Lucrare Master Proces Echitabil Nivel 1 97

8/2/2019 Lucrare Master Proces Echitabil Nivel 1 97

http://slidepdf.com/reader/full/lucrare-master-proces-echitabil-nivel-1-97 1/47

ACCESUL LIBER LA JUSTITIE



CUPRINS:

INTRODUCERE …………………………………………………………… p. 2

CAP. I. Accesul liber la justitie ca exigenta a dreptului la un proces echitabil ....... p. 4

1. Consideratii privind dreptul la un proces echitabil ............................... p. 4

2. Exigentele dreptului la un proces echitabil ............................... p.9

CAP. II. Accesul real la justitie .............................................................................. p.18

1. Examinarea cauzei in mod echitabil, public si intr-un termen rezonabil ……. p.18

2. Examinarea cauzei sa se faca de un tribunal independent, impartial,

stabilit prin lege ………………………………………………………………… p.21

3. Publicitatea pronuntarii hotararilor judecatoresti ……………………………. p.23

CAP. III. Caracterul relativ al dreptului de acces liber la justitie ................... p.24

1. Conditii de forma. Termene. Cai de atac …………………………………….. p.24

2. Restrictii financiare. Taxe de timbru, cheltuieli de judecata, garantii banesti .. p.25

3. Conditii privind impunerea unor proceduri prealabile sesizarii instantei ……. p.26

CAP. IV. Jurisprudenta CEDO privind liberul acces la justitie ............................... p.30

1. Semnificaţia juridică, socială şi politică a principiului liberului acces

la justiţie într-o societate democratică …………………………………... p.302. Sfera de aplicare a principiului liberului acces la justiţie ……………………. p.32

3. Caracterele principiului liberului acces la justiţie …………………………… p.34

4. Accesul la justiţie, ca un aspect inerent al dreptului la un proces echitabil ….. p.36

5. Problema accesului liber la justiţiei şi a dublului grad de jurisdicţie ………… p.41

CONCLUZII ........................................................................................... ………. p.43

2



BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................... p.46

INTRODUCERE

Art. 11 din Constituţia României stabileşte, cu valoare de principiu, obligaţia statului român

de a îndeplini întocmai şi cu bună-credinţă îndatoririle ce-i revin din tratatele la care este parte,

precum şi faptul că tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern.

Textul constituţional enunţat face aplicarea unuia dintre principiile încrederii între statele comunităţii

internaţionale – pacta sunt servanda - şi exprimă, în acelaşi timp, corelaţia dintre dreptul internaţional şi

dreptul intern, prin integrarea normelor dreptului internaţional în sistemul dreptului naţional.

În definirea comunităţii internaţionale, tratatele au un rol aparte, întrucât obligă părţile între care au

fost încheiate la respectarea lor şi asigură cadrul legal pentru angajarea răspunderii statelor ca urmare a

încălcării obligaţiilor asumate1.

Integrarea normelor internaţionale consensuale în dreptul intern se realizează prin

ratificarea instrumentelor juridice internaţionale (acord, convenţie, protocol, statut, pact etc.),

operaţiune prin care acestora li se conferă forţă obligatorie de către Parlament; întrucât ratificarea

se face prin lege, clauzele instrumentului internaţional ratificat sunt integrate în sistemul normelor

interne, urmând a avea forţa juridică a legii.

Distinct de consacrarea integrării dreptului internaţional în sistemul juridic naţional, legea

fundamentală a României conţine reglementări specifice referitoare la tratatele internaţionale

privind drepturile omului.

Astfel, art. 20 din Constituţia României stabileşte că interpretarea şi aplicarea drepturilor şi

libertăţilor cetăţeneşti se fac în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care România este

parte şi că reglementările internaţionale din domeniul drepturilor omului, cuprinse în tratatele ratificate de

România, au prioritate faţă de reglementările interne în cazul în care între ele există neconcordanţe.

„Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este actul de naştere a unei viziuni şi a unei

construcţii politico-juridice noi în domeniul drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fiinţei umane. (...)Legitimitatea unei asemenea viziuni rezultă din aceea că oamenii au anumite drepturi naturale,

imprecriptibile şi inalienabile prin natura lor de fiinţe umane. Oamenii se nasc cu dreptul la viaţă, la

libertate, la demnitate, la căutarea fericirii şi în toate acestea exista ceva universal, comun, spre care aspiră.

Odată cu această ce această vocaţie naturală şi universală a fost identificată şi recunoscută,

comunitatea internaţională a procedat la elaborarea de documente politice şi juridice (pacte, declaraţii,

protocoale, convenţii, tratate), realizându-se, în timp, un sistem internaţional de norme, cuprinzător şi

1 Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu – Constituţia României revizuită – comentarii si explicaţii, editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 13.

3



eficient, care s-a impus. Construcţia acestui sistem, realismul său, eficienţa sa în protecţia drepturilor

omului i-au dat şi o forţă juridică aparte, păstrându-se desigur şi rolul reglementărilor juridice interne în

proclamarea şi protejarea concretă a drepturilor cetăţeneşti. Astăzi, ideea fundamentală care domină

această instituţie este tocmai preeminenţa reglementărilor internaţionale.”2

Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr.135 din 31 mai 1994,

România a ratificat Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului (C.E.D.O.), precum

şi protocoalele adiţionale la aceasta nr.1, 4, 6, 7, 9, 10.

În acest mod, conform art. 11 şi 20 din Constituţie, Convenţia şi protocoalele ei adiţionale

au devenit parte integrantă a dreptului intern, având prioritate faţă de acesta, altfel spus C.E.D.O. şi

protocoalele adiţionale au devenit izvor de drept intern obligatoriu şi prioritar, ceea ce, în plan

naţional, are drept consecinţă imediată aplicarea convenţiei şi protocoalelor de către instanţele

judecătoreşti române, iar în plan internaţional acceptarea controlului prevăzut de C.E.D.O. cu

privire la hotărârile judecătoreşti naţionale.

Prin Protocolul nr. 11 al Convenţiei Europene al Drepturilor Omului, intrat în vigoare la data de

1 noiembrie 1998, a intervenit o reformă a sistemului de control în faţa Curţii; s-a urmărit menţinerea şi

întărirea eficacităţii apărări drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale prevăzute de Convenţie.

Ca o garanţie a respectării drepturilor omului, Convenţia prevede, în art. 6 pct. 1, dreptul

oricărei persoane la un proces echitabil :”Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în

mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial,

stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, fie

asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. Hotărârea trebuie să

fie pronunţată în public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului, pe

întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori

al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia

vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată strict necesară de către

tribunal, atunci când, datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducăatingere intereselor justiţiei”.

Rezultă că, în accepţiunea Convenţiei, dreptul la un proces echitabil are mai multe

componente şi anume: accesul liber la justiţie; examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un

termen rezonabil; examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege;

publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti.

2

Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu – Constituţia României revizuită – comentarii si explicaţii, editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 31.

4



CAP. I. ACCESUL LIBER LA JUSTIŢIE CA EXIGENTA A DREPTULUI LA UN

PROCES ECHITABIL

1. Consideratii privind dreptul la un proces echitabil

Sistemul judiciar reprezintă, în orice stat democratic, o componentă esenţială a civilizaţiei şi

progresului social. Ideea de proces echitabil trimite automat la ideea de stat de drept.

În societăţile moderne, justiţia este o funcţie fundamentală a statului, iar administrarea ei

reprezintă unul din atributele esenţiale ale puterii suverane. Această funcţie implică existenţa unor

structuri statale (servicii publice) apte să realizeze activitatea jurisdicţională. Un atare serviciu

public trebuie organizat pe baza unor principii proprii, funcţionale şi autonome. Există principii ce

se află într-o legătură indisolubilă cu organizarea sistemului judiciar dar care vizează mai degrabă

funcţionarea acestuia şi însăşi democratismul şi umanismul sistemului procesual, fie el cel civil sau

penal.

Printre aceste principii menţionăm: accesul liber la justiţie, independenţa judecătorilor,

inamovibilitatea, egalitatea în faţa justiţiei şi gratuitatea justiţiei.

Accesul liber la justiţie constituie un principiu fundamental al organizării oricărui sistem

judiciar democratic fiind consacrat într-un număr important de documente internaţionale, astfel că

el are semnificaţii deosebite şi pentru dreptul procesual, dar şi pentru dreptul constituţional.

Facultatea oricarei persoane de a introduce, dupa libera sa apreciere, o actiune in justitie,

implicand astfel obligatia corelativa a statului, ca prin instanta competenta, sa solutioneze aceste

actiuni, reprezinta practic liberul acces al persoanei la justitie.

Orice condiţionare a accesului liber la justiţie, ar reprezenta o nesocotire a unui principiu

constituţional fundamental şi a unor standarde internaţionale universale, în orice democraţie reală.

Pe plan procesual, accesul liber la justiţie se concretizează în prerogativele pe care le implică

dreptul la acţiune, ca aptitudine legală ce este recunoscută de ordinea juridică oricărei persoanefizice sau juridice3.

Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr.135 din 31 mai 1994,

România a ratificat Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului (C.E.D.O.), precum

şi protocoalele adiţionale la aceasta nr.1, 4, 6, 7, 9, 10.

Ca o garanţie a respectării drepturilor omului, Convenţia prevede, în art. 6 pct.1, dreptul

oricărei persoane la un proces echitabil: ”Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza

3 Jean Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, 2009, pag. 267

5



în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial,

stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil...”

In explicitarea acestui drept, in doctrina dreptului european dreptul de acces la un tribunal

este inteles ca un drept de acces concret si efectiv, care presupune ca justitiabilul „sa beneficieze

de o posibilitate clara si concreta de a contesta atingerea adusa drepturilor sale.”4

Pornind de la premisa ca drepturile fundamentale trebuie garantate intr-o maniera concreta

si reala, iar nu iluzorie si teoretica, imposibilitatea concreta de sesizare a unei instante de catre

persoana interesata constituie o incalcare a dreptului acesteia de acces la justitie.5

Dreptul de acces la justitie impune obligatii in sarcina legiuitorului si executivului.Statul

este tinut sa acorde oricarei persoane toate facilitatile rezonabile de drept si de fapt, pentru a accede

la instanta, intr-un cuvant, efectivitatea dreptului de acces.

Liberul acces la justiţie este consacrat, ca drept cetăţenesc fundamental şi prin art. 21 din

Constituţia României, prin art. 10 din Declaraţia universală a drepturilor omului, precum şi prin art.

14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

În Constituţie, accesul liber la justiţie este conceput ca drept al oricărei persoane de a se

putea adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime,

garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nici o lege.

Accesul la justitie a capatat aproape in toate tarile europene o valoare constitutionala.

Astfel, acesta este consacrat , intre altele, in Constitutiile Finlandei (art. 16), Germaniei ( art.13 si

14), Greciei (art.8), Italiei ( art. 24 si 25), Luxemburgului ( art. 13), Olandei ( art. 17), Portugaliei

( art. 20) sau Spaniei ( art. 24 si 53).

Codul de procedură civilă roman prevede ca mijloace procedurale concrete de care pot uza cetăţenii

pentru a accede la justiţie: cererea de chemare în judecată (art.109) şi căile ordinare şi extraordinare

de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti (apelul - art. 282, recursul - art. 299, contestaţia în

anulare - art. 317 şi art. 318, revizuirea - art. 322).

Căile procedurale menţionate asigură persoanelor interesate accesul la o instanţă de judecată, căreia, prin lege, i s-a stabilit competenţa de a hotărî în materie civilă.

Este unanim acceptat ca dreptul de acces la justitie nu poate fi un drept absolut, ci unul care

poate implica limitari, cat timp acestea sunt rezonabile si proportionale cu scopul urmarit.

Accesibilitatea justitiei nu inseamna caracterul gratuit al acesteia. Intrucat este vorba de un serviciu

prestat de stat, accesul la instanta de judecata poate fi conditionat de plata unei taxe de timbru

4 CEDO, Bellet contra Frantei din 4.12.1995.5

CEDO, hotararea Airey citata in R.Chirita, Conventia europeana a drepturilor omului – comentarii si explicatii,Editura C.H.Beck, 2008, pag. 254.

6



necesara pentru acoperirea cheltuielilor de judecata. Cand se stabilesc insa taxe judiciare de timbru

exorbitante, care depasesc cu mult cheltuielile prilejuite de realizarea actului de justitie si

posibilitatile de plata ale justitiabilului, atunci limitarea dreptului de acces nu mai are caracter de

proportionalitate. « Cu alte cuvinte, justitia in materie non penala nu trebuie sa fie neaparat gratuita,

dar trebuie sa fie ieftina ».6

In ceea ce priveste limitarile financiare pe care le poate avea accesul unei persoane la

instanta, Curtea a stabilit ca acestea pot constitui obiectul incalcarii dispozitiilor art. 6 din

Conventie. Au fost analizate de catre Curtea Europeana taxe judiciare impuse la momentul

introducerii actiunii si a caror neplata impiedica accesul la prima instanta7 sau intr-o etapa

ulterioara a procesului ( apel, recurs), inclusiv in faza de executare a unei hotarari.8

Statul de drept reprezintă un element fundamental al democratizării autentice a regimurilor

politice. De aceea, în epoca noastră, el a dobândit o poziţie privilegiată:"Cine nu-şi reclamă

apartenenţa la acesta, cine nu înscrie realizarea statului de drept printre performanţele de care

este mândră ţara sa, sau printre ţelurile pe care ea şi le propune?"

Noţiunea de stat de drept constituie una dintre trăsăturile definitorii ale

constituţionalismului european, a cărui influenţă în lumea zilelor noastre este incontestabilă. Prin

intermediul acestui concept, statul însuşi restrânge domeniul acţiunii sale, în raport cu propriul său

sistem de valori.

În cazul în care el însuşi nu ţine cont de dreptul pozitiv, care este propria sa creaţie, chiar

legitimitatea exerciţiului puterii este pusă la îndoială. " Puterea publică care aduce atingere ordinii

juridice pe care chiar ea a stabilit-o îşi pronunţă propria decădere", menţiona Ihering la începutul

acestui secol. Unul dintre marii teoreticieni ai doctrinei franceze, Carré de Marlberg sublinia că:

"regimul statului de drept este conceput în interesul cetăţenilor şi are ca scop special de a-i

asigura din vreme şi de a-i apara împotriva arbitrariului autoritătilor statale" iar instituţia publică

care se găseşte la dispoziţia individului este tribunalul: " Pentru ca statul de drept să fie realizat,

este, într-adevăr, indispensabil ca cetăţenii să fie înarmaţi cu o acţiune în justiţie, care să le

permită să atace actele statale vicioase care ar leza dreptul lor individual". În aceste condiţii,

6 J.ROBERT, Droits de l’homme et libertes fundamentals, citat in R.Chirita , op.cit. pag. 265.

7 Hotararile in cazurile Beian c. Romaniei din 7.02.2008; Marolux SRL si Jacobs c.Romaniei din 21.02.2008;

Iorga c. Romaniei din 25.01.2007.8 Hotararea in cazul Elena Negulescu c. Romaniei din 1.07.2008.

