CUPRINS

CAPITOLUL I

1.1. Petru Popescu. O biografie ………………………………………………................ 6

CAPITOLUL AL II- LEA - STILUL ROMÂNESC

2.1.Volumele de poezie

2.1.1. Zeu printre blocuri .......................................................................................... 13

2.1.2. Fire de jazz ...................................................................................................... 16

2.2. Volumele de proză

2.2.1. Nuvele .............................................................................................................. 19

2.2.2. Prins .................................................................................................................. 20

2.2.3. Romanul Supleantul și relația cu Zoe Ceaușescu ............................................. 24

2.2.3.1. Petru Popescu vs Nicolae Ceaușescu ............................................................. 26

2.2.4. Dulce ca mierea e glonțul patriei ...................................................................... 29

2.2.5. Dulce ca mierea e glonțul patriei și Prins cu inflexiuni populare ..................... 34

CAPITOLUL AL III-LEA- STILUL AMERICAN .................................................... 37

3.1. Bestseller-urile și Literary fiction ........................................................................ 38

3.2. Before and After Edith ........................................................................................ 40

3.3. Amazon Beaming ................................................................................................ 42

3.4. Almost Adam ...................................................................................................... 46

CAPITOLUL AL IV- LEA- AMBIVALENŢA SCRISULUI

1. Frumoşii nebuni ai anilor ’70 …………………………………………………… 50

2. Ambivalența scrisului la Petru Popescu ………………………………………… 55

3. Concluzii ………………………………………………………………………... 63

Bibliografie ............................................................................................................ 65

5

CAPITOLUL I

1.1. PETRU POPESCU. O BIOGRAFIE

Petru Popescu este un poet, traducător, scenarist şi regizor de film născut la 1

februarie 1944, la Bucureşti. Tatăl său a fost cunoscutul critic teatral Radu Popescu, iar

mama- Nelly Cutava, actriţă. Mama sa era originară din Turnul Măgurele, provenind dintr-o

filiație grecească și turcească. Familia ei era una burgheză foarte bine pusă la punct și foarte

cunoscută în oraș. Unchiul lui Petru Popescu era cunoscutul notar Basil Cutava, notar de pe

lângă Primăria din Turnul Măgurele cu care a lucrat un timp și Zaharia Stancu. Sora mamei

scriitorului, Tantzi Cutava Barozzi a fost un personaj legendar al scenei românești. Viitoarea

lui mamă va veni la București la vârsta de 18 ani, va frecventa Conservatorul de Artă

dramatică, devenind o importantă actriță la teatrul Nottara din București. Se pare că aceasta a

fost prima dată căsătorită cu editorul Ion Vinea, iar a doua oară, cu tatăl său Radu Popescu.

Tânărul Radu Popescu, de îndată ce a început să câștige mai bine, iar mama sa să piardă

spectacole, i-a părăsit pentru o altă actriță. Tânărul Petru va câștiga bani oferind meditații de

limbă franceză, rotunjind veniturile familiei. În jurnal, va fi descrisă relația lui cu mama sa,

relație de o sinceritate și o profunzime extraordinare. Pierderea lui Vlad, copilul din prima

căsătorie, dar și al lui Pavel, fratele geamăn al lui Petru Popescu, divorțul, greutatea de a-și

continua viața liberă și luxoasă specifică unei actrițe, au lăsat urme adânci în sufletul mamei

sale. Strategia ei a fost de a-și îndepărta fiul de tată, considerând că meritele și înzestrările

copilului îi aparțin. Mama îl oblige să participe la un ritual de vizitare la mormântul fratelui,

la cimitirul de lângă Gara de Nord. Ca o consolare, ea va deveni o mamă posesivă,

dominantă, chiar când poetul își dorea mai multă libertate: „Mama începuse să controleze

tot, să critice și să se înfurie, declarându-și dragostea maternă pentru mine, într-o manieră

cu reminișcențe de partid. Mama îmi spunea pe un ton rigid, tăios că mă supraveghea pentru

că mă iubea”. Petru Popescu a recunoscut faptul că cea care i-a dăruit cultura drept lucru de

valoare, pe lângă calitățile fizice, a fost mama sa. De la 18 ani, considera că trebuie să-și

îndeplinească misiunea, iar această voință a început să crească și prin asumarea rolului de

bărbat în familie. Plecarea sa la Universitatea din Iowa a fost acceptată cu greu și de mamă,

cu promisiunea de a-i scrie și telefona săptămânal.

6

Relația cu mama sa a continuat să fie una complexă, acesteia plăcându-i mereu să fie

în centrul atenției. Ca pe scena teatrului din București. Considera că totul i se cuvine,

suferința ei umanizând egocentrismul. În America, la vârsta de 80 de ani, Nelly Cutava și-a

refăcut viața. În conformitate cu spiritul american, va obține permisul de conducere și va

încerca să-și trăiască viața cu o energie atipică vârstei sale. Îl va cunoaște pe Tom Lewis, fost

director de hotel în Hawaii de 74 de ani „lipsit de obligații, plin de capricii și dornic de

distracții, exact the perfect husband”. Ea va trăi până la 94 de ani și cei doi vor fi

înmormântați alături într-un cimitir din Beverly Hills, în zona rezervată actorilor.

Concluzionând, vom putea spune că relația actorului cu mama a fost una dificilă, plină

de momente tensionate, teatralizate exagerat de către aceasta, potrivit unui instinct artistic

pregnant.

Sistemul communist și-a pus amprenta pregnant asupra vieții romancierului prin

teroarea pe care o răspândea în familia lui. La vârsta de 13 ani, P.P. va fi anchetat de

securitate din cauza unor acțiuni subversive ale colegilor săi și din pricina unor rudenii fugite

în America. El va fi marcat pentru toată viața de moartea fratelui său geamăn, provocată de o

poliomielită pentru a cărei vindecare se inventase deja vaccinul adecvat, dar „țările

comuniste nu cheltuiau valuta ca să-l cumpere” Această întâmplare nefericită îi va contura

un vid , umplut doar de miracolul scrisului. Pavel va fi înlocuit cu „un frate abstract, cumva

trist, îndurerat cumva, nu la fel de cald, nu real. Scrisul.” Nu trebuie uitată nici relația mai

mult sau mai puțin reală cu tatăl său, ea fiind cea care declanșează resorturile scrisului.

În anul 1962 absolvă liceul „Spiru Haret” din Bucureşti. Florin Manolescu spune

despre Petru Popescu în „Enciclopedia exilului literar” că: „La vârsta de 13 ani este contactat

de către Securitate şi chestionat în legătură cu rudele sale din SUA şi activitatea colegilor de

şcoală.”1

În 1967 va fi licenţiat al Facultăţii de Limbi şi Literaturi străine a Universităţii din

Bucureşti, secţia engleză. În perioada facultăţii îşi va petrece timpul câştigând bani pentru a

se întreţine, lucrând ca ghid turistic în perioada vacanţelor. Începând cu anul 1967 va lucra la

Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti, având funcţia de bibliotecar, apoi devenind

redactor la binecunosuta revistă „România literară”. În peroada 1971-1972 va reuşi să obţină

bursă „Herder” la Viena.

7

Florin Manolescu atrăgea atenţia asupra faptului că debutul lui Petru Popescu s-a

produs în „Gazeta literară”, nr. 12., 1961, la rubrica „Poşta redacţiei”.

După obţinerea bursei Herder la Viena, va participa în cadrul University of Iowa din SUA la

„Programul Internaţional al Scriitorilor”, în anul 1974.

După ce va locui o scurtă perioadă de timp la Londra, se va stabili în 1975 la Los

Angeles. Printre studiile pe care le va desfăşura putem enumera Arta cinematografică la

Hollywood “The American Film Institute”, iar in 1978 va elabora scenariul filmului “The

Last Wave” în regia lui Peter Wair. Ascensiunea în cariera sa scenaristică va continua cu alte

două producţii de success. “Obssesive Love” şi “Death of an Angel”. Ultimul, fiind regizat

chiar de acesta.

Filmul “Nobody’s Children” va fi difuzat şi pe teren românesc începând cu anul 1994,

producţie a cărui scenariu va fi semnat tot de scriitorul în cauză.

Anul 1966 va debuta cu volumul de versuri „Zeu printre blocuri”, volum pe care

critica literară contemporană îl va considera punctul terminus al expresiei „spiritului

citadin”.1

Aurel Sasu in volumul său observa că pogramul de lucru al lui Petru Popescu era unul

foarte coerent, având fundamente teoretice bine susţinute, având experienţa editorialelor din

presa literară.

Emanciparea geniului pe care l-a impus Petru Popescu s-a bazat pe eseurile publicate şi

dedicate romanului românesc modern precum şi pe umila existentă a „omului modelat de

mediu”2

Principiile care stau la baza experimentului realizat de scriitor au fost: refuzul

povestirii (romanul are la bază semnificaţia) si regăsirea publicului tânar. Aceste două

constante antrenează: neacceptarea, adică stărilor conflictuale existente în „satele de

ficţiune”3 şi cumulul alcătuit din curaj, atitudine şi conştiinţă.

11Manolescu, Florin, 2003, p. 574.2Alex, Ştefănescu, 2004, p. 660.23 Aurel Sasu, 2001, p. 239.34 Ibidem.

8

Scriitorul mai scoate în evidenţă, condamnând ideile formatoare care stau la baza altor

ideologii, şi anume, experimentalismului extrem al noului roman francez şi ideea centrală a

eticismului ipocrit denumită „beţia de cuvinte”.

Romanul „Prins” (1969) este prima încercare a scriitorului de a învia citadismul şi

realitatea stărilor de criză „fondul sufletesc organizat într-o comunicare” şi compoziţia

dramatică ce privea romanul a cărui filon era reprezentată de viaţa cotidiană s-au opus artei,

ridicată la rang de ideologie şi literaturii câmpeneşti-baladească. Romanul teoretizat de Petru

Popescu s-a impus prin tripticul sinonimic autenticitate-sinceritate-realism, nefiind întru totul

nouă, dar care condamnă foarte serios reţetele de fericire universală şi dogmatismul

exacerbat.

Denumit tot de criticul in cauză „fiul marelui oraş” a cărui debut şi-a avut sorgintea în

volumele „Zeu printre blocuri” şi „Fire de jazz”, urmat de antologia lirică (1964-1966, 1969),

volume prin care se poate deduce că au reprezentat incipitul aducerii în faţa marelui public a

scriiturii de tip citadin susţinută în perioada interbelica de H.P. Bengescu si a eliminării din

memoria colectivă a scriiturii de tip sămănătorist politico-folcloric.

Privind de sus, asemenea unei descrieri văzută ca dintr-un elicopter, romanul cu

pricina are la bază o luptă finalizată prin invazia răului, o exacerbare a spaimei, a bolii,

asemenea „bolnavului închipuit”, văzută ca simbol. Moartea are la rădăcină ca întotdeauna

boala şi este prezentă în fiinţa, aprehensiunile şi istoria noastră.

Romanul, după cum opinează Aurel Sasu are drept fundament „Gravele subiecte

cenzurate ale vremii sale (autorul)”4 , aici ţinând seama de următoarele: adaptarea, preţul

adaptării, limitele rezistenţei, drama resemnării şi melancolia înfângerii. Agonia va fi fost

privită ca o redescoperire a lumii aflată sub o altă infăţişare.

Finalul este unul bazat pe simbol, resemnarea victorioasă, dedramatizând stingerea

tânărului care reuşeşte să domine „grozăvia morţii absurde”5 printr-o puternică introspecţie şi

o înţelegere calmă a existenţei.

Prin acest roman se sintetizează până la cel mai mic amănunt, modalităţile,

comportamentul, reacţiile şi atitudinea tinerei generaţii instruită în deceniul al VII-lea.

45 Ibidem.56 Ibidem.

9

Acest roman este văzut şi ca un poem al oraşului, amintind aici ca unul dintre titlurile

volumelor anterioare s-a intitulat Zeu printre blocuri prin care s-a dorit a se ilustra sincronia

dintre sacru şi profan, privind sacrul asemenea politeiştilor ale căror divinităţi erau zeii.

V. S. în D.S.R opina faptul că Petru Popescu şi-a inceput seria romanelor cu „Prins”.

Capacitatea de a crea audienţă s-a dovedit a fi indispensabilă în romanele Revelaţie pe

Amazon şi Almost Adam din 1991-1996. În cel dintâi roman, se pune in faţa cititorului

existenţa mai mult sau mai puţin revelatoare a celebrului explorator Loren McIntyre din 1971

aflat în descoperirea izvoarelor Amazonului. Acest roman a fost fundat pe amintirile directe

ale protagonistului, dar a avut şi surse alternative de documentare, precum: legende, mărturii,

cronici, fotografii, lucrări de antropologie şi articole din National Geographic. Din punct de

vedere compoziţional putem spune că naraţiunea obiectivă, adică relatarea autorului se

împleteşte cu naraţiunea subiectivă, adică jurnalul expediţiei, vizându-se astfel, realizarea

unui roman captivant de aventură preistorică, exploratorul fiind nevoit să supravieţuiască

capturat de tribul Mayoruna.

Almost Adam pune în evidenţă senzaţionalul reprezentat de întâlnirea inopinată a

paleontologului american Ken Londer cu vestigiile civilizaţiei protoumane din vestul statului

Kenian, adică întâlnirea cu triburi izolate total, aflate în stadiul incipient pliocene. Această

revelaţie vizează suprimarea hominizilor ajunsă la rang de conspiraţie.

Ipoteza antropologică vizată prin această lucrare avea ca reper omenesc obişnuit,

adică diversitatea speciei umane şi evoluţia permanentă o avea ca pledoarie. Autorul creează

prin romanul său o legătură între fiinţa umană prin excelenţă şi hominid, urmărindu-se astfel

confruntarea dintre conotaţiile liminale de joc- confruntarea între două lumi, care pune

înaintea cititorului două stări: cea a istoriei imemoriale a mitului şi cea a istoriei

contemporane caracterizată de cele trei constante, crimă, dispreţ şi violenţă. Aici se indica

faptul că civilizaţiile trebuie să trăiască impreună şi să comunice; acesta va fi sensul dat de

scriitor prin aventura eroului său în protoistoric.

Trebuie menţionat faptul că acest roman fusese schiţat încă din România, „romanul

conecept”6, cât şi romanul care defacta, văzând lumina tiparului, mult timp mai târziu pe

meleaguri stăine, reprezentând fructul numeroaselor lecturi şi călătorii întreprinse de

scriitorul-inginer.

6 Sasu, Aurel, 2001, p. 238.

10

Criticul literar Mircea Zaciu îl vedea pe Petru Popescu drept un scriitor dăruit întru

totul profesiei de romancier, o persoană care a încercat să realizeze singur o mutaţie a puterii

populare de receptare a romanului ca gen literar, dorind să determine o deviaţie de curs.

Acest lucru s-a datorat faptului că romancierul „a profitat din plin de fanta de libertate

deschisă în cultura română, deceniile VII-VIII.”7

Adică prin tradiţie , literatura română a beneficiat de existenţa numeroşilor

povestitori, dar a puţinelor romane, întrucât prozatorul român a preferat perpetuarea orală,

aşadar, povestirea adevăratei construcţii româneşti îmbibată şi de întârzierea dezvoltării şi

stratificării societăţii româneşti din punct de vedere diacronic.

Tot în aceste pagini critice, mai întâlnim şi alte măsuri de siguranţă din punct de

vedere tactic prin utilizarea subiectivităţii, a persoanei I narative- asiguratoarea prospeţimii

privirii, spontaneităţii, sincerităţii şi naturaleţei, conturării şi creării unui roman nou.

Petru Popescu va reuşi să-şi pună în practică ideile în timp ce le crea. S-a considerat

că succesul la public al cărţilor sale, a fost dat de faptul că nu a fost susţinut de idei politice,

cultivând apolitismul.

Acest lucru se observă doar la o examinare preliminară, la una mai atentă se pute

observa cu uşurinţă faptul că punea la îndoială ideologia vremii, fiind indirect şi subtil

propagator al unei teze promovate chiar de el- romanul Dulce ca miere e glonţul patriei,

1971.

