Lumi uitate - RUDARII

Rudari bătrâni

 Confundaţi de cele mai multe ori cu ţiganii, deoarece au trăsături fizice asemănătoare, rudarii par să alcătuiască, totuşi, o unitate etnică proprie. Ungurii îi numesc pe rudari "Pharaoh nepek"(poporul lui Faraon), iar în Serbia şi spaţiul ex-iugoslav aceştia sunt cunoscuţi sub numele de karavlahi (vlahi negri). Bătrânii rudari din România cred însă, cu toată convingerea, că nu sunt ţigani, ci "români vechi", descendenţi din daci

Mă îndrept spre Voitinel, un sat din comuna Gălăneşti (Suceava), în care a răsărit, mai ales după 1989, un pitoresc "cartier ţigănesc". Cătunul e alcătuit aproape în întregime din case de lemn, înconjurate de mici grădini înghesuite unele în altele, o veritabilă forfotă de lumini şi umbre, de sunete şi tăceri unduitoare. Culturi de cartofi şi stive de cherestea coabitează cu gunoaie şi trandafiri înfloriţi, ştiuleţi de porumb şi puradei dezbrăcaţi, gâşte toropite de soare şi grămezi de chirpici. Dintr-o bucătărie de vară răzbate, până în uliţă, o voce plină de patos, susţinută de acordurile unei viori: "Piţigoiu-i ca ţiganul,/ Ca şi el umblă sărmanul". Deasupra unei grădini, patru fluturi albi execută un dans vertical, cu mişcări bruşte, o miraculoasă geometrie aeriană, cu unghiuri într-o continuă schimbare.

Căutători de aur

Deşi contrucţiile sunt noi, atmosfera locului şi curgerea timpului par a fi întreţesute de o imensă pânză de păianjen, senzaţie accentuată şi de mulţimea obiectelor vechi, înghesuite prin case şi curţi, dar şi de acea lentezza d'anima, specifică populaţiilor tradiţionale. "Biblioteca ambulantă" a locului, profesorul de istorie pensionar Doru Mircea Hrişcă, povesteşte că printr-un hrisov din 18 august 1427, domnitorul Alexandru cel Bun dăruia boierilor Hărman şi Ieţco satul Voitin. Tot în timpul domniei acestui bărbat ales, care a înscris Suceava pe traseul civilizaţiei europene a vremii, ţiganii încep să pătrundă şi în Moldova. Mai târziu, după expediţia în Ţara Românească din 1471, Ştefan cel Mare i-a procopsit pe moldoveni cu 17.000 de ţigani robi. Documentele epocii mai arată că acelaşi faimos domnitor cumpără, în 1490, satul Voitinel, cu 500 de zloţi tătăreşti, oferindu-l Mânăstirii Putna, cu 11 familii de ţigani robi, cu nume pline de savoare ling-vistică: Talpă, Strâmba, Molda, Piciman, Opre, Tampa, Şanga ş.a.Am venit "Cătinel la Voitinel,/ Unde-i satu' mititel,/ Şi voinicu-i frumuşel", în căutarea rudarilor. Cei mai mulţi reprezentanţi din România ai acestei etnii enigmatice sunt în prezent lingurari, cărămidari sau lăutari. Până aproape de mijlocul secolului al XIX-lea, rudarii se numeau aurari şi aparţineau cu toţii statului. Ocupaţia lor principală era culesul aurului din nisipurile aurifere ale Transilvaniei. În anul 1813, de pildă, "spălătorii de aur" (goldwascher) din Ardeal au adus curţii

împărăteşti din Viena venituri importante: 560 kg de aur. În lucrarea sa, "Ţiganii în istoria României" (1998), Viorel Achim arată că în Transilvania aurarii erau organizaţi, între 1747 şi 1837, într-un voievodat propriu, separat de ceilalţi ţigani. Ultimul voievod al ţiganilor din Transilvania a fost Peter Vallon.