7



controlul jurisdicţional apare în această perspectivă, şi mai mult încă decât în trecut, ca garanţie

efectivă a statului de drept.

Care este finalitatea şi justificarea, în acelaşi timp, a recursului?" se întrebă Léo Hamon,

raspunsul său constituind o veritabilă sinteză de valori supreme ale actului de justiţie raportate la

cel care le exprimă - magistratul, caracterizat printr-o " formaţie intelectuală dată, independentă

faţă de puterea politică, obligaţia de a acţiona pe cale de reguli generale şi conform unei

proceduri contradictorii în formularea motivelor deciziei".

În dreptul constituţional modern, posibilitatea pentru cetăţean de a face apel la tribunal,

pentru a-ş realiza drepturile şi interesele sale legitime înseamnă instituirea de drepturi-garanţii.

Printre drepturile cu caracter general figurează accesul la justiţie, drepturile la apărare şi dreptul lasecuritate juridică. În cadrul drepturilor la apărare, practica jurisdicţională franceză, fondată pe

principiile şi pactele internaţionale în materie, a făcut să apară, alături de protecţia constituţională

asigurată din oficiu de un avocat, necesitatea unei proceduri juste şi echitabile care să garanteze un

echilibru în drepturile părţilor.

Primul pact internaţional care consacră, în mod complet şi expres drepturile omului este, în

zilele noastre, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a

Organizaţiei Naţiunilor Unite în data de 10 decembrie 1948.

Dispoziţiile articolului 10 din acest document conturează regula cunoscută sub noţiunea de

proces echitabil, stabilind că "orice persoană are dreptul, în deplină egalitate, la audierea

echitabilă şi publică a cauzei sale, de către un tribunal independent şi imparţial, care va decide,

fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra legitimităţii oricărei acuzaţii în materie

penală îndreptată împotrivaei".

La nivel european, necesitatea procesului echitabil este mentionată în dispoziţiile articolului

6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, intrată în vigoare

în data de 3 septembrie 1953, care prevăd, într-un mod sensibil diferit, acelaşi drept, şi anume:

"Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă, publică şi într-un termen rezonabil (sublinierea

ne aparţine) de către un tribunal independent şi imparţial stabilit de lege, care va decide fie asupra

contestaţiilor, asupra drepturilor sale cu caracter civil (idem), fie asupra legitimităţii oricărei

acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva ei". Apoi, actul prevede că judecata trebuie " să fie

facută publică, dar accesul la sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului în timpul

8



întregului sau a unei părţi a procesului, în interesul moralităţii, a ordinii publice sau a securităţii

naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private

a părţilor în proces o cere, sau în măsura strict considerată de tribunal, atunci când, în

împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei". Acelaşi

act prevede, apoi, prezumţia de nevinovaţie şi, în materie penală, dreptul inculpatului de a fi

informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care el o întelege şi într-un mod detaliat, asupra

naturii şi motivelor referitoare la punerea sa sub acuzaţie, de a avea la dispoziţia sa timpul necesar

pentru a-şi formula apărarea şi de a beneficia de asistenţa unui avocat, de a propune martori şi de a

fi asistat gratuit de un traducător, dacă el nu înţelege sau nu vorbeşte limba utilizată în sedinţă. Este

evident că aceste ultime exigenţe fac referinţă, în mod exclusiv, la procesele penale.

Aceste dispoziţii constituie expresia conceptului de proces echitabil, similar celui din ţările

anglo-saxone, cunoscut sub denumirea de fair trial. El comandă stabilirea, pe tot parcursul

procesului, a unui ansamblu de reguli de procedură destinate instaurării unui echilibru între părţile

în proces şi aplicarea unei organizări capabile să garanteze independenţa şi imparţialitatea

judecătorilor. Independenţa presupune dispoziţii apte să asigure libertatea de decizie (condiţie de

numire, de retribuţie, de desfăşurare a carierei etc.). Imparţialitatea face apel la calităţile personale

ale judecătorului, la rigoarea sa intelectuală şi morală; având sarcina să aplice legea, el trebuie

adesea să o interpreteze nu în funcţie de valorile sale personale, ci cu o scrupuloasă neutralitate careîl îndepărteaza de orice militantism şi îl conduce să se sprijine numai pe elementele determinante

ale dosarului.

2. Exigentele dreptului la un proces echitabil.

În comentariul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (în continuare, CEDO), se

subliniază că, în realitate, titlul acestui document important este mai exact în limba engleză, căci

scopul său este, de fapt, nu numai enumerarea, ci protecţia acestor drepturi şi libertăţi, aceasta fiind

9



ideea cardinală care caracterizează Convenţia cu intenţia declarată " de a crea mijloacele practice

să fie respectate" .

Prin urmare, CEDO reprezintă legătura naturală între libertăţile fundamentale ale

individului şi exigenţele unei societăţi democratice, practica jurisdicţională a Curţii de la

Strasbourg subliniind de mai multe ori "locul eminent pe care dreptul la un proces echitabil îl

ocupă într-o societate democratică". În acelaşi timp, jurisprudenţa referitoare la punerea în practică

a CEDH a reţinut adesea:"Convenţia are ca scop protejarea drepturilor neteoretice sau iluzorii, ci

concrete şi efective" (sublinierea ne aparţine).

Analizând interpretarea articolului 6 din CEDO, se pot desprinde mai multe segmente:

mecanismul garanţiei, domeniul ei, conţinutul general al acesteia în materie penală.

În ceea ce priveşte primul segment, elementele sale principale constituie subiectele

garanţiei, adică justiţiabilul-creditorul acesteia şi statul ca debitor, precum şi sancţionarea garanţiei,

conform căreia justiţia trebuie să fie independentă, efectiv în afara oricărei ingerinţe din partea

statului, controlul realizat de Curtea de la Strasbourg pastrând caracterul său concret raportat la

cauza supusă judecăţii şi global, în sensul că diversele garanţii consacrate în articolul 6 sunt legate

între ele şi că " respectarea uneia sau alteia dintre garanţii trebuie să fie apreciată în raport cu

ansamblul procesului". În ceea ce priveşte domeniul garanţiei, trebuie să subliniem mai ales

aspectul civil ("Drepturi şi obligaţii"), care îmbraţişează, totuşi, întregul domeniu al contenciosului

relatiilor interindividuale, şi mai mult, având în vedere ca " frontiera între dreptul public şi dreptul

privat devenea în numeroase zone neclară şi mobilă" .

Dacă, în ceea ce priveşte protecţia în materie penală, problemele specificate la articolul 6

constituie informaţii expuse pe larg şi în mod clar (de exemplu, obligaţia de a se asigura notificarea

oficială, în cazul comiterii unei infracţiuni penale, vinovatului, de către autoritatea competentă),conţinutul general al garanţiei conţine o multitudine de aspecte care constituie obiectul, adesea

principal, al controlului exercitat de Curtea de la Strasbourg.

În acest sens, trebuie să subliniem exigenţele referitoare la instanţa de judecată (care trebuie

să aibă caracteristicile necesare care se impun unei instanţe, imparţiale, independente şi stabilite de

lege, la care justiţiabilul trebuie să aibă, în mod real, acces) şi la procesul însuşi (de exemplu,

nefiind absolut necesară existenţa mai multor grade de jurisdicţie), fiind semnificativ, în acest sens,

faptul că " fiecare din părţile în proces să-şi poată susţine cauza, în condiţii care să nu o

10



dezavantajeze în mod substanţial, pe tot parcursul procesului, în raport cu partea adversă". Tot în

acest domeniu, trebuie să subliniem faptul că aceeaşi prezumţie de nevinovăţie "nu este un

principiu în întregime distinct, ci o aplicare deosebită a exigenţei echitatii"; de asemenea,

dezbaterea contradictorie în cadrul unui proces public, specificând că " publicitatea procedurilor îi

apară pe justiţiabili împotriva unei justiţii secrete care scapă controlului publicului" , fapt care

constituie unul dintre mijloacele ce contribuie la păstrarea încrederii în tribunale.

Fără îndoială, conceptul de termen rezonabil beneficiază de o importanţă deosebită, fiind

considerat de Curte, în raport cu caracterul cauzei, conform principiului judecată amânată, judecată

anulată, luând în consideraţie complexitatea procesului, comportamentul părţilor şi al autorităţilor

publice etc.

Sistemul român care asigură punerea în practică a dispoziţiilor articolului 6 al CEDO

contine mai multe trepte: constituţională, supra-constituţională şi jurisprudenţială, în special, cu

referire la deciziile date de Curtea Constituţională, de la începutul activităţii sale (iunie 1992) până

în prezent.

Concepţia constituantului român este aceea de a crea un sistem de categorii binare care să

includă două serii de izvoare: la nivel naţional (eliminând pe cele locale, statul român fiind unitar,

cu un grad accentuat de centralizare) şi la nivel internaţional. În ceea ce priveşte izvoarele la nivel

internaţional, Constitutia României cuprinde dispoziţii aliniate la standardele internaţionale. Astfel,

în conformitate cu articolul 20, "dispoziţiile constituţionale referitoare la drepturile şi libertăţile

cetăţnilor vor fi interpretate şi aplicate în acord cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,

cu pactele şi alte tratate la care România este parte. În caz de neconcordantă între pactele şi

tratatele referitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile

interne, reglementările internaţionale au întâietate". De asemenea, articolul 11 prevede că tratatele

ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern. În acest mod, toate dispoziţiile referitoare la

dreptul la un proces echitabil conţinute de convenţiile internaţionale de orice fel se regasesc în

dreptul intern şi beneficiază de un regim special, în raport cu dispoziţiile acestuia din urmă.

Pe de altă parte, dispoziţiile constituţionale cuprind reglementări precise care asigură cadrul

adecvat pentru respectarea drepturilor cetăţenesti în materie de justiţie, într-un mod general, şi

pentru un proces echitabil, într-un mod special.

11



Astfel, în cadrul dispoziţiilor comune specificate în Titlul II, consacrat drepturilor şi

libertatilor fundamentale, accesul liber la justiţie (articolul 21) este reglementat în felul urmator:

"Orice persoana poate sa se adreseze justiţiei pentru protejarea drepturilor sale, a libertatilor sale

şi a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate sa limiteze exercitarea acestui drept. (sublinierea

ne apartine).

Cât despre justiţie, în conformitate cu dispoziţiile continute în Sectiunea I a Capitolului VI,

se mentioneaza ca ea se înfaptuieste în numele legii şi ca judecătorii sunt independenti şi nu se

supun decât legii (art.123), functia de judecător fiind incompatibila cu orice alta functie publica sau

privata, cu exceptia functiilor pedagogice din învatamântul superior (art.124). Mai mult, articolul

37 prevede ca magistratii nu pot sa apartina partidelor politice. În ceea ce priveste numirea

judecătorilor, acelaşi articol 124 prevede ca ea este facuta de Presedintele României şi ca ei sunt

inamovibili. Numai Consiliul Superior al Magistraturii poate promova, transfera şi sanctiona pe

judecători; numai la propunerea sa poate Presedintele sa faca numiri de judecători în oricare

tribunal sau curte şi de procurori (cu exceptia stagiarilor). În plus, acelaşi Consiliu exercita rolul de

consiliu de disciplina al judecătorilor; în acest caz, lucrarile sunt conduse de presedintele Curtii

Supreme de justiţie (în rest, lucrarile sunt conduse, fara drept de vot, de catre Ministrul justiţiei -

art. 133).

În ceea ce priveste Consiliul Superior al Magistraturii, articolul 132 al Legii fundamentale

prevede ca el este compus din magistrati alesi, pentru o durata de 4 ani, de catre cele doua Camere

ale Parlamentului în sedinta comuna.

Cât despre autorităţtile publice care înfaptuiesc justiţia, trebuie sa remarcam dispoziţiile

articolului 125 al Constitutiei, pe baza carora justiţia este exercitata numai de Curtea Suprema de

justiţie şi de catre instanţele judecătoresti stabilite de lege, crearea instanţelor extraordinare fiind

interzisa.

Pentru asigurarea corectitudinii actului de justiţie, sunt foarte importante dispoziţiile

articolului 148, primul alineat, conform carora independenta justiţiei face parte din "nucleul dur" al

Constitutiei, în sensul ca ea nu poate face obiectul revizuirii Legii fundamentale, precum şi alte

materii enumerate la acest articol. acelaşi articol este valabil pentru libertatile fundamentale şi

garantiile acestora (articolul 148, alineatul 2).

12



Cât despre anumite aspecte concrete ale caracterului echitabil al procesului la care ne-am

referit mai sus, trebuie sa remarcam o serie de dispoziţii constituţionale privitoare la desfasurarea

procesului propriu-zis, precum şi la anumite garantii procesuale destinate sa-i asigure cadrul

necesar la nivelul standardelor internaţionale mentionate.

În acest sens, articolul 126 stabileste ca sedintele sunt publice, mai putin situatiile exceptate

de lege, iar articolul 128 stabileste ca partile interesate pot sa exercite caile de recurs împotriva

deciziilor judecătoresti, în conditiile fixate de lege.

În ceea ce priveste limba în care se desfasoara procedurile judecătoresti, ea este româna, dar

tinînd cont de protectia speciala a minoritatilor naţionale existente, care au dreptul de a-şi pastra

identitatea lor lingvistica (articolul 6 din Constitutie), articolul 127 alineatul 2 prevede ca cetăţniicare apartin acestor minoritati (precum şi cei care nu înteleg limba româna) au dreptul sa ia

cunoştinţa de toate actele şi documentele dosarului, sa vorbeasca în instanţa şi sa depuna

concluziile, prin intermediul unui interpret; în cauzele penale acest drept este asigurat gratuit.

În legatura cu libertatea individuala, articolul 23 este sediul unui adevarat habeas corpus,

reglementat pâna în detaliu (textul contine 9 alineate); din aceasta cauza, mi se pare necesar sa

remarcam câteva dispoziţii mai importante, printre care prezumtia de nevinovatie (alineatul 8),

principiul nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege (alineatul 9), mentinerea unei persoane în

localurile politiei pe o durata limitata fixata de lege, pentru necesitatile unei anchete, precum şi

drepturile celui retinut sau arestat, îndeosebi alineatul 5: persoana retinuta sau arestata este

informata imediat, în limba pe care o întelege, asupra motivelor detentiei sale sau asupra arestarii

şi, în termenul cel mai scurt, asupra acuzatiei care i se aduce; acuzatia îi este adusa la cunoştinţă

numai în prezent;a unui avocat, la alegerea sa sau numit din oficiu. În fine, articolul 24 este formal:

dreptul la aparare este garantat; partile au dreptul la avocat, pe toata durata procesului.