Citadinismul ca atitudine este vizibil şi în primele sale versuri publicate în volumele

de poezii Zeu printre blocuri şi Fire de jazz, 1969. Cochetăria cu genul liric nu este

întâmplătoare, fiind, ea însăşi, terenul pentru proza realistă de mai târziu.

Henri Zalis observa în lucrarea sa faptul că foarte mult timp „voga lui Petru Popescu”

a avut legimitate. Este considerat acel tip de prozator care îşi face apariţia în scena literară

atât ca nuvelist, cât şi ca eseist, animat de spirit modern din „dinastia vorbitorilor de engleză

la curent cu toate pretenţiile occidentale, privind noutatea”8. Criticul surprindea faptul că

succesiunea scriiturii lui Petru Popescu uimeşte ca prezenţă. Debitul are cadenţa ca unui tilu

pe an, adesea fiind chiar în tandem cu al doilea. În perioada 1966-1974, vitrinele librăriilor

sunt împânzite de volumele sciitorului:

7 Dicţionarul scriitorilor români, 2003, p. 834.8 Henri Zalis, 2002, p. 318.

11

Moartea la fereastră- volum de nuvele;

romanul Prins- cu un succes imediat în 1963;

Dulce ca mierea e glonţul patriei- 1972;

Sfârşitul bahic- 1973;

Să creşti într-o zi câţi alţii într-un an- 1973.

Temele surprinse de Petru Popescu pun eroii în căutare zadarnică de serviciu în

dispoziţie tensionată , ajungând să trăiască la limita normalului într-o societate plină de

anomalii. Scriitorul denunţă prin mijlocirea lor filistinismul oficial.

Ce mai observa Henri Zalis este faptul că, după e s-a stabilit în Occident, iniţial în Anglia,

apoi definitiv în SUA, „s-a rupt de ţara de baştină; fiind unul dintre scriitorii asimilaţi în

datele biografice, fără elasticitate, desprinşi de ceea ce a fost familiar.”9

CAPITOLUL AL II-LEA

2.1.VOLUMELE DE POEZIE

9 Idem, p. 303.

12

Volumele de versuri „Zeu printre blocuri” și „Fire de jazz” au fost salutate cu

entuziasm de critica vremii. Ciclul de poeme „Zeu printre blocuri” a constituit debutul unui

poet de numai 22 de ani pe care Victor Felea îl va fi întâmpinat astfel: „Petru Popescu, poet

citadin prin excelență, un zeu printre blocuri, cum bine își spune, un zeu, însă mai mult

sensibilizat și cu un larg orizont intelectual, decât unul primitiv, puternic și încântat de

propria vitalitate.”10

Deși era încă student al Facultății de limbi și literaturi străine din București, poetul își

va configura o lume poetică, caracterizată de prospețime, din moment ce, lumea de atunci era

stăpânită de proletcultism, curent care a subjugat toate nivelurile energiei creatoare,

subordonându-le ideologiei,

Petru Popescu nu va adera la adunarea lui Dumitru Țepeneag și Leonid Dimov de la

revista „Luceafărul” care erau conduși spre a perpetua onirismul estetic, deși vom întâlni și

în opera sa tușe onirice conform structurii psihice a acesteia. Îi cultivase pe poeții americani

și englezi și ce mai trebuie menționat este faptul că, încă din 1965, va publica în revista

„Viața românească” n studiu destul de pertinent despre Robert Frost, urmat de alte articole

despre poezia lui Edgar Lee Masters, Carl Sandburg, poezia americană neagră, care vor

construi, ulterior, volumul de eseuri „Între Socrate și Xantipa”.

Volumul „Zeu printre blocuri” îl are ca prefațator pe Paul Georgescu, care îl

considera „un poet al tinereții, al candorii”, fixându-l printr-un mic portret spiritual. Întregul

volum este caracterizat de un ton propriu, agmentat de umanizare prin zbor și dragoste, în

ambientul industrializării urbane. Volumul strucurează tematica orașului; trăsătura

fundamentală a operei acestuia, fiind citadinismul. În volumul de eseuri, Petru Popescu va

problematiza lipsa unei literaturi citadine: „lipsa cea mai jenantă care se manifestă azi în

proza română (ca de altfel și în poezie, cele mai multe carențe pe care le voi înșira aici, mi se

par comune celor două genuri) este lipsa de urbanism.” Ca locuitor al orașului, eul liric va fi

prins între două ipostaze succesive. Va apela la motivul dedalic al constructorului, eul liric

definindu-se drept un zidar al unui bloc de etaje cu o schelărie de beton fascinantă prin

frumusețe:

„Am să-mi fac o casă înaltă până la cer

Până la cer un bloc de etaje,

10 Victor Felea, Zeu printre blocuri, Steaua nr. 7, 1996, p.85.

13

Un bloc de ferestre pentru mine și prietenii mei

O lungă minune verticală.”

(Zidar)

Urbanismul poeziilor va fi un curent de răsuflare, o „nuvelă”, să zicem, în poezia

vremii, caracterizată de rural. Poetul reconstruiește universul citadin, conform unei structuri

sufletești congenere:

„Noi suntem copiii orașului și dansăm noaptea nebuni,

Tunși scurt, făcuți din pantaloni strălucitori,

Dincolo de ferestre, orașul fumegă și plouă industrial

Și de aceea cântă aici pentru noi Luis Armstrong”

(Noi)

Putem identifica aici instrumente specifice industrializării, dar și forme muzicale ca

racterizate de ritmuri de jazz și blues-uri, așa cum, trompeta și saxofonul înlocuiesc vioara

specifică a poeziei lui Verlaine și clavirul bacovian. Poezia lui Petru Popescu ar putea ilustra

o candoare îngemănată cu un patos și o emfază specifice perioadei de tinerețe a lui Nicolae

Labiș. Câteva tonalități identificate cu spiritul lui Labiș, vor putea fi identificate în

„Autoportret”, unde poetul reprezintă o oglindă a marilor transformări, un poet responsabil al

maturizării:

„Eu sunt poetul faptelor celor mai recente

Epoca mea complicată, stufoasă, mă fascinează

Cosmosul și alegerile, agricultura și oțelul

Șoselelor noi, lumina lor electrică și muzica nouă”

( Autoportret)

14

După cum se poate observa, poezia lui Petru Popescu este animată de o anumită

religiozitate a orașului și a spectaculoaselor prefaceri, așa cum poezia lui Nicolae Labiș era

animată de un puternic avânt revoluționar și o luptă responsabilă cu inerția.

Dimensiunea vitală a eului poetic și ipostaza materială a acestuia reprezintă una din

temele volumului, Corpul reprezintă un obiect al admirației dusă până la extreme, ajungându-

se până la narcisim, dar și al grijii responsabile. Eul poetic mai cultivă și motivul interiorizării

și singurătății, dar cu o responsabilitate plină de patos pentru viața viitoare. Acest lucru poate

fi observat în poezia „Alone”:

„Ei da, mă iubesc și de grijă îmi port

Îmi plac mie însumi și-mi place oglinda

Care mă arată înalt și plin de idei,

Dar viața mea sunt eu, singur cu mine trăiesc,

Numai cu mine, legat de aceeași bancă a galerei

Numai pe mine mă pot bizui, numai eu

Sunt cel ce mă poate ajuta și n-aș fi oare sperjur

Să nu cred, să nu mă apăr și să nu-mi dărui oare iertarea?”

A doua secțiune a volumului „Zeu printre blocuri”, se va numi „blues-uri”, amintind

de folclorul anglo-saxon. Primul blues va fi așezat ca motto, făcând referință livrească lui

E.E. Cummings- A murit Buffalo Bill, care tratează spațiul american al Western-ului, fiind

caracterizat de spiritul adolescentin neînfricat și dorința de aventură:

„Acesta a fost, este si va fi șeful nostru Bill

Poartă încă-n el glonțul șerifului

Și toți purtăm glonțul șerifului în piept,

Ca și Bill are a murit și nu mai vrea să mai vorbească.”

15

2.1.1. „Fire de jazz”

În acest volum, poetul va experimenta formal direcțiile primului volum. Poeții

americani îl vor inspira din nou, iar fluxul și respirația sentimentelor vor dicata grafia

poemelor insolite. Poemele prezină o anumită tăietură, un anumit tip de desen, care traduc

diferitele stări de spirit.

Victor Felea recunoaște că poezia lu Petru Popescu este influențată de Masters sau

Cummings, dar și de Whitman sau Sandburg.

Petru Popescu este un poet inteligent și sensibil, iar suflul poeziei sale nu are o

amploare exagerată a invenției lingvistice. Acesta, va fi influențat și de mișcarea onirică așa

cum am afirmat supra, teoretizată de Leonid Dimov și Dumitru Țepeneag. Imaginile

proaspete și inedite, etalează lumea poetică și densă a lui. Lumea interiorului său este

completată de lumea cărților „pe care o trăiește cu un orgoliu luciferic”:

„Acum, la fluier știu bine

Fetele hărăzite mie, ies

Și-n brațele altora au răcoare și lună

Dar n-au o lampă ca mine”

(Alone)

Apar anumite similarități plin suflul și elanul tineresc din opera lui Petru Popescu cu

acelea ale lui Nichita Stănescu. Popescu va trata tematica iubirii și vitalității precis cu limbaj

poetic „net și energic” , utilizând limbajul familiar, economia mijloacelor specifice

imagiștilor americani. Printre temele și motivele reușite, îl identificăm pe cel al tigrului din

spatele gratiilor „Este deci, un desen al poemelor exotic și grațios, întrerupt de erupții

interioare, ca niște răgete apocaliptice, într-o parabolă a unei interiorități umane, crude și

sfâșietoare:

„Unde e tigrul cu ochi

Verzi ca pămîntul din jur

16

Astăzi se îndreaptă spre ieri

Mâine în poimâie doarme

Trec printre ochi, pustiuri gălbui

Cu gheare depreț în teci de nespus

Unde e tigrul de ieri,

Unde se-ntorcea lui

Somnul sosește ca un cer orbitor

Ochiul topit se-ntunecă-n sine

Și-n vis amintirile

Dor către domnul

Gratiile tale nu sunt

Un zvon (ele vin dinăuntru)

Mama, unde e tigrul

Pe care mi l-ai jurat.”

(Cântecul tigrului)

Motivul limuzinei și labirintului, prezintă o expresivitate poetică, sugerând spațiul

fantast al orașului, care are tendința de a ajunge la cer:

„Doamne, coboară-n mașina ta mare,

Pe șoselele cerului ia-mă

Și-n urmă gloanțele lor

Vor fi locul meu de artificii.”

17

(Negro spiritual II)

Motivul trăirii plenare și al recunoștinței pentru acest dar divin este redat tulburător:

„Doamne, îți mulțumesc că m-ai lăsat

Între toate minunile tale,

Între ape și umbre ca o floare pe mal,

Pe mine, robul cu nume străvechi

Pacea din cer îmi rupe inima,

Tristețea fericirii ma-neacă,

Tristețea fericirii, fericirea tristeții,

Cuvântul cuvântului și celelalte (...)

Tema morții este și ea relevată în diferite poeme, caracterizată de spiritul elegiac. Eul

este adesea închis în spații interioare. Omul mântuindu-se prin moarte, dragoste și spirit al

cărților. Desprinderea de timp este vîzută cu resemnare, apelând la limuzinele și șoselele care

duc spre cer.

Istoria literaturii române nu certifică atât de pregnant contribuția lui Petru Popescu

prin cele două volume ale sale. Deși va fi influențat de oniricul Dimov sau neomodernistul

Nichita Stănescu, ori Nicolae Labiș, versurile sale nu au avut timp să se sedimenteze pentru a

putea intra în universul liric autohton și universal, iar debutul liric promițător va fi al unui

poet minor.

2.2. VOLUMELE DE PROZĂ

2.2.1. NUVELE

18

Celelalte povestiri reprezintă exerciții în jurul temei morții, obsesie tematică după

Ernest Hemigway. Surprinderea modernității cultivării a unor atitudini diverse asupra morții:

„Sultana lui Zdrelea”, reprezintă o legendă munteană care are un motto de la Gala Galaction,

identificat la baza scrierii romanului „Copiii Domnului”. Limbajul este dens și proaspăt, iar

narațiunea este extraordinar realizată. Amprentele argheziene sunt și ele ușor de identificat

prin „înfruntarea divinității”, iar suspansul nu este deloc străin. Revolta lui Zdrelea a fost

cauzată de moartea surorii sale, chemând un justițiar care aprinde toate simțurile. Zdrelea va

îmbrățișa calea pierzaniei, jefuind biserici și considerând actul, unul de revoltă divină.

„Războiul lui Hans Torberg” reprezintă o nuvelă de război. Presentimentul morții al

unu exemplar viral pe nume Hans și al eului narativ este resimțit din punct de vedere fizic,

căderea părului și apariția calviției reprezintă leit motivele. Avem de-a face aici cu o

atitutdine pragmatică în fața morții, va fi imbrățișată de reușita de a trăi, Noutatea constă în

„așteptarea și acceptarea morții”, trăirea este exactă, relatată pe parcurs, mortul se

autocontemplă prin răsturnarea perspectivelor. „Poveste cu cowboy” reprezintă un exercițiu

înrudit cu acela al literaturii și a filmelor western. Confruntarea puterilor răului asupra

gemenilor Bad, Good (reprezintă un maniheism inversat) va fi realizat de ucigașul Milky

Jack. Acțiunile ucigașului sunt adesea absurde prin lipsa opozișiei, întrucât acesta ucisese

întreaga familie, iar singurul justițiar va fi Bad. Geamănul va acționa subtil, justiția

stabilindu-se prin propriul sacrificiu, acesta urcându-se la cer cu tot cu cal. Originalitatea

povestirii este dată de simțul pregnant al naturii și atitudinea nouă față de moarte.

„Orașul”, „Weekend”, reprezintă exerciții preliminare care sunt cacterizate de lirism

și reveerie, reprezentând o proză citadină ca și-n romanele ulterioare. Vom regăsi aici

sentimentul puternic de idolatrie transformat în „religiozitate de tip negro-spiritual”, după

cum afirmă V. Ivanovici. Sentimentele trec prin perioade de organizare și dezorganzare, fiind

augmentate de poli pozitivi și negativi, adică ai entuziasmului juvenil și evadării, pe de-o

parte si de alta sentimentul singurătății.

Asupra lui Petru Popescu se făceau diferite aprecieri, iar prin scrierile sale cu teme de

împrumut de la Kafka, Nichita Stanescu, Arghezi și din literatura central americană, relevă un

laborator al scrierilor viitoare.

Petru Popescu are o vervă a creării evazioniste cu mici respirații onirice, iar tema

existențială va căpăta consistență, plecând de la Kafka și terminând cu modelele anglo-

americane.

19

2.2.2. PRINS

Romanul a fost anunțat de volumul de nuvele „Moartea din fereastră”. Asemănarea

dintre romanul „Prins” și volumul de povestiri a fost sesizată și discutată de mulți

comentatori.

Mai toate romanele vremii aveau teme triste: „Entuziasmul intelectualilor față de

gestul de sfruntare a URSS și a aliaților săi își găsește o exprimare gravă, agresivă în

romanul <Prins>. Prea tristă pentru entuziasmul general.”11

În roman, Popescu nu va scrie despre „gestul neobișnuit al Cârmaciului țării”,

evitând zona politicului, dezbătând subiecte noi ale existenței oamenilor din epoca sa,

nepermise până la acel moment de cultura oficială. Romanul, „sonor ca o apă zdravănă de

ploaie”, incepe prin descrierea unei zile obișnuite în urma căreia societatea va sărbători

trecerea într-un nou an și anume Revelionul: „Trec câteva zile de la Crăciunul luminat de

brazi și revelionul cade pe București ca o maladie. Sfârșitul anului se răspândește în oraș ca

un gaz subtil și după el, iar începutul, imediat, așa cum un minut alb ar urma un minut negru.

