate în general prin

intermediari. Până în momentul în care producătorii ajung să practice vânzarea directă către

agenţii economicii străini, trec de regulă un număr însemnat de ani, care pot fi de ordinul

zecilor. Cele mai multe firme mici şi chiar mijlocii rămân în stadiul export indirect. Se poate

afirma că, internaţionalizarea afacerilor unei firme debutează cu export indirect şi se încheie

cu producerea de mărfuri în filiale constituite în străinătate.

Într-o abordare succintă, alegerea formelor sub care urmează să se deruleze activitatea

de export este determinată de următorii factori: gradul de control pe care firma doreşte să-l

exercite; mărimea resurselor financiare şi umane pe care le pun la dispoziţie pentru realizarea

exportului; experienţa şi informaţiile acumulate pe pieţele externe.

Acea firmă care nu dispune de experienţa şi de resursele necesare unei participări

active pe piaţă internaţională, chiar în ipostaza în care ar dori să deţină controlul asupra

operaţiunii de export, este necesar să dea dovadă de realism şi să apeleze la entităţi

specializate care acţionează în nume şi pe cont propriu.

Când experienţa, informaţiile deţinute, resursele alocate şi gradul dorit de control al

operaţiunii înregistrează valori medii, este indicat ca firmele să apeleze la organizaţii

specializate, care operează fie în nume propriu şi pe contul producătorilor, fie în numele şi pe

contul producătorilor.

Finalmente, când cei trei factori luaţi în considerare ating valori rezonabile, suficient

de mari, alternativa este export-importul direct.

În alegerea modalităţii de derulare a exportului, firma poate să aibă în vedere şi alţi

factori cum ar fi: sistemul legislativ al ţării importatoare, concurenţa pe segmentul de piaţă

vizat, stabilitatea economică şi politică a ţării importatoare, unicitatea produselor exportate şi

avantajul tehnic pe care acestea îl pot oferi, ponderea deţinută de valoarea produselor vândute

în străinătate în totalul cifrei de afaceri. Sunt cazuri în care pe piaţa ţintă, statul respectiv

vrând să stimuleze activitatea intermediarilor naţionali emite acte normative care îngreunează

export-importul direct. În aceste condiţii, firma cu potenţial amintită mai sus trebuie să se

reorienteze, îndreptându-se către export-importul indirect.

La modul general, privite lucrurile din unghiul firmelor producătoare, există două

forme principale sub care se poate derula o tranzacţie internaţională, şi anume: exportul şi

importul direct; exportul şi importul indirect.

Avantajele organizării unui aparat propriu de comerţ exterior, în comparaţie cu o

tranzacţie realizată prin intermediari, se concretizează în:

- producătorii au posibilitatea să-şi însuşească profitul comercial, care poate

reprezenta o valoare substanţială în cazul în care aceştia probează bune

capacităţi de marketing şi negociere;

- există şansa ca producătorii să fie în contact direct cu piaţa, fapt ce acţionează

pozitiv atât în direcţia consolidării poziţiei producătorilor pe pieţele externe,

cât şi în direcţia adaptării mărfurilor fabricate la schimbările perpetue ale

consumatorilor;

- afacerea firmei se internaţionalizează, conducând la o diversificare a

activităţilor firmei.

Exportul şi importul direct în exclusivitate şi parţial cel prin reprezentare presupune

anumite limite:

- cheltuielile ocazionate de activitatea de export-import direct sunt relativ

consistente, ele putând fi acoperite începând cu un nivel considerabil de

mărfuri tranzacţionate;

- având în vedere caracterul de extraneitate al unei afaceri internaţionale, trebuie

să remarcăm că şi riscul aferent acesteia este pe măsură;

- este necesară înfiinţarea anumitor compartimente specializate în tranzacţii

externe fapt ce presupune antrenarea de cheltuieli suplimentare;

- flexibilitate mai redusă şi o mai slabă acoperire a pieţelor din punct de vedere

geografic.

Organizarea aparatului comercial ce vizează activitatea de export-import depinde

direct atât de mărimea întreprinderii exportatoare, cât şi de ponderea valorică a produselor

exportate în cifra de afaceri a respectivei întreprinderi.

B) Contrapartida

Concept, elemente pro şi contra

Specialiştii în domeniu apreciază că nu există o definiţie universal acceptată a

contrapartidei.

În sens restrâns, „în expresia sa cea mai sintetică, contrapartida constă în combinarea

unei tranzacţii de cumpărare cu una de vânzare”1. În sens larg, prin această operaţiune se

înţeleg toate formele de coordonare bilaterală a schimburilor dintre parteneri, inclusiv cele din

cadrul acţiunilor de cooperare economică internaţională.

Schimburile în contrapartidă determină diminuarea sau chiar eliminarea instrumentelor

de plată, care sunt substituite de livrările reciproce de mărfuri şi servicii adăugându-se în

multe cazuri o serie de aranjamente financiare. Scopul contrapartidei constă în egalizarea sau

echilibrarea, cel puţin parţială a cheltuielilor în valută făcute de către parteneri.

La baza operaţiunilor în contrapartidă se află cea mai veche formă a comerţului, trocul,

respectiv schimbul de marfă contra marfă, care a precedat apariţia banilor. Astăzi, vechiul

dicton latin din perioada de înflorire a trocului „îţi dau ca să-mi dai”, ce exprima necesitatea

achiziţionării de bunuri, a devenit în zilele noastre „îţi iau (cumpăr) ca să-mi iei”, evidenţiind

că în perioada contemporană este mai greu să vinzi decât să cumperi.

Cu toate controversele pe care le-au ridicat, schimburile comerciale în contrapartidă, s-au

impus în ultimele decenii ca o alternativă serioasă la operaţiunile de import-export

clasice.

O primă cauză o reprezintă criza datoriei mondiale ce a determinat greutăţi deosebite

în finanţarea importurilor.

Multe ţări, în special cele în curs de dezvoltare, pur şi simplu nu pot obţine creditul

comercial sau asistenţa financiară necesară pentru a putea plăti importurile dorite. Ţările

foarte îndatorate au început să utilizeze schimburile în contrapartidă pentru a menţine cel

puţin un slab aflux de produse. Mai mult, utilizarea schimburilor în contrapartidă permite o

reducere mascată a preţurilor care este greu de depistat, evitându-se sancţiunile impuse de

organismele internaţionale în aceste situaţii. În particular, pe pieţele de mărfuri pe care sunt

prezente înţelegerile de cartel, precum petrolul şi agricultura, acest avantaj poate fi foarte util

producătorului. De exemplu, folosind petrolul în contrapartidă cu echipament industrial, o

“reducere la negru” (prin folosirea unui preţ mai mare pentru produsele procurate) poate mări

cota de piaţă.

O a doua cauză pentru sporirea schimburilor în contrapartidă constă în faptul că multe

ţări răspund din nou favorabil noţiunii de schimburi bilaterale. Ghidându-se după expresia

1 Al. D. Albu, V. Ciurel - Contrapartida în relaţiile internaţionale, ASE, Bucureşti, 1991, p. 8.

“ajută-mă să te ajut”, preferă să deruleze schimburi în bunuri cu ţări ce reprezintă principalii

lor parteneri de afaceri.

Schimbul în contrapartidă este de asemenea, de multe ori văzut de către firme şi

naţiuni cu interese asemănătoare ca fiind un excelent mecanism de penetrare a noi pieţe.

Când un producător consideră că marketingul nu este punctul său forte, în special în zona

produselor ce se bucură de o competiţie internaţională puternică, vede schimbul în

contrapartidă ca fiindu-i folositor. De obicei, producătorul speră că partea ce primeşte

bunurile va deveni un nou distribuitor, deschizând noi canale internaţionale de marketing.

Schimbul în contrapartidă este foarte căutat în multe ţări cu economii enorme, dar

cu monedă slabă şi economie de piaţă slab dezvoltată precum China, CSI şi ţările din fostul

bloc de Est, dar şi de altele constrânse financiar, cum sunt cele din America de Sud şi lumea a

treia, angajarea în astfel de tranzacţii putând conduce la oportunităţi majore de creştere pentru

firmă.

În condiţiile creşterii competitivităţii pe pieţele mondiale, schimbul în contrapartidă

poate fi un mijloc bun de atragere de noi cumpărători. Furnizând produse însoţite de

serviciile aferente, vânzătorul în contrapartidă îşi diferenţiază efectiv produsele de cele ale

competitorilor.

Prin contrapartidă există posibilitatea diversificării mărfurilor ce se adresează unei

pieţe ţintă, cu consecinţe benefice asupra consumatorilor.

Contrapartida creează condiţiile derulării cooperării în producţie între state,

contribuind astfel şi la realizarea unui transfer de cunoştinţe tehnice şi tehnologie.

În fine, schimbul în contrapartidă poate da stabilitate vânzărilor pe termen lung.

Spre exemplu, dacă o firmă este legată de un contract privind schimbul în contrapartidă, va fi

nevoită să se aprovizioneze cu produsul respectiv de la un furnizor anume, fie că vrea sau nu.

Această stabilitate este în general foarte mult preţuită deoarece elimină, sau cel puţin reduce

marile oscilaţii ale cererii şi astfel permite o mai bună planificare. Prin urmare, schimbul în

contrapartidă, poate servi drept mecanism important în transferul riscurilor de la producător

spre un terţ.

În ciuda tuturor acestor avantaje aparente ale schimbului în contrapartidă, există

argumente economice puternice împotriva acestei activităţi. Acestea se bazează în

principal pe elemente de eficienţă. Aşa cum afirma Samuelson: “trebuie să existe o

coincidenţă a dorinţelor, astfel încât, în afară de cazul în care un croitor flămând se întâmplă

să găsească un fermier neîmbrăcat, care are atât mâncare, cât şi dorinţa de a avea o pereche

de pantaloni, nici unul nu poate face comerţ ”.

În mod cert, schimbul în contrapartidă face ca surplusurile dintr-o ţară să fie balansate

cu deficitele din alta, în locul echilibrării uzuale pe baze multilaterale, conturile trebuind

reglementate acum în relaţii bilaterale (ţară cu ţară) sau chiar tranzacţie cu tranzacţie. Sunt

cazuri, nu puţine la număr, când compensarea valorică a importurilor cu exporturile, este

dificilă putând genera în timp blocaje care afectează derularea operaţiunii în ansamblul său.

Comerţul se bazează pe abilitatea celor două părţi sau ţări de a cumpăra bunuri specifice una

de la alta, diminuându-se rolul concurenţei. Ca rezultat, pot fi tranzacţionate bunuri

necompetitive. În consecinţă, capacitatea ţărilor şi a industriilor lor de a se ajuta structural

pentru obţinerea unei producţii eficiente este scăzută. Aşadar, schimbul în contrapartidă poate

fi văzut ca un factor de erodare a calităţii, a eficienţei producţiei şi al scăderii consumului

mondial.

Cu toată această opoziţie bazată pe argumente economice, ţările şi companiile văd din

ce în ce mai mult schimburile în contrapartidă ca pe o alternativă ce poate fi periculoasă, însă

consideră că merită asumată.

Formele de manifestare ale contrapartidei:

- Compensaţiile

Compensaţiile (engl. compensations) reprezintă schimbul de marfă contra marfă, fără

utilizarea mijloacelor de plată. Valoarea importului este compensată, de regulă, integral de

valoarea exportului, baza juridică reprezentând-o un singur contract sau acord care se referă la

ambele operaţiuni. Funcţie de sfera de cuprindere. compensaţiile pot fi individuale sau

globale.

Compensaţiile individuale sunt tranzacţii comerciale derulate între firme individuale,

pe baza schimbului echivalent de mărfuri.

Compensaţiile globale vizează schimbul de mărfuri şi prestările de servicii desfăşurate

între grupuri de firme, ramuri economice sau economii naţionale în ansamblul lor. Aceste

operaţiuni le regăsim sub forma barterului şi clearingului.

În forma sa cea mai simplă, barterul este o tranzacţie comercială care constă în

schimbul de bunuri şi servicii de valoare egală, fără utilizarea banilor şi fără antrenarea în

relaţie a sistemului bancar şi de credit.

Schimburile barterale, fiind considerate compensaţii globale, sunt reglementate de

regulă pe baza acordurilor interguvernamentale ce prevăd mărfurile care fac obiectul

operaţiunii, raportul de schimb şi termenele de realizare.

Clearingul reprezintă o compensaţie globală, centralizată, a tuturor creanţelor şi

angajamentelor unei ţări faţă de altă ţară. Operaţiunile comerciale derulate între parteneri, se

efectuează fără transfer efectiv de numerar, prin înregistrarea lor în conturi deschise la băncile

desemnate.

Utilizarea clearingului este promovată de ţările posesoare ale unor monezi „slabe” şi

ale unor rezerve valutare reduse, acestea preferând compensaţiile reciproce de mărfuri şi

servicii. Prin clearing exportatorii unei ţări sunt plătiţi în monedă naţională, sumele respective

fiind achitate de importatorii aceleiaşi ţări pentru plata produselor importate din ţara în care s-

a făcut exportul şi cu care s-a perfectat un acord de clearing.

Trebuie subliniat că sunt o serie de elemente care diferenţiază clearingul de barter, cele

mai importante fiind:

acordul de clearing se încheie pentru o perioadă de 3-5 ani, pe când cel de barter

numai pentru un an;

plata celorlalţi participanţi (transportator, tranzitar etc.) la operaţiunea de clearing se

poate efectua şi în moneda de clearing, pe când la barter aceasta se face numai în

monedă convertibilă;

soldul anului precedent este preluat în anul următor când este vorba de clearing în

contrast cu barterul ce presupune o urmărire strictă a livrărilor, mai rar soldurile

putând fi echilibrate şi prin plata de devize liber convertibile.

- Operaţiunile paralele

Operaţiunile paralele (engl. countertrade) constau în schimburi reciproce de mărfuri şi

servicii bazate pe condiţionarea unui import de un export concomitent sau invers.

Spre deosebire de compensaţii, contravalorile celor două partizi de mărfuri nu trebuie

să fie egale. Ele sunt decontate în valută, utilizându-se modalităţile de plată obişnuite.

Operaţiunile paralele sunt întâlnite sub mai multe forme în tranzacţiile internaţionale:

contracumpărarea, cumpărările în avans, cumpărarea de produse rezultate etc.