Dar independenta justiţiei este aparata şi în alt mod, pe calea unuia dintre cele mai

importante principii supraconstituţionale, care este separarea puterilor. Dupa cum este cunoscut,

acest principiu nu este consacrat în Constitutia româna, dar jurisprudenţa Curtii constituţionale l-a

aplicat în numeroase cazuri, astfel încât, pe buna dreptate, acesta poate fi considerat ca "un

principiu structurant şi functional în ordinea constituţionala româna". De altfel, practica

jurisdicţionala a Curtii constituţionale care consacra acest principiu nu face decât sa exprime

continutul articolului 2 alineatul 2 al Legii nr. 47/1992 de organizare şi functionare a acesteia, care

13



prevede ca dispoziţiile actelor normative care încalca dispoziţiile şi principiile Constitutiei sunt

neconstituţionale.

Într-una din primele decizii date de Curte în aceasta materie, şi anume Decizia nr. 6/1992 a

fost declarata neconstituţionala o lege prin care Parlamentul suspenda cursul judecatii şi executarea

deciziilor judecătoresti definitive, referitoare la anumite cauze determinate, invocând într-un mod

categoric violarea principiului separarii puterilor: " În virtutea acestui principiu, Parlamentul nu are

dreptul sa intervina în procesul de realizare a justiţiei (...). O imixtiune a puterii legislative care ar

face ca autorităţtea judecătoresaca sa fie în imposibilitatea de a functiona(...) ar avea drept

consecinta crearea unui dezechilibru constituţional între aceste autorităţti" .

Dar este sigur ca majoritatea dispoziţiilor legale referitoare la apararea conditiilor necesare pentru realizarea unui proces echitabil se regasesc în documentele normative cu caracter infra-

constituţional, mai ales în Legea pentru organizarea judecătoreasca nr. 92/1992, modificata în 1997,

Legea referitoare la organizarea şi functionarea Curtii constituţionale nr. 47/1992, de asemenea

modificata în 1997, precum şi în Codurile de procedura civila şi penala. Astfel, în afara faptului ca

repeta unele din textele constituţionale, Legea nr. 92/1992 contine dispoziţii destinate sa

consolideze independenta justiţiei, functionarea Consiliului Superior al Magistraturii în cele mai

bune conditii, numirile şi avansarile magistratilor şi, în general, anumite aspecte destinate sa

contribuie la aplicarea principiului inamovibilitatii judecătorilor.

Legea nr. 47/1992 pentru organizarea şi functionarea Curtii constituţionale contine şi

dispoziţii semnificative referitoare la caracterul echitabil al procesului, în ceea ce priveste

solutionarea exceptiilor de neconstituţionalitate în cadrul controlului de tip a posteriori exercitat, la

cererea partilor sau a Ministerului Public, asupra legilor sau ordonantelor adoptate de Guvern.

În prima sa forma, legea prevedea ca anumite exceptii, care se prezentau în mod cert cavadit nefondate (manifesta infondatezza, dupa modelul italian) puteau sa fie solutionate fara citarea

partilor, în cazul în care toţi judecătorii care formau instanţa erau de acord.

Prin modificarea Legii în 1997, toate sedintele au devenit publice (cât priveste solutionarea

acestor exceptii), adesea partile reclamând faptul ca vechea procedura nu le permitea sa-şi

formuleze şi sa-şi sustina apararea la tribunal. În rest, toata procedura aceluiasi tip de control se

desfasoara în conformitate cu regulile de procedura civila, cu exceptia cazului în care caracterul

specific al activitatii Curtii impune adoptarea unor anumite reguli derogatorii, cum este, de

14



exemplu, caracterul obligatoriu al solicitarii punctelor de vedere din partea unor anumite autorităţti

publice (Camerele Parlamentului şi Guvernul) referitoare la exceptia de neconstituţionalitate supusa

judecatii. În ceea ce priveste efectele deciziilor, este cunoscut ca în situatia în care deciziile sunt

date în cadrul controlului de constituţionalitate, acestea au efecte erga omnes şi sunt publicate toate

în Monitorul Oficial, având caracter definitiv şi valabil numai pentru viitor.

Bineînteles, cea mai mare parte a dispoziţiilor referitoare la asigurarea unui proces echitabil

figureaza printre dispoziţiile celor doua coduri procesuale (civil şi penal), dar o enumerare

exhaustiva a acestor dispoziţii se dovedeste imposibila, deci, ne vom limita sa enumeram câteva

dispoziţii mai importante.

Astfel, cât priveste limba utilizata pentru desfasurarea dezbaterilor procesului, articolul 128din Codul de procedura penala prevede sa se faca apel la un traducator, în cazul în care judecătorul

nu cunoaste limba materna a acuzatilor; în caz contrar, dezbaterile au loc în aceasta limba. Articolul

7 din acelaşi Cod prevede ca "în unitatile administrative teritoriale în care locuieste şi o populatie

de alta naţionalitate decât cea româna, utilizarea limbii materne a acestei populatii este

asigurata" . În plus, articolul 142 alineatul 2 din Codul de procedura civila stipuleaza ca judecătorul

însuşi poate sa serveasca ca interpret pentru celelalte parti în litigiu, când una dintre ele nu cunoaste

decât limba sa materna, neavând posibilitatea de a se exprima în limba oficiala a tarii.

Referitor la dreptul la aparare, daca articolul 6 din Codul de procedura penala prevede ca

" Dreptul la aparare este garantat acuzatului, inculpatului şi celorlalte parti pentru toata durata

procesului penal. În timpul procesului penal, organele judecătoresti sunt tinute sa asigure partilor

exercitarea completa a drepturilor procesuale în conditiile legii şi administrarea dovezilor

necesare în dezvinovatire". Pentru procesul civil, articolul 74 din Codul de procedura civila

stabileste ca cel care nu este în masura sa plateasca cheltuielile pentru avocat poate solicita asistenta

juridica gratuita, care poate sa-i fie acordata, cu respectarea anumitor conditii. În ceea ce priveste

exercitarea aceluiasi drept, articolul 156 din Codul de procedura civila prevede ca, la cererea partii

interesate, tribunalul va putea sa repuna cauza, în lipsa unui avocat, la primul termen de sedinta; în

practica tribunalelor, pentru asemena situatii, cererile sunt întotdeauna aprobate. În ceea ce priveste

judecata cauzelor într-un termen rezonabil, articolul 260 din Codul de procedura civila prevede ca

la sfârsitul sedintei, daca instanţa nu este în masura sa dea o decizie, ea poate sa amâne adoptarea

hotarârii pentru sapte zile în plus. În fine, întreg ansamblul masurilor procesuale mentionate în cele

doua cazuri asigura egalitatea partilor care sunt în litigiu pentru toata durata procesului, inclusiv în

15



ceea ce priveste caile de recurs, semnalând existenta unei serii de dispoziţii speciale referitoare la

posibilitatea de care dispune procurorul general de a exercita anumite cai de recurs extraordinare.

În practica sa, Curtea constituţionala a avut adesea ocazia de a se pronunţa asupra anumitor

aspecte care privesc direct conditiile necesare pentru un proces echitabil, în conformitate cu

dispoziţiile mentionate în pactele sau în declaratiile internaţionale la care ne-am referit mai sus.

Astfel, cât priveste independenta şi inamovibilitatea judecătorilor, Curtea a dat anumite

decizii importante.

În acest sens, în Deciziile nr. 45 şi nr. 46/1994, în care au fost declarate neconstituţionale un

mare numar de dispoziţii continute în regulamentele celor doua Camere ale Parlamentului, Curtea a

retinut ca chemarea judecătorilor de catre o comisie parlamentara pentru a da relatii este

neconstituţionala, caci "ea încalca, în mod evident, dispoziţiile constituţionale care stabilesc, chiar

daca implicit, separarea puterilor în stat şi, bineînteles, independenta judecătorilor şi supunerea

lor numai legii". În Decizia nr. 39/1996, Curtea a retinut ca sistemul de exigente creat pentru

numirea în functie a magistratilor "este destinat realizarii efective a principiului independentei

judecătorilor şi asigurarii în acelaşi timp a profesionalismului şi prestigiului justiţiei" .

În ceea ce priveste caracterul public al sedintelor, în Decizia nr. 56/1993 s-a retinut ca judecarea cererilor de divort în sedinta publica nu contravine art. 26 al Constitutiei referitor la viata

intima de familie şi privata, caci tribunalul poate sa hotarasca judecarea lor fara participarea

publicului, daca se considera ca o mai buna administrare a dovezilor este, astfel, realizata; altfel, se

mentioneaza în decizie, ar fi încalcat principiul caracterului public al sedintelor, "care constituie un

principiu fundamental al realizarii justiţiei într-un stat de drept" .

Despre prezentarea sentintei în sedinta publica, prin Decizia nr. 11/1999, Curtea a declarat

neconstituţional articolul 22 alineatul 5 din Codul de procedura civila, conform caruia, pentru

anumite judecati, tribunalul are dreptul sa pronunţe decizia fara sa citeze partile în camera de

consiliu, şi termenul de recurs ar trebui sa curga de la aceasta data pe care partile nu puteau sa o

cunoasca, invocând astfel ca partea interesata era lipsita de posibilitatea de a cunoaste sentinta

pronunţata - fapt care conduce, cel mai adesea , la imposibilitatea de a exercita în termenul

necesar dreptul de recurs".

16



Într-un numar mare de decizii, Curtea a retinut ca modificarea Codului de procedura civila

în sensul ca procurorul general poate sa utilizeze calea extraordinara a recursului în anulare numai

într-un termen de 6 luni de la data la care sentinta data de tribunal a devenit definitiva - şi nu

oricând - asa cum prevedeau fostele dispoziţii ale Codului de procedura - era constituţionala,

realizând astfel necesitatea de solutionare a cauzelor într-un termen rezonabil. În acest sens sunt, de

exemplu, Deciziile nr. 29, nr. 52 şi nr. 79/1997.

O decizie importanta destinata consolidarii liberului acces la justiţie în materie penala este

aceea pronunţata asupra dispoziţiilor articolului 278 din Codul de procedura penala (Decizia nr.

486/1997). Curtea a decis, astfel, ca dispoziţiile acestuia, conform carora plângerea formulata

împotriva masurilor sau actelor hotarâte de procuror este solutionata numai de organele

procuraturii, pe cale ierarhica, sunt neconstituţionale, deoarece ele contravin articolului 21 din

Constitutie, care specifica ca nici o lege nu poate sa limiteze accesul la justiţie, respectiv dreptul

pentru cel care este interesat sa faca apel la tribunal, ca cererea sa sa fie examinata în asemenea

situatii.

În ceea ce priveste exercitarea cailor de recurs în materie penala, s-a hotarât ca dispoziţiile

articolului 332 alineatul 3 din Codul de procedura penala, care prevad ca numai procurorul şi

inculpatul arestat interesat au dreptul sa faca recurs, sunt neconstituţionale, încalcând articolul 128

din Constitutie referitor la caile de recurs şi la principiul egalitatii partilor, deoarece acelaşi interes

de a face recurs poate fi manifestat nu numai de inculpatul arestat implicat, dar şi de cel care nu

este arestat , care este interesat de anularea hotarârii respective care îl dezavantajeaza (Decizia nr.

129/1996).

Una dintre deciziile Curtii constituţionale care a avut efecte importante în apararea

drepturilor individuale este Decizia nr. 99/1994 referitoare la prezumtia de nevinovatie, pâna ce

hotarârea judecătoreasca de condamnare penala a unui inculpat devine definitiva (articolul 23

alineatul 8 din Constitutie). În aceasta decizie, s-a specificat ca dispoziţiile unei legi adoptate în

1969, în virtutea carora detinutii în curs de urmarire penala sau de judecata ar trebui sa poarte

uniforma locului de detentie, ca şi persoanele condamnate definitiv pentru comiterea de infracţiuni,

sunt neconstituţionale. În motivarea deciziei se mentioneaza ca în acest mod, desi inculpatul nu a

fost condamnat, beneficiind, deci, de prezumtia de nevinovatie, el se prezinta în fata organului de

urmarire penala sau a tribunalului într-o tinuta vestimentara proprie celor care se gasesc deja în curs

de executare a unei pedepse privative de libertate, aducând atingere, direct deci, situatiei persoaneiinocente.

17



În fine, a fost declarat neconstituţional textul articolului 257 din Codul de procedura penala,

conform caruia prezentarea inculpatului în fata procurorului pentru a i se face cunoscute materialele

de urmarire penala, înainte de sesizarea tribunalului pentru demararea judecatii ramâne la

latitudinea procurorului, care poate, deci, sa sesizeze tribunalul fara sa avertizeze persoana

implicata. Or, în conformitate cu practica Curtii de la Strasbourg, "acuzatia trebuie sa se

defineasca ca notificarea oficiala, emanând de la autorităţtea competenta, din reprosul de a fi

comis o infracţiune penala" .

Aceasta înseamna ca notificarea oficiala nu poate fi lasata la latitudinea procurorului, fiind

necesar ca persoana inculpata sa cunoasca acest fapt, pentru a-şi pregati din vreme apararea în fata

tribunalului.

Bineînteles ca numarul deciziilor date de Curtea constituţionala cu privire la

constituţionalizarea normelor procesului penal, cât şi a procesului civil, este mult mai mare, în

pofida perioadei scurte de când instanţa noastra de contencios constituţional şi-a început activitatea.

Dar noi am selectionat pe acelea care prezinta cel mai mare interes, acest proces de

constituţionalizare fiind în curs. Desfasurarea sa va fi mult mai accentuata, în special prin

adoptarea, de exemplu, a unui cod de procedura penala al carui proiect este în curs de redactare.

CAP. 2. ACCESUL REAL LA JUSTITIE

1. Examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil

Cerinţa din art. 6 pct. 1 al Convenţiei, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil,

trebuie înţeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces

18



şi anume principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare, ambele asigurând

egalitatea deplină a părţilor în proces.

Contradictorialitatea este principiul care îngăduie părţilor din proces să participe în mod

activ şi egal la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării

procesului, mai precis să discute şi să combată susţinerile făcute de fiecare dintre ele şi să-şi

exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei

hotărâri legale şi temeinice.