De altfel, nici începutul, nici sfârșitul nu interesează cu adevărat, esențialul rămâne febra

aceasta, care aprinde obrajii și ochii.”12 Cu ocazia zilei de Revelion, Pisica organizează o

petrecere, în scopul reunirii și reîntâlnirii a unei generații mai vechi de liceu. Pregătirile sunt

pe măsură, masa este îmbelșugată, gata să înceapă petrecerea. Povestitorul captează un

moment din viața cuplului de bărbați Bibi și Inginerul, care dorm sănătos, pregătiți pentru

intrarea în anul nou. Înregistrarea imediată a unei altfel de realități este construcția principală

a romanului. Fixarea în mod atent pe chipul inginerului care se trezește din somn, prevestește

o dramă. Agitația pregătirii pentru eveniment, bârfele lui Bibi despre invitați, lustruirea

pantofilor, și dintr-o dată, brusc, „împietrirea”. Boala inginerului este descrisă ca fiind una

dintre cele mai aprige, oprind timpul în loc: „AJUTOR! Striga tot adâncul inginerului,

disperat și ultim fără întoarcere, iar liniște îi spărgea capul, îi topea tâmplele, îl ștergea din

lume, îl sufoca, orice ar fi fost mai bine, o bombă chiar din cer pe mașina lor, să-i facă

țăndări într-o moarte cu zgomot, țipete, carne strivită, sânge țâșnind de dureri, o moarte

adevărată, o moarte vie.”

11 Dinu, Bălan, 2013, p.17.12 Petru Popescu, Prins, Editura 100+1 GRAMAR, București, 2004

20

Deși acțiunea romanului nu este una banală la prima vedere, drama trăită de un

inginer, bolnav de cancer, fiind un muribund în propria-i viață. Totuși, romanul a fost un

bestseller. Scriind acest roman, Petru Popescu nu a anticipat succesul lui imediat către public,

după cum mărturisește într-o scrisoare către cititorii din „Jurnalul Național” din 4 august

2009, la o reeditare a romanului „Prins”13: „Prins” e o poveste de dragoste; a fost și

rămâne. Când l-am scris, nu mă așteptam să unească o generație. Speram un singur lucru, să

fie citit.”.

Cheia romanului este întemeierea protagonistului care este însetoșat de viață.

Bolnavul își dă demisia de la serviciu, vinde mașina, își ia vacanță, hotărăște să își trăiască

ultimele luni care i-au mai rămas, resemnat, reglându-și conturile cu viața.

Dinu Bălan afirma că: „Prins pare un roman social întors pe dinăuntru.”14 În toată

această drama, inginerul simte nevoia de o scânteie din fericirea pe care i-o aducea cândva

„iubirea axă” a vieții lui, Irina. Însă, ea este stupefiată de atitudinea degajată și nepăsătoare

în fața morții, a fostului ei iubit.

Moartea spectaculoasă a lui Iordan, cauzată de un accident rutier, reluată într-un  într-

un ritm mai viu, mai accentuat și mai intens, îl face pe Inginer să reflcteze la propria sa

moarte, care-l îngrozește. Efectul nefast al bolii asupra trupului inginerului este descris de

către scriitor prin intermediul senzaționalului zguduitor: „Îi exploda creierul, îi săreau ochii,

sângele bătea să-i țâșnească singur afară din trup, îi săreau mâinile din umeri, îi ieșea limba

din gură de-un cot după aer, îi crăpau porii, îi pocnea părul în cap, electrizat. Înnebunea.

Vedea culori. Auzea voci. Simțea gusturi. Pipăia foame. Mirosea otrăvuri.”

În roman se regăsesc câteva elemente de parabolă: autoturismul negru cu cei patru

indivizi care-l urmăresc, telefonul anonim primit este înspăimântător pentru cel ce a fost

urmărit vreodată de securitate. Această urmărire se transformă în obișnuință: „ Când cobori,

mașina neagră era tot la locul ei. Poate făcea și ea parte din ceremonial, din ceremonialul cu

care se umple lumea.” Securitatea a descoperit identitatea „victimei”, chiar în profunzimea

existenței lui, locul unde individul se exteriorizează spre deosebire de momentele în care se

află în societate. Nicolae Ceaușescu a reușit să violeze dreptul la intimitate al societății,

înjosindu-l ( interzicerea avorturilor, nașterea programată, interzicerea oricărei metode de

contracepție, monitorizarea în spațiul intim de acasă).13 Petru Popescu, Prins, Prefață de Alex Ștefănescu, Colecția Biblioteca pentru toți, Editura Curtea veche, București, 200914 Dinu, Bălan, 2013, p.19.

21

Un moment asemănător este menționat în jurnalul „Întoarcerea”, în care este invadat

de Securitate spațiul privat al familiei Popescu. Preocuparea jurnalistului de acest episod din

viața lui, s-a transformat într-o adevărată rană sufletească. Autorul găsind un mijloc artistic

de răzbunare , menit să îi reconstruiască demnitatea terfelită: „Își pierdu cunoștința. Dar cu

inima vindecată de un fel de mândrie care urca prin vasele sângelui din pumnii sfâșiați și

chipul de nerecunoscut.”

Există suficiente dovezi că personajul principal ( Inginerul) din roman- un personaj

simbol, arată faptul că victima, nu este un ins oarecare, ci o colectivitate, moartea fiind

prezentă doar într-un context colectiv. Găsim în roman concordanța „morți-tineri-români-

victime care este explicită: „niște români, niște tineri, care, firesc, au trăit și au murit și au

fost uitași ca oameni și sunt amintiți doar ca nume.”

Petru Popescu vorbește despre lupta zadarnică pentru libertate, prin prisma

personajului: „Acum nu mă mai simt liber, ci prins. Prins din toate părțile și fără scăpare.

Prins în viața mea, prins în moartea mea. Moartea e forma cea mai înaltă a lipsei de

libertate. E uimitor, dar luptând îpotriva morții îmi dau seama că lupt pentru libertate, lupt

pentru libertate într-un mod destul de indirect și de original, totuși nu mai puțin autentic.”

Este oare Inginerul același cu autorul? Noi susținem că nu, cu toate că se poate ușor

confunda fișa biografică a autorului cu cea a personajului, dar să nu punem semnul de

egalitate între ei doar din cauza faptului că romanul este scris la persoana I și a unor

asemănări izbitoare între cei doi. Însuși Petru Popescu, într-un interviu15, afirma că modelul

personajului său a fost un coleg de liceu, care era înzestrat cu toate „atuurile unei virilități și

sportivități de excepție, pus într-o ecuație paradoxală.”16

O rezolvare a disperării Inginerului în fața morții o poate constitui Biserica.

Răscolitoare pot deveni pentru un muribund evenimentele care se întâmpla în preajma

Paștelui, atmosfera înduioșătoare, obiceiul de a lua lumină și de a-și aduce fiecare în propria-

i casă, ciocnirea ouălor roșii etc. În 1968, Ceaușescu a diminuat controlul asupra temelor

religioase și a îngăduit să apară.

În scurt timp, pe Inginer nu-l mai mișcă nimic, cu atât mai puțin sărbătorirea Zilei

Muncii, de 1 Mai. Vrednic de ținut minte este descrisă această sărbătoare. Cele două extreme,

15 Liviu Tudor Samuilă, Dialog cu Petru Popescu, Familia, nr. 5, 197116 Dinu Bălan, 2013, p.22.

22

poziția oficială și cea cotidiană este clar prezentată, în situația în care Inginerul se

împotrivește adunării „îmbătate de ideologie” , prin sentimentul degradării progresive.

Ultima oprire pe care o face Inginerul în viața sa și poate deveni o rezolvare a

„dramei existențale a eroului”, o constituie Tomisul.

Iubirea în romanul „Prins” este prezentată ca o ultimă oprire înainte ca inevitabilul să

se producă. Exasperarea Inginerului stăpânește puterea unei schimbări redate, caracteristică

unei tragedii.

Pasiunea îl salvează și îl scoate din aglomerarea și atmosfera sufocantă a

Bucureștiului. Relativă va deveni boala Inginerului. Mingea de foc (soarele), toamna târzie,

simbolizează faptul că Inginerului i-au mai rămas foarte puține zile de trăit. Frumusețea mării

îmblânzește chinul adus de boală.

Orașul București este cel din urmă care participă la moartea personajului ceea ce

reprezintă „un elogiu adus unui oraș încărcat de moarte.”17

Constantin Cubleșan afirma că: „Moartea sa nu este lașă nici eroică, este anonimă și

simplă.”18

2.2.3.ROMANUL SUPLEANTUL ȘI RELAȚIA CU ZOE CEAUȘESCU

Într-un interviu în care îşi promovează acest roman, Petru Popescu spune:

„Sper să fie o provocare literară: de ce să nu putem, dacă suntem martorii unei

epoci, s-o evocăm fără ranchiună, fără caricatură, dar cu emoţie şi simpatie? Acelaşi lucru

despre o femeie abia trecută de douăzeci de ani care nu şi-a ales destinul, ci i-a fost dat, care

prin accidentul naşterii a avut un destin excepţional şi până la urmă tragic.”

17 Idem, p. 25.18 Constantin Cubleșan, Petru Popescu- Prins, Tribuna, 1970, nr. 16, p. 2.

23

În 1971, Petru Popescu a cunoscut-o pe Zoe Ceaușescu. Cu acest moment începe

romanul său Supleantul. Întors din Berlin, unde a fost invitat la ultimul Festival Internațional

al Tineretului și Studenților. Spre surprinderea lui, în avion s-a așezat chiar fiica președintelui

Nicolae Ceaușescu. „Fiica puterii” după cum o denumește în roman sau „fiica faraonului”,

așa cum este denumită într-o confesiune a scriitorului din „România literară” din 18

septembrie, 2002, încearcă să-l seducă pe scriitorul care devenise popular, fapt care era

plănuit în amănunt de către familia Ceaușescu, după cum a realizat, ulterior, Petru Popescu.

Familia Ceaușescu îi oferea o deosebită atenție, iar prietenii lui, observând, nu ezită să-i

vorbească despre acest lucru: „Ce-ai făcut, mă; ai agăţat-o pe fata lu șefu’ în avion?”

Diferența socială și materială a presupusei relații dintre Popescu și Zoia este una

cauzată de putere și de lux: Popescu este așteptat cu un autobuz, iar Zoia de un Mercedes

negru.

În avion, la întoarcere, Popescu avea ascuns un întreg depozit de prezervative, iar prin

prezența Zoei, se gândea că va putea scăpa de un presupus control.

În timp ce Popescu şi Stejar sunt acasă şi strâng masa văd „un bărbat cu umeri mari şi

boltiţi” oprit în faţa uşii apartamentului de la parter. Aceştia realizează că individul vrea să

pătrundă în casă. Stejar şi Popescu îl prind, lovindu-l cu trepiedul camerei, iar Popescu are

„surpriza” de a-l identifica pe individ ca fiind „hindusul” Coman. Acesta e mărturiseşte că i s-

a cerut de la Securitate să obţină informaţii despre Petru Popescu: „Cine vrea dosarul,

tânăra? Întreabă Stejar”, Coman răspunde: „Mai sus.” Lăsat să plece, Coman îi dă o

invitaţie de la Zoia la Muzeu Naţional de Artă.

Apropierea de Zoia Ceaușescu începea să fie inevitabilă. Zvonurile relației lor circula

în România, iar scriitorul era în cunoștință de cauză.

Zoe Ceaușescu s-a dat drept admiratoare a romanelor sale, determinându-l să

vorbească despre viitoarele teme ale romanelor sale. Romancierul i-a explicat că vrea să scrie

căt mai captivant pentru generațiile tinere de cititori. Dar Zoe i-a retezat-o complet, spunând:

„Nu o să te lase.” Aceste cuvinte i-au fost fixate în minte scriitorului. De asemenea, aceste

cuvinte au fost amplificate și de vorbele presedintelui : „- Di ci nu cu dacii şi cu romanii?”.

Se dorea ca Petru Popescu să scrie despre Mihai Viteazul și Nicolae Ceaușescu ca personaje

principale ale unui roman.

24

Până la moartea Zoei, Petru Popescu s-a ferit să vorbească despre idila lor, din respect

față de cel mai intelligent membru al familiei Ceaușescu. Aricolul „Fiica faraonului” din

„România literară” a emis o serie de confesiuni ale romancierului, rezultate din interviuri,

care au adus și s-au finalizat cu apariția romanului Supleantul.

Ca o concluzie, putem spune că baza unei democrații este dreptul la viață intimă. În

ceea ce privește relația dintre Zoe Ceaușescu și Petru Popescu și căsătoria cu o americancă

„bogată”, realitatea a fost denaturată de rumorile populare, trazmițând informații eronate.

Este vorba despre două materiale importante din presa americană. Primul material este

o scrisoare din România a lui Dusko Doder publicată în „Washington Post” din 9 iulie 1975,

în care era scris: „Subiectul de discuție din București este Zoia Ceaușescu, atrăgătoarea fiică

de 26 de ani a președintelui roman. Aici fiecare pare să o cunoască din momentul în care ea

conducea un Mercedes sport de culoarea fildeșului cu două locuri- << singura mașină de

acest tip de la noi cu număr de înmatriculare românesc>> spune un roman. Zoe începea să

aibă o relașie cu un tânăr scriitor român, Petru Popescu și diplomații spun că relația lor era

atât de strânsă încât președintele Ceaușescu l-a inclus ocazional pe tânărul scriitor în suita

oficială, atunci când își lua familia în frecventele vizite în străinătate [...] . Între timp, în

America el a hotărât să nu se mai întoarcă în țara natală. Mai mult, Petru Popescu s-a

îndrăgostit de o americană ( ai cărei părinți erau bogați, cel puțin românii de aici spun) și s-a

căsătorit cu ea.” Mai departe, scria că în semn de răzbunare, Zoe a fugit în Munții Carpați, cu

un jurnalist, fiind găsită într-o cabană, de către poliția care se afla în stare de alertă.

Petru Popescu dezminte toate acestea și publică în același cotidian, din 2-3 august

1975, un drept la replică numit „Turn to Fiction” ( „Înclinație spre ficțiune”). Romancierul

atrage atenția asupra faptului că „imaginația fertilă” a românilor a dat naștere unui material

care arată o „cronică lipsă a informației veridice” și de „un stil insinuant și scandalos”

2.2.3.1. PETRU POPESCU versus NICOLAE CEAUȘESCU

25

Autorul romanelor Prins și Dulce ca mierea e glonțul patriei, a avut câteva întâlniri cu

Nicolae Caușescu, care au avut anumite semnificații pe care le-a dezvoltat din punct de

vedere literar în romanele sale. Vom încerca să redăm modul particular în care scriitorul se

referă la putere- satiric, subversiv și natural- datorită unor virtute personale de necontestat.

Starea de spirit a autorului care este în contradicție structurală față de puterea comunistă se

reflectă indubitabil în romanele sale Prins și Dulce ca mierea e glonțul patriei și mai ales în

Sfârșitul bahic.

O analiză mai complexă o va introduce pe Zoe Ceaușescu în ecuație în momentul în

care ea își arată interesul personal față de scriitor, deși relația dintre Nicolae Ceaușescu și

Petru Popescu era datorită faptului că romancierul stârnise un mare interes în calitate de

scriitor, autoritățile dorind să-l subordoneze din interese publice.

Prima dată când Petru Popescu l-a văzut pe Nicolae Ceaușescu a fost atunci când se

întorcea de la mormântul fratelui său geamăn, Pavel, împreună cu mama sa- Nelly Cutava-

după cum reiese din jurnalul Întoarcerea. Era la adolescență, având în jur de 15 ani. La unul

dintre balcoanele clădirii Comitetului Central PCR, Pe Calea Victoriei, l-a zărit pe Nicolae

Ceaușescu, care pe atunci era cel mai important subaltern al lui Gheorghe Gheorghiu Dej,

urmând să devină secretar general al PCR. A fost prima dată când cele două priviri s-au

întâlnit, pur și simplu întâmplător, deocamdată fără nicio semnificație importantă. Regimul

politic al lui Ceaușescu urma să aibă o influență puternică asupra viitorului personal al lui

scriitorului, iar în jurnal este făcută o analiză a situației și a evenimentelor politice pline de

suspans.