C) Reexportul

Reexportul presupune cumpărarea unei mărfi în regim de import şi vânzarea ei în

regim de export în scopul obţinerii unei diferenţe între preţul de vânzare şi cel de cumpărare

care să asigure, pe lângă recuperarea cheltuielilor ocazionate de operaţiune, şi obţinerea unui

profit. Un alt obiectiv al reexportului îl reprezintă promovarea relaţiilor comerciale cu

anumite ţări. Baza juridică a operaţiunii este dată de existenţa a două contracte: unul de

import perfectat de reexportator cu exportatorul şi altul de export încheiat între reexportator şi

importator.

Pe lângă cele prezentate, reexportul mai poate avea şi următoarele motivaţii:

- Deblocarea unor acorduri de clearing în vederea extinderii relaţiilor comerciale

dintre ţările partenere;

- Facilitarea unor tranzacţii comerciale pe anumite fluxuri prohibite prin

embargouri şi alte măsuri restrictive de politică comercială;

- Stimularea exportului unor produse indigene, a căror calitate a fost în prealabil

sporită de unele importuri de completare;

- Importul în barter sau clearing poate fi continuat cu un export în valută

convertibilă;

- Importul unor cantităţi mari de mărfuri în scopul reducerii preţului unitar de

achiziţie, cantităţile respective depăşind capacitatea de absorbţie a pieţei

naţionale.

D) Lohnul

Lohn-ul are ca obiect prelucrarea materiilor prime, materialelor aparţinând uneia

dintre părţi (importatorul) de către cealaltă parte (exportatorul).

Operaţiunea se derulează pe bază de contract, firma care lansează comanda numindu-

se ordonator (importatorul), iar cea care realizează produsul numindu-se executant

(exportatorul).

Lohn-ul poate fi considerat la o primă vedere o variantă de reexport cu prelucrare,

fiind cunoscut şi sub denumirea de vânzare de manoperă, deoarece obiectul operaţiunii

constă, în principal în folosirea forţei de muncă ce aparţine executantului.

Dintr-o perspectivă evoluată, lohn-ul poate fi identificat cu producţia la comandă, ce

presupune că prelucrarea se face pe baza caietului de sarcini şi documentaţiei pusă la

dispoziţie de firma care livrează materialele (ordonatorul) şi care urmează să preia produsele.

În acest caz producţia este realizată de executant, în numele şi pe contul ordonatorului, care

desface produsul finit pe piaţa externă sub marca sa şi prin propriile reţele de distribuţie.

Lohn-ul întruneşte şi o serie din valenţele contrapartidei în măsura în care cele două

fluxuri de mărfuri sunt legate între ele.

Se identifică şi cu cooperarea, deoarece întreprinderea care dă comanda acordă

executantului asistenţă tehnică în vederea realizării producţiei, conlucrând în procesul

dezvoltării şi perfecţionării tehnologiei respective.

3.3.2. Transferul internaţional de tehnologie

Transferul de tehnologie, ca formă a tranzacţiilor internaţionale, reprezintă consecinţa

creşterii interdependenţelor economice dintre statele lumii şi a progresului tehnico-ştiinţific,

remarcându-se în economia contemporană ca un factor esenţial al creşterii economice.

Trebuie subliniat că odată cu modificările sistemelor politice şi economice ale Europei

Centrale şi de Est, rolul transferului de tehnologie s-a amplificat, devansând ca ritm mediu

anual de creştere comerţul internaţional cu mărfuri şi servicii.

Formele consacrate pe care le îmbracă transferul de tehnologie sunt: licenţierea,

franchisingul, asistenţa tehnică nebrevetată (know-how) şi activitatea de consulting-

engineering.

A) Licenţierea

Într-o accepţiune generală, licenţierea (engl. licensing) este operaţiunea comercială

prin care titularul unui drept de proprietate industrială transferă unei firme, toate drepturile de

utilizare a brevetului de invenţie, documentaţia tehnică, procedurile tehnice, schemele

operatorii de producţie, metodele de exploatare a maşinilor şi mărcile de fabrică şi comerţ,

procedurile de control a calităţii, programele de pregătire tehnică şi profesională, toate acestea

în schimbul unei sume de bani (redevenţă) stabilită prin contract. Mărimea redevenţei (engl.

royality) depinde în primul rând de estimarea profiturilor viitoare. Transferul activelor

intangibile, în speţă a licenţelor, este însoţit de alte servicii comerciale, printre care trebuie

evidenţiată asistenţa tehnică.

Contractul de licenţă exprimă acordul de voinţă al părţilor, referitor la transferul

dreptului de utilizare a brevetului şi, respectiv plata preţului, stabilind drepturile şi obligaţiile

reciproce.

Părţile contractante sunt reprezentate de licenţiar care este titularul dreptului de

proprietate industrială şi de licenţiat, respectiv beneficiarul exploatării dreptului de

proprietate industrială.

Controalele de licenţă pot viza fie tehnologia curentă, situaţie în care licenţiatul are

acces la tehnologia pe care o posedă licenţiarul, în momentul semnării contractului, fie

tehnologia curentă şi cea viitoare când licenţiatul are acces la tehnologia realizată de licenţiar

în domeniul specificat, pe toată durata valabilităţii contractului.

În funcţie de conţinutul drepturilor conferite de licenţa de brevet întâlnim:

Licenţa exclusivă, când licenţiarul acordă licenţiatului dreptul exclusiv de folosire a

invenţiei, renunţând la posibilitatea de a transmite aceleaşi drepturi terţilor sau de a

utiliza în interes propriu invenţia;

Licenţa simplă presupune că licenţiarul îşi rezervă dreptul de a acorda licenţa în cauză

şi altor beneficiari, existând şi posibilitatea de a folosi invenţia în scopuri proprii.

În anul 2008 sumele încasate ca redevenţe din operaţiunile de licenţiere s-au cifrat la

aproximativ 177 miliarde dolari SUA. Din această sumă firmele americane au încasat cel mai

mult fiind urmate la foarte mare distanţă de cele japoneze şi germane. De remarcat că, în cea

mai mare parte, transferul de tehnologie se desfăşoară în cadrul firmei, respectiv de la

societatea-mamă către filialele din străinătate. Astfel, firmele multinaţionale nu au nici o

reţinere în transferarea de tehnologie, deoarece acest proces nu se realizează în exteriorul lor.

B) Franchesingul internaţional

Franchisingul a cunoscut de-a lungul timpului o serie de definiţii în funcţie de

elementele care au fost considerate mai importante.

O definiţie relativ completă este aceea care consideră că franchisingul este o tehnică de

comercializare sau de distribuţie a produselor şi serviciilor prin care o firmă numită cedent

(franchizor) cedează unei persoane fizice sau juridice numită cesionar (francizat) dreptul sau

privilegiul (franciza) să facă afaceri într-un anumit mod, pe o anumită perioadă de timp şi

într-un loc determinat1.

Trebuie remarcată şi definiţia dată în România de legea nr. 79/1998, prin care a fost

adoptată Ordonanţa nr. 52/1997 privind regimul francizei. Conform acestei ordonanţe

„franchiza este un sistem de comercializare a produselor, serviciilor şi tehnologiilor, bazat pe

o colaborare strânsă şi continuă între persoane fizice şi juridice, independente din punct de

vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă unei alte persoane,

denumită beneficiar, dreptul de a exploata o afacere, un produs sau un serviciu”.

Federaţia Europeană de Franchising - care grupează Belgia, Franţa, Germania,

Norvegia, Suedia şi Ţările de jos, - defineşte franchisingul în Codul deontologic ca fiind ”un

sistem de comercializare a produselor şi/sau serviciilor, bazat pe o colaborare strânsă şi

continuă între întreprinderi distincte şi independente sub aspect juridic şi financiar (francizor

şi francizat)“.

O definiţie cu un grad de cuprindere ridicat, este cea formulată de Comisia Uniunii

Europene în Regulamentul nr. 4087/1988, conform căreia franchisingul este un ”ansamblu de

drepturi de proprietate industrială sau intelectuală privind mărci, firme, desene şi modele

industriale, drepturi de autor, know-how, brevete de invenţii sau inovaţii, destinate a fi

exploatate pentru vânzarea de produse şi prestarea de servicii către utilizatorii finali“.

Originile franchisingului se regăsesc în China asiatică unde, cu 200 de ani înainte de

Hristos, un negustor a format primul lanţ de magazine. Relaţii asemănătoare francizei au fost

stabilite şi între autorităţile locale chineze şi conducătorii de ricşe. Autorităţile locale dădeau

dreptul contra cost, conducătorilor de ricşe să utilizeze anumite drumuri în parcurgerea rutelor

stabilite.

Franchisingul provine din cuvântul francez ”franchise“ care înseamnă libertate,

permisiune. ”Franchisa“ a apărut în evul mediu, în secolele X-XII, prin acordarea de libertăţi

şi privilegii de către regii şi marii seniori, unor populaţii sau colectivităţi bine definite.

Privilegiul se referea la colectarea taxelor locale, organizarea târgurilor, editarea de cărţi şi

producerea de băuturi alcoolice, adică la monopolul statului într-un domeniu de activitate.

Metamorfoza comercială a conceptului s-a produs mult mai târziu (secolul XVIII) în Franţa

şi Marea Britanie”.

Un exemplu clasic de distribuţie în franciză, mai apropiat de zilele noastre, a fost cel

utilizat în jurul anului 1850 de Isac Singer pentru a vinde maşinile de cusut pe care le

inventase. Singer se confrunta, pe de o parte cu lipsa de experienţă a cumpărătorilor în

utilizarea maşinilor de cusut, iar pe de altă parte cu lipsa de capital pentru mărirea capacităţii

de fabricaţie. Astfel, firma Singer Sewing Machine a decis să-şi vândă maşinile de cusut prin

distribuitori pe baza contractului de franciză. Distribuitorii aveau sarcina să îi instruiască pe

consumatori în privinţa folosirii maşinilor de cusut. Iniţiativa a avut succes, sistemul

extinzându-se rapid în Europa.

La începutul secolului XX fabricanţii de automobile au iniţiat şi dezvoltat un sistem,

care urmărea, pe de o parte, să le asigure controlul permanent asupra vânzărilor, iar pe de altă

parte să înlăture unele neajunsuri legate de: lipsa de capital, personal şi timp pentru a crea noi

centre de desfacere; greutăţi în rezolvarea unor probleme de service post vânzare sau de

reparaţii etc. General Motors a fost printre primii producători de autoturisme care a apelat la

sistemul de vânzare pe bază de franciză.

Aplicarea noilor tehnologii, la începutul secolului trecut, în sectorul manufacturier din

SUA a condus la creşterea substanţială a productivităţii muncii, cu implicaţii directe asupra

obţinerii unor producţii în masă. Probleme complexe au apărut în legătură cu vânzarea şi

distribuţia mărfurilor care erau din ce în ce mai abundente. Sistemele utilizate până atunci în

1 A. Puiu - Management în afacerile economice internaţionale, Bucureşti, 1992, p. 311.

vânzarea şi distribuţia produselor s-au dovedit a fi ineficiente. Soluţia pentru producători a

reprezentat-o la acea dată selectarea de francizaţi competenţi cărora le-a fost acordată

exclusivitate teritorială. Francizaţii trebuiau să aibă experienţă în domeniu şi nu erau pregătiţi

prin cursuri de formare profesională, prin acordarea de asistenţă etc., astfel că succesul

afacerii nu era garantat într-un procent substanţial. Western auto, în anul 1909, a acordat prin

finanţare din propriile fonduri pentru prima dată servicii francizaţilor referitoare la: alegerea şi

amenajarea locaţiei, pregătirea personalului, asistenţă tehnică etc.

După cel de-al doilea război mondial afacerile în franciză s-au dezvoltat în progresie

geometrică în SUA. Spre exemplu, în intervalul 1950-1960, McDonald's a deschis 1000 de

restaurante. Cum era firesc într-un domeniu în plină expansiune au apărut şi activităţi prin

care s-a încercat excrocarea unor francizaţi prin concesionarea unor procedee inexistente. Din

acest motiv, în anii '80 în SUA a fost adoptată o legislaţie riguroasă menită să prevină

acţiunile de excrocare în acest domeniu.

Tranzacţiile tip franciză, odată cu trecerea timpului, au început să fie reglementate de

asociaţiile de profil din diferite ţări. Această perioadă, debutează în anii 50 în SUA şi în anii

60 în Europa Occidentală o dată cu extinderea francizei în sfera serviciilor, în special al celor

de tipul restaurantelor fast-food sau a celor de întreţinere a caselor şi automobilelor etc. A fost

instituţionalizată necesitatea existenţei unui contract de transmitere a dreptului de utilizare a

numelui, mărcii comerciale, emblemei cedentului pe o perioadă de timp stabilită şi pe un

teritoriu delimitat. Aşa-zisul Manual operaţional trebuie să conţină toate prevederile ce

trebuie respectate cu stricteţe de cesionar. Acesta este oferit cesionarului după finalizarea

negocierilor şi încheierea contractului.

Practica a evidenţiat existenţa a două mari categorii de francize. Prima este franciza de

produse sau de marcă – brand, când francizorul vinde francizatului dreptul de utilizare a

numelui sau mărcii. Cea de-a doua este afacerea în format franciză, care presupune stabilirea

unor legături mai ample între cei doi parteneri, cu referire la: alegerea şi amenajarea locaţiei,

pregătirea francizatului şi a personalului desemnat de acesta, furnizarea produselor,

întocmirea planurilor de marketing, acordarea de asistenţă francizatului pentru obţinerea

sumelor începerii afacerii.

C) Comerţul internaţional cu asistenţă tehnică nebrevetată sau nebrevetabilă

(know-how, savoir faire)

Conceptul de know-how a început să fie folosit în SUA la începutul secolului trecut,

căpătând semnificaţia prezentă în anii ’50 în SUA şi în Marea Britanie.

Know-how-ul reprezintă un ansamblu de cunoştinţe tehnice, experienţă, abilitate

tehnică etc., care ulterior pot fi brevetate. Acesta se referă la producerea, funcţionarea ori

comercializarea unor produse sau la elaborarea unor tehnologii ori procedee tehnice.

Orientarea către know-how, în detrimentul brevetelor de invenţie este determinată, în

multe cazuri, de procedura complexă şi costisitoare pe care o presupune înregistrarea

invenţiilor şi emiterea brevetelor.

Elementele know-how-ului se pot grupa în patru categorii: abilitate tehnică, experienţă

tehnică, cunoştinţe tehnice şi procedee1.