În virtutea contradictorialităţii, părţile îşi aduc reciproc la cunoştinţă pretenţiile, apărările şi

probele de care înţeleg să se folosească în proces, prin cererile scrise adresate instanţei, judecata nu

se poate face decât după legala lor citare, în cursul procesului toate părţile sunt ascultate în mod

egal, inclusiv asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse în discuţie de instanţă, în vederea

aflării adevărului în cauză, încuviinţarea probelor se face în şedinţă publică, după prealabila lor

discutare de către părţi, iar hotărârile judecătoreşti sunt comunicate părţilor, în vederea exercitării

căilor legale de atac.

Consacrări indirecte ale manifestărilor principiului contradictorialităţii, aşa cum au fost ele

anterior redate, respectând înţelesul art. 6 pct. 1 din Convenţie, se regăsesc şi în legislaţia naţională,

mai precis în reglementarea art. 112, art. 115, art. 114 alin. 1, art. 107, art. 128-129, art. 114 alin. 4

Cod procedură civilă.

Nu există, deci, neconcordanţe de semnificaţie juridică a contradictorialităţii între

dispoziţiile Convenţiei şi dispoziţiile din legea naţională şi, faţă de garanţiile pe care aceasta din

urmă le instituie pentru asigurarea contradictorialităţii, sunt toate premisele ca, prin hotărârile

pronunţate, instanţele naţionale să nu se facă vinovate de încălcări ale dreptului la un proces

echitabil, prin nesocotirea principiului contradictorialităţii.

Dreptul la un proces echitabil înseamnă şi posibilitatea rezonabilă a oricărei părţi de a

expune cauza sa instanţei de judecată, în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă,

ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare.Dreptul la apărare are în dreptul românesc şi valoare de principiu constituţional, ţinând

seama că prin art. 24 alin. 1 din Constituţie se stabileşte că dreptul la apărare este garantat, iar prin

alineatul 2 al aceluiaşi articol se prevede că în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate

de un avocat, ales sau numit din oficiu.

În sens material, acest drept include toate drepturile şi garanţiile procesuale, care asigură

părţilor posibilitatea de a-şi apăra interesele, iar în sens formal el include dreptul părţilor de a-şi

angaja un avocat.

19



Realizarea dreptului la apărare este asigurată şi prin modul de organizare şi funcţionare a

instanţelor judecătoreşti, la baza căruia stau principiile legalităţii, egalităţii părţilor, gratuităţii,

colegialităţii, publicităţii, controlului judiciar, imutabilităţii şi rolului activ al instanţei.

Legalitatea semnifică înfăptuirea justiţiei în numele legii de către instanţele judecătoreşti

prevăzute de lege, în limita competenţelor ce le-au fost conferite de legiuitor, precum şi supunerea

judecătorilor numai în faţa legii;egalitatea părţilor semnifică egalitatea acestora în raporturile

procesuale cu instanţa, dar şi în raporturile dintre ele, prin recunoaşterea aceloraşi drepturi

procesuale şi impunerea aceloraşi obligaţii; gratuitatea înseamnă obţinerea unei rezolvări judiciare

necondiţionat de plata vreunei taxe; controlul judiciar înseamnă posibilitatea verificării, de către o

instanţa superioară în grad, a legalităţii şi temeiniciei hotărârii pronunţate de instanţa

inferioară;imutabilitatea semnifică imposibilitatea, de principiu, a modificării cadrului litigiului,

sub aspectul părţilor, obiectului şi temeiului de drept; rolul activ al instanţei reprezintă, nu o

ingerinţă în interesele părţilor, ci o garanţie a respectării drepturilor şi realizării intereselor acestora,

deoarece are ca unic scop aflarea adevărului în cauză.

Cerinţa examinării cauzei în public, prevăzută de art. 6 pct. 1 din Convenţie, înseamnă

publicitatea dezbaterilor, care se realizează, pe de o parte prin asigurarea accesului părţilor la

dezbateri, aceasta fiind o condiţie inerentă a exercitării drepturilor lor procesuale, constând în

dreptul la apărare şi dreptul la dezbateri contradictorii, iar pe de altă parte, prin asigurarea accesului

la dezbateri al oricăror persoane.

În acelaşi mod este înţeleasă noţiunea de publicitate şi în dreptul intern.

Astfel, art. 126 din Constituţie, art. 5 din Legea de organizare judecătorească nr. 92/1992 şi art.

121 alin. 1 din Codul de procedură civilă proclamă că şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile

prevăzute de lege; cazurile de excepţie de la regula publicităţii sunt nominalizate în lege, prin indicarea

unor criterii de apreciere, pe baza cărora instanţa de judecată trebuie să le determine – alin. 2 al art. 121

Cod procedură civilă stabileşte că instanţa poată să dispună ca dezbaterile să se facă în şedinţă secretă,dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică ori părţile.

Pentru asigurarea publicităţii, şedinţele de judecată se ţin la sediul stabil şi cunoscut al

instanţei, în zilele şi la orele fixate de instanţă, potrivit listei de şedinţă, care se afişează la uşa sălii

de şedinţă, cu cel puţin o oră înainte de începerea şedinţei de judecată (art. 125 Cod de procedură

civilă ).

Publicitatea este o garanţie a corectitudinii şi imparţialităţii judecătorilor, a independenţei

acestora, pentru că nu este suficient să se facă dreptate, ci este nevoie să se şi vadă acest lucru; pentru acest motiv părţile nu pot fi împiedicate să participe la dezbaterea cauzelor proprii, nici

20



măcar atunci când s-a declarat şedinţă secretă (art. 121 alin. 2 Cod procedură civilă), iar terţele

persoane nu pot fi îndepărtate din sala de judecată decât în cazul şedinţelor secrete.

Caracterul dezbaterilor nu influenţează, însă, pronunţarea hotărârii judecătoreşti, care se

face, întotdeauna, în şedinţă publică, fapt prevăzut expres în art. 6 pct. 1 din Convenţie, dar şi în art.

121 alin. 3 Cod procedură civilă.

Cerinţa Convenţiei ca examinarea cauzei să se facă într-un termen rezonabil trebuie

raportată la fiecare caz în parte, luând în considerare durata procedurii, natura pretenţiilor,

complexitatea procesului, comportamentul autorităţilor competente şi al părţilor, dificultatea

dezbaterilor, aglomerarea rolului instanţei şi exercitarea căilor de atac.

Celeritatea judecării proceselor nu este consacrată în legislaţia naţională în mod expres,

decât într-un număr limitat de litigii, de pildă, în materia restituirii imobilelor preluate abuziv în

perioada comunistă, reglementată prin legea 10/2001 sau în materia adopţiilor, reglementată prin

O.U.G. 25/1997, aprobată prin legea 87/1998.

Cu toate acestea, în Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea instanţelor, aprobat

prin Ordinul nr. 991/C/1993 al Ministerului Justiţiei, se reglementează măsurile ce se dispun de

instanţă la primirea sesizării, stabilindu-se că prin acestea trebuie să se asigure soluţionarea cu

celeritate a cererilor primite şi că aceleaşi măsuri trebuie luate, în acelaşi scop, şi de către

judecătorul căruia i s-a repartizat cauza spre soluţionare ( art. 44 ).

De asemenea, Codul de procedură civilă cuprinde o suită de norme prin care se asigură

soluţionarea, într-un termen rezonabil, a cererilor deduse judecăţii, indiferent de natura lor. Dintre

acestea, cele mai importante sunt cele din art. 155 alin. 1 şi art. 156 alin. 1, care permit amânarea

judecăţii, o singură dată, pe temeiul învoielii părţilor, respectiv pentru lipsă de apărare temeinic

motivată, precum şi cele din art. 260 alin. 1 şi art. 264 alin. 1 Cod procedură civilă, potrivit cărora

pronunţarea se poate amâna pentru un termen ce nu poate depăşi 7 zile, iar redactarea hotărârii se

face în termen de 30 de zile de la pronunţarea ei.Judecarea procesului într-un termen rezonabil are ca scop înlăturarea incertitudinii în care

se găsesc părţile prin restabilirea, cât mai curând posibil, a drepturilor încălcate şi prin reinstaurarea

legalităţii, care trebuie să guverneze toate raporturile juridice într-un stat de drept, ceea ce

constituie o garanţie a unui proces echitabil.

2. Examinarea cauzei să se facă de un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege

21



Independenţa presupune două laturi şi anume independenţa instanţelor şi independenţa

magistratului.

Independenţa instanţelor, are în vedere că sistemul instanţelor prin care se realizează justiţia

nu face parte şi nu este subordonat puterii executive sau legislative.

Acest aspect este reflectat în art. 126 alin. 1 Constituţia României, care prevede că justiţia

se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite

de lege, adică judecătorii, tribunale şi Curţi de apel.

În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 126 alin. 3 din Constituţie care prevăd că prin lege

sunt stabilite competenţa şi procedura de judecată.

Independenţa judecătorilor este reflectată în art. 124 alin. 2 din Constituţia României, care

prevede că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

Aceasta presupune, ca şi în cazul instanţelor de judecată, faptul că în realizarea actului de

justiţie, magistraţii nu pot fi influenţaţi de puterea executivă sau legislativă. Independenţa, astfel

înţeleasă, nu exclude intervenţia instanţelor de control judiciar care intervine în urma exercitării

căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.

În acelaşi timp trebuie subliniat că nici verificările atribuite prin Legea nr. 92/1992 pentru

organizarea judecătorească, în competenţa conducătorului instanţei, nu afectează independenţa.

Acest control nu vizează în nici un fel activitatea de judecată.

Astfel, în art. 18 alin. 4 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească se prevede

că ”În nici o împrejurare verificările efectuate nu pot conduce la imixtiuni în desfăşurarea

proceselor în curs sau la repunerea în discuţii a ceea ce a fost deja judecat”.

Independenţa judecătorilor este dată de garanţiile aflate în acest sens, de statutul său.

Astfel, prin dispoziţii speciale prevăzute de Legea nr. 92/1992 pentru organizarea

judecătorească, sunt reglementate numirea şi avansarea în funcţie a magistraţilor (titlul IV).

În acelaşi timp, propunerile de numire în funcţie a magistraţilor sunt date în competenţa

Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice (conform art. 125 alin. 2 dinConstituţia României).

O altă garanţie oferită magistraţilor şi care asigură independenţa acestora, este dată de

inamovibilitate.

Aceasta presupune că orice avansare sau transferare nu se poate face decât cu

consimţământul judecătorilor.

Inamovibilitatea era reglementată în Constituţia României, la rang de principiu; astfel,

conform art. 125 alin. 1 judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile

22



legii. Acelaşi text arată în alin. 2 că promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor este de

competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice.

Imparţialitatea, ca element al unui proces echitabil, reprezintă garanţia încrederii

justiţiabililor în magistraţii şi instituţiile în care aceştia îşi desfăşoară activitatea, prin care se

realizează actul de justiţie.

Importanţa acestui aspect este recunoscută prin consacrarea unui întreg titlu din Codul de

procedură civilă – titlul V -, care prevede cazurile concrete în care un magistrat şi celelalte

persoane implicate în actul de justiţie sunt incompatibili precum şi procedurilor de urmat în cazul

intervenirii acestora.

Aspecte vizând imparţialitatea pot fi regăsite şi în titlul VI Cod procedură civilă, referitor la

strămutarea pricinilor.

În acelaşi timp şi prin Constituţie s-a recunoscut importanţa acestei laturi a unui proces

echitabil, prevăzându-se că funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau

privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

Stabilirea prin lege a tribunalului, ca element al unui proces echitabil, are în vedere

competenţa de soluţionare a cauzei, atât din punct de vedere material cât şi teritorial.

În acest context,în legislaţia internă dispoziţiile legale sunt clare şi precise, delimitând

foarte clar competenţele instanţelor de judecată implicate în realizarea actului de justiţie.

Sunt întâlnite astfel dispoziţii care stabilesc competenţa după materie (titlul I Cod procedură

civilă ), competenţa teritorială (titlul II), cazurile de extindere a competenţei (titlul III),precum şi

procedura în cazul intervenirii unui conflict de competenţă (titlul IV).

În acelaşi timp, trebuie subliniat că prin legi speciale,de reglementare a unui anumit

domeniu de activitate, este reglementată competenţa de soluţionare a cauzelor; dispoziţiile codului

de procedură prevăzând, relativ la competenţa materială, cazul ”în orice materii date prin lege încompetenţa lor” – cu titlul de exemplu, Legea nr. 14/2003, legea partidelor politice.

2.3. Publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti

Acest aspect asigură cunoaşterea de către justiţiabili a hotărârii judecătoreşti, imediat după

deliberarea completului de judecată.

23



Pronunţarea dispozitivului hotărârii judecătoreşti, în şedinţa publică, chiar în lipsa părţilor,

este impusă de 121 alin. 3 si art. 258 alin. 2 Cod procedură civilă9.

Pronunţarea în şedinţă publică, dă posibilitatea părţii a cărei cauză a fost soluţionată

nefavorabil, să renunţe în instanţă la calea de atac (art. 267 alin. 1 Cod procedură civilă).

CAP. 3. CARACTERUL RELATIV AL DREPTULUI DE ACCES LIBER LA

JUSTITIE.

1. Conditii de forma. Termene. Cai de atac

9 Faptul c hotarârea trebuie s fie pronun at în mod public este prev zut expres şi în art. 6 ală ă ţ ă ă Conven iei europene a drepturilor omului, ca fiind una din garan iile desf şur rii unui procesţ ţ ă ă echitabil. Cu privire îns la accep iunea no iunii de publicitate a acestei proceduri, Curteaă ţ ţ European a Drepturilor Omului a decis, în unanimitate, c , în privin a absen ei pronun riiă ă ţ ţ ţă publice, numeroase state contractante folosesc de mult timp, pe lâng lectura cu voce tare,ă alte mijloace de a face publice deciziile jurisdic iilor lor. Redactorii Conven iei nu au putut sţ ţ ă neglijeze aceast împrejurare şi nu trebuie s se opteze pentru o interpretare literal înă ă ă materie: forma publicit ii judec ii, prev zut de dreptul intern al statului reclamant, trebuieăţ ăţ ă ă

apreciat în lumina particularit ilor procedurii la care se refer şi în func ie de scopul şiă ăţ ă ţ obiectul art. 6 paragraful 1 – CEDO, cazul Pretto şi al ii c. Italia, în Codul de Procedur Civil –ţ ă ă adnotat – Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei, pp. 225-226.

24



Accesul liber la justiţie este consacrat, ca drept cetăţenesc fundamental, atât prin art. 6 pct.

1 din Convenţie, cât şi prin art. 21 din Constituţia României, prin art. 10 din Declaraţia universală

a drepturilor omului, precum şi prin art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile

civile şi politice.

În Constituţie, accesul liber la justiţie este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea

adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, garantându-se că

exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nicio lege.