Rudar, cu copiii săi, la o biserică

 După epuizarea resurselor de nisip aurifer, aceşti stranii alchimişti ai Balcanilor încep să se îndeletnicească, aproape exclusiv, cu lucrul lemnului, dar în anumite zone au trecut la confecţionarea de cărămizi şi chirpici. Până în anii '30 ai secolului al XX-lea, rudarii din România deţineau monopolul fabricării şi desfacerii obiectelor de lemn necesare gospodăriei ţărăneşti. Oare câte din cele 15.000 de obiecte din lemn de la Muzeul Arta Lemnului din Câmpu-lung Moldovenesc n-or fi fost realizate de rudari? În afara carului monumental, vechi de 400 de ani, unic chiar şi pentru muzeele europene, pot fi admirate aici mii de piese aparţinând civilizaţiei lemnului: cofe, doniţe, cupe de stână, linguroaie, găleţi de muls, căuşe, untare, bărbinţe de brânză, bâte ciobăneşti, unelte de pescuit şi albinărit, capcane, cântare, cozi de coasă, zdrobitoare de seminţe, oloiniţe, scări, şei, vase de ceremonie, baltage, războaie de ţesut, lăzi de zestre, buciume, viori ş.a. Nişte lacăte imense din lemn, denumite de ţăranii bucovineni "zaruri", mă fac să meditez la tainicele legături dintre închidere şi destin, întâmplare şi forţa locului ce ne-a fost hărăzit.

Maeştrii lemnului

După asfinţitul soarelui, ajung în ograda unui renumit meşter lingurar din Voitinel, Nichifor Scripcariuc "a lui Crisaft şi Ana". Deşi are 76 de ani, îl găsim la lucru, în atelierul său din şură, vechi de peste 100 de ani. Piesa cea mai importantă este un strung moştenit de la părinţi, numai bun de expus într-un muzeu, fiind fabricat, probabil, la sfârşitul secolului al XIX-lea. În în-căperea alăturată îmi arată scăunoaia, un fel de menghină specială, în care se strânge obiectul de lemn pentru a fi tăiat cu cuţitoaia (o lamă de cuţit cu două mânere). În jur atârnă sute de unelte mai mici: securi de croit, cuţite, scoabe, tesle, scule pentru sculptat lemnul etc., toate purtând muşcătura inconfundabilă a vremii...În ciuda vârstei înaintate, Moş Nichifor e un bărbat încă falnic şi ager, luminos la chipul de

culoarea smirdarilor înfloriţi, cu barba şi pletele ţâşnind în aer ca nişte sârme albe. În tinereţe nu şi-a dezminţit numele de Scripcariuc, deoarece a cântat "abitir la scripcă şi la dobă". De peste jumătate de secol lucrează în lemn de tei, plop, paltin şi salcie cele mai variate obiecte necesare unei gospodării: linguri simple sau sculptate artistic, polonice de bucătărie şi de stână, sucitoare, fuse, scăfiţe, bătălăi, cupe de muls oile, pahare, ciocane, culişere etc.Rudarii din Bucovina, spre deosebire de cei din sudul ţării, şi-au pierdut conştiinţa propriei identităţi. Moş Nichifor nu ştia că este rudar, dar din discuţia noastră au ieşit la lumină toate elementele care-l deosebeau de ţigani. În primul rând, rudarii nu cunosc limba romanes: "Noi suntem de baştină, aici ni s-a tăiat buricul. Nu ştim ţigăneşte. Tot neamul lingurarilor nu ştie ţigăneşte. Da, cred că nu suntem ţigani". În al doilea rând, sunt sedentari şi, în general, preferă să-şi înalţe casele cât mai aproape de munţi, la marginea pădurii: "Suntem statornici în toată ţara. Neamul nostru s-a lipit, ca un mâţ, de locurile mărginaşe din apropierea pădurilor", continuă bătrânul. În cel de-al treilea rând, rudarii sunt, de obicei, oameni paşnici şi blânzi, muncitori şi corecţi, care iubesc adevărul: "Mie mi-a plăcut adevărul. Am fost cu cinstea şi cu munca. Dacă eşti cu dreptul, mergi la cel mai mare împărat, în timp ce şătrarii s-au unit cu furatul. Am trăit ca unul ce are «liciul» (liceul), deşi nu am fost la şcoală". Din cei 10 copii ai săi, doar Neculai, acum în vârstă de 30 de ani, i-a învăţat meşteşugul, dar nici acesta nu-l practică frecvent şi cu tragere de inimă. Cei peste 50 de ani de comunism şi postcomunism au modificat până şi profilul moral al ultimelor generaţii de rudari: "Eu am fost un producător. O minută nu am pierdut-o degeaba, dar copiii şi nepoţii m-au lăsat desculţ, mi-au luat şi pantofii din picioare. De la mic la mare, toţi copiii m-au prădat", îşi varsă amarul Moş Nichifor.