D) Activitatea de consulting – engineering

Amploarea pe care a cunoscut-o comerţul mondial cu maşini, utilaje şi instalaţii

complexe, a presupus rezolvarea unor probleme tehnice de natură practică, care a necesitat

1 Popescu T., Dreptul comerţului internaţional, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1976, p. 380-390

elaborarea unor studii, proiecte etc. În acest context a apărut activitatea de consulting –

engineering.

Exportul de consulting-engineering presupune prestarea pentru un partener străin,

de către o firmă specializată, a unui complex de activităţi pentru realizarea unui obiectiv

economic, activităţile fiind concretizate în servicii intelectuale (proiecte, planuri, desene) şi în

organizarea, coordonarea executării lucrărilor de construcţii-montaj.

Consultingul poate fi definit drept ansamblul de servicii prestate de către persoane

fizice sau juridice (firme) specializate, în scopul alegerii soluţiilor cele mai adecvate şi

eficiente pentru realizarea unor obiective sau desfăşurarea anumitor activităţi economice şi

sociale1.

La rândul său, engineeringul, conform aceleiaşi surse de documentare, este o

activitate legată, de obicei, de consulting şi constă în elaborarea, la cererea clienţilor, de

proiecte complexe de investiţii, întocmirea de studii tehnico-economice (studii de

fezabilitate), cu indicarea eventuală a potenţialilor furnizori, a anumitor maşini sau grupe de

maşini necesare procesului tehnologic, acordarea de consultaţii tehnice legate de cumpărarea

unor licenţe, formularea condiţiilor tehnice ale contractului şi chiar negocierea contractelor în

numele firmei ordonatoare, precum şi acordarea de asistenţă tehnică (la cerere) în timpul

realizării investiţiei.

De remarcat că activitatea de engineering este relativ nou apărută pe plan extern, de

multe ori fiind confundată, datorită etimologiei, cu termenul de inginer.

Progresul tehnico-ştiinţific contemporan şi-a pus amprenta asupra factorilor de

producţie, generând în acelaşi timp creşterea complexităţii activităţilor manageriale. S-au

creat astfel premisele unificării celor două activităţi.

Consulting-engineering-ul poate fi definit ca un serviciu de natură intelectuală, ce

vizează realizarea de studii, proiecte, asistenţă tehnică în supravegherea şi controlul realizării

unui obiectiv investiţional2.

Activitatea de consulting-engineering comportă, pe parcursul derulării ei (de la

conturarea concepţiei până la punerea în funcţiune a unei instalaţii industriale) executarea mai

multor seturi de prestaţii, şi anume: întocmirea de studii pentru fundamentarea tehnico-

economică, aprecierea oportunităţii şi a posibilităţilor de realizare, stabilirea amplasamentelor,

asigurarea resurselor energetice şi de materii prime, a căilor de comunicaţie şi a celor de

acces, a forţei de muncă; alegerea procesului tehnologic, întocmirea unor studii de piaţă,

organizarea obiectivului sub toate aspectele sale; întocmirea unor studii şi lucrări de

proiectare preliminare, proiecte generale, proiecte şi desene de execuţie etc.; întocmirea

caietelor de sarcini şi a listelor pentru furnizarea materialelor şi a echipamentelor; analiza

ofertelor primite şi lansarea comenzilor; încheierea contractelor cu furnizorii, antreprenorii

etc; coordonarea, conducerea şi supravegherea lucrărilor de construcţii-montaj, a furnizorilor

de echipamente, instruirea personalului, efectuarea de încercări, de recepţii etc.

3.3.3. Investiţiile directe efectuate în străinătate

Principalii furnizorii de investiţii străine directe, sunt de departe firmele

multinaţionale. Investiţia străină directă în opoziţie cu cea de portofoliu se materializează în

bunuri palpabile, cum ar fi: hale de fabricaţie, utilaje, echipamente, clădiri administrative etc.

Investiţiile industriale care implică eforturi legate de implementarea tehnologiilor, de

procurarea echipamentelor, de pregătirea personalului, implică pierderi semnificative în cazul

1 G. Marin, A. Puiu - Dicţionar de REI, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 182. 2 L. Chirică - Managementul transferului internaţional de tehnologie, Ed. ALL, Bucureşti, 1999, p. 58.

când sunt abandonate, acest fapt fiind mult diminuat când e vorba de investiţii în domeniul

serviciilor.

Fluctuaţiile cursurilor valutare, reglementările restrictive privind plăţile în străinătate

şi exproprierile abuzive efectuate de guvernele din ţările gazdă reprezintă principalele riscuri

cu care se confruntă un investitor străin.

Posibilităţile concrete, pe care le are o firmă multinaţională de a realiza ISD, se

rezumă la:

• Înfiinţarea de filiale proprii în alte ţări. Societatea-mamă deţine cel puţin 50%

din capitalul filialei, integrând activitatea acesteia din urmă în lanţul productiv

general. Scopul implantării de filiale în străinătate îl reprezintă diminuarea

costurilor, ce se reflectă evident în sporirea eficienţei economice. Nu trebuie

uitat însă efortul investiţional major ce trebuie întreprins şi faptul că noua

filială va opera într-un mediu cultural diferit de cel al firmei-mamă, implicând

o anumită perioadă de timp pentru acomodare.

• Achiziţionarea unor firme existente sau a unui număr mare de acţiuni care să

permită controlul asupra respectivelor firme. Această procedură este agreată

mai ales de firmele multinaţionale ce doresc să se extindă rapid. Preluarea şi

fuziunea reprezintă cele două modalităţi pe care le poate îmbrăca procesul de

achiziţie al unei firme. Preluarea constă în dobândirea de către firma

multinaţională a unui pachet de acţiuni de la o societate comercială, care să-i

permită impunerea deciziilor pe care le doreşte. Preluările pot fi prieteneşti,

când între cele două firme se încheie un acord în acest sens, sau ostile, când

unii acţionari şi/sau conducerea firmei care urmează să fie preluată nu doreşte

acest lucru. Preluările ostile au loc şi atunci când conducerea nu este în

cunoştinţă de cauză cu activităţile derulate în acest scop. Este vorba în cele mai

multe cazuri de preluări succesive de pachete mici de activităţile ale firmei

vizate. Fuziunea constă în reunirea a două sau mai multe societăţi comerciale

într-o firmă care deţine patrimoniile tuturor. Fuziunea prin contopire presupune

unirea patrimoniilor a două sau mai multor societăţi comerciale care, în urma

acestui demers, îşi încetează activitatea. Astfel ia naştere o nouă societate

diferită de cele iniţiale. Fuziunea prin absorţie constă în preluarea de către

societatea absorbantă a patrimoniului societăţii absorbite.

• Participarea la înfiinţarea de societăţi mixte cu parteneri locali. Societatea

mixtă a reprezentat în plan internaţional o formă de cooperare economică şi

tehnico-ştiinţifică încă din anii '60. Partenerii unei societăţi mixte

participă nemijlocit la administrarea acesteia, stabilind între ei relaţii de

colaborare pentru o perioadă consistentă de timp. Societatea mixtă este o

persoană juridică înregistrată într-o anumită ţară, supunându-se legislaţiei

naţionale respective.

Pătrunderea pe o piaţă externă poate fi facilitată prin intrarea într-un parteneriat

cu o firmă din ţara gazdă. Situaţia este recomandată fie când este vorba de o

piaţă puternic controlată de guvernul ţării gazdă, fie când birocraţia pe piaţa

externă respectivă generează blocaje greu de trecut.

În primul caz putem da ca exemplu Sri Lanka care îngrădea accesul firmelor

străine la derularea operaţiunilor de comerţ intern, iar în cel de al doilea caz

putem avea în vedere China, ţară caracterizată printr-o birocraţie excesivă.

Strategia de pătrundere a firmei Unilever pe piaţa îngheţatei din China a vizat

formarea unei societăţii mixte cu un partener local aflat în proprietatea statului

chinez, fapt ce i-a permis construirea unei fabrici de îngheţată în mai puţin de

un an. Ajutorul partenerului chinez a fost indispensabil în obţinerea avizelor

necesare realizării obiectivului de investiţii.

Pe de altă parte coexistenţa într-o societate mixtă poate genera şi tensiuni între

parteneri cu privire la politicile promovate. Un partener ar putea considera

prioritară împărţirea profitului între acţionari, celălalt ţi-ar putea să dorească

reinvestirea profitului.

Marile întreprinderi care au o activitate internaţională mai mult decât semnificativă

sunt puse în situaţia să gestioneze operaţii de o complexitate remarcabilă. A vinde anumite

produse clienţilor repartizaţi în lumea întreagă presupune înfiinţarea unei adevărate reţele în

străinătate (sucursale, filiale, birouri), care determină multinaţionalele să creeze o divizie

internaţională ce are rolul de a coordona activităţile internaţionale. Această divizie este

localizată în ţara în care se regăseşte sediul firmei.

Filiala (subsidiary) firmei în străinătate este o persoană juridică independentă de firma

mamă, care cumpără de la aceasta din urmă produse destinate pieţei gazdă, în vederea

vânzării. Se supune legislaţiei şi sistemului de impozitare din ţara în care a fost constituită.

Are buget de venituri şi cheltuieli propriu. Sub îndrumarea şi controlul firmei-mamă, filiala

administrează comenzile şi livrările, acţionează pentru recuperarea creanţelor, asigură

serviciile post vânzare.

Sucursala (branch) este o unitate economică înfiinţată în străinătate din iniţiativa şi cu

fondurile firmei-mamă. Neavând personalitate juridică proprie, sucursala face parte din

structura organizatorică a firmei-mamă, ultima deţinând şi calitatea de subiect de drept.

Sucursala creată în străinătate are aceeaşi naţionalitate cu firma-mamă – în funcţie de ţara

unde aceasta din urmă are sediul central – fiind supusă legilor ţării de care aparţine firma-

mamă cât şi legilor ţării gazdă. Sucursala promovează politica comercială a societăţii-mamă

pe piaţa de desfacere, întreţine relaţii comerciale şi financiare cu diferiţi parteneri, putând

încheia contracte conform împuternicirilor primite, se ocupă cu derularea operaţiunilor de

export-import cuprinse în aria ei de activitate.

Biroul comercial este un compartiment al firmei-mamă creat în ţara de destinaţie. Nu

are personalitate juridică, iar principalele sale responsabilităţi se referă la: asigurarea unui flux

informaţional de pe piaţa de desfacere către firma-mamă care să contribuie la fundamentarea

strategiei de export; promovarea produselor pe piaţa externă; stabilirea de contacte cu clienţii

şi ulterior sprijinirea acţiunilor de negociere; îndrumarea şi controlarea activităţilor de

asistenţă tehnică şi service post-vânzare.

Capitolul 4. MANAGERII ÎN CONTEXTUL INTERNAŢIONALIZĂRII

ACTIVITĂŢII

4.1.1. Sfera de cuprindere a activităţii managerilor internaţionali şi trăsăturile acestora

Activitatea internaţională a unui manager este mai mult sau mai puţin complexă, în

funcţie de firma pe care o administrează. Pe de o parte putem avea în vedere firme de

dimensiuni mici şi eventual medii care îşi desfăşoară cu precădere activitatea pe piaţa externă

având totodată şi o serie de preocupări legate de exporturile sau investiţiile productive din alte

ţări, iar pe de altă parte putem vorbi de firmele multinaţionale care sunt agenţii economici

deosebit de puternici şi cu o cvasiprezenţă în afacerile internaţionale.

Experienţa demonstrează că internaţionalizarea activităţii firmei se face treptat. În

sfera managerului internaţional include toate activităţile decizionale, de la primele exporturi

care sunt rare şi întâmplătoare şi până la constituirea de filiale productive sau de distribuţie în

străinătate. Astfel managementul firmelor multinaţionale nu poate fi identic cu managementul

internaţional. Relaţia este ca de la o parte la un întreg. Managementul firmelor multinaţionale

vizează strict gestionarea activităţii acestor agenţi economici globali.

Desemnarea managerilor internaţionali reprezintă un proces de importanţă

covârşitoare având în vedere impactul pe care deciziile acestora îl au. Un manager

internaţional competitiv trebuie să dea dovadă de o serie de trăsături morale şi de caracter,

precum şi de o bună pregătire de specialitate. Sunt vizate, în general, următoarele trăsături:

a) Capacitatea de a alege şi de a pune în practică strategii care să ţină cont de diversitatea

şi complexitatea mediului internaţional atât sub aspect economic cât şi sub aspect

cultural.

b) Abilitatea de a comunica într-un mediu intercultural, având în vedere multitudinea de

obstacole (neînţelegerea corectă a semnificaţiei anumitor expresii în limba ţării gazdă,

dialogul uneori greoi cu persoane care au alte tradiţii sau obiceiuri etc.) ce pot

intervenii în acest proces. Este necesar cunoaşterea foarte bine a limbii engleze şi a

limbii ţării gazdă.

c) Să dea dovadă, pe lângă o bună pregătire de specialitate şi de însuşiri deosebite de

personalitate (curaj, prezenţă de spirit, imaginaţie, farmec, calm, integritate,

capacitatea de a se adopta la situaţii neprevăzute, ambiţie, rezistenţă la stres etc.).

d) Conştientizarea importanţei sarcinilor încredinţate în străinătate şi pe cât posibil

identificarea cu acestea, managerii internaţionali identificând de multe ori în

subconştientul lor activitatea pe care o desfăşoară cu acţiunile de misionariat.

e) Abilitatea de a lua decizii în condiţii de instabilitate pe pieţele de mărfuri, pe pieţele

valutare etc. având în vedere ca riscurile pe pieţele externe sunt de cele mai multe ori,

mai mari decât pe pieţele interne. Managerii internaţionali pentru a diminua riscul şi

efectele concurenţei pe pieţele externe, apelează uneori la alianţe strategice.

f) Identificarea managerilor internaţionali cu calitatea de leaderi atât sub aspectul

performanţei în procesul decizional, cât şi sub aspectul influenţei pozitive exercitate

asupra personalului pe care îl conduce.

4.2. Managerii internaţionali şi şocul cultural

4.2.1. Aspecte generale cu privire la şocul cultural

Atât din punct de vedere numeric, cât şi din punct de vedere valoric afacerile

internaţionale au cunoscut în ultimele două decenii cea mai puternică creştere din istorie.

Firmele multinaţionale pot derula afaceri în orice zonă de pe glob. Expansiunea internaţională

pentru a fi eficientă presupune trimiterea în străinătate a unor persoane capabile să facă faţă

atât cerinţelor tehnice implicate de activitatea în cauză, cât şi particularităţilor impuse de un

nou mediu cultural.