Romancierul își imaginează alte întâlniri cu familia Caușescu. Cel mai bune exemplu

fiind romanul satiric Sfârșitul bahic, în care autorul portretizează , cuplul de dictatori,

deghizași cu iscusință in pielea unor pictori „plini de mania ideologiei comuniste: Florența și

Florea Duncan.”19

Autorul îl portretizeză pe Nicolae Ceaușescu, dându-i aspectul caricatural, burlesc.

Trăsăturile fizice sunt aproape evidente, dar majoritatea cititorilor se prefac că nu înțeleg

aluziile, cenzura fiind pe placul publicului dornic să citească cărți îndăznețe. Nici autoritățile

nu-l bănuiau că ar fi capabil de o asemenea îndrăzneală și jignire, chiar în momentul în care i

s-a propus să facă parte din corpul de presă a lui Nicolae Ceaușescu, în timpul vizitei în

America de Sud. Invitația aceasta, a reprezentat apogeul carierei de jurnalist al scriitorului în

19 Dinu Bălan, 2013, p.38.

26

România comunistă. Trebuie să punctăm că romanul Sfârșitul bahic și vizita lui Nicolae

Ceaușescu în America de Sud au avut loc în anul 1973.

Părăsind planul fictiv, o întâlnire reală și importantă a avut loc la Neptun, la vila lui

Ceaușescu, înainte de plecarea în America de Sud. Nicolae Ceaușescu a întrunit întregul corp

de presă, din care făcea parte și Petru Popescu, pentru a discuta. Ziaristul povestește de felul

în care angajații lui Ceaușescu i se supuneau orbește, acele momente fiind prezentate satiric.

Secretarul general de stat i-a cerut scriitorului detalii privind identitatea lui, cu toate că acesta

era de ja informat despre întreaga viață personală și de romancier a lui Petru Popescu. Acesta

din urmă, dându-și seama mai târziu de acest aspect. Nicolae Ceușescu dorea ca roamncierul

să scrie un roman de propagandă, să profite de influența pe care o avea scriitorul în fașa

publicului, pentru a da o imagine pozitivă regimului. Petru Popescu, citindu-i intențiile, a

preferat să plece pentru a se stabili în SUA.

Firea dictatorială a lui Ceaușescu a fost dată în vileag, cu ocazia acestei întâlniri. Așa

cum s-a confesat într-un interviu20, romancierul era naiv în acel moment, crezând că totuși

există libertate în țară, că lucrurile se vor îmbunătăți, datorită perioadei de dezgheț și anilor

1968-1971 și de independența României față de URSS, cu toate că vizitatorii străini, îl făceau

pe scriitor să înțeleagă că aceste lucruri practic nu ar exista.

Evenimentele și modul de a acționa al lui Ceaușescu sunt urmărite de către ziarist

îndeaproape și din interior, cât se poate de satiric. Nu a fost un apropiat al lui Ceaușescu, ci

doar un scriitor important, dar ceea ce conta pentru el este faptul că a reușit să descopere

„raporturile de forță” dintre el și restul de funcționari ai statului. A fost mișcat de puterea pe

care o deținea secretarul general al partidului, până atunci ținută ascunsă: „Astfel mi-am dat

seama că puterea lui Ceaușescu nu numai că era uriașă, dar m-am convins mai ales de faptul

că el nu era capabil să asculte o altă opinie și cu cât mai puțin să accepte un sfat ghidându-se

excusiv după propriile lui instincte. Mi s-a părut că acest om nu era numai dictator, ci și

nebun.”

Ultima întâlnire dintre cei doi s-a dsfășurat în biroul Comitetului Central, fiind

singura dată când romancierul s-a întâlnit singur cu Nicolae Ceaușescu. Întâlnirea este

încordată și plină de suspans. El se afla într-un cabinet unde foarte puțin oameni aveau acces.

Petru Popescu își justifică minuțios plecarea sa la Universitatea din SUA, invocând pretextul

20 Stănescu, C., Petru Popescu- Confesiunile unui ”fugar”, Adevărul literar și artistic, 2, nr. 75, 1-7 dec. 1991, p. 8

27

că va lăuda acolo gândirea marxist-leninistă a dictatorului. Romancierul este lăsat să plece,

nebănuit de lucruri ascunse.

Întoarcerea Lui Petru Popescu în țară în 1992 reprezintă momentul de triumf al lui

față de Ceaușescu și autoritățile comuniste. În jurnalul Întoarcerea, Petru Popescu

rememorează ultimele zile ale lui Ceaușescu, din decembrie 1989. De asemenea, jurnalul

deține câteva personaje create cu mintea lui de scriitor profesionist.

2.2.4 DULCE CA MIEREA E GLONȚUL PATRIEI

Inspirat de opera lui Camil Petrescu „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de

război” și pentru că provine dintr-o familie cu unchi care au fost ofițeri în Armata română,

Petru Popescu va fi tentat să scrie un roman în aceeași temă.

Datorită realului succes pe care l-a avut romanul Prins, Petru Popescu devine și mai

încrezător, trecând la o etapă mai înaltă în cariera lui de scriitor. De altfel, Petru Popescu

atinge astfel de subiecte, fermecat de inefabilul lor, astfel încât trecutul familiei sale este

încărcat de istorie.

28

Dulce ca mierea e glonțul patriei rămâne ideea care derivă din recompunerea

vremurilor trecute. Identitatea naratorului este descoperită prin detaliile autobiografice. La fel

ca în Prins, primele scene din stagiul militar prezentat de romancier la Unitatea Transmisiuni

de la Măgurele-București sunt rememorate într-un „registru senzorial dat la maximum”21.

Difuzoarele „urlă”, comenzi specifice mediului milităresc. Acțiunea romanului se

desfășoară în sistemul unor cerințe la modul imperativ, specific mediului cazon. Prezentăm

aici un extras formidabil: „ Atacam în direcția rambleului căii ferate și soarele lipea tunicie

pe noi. Rupe piciorul în salt! Sfărâmă-l în balamaua șoldului! Vine el singur la loc, pe când

ești încă în aer, cazi drept în inima grea a bocancului, rupe-l și pe celălalt! Masca de gaze

saltă în sacul port mască, o clipă sacul se desprinde de trup, se zbate singur, cureaua îl trage

la loc, sacul se întoarce, lovește trupul, casca sare din cap, revine și ea, clănțăne pe țeastă,

capul simte, prin căptușeală protectoare, tăria căștii, toate curelele și poverile

echipamentului joacă pe corp, se depărtează și se adună iar toate pe el, nasturii mușcă în

încheietori. Rupe genunchii, rupe coatele, sfărâmă pumnul pe apărătoarea armei, rupe-ți

plămânii în gâfâituri, rupe-ți ficatul în răsputeri, rupe-ți ochii în arsura peisajului, uită-ți

creierul, utiă-ți părțile bărbătești, zdruncină-te tot în luptă unde e zdruncinătura mare a

morții! Taie-ți mușchii de efort, sfârtecă-ți tendoanele, pisează-ți oasele! Deodată oboseala

va fi o pasăre uriașă, te va adăposti pe aripi, te va purta în zbor peste câmp, nu vei simți, nu

vei fi, vei ajunge.”

Acest fragment, separat de carte ar putea fi o deviză, o flamură care „traduce nevoia

stringentă a prezentului de a se manifesta, de a-ți educa trupul sub semnele virilității, sub

comandamentele dure ale bărbăției.”22 Culoarea uniformelor, păturile aspre, rigurozitatea

vieții din armată devine specifică narațiunii. Influențe din litaratura americană de război, se

simt în roman, unde violența asupra propriului corp, autopedepsirea, reprezintă împrejurarea

care devine indispensabilă pentru a deveni un adevărat militar. Acest lucru devine bine

cunoscut pentru cititorii care au făcut armata. Unul dintre comentatori (Ștefan Borbely)

explică această temă ca „o confrerie de cavaleri ireproșabili.”

Regulile stricte ale milităriei sunt sigilate de o prietenie specifică unui grup social

închis. Instruirea eroică este cinstea acordată celor aleși. Subiectul inițierii lipsește: conlictul

între state, integritatea morală a războinicilor sunt puse în lumină. Din nefericire, în acest

roman este neîndoilnic „absurdul vidului”, iar spațiul militar este gol.

21 Dinu Bălan, 2013, p. 26.22 Ibidem.

29

Romanul are puține personaje. În genul personajului Bibi din romanul Prins sunt

colegii lui Gigi, sandu și Ion. Mai puțin pretențioși, mai simpli, dar cu o poftă mai mare de

viață, bineînțeles, pe întreaga suprafață a spațiului militar. Stările afective ale naratorului sunt

prezente în anumite scene din viața militărească. Unitatea militară este modificată de prezența

anotimpului de iarnă, este transformată într-un loc puștiicios, ponosit până la nivel de regiune

sălbatică, lipsită de vegetație și de populație. Timpul se scurge uneori încet, uneori de

nepătruns, uneori chiar bizar.

Trăirea unei dureri de măsea are ca urmări evenimente serioase, dar și evenimente

nostime. Junele militar este remarcat la Spitalul Militar din Bucurști, de o femeie neștiută de

la care primea vizite la unitate. Este vorba despre o femeie de o frumusețe ieșită din comun,

în vârstă de 30 de ani, cu un nume care avea un răsunet deosebit. Această Laguna, pe numele

ei, îi declanșează eroului sentimente de moleșeală care se abat de la tipicul bărbatului militar.

Moartea lipsită de faimă în timpul războiului devine punctul de meditație al absolventului de

istorie.

Provenit dintr-o familie de ofițeri, sentimentul patriotismului este radiografiat de către

personaj în diferite condiții. Un bun prilej în prezentarea și conturarea atmosferei specifice și

a unor portrete de ofițeri, este depunerea jurământului. Amănuntele care relevă compun

crearea atmosferei din armată date de autor. Sensul exercițiilor militare s-ar umple de

substanță umană fără prezența morții specifică unui război, armata devenind un stabiliment

militar extraordinar de aspru.

În defavoarea factorului tehnic prin predominața factorului uman sunt descrise

exercițiile militare. În timpul unei pauze „cu fața la sârma ghimpată am urinat toți în soare”,

ceea ce reprezintă preamărirea vigorii bărbătești. Datorită „setei de ideal al tinereții”, Petru

Popescu creează viață din nimic și combină eleganța prozei cu această posibilitate, toate

mișcările au un caracter senzorial irealizabil, totul este auzit ( gloanțele pătrund „pârâind”),

totul este simțit uluitor și simplu. Eroul se maturizează și devine un inițiat prin peripețiile

militare prin care trece. Devine puternic prin duritatea exercițiilor militare, prin dificultatea

faptului că era privat de libertate și toate acestea se reflectă chiar și în felul de a mânca, de a

bea, de a dormi, de a se îmbrăca. Inițierea este dublă, eroică și militară, care se îmbină și cu

scopul de a atinge apogeul bărbăției. Prin toate acestea ne putem da seama că este vorba

despre un Bildungsroman.

30

Sentimentul de dragoste în stare de incipit, îl sensibilizează pe erou, la reîntâlnirea cu

Laguna. Din cauza lipsurilor din cadrul armatei, „carnea tare și caldă”, interiorul casei ei,

atmosfera unui cămin primitor, toate acestea îl transformă pe erou într-unul vulnerabil. O

prospețime nouă conferă fiecărei scene puritatea și idealismul personajului care curăță

„funinginea lumii”.

Dragostea este brutală se lasă purtată de val, romancierul demonstrând din nou că este

unul din bunii romancieri ai literaturii române: „ Eu eram rău, ea era rea, căutam să ne

rănim, să ne facem rău unul altuia, sărutarea ne durea insuportabil. A început să se zbată in

brațele mele. Umerii îi tremurau, pieptul creștea și scădea în spasme repezi, genunchii i se

ciocneau febril de ai mei ...”. Din cauza alcoolului care-i tublura mintea, sub forța dragostei

care ăl inunda, se rănește la mână, lovindu-se într-o masă de sticlă, fapt care anunță o

dragoste care insultă. Din regsitrul militar sunt luate figurile de stil: „mâna mea sângera ca un

steag”; „soarele mă împușca de sus, pământul s-a dat peste cap cu mine, amețindu-mă”.

Laguna era implicată într-o altă relație, de aceea lipsește în nenumărate rânduri nemptivat din

viața personajului, din acest motiv personaju narator se întâlnește în următoarea permisie cu

Nicu. Este un pretext pentru problematizarea rolului istoriei, cu parțile ei luminoase și cu cele

tragige. Foștii combatanți sunt neîncrezători în ceea ce privește cărțile de istorie, deoarece ei

au trăit evenimentele istorice descise in cărți. Această teorie amintește de autenticismul

camilpetrescian: „Pentru mine singurele clipe adevărate ale războiului sunt cele pe care le-

am trăit eu. Dacă vrei, ele sunt singura parte adevărată din istorie”.

Noile generații sunt criticate de către foștii combatanți din cauza tratamentului

indiferent. Vtereanii de război sunt priviți drept ruine ale societății. Petru Popescu

exploatează această criză de comunicare dintre generații, mai exact prezentul comunist și

trecutul poporului român. Scriitorul se identifică în roman prin sentimentul de nemulțumire

umană.

Sunt culese din folclorul poporului român din acea perioadă de timp, detalii

importante din viața protagonistului. Fragmentul acela cu exmatricularea de la școală,

deoarece era adeptul religiei purtând crucea la gât, gustarea ouălor de Paști sunt doar câteva

exemple de care cititori sunt interesați.

Dulce ca mierea e glonțul patriei este un roman istoric și după cum ne-am dat seama

ulterior, este și un roman politic. Asemenea lui Marin Preda, romancierul se întreabă „ce se

întâmplă cu oamenii în istorie?” Neînțelegera istoriei prezente este predominantă în

31

„Moromeții” a lui Marin Preda. La Petru Popescu , este clar sentimentul infirm de a nu putea

schimba istoria.

Personajul narator profită de orice mijloc care îi poate îmbunății experiența de

viață.Viața este un dar de la Dumnezeu și trebuie păstrat ca atare, cât se poate de mult. El

încearcă să se refugieze în viața cazonă, deoarece în dragoste nu a fost prea norocos.

Personajul narator devine iritat, deoarece i se pare că timpul se scurge prea repede, iar

sentimentul că armata nu are legătură cu faptele concrete ale războiului. Motivul țării pline de

gloanțe revine adesea și creează metafora din titlu: „În jur, țara veche, plină de gloanțe

amare și dulci ca niște fructe, țara pardosită cu gloanțe, înălțată pe gloanțe...” .

Ambianța din mediul cazon care deprimă este destinsă de motivul prieteniei dintre

personajul narator, Sandu, Ion și Gigi. Aceștia sunt indignați de felul de posac al personajului

narator.

Pocnetul unor gloanțe descărcate pe viu în carne sunt evenimente militare care au

impact asupra corpului său. Mai întâlnim astfel de evenimente de suferință la Anton Holban.

Povestea de dragoste echilibrează viața militară riguroasă cu o „fertilă trăire în spațiul

erotic.” După ce s-a indepărtat o vreme de Laguna, fapt rezultat din „graba, oboseala,

singurătatea lungă din ultimele luni”, o regăstește. După o lungă perioadă de abstinență,

frumusețea rafaelită a trupului Lagunei îl învăluie în mister: „Spatele ei era un contur

întunecat, ca un țărm negru în ceața patului.” Deși Laguna i se dăruia cu totul din punct de

vedere fizic, pe plan sufletesc, personajul narator nu o putea pătrunde: „Se desfăcea toată în

brațele mele. Și nu reușeam să o găsesc.”

Dar trebuie să ținem seama că nu este un roman al gelozie ca la Camil Petrescu. Cei

doi iubiți sunt înflăcărați, sunt nebuni.

Un moment de dragoste intensă este întrerupt de către prietenii lui, care îi telefonează

să-l invite în oraș, la o bere. Un sentiment nou este acela de a ieși împreună cu Laguna în

oraș.