Povestitori de basme şi căluşari

 În pieţele din Suceava, poate fi întâlnit adeseori un rudar cu obiecte din lemn de vânzare, originar din Muntenia. Este Ştefan Sandu, din comuna Niculeşti, judeţul Dâmboviţa. Spre deosebire de Moş Nichifor, el are viziunea exactă a etniei din care face parte: "Nouă ne zice rudari şi ne-mpuşcă nevinovaţi. Tot ce vreţi facem din lemn. Din studiile pe care le-am făcut personal, după ce am absolvit liceul economic la Bucureşti, noi nici nu ne-am prea considera aşa ţigani-ţigani. Rudarii sunt oameni mult mai civilizaţi decât românii, prin bunul simţ şi aspectul lor. Nu sunt scandalagii sau criminali. Mai fură şi ei un lemn din pădure, pentru confecţionarea lingurilor, pentru că altfel ar fi prea scumpe la vânzare".Necunoaşterea limbii romanes de către rudari se confirmă: "Nu vorbesc limba romanes. Nu a

existat la noi în sat niciun strămoş care să vorbească ţigăneşte. M-a înjurat odată un ţigan o zi întreagă şi eu n-am ştiut că mă înjură. Ţiganii ne privesc cu sfidare, considerând că suntem proşti, fiindcă muncim. Ei se întreabă ce fel de ţigan sunt dacă nu vând şi eu ceva mai de valoare şi nu ştiu nici ţigăneşte".Ştefan Sandu face din lemn de tei, cu o mare dexteritate, linguri, scăfiţe, sucitoare şi făcăleţe, iar din lemn de fag de esenţă tare tot felul de umeraşe, cârlige de rufe, cuţite de vinete, ciocane, site, curse de şoareci etc. "Am putea face lucruri mult mai de artă şi mai frumoase, dar sunt prost plătite. Ne costă foarte mult transportul pe CFR. Plătesc peste 3 milioane de lei pentru 300-400 kg de marfă."Obiectele se vând la piaţă, "la mica înţelegere", cele mai multe nu depăşesc câţiva lei bucata. În satele din Muntenia, se mai păstrează anumite tradiţii rudăreşti. Mai ales în sud, rudarii sunt mari povestitori de basme şi se numără printre cei mai buni căluşari. Sunt fascinaţi de sărbătoarea Rusaliilor, iar nucul este considerat un copac vrăjit de iele: "Să nu dormi sub nuc, că te ia din Rusalii". Femeile lor, curate la trup şi la suflet, nu practică

Rudăriţe la muncă, într-o gospodărie ţărănească

 ghicitul şi vrăjitoria. Pentru neamul încă puţin descifrat al rudarilor, "vârtutea" e un cuvânt fundamental. Vârtutea de a fi. Vârtutea de a continua să cauţi aurul, până şi în fibrele cele mai intime ale lemnului, ale materiei. Vârtutea de a face să strălucească aurul filosofal, în forme din lemn, de o incontestabilă valoare artistică.Încerc să ies treptat dintr-o lume plină de poezia frustă a vieţii, în care litera scrisă nu prea are acces. Leacuri vrăjitoreşti, dragoste arzătoare şi suferinţă, descântece şi bocete, dansuri dezlănţuite, credinţe străvechi, o lume în sine, plină de magie şi farmec. "Cătinel la Voitinel,/ Unde-i satu' mititel,/ Şi voinicu-i frumuşel".

CONSTANTIN SEVERIN