Şocul cultural constă în suferinţele cauzate unei persoane de trecerea de la propria

cultură la o cultură diferită de aceasta. Apar neînţelegeri legate de comunicare, tradiţii,

sisteme de valori proprii culturii ţării gazdă.

Eşecul persoanelor trimise să lucreze în străinătate este concretizat prin întoarcerea

acestora în ţara de origine înainte de expirarea termenului stabilit. Acest fapt nu se datorează

incompetenţei tehnice sau profesionale, ci şocului cultural, persoanele neputându-se adapta

stilului de viaţă specific altei culturi. Firmele multinaţionale acordă atenţie deosebită selectării

şi pregătirii personalului ce va fi trimis în străinătate, deoarece eşecul în acest domeniu este

destul de costisitor. Pe lângă pierderea de oportunităţi determinată de neadaptarea

personalului în străinătate, firmele multinaţionale cheltuiesc, în medie, pentru pregătirea,

mutarea şi acomodarea unui angajat în străinătate, aproximativ 250000 de dolari USA.

Studiile statistice arată că rata întoarcerii din străinătate înainte de termen este de 40% pentru

managerii care nu au fost supuşi unor studii legate de adaptabilitate şi care nu au fost incluşi

în programe de orientare culturală. Media a scăzut la 25% atunci când firmele au întreprins

programe de orientare culturală, şi la numai 10% în situaţia în care firmele pe lângă

programele de orientare au vizat şi problemele ridicate de adaptabilitate. Rata de eşec este mai

mult decât dublă pentru managerii americani implantaţi în străinătate, comparativ cu cea

înregistrată de ţările europene şi de Japonia.

În general, şocul cultural presupune parcurgerea a cinci stadii: euforia iniţială,

dezamăgirea, ajustarea, acceptarea şi reintegrarea.

Firmele multinaţionale întreprind o serie de acţiuni pentru amortizarea şocului cultural,

cele mai importante fiind: recrutarea şi selectarea personalului care urmează să lucreze în

străinătate, pregătirea managerilor internaţionali, motivarea personalului, pregătirea

repatrierii.

4.2.2. Recrutarea şi selectarea personalului

Realizarea unor afaceri de succes pe pieţele externe depinde în mare măsură de modul

în care firma recrutează şi selectează personalul ce urmează a se deplasa în străinătate pentru a

lucra.

Conform lui Raymond J. Stone, pentru ca un manager internaţional să se bucure de

succes trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe, cele mai importante fiind: capacitatea de

adaptare, aptitudini tehnice, adaptabilitatea familiei, aptitudini sociale, motivaţie şi dorinţă,

experienţa internaţională, înţelegerea culturii ţării gazdă, studii academice, aptitudini pentru

limbile străine, înţelegerea culturii ţării mamă.

Companiile occidentale recurg de multe ori la recrutări din cadrul universităţilor,

vizând persoane competente lingvistic şi cu experienţă internaţională, adică persoane care se

pot adapta uşor altei culturi.

Din punct de vedere geografic o firmă internaţională dispune de trei surse posibile de

recrutare.

O primă sursă este cea locală, respectiv ţara unde este înregistrată şi funcţionează

filiala firmei internaţionale. În condiţiile creşterii dinamismului schimburilor pe piaţa gazdă,

selecţia unor manageri locali este cea mai recomandată soluţie. Managerii locali sunt deprinşi

cu condiţiile mediului din propria ţară şi ca atare, sub acest aspect, pot interpreta corect

situaţiile apărute. Firma internaţională nu mai este nevoită să întreţină, în străinătate, un corp

managerial numeros provenit din ţara unde îşi are sediul central, realizând semnificative

economii la capitolul cheltuieli de personal. Prin angajarea managerilor locali firma

internaţională, are ocazia să descopere unele persoane cu abilităţi în domeniu pe care poate nu

le-ar întâlni în propria ţară, satisfăcând totodată şi interesul ţării gazdă cu privire la

promovarea propriilor cetăţeni. Sub aspect cultural, prin prisma faptului că managerii locali

au primit o educaţie şi o parte din pregătirea profesională la o manieră diferită de cea

asigurată în ţara de origine a firmei, există riscul ca atât controlul, cât şi coordonarea globală

să fie afectate.

Recrutarea internă prezintă avantajul că toţi candidaţii cunosc modul de operare şi

cultura firmei internaţionale. Opţiunea pentru managerii originari din ţara unde firma

internaţională îşi are sediul depinde de: natura domeniului de activitate, stadiul ciclului de

viaţă al produsului, disponibilitatea de manageri din alte surse etc. În prezent, numărul de

astfel de manageri care lucrează în străinătate este mai mare în domeniul serviciilor,

comparativ cu sectorul manufacturier.

Una dintre sursele principale ale avantajului competitiv al marilor companii

multinaţionale constă în posibilitatea lor de a recruta personal din toate zonele lumii.

Folosirea de manageri dintr-o a treia ţară ţine de strategia firmelor care s-au orientat către o

filozofie globală. Un exemplu, în această directie, îl reprezintă concernul olandez din

domeniul electronicii, Philips, care a promovat manageri dintr-o a treia ţară în filialele sale

din străinătate. Aceştia fiind manageri de carieră care, de regulă, sunt transferaţi la conducerea

noilor unităţi ce se deschid în ţări cu afinităţi culturale apropiate.

Criterii de selecţie ale managerilor pentru misiuni în străinătate

Competenţă Adaptabilitate Caracteristici personale

Cunoştinţe

specifice

Abilităţi de

conducător

Experienţă,

performanţe

anterioare

Zona de

expertiză

Limbă

Interesul pentru muncă în străinătate

Abilităţi relaţionale

Accentul cultural

Aprecierea noilor stiluri manageriale

Aprecierea despre constrângerile mediului

Adaptabilitatea firmei

Vârstă

Educaţie

Sex

Sănătate

Stare civilă

Sociabilitate

Un manager care lucrează în străinătate, are probleme mai multe şi mai complexe de

rezolvat în comparaţie cu un manager care-şi desfăşoară activitatea în propria ţară. Managerul

internaţional conduce activitatea în condiţiile unei mai mari independenţe.

Pentru a-şi desfăşura activitatea în străinătate un manager trebuie să fie superior

concurenţilor locali. El trebuie să aibă o experienţă solidă şi să facă dovada unor bune

performanţe anterioare.

În procesul de selectare se acordă atenţie deosebită cunoştinţelor culturale pe care le

deţin candidaţii. Este esenţial, ca managerul ce va lucra într-o altă ţară să cunoască limba

acesteia. Sigur, el poate apela la interpreţi, dar nu poate afirma că are un control total asupra

activităţii pe care o coordonează. Majoritatea managerilor japonezi care operează în filialele

înfiinţate în SUA vorbesc engleza, pe când puţini dintre americanii care reprezintă firmele

naţionale în Japonia, vorbesc japoneza. Managerii care vor lucra într-o ţară străină trebuie să

cunoască anumite aspecte legate de: modul în care guvernul local se implică în afaceri, modul

de operare în piaţa locală, importanţa sărbătorilor în contextul vieţii socio-economice locale.

Managerii internaţionali trebuie să facă dovada unei bune adaptabilităţi la condiţiile

culturale din ţara gazdă. Ei trebuie să manifeste o atitudine pozitivă şi flexibilă la schimbări,

trecând de la elemente faptice ale noii culturi, la elemente interpretative ale acesteia,

încercând ca prin acest proces să se integreze cât mai bine în mediul local.

Nu trebuie neglijate probleme legate de familia managerului. Spre exemplu, o firmă

din SUA, a angajat manageri americani la o filială din Italia. Soţia unuia dintre manageri a

avut probleme de adaptare în noua ţară. Ea a reuşit să inducă această stare şi în mintea

celorlalte soţii de manageri. Situaţia creată a condus după un timp la repatrierea înainte de

termen a managerilor americani ale căror soţii au manifestat greutăţi de adaptare.

4.2.3. Pregătirea managerilor internaţionali

Programul de pregătire a managerilor ce urmează a lucra în străinătate durează în cele

mai multe cazuri luni de zile. Este important ca din start să stabilim diferenţele dintre ceea ce

fac managerii în prezent şi ceea ce urmează să facă în viitor.

Managerii internaţionali se văd puşi în faţa unor greutăţi legate de necunoaşterea unei

limbi străine adecvate, şi a altor elemente de culturalitate care să asigure eficienţă actului

decizional. Un studiu UNESCO asupra unor elevi de 10-14 ani din ţări diferite a plasat SUA

aproape de ultimul loc în înţelegerea culturilor străine, afirmaţie susţinută de faptul că 61%

din şcolile care vizează pregătirea în afacerile internaţionale nu au inclus în programul de

studiu discipline care să abordeze interculturalitatea în viaţa economică. Cu toată rigurozitatea

acordată actului de selecţie, între 30-50% din managerii internaţionali nu s-au ridicat la

nivelul pretenţiilor, cauza principală constând în neadaptarea acestora la noile condiţii de viaţă

şi muncă.

Specialiştii în domeniu consideră că sunt necesare două etape în programul de

pregătire al viitorului manager internaţional. O primă etapă se derulează înaintea plecării şi pe

lângă manager poate fi vizată şi familia, iar cea de-a doua etapă are loc în ţara gazdă.

Experienţa practică a demonstrat necesitatea unei a treia etape de pregătire cu scopul de a

uşura revenirea în ţara de origine.

Primul aspect pe care firma, care are nevoie de un manager internaţional, trebuie să îl

aibă în vedere este procesul de selecţie. În această fază se pot elimina multe din problemele

care ar trebui rezolvate ulterior, motiv pentru care interviurile la care este supus candidatul

vor fi atent elaborate. Odată aleasă persoana se determină atributele care îi lipsesc, scopul

fiind întocmirea unui proces de pregătire complex şi eficient. Din studiul realizat de Rosalie

Tung asupra mai multor firme din Europa, SUA şi Japonia, se cristalizează şase categorii mari

de probleme de pregătire şi anume:

1. Informări generale în cadrul unor seminarii sau work-shopuri cu privire la zona

geografică, climă, sistemul de învăţământ, condiţiile de cazare, reţele de magazine,

etc.;

2. Programe de orientare culturală pentru perceperea şi evaluarea corectă a valorilor şi

normelor culturale din ţara gazdă;

3. Programe de asimilare a culturii, ce presupun simularea unor situaţii în care s-ar putea

afla managerul internaţional care intră în contact cu noul mediu cultural;

4. Cursuri de învăţare a limbii străine respective;

5. Programe ce urmăresc dezvoltarea flexibilităţi în atitudini;

6. Programe cu caracter pragmatic, de experimentare, concretizate prin întreprinderea

unor călătorii în ţara gazdă, intrându-se în contact direct cu mediul de acolo.

În urma studiului întreprins, Tung a constatat că 69% din firmele europene cercetate

derulează asemenea programe, fiind urmate de cele asiatice cu 57% şi de cele americane cu

numai 32%. Aceasta explică numărul mare de eşecuri trecute în contul companiilor

multinaţionale americane. Firmele chestionate au acordat o atenţie deosebită învăţării

limbii ţării gazdă urmată de cunoaşterea mediului şi de orientarea culturală, aşa cum reiese

din tabelul următor.

Frecvenţa programelor de pregătire în companii

americane, japoneze şi europene

Programele de

Pregătire

Categoria postului

de manager

general

Şef de

departament

Personal operativ

U.S. Eur Jap U.S. Eur Jap U.S. Eur Jap

Cunoaşterea mediului

52

57

67

54

52

57

31

38

67

Orientare culturală

42

55

14

41

52

14

24

28

24

Asimilare culturală

10

21

14

10

17

14

9

14

19

Pregătire lb. Străine

60

76

52

59

72

57

24

48

76

Antrenare flexibilitate

3

3

0

1

3

0

0

3

5

Experimentare 6 28 14 6 24 10 1 7 24

Sursa: Rosalie Tung „Selection and Training Procedures of U.S., European and

Japanese Multinationals”, California Management Review, Fall, 1982, p. 66.

O metodă de pregătire eficientă, utilizată mai ales atunci când managerul trebuie trimis

cu rapiditate la post în străinătate, este cea cunoscută sub numele de ameliorator cultural.

Acesta este un program în care cei care sunt antrenaţi trebuie să aleagă una dintre variantele

de interpretare a unei situaţii specifice.

La numai 7 ani de la cercetările lui Tung, a fost conceput de Ronen în 1989 un alt

model, bazat pe cinci programe de pregătire aşa, cum rezultă din tabelul nr. 21.

Tehnici de pregătire

Metoda Tehnici Scop

Pregătire

profesională

Lecturi

Casete video, audio

Filme

Studierea mediului, a operaţiilor

companiei şi a instituţiilor ţării gazdă

Pregătire

culturală

Asimilatorul cultural

Simulări

Studii de caz

Dobândirea unor noţiuni de cultură

generală, a unor aptitudini de negociere

specifice; reduce etnocentrismul

Pregătire

afectivă

Comunicare efectivă

Comunicări în grup

Dobândirea încrederii în sine, a

aptitudinilor de comunicare, a

aptitudinii de a asculta, a empatiei

Experienţe

practice

Întâlniri cu foşti

manageri expatriaţi

Aflarea obiceiurilor, a valorilor,

credinţelor, a limbajului nonverbal

Legături cu familii din

ţara gazdă

Învăţarea

limbii ţării

gazdă

Ore de studiu

Casete

Dobândirea posibilităţii de comunicare

directă

Sursa: S. Ronen, „Training the International Assignee”, Training and Career

Development, Ed. I. Goldstein, 1989, p. 430.

Atunci când situaţia o impune în urma procesului de selecţie poate fi desemnată pentru

conducerea unei filiale în străinătate o persoană din ţara gazdă. Viitorul manager va intra în

contact cu o cultură nouă, cea a companiei multinaţionale. Şi într-o astfel de situaţie

pregătirea este importantă, putându-se desfăşura în cadrul filialei sau la sediul societăţii

mamă.

Realizările în tehnologia comunicaţiei, oportunităţile în domeniul educaţiei

interculturale oferite de universităţi, extinderea reţelelor de calculatoare conduc la creşterea

eficienţei pregătirii multiculturale, reducându-se cu 30% timpul afectat acestui proces,

comparativ cu utilizarea metodelor tradiţionale.