“Articolul 21 implică o corectă delimitare între dreptul la acţiune în justiţie şi obligaţia

constituţională de ocrotire a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime. Este subînţeles că accesul liber

la justiţie permite depunerea oricăror cereri a cărei rezolvare este de competenţa autoritaţilor judecătoreşti.

Caracterul legitim sau nelegitim al pretenţiilor formulate în acţiunea în justiţie va rezulta numai în urma

judecării pricinii respective şi va fi constatat prin hotărâre judecătorească.”10

Ca mijloacele procedurale concrete de care pot uza cetăţenii pentru a accede la justiţie Codul de

procedură civilă prevede cererea de chemare în judecată (art. 109) şi căile ordinare şi extraordinare de atac

împotriva hotărârilor judecătoreşti (apelul - art. 282, recursul - art. 299, contestaţia în anulare - art. 317 şi

art. 318, revizuirea - art. 322), iar Codul de procedură penală prevede plângerea prealabilă (art. 279 alin. 2

lit. a), căile de atac împotriva măsurilor dispuse de procuror în cursul urmăririi penale (art. 278/1), căile de

atac ordinare şi extraordinare împotriva hotărârilor judecătoreşt (apelul - art. 361, recursul - art. 385/1,

contestaţia în anulare - art. 386, revizuirea - art. 393).

Căile procedurale menţionate asigură persoanelor interesate accesul la o instanţă de

judecată, căreia, prin lege, i s-a stabilit competenţa de a hotărî în materie civilă sau penală.

Acest mod de reglementare al dreptului de acces la justiţie este în concordanţă cu abordarea

europeană a aceluiaşi concept, căci, în accepţiunea Convenţiei, exercitarea dreptului de acces la

justiţie presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege,

adică garantarea unei proceduri judiciare în faţa căreia să se poată realiza, efectiv, acest drept.

În ceea ce priveşte mijloacele concrete de asigurare a accesului liber la justiţie, acestea suntlăsate de Convenţie la latitudinea statelor care au ratificat-o, devreme ce prin art.6 pct.1 nu s-au

prevăzut expres alte asemenea mijloace.

Ca atare, dispoziţile din dreptul intern referitoare la modurile de sesizare a instanţelor

judecătoreşti sunt pe deplin aplicabile, dar aceasta nu înseamnă dreptul de acces la toate structurile

judecătoreşti - judecătorii, tribunale, curţi de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - şi nici la toate

căile de atac prevăzute de lege - apel, recurs, contestaţie în anulare, revizuire, deoarece, aşa cum a10

Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii si explicaţii, editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 33.

25



hotărât Plenul Curţii Constituţionale prin decizia nr.1/8 februarie 1994, prin lege pot fi instituite

reguli deosebite, în considerarea unor situaţii deosebite.

Astfel de reguli întâlnim, de pildă, în materia apelului civil, unde, prin art. 282/1 Cod

procedură civilă, sunt reglementate categoriile de hotărâri judecătoreşti care, prin raportare la

obiectul cererilor în care au fost pronunţate, sunt exceptate de la această cale de atac, ori în materia

hotărârilor de strămutare a pricinilor civile, care nu sunt supuse nici unei căi de atac - art. 40 alin. 4

Cod procedură civilă.

2. Restrictii financiare. Taxe de timbru, cheltuieli de judecata, garantii banesti

Deseori în practica instanţelor naţionale a fost invocată de părţi, ca măsură de îngrădire a

accesului liber la justiţie, lipsa de gratuitate a procesului civil, prin instituirea în sarcina titularului

cererii de chemare în judecată a obligaţiei de plată a unei taxe de timbru şi prin neasigurarea

asistenţei juridice gratuite.

Nici unul din cele două argumente nu justifică o îngrădire reală a dreptului de acces la justiţie.

Achitarea taxelor judiciare de timbru nu înfrânge principiul gratuităţii justiţiei şi, implicit, al

accesului liber la justiţie, deoarece partea căzută în pretenţii poate fi obligată la restituirea sumelor

avansate în condiţiile art. 274 - 276 Cod procedură civilă; mai mult, prin Legea taxelor judiciare de

timbru nr. 146/1997 se prevede scutirea de timbraj pentru anumite categorii de cauze civile, iar

legislaţia naţională asigură şi alte garanţii efective pentru finalizarea procedurii judiciare chiar şi în

cazul persoanelor cu posibilităţi materiale reduse.

În acest sens, art. 74 Cod procedură civilă prevede, pentru cel care nu e în stare să facă faţă

cheltuielilor unei judecăţi, fără a primejdui propria sa întreţinere sau a familiei sale, dreptul de a

cere instanţei de judecată asistenţă judiciară, iar art. 75 din acelaşi cod prevede că în conţinutul

conceptului de asistenţă judiciară intră acordarea de scutiri, reduceri, eşalonări, sau amânări pentru

plata taxelor de timbru şi a timbrului judiciar, precum şi apărarea şi asistenţa gratuită printr-un

avocat delegat de baroul avocaţilor.Faţă de dispoziţiile naţionale enunţate, lipsa de gratuitate a procesului civil nu ar putea fi

invocată cu succes ca o încălcare a liberului acces la justiţie în sensul art. 6 pct. 1 din Conveţie.

3. Conditii privind impunerea unor proceduri prealabile sesizarii instantei

Constituţia României din 8 decembrie 1991 a consfinţit dorinţa poporului român de a trăi

liber într-o societate democratică. Toate principiile fundamentale ale statului de drept trebuiaurealizate şi garantate printr-un sistem de autorităţi specializate şi obiective. Astfel s-a impus

26



principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat – legislativă, executivă şi judecătorească. Pentru

tânăra democraţie românească această constituţie a fost un succes însă o serie de probleme au

rămas nerezolvate, iar unele au fost reglementate într-un mod nemulţumitor.

Modificarea şi completarea Constituţiei – prin Legea de revizuire nr. 429/2003, intrată învigoare la data de 29 octombrie 2003 – aduce o serie de îmbunătăţiri şi corecţii, una din cele mai

importante fiind lărgirea sferei principiului accesului liber la justiţie. Aceasta s-a realizat prin

completarea art. 21 din Constituţie cu alin. 4: „Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative

şi gratuite“ 11. Considerăm că accesul liber la justiţie nu este deplin deoarece au mai rămas o serie

de situaţii ce se interpun între cetăţean şi realizarea dreptului său, şi anume procedurile prealabile

fără caracter jurisdicţional. Acest principiu este astfel formulat prin art. 21, încât nu admite

excepţii. Este un principiu general, care domină democraţia constituţională, pentru că în fond

democraţia este domnia legii, iar justiţia este paznicul legii12.

Iniţial, în proiectul de modificare a constituţiei art. 21, alin. 4 avea următoarea formă:

„Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative dacă legea nu prevede altfel“. Curtea

Constituţională13 a observat că în vederea armonizării legislaţiei României cu acquisul comunitar,

propunerea legislativă prezintă un interes deosebit sub aspectul înlăturării dezbaterilor

contradictorii asupra aplicării directe în legislaţia României a prevederilor Convenţiei pentru

apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În ceea ce priveşte dispoziţiile alin. 4, în

virtutea cărora jurisdicţiile administrative sunt facultative dacă legea nu prevede altfel, Curtea a

considerat că acestea nu aveau nici o relevanţă constituţională. Astfel, din moment ce legiuitorul nu

a prevăzut obligativitatea unei proceduri administrative jurisdicţionale, nu se poate ridica problema

interzicerii liberului acces la justiţie, iar dacă a prevăzut o asemenea procedură şi ea este

obligatorie, textul constituţional este inutil. Ca atare, textul nu era considerat necesar pentru că nu

îşi găsea aplicare în practică, Curtea apreciind că trebuie eliminat din cuprinsul proiectului. În plus,

se observă că accesul liber la justiţie, potrivit art. 21, nu putea fi condiţionat de o jurisdicţie

administrativă facultativă sau chiar obligatorie, sens în care Curtea Constituţională se pronunţase

anterior prin mai multe decizii.

Adesea Curtea Constituţională a trebuit să se pronunţe asupra problemei de a şti dacă după

rezolvarea unui litigiu prin proceduri jurisdicţionale, administrative, fiscale etc., cel interesat se mai

11 Constituţia României din 1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, intrată în vigoare ladata de 29 octombrie 2003.

12 Muraru Ioan, Constantinescu Mihai, Studii constituţionale, Bucureşti, Editura Actami, 1995, p. 185.

13

Decizia Curţii Constituţionale nr. 18 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative derevizuire a Constituţiei României.

27



poate adresa justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie. Este cunoscut faptul că în multe domenii de

activitate legile instituie anumite proceduri jurisdicţionale în ideea, apreciată în doctrină ca fiind

justă14 de a permite rezolvarea unor litigii în cadrul structurilor de activitate ale celor implicaţi sau

interesaţi. Aceste proceduri jurisdicţionale prezintă multiple avantaje de ordin social, moral şi

juridic precum: rezolvarea litigiului în chiar mediul (structura) în care s-a produs, cu participarea

celor care se cunosc sau sunt în anumite relaţii determinate de specificul muncii; operativitatea în

rezolvare, aceste proceduri fiind evident mai simple decât procedurile judecătoreşti; evitarea

deplasărilor repetate la instanţele judecătoreşti care afectează atât timpul celui interesat, cât şi

procesul de muncă; evitarea unor cheltuieli pe care justiţia le presupune.

Astfel legiuitorul a reformulat textul constituţional având curajul să renunţe la obligativitatea

acestor jurisdicţii speciale administrative, declarându-le însă facultative. Aceasta înseamnă că cel

care contestă un act administrativ supus unei jurisdicţii administrative speciale se poate adresa

direct instanţei judecătoreşti, fără a mai parcurge procedura administrativă prealabilă. Această

atitudine a legiuitorului este justificată de faptul că, deşi în toate aceste activităţi litigiile pot privi

drepturi, libertăţi sau interese legitime, ele nu pot fi puse pe acelaşi plan cu justiţia, nu o înlocuiesc.

Cu toate acestea, formularea este generală şi superficială, stârnind confuzii şi controverse.

Din acest motiv Curtea Constituţională s-a confruntat cu o serie de excepţii de neconstituţionalitate

ridicate cu privire la diverse reglementări ce se puteau înscrie în sfera art. 21 alin. 4.

Se susţinea într-o astfel de excepţie15, respinsă de Curtea Constituţională, că dispoziţiile art. 5

din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, ale art. 109 alin. 2 din Codul de procedură

civilă şi ale art. 174-187 din Codul de procedură fiscală sunt neconstituţionale deoarece instituie

obligativitatea unei proceduri prealabile administrative, încălcându-se dispoziţiile constituţionale

menţionate, prin care se prevede caracterul facultativ al jurisdicţiilor speciale administrative. În

opinia Curţii, textul constituţional care se referă la caracterul facultativ al jurisdicţiilor respective

nu este aplicabil dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 29/1990, care instituie obligaţia persoanei

vătămate de a se adresa cu reclamaţie organului administrativ emitent mai înainte de sesizareainstanţei de judecată cu anularea actului considerat ilegal. Dispoziţia constituţională invocată a

desfiinţat condiţia prealabilă numai pentru procedura administrativă jurisdicţională. Nici o

dispoziţie constituţională nu interzice ca, prin lege, să se instituie o procedură administrativă

prealabilă, fără caracter jurisdicţional, cum este, de exemplu, procedura recursului administrativ

graţios sau a celui ierarhic.

14 Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Studii constituţionale, Bucureşti, Editura Actami, 1995, p. 185.15 Decizia nr. 409/2004 a Curţii Constituţionale.

28



Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 109 alin. 2 din Codul de

procedură civilă, Curtea reţine că cererea de chemare în judecată trebuie să respecte atât condiţiile

intrinseci, cât şi pe cele extrinseci, impuse de lege. Din dispoziţia criticată rezultă că este vorba de

o condiţie extrinsecă ce trebuie respectată, şi anume că sesizarea instanţei competente se face

numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dar nu în toate cazurile, ci numai în acele cazuri

în care legea prevede obligativitatea parcurgerii acestei proceduri prealabile, fără a fi vorba însă de

o jurisdicţie specială administrativă.

Sub aspectul criticat, nici dispoziţiile din Codul de procedură fiscală nu instituie jurisdicţii

speciale administrative, în sensul art. 21 alin. 4 din Constituţia republicată. Actele de soluţionare de

către organele administrative a contestaţiilor, respectiv a reclamaţiilor formulate potrivit

dispoziţiilor din Codul de procedură fiscală, nu sunt acte de jurisdicţie, ci acte administrative

supuse cenzurii instanţei de judecată.

Se poate constata din aceste situaţii că există în continuare o serie de acte normative care

îngrădesc accesul liber la justiţie. Nu ar fi atât de grav acest aspect dacă aceste proceduri prealabile

nu ar fi obligatorii şi, mai mult, dacă nu ar duce la pierderea dreptului de a te adresa justiţiei în

cazul nerealizării acestor proceduri în condiţiile legii. Mult mai justificată este menţinerea

jurisdicţiilor speciale administrative, în cadrul cărora deciziile sunt luate de personal bine pregătit şi

competent. În cazul procedurilor prealabile administrative – cum sunt şi cele prevăzute de legea

asociaţiilor de proprietari, în conformitate cu care plângerea este adresată unor organisme alese prin

vot pe criterii neprofesionale şi este rezolvată în aceste condiţii – actul de justiţie se realizează la un

nivel redus de competenţă profesională şi după proceduri prea rigide pentru acest nivel.

Considerăm că aceste proceduri încalcă principiile unei justiţii drepte şi profesionale şi ar trebui,

dacă nu eliminate, măcar înscrise în sfera art. 21, alin. 4 din Constituţie. Astfel, se impune revenirea

asupra acestei noi reglementări constituţionale cu un act normativ care să precizeze expres natura

acestor jurisdicţii speciale, rolul şi modalitatea de funcţionare a lor în noile condiţii. De asemenea

trebuie reconsiderată şi valoarea deciziilor luate de astfel de autorităţi. Se consideră 16 că justiţia esteo specie a activităţii jurisdicţionale, dar în nici un caz nu se poate spune că orice activitate

jurisdicţională este justiţie. Este adevărat că în Constituţie nu se face referire expresă la activitatea

administrativ-jurisdicţională, dar nu înseamnă că aceasta nu există, nu este necesară sau este

neconstituţională. Trebuie să facem o interpretare sistematică a dispoziţiilor Constituţiei ca să

putem trage o concluzie în sensul opiniilor exprimate mai sus. Chiar dacă am admite că suntem în

prezenţa unei Constituţii ce consacră riguros separaţia puterilor, în sensul clasic al termenului şi tot

16 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, p. 466.