Războiul și dragostea se înfrățesc, ba chiar devin gemene: „Trece prin creier ca o

lumină dorul unei uniri bestiale. Să te scufunzi într-o femeie, să te pierzi întreg în întunericul

ei, explozia inimii să doară dulce ca explozia trupului, sângele să țâșnească fierbinte ca

sămânța exassperată, să mori din iubire.”

32

Asemenea temei iubirii, o altă temă care a impresionat cititorii din totdeauna este

tema patriotismului „dulce” în împrejurări imposibil de îndeplinit. Se pare că titlul este o

redare a maximei latinești „Dulce et decorum est pro patria mori” și face trimitere la tema

romanului. Personajul se imaginează cum își dă viața pentru patrie, iar moartea este ca plină

de stări emoționale de exaltare și simte în amănunt fiecare moment din scurgerea vieții lui.

Prin notația exactă a trăirilor, scena este poematică, onirică.

Prin romanul Dulce ca mierea e glonțul patriei, scriitorul ne demonstrează că a ajuns

la o maturitate artistică demnă de luat în seamă. Artificialul prozei de idei din romanul Prins

s-a transformat într-o puternică emoție. Spre deosebire de romanul Prins, aici se simte

bucuria de a ființa, indiferent de condițiile mai bune sau mai rele de trai.

2.2.5. DULCE CA MIEREA E GLONȚUL PATRIEI CU INFLEXIUNI POPULARE

Fără discuție, Prins și Dulce ca mierea e glonțul patriei sunt romane populare. Ele

depășesc limitele oricărei privațiuni de libertate (cazarma), oricărui regim ( Prins). Aceste

două romane sunt clar împotriva ideilor acceptate în general. Oamenii înzestrați cu putere de

pe vremea comunismului erau contestați prin literatura vremii a culturii populare care

încerca să arate adevăratele sentimente de frustrare și indigare ale societății în legătura cu

regimul comunist. Prin ea este reflectată lumea în continuă nepotrivire de idei cu ea însăși

prin intermediul „melodramei”23. Cititorii se identificau în literatura vremii, acest lucru

reprezentând o dovadă de solidaritate din partea scriitorilor față de societate. Temele majore

ale romanului popular sunt lupta dintre bine și rău și lupta împotriva nedreptății sociale.

23 Jostein Gripsrud, Estetica și politica melodramei, lucrare cu cit., p. 95-105.

33

În ambele romane, Petru Popescu a ales un personaj al cărui nume nu există. Este eroul

care se identifică cu cititorii. Obișnuința de a acționa și a gândi întotdeauna în același fel

devine un mod de a trăi al acestui personaj. În viața inginerului plină de rutină intervine un

„accident existențial”.24 S-a ivit brusc identificarea cititorului cu acest personaj care

reprezintă binele.

Dulce ca mierea e glonțul patriei revalorizează conjunctura scrierii romanului decât

textul rezultat din acțiunea răspândirii doctrinei politice comuniste. Interesele și aspirațiile

sentimentului național (promovat de Ceaușescu), se vor întruchipa în curentul ideologic al

protocultismului. A fost redusă la tăcere tradiția care era reprezentată de ofițerii veterani ai

armatei române. Eroul romanului încearca să o recupereze prin legătura dintre Nicu și

tovarășii lui.

Valoarea romanelor Prins și Dulce ca mierea e glonțul patriei este dată de faptul că

personajele sunt neclare, iar cărțile permit interpretarea lor subversivă. Valul de viață din

romanul Prins, reprezintă o viață stăpânită, care a gășit portița de eliberare a ideilor, de

exprimare. Romanul Prins ascunde situația jalnică în care se afla societatea în perioada

comunistă. În ambele romane se hiperbolizează boala și stridența socială, pentru a evidenția

mizeria cotidiană.

Contradicțiile sociale care măcinau psihicul colectiv sunt reprezentate prin antiteză.

Din această cauză, colegii de petrecere de la „Revelion” și colegii din cazarmă, fiind

personaje colective putem spune că sunt aproape la fel de importante ca și personajul

principal. De remarcat este și faptul că Petru Popescu cunoaște realitatea într-un alt mod, fațe

de omul obișnuit. El având ocazia să se apropie de familia Ceaușescu, fapt care i-a facilitat

scriitorului cunoașterea din interior al regimului comunist.

O serie de eseuri au fost scrise de Petru Popescu prin care și-a explicat „platforma”

estetică și ideologică. Ne oprim pușin asupra acesteia, deoarece autorul este un scriitor care

iși explică întotdeauna crezurile și intențiile sale artistice, dovedindu-și abilitățile de a

influența oamenii în direcții care corespund dorinței. Scriitorul a captat atenția prin articolele

critice, mai bine spus, eseuri, deoarece sunt foarte subiective. Petru Popescu a fost și încă este

un intelectual perpicace, cu un simț de a se dărui publicului său (regretat mai târziu din exil).

Încă din tinerețe i se trezește un simț al datoriei, din cauza unor evenimente autobiografice

particulare.

24 Dinu, Bălan, 2013, p. 34.

34

Scriitorul romanului Prins face ca figura intelectualului să nu fie o prioritate doar in

acest roman. Pe înțelesul tuturor, problematica este dezbătută din punctul de vedere al unei

persoane care se îndoiește de toate. Viziunea scepticului care nu acceptă rezolvările raționale,

religioase din perspectiva unei boli este o noutate epică. Scepticismul a mai existat, dar

alcătuirea conflictului care are în centru o încordare a ideilor, apărută dintr-un moment critic

existențial, împreunate în conștiința unui personaj, foarte prins în mediul său social lipsit de

importanță este o alcătuire nouă.

Subiectele preferate ale culturii sociale sunt moartea și dragostea. Anton Holban, în

romanul „O moarte care nu dovedește nimic” , vorbește despre obsesia morții care ar

pornește de la oamenii talentați, acest lucru fiind un „talent special”. La Petru Popescu

moartea are o sonoritate autobiografică (moartea fratelui său geamăn Pavel). În mijlocul vieții

care este bazată pe rutină, apariția morții este un element important al romanului popular.

Publicului larg îi plac subiectele care indică stări nesănătoase, cu urmări tragice. Dar aici

moartea simbolizează decesul unei generații, icapabile să iubească ( profilul Corinei, în

conjunctura creată de boală indusă de „blocul de putere”. Salvarea de la asuprirea bolii este

însărcinarea dată unei generații chinuite. Noi valențe capătă eroul nostru popular. În mijlocul

unei ideologii, el luptă pentru a căpăta un strop de viață. Publicul larg iubește setea aceasta de

împotrivire a bolii, este dornic de aventuri similare. Cea mai atractivă pentru publicul larg

este lupta aceasta împotriva morții, în pofida sfârșitului tragic. Scriitorul nu cedează gustului

vulgar pentru a crea un final mai îndulcit.

Romanul Prins și-a păstrat prospețimea și astăzi ( Alex Ștefănescu pune într-o prefață

la ultima ediție a romanului că, dacă nu am descoperi cuvântul „milițian” care să-l divulge,

nu ne-am da seama daca cartea aceasta a fost scrisă în trecut sau în zilele noastre). Aceste

două bestseller-uri au trecut proba timpului, au stăruit în continuare în conștiințele cititorilor.

Sinceritatea este asumată de către autor și prin faptul că romanele sunt scrise la

persoana întâi. Scriitorul prețuiește scriitorii „care nu-și resping propria autenticitate” și care

tratează adevăratele teme cu sinceritate, prin asumarea consecințelor. Moartea cauzată de

cancer este tema născută din partea neplăcută a tinereții autorului, în permanență paralelă cu

melancolia. Intensitatea senzațiilor și exactitatea transcrierilor sunt șocante, asemenea unor

forțe supranaturale prinse în învelișul care acoperă doctrina epocii comuniste.

35

Inundația de literatură contemporană cu teme care sunt pe cale de a atinge nebunia

erotismului și naturalismul lispit de finețe, împreună cu mișcarea îndărăt a literaturii, după

decembrie ’89, mențin o situație provizorie în receptarea operelor clasice.

În redactarea cărții, motivul adevărat este cel kafkian (tocmai fusese tradus în limba

română romanul Procesul, în 1965, cu efecte vizibile în proza contemporană), însă ca

substanță Prins e romanul unei uimitoare stări de pasiune nestăpânită fașă de viață cu o adresă

controversată care se impune prin evidență la ideologia și ruralismul ca boală și sigilare a

structurilor individuale, respectiv naționale.Majoritatea pronunțărilor critice de astăzi sunt

pozitive, romanul păstrându-se proaspăt, fără să descrească în timp.

CAPITOLUL AL III-LEA

STILUL AMERICAN

Înainte de a se stabili în America, Petru Popescu scria ca un american. Este vorba

despre natura dezinvoltă a scrierilor sale, fiind unic în perioada comunistă, nemaivăzându-se

până la el asemenea libertate de exprimare în cărţi. Cu primul său roman Prins (1969), Petru

Popescu a frapat publicul cititor. Tânărul scriitor se remarcase încă din volumele sale de

versuri Zeu printre blocuri, 1966 şi Fire de jazz, 1969, o adevărată sfidare faţă de autorităţile

epocii. Ele aveau motive să tragă un semnal de alarmă, remarcând faptul că scriitorul de

numai douăzeci şi ceva de ani, care vorbea cu o îndrăzneală (nepermisă la vremea aceea)

limba engleză, scriind despre ţigara aprinsă pe stradă după ploaie şi blocurile cu multe etaje,

considerate în epocă „măreţe construcţii ale socialismului”. Volumul de nuvele Moartea din

36

fereastră, era, de asemenea, conceput lipsit de complexe şi fără grija şi teama de a se încadra

în exigenţele propagandistice ale Partidului Comunist Român. Simbolul central al cărţii îl

constituia o mască rămasă captivă între două geamuri. Cu toate acestea, neaşteptatul a fost

romanul Prins, în care Petru Popescu îşi demonstra talentul literar de tânăr scriitor.

Diferenţa majoră dintre receptarea românească şi receptarea străină era reprezentată

de „senzaţiie tari” pe care americnii le considerau normale, nesesizând anumite situaţii unde

gradul de violenţă era foarte ridicat. Vorbim aici de „românul” care, mergând să vada

„Othelo” în SUA va fi surprins de viziunea regizorului amrican care „nu o strangulează pur şi

simplu pe Desdemona, ci o loveşte de pereţi, o calcă în picoare, o înjunghie şi în sfârşit, o şi

strânge de gât”25 Am încercat să surprindem aici diferenţa dintre SUA şi România Comunistă,

în care simple cuvinte ca de exemplu: „sărut” şi „moarte” reprezentau o provocare.

3.1. BESTSELLER-UL ȘI LITERARY FICTION

BESTSELLER-UL

Petru Popescu în volumul de eseuri Între Socrate și Xantipa, cerea unui roman citadin

„o capacitate de a crea audiență”26. Nu doar productivitatățile scrierii romanelor și a unui

scriitor ar fi primele indicii care certifică autenticitatea prozei, ci și faptul că ele semnifică

„comunicație prin teme, subiecte, caractere și această comunicație nu trebuie întârziată din

scrupulul rotunjirii estetice, mai ales dacă această rotunjire e întrezărită exclusiv la nivelul

stilului”27. Dintr-o discușie cu un mare specialist al circulației cărții, ne putem da seama că

Petru Popescu știa ce înseamnă un bestseller încă din anii ’70. Romanul de mistere este un

25 Dinu Bălan, 2001, p. 155.26 Petru Popescu, art. Fuga în frumos, inlcus vol. Între Socrate și Xantipa,op. cit.,p.4227 Ibidem,p.57.

37

exemplu al bestseller-ului din secolul al XIX-lea, care se citea în cabinete de lectură28, dar

explozia mijloacelor de comunicare în masă în societatea contemporană a adus la variate căi

de răspândire a lui.

În legătură cu industria cărții, astăzi lucrurile s-au îmbunătățit considerabil. Scriitorii

își creează prin intermediul internetului pagini web prin care pot discuta cu cititorii.

Bestseller-urile depășesc granițele și devin adevărate evenimente internaționale. Limba

oficilă a romanelor populare este engleza. La cererea publicului și a editorilor, scriitorii scriu

prompt și des ( Agatha Cristie- peste 90 de romane, Stephen King- peste 60). În prezent,

opera populară devine un brand care nu depinde de scriitor.

Temele contemporane, diferă față de cele ale secolului al XIX-lea , sesizate de Ioana

Drăgan. Temele contemporane preferate sunt lumea perfectă din punct de vedere tehnologic,

obsesia pentru dragoste sau sex. Dispariția timpului din romanul popular este caracteristica

sesizată de Ioana Drăgan29. Cadrul de basm este înlocuit de unul mitic și

nedefinit, un exemplu fiind romanul Copiii Domnului al lui Petru Popescu. Orice supererou

modern are înclinația de a depăși granița timpului uman.

Personajele sunt transformate în mituri de către industria entertaimentului, exemplu

romanele Harry Potter sau Dracula. Cărțile după care se fac filme devin peste noapte

bestseller-uri. Noi credem că, profilul cititorilor din industria entertainment nu este atât de

negativ; se poate spune că datorită lor au apărut genuri literare precum fantasy, ghotic,

horror, SF etc.

LITERARY FICTION

Termenul de literary fiction30 se definește prin romanul original marcat de

„literaritate” și supus circuitului literar/critic, fiind opusul termenului genre fiction31,

sintagmă din limba engleză care înseamnă „roman popular”.

28 Ibidem,p.83.29 Ioana Drăgan, lucrare cit.,p.95.30 Traducerea este dificilă, de aceea după ce l-am explicat, preferăm termenul din limba engleză.31 Wikipedia oferă și o listă (incompletă) de genuri ale acestui tip de literatură: action adventure, crime, detective, fantasy, horror, mistrey, romance, science fiction, western, literary fiction.

38

Literary fiction este un alt gen literar care iși are convențiile sale proprii, cum ar fi

utilizarea unui stil superior și poetic, care ignoră dorința aceea de poveste a cititorilor,

folosind idei teoretice și filosofice deosebite. Se face asocierea între termenul literary fiction

și un premiu literar prestigios „Booker Prize”, fapt care augmentează vânzarea romanului.

Acest premiu confirmă faptul că romanul original a rămas în istoria literaturii. O mare parte

din scriitorii valoroși aspiră la acest gen de literatură.

În Europa, editorii sprijină mai mult literary fiction decât in SUA. După afirmația

criticului de la The Observer , fiecare cititor are părerea lui despre literary fiction. Noi

suntem de părere că acest roman poate fi definit de două criterii: trăinicia în timp și trăsăturile

distinctive narative esențiale. În industria de entertainment, bestsellerism-ul- element al

literaturii definit prin popularitate- este esențial pentru existența acestui tip de roman.

Literary fiction încearcă să promoveze calitatea scrierilor prin intermediul genurilor

literaturii.

3.2. BEFORE AND AFTER EDITH

Scrierea romanului Before and after Edith era plănuită de Petru Popescu încă din

România. Cartea este erotică și întunecoasă. Documentația este rezultată în urma unei plecări

ale sciitorului la Viena (1971-1972).

Prin stilul de a povesti al scriitorului, cartea este captivantă. Declinul Imperiului

Roman și Imperiului austro-ungar, a fost întodeauna un subiect care atrage cititori.Conceptul

de declin sau decadență este extrem de bogat. Degenerarea are echivalențe subordonate:

nevroză, psihoză, imbecilitate, idioție.32

După cum am menționat mai sus, romanul Before and after Edith este unul erotic.

Ceea ce a fost dificil în traducerea cărții în limba română consta în găsirea unor termeni

erotici egali cu cei din limba engleză, dar e poate spune că ne descurcăm chiar foarte bine la

acest capitol, de aceea vom da și câteva exemple: „testicule umflate”, „closet”, „pubis”,

„vagin”, „cățeaua împuțită”, „să-și vâre creionul în ea”, „înșfacă fesele” etc. Această explozie

de cuvinte certifică faptul că romanul este scris bine din punct de vedere stilistic. Romanul

32 Dinu Bălan, 2013, p.80.

39

este structurat în trei părți și prezintă două biografii în paralel- ale lui Hike/Edith și Satmary,

care se îmbină pe final, într-o mulțime de idei credibile. Vom face un scurt rezumat, cu

punctările necesare.