4.2.4. Motivarea şi pregătirea repatrieri managerilor internaţionali

Recompensele managerilor trimişi să lucreze în străinătate, pe lângă salariu, includ

indemnizaţii pentru cazare, utilităţi, muncă în condiţii grele. Tot din banii firmei sunt

suportate cheltuielile legate de plata şoferului, întreţinerea maşinii de serviciu, plata taxei de

membru într-un club etc. Practic, firma trebuie să compenseze disconfortul creat de lipsurile

implicate de plecarea în străinătate. Avem în vedere mâncărurile favorite, relaţ iile de familie

şi prietenie, oportunităţile educaţionale etc. În general un manager care urmează să-şi

desfăşoare activitatea în străinătate, doreşte să aibă un standard de viaţă pe cât se poate similar

cu cel pe care l-a avut în propria ţară.

Costurile firmei generate de plata salariilor pentru managerii care-şi desfăşoară

activitatea în străinătate sunt, în medie, de două ori mai mari decât cele pentru renumerarea

unui manager cu atribuţii asemănătoare în ţara de origine. Sunt plătite o serie de sporuri

pentru a-l determina pe manager să lucreze în străinătate. Spre exemplu, pachetul managerial

pentru un manager american în Hong-Kong este de 225.000 dolari, din care salariul de bază

reprezintă 47%. Un manager britanic primeşte în aceeaşi ţară 170.000 dolari, procentul

corespunzător pentru salariul de bază fiind de 57%.

Sporurile încasate de managerul internaţional depind într-o proporţie semnificativă –

de la 0 la 50% din salariul de bază – de mediile în care va lucra acesta şi va trăi familia sa.

Una este să fi manager străin în Paris şi alta este să conduci o filială din Brazavire.

Recompensele primite de managerii internaţionali ţin cont de performanţele pe care

aceştia le-au înregistrat în realizarea obiectivelor stabilite. Factorul fundamental în evaluarea

managerului internaţional îl reprezintă mărimea profitului realizat, cu toate că există situaţii

când obiectivul principal îl reprezintă încheierea contractelor sau stabilirea unor relaţii

personale cu factorii de decizie din ţara gazdă.

Întoarcerea în ţara de origine a unui manager internaţional dacă nu este bine

gestionată poate ridica o serie de probleme. Au fost situaţii când la întoarcere managerul a

constatat că nu mai este singur în birou, că angajaţii din firmă nu îl cunosc, că nu se mai

bucură de prestigiu în relaţiile interpersonale. Toate acestea îşi pun amprenta asupra eficienţei

activităţii respectivului manager.

Sunt cazuri când familia managerului întâmpină greutăţi de adaptare în ţara de origine

după o perioadă petrecută în străinătate. Multe familii de americani au fost surprinse la

întoarcerea în SUA de costurile crescute ale traiului şi educaţiei din ţara de origine.

Aproximativ 20% din managerii care au lucrat în străinătate părăsesc firma cu ocazia

repatrierii. Pentru firmă nu este deloc confortabil să piardă manageri competenţi, cu bogată

experienţă internaţională, motiv pentru care este necesar să întreprindă tot ce este necesar

pentru a aplatisa şocul cauzat de întoarcerea în ţară.

Pregătirea repatrierii managerului internaţional ar trebui să înceapă cu 6 luni înainte.

Motivul atribuirii de noi sarcini pentru manager trebuie să fie întemeiat. Este necesar ca firma

să acorde compensaţii financiare pentru reinstalarea în ţara de origine şi o perioadă de timp

suficientă pentru a se muta şi pentru a pregăti reluarea activităţii. În acest fel este recunoscută

munca depusă de managerul internaţional în cadrul firmei.

Problemele ridicate de existenţa şocului cultural trebuie identificate şi analizate fără

menajamente. Pot fi stabilite astfel măsurile care să conducă la atenuarea traumelor generate

de schimbarea mediului cultural.

Capitolul 5. Responsabilitatea socială: concept, sferă de cuprindere, instituţii

internaţionale implicate

Responsabilitatea socială a firmei a devenit un subiect de discuţie frecvent o dată cu

depăşirea modelului pur economic caracterizat prin atenţia acordată producţiei şi exploatării

resurselor, prin afirmarea intereselor individuale şi prin implicarea redusă a factorilor de

decizie din stat în domeniul social. Trecerea la modelul socio-economic a marcat schimbarea

priorităţilor, accentul fiind pus pe standardul de viaţă, pe protejarea mediului etc.

Consiliul Mondial de Afaceri pentru Dezvoltare Durabilă (WBCSD) consideră că

responsabilitatea socială constă în „angajamentul mediilor de afaceri de a contribui la

dezvoltarea economică durabilă, conlucrând cu angajaţii, familiile lor, comunitatea locală şi

societatea în ansamblu său pentru a îmbunătăţi calitatea vieţii acestora”.

Intensitatea manifestării responsabilităţii sociale a firmei faţă de subiecţii avuţi în

vedere scade progresiv astfel: patroni, asociaţi, acţionari, clienţi, consumatori, angajaţi,

sindicate, furnizori, comunitatea în care este localizată societatea din care face parte,

concurenţii, instituţiile guvernamentale, organizaţiile nonguvernamentale, etc.

Acţiunile întreprinse de firmă în domeniul responsabilităţii sociale sunt în dependenţă

directă de cultura organizaţiei respective.

Responsabilitatea socială presupune ca acţiunile derulate în acest sens să aibă un

caracter voluntar, nefiind impuse de lege sau de sindicat. Totodată, acţiunile întreprinse

trebuie să vizeze pe lângă acţionari şi celelalte categorii sociale1. În anul 1980, General

Motors a retras de pe piaţă peste un milion de autoturisme care aveau defecte din fabricaţie la

sistemul de frânare. Această acţiune nu poate fi încadrată ca ţinând de responsabilitatea

socială a firmei deoarece ea a fost generată de norme guvernamentale obligatorii. La polul

opus atitudinea firmei Pocter&Gamble, care fără nici o constrângere, a retras tampoanele

„Rely” de pe piaţă pe motivul că acesta ar reprezenta posibila cauză pentru apariţia unei

infecţii. Gestul firmei Procter&Gamble este considerat a fi unul deosebit deoarece a survenit

după investiţii de cercetare, producţie şi reclamă de 75 milioane dolari.

Firma trebuie, în primul rând să opteze pentru valorile şi atitudinile care vor jalona

activitatea sa. Apoi, pe această bază, este necesar să fixeze priorităţile în domeniul

responsabilităţii sociale, priorităţi ce vor fi incluse în strategia de dezvoltare a firmei. Pentru

realizarea acestui deziderat firma trebuie să acţioneze în următoarele direcţii:

să acorde atenţie deosebită propriilor angajaţi care reprezintă, de fapt, factorul de

producţie cel mai important;

să fie interesată de toate persoanele ce sunt influenţate într-un fel sau altul de

activitatea pe care o desfăşoară;

să realizeze o zestre culturală proprie care să introducă în procesul pregătirii

profesionale şi elemente legate de moralitate, grijă faţă de mediul etc.;

să iniţieze la toate nivelurile dezbateri pe probleme de protecţie socială;

să cuantifice efectele activităţii sale asupra domeniilor pe care le afectează pozitiv

sau negativ;

să formuleze un cod etic care să vizeze relaţiile dintre cei implicaţi în activitatea

organizaţională.

1 Ionescu Ghe. Ghe., Cultura afacerilor, Ed. Economica, Bucureşti, 1997, p. 175

5.2. Pro şi contra responsabilităţii sociale corporative

O serie întreagă de analişti şi de reprezentanţi corporatişti, apreciază că

responsabilitatea socială nu reprezintă un atribut al firmelor, a căror menire este de a produce

profit. Aceştia consideră că instituţiile statului sunt indicate în a rezolva problemele sociale,

având competenţe legate în ierarhizarea şi stabilirea priorităţile în domeniu. Contribuţia firmei

este astfel limitată la impozitele pe care le plăteşte statului. Firma care se implică serios în

problemele sociale se apreciază că nu va rezista concurenţei pe piaţa liberă cu firmele al căror

grad de implicare socială este redus sau este zero. Totodată managerii care iniţiază acţiuni

filantropice pot fi identificaţi cu persoane care acţionează în detrimentul acţionarilor firmei

prin diminuarea profiturilor ce le revin acestora din urmă.

În această ordine de idei firmele multinaţionale îşi desfăşoară activitatea în societate,

fiind parte integrantă a acesteia, şi ca atare este necesar să dea dovadă de responsabilitate

socială.

Multe firme în urma experienţei acumulate au concluzionat că stabilirea unor legături

favorabile comunităţii în care există conduce la reducerea stărilor de tensiune, la

îmbunătăţirea mediului în care trăiesc angajaţii în timpul liber, la creşterea simpatiei

oamenilor din comunitate faţă de firmă şi implicit la manifestarea dorinţei acestora de a se

angaja în firmă.

Un comportament necorespunzător al firmei faţă de membrii comunităţii şi faţă de

mediul natural, chiar dacă în bilanţ înregistrează profit poate conduce la scăderea cotaţiilor

acţiunilor respectivei firme pe bursă şi la construirea unei proaste reputaţii.

A acţiona în direcţia implementării responsabilităţii sociale, conferă firmei putere

prospeţime, spirit inovator, respectiv sunt întrunite o parte din condiţiile pe care trebuie să le

îndeplinească o organizaţie ce activează în Societatea Cunoşterii.

La sondajul organizat în anul 2000 de Financial Times pentru realizarea studiului

„Cele mai respectate companii din lume”, au participat 720 de manageri din diverse zone ale

globului, 70% dintre aceştia au susţinut că responsabilitatea socială a firmei este foarte

importantă, iar 28% au considerat că acesta este importantă.” În realitate lucrurile stau altfel.

Managerii fiind preocupaţi de creşterea eficienţei economice a activităţii pe care o

coordonează uită de multe ori de atribuţiile din domeniul responsabilităţii sociale. Alţi

manageri se scuză pentru nerealizările din acest domeniu invocând faptul că este imoral ca ei

să iniţieze acţiuni filantropice pe banii acţionarilor.

O firmă care de-a lungul timpului s-a implicat în rezolvarea problemelor ivite în

comunitate, atunci când este într-o situaţie de criză, beneficiază de înţelegere din partea

salariaţilor, consumatorilor şi comunităţii în general. Conform unui studiu realizat de

Market&Opinion Research International, aproximativ 70% dintre consumatori agreează

mărfurile produse sau distribuite de firme care se preocupă de realizarea problemelor apărute

în comunitate. Mai mult, 50% din repondenţi au declarat că ar plătii mai mult pentru mărfurile

provenite de la firme care îşi asumă responsabilitate socială.

O categorie aparte o reprezintă firmele care poluează mediul, aducând şi alte prejudicii

comunităţii paralel cu derularea unor acţiuni ce se încadrează în zona responsabilităţii sociale.

Din punct de vedere moral aceste firme nu ar trebui să beneficieze de buna imagine realizată

prin demersuri caritabile.

Trebuie remarcat că tema responsabilităţii sociale corporative a reprezentat o

preocupare constantă a instituţiilor cu vocaţie globală.

Din dorinţa realizării unui parteneriat cu firmele multinaţionale, Secretariatul General

al Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) a redactat programul „UN Global Compact” în care

sunt inserate o serie de principii structurale pe mai multe capitole cu referire la condiţiile de

muncă, protecţia mediului înconjurător.

Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) a adoptat o serie de

direcţie menite să orienteze comportamentul firmelor multinaţionale în direcţia asigurării unei

dezvoltării economice durabile.

Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM) prin standardele din domeniul forţei de

muncă a reuşit să impună într-o oarecare măsură responsabilitatea socială în acţiunile

întreprinse de firmele multinaţionale.

Nu în ultimul rând UE pe lângă măsurile întreprinse pentru creşterea competitivităţii

firmelor ce îşi au sediul în comunitate, a elaborat o serie de principii menite să regleze

raporturile companiilor cu angajaţii cu comunitatea şi în direcţia protecţiei mediului

înconjurător.

Se pot da multe exemple, cu precădere în minerit, când firmele multinaţionale au

exploatat extrem de profitabil (miliarde de dolari) zăcăminte aflate în ţările sărace prin

intermediul filialelor înfiinţate în statele respective. La închiderea exploatării au lăsat gravele

probleme provocate prin poluarea mediului în seama guvernelor locale, ale celor surse

financiare oricum erau precare. Acţionarii filialelor şi implicit ai firmei mamă care încasează

dividende uriaşe s-au văzut protejaţi în justiţie, prin faptul că filiala era organizată ca societate

cu răspundere limitată. Prin urmare despăgubirile prin justiţie pentru poluarea mediului vizau

numai patrimoniul filialei, patrimoniul care în mod premeditat era puternic diminuat o dată cu

apropierea de finalizarea exploatării.

Ultima criză financiară globală a fost determinat de comportamentul iresponsabil al

firmelor financiar-bancare, care în goana lor după profit – prin acordarea de credite

neperformante şi prin emisiunea de produse derivate care s-au dovedit a fi toxice – au împins

lumea în pragul colapsului. Mulţi dintre cetăţenii planetei s-au văzut cu economiile de o viaţă

evaporate, ba mai mult au îngroşat rândurile şomerilor datorită atitudinii iresponsabile avută

de marile bănci.

Ca atare, imaginea firmelor multinaţionale este în prezent serios şifonată, impunându-

se îmbunătăţirea acesteia, o direcţie principală de ce trebuie avută în vedere fiind legată de

implicarea în acţiuni din domeniul responsabilităţii sociale.

În Constanţa o firmă care se ocupa cu activităţi de amanet, inclusiv cu împrumuturi

derizorii pentru care debitorii garantează cu propriile apartamente, la un interval de 4-5 ani

sponsorizează construirea unor capele în localităţile din judeţ. Probabil că prosperul patron

vrea să se împace cu Dumnezeu pentru activitatea cu tentă cămătărească pe care a practicat-o,

lăsând, în multe cazuri, oameni nevoiaşi fără locuinţă pe preţuri de nimic. Activităţile

desfăşurate de respectivul patron sunt legale, dar total imorale. Lucrurile ar fi de înţeles dacă

după construcţia unei capele se debarasa de practicile prin care s-a îmbogăţit. El continuă să

profite de pe urma celor săraci, deposedându-i de puţina avere pe care o au, dar perseverează

în acelaşi timp în construcţia de capele.