29



n-am putea spune că nu este posibilă o activitate administrativ-jurisdicţională. Istoria noastră,

dreptul comparat demonstrează că „administratorul judecător“ s-a menţinut peste tot în paralel cu

sistemul „contenciosului administrativ judiciar“. Exemplul tipic ni-l oferă Curţile de Conturi, de

foarte multe ori prevăzute chiar de Constituţii, cum a fost şi la noi în 1923 şi cum este şi în prezent.

Cu toate acestea, Curtea de Conturi nu mai exercită şi atribuţii jurisdicţionale, aşa cum prevedea

Constituţia, anterior modificării din 2003. Litigiile ce rezultă din activitatea acestei instituţii, în

condiţiile legii organice, se soluţionează de către instanţele judecătoreşti specializate (art. 140, alin.

1 din Constituţia în vigoare). Prin aceste reglementări se exprimă rolul acestor jurisdicţii în

descongestionarea justiţiei, iar gratuitatea este un mijloc de încurajare pentru a se recurge la

asemenea proceduri.

Sintagma „jurisdicţii speciale administrative“ are în vedere acele activităţi de soluţionare a

litigiilor care se desfăşoară în faţa unui organ administrativ-jurisdicţional prin emiterea unui act

administrativ-jurisdicţional. Nu intră în această categorie recursurile prealabile sau ierarhice, cerute

de unele acte normative drept condiţii pentru introducerea unei acţiuni în justiţie, între care şi Legea

contenciosului administrativ, recursuri care nu presupun contradictorialitatea, soluţionându-se pe

baza unor reguli ale procedurii administrative necontencioase. De asemenea, nu intră sub incidenţa

alin. 4 nici concilierile, la care sunt obligate părţile în materie comercială 17.

Raţiunea noului text o reprezintă protejarea cetăţenilor în faţa unor posibile abuzuri

legislative, motiv pentru care atunci când legea oferă posibilitatea autorităţilor pârâte să revoce

actul care vatămă un drept sau un interes legitim al cetăţeanului sau, după caz, când oferă

posibilitatea cetăţenilor, părţilor în general, aflate în litigiu să soluţioneze litigiul pe cale amiabilă,

apelând şi la un „arbitru“ nu poate fi vorba de abuz legislativ şi obstrucţionarea accesului la justiţie.

În aceste ipoteze nu suntem în prezenţa unor jurisdicţii de genul celor avute în vedere de alin. 4.

CAP. IV. JURISPRUDENTA CEDO PRIVIND LIBERUL ACCES LA JUSTITIE

Fie că teoreticianul îl priveşte ca pe o garanţie fundamentală pentru exercitarea efectivă a

drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, ori ca pe o dispoziţie imperativă chemată să dea sens noţiunii

de “stat de drept”, principiul constituţional al liberului acces la justiţie a fost şi rămâne, în practică,

primul argument constituţional pe care cel ce doreşte protejarea drepturilor şi intereselor sale

legitime îl va invoca în sprijinul său. Că aşa stau lucrurile, o confirmă şi jurisprudenţa Curţii

17 Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită –

comentarii şi explicaţii, Bucureşti, Editura All Beck, 2004, p. 34.

30



Constituţionale din România, instanţă ce a fost chemată în numeroase rânduri să se pronunţe asupra

conformităţii diferitelor legi sau ordonanţe cu acest principiu. Astfel au luat naştere o serie de

decizii care, prin efortul de aliniere la soluţiile Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în

această materie, s-au constituit într-un adevărat ghid pentru o justă interpretare a dispoziţiilor art.

21 din Constituţie.

1. Semnificaţia juridică, socială şi politică a principiului liberului acces la justiţie într-o

societate democratică.

Semnificaţia juridică, socială şi politică a principiului accesului liber la justiţie ne apare cu atât

mai substanţială cu cât, în contextul unei constituţii şi a unor acte internaţionale care tind către o

reglementare exhaustivă a drepturilor şi libertăţilor omului, garantarea efectivă a existenţei şirespectării acestora se conturează ca o preocupare de prim rang. Într-adevăr, denumirea

Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (CEDO) sintetizează

însuşi spiritul acesteia ce urmăreşte nu o simplă proclamare a unor drepturi, ci, îndeosebi,

instituirea mijloacelor pentru a face posibilă respectarea, apărarea acestora18. Astfel văzute

lucrurile, garanţia accesului la justiţie nu depinde de reglementarea expresă în legislaţia unui stat

parte la Convenţie a acestui drept.

Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în speţa Golder contra

Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (1975) 19relevă importanţa deosebită pe care

această instanţă o atribuie principiului liberului acces la justiţie pentru însăşi existenţa unei societăţi

democratice. Astfel, acestei hotărâri îi poate fi atribuit un dublu merit: pe de o parte, acela de a fi

tranşat problema privind sfera de aplicabilitate a art.6 pct.1 din CEDO, în sensul în care acesta

reglementează nu numai condiţiile necesare desfăşurării unui proces echitabil, ci şi dreptul de a

accede la un astfel de proces pentru apărarea drepturilor prevăzute de lege20, iar pe de altă parte,

acela de a fi subliniat importanţa exercitării unui asemenea drept în contextul unei societăţi

democratice şi al unui stat de drept. Fundamentându-şi soluţiile pe două argumente majore,

18 Louis-Edmond PETTITI, Emmanuel DÉCAUX, Pierre-Henri IMBERT, La Convention Européenne des droits del'homme, Editura Economica, Paris, 1999, p. 240.

19 Vincent BERGER, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura R.A.“Monitorul Oficial”, 1997, p.131.20 A.H.ROBERTSON, J.G.MERRILLS, Human Rights in Europe, Third edition, Manchester University Press,

Manchester and New York, 1996, p. 87.

31



principiul conform căruia o acţiune civilă trebuie să poată fi supusă judecăţii unei instanţe

judecătoreşti - ca unul dintre principiile fundamentale de drept universal recunoscute - şi principiul

juridic care interzice denegarea de dreptate, Curtea a arătat că “Dacă art.6 pct.1 ar fi interpretat ca

privind în mod exclusiv derularea unei cauze deja iniţiate într-o instanţă judecătorească, un stat

contractant ar putea, fără încălcarea acestui text, să desfiinţeze instanţele sau să sustragă

competenţei lor soluţionarea anumitor categorii de cauze cu caracter civil pentru a le încredinţa

unor organe dependente de guvern. Atare ipoteze, inseparabile de riscul arbitrarului, ar avea

consecinţe, contrare principiilor de mai sus, pe care Curtea nu le poate trece cu vederea” . Astfel

fiind, s-a considerat că “ar fi de neconceput ca art.6 pct.1 să descrie în detaliu garanţiile

procedurale acordate părţilor unei acţiuni civile în curs, fără a proteja mai întâi ceea ce singur

face în realitate posibilă exercitarea unei astfel de garanţii: accesul la instanţa judecătorească.

Echitatea, publicitatea şi celeritatea unui proces nu au nici o semnificaţie în absenţa procesului”.

În ceea ce priveşte România, existenţa acestui drept nu poate fi supusă nici unei discuţii de

vreme ce, în art. 21 din Constituţie se prevede expres dreptul oricărei persoane de a se adresa

justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, drept ce nu poate fi

îngrădit în exercitarea sa de nici o lege. Mai mult, direcţia pe care s-a înscris legiuitorul constituant,

de aliniere la reglementările europene în materie de drepturile omului, a fost confirmată şi cu

prilejul revizuirii şi republicării Constituţiei, când art. 21 a fost completat cu principiile consacratede CEDO privitoare la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen

rezonabil. De asemenea, jurisdicţiile speciale administrative au dobândit, în virtutea alineatului

ultim al art. 21 un caracter facultativ şi sunt gratuite.

2. Sfera de aplicare a principiului liberului acces la justiţie

Prin generalitatea formulării sale, textul constituţional permite oricărei persoane accesul la

justiţie – cetăţean român, străin sau apatrid – şi vizează apărarea oricărui drept sau libertăţi şi a

oricărui interes legitim, indiferent dacă acesta rezultă din Constituţie sau din alte legi. Aşa cum s-a

subliniat însă în doctrină21, sintagma “interese legitime” nu impune o condiţie de admisibilitate a

acţiunii în justiţie, căci caracterul legitim sau nelegitim al pretenţiilor formulate în acţiunea în

justiţie rezultă numai în urma judecării pricinii respective şi va fi constatat prin hotărârea

judecătorească. Ea obligă doar justiţia să ocrotească numai interesele legitime.

21 Ioan MURARU, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti, 1997, p. 205.

32



Faptul că persoana care solicită judecarea cauzei sale de o instanţă judecătorească se face

vinovată de încălcarea anumitor drepturi şi libertăţi consacrate legal, nu poate fi privit ca un

impediment pentru accesul la justiţie.22 În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în speţa Lawless contra Irlandei (1961).23 Cu acel prilej s-a reţinut că, deşi

dispoziţia art.17 din CEDO privitoare la interzicerea abuzului de drept are o funcţie prohibitivă – în

sensul că nu permite nici unui individ sau grup să se prevaleze de vreo prevedere a Convenţiei

pentru a se angaja sau desfăşura o activitate menită să înfrângă un drept sau o libertate consacrată

de aceasta – ea nu poate priva un individ de accesul la justiţie şi la un proces echitabil, atât timp cât

acesta nu a invocat Convenţia în vederea justificării sau îndeplinirii unor acte contrare drepturilor şi

libertăţilor recunoscute de aceasta.

Mai mult, importanţa deosebită care îi este atribuită acestui drept într-o societate democratică

face ca însăşi renunţarea la el de către beneficiar să fie supusă unor condiţii, fără de care ea nu

poate fi considerată validă. Într-adevăr, din studierea cazului Deweer contra Belgiei (1980)24 , se

constată că două sunt cerinţele pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le consideră

necesare pentru ca o astfel de renunţare să poată produce efecte: prima dintre ele vizează libertatea

actului de voinţă, în sensul de a nu fi fost exercitată nici o constrângere asupra beneficiarului

dreptului, iar cea de-a doua, lipsa echivocului.

În ceea ce priveşte obiectul renunţării, trebuie făcută o distincţie25. Garanţia unui proces

echitabil, care presupune şi accesul la acesta, aşa cum am mai arătat, se compune dintr-o serie de

drepturi distincte, cum ar fi cele privind o instanţă imparţială şi independentă, judecata publică sau

termenul rezonabil de desfăşurare. Pentru unele dintre aceste drepturi se poate admite renunţarea.

De exemplu, în ceea ce priveşte publicitatea procedurii, aşa cum s-a reţinut în cazul Albert şi Le

Compte contra Belgiei (1983)26. În schimb, altele formează însăşi esenţa noţiunii de “proces


23 Vincent BERGER, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura R.A.“Monitorul Oficial”, 1997, p.77.



26

Vincent BERGER, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura R.A.“Monitorul Oficial”, 1997, p.160.

33



echitabil”, acesta neexistând în absenţa lor. Astfel este cerinţa privind o instanţă imparţială şi

independentă.

3. Caracterele principiului liberului acces la justiţie

După cum reiese din cele de mai sus, principiul liberului acces la justiţie oferă oricărei

persoane dreptul de a accede la instanţa judecătorească în vederea apărării drepturilor sale. Aşa

cum s-a subliniat însă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, simpla sa consacrare

legală, chiar şi la nivelul suprem, prin constituţie, nu este de natură a asigura şi o eficacitate reală a

acestuia, atât timp cât, în practică, exercitarea sa întâmpină obstacole. Accesul la justiţie trebuie să

fie asigurat, în consecinţă, în mod efectiv şi eficace27. Astfel în cazul Airey contra Irlandei (1979),

[11]28 Curtea a considerat că d-na Airey nu s-a bucurat de un acces efectiv la justiţie, deoarece,

raportat la situaţia patrimonială particulară a acesteia, ea nu avea posibilitatea de a-şi angaja un

apărător, iar statul nu acorda asistenţă juridică gratuită pentru tipul de cauze în care aceasta era

implicată. Faptul că această împrejurare nu era generată de prevederile unui act normativ, ci de

situaţia personală a acesteia nu putea fi considerat ca hotărâtor, conchizându-se în sensul că “un

27 J.L.CHARRIER, Code de la Convention européenne des droits de l'homme, Editura Litec, Paris, 2000, p. 103.

28


34

http://www.ccr.ro/default.aspx?page=publications/buletin/7/ionea#_ftn11%23_ftn11

http://www.ccr.ro/default.aspx?page=publications/buletin/7/ionea#_ftn11%23_ftn11



obstacol de fapt poate să încalce prevederile Convenţiei în aceeaşi măsură ca un obstacol juridic

şi anume obligaţii rezultând din Convenţie cer uneori măsuri pozitive din partea statului”. Fără a

tranşa chestiunea asigurării unei asistenţe judiciare în toate cazurile, Curtea Europeană a reţinut

totuşi că, în acele speţe când apărarea unei persoane nu se poate realiza decât pe această cale, statul

trebuie să ia măsuri pentru ca accesul la justiţie să nu devină iluzoriu.

Necesitatea asigurării unui acces efectiv la justiţie nu poate fi considerată însă ca reprezentând

un obstacol pentru instituirea, prin lege, a unor condiţii pentru cei care doresc să supună cauza lor

judecăţii instanţelor judecătoreşti, aşa cum sunt taxele judiciare de timbru. În acest sens este şi

jurisprudenţa Curţii Constituţionale29, în care s-a statuat că justiţia este un serviciu public al

statului, iar costurile sale se suportă de la bugetul de stat, la ale cărui venituri trebuie să contribuie

toţi cetăţenii. În acest sens taxele judiciare de timbru semnifică ceea ce s-a numit “impozit pe

justiţie”. Contribuţia justiţiabilului prin avansarea unei părţi din cheltuielile pe care le implică

serviciul public al justiţiei poate fi recuperată însă de la partea care cade în pretenţii, înglobându-se

în cheltuielile de judecată.

De asemenea, s-a observat şi că, potrivit prevederilor Constituţiei noastre prin care se

garantează accesul liber la justiţie, nu este instituită nici o interdicţie cu privire la taxele judiciare.

În susţinerea excepţiilor de neconstituţionalitate referitoare la aceeaşi problemă, autorii

acestora au invocat şi argumentul încălcării dreptului constituţional la petiţie, care trebuie să fie

gratuit. Într-adevăr, art. 51 din Constituţie, consacrând dreptul de petiţionare, precizează că

exercitarea acestuia “este scutită de taxă”. Numai că, astfel cum rezultă din chiar reglementarea

constituţională, accesul la justiţie, care presupune o cerere adresată instanţei, nu este identic cu

dreptul de petiţionare, fiecare dintre aceste drepturi având determinări specifice şi exclusive. De

regulă, cererea în justiţie se rezolvă în cadrul unei proceduri jurisdicţionale; dimpotrivă, petiţia se

rezolvă, de regulă, în cadrul unei proceduri administrative, având o anumită specificitate de natură

necontencioasă.

