Luteranismul

În 1517, când Martin Luther și-a fixat cele 95 de teze pe ușa unei biserici din Wittenberg (Germania) „cu scopul de a provoca adevărul“, a început Reforma care a modificat, pentru secole, alianțele politice și religioase. Profesor la Universitatea din Wittenberg, Martin Luther a formulat o interpretare nouă, antiscolastică a textelor biblice, a criticat dogmele și organizarea ierarhică a Bisericii Catolice, intoleranța acesteia și comerțul cu indulgențe. În esență, reforma lui Luther consta în afirmarea „mântuirii prin credință“, nu prin practicarea ritualurilor bisericești, și în proclamarea autorității exclusive a textelor biblice. El a pledat împotriva autorității papale în afaceri de stat și, când a refuzat să retracteze, Biserica Catolică l-a excomunicat în anul 1520 - un act din care au izvorât toate bisericile protestante.Reforma a adus înapoi în creștinism vigoarea bisericii primare pierdută într-un mileniu de negură. Limba latină, moștenită în Biserică datorită influenței Imperiului Roman, încetase a mai fi vorbită sau ințeleasă de către „barbarii” care trăiau acum în Europa. Faptul că atât liturghia cât și textul Scripturilor erau în latină limita accesul la ele numai clerului educat, și acesta era în număr foarte restrâns. Datorită interesului în limbile clasice manifestat în secolele XVI-XVII chiar de către umaniști ca Erasmus, Vulgata, traducerea Bibliei în latină efectuată de Sf. Ieronim (cca. 405 A.D.) și folosită în mod exclusiv în Biserică, începuse să fie dovedită ca având lacune. Ideile protestante de traducere a Scripturii în limbile naționale ale popoarelor, propagate cu ajutorul tiparniței lui Gutenberg, au pus într-o perspectivă proaspătă adevărul și geniul creștin.

Prezentare Martin LutherA fost o personalitate plină de contradicții interioare, clădită din extreme și exprimată în

paradoxuri, o mare de puteri, de impulsuri, de cunoștințe, de nerăbdare. Emotiv și

sincer, simplu și vesel, binevoitor și naiv chiar în relațiile lui intime și familiare, dar

tumultos, brutal și chiar ordinar în lupta și polemicele duse nu numai cu oamenii

papalității, ci și cu foștii lui colaboratori, prieteni ori țărani răsculați,

sauanabaptiști răsculați, Luther a fost prezentat uneori ca un apostol sau profet prin

gura căruia a grăit Duhul Sfânt cum n-a mai făcut-o de laSf. Ap. Pavel încoace (Joule.

Kostlin), alte ori ca un erou și ca o personalitate puternică, plină de calități geniale

(Thomas CarlyleCarlyle, Thiele), ori ca cel mai genial creator de sistem filosofic și

religios (Holl), iar alteori crezut drept un rătăcit răufăcător, sau un psihopat, care a făcut

din pasiunile lui un crez cu care a infectat omenirea întreagă (Denifle, Grisar ș.a.). La fel

este prezentată și opera reformatorului: când expresie a răbufnirii vechii uri naționale a

germanilor față de tutela romanică (Michelet, Imbart de Tours, H. Preuss), când

adevărata sinteză spirituală și culturală a Renașterii și umanismului (Burckhardt, Ranke

ș.a.), sau chiar numai încercarea de unificare sufletească a germanilor, în locul celei

politice, care lipsea, prin crearea limbii naționale, în special prin traducerea Bibliei

(Funk-Brentano). Dar toate aceste prezentări sunt secvențiale și incomplete, așa cum o

dovedește cunoașterea conjuncturii, a contextului în care s-a derulat Reforma, precum

și a biografiei și operei marelui reformator.