Firmele, în mod normal, trebuie să desfăşoare acţiuni în domeniul responsabilităţii

sociale în conformitate cu o strategie elaborată. Sunt multe cazuri când firmele sunt

„stimulate” să acţioneze în această direcţie de: pierderea personalului ce are un rol hotărâtor

în desfăşurarea activităţii, boicotul consumatorilor, campaniile negative de imagine

promovate etc.

Iniţiativele privind responsabilitatea socială a firmei sunt materializate, de cele mai multe ori,

prin donaţii şi sponsorizări.

Dacă facem referire la cei trei poli economici importanţi ai planetei, problemele

responsabilităţii sociale corporative sunt abordate diferenţiat. Dacă în SUA, responsabilitatea

socială nu este privită ca fiind stringent necesară având un caracter cu totul voluntar, în UE şi

în Japonia există reglementări în acest sens, comportamentul social fiind apreciat atât de

instituţiile guvernamentale, cât şi de cetăţeni.

Acţiunile legate de responsabilitatea socială corporativă în România, sunt cu precădere

apanajul firmelor internaţionale ce desfăşoară activităţi în ţara noastră şi vizează mediul

natural, problemele sociale şi domeniul educativ. Printre cele mai filantropice firme, care se

regăsesc an de an pe poziţii fruntaşe în clasamentele de specialitate putem enumera: Petrom,

Vodafone România, Orange, Agricola Internaţional Bacău, BRD Groupe Societe General etc.

Cele mai importante firme donatoare (una sau două anual) au efectuat acţiuni caritabile de

până la 3 milioane dolari/firmă/an.

Capitolul. 6. LOGISTICA INTERNAŢIONALĂ

Logistica reprezintă un sistem de activităţi, menit să asigure legătura prin intermediul

transportatorului între mai multe operaţii: ambalare, marcare, depozitare, expediere, vânzare

sau consum.

6.1. Ambalarea, marcarea, depozitarea

Ambalarea este un proces căruia i se acordă o atenţie deosebită în logistica

internaţională, deoarece asigură deplasarea mărfurilor de la exportator la importator în

siguranţă şi într-o condiţie bună şi cu aspect corespunzător.

Deciziile privind ambalarea trebuie să fie fundamentate în funcţie de: tipul mijlocului de

transport avut în vedere; schimbările climatice ce pot apărea în cazul unui transport pe

distanţă lungă; rezistenţa materialului folosit pentru ambalare, pentru a permite suprapunerea

produselor în transportul internaţional.

Alegerea ambalajului este legată şi de modalitatea de transport, fiind necesare şi alte

precizări în funcţie de natura produselor, ca de pildă:

vopsirea sau ungerea cu lubrifianţi a maşinilor şi utilajelor;

fixarea şi ancorarea produselor agabaritice sau a celor stivuite pe platforme;

acoperirea cu prelate pe timpul transportului a unor mărfuri ce pot fi depreciate

prin oxidare sau deformare la apă;

Ambalajul este necesar să asigure o manevrare şi o depozitare lesnicioasă, fapt ce

determină o apreciere suplimentară din partea consumatorului.

Împachetarea presupune fie introducerea mărfii într-un ambalaj primar, în cadrul

operaţiunii de condiţionare, asigurându-se condiţiile pentru vânzarea cu amănuntul, fie

introducerea produselor condiţionate sau nu într-un ambalaj secundar, în scopul grupării

acestora. Totodată, introducerea mărfii ambalate sau nu într-un ambalaj terţiar (de transport),

reprezintă tot o operaţiune de împachetare, care eficientizează transportul prin paletizare sau

containerizare.

Utilizarea pe scară largă a containerelor a permis realizarea de transporturi

internaţionale din „poartă în poartă”, acestea fiind pretabile la orice modalitate de transport.

Containerele conferă o siguranţă sporită mărfurilor împotriva furturilor sau distrugerii

mărfurilor, asigurând totodată o mai bună utilizare a capacităţii mijloacelor de transport prin

standardizarea acestora din urmă.

Alte mărfuri se livrează fără a fi ambalate, dar necesită amararea (fixarea) pe mijlocul de

transport: autoturisme, cherestea, produse siderurgice etc.

În cazul în care ambalajul este defectuos, neasigurând conservarea proprietăţilor mărfii

sau transbordarea ei fără pierderi, delegatul importatorului sau cărăuşul poate refuza preluarea

acesteia de la exportator.

Urmărindu-se reducerea costurilor cu ambalajele, s-a ridicat problema standardizării

acestora. Ponderea costurilor cu ambalajul în costul produsului livrat poate ajunge la 15–20%.

Pe de o parte, reglementările privind etichetarea sunt diferite (bilingvă în Canada, în limba

importatorului în Germania şi SUA etc.), iar pe de altă parte, tradiţiile privind promovarea

produselor prin ambalaj, variază de la o zonă la alta, au făcut imposibilă acţiunea de

standardizare a ambalajelor la nivel mondial.

În ultimii 10-15 ani, se remarcă în ţările dezvoltate, o anumită activitate de ecologizare

a ambalajelor, astfel încât urmările negative rezultate din impactul acestora asupra mediului

înconjurător să fie sensibil diminuate. Pentru împachetare trebuie utilizate numai anumite

materiale (hârtie, folie de aluminiu, carton, sticlă etc.), care au calitatea de a fi refolosibile.

Trebuie aleasă cu grijă culoarea ambalajului. Roşul provoacă o stare de vioiciune,

albastru induce o tentă glacială, movul are conotaţii metafizice etc.

Promovarea unui nou tip de ambalaj presupune trecerea acestuia printr-o serie de teste

legate de rezistenţă, de informarea corectă şi facilă a cumpărătorului, de impactul pe care

forma şi cromatica o exercită asupra cumpărătorului sau consumatorului final.

Marcarea şi etichetarea trebuie să contribuie atât la operativitate în manipularea

coletelor, cât şi la promovarea comercială.

Etichetarea poate fi efectuată, fie sub forma unei etichete ataşate produsului, fie prin

imprimarea unei imagini sugestive direct pe ambalaj. Informaţiile conţinute de etichetă

trebuie să permită: identificarea produsului sau mărcii; reliefarea firmei producătoare, datei şi

locului de fabricaţie, perioadei de valabilitate, instrucţiunilor de utilizare etc. şi evidenţierea

clasei calitative în care este inclus produsul.

Depozitarea presupune transferul temporar al mărfurilor în antrepozite, silozuri,

depozite ale producătorilor, depozite de distribuţie etc. Prin depozitare se urmăreşte păstrarea

mărfii pentru o perioadă de timp, dar mai pot fi avute în vedere şi alte operaţii, cum ar fi

sortare, preambalare etc. Strâns legată de activitatea de depozitare este şi noţiunea de stoc.

Fiecare firmă ar dorii să aibă stocuri cât mai mari pentru a onora cu promptitudine comenzile

ce se vor lansa. În acelaşi timp nu pot fi trecute cu vederea costurile legate de imobilizarea

unei cantităţi importante de mărfuri. Responsabilul cu logistica trebuie să găsească punctul de

echilibru legat de nivelul stocului, luând în considerare tendinţele contradictării exprimate mai

sus.

6.2. Expediţia internaţională

Decizia de a folosi un anumit mod de transport în trafic internaţional, depinde de natura

mărfurilor expediate, de distanţa de transport şi de cheltuielile ocazionate de transportul şi

asigurarea mărfii. Sunt cărăuşi care, în afara activităţii propriu-zise de transport, asigură

servicii de comisariat vamal, pun la dispoziţie spaţii de depozitare şi oferă servicii de

manipulare a produselor.

Expediţia internaţională reprezintă acea fază a derulării schimburilor comerciale

internaţionale care asigură transferul mărfii de la exportator la cărăuş şi de la acesta din urmă

la importator.

Responsabilitatea expediţiei şi a transportului mărfurilor cade în sarcina exportatorului

sau importatorului, în funcţie de clauzele inserate în contract. Pentru eficientizarea acestei

activităţi este recomandabil a se apela la serviciile unei firme de expediţii specializată în

organizarea şi coordonarea efectuării transportului pe parcurs extern. Aceste firme se regăsesc

în activitatea curentă sub diferite denumiri: expeditor internaţional, tranzitar internaţional,

case de expediţie, comisionar de transport etc.

Serviciile prestate de expeditorul internaţional se concretizează în:

alegerea mijloacelor de transport şi a rutelor optime ce urmează a fi parcurse,

ţinând cont de restricţiile impuse de legislaţia ţării exportatorului, ţărilor tranzitate

şi ţării importatorului;

încheierea contractului de transport cu cărăuşul în condiţii mai favorabile decât ar

fi făcut-o exportatorul sau importatorul;

preluarea şi determinarea cantitativă a mărfurilor ce trebuie exportate, urmată

eventual de plasarea lor în antrepozitele proprii;

asigurarea mărfurilor împotriva riscurilor ce pot apărea prin manipulare şi

transport;

întocmirea documentelor vamale şi efectuarea operaţiilor de vămuire;

transferarea mărfurilor către cărăuş şi procurarea documentelor de transport care

sunt remise exportatorului pentru a fi incluse în setul de documente pe care acesta

îl depune la bancă în vederea încasării contravalorii mărfurilor expediate;

plata unor sume de bani în numele şi pe contul exportatorului sau importatorului în

funcţie de condiţia de livrare stipulată în contract reprezentând contravaloarea

transportului, manipulării, ambalării, asigurării etc.;

realizarea expedierii mărfurilor în grupaj în cazul partizilor reduse de mărfuri,

respectiv a cantităţilor mai mici decât capacitatea unui vagon sau autocamion.

Coletele sunt transmise pe baza unui singur document, către un expeditor cunoscut

din zona de destinaţie care la rândul său le predă cumpărătorilor.

Formalităţile necesare efectuării expediţiei internaţionale, precum şi documentele

aferente diferă de la caz la caz, în funcţie de modalitatea de transport, de condiţia de livrare şi

de legislaţia în domeniu.

6.3. Transportul internaţional

Transportul mărfurilor joacă un rol primordial în derularea schimburilor comerciale interne

sau externe. În cazul transportului internaţional marfa tranzitează mai multe teritorii vamale

prin parcurgerea distanţei care îl separă pe exportator de importator.

Transportatorul este obligat să efectueze un număr de verificări, aflate în tabelul

următor.

Verificările obligatorii pe care le efectuează transportatorul

Felul transportului Verificări

Obligatorii

Verificări posibile

Transport rutier convenţie

CMR

- număr, marcaj şi numerele

coletelor

- starea mărfii şi a ambalajelor

- masa, conţinut colete la

cererea încărcătorului

Transport feroviar

(convenţia CIM)

- expediere cu amănuntul

- masa, numărul coletelor - toate caracteristicile

cantităţii expediate

Transport feroviar

(convenţia CIM)

- expediere vagon complet

- starea exteriorului

ambalajelor şi încărcăturii

- masa, numărul de colete

la cererea expeditorului

Transport terestru (1) - starea mărfii şi ambalajelor

Transport maritim (Legea

maritimă 1966) (2)

niciuna Toate caracteristicile

expedierii Notă:

- (1) în caz de transport organizat de încărcător;

- (2) în caz de transport sub responsabilitatea expeditorului.

Responsabilitatea încărcării este definită prin convenţia de transport sau prin legile din

ţara expeditorului. În România, atât în transportul rutier, cât şi în cel feroviar, încărcarea

cantităţilor care reprezintă partizi mici de mărfuri se realizează sub responsabilitatea

transportatorului, iar încărcarea unităţilor complete (camion complet, vagon complet sau

container complet) se află în răspunderea încărcătorului. Pentru transportul rutier este posibilă

o derogare de la aceste reguli printr-un acord între părţi.

Mărfurile remise transportatorului vor fi însoţite de o listă de colisaj, eventual de o

lista de greutate, şi dacă trebuie, şi de documentele necesare operaţiilor de vămuire.

Recunoaşterea încărcării mărfii de către transportator sau de către expeditor este

materializată într-o serie de documente numite ,,de transport“.

Documentele de transport

Modalitatea de transport Documentul Nr. de exemplare

Transport rutier internaţional Scrisoare de trăsură CMR 3

Transport feroviar internaţional Scrisoare de trăsură CIM 7

Transport maritim internaţional Conosament maritim 1 sau mai multe

Transport aerian internaţional Scrisoare de transport aerian 3

Documentele de transport eliberate pe rutele internaţionale atestă, înainte de toate,

încheierea unui contract de transport. Totodată, ele sunt utilizate în diferite etape ale derulării

exportului sau importului pentru a demonstra existenţa mărfii şi pentru a se încasa

contravaloarea livrării de către vânzător.

Aceste documente au o valoare juridică diferită. Ele atestă încărcarea mărfii de către

intermediar, dar nu neapărat de către transportator. Unele atestă masa şi numărul de colete

încărcate, altele nu. Un singur document, conosamentul maritim (Bill of Landing – B/L)

reprezintă titlu de proprietate asupra mărfii pentru destinatar, când este nominativ, sau pentru

deţinător când este la purtător. Conosamentul este un titlu de credit, fiind transmisibil pe calea

girului prin andosare.

6.5. Documente angrenate în activitatea de livrare a mărfurilor pe pieţele externe

Factura comercială, care este emisă de exportator, fiind transmisă importatorului,

fie odată cu marfa, fie pe canalul bancar. Acest document furnizează următoarele

informaţii: denumirea produselor, cantitatea, preţul, numele şi adresa

expeditorului, numele şi adresa destinatarului, numărul şi data emiterii facturii,

condiţia de livrare, valoarea totală a facturii;

Factura proformă, care este un document prealabil pentru export, fiind utilizată de

importator în scopuri administrative. Aceasta se prezintă de importator atunci când

se solicită autorităţilor eliberarea licenţei de import, uneori substituind lista de

preţuri în cadrul unei oferte comerciale. In cazul în care se utilizează acreditivul

documentar ca modalitate de plată pentru tranzacţia respectivă, importatorul poate

cere exportatorului să-i emită o factură în avans (pro-formă) care să ofere

informaţii amănunţite legate de obiectul schimbului. De fapt, conţinutul facturii

pro-formă trebuie să se regăsească în totalitate şi în tocmai în factura finală. Pe

baza datelor inserate în factura pro-formă, importatorul dă ordin băncii sale să

deschidă acreditivul documentar. Pe bază de consens factura proformă poate să

aibă valoarea unui contract comercial, caz în care ea trebuie semnată de ambele

părţi.