Considerând justă soluţia Curţii Constituţionale în privinţa taxelor de timbru şi a timbrelor

judiciare, nu putem să nu observăm totuşi că, dacă ar fi să luăm în considerare jurisprudenţa Curţii

de la Strasbourg, statul ar putea fi ţinut să ia măsuri pentru a facilita accesul la justiţie, în acele

cazuri particulare când, din împrejurări de fapt insurmontabile, exercitarea acestui drept ar fi

29 A se vedea Decizia nr. 18 din 29 ianuarie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 10iulie 1997.

35



împiedicată de existenţa acestor condiţii30. De altfel, instanţa constituţională, a deschis acest drum

prin declararea ca neconstituţional a art.164 alin.(1), (2) şi (3) din Codul de procedură fiscală.

Argumentând această decizie31, Curtea a arătat că obligativitatea plăţii cauţiunii, ca o condiţie de

acces la calea de atac a contestaţiei la executare, s-a relevat, în practică, a fi “un impediment de

multe ori insurmontabil, cu atât mai dificil de calificat ca rezonabil cu cât, potrivit legii, o

asemenea cale de atac este deschisă oricărei persoane lezate în drepturile şi interesele sale

legitime.”

Accesul la justiţie trebuie să fie, de asemenea, eficace. Aceasta presupune posibilitatea ca

hotărârea să fie pusă în executare, cu concursul forţei coercitive a autorităţilor publice, în caz de

necesitate32.

O altă caracteristică a principiului liberului acces la justiţie este aceea că nu este un drept

absolut33. În speţa Ashingdane contra Regatului Unit al Marii Britanii (1985) s-a reţinut că acest

drept cere, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statului, reglementare ce poate varia în

timp şi spaţiu, însă, în funcţie de “resursele comunităţilor şi nevoile indivizilor”. Astfel, cu referire

la problema acordării asistenţei judiciare, s-a arătat că aceasta se realizează, evident, în funcţie de

“resursele comunităţii”, adică de plafoanele bugetare. “Nevoile indivizilor ” vizează, spre exemplu,

măsurile impuse de situaţia deosebită în care se găsesc minorii şi interzişii.

În elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Cu

toate acestea, limitările nu trebuie să restrângă dreptul de acces într-atât încât să fie atinsă însăşi

substanţa sa.

4. Accesul la justiţie, ca un aspect inerent al dreptului la un proces echitabil

Accesul la justiţie, ca un aspect inerent al dreptului la un proces echitabil, nu poate fi gândit în

lipsa garanţiilor impuse de art. 6 pct. 1 din CEDO, garanţii la care se poate renunţa numai în

30 Trebuie observat că Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru consacră în art. 21 posibilitateaMinisterul Finanţelor de a acorda scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru. Cutoate acestea, nu puţine sunt cazurile în practică în care prevederile unor acte normative dau încă naştere unor viidiscuţii ce privesc respectarea liberului acces la justiţie.

31 Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16 martie2004.

32 J.L.CHARRIER, Code de la Convention européenne des droits de l'homme, Editura Litec, Paris, 2000, p. 104.


36



măsura arătată mai sus. Într-adevăr, acest drept nu presupune doar ca instanţă judecătorească să fie

accesibilă, dar şi imparţială şi independentă în judecata sa, stabilită prin lege şi competentă să

soluţioneze pe fond cauza.

Ce presupun toate aceste condiţii?

Cât priveşte independenţa instanţei, aceasta priveşte două aspecte: independenţa sa faţă de

celelalte autorităţi ale statului şi independenţa sa, ori imparţialitatea, faţă de părţile în proces.

Independenţa judecătorului faţă de celelalte autorităţi ale statului – de executiv în mod

deosebit – depinde de modul de numire şi de durata mandatului, existenţa unei protecţii contra

presiunilor exterioare şi de existenţa unei aparenţe de independenţă.

Trebuie subliniat că unul dintre factorii importanţi de apreciere a independenţei instanţei este

cel al aparenţei34. Astfel, din hotărârea pronunţată în speţa Campbell şi Fell contra Regatului Unit

al Marii Britanii (1984)35 reiese că, în concepţia sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului

consideră necesar nu numai ca justiţia să se realizeze în fapt, ci să existe şi toate aparenţele din care

să reiasă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru ca judecata să se desfăşoare în mod

echitabil.

Problema independenţei instanţelor judecătoreşti a făcut necesară şi tranşarea problemei

existenţei organelor administrativ-jurisdicţionale.

Într-adevăr, anterior datei revizuirii Constituţiei, această chestiune a fost supusă în numeroase

rânduri judecăţii Curţii Constituţionale. Ţinând cont de această împrejurare şi sintetizând aspectele

majore din jurisprudenţa Curţii în această materie, legiuitorul constituant a simţit nevoia ca, între

modificările aduse legii fundamentale să se numere şi aspectele ce privesc caracterul facultativ al

procedurilor jurisdicţionale în faţa organelor administrative, astfel încât acestea să nu mai poată fi

privite, în nici o manieră, ca un obstacol pentru liberul acces la justiţie.


35


37



Iată câteva dintre deciziile anterioare revizuirii Constituţiei prin care Curtea Constituţională,

tranşând această problemă, a afirmat preeminenţa liberului acces la justiţie în raport cu existenţa

procedurilor administrativ-jurisdicţionale:

Într-una dintre soluţiile sale de referinţă, Decizia nr.1/199436, Curtea Constituţională a statuat

că existenţa unor proceduri în faţa unor organe administrative cu atribuţii jurisdicţionale nu poate fi

privită ca un obstacol pentru accesul la justiţie atâta vreme cât hotărârile acestora sunt supuse

controlului judecătoresc al instanţei de contencios administrativ sau al altei instanţe competente

dintre cele prevăzute de art.125 din Constituţie. Potrivit acestor dispoziţii constituţionale, “Justiţia

se înfăptuieşte de Curtea Supremă de Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti prevăzute de

lege”37.

Respectând aceeaşi viziune asupra problemei, în Decizia nr. 64/199438, s-a arătat că magistraţii

Curţii de Conturi nu sunt judecători în sensul constituţional al termenului, iar activitatea

jurisdicţională exercitată de aceştia este de natură administrativă şi nu judiciară39. Astfel, Curtea

Constituţională a decis că art.1 alin.(1) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea

Curţii de Conturi era neconstituţional, în măsura în care acesta conferea Curţii de Conturi caracterul

de “organ suprem” cu privire la activitatea jurisdicţională desfăşurată de aceasta. S-a arătat în

acest sens că “nici o lege nu poate îngrădi dreptul persoanei de a se adresa justiţiei pentru

apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime” şi în consecinţă, Curtea de Conturi

nu putea reprezenta unicul organ cu atribuţii de jurisdicţie financiară40.

36 Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994.37 În urma revizuirii şi republicării Constituţiei, dispoziţiile art. 125 au fost modificate şi completate, primind, deasemenea, şi o nouă numerotare. Astfel, în prezent, se regăsesc în conţinutul art. 126.

38 Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 12 iulie 1994.

39 Această decizie nu mai reprezintă decât un interes pe care l-am putea numi istoric având în vedere că, în urmarevizuirii Constituţiei, Curtea de Conturi a pierdut atribuţiile sale jurisdicţionale. Sunt de reţinut însă fundamenteleacestei decizii.40 Ca urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, Legea nr. 77 din 31 ianuarie 2002 pentru modificarea şicompletarea Legii nr. 94/1992, a restrâns caracterul de “organ suprem” al Curţii de Conturi, doar cu privire laatribuţiile acesteia privind controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor

financiare ale statului şi ale sectorului public. Această observaţie o considerăm utilă pentru a sublinia importanţa pecare legiuitorul român a înţeles să o acorde deciziilor Curţii Constituţionale.

38



În speţa Le Compte, Van Leuven şi De Meyere contra Belgiei (1981)41 Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a admis că raţiuni de flexibilitate şi eficienţă, care sunt deplin compatibile cu

protecţia drepturilor omului, pot justifica o intervenţie prealabilă a unor organe administrative sau

profesionale sau a unor organe jurisdicţionale care nu întrunesc în totalitate cerinţele impuse de art.

6 pct. 1 din CEDO. În speţa Albert şi Le Compte contra Belgiei (1983), Curtea a revenit însă asupra

problemei cu următoarele precizări: “în asemenea circumstanţe Convenţia cere cel puţin aplicarea

unuia dintre cele două sisteme: fie organele jurisdicţionale se supun ele însele cerinţelor art. 6 pct.

1, fie nu întrunesc aceste condiţii, dar sunt subiectele unui control subsecvent de către un organ

jurisdicţional care are deplină jurisdicţie şi respectă toate garanţiile art. 6 pct. 1.” Aceasta

înseamnă că, dacă o contestaţie împotriva unui act administrativ se adresează, potrivit legii, unui

organ administrativ, nu se încalcă art. 6 pct. 1, cu condiţia însă ca, într-o ultimă fază, să existe

posibilitatea supunerii cauzei unei instanţe judecătoreşti care întruneşte condiţiile mai sus amintite

din Convenţie. De asemenea, în cazul De Cubber contra Belgiei (1984), Curtea de la Strasbourg a

statuat şi că accesul la justiţie se consideră înfăptuit doar dacă apelul la instanţa judecătorească se

face în ultima fază a acţiunii. Această ipoteză s-a considerat a fi aplicabilă însă numai acelor cazuri

în care, potrivit reglementărilor naţionale, procedurile nu au caracter civil sau penal, ci disciplinar

sau administrativ şi, mai mult, decizia nu provine de la ceea ce, potrivit legii naţionale, se consideră

a fi “instanţe în sensul clasic”. Dacă, însă, acţiunea este susceptibilă de a fi clasificată ca fiind

civilă sau penală, atât în virtutea Convenţiei, cât şi a dreptului intern al unui stat şi organul care

hotărăşte asupra ei este calificat ca o “instanţă judecătorească”, atunci acest organ trebuie să

întrunească cerinţele art. 6 pct. 1 indiferent dacă decizia este sau nu supusă atacului42.

Consideraţii asemănătoare au fundamentat şi decizia Curţii Constituţionale relativ la

propunerea iniţială de revizuire a Constituţiei ca, prin prevederile viitoare ale Constituţiei,

hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii să fie luate prin vot secret şi să nu poată fi atacate la

instanţele judecătoreşti. S-a considerat că această dispoziţie se află într-un raport antinomic cu prevederile art. 21 alin. (1) din Constituţie. Astfel, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte

rolul de instanţă de judecată, în secţii şi în plen, în domeniul jurisdicţiei disciplinare a judecătorilor

şi procurorilor, fără votul ministrului justiţiei şi al procurorului general, potrivit procedurii stabilite

prin legea sa organică. Această propunere constituţională nu poate interzice însă accesul liber la


42

R.St. MACDONALD, F. MATSCHER, H. PETZOLD, The European System for the Protection of Human Rights,Ed.Martinus Nijhoff Publishers, The Netherlands, 1993, p. 373.

39



justiţie al persoanei judecate de această “instanţă” extrajudiciară, fără încălcarea prevederilor art. 6

pct. 1 din CEDO.

Dispoziţiile actuale ale Constituţiei, aşa cum apar acestea în urma revizuirii legii

fundamentale, prevăd că jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite. Curtea

Constituţională a statuat43 că “interpretarea caracterului facultativ al acestor proceduri trebuie să

fie în sensul că cel îndreptăţit se poate adresa, fie organului administrativ-jurisdicţional, fie direct

instanţei de judecată. Cu toate acestea, odată aleasă calea administrativ-jurisdicţională, aceasta

trebuie urmată până la capăt, după care, în condiţiile legii, partea se poate adresa instanţei de

judecată în temeiul dreptului de acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţie.”

Păstrând aceeaşi poziţie, de afirmare şi susţinere a liberului acces la justiţie, CurteaConstituţională a participat la clarificarea statutului procurorului şi a actelor emise de acesta.

Astfel, punându-se în discuţie dreptul celui vătămat prin actele procurorului de a se adresa instanţei

judecătoreşti, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 486/199744, că art. 278 din Codul de procedură

penală este constituţional numai în măsura în care interpretarea sa este în sensul că nu opreşte

persoana nemulţumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de

procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor

judecătoreşti, să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, care urmează să se aplice în

mod direct45. Această soluţie s-a fundamentat şi pe concepţia Curţii exprimată în Decizia nr.

73/199646 potrivit căreia, Ministerul Public reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplineşte

atribuţii de natură jurisdicţională, deşi conform Constituţiei face parte din “autoritatea

judecătorească”. Astfel, s-a arătat cu acel prilej, “în sensul prevederilor art. 131 alin. (1) din

Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea «sub autoritatea ministrului justiţiei», organ

esenţialmente executiv, fiind, pe cale de consecinţă, ei înşişi agenţi ai autorităţii executive”.

43 Decizia nr. 411 din 4 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 23decembrie 2003.44 Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie1998.

45 Ţinându-se cont de această decizie a Curţii, prin modificările aduse Codului de procedură penală de Legea nr.281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, s-a introdus art.2781 care prevede expres accesul la instanţa judecătorească împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului denetrimitere în judecată.46

Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie1996.

40



De altfel, aceleaşi argumente le întâlnim şi în hotărârea pronunţată în speţa Vasilescu contra

României (1998)47 , prilej cu care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat statutul

procurorului şi a conchis că acesta nu întruneşte cerinţele pentru a fi considerat o instanţă în sensul

art. 6 pct. 1 din Convenţie, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile de independenţă prevăzute de

acesta.

Aşa cum am arătat, instanţa trebuie să îşi dovedească independenţa nu numai faţă de celelalte

autorităţi ale statului, dar şi faţă de părţile în proces. Ea trebuie să fie, în consecinţă, imparţială.

Acest aspect se apreciază, în fapt, prin raportare la atitudinea subiectivă a judecătorului faţă de părţi

şi observarea împrejurării dacă în speţă există motive pentru a favoriza una dintre părţi. Aceste

cerinţe au fost reţinute, de altfel şi în speţa Piersack contra Belgiei (1982)48 , prilej cu care Curtea de

la Strasbourg a pus accentul pe necesitatea asigurării unei instanţe imparţiale într-o societate

democratică.

De asemenea, exigenţele art. 6 pct. 1 se referă la reglementarea prin lege a existenţei,

competenţei şi procedurii instanţelor judecătoreşti.