Hike Sterner este fiica vitregă a unui bancher german, fiind stabilit în Transilvania-

considerată margine supusă Imperiului. Familia este una care respectă tradițiile. Simbolul

rutinei devine caleașca care este trasă de o iapă bleagă. Ceea ce alcătuiește cronotopul

romanului sunt grabița și sfârșitul de secol. Hike, este un fel de Cenușăreasă, care trece printr-

una din perioadele neplăcute ale pubertății: furuncul la șold și acnee. Profesorul de franceză

Papp care reprezintă tradiția culturii și a spațiului sacru al Imperiului austro-ungar, a profitat

de moartea bonei și a violat-o pe Hike. Scena violului creată de Petru Popescu este

memorabilă, specifică literaturii de senzație, fiind și finalizarea cu dezvirginare. Portretele

sunt bine conturate, cel al lui Papp fiind făcut din perspectiva lui Hike.

Before and after Edith este construit pe schema de puetre și emancipare a femeii (revoluția

sexuală din anii ’60-’70 și revolta feminismului împotriva dominației bărbatului). Este o

revoltă a femeilor împotriva centrului de putere. Acest tip de revoltă publicului feminine o

satisfacție deosebită.

Hike trebuie să trăiască cu trauma pubertății sale- violul. Aici remarcăm utilizarea

abilă a următoarelor motive: motivul violului, motivul trenului, motivul răzbunării. La prima

lectura pare chiar puțin plictisitor, dar captivează prin faptul că este un thriller, un roman

erotic cu atmosferă fin de siѐcle. De fapt, singurul eveniment real din viața lui Hilke este

violul, restul este o viață de nevastă plictisitoare.

De data aceasta, Petru Popescu folosește persoana a III-a în scrierea romanului, acest

lucru find un mare câștig. După secvența violului apare personajul Satmary. Cele două

personaje Hilke/Edit și ploițistul Satmary evoluează în paralel, simetric până când cei doi se

întâlnesc și iau cunoștință unul de celălalt. Radu Voinescu33 observă că această tehnică este

specifică montajului lui Lev Voroșilov. Douî complexe ale „castrării” evluează în roman. Și

nu am amintit în zadar de acest complex. Să ne oprim un pica supra acestui fapt. Hilke este

căsătorită cu un contructor de pian Egon ( în greacă- egoism și patriarhat). Hilke nu duce

lipsă de lux și de bani, din acest punct de vedere căsătoria se poate spune că este chiar reușită.

Atomosfera fin de siѐcle care este plină de oboseală, plictiseală, dă un farmec aparte

romanului. Hike rămâne cu o traumă a lumii fade a sexualității și căsătoriei. Este sufocată de

tradiție. În căutarea reparării nedreptății unei slugii, ca urmare a unui impuls subconștient și

sumbru, îl ucide imprevizibil și ciudat. Aici este vorba despre acțiunile întunecate ale

33 Radu Voinescu, „Călugărița”, Mitteleuropa și Hollywood-ul, Contrapunct, nr.10, 1993, p.4.

40

subconștientului, care o împing la ceva sadic, în ciuda intențiilor echilibrate, bazate pe ordine

și măsură.

Întrebarea esete cine este Edith? Romancierul dezvăluie identitatea ei mai târziu, până

atunci tinând-o ascunsă. Astfel este creat suspansul. Asemeni insectei numite călugăriță,

Edith în timpul relațiilor sexuale pe care le întreținea cu diverși clienți, îi ucidea în momentul

culminant al orgasmului, fiind singurul element de policier care se petrece.

Satmary nu este interesat să descopere cu adevărat criminala, ci dorește să o cunoască

mai mult ca femeie, ba chiar o cunoaște în calitate de victimă a societății nedrepte. Prostituata

Edith este chiar Hilke. Personajul feminine are o dublă mască, conferind acțiune romanului.

Petru Popescu a preluat stereotipul Jack Spintecătorul și l-a adăugat romanului Before

and after Edith, în varianta feminină. În roman, Edith atrage bărbații cu frumusețea sa atât cât

să poată să-I seducă, ca mai apoi să-I ucidă. Motivul violului devine pentru personaj

traumatic.

Romanul Before and after Edith este de genul thriller. Thriller-ul psihotraumatic este

creat în jurul unor întâmplări psihice ale unei traume. Ucigașul își ademenește victima, ca mai

apoi să o ucidă, dând dovadă de o iscusință aparte. Violența și sângele sunt elementele

esențiale unui thriller. Romanul fiind unul atipic, deoarece în mod obișnuit victima este de

sex feminine. O traumă nu poate fi soluționată decât violent.

Before and after Edith are un amestec de elemente disparate, formule specifice

literaturii de senzație. Se înscrie în istoria literaturii române la genul roman erotic. Scriitorul

a dorit cucerirea Occidentului printr-un success de carte și se pare că a reușit.

3.3. AMAZON BEAMING

Romanul face parte din literatura de călătorie. El intenționează să devină cetățean

planetar, împins de dorința de afirmare. Cum America este țara tuturor posibilităților,

scriitorul are acum o libertate nemăsurată, opțiunile personale sunt neîngrădite de un bloc de

putere ideologic. Sentimentul descoperirii unui spațiu nou este asemuit cu cel al descoperirii

geografice- Cristofor Columb.

Romancierul caută o temă care nu a mai fost aprofundată, pentru a ajunge la o

audiență cel puțin atîât de mare ca în țara lui natală. Dar în modernism, acest lucru nu mai

41

presupune o uimire din partea cititorilor, nici măcar descoperirea unui nou spațiu

extraterestru nu mai sucită interesul accentuat al publicului.

Vremea descoperirilor geografce este apusă de mai mult de un secol. Loren McIntyre

este un explorator înârziat, care s-a rătaăcit în secolul al XX-lea. Exploratorul descoperă în

1971 izvorul adevărat al râului Amazon.

Petru Popescu a simțit că acest subiect are potențial, fapt care arată că dobândește

capacități deosebite în a scrie romane de nonficțiune. El a devenit interpretul vieții savantului

american, cumpărând drepturile pentru viața exploratorului. Petru Popescu îl întâlnește pe

exploratorul Loren McIntyre într-o călătorie pe un vas de croazieră pe fluviul Amazon, în

1983, în orașul Manau din Amazonia.

Petru Popescu simte că personalitatea exploratorului Loren McIntyre este una

covârșitoare, acesta îmbrățișând de-a lungul vieții diverse servicii, experiența lui de viață

fiind vastă. Romancierul spunea despre Loren McIntyre că a trăit cu zeci de triburi indiene

Mayoruna, Cintas Largas, Campos, Masatos. Descoperirea fluviului a fost făcută la 1800 de

picioare. El a devenit unul dintre marii descoperitori ai secolului. Pentru a-și marca prezența a

înfipt steagul american în acel loc. „Timp de 60 de ani, izvorul Amazonului, deși frecvent

căutat a rămas un secret”, scria Petru Popescu în „L.A Weekly” din 7-13 august 1987.

Romancierul a trebuit să selecteze dintr-un morman de note ale exploratorului cele

mai captivante idei. Pentru abordarea acestui subiect au fost câteva cauze autobiografice.

Pentru început, Petru Popescu se intitulează un „exploration junkie” (pasionat de explorare).

Faptul că exploratorul ascundea o poveste extraordinară, îl incita pe romancier, mai

mult decât paftul că descoperitorul fluviului a intrat în Cartea Recordurilor. Petru Popescu dă

dovadă de o putere de convingere aparte, convingându-l pe exploator să iasă din tăcere. Lipsa

talentului scriitoricesc l-a făcut să țină departe descoperirea sa de cunoașterea lumii. Petru

Popescu afirmă despre acesta: „El este mai mereu în sălbăticie. El nu are timp să stea și să

scrie.” McIntyre a ținut în umbră povestea sa și pentru că „Nu voiam să vorbesc prea mult

despre experiența iluminării (beaming), fiindcă nu doream ca prietenii să creadă că am luat-

o razna. Ce-i cu halucinația tipului ăsta?”, declară Loren McIntyre. (Garry Abrams, în „Los

Angeles Times” din 8 noiembrie, 1991).

În trei ani, Petru Popescu a scris despre cele două apogee din viața exploratorului:

primul contact cu tribul Mayoruna (era captiv în cadrul tribului), și descoperirea ultimului

izor al fluviului Amazon. Un volum imens de note ale lui McIntyre a fost arhivat și aăugat în

roman, în afara convorbirilor telefonice, vizitelor reciproce, interviurilor etc.

42

Descoperierea izvorului a însemnat contribuții geografice majore, dar și o serie de

artefacte culturale (cărși de nonficțiune, filme documentare, filme artistice), reunindu-se toate

într-un adevărat brand internațional- izvorul Amazonului.

Romanul Amazon Beaming este o poveste în fond nedescoperită de Hollywood.

Romanul a devenit un bestseller internațional, fiind tradus în 11 limbi. În 2012 s-a discutat și

despre o posibiă ecranizare a romanului.

Amazon Beaming a vaut parte de cronici entuziaste. Cuprins de pasiune, în

documentarea sa despre Amazon, Petru Popescu a citit: Theodor Roosvelt, Prin sălbăticia

Braziliei, W:H:G: Kingston, Pe malurile Amazonului sau Jules Verne, 800 de mile pe

Amazon.

Cititorii simt nevoia de explorare a altor ființe, a altor limbaje, a altor tehnici de

supraviețuire decât cele cunoscute deja. Petru Popescu a ales Amazonul ca locație și

începuturile primordiale ale tribului Mayoruna. Tonul sumbru, încordat, prinde la publicul

cititor. Exploratorul McIntyre este unul exotic, un „Indiana Jones la senectute”, întrunește

toate calitățile pentru a captiva, prin șarmul și dimensiunea multiplă a personalității lui.

Romanul Amazon Beaming atrage cititori și prin seriozitate științifică de care dă dovadă-

aspectul de oamnei-pisică ai tribului Mayoruna, modul în care își suspendau penisul,

tatuajele, locuințele indienilor etc.

Din incapacitatea de a scrie el însuși, McIntyre îi încredințează povestea lui Petru

Popescu. Motivul este vechi. La romanele de ficțiune, convenția și motivul de natură literare

devin reabilitate. Romancierul și exploratorul sunt nevoiți să se unească pentru creearea unei

lumi perfecte. Nevoia de unire a oamenilor de știință și a artiștilor, este o nevoie a zilelor

noastre. Cei doi, McIntyre și Petru Popescu reprezintă un caz favorabil și pentru știință, cât și

pentru literatură. Iar dacă privim dintr-un alt punct de vedere, un exlporator este mai puțin

credibil dacă în secolul al XX-lea vine cu o poveste despre comunicarea telepatică cu

căpetenia tribului Mayoruna. Chiar dacă McIntyre ar fi vrut să scrie despre toate acestea, ar fi

fost un real fiasco, deoarece nu posedă arta de a crea cuvinte.

Petru Popescu a depășit cu profesionalism mai multe obstacole în scrierea romanului

Amazon Beaming, unul dintre obstacole ar fi simplitatea stiului. Dacă suprafața accesibilă a

scrierii poate fi un avantaj, se poate pierde esența ei și invers, cu toate că Petru Popescu s-a

remarcat prin capacitatea de a înțelege lucrurile în adâncimea lor, dar cu o ușurință deosebită.

A durat trei ani scrierea romanului Amazon Beaming. Petru Popescu s-a documentat, a

fost minuțios cu fiecare detaliu însemnat în notițele savantului Loren McInyre. Însenările și

înregistrările exploratorului au fost transformate în povestiri la persoana întâi. Utilizarea

43

acestei persoane este specifică la Petru Popescu, deoarece acesta vrea să se identifice cât mai

bine cu personajul. În prefața romanului Amazon Beaming, Petru Popescu spune: „Cred că

(persoana întâi n.n.) este cel mai bun mijloc de re-creare a vocii lui McIntyre. M-am gândit

să le trec din nou la persoana a treia , dar faptul mi s-a părut mai artificial decât folosirea a

două moduri narative, fiindcă îi răpea cărții tocmai naturalețea și sinceritatea prin care

povestea devenea și mai emoționantă”.

Cartea are trei capitole: Tribul dispărut, Ritualul și Izvorul. Volumu cel original, scris

în limba engleză are o hartă a Amazoniei, desenată perfect de exploratorul Loren McIntyre,

un index de nume proprii și un set de fotografii profesionale capturate de omul de știință de la

„National Geographic”. Există și o mare diferență în ceea ce privește editurile cărții. Volumul

editat la prestigioasa editură „Penguin Books” este magnific, pe când publicarea volumului la

editura „Cartea Românească” este ordinară, ceea ce îi face pe cititori să se îndepărteze de

nonficțiune, deoarece suntem contemporani cu era internetului, iar tot ce există în strănătate

noi putem afla cu ușurință. Chiar și titlul cărții este tradus stângaci- Revelație pe Amazon-

poate alte cuvinte erau adecvate în locul conceptului englez aproape intradictibil- Beaming.

Petru Popescu este de părere că un roman trebuie să fie captivant încă de la început,

de accea prima imagine este cea a aterizării forțate a hidroavionului. Sentimentul de urgență

este cauzat de lipsa de combustibil pentru zbor și natura Amazonului care nu face posibilă

aterizarea în condiții de maximă siguranță. Așa se face că Amazon Beaming are suspans încă

din primele pagini. Amenințarea de către diverși factori face ca prezentarea locului să fie

fugitivă.

Dinu Bălan în cartea sa34, consemnează faptul că Petru Popescu este foarte realist în

descrierea fricii față de zbor, întrucât acesta nu iubește aparatele acestea nesigure: „Ca și cum

i-ar fi citit gândurile lui McIntyre, ghidul se întoarse și-și trecu degetul ciocolatiu peste buza

superioară, indicând tatuajul specific celor din tribul Mayoruna, pe care McIntyre îl știa din

desene și dintr-o singură fotografie de dată recentă: o linie groasă, albastru închis, care

încadra buzele și străbătea obrajii până sub urechi. Îl purtau cu toții, bărbați, femei și copii,

străpungându-și totodată părțile exterioare ale nărilor și înfingându-și în orificiile

practicate, țepi de palmieri lungi de 12,7 până la 17,8 centimetri, același tip de țepi subțiri și

drepți pe care îi foloseau și ca ace de cusut. Primitiv, dar obsedant, tatuajele și țepii îi făceau

să semene cu jaguarii, ai căror urmași se considerau chiar ei a fi. Din acest motiv, erau

cunoscuți și sub numele de oameni-pisică.”

34 Dinu Bălan, 2013, p.94.

44

Obsesia față de imaginea indianului Mayoruna îi aparșine lui Loren McInyre care este

preluată de către narator. Ghidul și pilotul se întorc în lumea civilizată, după ce umplu

hidroavionul cu combustibil, iar savantul urmează fie luat peste câteva zile. Acesta rămâne

singur în junglă, iar motivul solitudinii devine osedant. Savantul este răpit de către tribul

Mayoruna, de fapt nu este vorba despre o răpire în adevăratul sens al cuvântului, deoarece,

Loren McInyre acceptă. Acesta dorește să-i cunoască, însă tribul devine periculos pentru el,

deoarece este sălbatic și imprevizibil.

Tribul Mayoruna, evita aculturașia prin distrugerea de orice obiecte personale ,

practicând un fel de ritual în acest scop.Conform nonficțiunii, paginile de antropologie sunt

îmbinate cu o narațiune de tip aventuri. Petru Popescu echilibrează balanța dintre informațiile

de antropologie și cele a explorărilor Amazonului. Captivitatea savantului devine una de

sclavie în sălbăticie, din cauza tuturor viețuitoarelor junglei:jaguarii, șerpii, insectele

veninoase, mistreții bacteriile, paraziții intestinali, o rană infectată etc.

Ba mai mult, savantul este nevoit să asimileze viața senzorială, întrucât și-a pierdut

toate ustensilele moderne (aparat foto, cuțit etc.): „Pădurea devine creierul meu, iar creierul

meu devine pădurea”.