Calvinismul

Calvin nu recunoaște decât două sacramente (Taine): Botezul și Comuniunea (Împărtășania). Respinge dogma prezenței reale a "trupului și

sângelui Domnului" în împărtășanie, invocarea sfinților, instituția episcopatului, etc. Predicatorii sunt aleși de către credincioși și fiecare din bisericile calviniste este condusă spiritual de un consiliu ales. Calvin crede într-o predestinare absolută a aleșilor și celor condamnați la

"judecata din urmă", respingând astfel complet liberul arbitru. Publicațiile lui Calvin au difuzat ideile sale asupra unei biserici corect reformate, în multe

părți ale Europei. Calvinismul a devenit religia majorității populației în Scoția, Olanda și părți din Germania de nord și a avut o influență mare

în Ungaria și Polonia. Majoritatea coloniștilor de pe coasta atlantică americană și din New England erau calviniști, inclusiv puritanii și coloniștii olandezi din Noul Amsterdam (New York). Africa de Sud a fost fondată,

începând din secolul XVII, de calviniști olandezi (deși câțiva erau de origine franceză sau portugheză), care erau cunoscuți cu numele

de Afrikaans. Sierra Leone a fost colonizată masiv de calviniști din Noua Scoție. John Marrant a organizat acolo o congregație sub auspiciile

luiHuntingdon Connexion. Coloniștii erau în mare parte loialiști negri, afro-americani care au luptat pentru britanici în timpul revoluției americane.

Calvin credea în ideea predestinării (mântuirea sau damnarea unui individ este hotărâtă de Dumnezeu de la bun început).

Anglicanismul

Anglicanismul reprezintă totalitatea doctrinelor şi a organizării Bisericii Angliei după

schisma faţă de Roma şi sub influenţa Reformei protestante.

Biserica anglicană a fost constituită de regele Henric VIII, care, prin Actul de

supremaţie(1534), se substituia papei în conducerea Bisericii, din cauza refuzului

papei Clement VII de a-i acorda anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon.

Excomunicat de Clement VII în 1534 şi de Paul III în 1535, Henric VIII, cu toate că şi-a

dus până la capăt opţiunea de a scoate Anglia de sub autoritatea papală, în cele Şase

articole (1539), a păstrat dogma catolică, fără a accepta principiile luteranismului şi ale

calvinismului, şi a menţinut ierarhia bazată pe episcopi numiţi direct de către rege.

Sub domnia lui Eduard II (1547-1553), s-au accentuat influenţele calviniste în

anglicanism, evidente în Book of Common Prayer (Cartea rugăciunii comune), 1549.

După domnia Mariei Tudor, când a existat o tentativă de restaurare a catolicismului în

Anglia, Elisabeta I a reînnoitActul de uniformitate (1559) şi Actul de

suprematie (1559) prin care regele era recunoscut ca suprem conducător în

problemele ecleziastice. În 1563, au fost publicate şi în 1571 aprobate de către

parlament Articolele de religie, cunoscute şi ca Cele 39 de articole (elaborate de M.

Parker, arhiepiscop de Canterbury), care se deosebeau de catolicism prin doctrina

sacramentală, conform unor direcţii de calvinism moderat şi care desfiinţau celibatul

ecleziastic, dar întăreau atât autoritatea Bisericii Anglicane, cât şi puterea de control

asupra ei din partea suveranului. După guvernul lui Oliver Cromwell (1649-1658), care

a desfiinţat anglicanismul ca Biserică de stat, Carol II Stuart a restabilit anglicanismul

proclamând un nou Act de supremaţie (1662) şiBook of Common Prayer, care,

împreună cu Cele 39 de articole s-au răspândit în coloniile engleze şi au rămas în

vigoare în Biserica Anglicană americană după formarea SUA.

În secolul XIX, în cadrul Bisericii anglicane s-au format diferite curente; High Church,

tradiţionalistă şi apropiată de catolicism; Low Church, critică faţă de liturghia

tradiţională şi în favoarea cucerniciei individuale, activităţii misionare, a întâietăţii Bibliei

(biblism); Broad Church, tinzând sub unele aspecte către un socialism creştin şi

susţinătoare a separării Bisericii de stat. Anglicanismul este organizat într-o comunitate

de dioceze, având în frunte pe arhiepiscopul de Canterbury şi care, la fiecare 10 ani

se întruneşte într-un sinod (Conferinţa de la Lambeth). Între 1921 şi 1925 cardinalul

Mercier şi lordul Halifax au iniţiat întâlniri pentru reunificarea anglicanilor cu catolicii.

Vizita arhiepiscopului Ramsey la Paul VI (1966) a oficializat dialogul teologic dintre cele

două Biserici, creând o comisie mixtă, internaţională, reînoită de Ioan Paul II (1982).