Factura vamală este un document solicitat în anumite cazuri de importator pentru a

se evidenţia structura preţului realizată de firma furnizoare, conform înţelegerilor

contractuale. Documentul este utilizat orientativ în fundamentarea calculului

taxelor vamale la import.

Certificatul de calitate ilustrează îndeplinirea de către mărfuri a caracteristicilor

prevăzute în contract. Acesta reprezintă un document de importanţă deosebită când

plata se face prin acreditiv documentar sau incasso documentar.

Licenţa de export/import, este emisă de o instituţie guvernamentală, acest

document dând dreptul agentului economic să exporte sau, după caz, să importe o

marfă într-o cantitate determinată. În cele mai multe cazuri, licenţa de export este

necesară când se exportă anumite resurse naturale considerate deficitare sau

strategice şi atunci când sunt vizate mărfuri de genul armelor, muniţiilor,

medicamentelor, comorilor naţionale, antichităţilor etc. Licenţa la export este

practicată de ţările care deţin resurse valutare deficitare şi care încearcă să limiteze

importul unor mărfuri de genul băuturilor, ţigărilor, produselor de lux în general,

în favoarea importului de produse considerate esenţiale pentru consumul intern.

Documentele de transport şi expediţie:

a) conosamentul maritim;

b) scrisoarea de trăsură fluvială şi conosamentul

fluvial;

c) scrisoarea de transport aerian sau frachtul aerian;

d) scrisoarea de trăsură rutieră tip CMR;

e) scrisoarea de trăsură feroviară tip CIM;

f) documentul de transport combinat (multimodal).

Întreg setul de documente de transport este emis de către cărăuş.

Expeditorul eliberează următoarele documente pentru

transportul în grupaj:

a) FCT (Forwarding Agent`s Certificate of Transport) la calea ferată;

b) HAWB (House Air Waybill) la transportul aerian;

c) MHAWB (Master House Air Waybill) la

transportul aerian;

Poliţa de asigurare emisă de o societate de asigurări;

Certificatul de luare în sarcină eliberat de expeditor, în cazul formării unor

vagoane de grupaj, sau de către armator, eventual de căpitanul vasului în cazul

conosamentului.

Factura consulară, care este eliberată de exportator şi este supusă spre avizare

consulatului din propria ţară, consultat ce îl reprezintă pe importator. Hârtia pe

care este emisă factura este furnizată contra cost de către consulat. Aceasta vizează

factura consulară de regulă, prin ştampilare înainte de a fi transmisă către

importator. Ea serveşte pentru confirmarea originii mărfii, şi ulterior, pentru

stabilirea taxelor vamale ce se vor aplica. Cu toate că, acest document nu este

necesar, deoarece există un certificat de origine, totuşi, el este cerut suplimentar de

unele ţări, îngreunând derularea afacerii. De-a lungul timpului, factura consulară a

fost solicitată de către ţările care doreau să controleze cu o stricteţe mai mare

plăţile efectuate în diferite valute forte, oferind totodată şi posibilitatea obţinerii

unor astfel de resurse valutare. În prezent, doar aproximativ 10 ţări mai recurg la

asemenea practici.

Certificatul de origine, care este emis de către o instituţie autorizată, de regulă de

către Camera de Comerţ, la solicitarea expresă a exportatorului. În acest document

este specificată ţara de origine a mărfii. Certificatul de origine este utilizat, de

regulă, fie pentru acordarea preferinţelor şi concesiilor comerciale, fie pentru

aplicarea unor măsuri de politică comercială;

Certificatul sanitar-veterinar şi cel fito-sanitar, care se eliberează pentru

transporturile de animale şi produse de origine animală respectiv pentru produsele

vegetale. Astfel de certificate însoţesc declaraţiile vamale depuse pentru mărfuri de

origine animală sau vegetală, pentru a dovedi că nu prezintă un pericol de

transmitere a bolilor specifice animalelor sau plantelor.

Capitolul 7. RISCURILE ÎN TRANZACŢIILE INTERNAŢIONALE

7.1. Riscul: abordări conceptuale şi funcţii

Originile riscului se regăsesc în originile existenţei umane. Când oamenii primitivi

atacau animalele pentru a-şi procura hrana, îşi asumau riscul de a fi ucişi de acestea din urmă.

Conceptul de risc trebuie privit şi abordat în strânsă legătură cu noţiunea de

incertitudine. Incertitudinea presupune prin excelenţă că decidentul datorită inconştienţei,

slabei informări, experienţei precare etc. nu poate să intuiască urmările proprii acţiuni sau ale

altor persoane.

Riscul poate fi privit ca un eveniment care se poate realiza sau nu. Este de presupus

estimarea probabilistică a posibilităţii de concretizare a acţiunii în efectele pozitive sau

negative.

Din perspectiva economică riscul este un eveniment posibil, dar incert, omiprezent în

activitatea unui agent economic, care pe de o parte poate conduce la pierderi şi chiar faliment,

iar pe de altă parte poate determina abţinerea unui spor de profit.

În condiţiile internaţionalizării afacerilor, riscul vizează expunerea la pierderea parţială

sau totală ca capitalul investit pe diferite pieţe internaţionale. Diferenţele culturale ce

caracterizează diferite ţări, fac ca riscul asociat afacerilor internaţionale să fie mai pregnant în

raport cu riscul specific derulării unor tranzacţii pe piaţa internă. Omul de ştiinţă olandez

Geert Hofstede, în urma cercetărilor întreprinse cui privire la evitarea incertitudini a ajuns la

concluzia că majoritatea cetăţenilor ţărilor latino-americane dar şi din Marea Britanie,

Danemarca etc. sunt dispuşi să-şi asume cu uşurinţă riscul, pe când majoritatea cetăţenilor din

Germania, Japonia, Hong Kong evită pe cât posibil acţiunile incerte, luându-şi măsuri de

protecţie inclusiv prin apelarea la serviciile unor societăţi de asigurare.

Realitatea actuală, caracterizată printr-un progres tehnic remarcabil şi printr-o

accentuată liberalizare a pieţelor, determină o evoluţie rapidă a fenomenelor economice în

condiţii de eterogenitate şi de instabilitate. Acest fapt, confirmat şi de crizele financiare

globale din ultimii ani, determină necesitatea unei noi abordări a riscurilor în afacerile

internaţionale. Se impune astfel amendarea deciziei iniţiale de noile informaţii legate de

evoluţia fenomenului în cauză. Întotdeauna se urmăreşte o rată probabilă a profitului. Nivelul

acestei rate este în legătură directă cu dimensiunile riscului asumat.

În literatura de specialitate sunt identificate o serie de funcţii ale riscului, care pot ajuta

decidentul în atingerea ţintelor pe care şi le-a propus. Putem enumera în acest sens:

Funcţia de prevenire, permite antreprenorului să identifice din timp mijloacele prin

care să diminueze efectele nedorite generate de materializarea unor evenimente

întâmplătoare. Constituirea unor marje asiguratorii în preţ sau a unor fonduri de risc

reprezintă măsuri în acest sens;

Funcţia inovativă, vizează activitatea de cercetare-dezvoltare, care prin excelenţă este

atât consumatoare de resurse financiare semnificative, cât şi deosebit de riscantă. Cu

toate acestea, firmele care au interpretat corect informaţiile deţinute, şi-au asumat

riscul lansării pe piaţă a unor produse noi, cu grad ridicat de competitivitate, succesul

înregistrat fiind unul deosebit de mare;

Funcţia de control presupune instituirea unui mecanism de control adecvat, pentru

aprecierea cu promptitudine a evoluţiei fenomenelor riscante. Sunt astfel identificate

principalele elemente de risc din firmă şi modul de alocare al resurselor;

Funcţia socială, are în vedere compensarea salariaţilor angrenaţi în activităţi riscante.

Asumarea riscurilor presupune obţinerea unor profituri corespunzător de mari. Este

normal ca o parte din aceste profituri să fie folosită ca recompensă pentru cei care şi-

au asumat acest riscuri, inclusiv pentru salariaţii obişnuiţi care între-un fel sau altul şi-

au riscat locurile de muncă. Nu trebuie trecută cu vederea nici necesitatea implicării

sociale a firmei în comunitatea în care-şi desfăşoară activitatea.

7.2. Abordarea secvenţială a managementului riscului

Managerii firmelor, în demersurile întreprinse, trebuie în mod inevitabil să aibă în

vedere factorii perturbatori ce caracterizează mediul economic în prezent. Dezechilibrul

aleatorul îi determină pe manageri să aibă o mai mare preocupare vis a vis de incertitudine şi

risc.

Se impune imperios, ca în cele mai multe cazuri, decizia iniţială să fie modificată în

funcţie de evoluţia efectivă a parametrilor avuţi în vedere, managerii trebuind să dea dovadă

de flexibilitate în acest sens.

Managementul riscurilor poate fi perceput ca fiind acel proces de identificare,

monitorizare, evaluare, analiză şi administrare a riscurilor. Activitatea de administrare a

riscurilor vizează măsurile de prevenire a riscurilor şi de diminuare a efectelor negative în

situaţia în care riscurile de materializează.

Se impune formarea unor structuri organizatorice – de tipulcompartimentelor –

constituite din persoane ca să posede o bună pregătire profesională, dar şi experienţă şi

abilităţi necesare pentru gestionarea riscurilor ce pot avea efecte negative asupra eficienţei

activităţii derulate de firmă.

L. Stihi consideră că derularea procesului de management al riscului este compus din

următoarele etape:

1. Identificarea riscurilor presupune pe de o parte cunoaşterea punctelor forte, dar mai

ales a punctelor slabe ce caracterizează firma, iar pe de altă parte implică o apreciere

pertinentă a aspectelor economice, sociale, politice, culturale etc. din mediul în care îşi

desfăşoară activitatea respectiva instituţie. O relevanţă deosebită o au informaţiile cu privire la

reglementările, cutumele, raportul dintre cerere şi ofertă şi manifestările concurenţilor.

O atenţie deosebită trebuie acordată calităţii, oportunităţii şi continuităţii informaţiilor

obţinute. Sunt necesare operaţiuni permanente de verificare a informaţiilor, pentru a se

elimina, pe cât posibil, erorile din actul decizional.

Identificarea riscurilor la care este expusă firma se poate face prin abilităţile intuitive

ale managerilor sau specialiştilor de profil, prin completarea unor chestionare de către

salariaţii firmei, prin apelarea la serviciile consultanţilor externi, prin recurgerea la

brainstorming.

Întrebarea la care trebuie răspuns în această fază este: Care sunt motivele care au

generat problema în cauză?

2. Analiza şi evaluarea riscurilor presupune cuantificarea corectă a probabilităţii

producerii unui eveniment bazându-se pe frecvenţa asociată apariţiei managerilor, respectiv

consultanţilor.

Există mai multe posibilităţi de evaluare a riscurilor şi anume:

- metoda statistică, este indicat a fi utilizată când firma dispune de o bază de

informaţii bogată atât cu privire la elemente analizate, cât şi cu privire la

intervalele de timp succedate;

- metoda corporaţiei bancare elveţiene care presupune: stabilirea direcţiilor de

studiu, culegerea şi prelucrarea informaţiilor necesare, determinarea gradului de

risc pe fiecare element analizat şi în fiind stabilirea gradului de risc integrat.

De mare însemnătate în cadrul acestei metode este completarea următorului tabel.

Anticiparea riscului

Factorii de risc Evaluarea pe ani

1 2 3 4 Anul prognozat

Economia internă

Economia ţării partenere

Datorii

Alţi factori

Gradul de apreciere este următorul: 1-3 puncte pentru un risc scăzut; 4-6 pentru risc

mediu; 7-9 pentru posibilitate mare de materializare a riscului; 10 pentru posibilitatea

extrem de mare de producere a riscului.

- metoda BERI (Business Environment Risk Intelligence) este indicată în stabilirea

riscului pe o piaţă externă. Indicele BERI este de fapt o medie ponderată rezultată

din aprecierea a 15 factori de analiză din domeniul economic, politic şi

administrativ. Chestionarele, care sunt completate de 100 de experţi independenţi

au fora tabelară .

Factori de analiză pentru stabilirea indicelui BERI

Criteriul utilizat Pondere (%) Punctaj* Indicele BERI

1 Stabilitate politică 12

2 Poziţia faţă de investiţiile străine directe 6

3 Atitudinea faţă de naţionalizare 6

4 Evoluţia cursului valutar 6

5 Soldul balanţei de plăţi 6

6 Birocraţia 4

7 Creşterea economică 10

8 Convertibilitatea monedei 10

9 Respectarea obligaţiilor contractuale 6

10 Productivitatea şi nivelul salarizării 8

11 Posibilităţile de utilizare a experţilor interni

sau externi

2

12 Sistemul de comunicaţii 4

13 Relaţiile firmă – stat şi xxxxx – societate 4

14 Condiţii de creditare pe termen scurt 8

15 Condiţii de creditare pe termen lung 8

*) 0- inacceptabil, 1 – slab, 2 – mediu, 3 – favorabil, 4- superior

3. Identificarea strategiilor care să permită eliminarea riscurilor sau diminuarea

efectelor generate de acesta. Conturarea unui mecanism de tratare a riscurilor, reprezintă un

element de o importanţă covârşitoare în procesul de management al riscurilor asociate

activităţii unei firme. Evitarea, transferul, minimizarea şi acceptarea reprezintă principalele

strategii de răspuns la risc.

4. Monitorizarea şi controlul riscurilor cuprinde ansamblul de acţiuni realizate de

managementul firmelor pentru a evidenţia şi urmării consecinţele strategiilor aplicate în

scopul eliminării sau limitării efectelor generate de risc. Este necesară întocmirea unui plan de

management al riscului fundamentat pe informaţii specifice activităţii interne a firmei, pe

comunicarea cu salariaţii firmei, cu partenerii firmei etc.

7.3. Riscul valutar

Eficienţa unui tranzacţii comerciale internaţionale depinde, printre altele, de valuta în

care se efectuează plata, de conjunctura existentă pe piaţa valutară, de stabilitatea sau

instabilitatea ce caracterizează economiile ţărilor din care fac parte firmele partenere.

Aprecierea valutei de contract în raport cu moneda naţională stimulează exporturile şi

afectează negativ importurile. Exportatorii primesc mai multă monedă naţională pentru

aceeaşi sumă de valută prevăzută în contract, iar importatorii au nevoie de mai multă monedă

naţională pentru a obţine valuta necesară plăţilor externe.