Moartea în natură devine una firească. Comunicarea cu Lipitoare prin intermediul

telepatiei devine la fel de naturală.Savoarea romanului nu se datorează numai porteretului

tribului Mayoruna. Arsenalul de roman de aventuri oferă emoție narațiunii, suficient cât să fie

citit într-o suflare. Autorul nu insistă pe latura aventuroasă a romanului, deoarece portretul

tribului mayoruna și cel al lui Loren McIntyre nu permitea o libertate a imaginației

creatoare.Iubitorii de astfel de literatură sunt pe deplin satisfăcuți. Scene care captează sunt

imbibate de naturalism, un exemplu care șochează pe oamenii moderni cu o altă idee despre

lipsa de moralitate este faptul că indienii aveau un ritual, își mâncau copiii bolnavi.

Petru Popescu a luat totul din înregistrările, notele din jrnal și intercviurile savantului,

nu a introdus niciun fel de observație personală, dovadă că autorul romanului Amazon

Beaming s-a documentat sănătos, amintindu-ne de tehnicile jurnalismului literar.

Așadar, negocierea iscusită de gen, stilul superior al romanului plasează Amazon

Beaming în istoria literaturii de nonficțiune americană. Valoarea lui este certificată de

succesul pe care l-a avut la public. Criticii români s-au dovedit încântați, astfel încât nu au

avut nimic de reproșat romanului.

3.4. ALMOST ADAM

45

În scrierea romanului Almost Adam, Petru Popescu se bazează pe anumite întâmplări

posibile din punct de vedere științific, dar nu neapărat reale.

Am depistat asemănarea dintre romanul Almost Adam scris de Petru Popescu și

romanul lui Jack London Before Adam, cu exceptia că în romanul lui London, povestitorul

face o călătorie spre lumea oamenilor-maimuță într-un vis care este interpretat ca o parte din

memoria strămoșească a rasei românești. Prin asemănarea de nume, se vede clar că scriitorul

romîn a fost atras de scrierea lui Jack London.

Dinu Bălan consemnează în lucrarea sa că „Almost Adam a fost un adevărat roman

blockbuster”.35 Însuși Petru Popescu scrie în jurnalul Întoarcerea despre freamătul stârnit pe

piața de carte: „Acum Richard Pine, agentul meu literar din New-Yorl, și cuplul în vogă din

Hollywood hotărâseră s-o <<scoată la rampă>> chiar înainte să termin de scris, pentru că

toată lumea cu care luasem masa în ultimele trei luni devenise instantaneu visătoare în

legătură cu începuturile omului. Era un <<mterial de licitație>>.” În jurnalul Întoarcerea,

Petru Popescu explică motivul dorinșei sale de a i se promova cartea: romanele pe care le

scrisese înainte, cinci dintre ele, rămăsesră nevândute, timp de 7 ani cât au durat cercetările în

Africa, viața lui nu a fost una chiar plăcută, viața care nu-i aducea nicio satisfacție în perioada

comunistă din România. Însă pe 29 septembrie 1995, presa hollywoodiană anunța că

studiourile 20th Century Fox i-au cumpărat drepturile pentru filmare. Petru Popescu a primit

în schimb, suma de 1,7 milioane de dolari. Pe 4 octombrie, la Târgul de carte de Almost

Adam de la Frankfurt, era cel mai dorit de pe piața străină. „New York Times” transmitea că

înainte de închiderea târgului zece țări îi oferă contracte. Ulterior, alte zece țări și-au anunțat

dorința de a traduce cartea. Traducerea romanului este făcută chiar și ăn chineză, în japoneză,

devenind un bestseller pe plan internațional.

Documentarea pentru acest subiect a durat șapte ani. Petru Popescu a vizitat diferite

locuri de cercetare arheologică din Africa și din China, unde fuseseră descoperite prezențe

umane străvechi. Proiectul său cu privire la roman datează din 1989, afirând că el este cel

dintâi care a scris romanul.

35 Dinu Bălan, 2013, p.101.

46

Cronicile din SUA s-au declarat încântate de „această poveste captivantă bazată pe

aventură și suspans, desfășurată pe fundalul unei Africi schimbătoare și violente”36.

Cei mai mulți dintre cronicari insistă pe intriga și pe povestea ca atare. Negocierea de

gen funcționează în privința comentatorilor pretențioși în privința genului action adventure,

deși cronicile nu sunt prea exacte în ceea ce privește genul în care se încadrează.

Începutul cărții ne oferă un punct de plecare: una dintre populațiile Africii care

evoluează ceva mai lent decât restul populațiilor de pe planetă. Acest punct de plecare,

existența acestui alt tip de oameni este posibilă, deoarece aflarea pozitivă a ascuns multe

adevăruri și realități, iar drumurile mai puțin explorate ale altor domenii ale cunoașterii

(antropologia, paleoantropologia etc.), ar putea aduce lucruri benefice. Mesajul profund al

romanului este chiar această ieșire din rădăcini a unui secol prea pozitivist, prea tehnologic și

prea informatic.

La fel ca în Amazon Beaming incipitul este captivant, intrând direct în miezul lecturii,

aterizarea avionului în savană este grăbită în urma unei defecțiuni la motorul avionului, Ken

și Ngili iau un prim contact cu zona intactă situată în perioada străveche a pliocenului. Ei

descoperă și analizează o fosilă veche de acum două milioane de ani a unui Australopithecus

robustus. Aici surprinde un dublu palier al cărții: acțiunea de descoperire a fosilei și de

interpretare a ei. Fosila trebuie să o păstreze cineva demn de încredere. Ken Lauder și Kingli

Ngiamena sunt puși într-un pericol, deoarece sunt atacați de un echipaj de braconieri care

deschid focul asupra avionului și echipajului condus de Ken Lauder. Pilotul se remarca ca

fiind un om fără scrupule morale, în acel fel observăm pătrunderea uneor personaje negative.

Fosila descoperită este dată spre păstrare profesorului Randal Philips, care pare un tip

cinstit, promițând că va duce fosila în Occident pentru a fi analizată de forurile competente.

Ken Lauder trăiește un moment de înfricoșare din cauza unor tiruri de armă îndreptate asupra

sa, la porunca unui criminal misterios.

În această junglă, savantul american rămâne inocent, visând la întâlnirea cu băiatul

misterios din Pliocen, a cărui prezență o simțise printre crengile din savană. El are inima

curată, este un împătimit iubitor de oameni și are sentimente pentru sora prietenului său Ngili,

cei care îl vor ajuta să se întoarcă in savană. Iubirea dintre acești doi apare mai mult pentru a

îndulci puțin gustul amar al thriller-ului politic.

36 Dick Lohte and Tom Nolan, Audio Books ‘Almost Adam’ Spins Tale About Modern Missing Link, Daily News, 11 iulie 1996

47

Modibo și Hendrijks fac o alianță pentru a-l ucide pe savant. Nu se știe încă dacă din

dorința tatălui fetei, care nu era de acord cu mariajul cu un străin, sau din voința unor forțe

oculte politice. Savantul se luptă singur cu un sistem corupt și cu toată armătura unor băieți

răi care vor să-l extermine.

Alte scene memorabile sunt acelea în care Anderson, care deține toată afacerea, își

extermină rivalii și toți cei care ar putea deține secretul din savană. În Londra, Anderson se

aliază cu investitorul Harry pentru a capta atenția lumii asupra întregii lui descoperiri din

Pliocen.

Ken Lauder și prietenul său Ngili se aliază pentru a opri trupa lui Anderson, care se dă

bătut într-un final.

Thriller-ul științific se intersectează cu cel politic în momentul în care situația scapă

de sub control în Kenia. Toate aceste răsturnări de situație, firul narativ complicat și

suspansul, împreună cu toate acele detalii care sunt specifice lumii politice și financiare din

Africa dau rezonanță thriller-ului politic.

Nucleul romanului este reprezentat de capriciu științific ce servește drept pretext

pentru construcția lui. Închipuirea unui habitat neatins, în mijlocul unei savane keniene, cu

toate caracteristicile unei flore și faune din Pliocen. Atracția cărții o constituie tribul de

hominizi care pur și simplu nu mai evoluează ca specie.

Romanul Amost Adam face posibile niște dorințe mai timpurii ale lui Petru Popescu:

frecventarea unor cursuri de istorie a culturilor la București și la Viena, vizitarea unor locuri

din lume la care nu a avut acces, decât prin imaginație, întâlnirea cu Loren McIntyre și

Mircea Eliade, documentarea și scrierea romanului Amazon Beaming.

Pentru a delimita interesul său artistic, să discutăm despre ce l-a îndemnat pe Petru

Popescu să scrie despre Pliocen. În 1984, Petru Popescu a avut o experiență plăcută și

interesantă în savana africană, ascultând sunetele venite de la animalele sălbatice. De atunci,

a rămas cu o nedumerire în privința oamenilor care au supraviețuit și chiar au evoluat în acele

condiții neprielnice pentru rasa umană: „Inspirația mea pentru roman, mi-a venit într-o

noapte în timp ce stăteam întins în savana africană. Uitându-mă spre stele, am început să-mi

imaginez cum ar fi putut fi pentru timpuriii strămoși hominizi, relativ mici și lipsiți de

apărare, care totuși au trăit împreună cu animale carnivore uriașe. Sentimentul legăturii cu

acești hominizi era atât de puternic încât m-a îndemnat să vizitez locurile ocupate altădată

48

de ei și să citesc numeroase cărți de paleoantropologie”. Această curiozitate a creat romanul

Almost Adam.

CAPITOLUL AL IV-LEA

4.1. FRUMOȘII NEBUNI AI ANILOR ‘70

PROZA

ȘTEFAN BANULESCU (n. 8. sept. 1929, Fălticeni, j. Ialomița – 25. Mai 1998,

București), a fost prozator, eseist și journalist. Fiul Elenei și al lui Ion Bănulescu, țărani.

Termină liceul la Călărași, urmează Facultatea de Drept, absolvent al Facultății de Filologie a

Universității din București. Face carieră de jurnalist la „Gazeta literară” (sub direcția lui

Zaharia Stancu) și la „Luceafărul”, unde, între 1968 și 1971, este și redactor-șef. Debutează

publicistic în „Viața românească” cu un eseu despre Gogol (1949), iar în volum, 1960, cu o

culegere de reportaje, Drum în câmpie. În 1965 apare un volum de nuvele Iarna bărbaților,

distins cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor. O gestație de un an: Scrisori

provinciale (1976) și romanul Cartea de la Metropolis (1977) – primul volum din ciclul epic

Cartea milionarului, rămas neîncheiat.

Asemeni lui Balzac, Bănulescu este creator al unei singure lumi și, în același timp,

autor al unei singure cărți – romanul în șantier perpetuu Cartea Milionarului, ăn jurul căruia

gravitează un system de scrieri-satelit: eseuri, proze scurte, scrisori imaginare și reale, bucăți

inclasabile etc. Proza sa este un universe producător de ficțiuni echivoce, generi, având un

49

singur gen proxim – istorisirea. Înainte de roman, a dat ineditul volum de nuvele Iarna

bărbaților, care include texte diverse, ca întindere și ca structură, având un singur numitor

comun: nici unul dintre ele nu poate fi măsurat cu etalonul obișnuit al prozei de acest tip. Alte

scrieri: Cântece de câmpie, Scrisori provinciale, scrisori din provincial de Sud-Est sau O

bătălie cu povestiri, Un regat imaginar.

I. Negoițescu37 spune despre Ștefan Bănulescu că „a subțiat sângele personajelor sale

din Metropolis, până la desăvârșita lui transformare în apă, ținând cont de vechimea acestui

sânge, consemnată în valori numismatice și arheologice, spre a-l trezi apoi iarăși la o

utopică existență, în desimea aerului balcanic […]”

ALEXANDRU IVASIUC (n. 12 iulie 1933, Sighetu Marmației – d. 4 martie 1977,

București), a fost prozator și esteist. Urmează la București școala primară, dar și întâia clasă a

cursului secundar (1944-1945), la Liceul „Matei Basarab”. Reîntors după război la Sighet,

frecventează cursurile Liceului „Dragoș Vodă” (1945-1951). Între 1951 și 1956 face studii de

filosofie și de medicină la București, fără a le finaliza. În toamna lui 1956, în semn de

solidaritate cu revoluția maghiară, organizează un miting studențesc împreună cu câțiva

colegi de la Medicină, în urma căruia este arestat și condamnat cinci ani. Vom enumera

câteva opere scrise de romane Al. Ivasiuc: Vestibul (1967) – este povestea unei crize de

conștiință: iubirea târzie și lipsită de împlinire a unui profesor universitar pentru o studentă

mai tânără cu treizeci de ani devine prilej de introspecție; Interval (1968) – adâncește și

nuanțează tema conflictului dintre trăire și conștiință prin juxtapunerea a două perspective

narative opuse asupra aceleași întâmplări; Cunoaștere de noapte (1969); Radicalitate și

valoare (1972); Corn de vânătoare (1972). Al. Ivasiuc a fost obsedat de semnificații

suprapersonale și de legi istorice generale, care strivesc inițiativele și năzuințele individului

( de altminteri, I. a fost întreaga sa viață un adept al marxismului, la care nu a renunțat nici

după anii de închisoare comunistă).

ION BĂIEȘU ( n. 2 ian. 1933, Băiești-Aldeni, jud. Buzău – d. 21 sept. 1992, New

Jersey, SUA), prozator, drmaturg și gazetar. Fiu al Aureliei și al lui Ion Mihalache, țărani.

Face școala primară în satul natal și în Poponeți, sat vecin. Preotul de aici, zis Ciomag, îl

37 DGLR, 2009, p. 454.

50

trimite la Liceul Comercial din Buzău (1944-1951). Nimerește la Facultatea de Filosofie.

Lipsit de mijloace materiale se transferă la Școala de Literatură „Mihai Eminescu”,

undebeneficiază de casă și de masă gratuit. Aici întâlnește pe Fănuș Neagu, Al. Căprariu,

Victor Tulbure, Remus Luca ș.a., viitori scriitori. Pentru că numele său (Ion Mihalache)

seamănă cu cel al omului politic țărănist Ion Mihalache, tânărul scriitor este nevoit să-și

aleagă un pseudonim, unul care-i va aduce notorietate: Ion Băieșu. Debutează cu versuri în

„Viața Buzăului” (1951) cu versuri. În 1956 publică un volum de schițe, Necazuri și bucurii,

apoi o povestire, Cei din urmă 1959, în genul lui Marin Preda din Desfășurarea. Narațiunea

care-i atestă talentul epic este Papuc din volumul Noaptea cu dragoste (1962), scrisă tot în

stilul lui Preda. Se impune prin volumul Sufereau împreună (1965). Ulterior, își descoperă

vocația de dramaturg , enumerăm câteva piese: Cine sapă groapa altuia, Chițimia, Dresoarea

de fantome, În căutarea sensului pierdut, Alibi, Boul și vițeii.

FĂNUȘ NEAGU (n. 5 aprilie 1934, Grădiștea de Sus, jud. Brăila, d. 24 mai 2011,

București), prozator, dramaturg și poet. Fiul Paraschivei (N. Miroslav) și a lui vasile Neagu,

țărani. Face școala elementară în satul natal, iar cursul secundar la liceele militare din Iași și

Câmpulung (1944-1948) și la școli pedagogice din București și Galați. Cursant la Școala de

Literatură „Mihai Eminescu” din București 1951-1952, e scurt timp profesor suplinitor la o

școală generală din comuna Largu și devine student la Facultatea de Filologie a Universității

din București. A fost redactor la „Scânteia tineretului” (1954-1956), redactor șef adjunct la

Amfiteatru (1965-1968) și „Luceafărul” (1968), secretar ajdunct al Asociației Scriitorilor din

București. Debutează ca prozator în 1954 la „Tânărul scriitor” cu povestirea Dușman cu

lumea, iar prima carte, culegerea de povestiri Ningea în Bărăgan îi apare în 1959. Seria

romanelor lui N., care au prilejluit discuții aprinse, pro și contra, începe cu Îngerul a strigat

(1968), care a luat Premiul Uniunii Scriitorilor și continuă cu Frumoșii nebuni ai marilor

orașe – 1976; Premiul Uniunii Scriitorilor și Scaunul singurătății (1987), toate trei fiind

publicate sub titlul generic Țara hoților de cai (1991). Amantul Marii Doamne Dracula

(2001) este tot un roman. N. a scris și piese de teatru, scenarii de film și televiziune, versuri

(Poeme răsărite-n iarbă), cărți pentru copii, cărți despre prietenii săi scriitori.