Aceleaşi prevederi ale Convenţiei cer ca instanţa să aibă competenţa de a “hotărî” , de a da o

soluţie în speţele ce îi sunt înaintate spre soluţionare, fie acestea în materie penală sau civilă. Cu

alte cuvinte, instanţa judecătorească trebuie să fie în măsură a aprecia ansamblul de elemente, în

fapt sau în drept, care conduc la soluţia litigiului. Astfel, în speţa Sporrong contra Suediei (1982)49 ,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, date fiind atribuţiile Curţii administrative

supreme, care nu putea exercita, la acea dată, decât un control redus asupra măsurilor

administrative care permiteau exproprierea, nefiind competentă să decidă asupra fondului cauzei,

această instanţă nu putea fi considerată o instanţă judecătorească în sensul art. 6 pct. 1.

5. Problema accesului liber la justiţiei şi a dublului grad de jurisdicţie

O interpretare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 21, în spiritul pe care Convenţia pentru

apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale îl conferă principiul liberului acces la

47 Hotărâri ale Curţii Europene A Drepturilor Omului, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 554.48 Vincent BERGER, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura R.A.“Monitorul Oficial”, 1997, p.171.

49


41



justiţie prin art. 6 pct. 150, relevă faptul că, exceptând situaţia cauzelor penale, dreptul de a ataca o

hotărâre judecătorească nu reiese nici explicit, dar nici implicit din prevederile amintite ale

Convenţiei. De altfel, acest aspect a fost constatat, în jurisprudenţa sa51, şi de Curtea Constituţională

care a invocat în sprijinul acestei soluţii faptul că, pe de o parte, art. 21 din Constituţie nu prevede

un asemenea drept, iar pe de altă parte că, potrivit prevederilor constituţionale ale art.125 alin.(3) şi

art.128, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege căreia

părţile interesate şi Ministerul Public trebuie să i se supună în exercitarea căilor de atac împotriva

hotărârilor judecătoreşti.

În acelaşi sens, Curtea a reţinut şi că accesul liber la justiţie nu presupune accesul la toate căile

de atac şi instanţele judecătoreşti prevăzute în Constituţie52. Într-adevăr, aşa cum s-a reţinut în

Decizia nr. 1/1994, prin instituirea unor proceduri speciale pentru situaţii speciale, inclusiv în ceea

ce priveşte exercitarea căilor de atac, legiuitorul nu face decât să se supună prevederilor

constituţionale ale art. 125 alin. (3) şi art.128 din Constituţie. Astfel fiind, nu se poate susţine că

asemenea proceduri împiedică accesul la justiţie, câtă vreme toţi cei interesaţi au posibilitatea

neîngrădită de a utiliza aceste proceduri, în formele şi modalităţile instituite de lege.

Cu toate acestea, Curtea de la Strasbourg consideră că, în măsura în care dreptul de a ataca o

hotărâre judecătorească este prevăzut în legislaţia unui stat parte la Convenţie, instanţa de apel este

chemată, conform aceloraşi prevederi din Convenţie, să soluţioneze cauza, respectând toate

condiţiile instituite de art. 6 pct. 1.53. Această ipoteză nu este aplicabilă însă şi atunci când cauza

este adusă în faţa instanţei constituţionale şi priveşte exclusiv aspecte legate de constituţionalitate,

fază care nu presupune o soluţionare a cauzei în sensul prevăzut de art. 6 din Convenţie 54.

Luând în considerare că în unele sisteme de drept, cel faţă de care s-a pronunţat o hotărâre de

condamnare în primă instanţă este considerat ca fiind o persoană condamnată, deşi procesul se mai

află în curs, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o asemenea hotărâre nu poate fi

considerată ca respectând cerinţele art. 6 din Convenţie atâta vreme cât verdictul de achitare sau

50 R.St. MACDONALD, F. MATSCHER, H. PETZOLD, The European System for the Protection of Human Rights,Ed.Martinus Nijhoff Publishers, The Netherlands, 1993, p. 371.

51 A se vedea Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996.

52 Decizia nr. 66 din 14 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 377 din 24 decembrie 1997.

53 În acest sens, speţa Delcourt contra Belgiei (1970).

54 În acest sens, speţa Sramek contra Austriei (1984), Vincent BERGER, op.cit ., 1997, p. 164.

42



condamnare nu a devenit definitiv55. Aceasta înseamnă că, deşi art. 6 nu prevede el însuşi în mod

expres dreptul la dublul grad de jurisdicţie în materie penală, drept la care se referă însă art. 2 din

Protocolul nr. 7 la Convenţie, acţiunea aflată în calea de atac face parte din procesul de soluţionare

a cauzei şi trebuie în consecinţă să respecte standardul minim fixat de art. 6.

De altfel, Curtea Constituţională din România, preluând concepţia Convenţiei pentru apărarea

omului şi a libertăţilor fundamentale şi a Protocoalelor adiţionale acesteia, a afirmat şi ea, în

jurisprudenţa sa56, existenţa dreptului la un dublu grad de jurisdicţie în materie penală, drept ce

decurge din reglementarea internaţională mai-sus amintită.

CONCLUZII

Este de notorietate că instanţele judecătoreşti au rolurile din ce în ce mai încărcate iar

resursele materiale şi umane sunt în mod cert insuficiente pentru a asigura funcţionarea eficientă a

sistemului juridic, supraîncărcarea afectând calitatea actului de justiţie.

Există multe cauze care au dus în timp la supraîncărcarea rolului instanţelor judecătoreşti.

Una dintre cauze este aceea că instanţele au început la un moment dat să interpreteze noţiunea de

acces la justiţie, într-un sens foarte larg, fără a ţine întotdeauna suficient cont de principiul

separaţiei şi echilibrului puterilor-legislativă, executivă şi judecătorească, consacrat în art. 1

Extinderea în practică a sferei de acţiune a puterii judecătoreşti în detrimentul celorlalte

puteri, a făcut ca din ce în ce mai multe persoane să încerce să ocolească procedurile administrative

care presupun reguli stricte şi taxe mai mari decât cele judiciare, solicitând direct instanţelor să

dispună autorităţilor administrative să emită anumite acte sau să efectueze anumite operaţiuni, în

proceduri care se desfăşoară, de regulă, fără participarea autorităţii respective.

Mai mult, în ultimul timp se remarcă şi tendinţa de a substitui actele notariale prin hotărâri

judecătoreşti.

55 Delcourt contra Belgiei (1970).

56 Decizia nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000.

43



Puterea judecătorescă şi-a extins treptat sfera şi în detrimentul puterii legislative, fapt

constatat de Curtea Constituţională prin câteva decizii relativ recente (a se vedea în acest sens, spre

exemplu, Curtea Constituţională, dec. nr. 818/2008, dec. 819/2008, dec. nr. 1325/2008).

O situaţie fără precedent în România este cea în care Curtea Constituţională a constatat

existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Preşedintele României, pe de o parte,

şi puterea judecătorească reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, conflict

generat de nesocotirea de către instanţa supremă a unei decizii a Curţii Constituţionale şi a

dispoziţiilor legale în vigoare. Curtea Constituţională a decis că hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie nu este opozabilă Preşedintelui României (Curtea Constituţională, dec. nr. 1222/2008.

Referitor la această decizie, se impune precizarea că instanţa de contencios constituţional a decis ca

hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să nu fie opozabilă Preşedintelui României şi pentru că

acesta nu a fost parte în procedura judiciară, în cursul judecăţii fiind citată Administraţia

Prezidenţială).

Intrebarea firească pe care şi-o poate pune oricine analizează situaţia şi constată că, pe de o

parte, instanţele judecătoreşti au ajuns să fie blocate de avalanşa de acţiuni într-o continuă creştere

şi, pe de altă parte, că în aceste condiţii, instanţele continuă să soluţioneze pe fond acţiuni care

exced competenţei generale a instanţelor judecătoreşti, este: de ce se procedează în acest mod?

Aşa cum am arătat deja, s-a ajuns în această situaţie, în parte, şi datorită interpretării greşite

a noţiunii de „acces la justiţie”.

Liberul acces la justiţie este consacrat prin art. 21 din Constituţia României, care prevede că

orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale

legitime.

Dreptul de acces la justiţie este atât de evident încât nici nu a fost consacrat expres deConvenţia Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Golder contra Regatului Unit al Marii

Britanii, Curtea fiind pusă în situaţia de a trebui să răspundă la întrebarea dacă art. 6 paragr. 1 din

Convenţie doar garantează dreptul la un proces echitabil sau recunoaşte şi dreptul oricărei persoane

de a avea acces la o instanţă judecătorească (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor

Omului din 21 februarie 1975 în cauza Golder contra Regatului Unit, în “Recueil…”, 1975, seria A

nr. 18, paragr. 26-36;). Curtea, a arătat că toate garanţiile procedurale enunţate de art. 6 paragr. 1

din Convenţie, respectiv echitatea, publicitatea şi celeritatea procedurii, nu ar avea nici un sens înlipsa dreptului de acces la un tribunal dar a subliniat şi că accest drept nu este absolut, existând

44



posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui

drept (idem, paragr. 37-38;).

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiţie,

implică, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări sau

condiţionări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea

Curţii Europene a Drepturilor Omului definitivă la data de 26 aprilie 2006, în cauza Lungoci

împotriva României, publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 588 din 7 iulie

2006, paragr. 36;).

In practică, sunt relativ frecvente acţiunile prin care persoana care a vândut un autovehicul

cheamă în judecată cumpărătorul solicitând instanţei să dispună radierea autovehiculului din

circulaţie şi uneori şi din evidenţele fiscale.

Astfel de acţiuni sunt inadmisibile pentru că reclamantul invocându-şi propria culpă,

respectiv că a înstrăinat autovehiculul fără a respecta prevederile art. 264 alin. (4) şi (5) din Codul

fiscal sau/şi prevederile art. 25 din Regulamentul privind procedura înmatriculării, înregistrării,

radierii şi eliberarea autorizaţiei de circulaţie provizorie sau pentru probe a vehiculelor, aprobat prin

Ordinul nr. Administraţiei şi Internelor nr. 1501/2006, solicită instanţelor de judecată să dispună

autorităţilor administrative radierea cu încălcarea prevederilor legale în vigoare.

Dispunerea radierii din circulaţie şi din evidenţele fiscale de către instanţele de drept comun,

sesizate cu acţiuni având ca obiect “obligaţia de a face” sau “în constatare” constituie insa un

amestec în sfera puterii executive, hotărârile judecătoreşti fiind emise prin exces de putere.

Singura posibilitate legală a instanţelor judecătoreşti de a interveni în procedura administrativă a

radierii/înmatriculării este doar în procedura contenciosului administrativ.

O altă situaţie în care se încearcă ocolirea procedurilor administrative este cea în care

părţile, se înţeleg şi introduc acţiuni prin care solicită să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de

“act de partaj” sau “de vânzare-cumpărare” şi cer instanţei să dispună şi întabularea în carteafunciară, pentru terenurile pentru care au fost emise titluri de proprietate în procedura prevăzută de

Legea nr. 18/1991 dar nu s-a întocmit documentaţia cadastrală şi nu s-a întabulat titlul de

proprietate conform prevederilor art. 59 din Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996.

Puterea judecătorească, pentru a fi respectată şi pentru a se putea impune ca o

veritabilă putere trebuie să-şi exercite atribuţiile între limitele stabilite de legiuitor, respectând

întotdeauna legislaţia în vigoare pentru că orice hotărâre dată cu încălcarea legii constituie o

ingerinţă în atribuţiile puterii legislative.

45



Sigur că, în măsura în care o anumită dispoziţie legală vine în contradicţie cu pactele şi

tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului iar acestea conţin prevederi mai

favorabile, având în vedere prevederile art. 20 din Constutuţia României, se va înlătura motivat

prevederea internă.

Deasemenea, în temeiul art. 148 din Constituţie, vor fi înlăturate motivat dispoziţiile din

legislaţia internă care contravin prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi

celorlalte reglementăti comunitare cu caracter obligatoriu.

Orice hotărâre prin care se înlătură aplicarea unei dispoziţii în vigoare în legislaţia internă,

va trebui temeinic motivată de judecător.

In privinţa procedurilor administrative reglementate de legiuitor, aşa cum s-a arătat deja,

parcurgerea acestora este obligatorie, cu excepţia cazurilor în care nu sunt eficiente.

BIBLIOGRAFIE:

1. Corneliu Bârsan, Marius Eftimie – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Editura

Hamangiu, Bucureşti, 2007.

2. Corneliu Barsan – Conventia Europeana a Drepturilor Omului, comentariu pe articole, vol.

I-II, Editura All Beck, Bucuresti, 2005-2006.

3. Corneliu Liviu Popescu – Protectia internationala a drepturilor omului, surse, institutii,

proceduri, Editura All Beck, Bucuresti, 2000.

4. Corneliu Liviu Popescu – Neconstitutionalitatea revizuirii constitutionalepurtand asupra

unor garantii constitutionale ale drepturilor omului, in Revista Romana de Drepturile

Omului, 2003.5. Dragoş Bogdan – Procesul civil echitabil în jurisprudenţa CEDO, vol. 1 - Accesul la

justiţie, Bucureşti, 2009.

6. Gabriel Boroi, Octavia Spineanu-Matei - Codul de Procedura Civila – comentat si adnotat ,

Editura All Beck, Bucureşti, 2005.

7. Georg Wilhelm Friedrich Hegel – Principiile filozofiei dreptului, Editura Iri, Bucureşti,

1996.

8. Ion Deleanu – Drepturile fundamentale ale partilor in procesul civil , Editura UniversulJuridic, Bucuresti, 2008.

46



9. Ion Deleanu – Drepturile subiective si abuzul de drept , Editura Dacia, Cluj Napoca, 1988.

10. Ion Deleanu – Tratat de procedura civila, vol. I-II, editia II, Editura CH Beck, Bucuresti,

2006.

11. Ion Deleanu – Tratat de drept constitutional, Editura Servo Sat, Arad, 1999.

12. Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu –

Constituţia României revizuită – comentarii si explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.

13. Mioara Ketty Guiu – Drept penal, vol. 1 – Partea generala, Editura Universităţii

Transilvania Braşov, 2007.

14. Radu Chiriţă - Dreptul la un proces echitabil , Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008.

15. Radu Chiriţă – Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 1950-2001,

Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.

16. Tudor Draganu – Accesul liber la justitie, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2003.

17. Tudor Draganu – Consideratii critice cu privire la caracterul absolut atribuit dreptului la

liber acces la justitie de legea de revizuire a Constitutiei din 21 noiembrie 2003 , in

Pandectele Romane nr. 4/2004.

18. Umberto Eco – Cum se face o teză de licenţă, Editura Polirom, Bucureşti, 2006.

19. Vincent Berger – Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, Editura Institutul

Roman pentru Drepturile Omului, Bucuresti, 2003.

Lucrare Master Proces Echitabil Nivel 1 97

Documents

Transcript of Lucrare Master Proces Echitabil Nivel 1 97