Deprecierea valutei de contract faţă de moneda naţională determină frânarea

exporturilor şi stimularea importurilor. Exportatorii vor primii în acest caz mai puţină monedă

naţională pentru suma în valută ce reprezintă contravaloarea tranzacţiei, iar importatorii vor

avea nevoie de mai puţină monedă naţională pentru obţinerea sumei în valută destinată plăţii

mărfurilor achiziţionate de pe piaţa externă.

Se observă că între momentul încheierii contractului şi momentul efectuării plăţii,

există un interval de timp suficient de mare, astfel încât atât exportatorul cât şi importatorul să

poată câştiga sau pierde de pe urma evoluţiei raportului dintre valuta de contact şi moneda

naţională.

În esenţă, riscul valutar exprimă posibilitatea ca un agent economic în calitatea sa de

exportator sau importator să poată înregistra pierderi ca urmare a evoluţiei cursului de schimb

între momentul semnării contractului şi momentul plăţii efective.

O bună administrare a problemelor legate de riscul valutar presupune obţinerea şi

interpretarea corectă a unor informaţii legate de situaţia prezentă a economiei naţionale ţi de

tendinţele evolutive ale acesteia, urmărindu-se cu deosebire o serie de indicatori, cum ar fi:

creşterea economică, soldul balanţei comerciale, inflaţia etc.

În situaţia în care ritmul creşterii economice înregistrat într-o ţară este inferior celui

înregistrat în ţările partenere, atunci exporturile acesteia au tendinţa de a depăşii valoarea

importurilor, determinând amplificarea cererii pentru moneda naţională, cu consecinţe directe

asupra intrării cursului respectivei monede pe piaţa valutară. Când creşterea economică este

mai mare decât în ţările partenere importurile vor fi mai mari decât exporturile determinând

creşterea cererii pentru valute.

Un sold al balanţei comerciale excedentar sau echilibrat, dublat de o inflaţie rezonabilă

de până la 4-5%, determină un apetit al investitorilor străini în domeniul investiţiilor directe

sau pe piaţa de capital, fapt ce determină creşterea cererii de monedă a ţării respective, cu

consecinţe directe asupra aprecierii acesteia.

Poziţia de schimb constă în diferenţa dintre sumele în valută ce sunt primite sau

urmează a fi primite şi sumele în valută ce sunt plătite sau urmează a fi plătite. Rezultatul

pozitiv al acestei diferenţe reliefează o poziţie de schimb lungă, iar rezultatul negativ indică o

poziţie de schimb scurtă. În situaţia în care diferenţa este zero, avem de a face cu o poziţie de

schimb fermă.

Impactul evoluţiei cursului valutar asupra rezultatelor financiare înregistrate de o firmă

sunt redate sugestiv în tabelul următor.

Influenţa poziţiei de schimb asupra rezultatelor financiare

Poziţia de

schimb

Efecte financiare

apreciere depreciere

lungă câştig pierdere

scurtă pierdere câştig

fermă neutră neutră

Acţiunile întreprinse de agenţii economici pentru diminuarea sau eliminarea efectelor

generate de riscul valutar se împart în două mari categorii. În prima categorie sunt incluse în

contract o serie de măsuri cum ar fi: clauza valutară simplă, clauza coş valutar, clauza monedă

internaţională, clauza revizuirii preţurilor etc. din categoria măsurilor extracontractuale putem

enumera: creditele paralele, autoacoperirea, grăbirea sau întârzierea efectuării plăţii, iniţierea

de operaţiuni pe pieţele financiare.

Utilizarea metodelor aşa zise tradiţionale de acoperire a riscurilor presupune anumite

costuri, care de regulă nu sunt recuperate în totalitate. Pentru a surmonta acest neajuns este

recomandabilă recurgerea la metode de acoperire a riscului valutar, specific pieţelor valutare.

Operaţiunile la vedere presupune cumpărarea sau vânzarea de valută, transferul

acesteia de la vânzător la cumpărător realizându-se în cel mult 48 de ore. Importatorii care

urmează să efectueze o plată într-o anumită valută pe piaţa valutară, iniţiază la scurt timp

după încheierea contractului de export-import o acţiune de cumpărare de valută de pe piaţa

valutară. În cazul în care importatorii nu au sumele necesare de bani în moneda naţională pot

apela la un credit, costurile generate de dobânzi urmând a fi recuperate din plasarea sumelor

achiziţionate pe diverse pieţe. La rândul lor exportatorii pot apela la obţinerea unui credit în

valuta de contract, credit egal cu valoarea ce urmează a fi încasată. Suma astfel obţinută este

convertită în monedă naţională pe piaţa la vedere, la cursul de schimb prezent, curs considerat

a fi favorabil. În momentul scadenţei creditul se restituie din suma încasată, de la importator,

costurile legate de dobânzi putând fi compensate din câştigurile rezultate de plasarea sumelor

în moneda naţională obţinute iniţial în valute considerate puternice şi cu tendinţe evolutive

favorabile.

Operaţiunile la termen constau în tranzacţiile de cumpărare sau vânzare de valută,

predarea sumelor respective realizându-se la o dată ulterioară (este agreat în general un

termen de până la 6 luni) şi la un curs stabilit în momentul iniţierii operaţiunii. Acoperirea la

termen se concretizează fie prin contracte de tip forward, fie prin contracte futures.

La contractele forward apelează agenţii economici angrenaţi în operaţiuni de export-

import, care în scopul limitării riscului valutar optează pentru piaţa interbancară, piaţă care

oferă informaţii bine fundamentate şi facile cu privire la evoluţia cursurilor valutare. În

situaţia în care importatorul consideră că din momentul semnării contractului şi până la

scadenţă va avea loc o apreciere a cursului valutei de contract în raport cu moneda naţională

va iniţia cumpărarea la termen a unei sume în valute egală cu cea din contract. Cursul de

schimb ce va fi utilizat pentru cumpărarea valutei la termen este stabilit în momentul iniţierii

operaţiunii la termen. De menţionat că la data iniţierii operaţiunii, banca va achiziţiona suma

în valută, urmând să o investească până la scadenţă. Pe de altă parte exportatorul poate intui

că valuta de contract se va deprecia în raport cu moneda naţională, situaţie în care va recurge

la o vânzare la termen a unei sume în valută de aceeaşi mărime cu cea prevăzută în contract şi

cu aceeaşi scadenţă. Cursul de schimb este stabilit în momentul iniţierii operaţiunii. În

realitate suma în valută necesară plăţii la termen, este obţinută de exportator prin încasarea

contravalorii tranzacţiei în conformitate cu contractul de export-import. Prin acoperirea la

termen, atât importatorul cât şi exportatorul pot să-şi anticipeze cu mai multă acurateţe atât

costurile, cât şi implicit profiturile generate de tranzacţie.

Contractele futures pe devize au menirea de a înlătura neajunsul esenţial al utilizării

contractelor forward, anume situaţia în care se află exportatorul sau importatorul care nu a

previzionat corect evoluţia cursului valutar, pentru cei doi în momentul scadenţei fiind mai

avantajos cursul la vedere decât cel prevăzut prin acoperirea la termen. Înţelegerea dintre

exportator sau importator pe de o parte şi bancă pe de altă parte, stipulată în contractul de tip

forward, este greu de abandonat, iniţierea unei astfel de acţiuni dovedindu-se greoaie,

cheltuielile angrenate fiind de asemenea pe măsură. Tocmai pentru eliminarea acestui neajuns

este indicată utilizarea contractelor futures pe devize. Importatorul care prin acoperirea la

termen constată existenţa unui curs la vedere mai mic decât cel stabilit iniţial pentru

tranzacţionare, având poziţia de cumpărător, va iniţia o vânzare futures a contractulu i

respectiv. Trebuie menţionat în cazul contractelor de tip futures, se poate renunţa cu uşurinţă

la acestea, părţile din contract nefiind obligate să-şi îndeplinească în natură angajamentele.

Contractele futures se concretizează în produse bursiere standardizate din punct de vedere al

scadenţelor şi valorii nominale, vânzându-se cu uşurinţă pe bursă.

Opţiunile pe valute se concretizează în contracte bursiere standardizate, care asigură

dreptul de opţiune de vânzare sau cumpărare a unei sume exprimată în valută la un curs

stabilit iniţial şi la o anumită scadenţă (opţiuni europene) sau până la o anumită scadenţă

(opţiuni americane). Esenţial este faptul că vânzătorul sau cumpărătorul unei opţiuni

beneficiază de posibilitatea nu şi de obligaţia de tranzacţionare a sumelor respective. Pentru

astfel de operaţiuni agentul economic, plăteşte o primă care îi dă dreptul să aleagă. Dacă

previziunea agentului economic se adevereşte, el va tranzacţiona suma din contract la cursul

stabilit, iar în situaţia a anticipat prost evoluţia cursului renunţă la primă, putând tranzacţiona

suma la cursul la vedere care este mai convenabil sau mult mai convenabil decât cel stabilit

iniţial.

7.2. Riscul de ţară

Problematica riscului de ţară în plan teoretic şi practic a fost impusă cu intensitate în

ani '80 pe fondul incapacităţii unor ţări latino-americane de a returna datoria externă. În acea

perioadă riscul de ţară a fost identificat cu incapacitatea de plată a respectivelor ţări. Ulterior

s-a constatat că sfera de cuprindere a riscului de ţară s-a extins paralel cu creşterea volumului

comerţului internaţional şi cu amplificarea exponenţială a fluxurilor de ISD. Aceste evoluţii

sunt consecinţe ale intensificării prezenţei firmelor multinaţionale pe pieţele externe.

Conform lui Pancros Nagy, riscul de ţară poate fi definit ca fiind expunerea la o

pierdere potenţială - a unui activ real, a unei afaceri - ca urmare a producerii unor evenimente

economice, politice sau sociale care se află, de la un anumit nivel în sus, cel puţin parţ ial, sub

control guvernamental din ţara gazdă şi nu sub controlul proprietarului bunului sau al

managerului firmei1.

La modul general, riscul de ţară constă în expunerea la pierderi financiare cu ocazia

desfăşurării unei afaceri internaţionale, pierderi prilejuite de activităţile macroeconomice şi

evenimentele politice din ţara gazdă.

Aşadar riscul de ţară este generat de interacţiunea mai multor categorii de factori şi

anume:

• Factori economici, care includ: încetinirea bruscă a creşterii economice,

descreşterea economică, dezechilibrul balanţei de plăţi externe, creşterea inflaţiei,

evoluţia nefavorabilă a cursului valutar etc.;

• Factori politici care cuprind: starea de război, ocupaţia militară străină, războiul

civil, terorismul, cucerirea puterii de partide naţionaliste, corupţia, adoptarea unor

legi care îngreunează sau opresc repatrierea capitalurilor şi profiturilor aparţinând

investitorilor străini, embargoul la care este supusă ţara receptoare a investiţiei,

naţionalizarea investiţiei din cauze diferite de cele de utilitate publică şi fără

despăgubiri;

• Factori sociali care au în vedere: grevele şi revoltele etnice, religioase sindicale,

discrepanţa dintre veniturile obţinute de diferite categorii sociale etc.

Riscul de ţară se manifestă sub forma riscului suveran şi a riscului de transfer. Riscul

suveran reprezintă probabilitatea ca un stat suveran să nu-şi poată achita datoriile către

instituţiile creditoare externe, iar riscul de transfer se materializează în situaţia în care factorii

decizionali dintr-o ţară nu pot sau nu doresc să asigure accesul firmelor la valută pentru plata

obligaţiilor externe rezultate cu precădere din importuri.

Indicatorii economici utilizaţi de regulă pentru reliefarea riscului de ţară sunt:

PIB/locuitor;

Creşterea economică;

Ponderea deficitului bugetar în PIB;

Inflaţia;

Rata dobânzii;

Rata economisirii.

În paralel pentru determinarea riscului de ţară se recurge la o serie de indicatori ce

exprimă echilibrul extern al unei ţări, printre care amintim1:

Ritmul mediu anual de creştere a exporturilor;

Ritmul mediu anual de creştere a importului

Ponderea importurilor în rezervele valutare naţionale;

Ponderea importurilor în PIB;

Ponderea exporturilor în PIB;

Ponderea soldului curent în PIB;

Gradul de îndatorare externă;

Serviciul datoriei externe.

În fundamentarea deciziei de a investi în străinătate trebuie luaţi în considerare şi o

serie de factori determinaţi de conjunctura economică şi politică mondială. Avem în vedere

şocurile petroliere din 1973, 1989, 2006; crizele economice din 1975, 1981, 1990; criza

datoriei externe din anii '80; crizele de pe pieţele financiare din Asia de Sud-Est de la finele

secolului trecut, actele teroriste înregistrate în SUA din 11 septembrie 2001, criza financiară

globală ce s-a generalizat în anul 2008 etc.

ISD, prin natura sa, necesită o activitate derulată pe o perioadă îndelungată, având în

vedere durata de realizare a obiectivului investiţional şi durata de funcţionare a acestuia.

Investitorul străin trebuie să ţină legătura permanent cu ţara receptoare astfel încât în cazul

deprecierii mediului de afaceri să poată lua în timp util acele măsuri care să conducă la

1 Gheorghe M. Voinea, Relaţiile valutare-financiare internaţionale, Ed. Universităţii A.I Cuza, Iaşi, 2007

diminuarea pe cât posibil a pierderilor. Determinarea riscului de ţară trebuie făcută de

investitorul străin ori de câte ori se produce un eveniment în ţara gazdă care ar avea drept

consecinţă plasarea acestei ţări într-o clasă inferioară de risc.

Administrarea riscului de ţară de către managerii străini vizează două etape. În prima

etapă (preinvestiţională) se acţionează pentru: cunoaşterea climatului investiţional din ţara

receptoare, adoptarea obiectivelor din proiectul de investiţii la condiţiile concrete din ţara

gazdă, asigurarea prin intermediul societăţilor de asigurări, lărgirea portofoliului de investiţii

etc. Etapa postinvestiţională urmăreşte obţinerea unui profit cât mai mare într-o perioadă cât

mai redusă în vederea repatrierii urgente a profitului şi eventual a capitalului investit,

abordarea mai multor tipuri de activităţi pentru dispersarea riscului, întreţinerea unor relaţii

cordiale cu factori locali şi eventual guvernamentali etc1.

În situaţia în care un investitor străin intenţionează să achiziţioneze din străinătate o

firmă aflată în funcţiune trebuie să fie conştient că pe lângă riscurile pe care le-am abordat

trebuie să mai ţină cont şi de riscul ce rezultă din particularităţile firmei dobândite.