PETRU POPESCU ( n. 1 febr. 1944, București), prozator, eseist și traducător. Este

fiul actriței Nelly Cutava și al lui Radu Popescu, cronicar dramatic. A absolvit la București

liceul „Spiru Haret” (1961) și Facultatea de Limbi Germanice, secția engleză (1967). Ca

51

prozator , începe cu povestiri publicate în presă ( una dintre ele, Moartea din fereastră,

câștigă Premiul revistei „Amfiteatru”). Iar în 1967 îi apare primul volum de proză scurtă,

intitulat tot Moartea din fereastră. Ca romancier începe cu Prins (1969), o descriere, o

descriere sinceră și tristă a „generației fără idealuri”, captivă a comunismului. Romanul Dulce

ca mierea e glonțul patriei (1971) îi aduce scriitorului succesul. Cele două romane sunt

transpuse imediat în limbile polonă, cehă, slovacă, maghiară și germană, iar altul, Sfârșitul

bahic (1973), este tradus de îndată în Marea Britanie și Suedia. Alte romane: Între Socrate și

Xantipa (1973), Să crești într-un an câți alții într-o zi (1973), Copiii Domnului.

POEZIE

NICHITA STĂNESCU ( n. 31 martie 1933, Ploiești – d. 13 dec. 1983, București),

poet și eseist. Fiul Tatianei și al lui Nicolae Stănescu. Debutează târziu în Tribuna cu poeme

care atrag atenția asupra lui, încă de la început. „Colegii mai vârstnici, ridică din umeri, nu

cred în fanteziile tânărului, câțiva critici, indignați, protestează.”38 În 1960 îă apare volumul

cel dintâi: Sensul iubirii. În același an debutează Cezar Blatag, Ștefan Bănulescu, Nicolae

Velea, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Alexandru, Adrian Păunescu, Nicolae Breban, Al.

Ivasiuc, și despre ei, scriu cu entuziasm, criticii de aceeași vârstă. Cu puțin timp înainte

apăruseră Fănuș Neagu și D. R. Popescu. Numele lui Nichita Stănescu este pus lângă cel al

lui Nicolae Labiș. Al doilea volum apare în 1964 – O viziune a sentimentelor cuprinde

aproape în totalitate versuri de dragoste. Vom aminti câteva dintre cele mai importante

volume publicate: în 1965 îi apare volumul de versuri Dreptul la timp, 11 elegii (1966),

Necuvintele (1969), În dulcele stil clasic (1970).

GRIGORE HAGIU ( n. 27 sept. 1933, Târgu Bujor – d. 13 febr. 1985, București),

poet. În 1952 intră la Institutul de Teatru din București, de unde este exmatriculat după un an,

urmând apoi cursurile Facultății de Fililogie. Devine redactor la „Gazeta literară” și la

„Luceafărul”. Ca poet, a debutat în revista „Tânărul scriitor”. Prima carte Autoportret în

august , apărută în 1962, anunță o coordonată stabilă în creația sa, așa-numita lirică militantă,

nutrită de ceea ce Matei Călinescu numește în prefața volumului „adeziunea la ideile sublime

38 Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. 3, p.

52

ale comunismului.” Amintim câteva dintre cele mai importante opere: apare în 1965

Continentele acunse, De dragoste de țară (1967), tot în 1967 – Sfera gânditoare, Poezii,

Spațiile somnului (1968), Noblețe de stirpe (1969), Nostalgica triadă (1970).

PETRE STOICA (15 febr. 1931, Peciu Nou, jud, Timiș), poet și traducător. Fiul

Mariei și al lui Adam Stoica. Urmează Colegiul „C. Diaconovici- Loga” din Timișoara

(1964-1950) și Facultatea de Filologie a Universității din București, secția română- germană.

Va fi corector la Editura de Stat pentru Literatură și artă și la Editura pentru Literatură

Universală, iar în perioada 1963-1972 redactor principal la revista „Secolul 20”. Debutează

în 19956 concomitent cu versuri la „Steaua” și „Tânărul scriitor”, iar prima carte, Poeme, îi

apare în anul următor.

MIRCEA DINESCU (11 nov. 1950, Slobozia), poet și gazetar. A făcut liceul la

Slobozia și a absolvit Facultatea de Ziaristică a Academiei „Ștefan Gheorghiu” (1979-1984).

Lucrează ca redactor la revista „Luceafărul” și la „România literară”. Se înscrie în sfera

mișcărilor anticomuniste ale scriitorilor români. Debutează în 1950 cu o poezie „înfumurat

melancolică, cu teribilisme de înger rural rătăcit în romantica orășenească”39. Invocație

nimănui și doi ani mai târziu, Elegii de când eram mai tânăr, l-au impus numai decât în

atenția generală. Poemele lui sunt elegiace, au mereu un aer de suferință și provocare

străbătute de o liniște de origine necunoscută. În 1976 apare Proprietarul de poduri, unde

tonul liric ncepe să se radicalizeze, spiritul elegiac devine agresiv și sarcasmul stăruie în

poemul ce tinde să-și asume, cu mare aplomb, sarcina de a judeca lumea. Alte scrieri: La

dispoziția dumneavoastră (1979), Teroarea bunului simț (1980), Democrația naturii (1981),

Exil pe o boabă de piper (1983).

PETRU POPESCU- POET. Pătrunde în forță în literatură- cu două volume de

versuri Zeu printre blocuri și Fire de jazz. 1964-1966 – 1969). Versurile lui afirmau

familiaritatea cu lirica americană, încă puțin cunoscută la noi, respirau un aer proaspăt, un

individualism juvenil, triumfător, de aliură sportivă. Poezia e preponderent enunțiativă,

moderat metaforică, autorul procedează la încifrări exresive, trasează uneori crochiuri

frapante de „peisaj”, preconizează „autenticitatea”.

Toți acești scriitori formau o atmosferă boemă, dar și înalt artistică a anilor ’70, însă Petru

Popesuc făcea o figură aparte, dând un fel de vârf de lance al originalitîții, îndrăznelii alegerii

subiectelor și curajului de a se exprima foarte modern.

39 Eugen Simion, Scriitori români de azi, p.251.

53

4.2. ABIVALENȚA SCRISULUI LA PETRU POPESCU

În ceea ce privește ambivalența considerăm necesar să explicăm cf. DEX vocabula

„ambivalență”: „existență concomitentă a două semnificații sau aspecte radical

diferite”.Opera lui Petru Popescu este una care se bazează pe o dublă experiență, deoarece

avem în față un scriitor cu o dorință execerbată de a depăși limitele. Dorințele acestuia se vor

concretiza odată cu plecarea sa în străinătate. Scrierile sale de aici vor avea un real succes la

public, deoarece ne prezentau gura de aer necesară unei generații surmenate de Pardidul

Comunist , subjugate uniformizării, standardizării valorilor. Petru Popescu a abordat toată

tematica de la poezie, proză, nuvele, romane, scriind chiar și scenarii de film foarte bine

cotate în SUA. S-a afirmat ca și poet debutând cu volumele de versuri „Zeu printre blocuri” și

„Fire de jazz”. Aceste volume sunt impregnate de un extraordinar spirit orășenesc citadin,

cum îl va numi critica. Poeziile sale surprind cruda realitate, preamăresc leit motivele

societății contemporane, precum: munca brută, constructorii, zidarul, pe de-o parte, privită de

el ca exterioară, iar pe de altă parte prin poeziile cu formatul interiorizării „Noi”. Prin această

poezie observăm universul său interior, dorințele sale, sentimentele de bine, gândurile stranii,

gândurile normale, dorințele arzătoare, focul interior sunt răsfrânte prin versurile pline de

vigoare ale lui Petru Popescu. Următorul volum „Fire de jazz” privește familiaritatea cu lirica

americană, prin ele dorindu-se încă o bulă de aer proaspăt, privindu-se aici individualismul

juvenil triumfător cu aliură sportivă. Metaforele sunt moderate, poeziile au adesea nuanță

enunțiativă, cochetând cu peisaje frapante și încifrări. Ion Negoițescu observa că versurile de

început ale lui Petru Popescu aveau, cum am afirmat și supra, teme și motive: mulevardele,

luminile, stadionul, țigara, barul, betonul, sticla, creierul electronic, cinematograful, bazinul,

limuzina, etajele, acvariul, saxofonul, peștii japonezi etc.

54

Petru Popescu are o foarte mare mobilitate stilistică și intelectuală întrucât poate să

scrie orice despre orice, în aproape orice limbă. El reprezintă, după cum afirmă critica

literară, combinația perfectă între Mario Vargas Llosa și Cezar Petrescu. Încă de când își avea

domiciliul în țară, se simțea foarte bine, scriind pe bandă rulantă literatură consumeristă-

comercială. Dintr-un astfel de proces, a apărut în 1974 romanul Copiii Domnului, intitulat de

însăși autor „o legendă munteană”. La o mănăstire, Mioara Eufimia, în etate de 110 ani,

întârzie să moară. Romanul privește episodul când înainte de a se călugări, aceasta va fi fost

căsătorită cu Anichit, un om duplicitar, cu o o parte onorabil și o alta malefică. Acesta, neștiut

de nimeni, face parte dintr-o bandă de tâlhari, împreună cu care fură oi și omoară ciobanii.

Preotul se îndrăgostește de soția unui cioban pe nume Ursan, pe care o cununase cu

acesta în urmă cu ceva timp. După uciderea ciobanului, încearcă seducerea Mariei, care

aflând adevărul, fuge de el în câmp și atacată de viespi, moare. Durerea fiind foarte mare,

preotul diabolic, va lua diamantele întregii bande, întrucât aceștia, fuseseră prinși și

decapitați. După ce va fi recunoscut de un tâlhar, îl va ucide cu sânge rece pe acesta, iar la

rândul său, va fi înfipt în țeapă și obligat să facă slujba de înmormântare a propriei victime de

către ceilalți patru frați ai acestuia.

În ceea ce privește proza sa americană, tot critica este cea care afirma faptul că a fost

scrisă în așa manieră încât să aducă bani. Romanele sale vizează povești de dragoste, parodii

ale lumii vampirilor, romane bazate pe întâmplări adevărate, curiozitatea oamenilor față de

istorie etc.

Before and after Edith reprezintă o poveste de dragoste al cărei cadru este Imperiul

Austro-ungar din timpul Primului Război Mondial, cuprinzând multiple scene de erotism

violent și macabru. The Last Wave reprezintă tot un love story. În Hot Blood reprezintă o

parodie a romanelor cu vampiri și ce ar mai trebui observat este faptul că Petru Popescu,

pentru a avea succes în librărie, frizează parodia, acest lucru dovedind faptul că nu ia în serios

romanele sau că talentul său este mult mai intens decât are nevoie pentru a scrie un astfel de

roman. Amazon Beaming reprezintă povestea care are la bază întâmplări adevărate ale

exploratorului Loren McIntyre care a descoperit izvoarele Amazonului, volumul făcând parte

de literatura nonfiction, foarte apreciată de Occident. Almost Adam este un roman care a fost

tradus în douăzeci și cinci de limbi și care urmează să mai fie tradus în chineză, ebraică etc..

Acest roman exploatează ca și faimosul film Jurastic Park, curiozitatea oamenilor față de

preistorie. Însă în romanul lui Petru Popescu, în centrul atenției nu se află dinozaurii

55

pterodactili, ci o specie umană de acum două milioane de ani, descoperită de rezervașia

naturală din Africa, de către o echipă de paleontologi. Romanul The Return este de factură

memorialistică, Petru Popescu spunea – înfricoșat – că nu respect întrutotul rețeta succesului

de librărie. The Oazis este unroman bazat pe amintirile socrilor autorului, este povestea

(melodramatică) a unei iubiri trăite într-un lagăr nazist.

Literatura comercială scrisă de Petru Popescu este mai inteligentă și mai inovativă din

punct de vedere stilistic, decât best-seller-urile autorilor din Statele Unite și din Europa de

Vest. Cu toate acestea, ea nu își depășește condiția pentru a deveni o mare literatură. Succesul

lui Petru Popescu- succes real, dovedit prin multele sude de dolari primite și printr-o vilă în

Beverly Hills- are și ceva trist.

Una dintre temele cele mai importante abordate în romanele scrise de Petru Popescu în

limba română este tema supravieţuirii individului/corporalului/vitalismului de tip senzorial în

contextul formalismului şi al unei realităţi proletcultiste simbolizate de cancer. Romanele

românești Prins și Dulce… au avut succes datorită limbajului succulent al respirației ample a

unei generații lipsite de idealuri, insolenței frapante a scrierii specifice comunismului. Ele au

fost în acel moment niște bestseller-uri, fiind citite ca un imn, ca un manifest de către

generația contemporană lui. Multe elemente textuale reprezintă modele ale scrierilor

americane, de tipul energiei de inspirație americană, formula jurnalului intim,

autobiografismul romanesc etc., acestea surprinzând elementele textuale. Elementele

paratextuale, fiind reprezentate de fotografia unui tânăr emancipat de pe coperta romanului

Prins și autorul în haine militare de pe coperta primei ediții a romanului Dulce ca mierea… .

Lucrul care a interupt receptarea critică a fost plecarea în Statele Unite, întrucât anumite

aspecte au rămas întrutotul neelucidate.

Succesul romanelor postbelice avea drept rădăcină subversivitatea lor. Cel mai

important lucru dintre aceste două romane este faptul că banalul este reabilitat, având vaste

semnificații. Difend de banalul neeroic fără semnificații, derizoriu și tern ca proza optzecistă.

Banalul semnifică parabola politică, nu foarte amplă, arătându-se incompatibilitatea funciară

dintre un anumit tip de formalism sufocant și al ideologiei și aptitudinea persoanjelor de a

trăi. Romanul Sfârșitul bahic reprezintă o receptare sinuoasă a romanului satirico-popular.

Tezele lui Ceaușescu din 1971 și perioada de close up au reprezentat sorgintea scrierilor unor

comedii de moravuri comuniste. Tezismul, după cum opinează Nicola Manolescu în 1973, nu

se confirmă. Autodegradatrea personajului narrator prin instinct sexual și bahic, indică o

56

neseriozitate. În ultimă înstanță, acest roman ar putea indica o metaforă asupra traiului

românilor și amprentei pe care aceștia au lăsat-o în istorie.

Romanele lui Petru Popescu din SUA au fost analizate de critica românească,

reliefându-se mai mult formula de roman popular, în defavoarea argumentelor de ordin

literar. Împachetarea unor conţinuturi valoroase din punct de vedere literar şi uman a fost

minimalizată.

În receptarea romanului Before and after Edith (Înainte şi după Edith) stau mai multe

piedici. Trebuie înţeles bine conceptul de decadenţă europeană a sfârşitului de secolul al

XIX-lea din Europa Centrală pentru a analiza acest roman de un erotism macabru. Deşi avem

romane erotice excelente în literatura română, romanul lui Petru Popescu este important ca

gen (erotic fiction). În fond, povestea Edithei este clădită pe o emancipare post-traumatică de

tip femme fatale. Aici intră stereotipurile Jack the Ripper (Jack Spintecătorul) şi femme

fatale. Portretul poliţistului Satmary este reuşit. În final, Edith şi Satmary se întâlnesc nu ca

un criminal în serie şi o autoritate, ci sub forma a două traume de naturi diferite. Atmosferei

fin de sičcle, în ce are ea mai intim şi mai profund, îi corespunde motivul closetului. Lectura

romanului probează acest lucru. Acest motiv literar constituie originalitatea romanului. Nu

am vreun exemplu de roman în care să fie utilizat acest motiv atât de amplu şi original, în

categoria urâtului şi grotescului fecaloid. Unii critici reacţionează negativ la sexualitatea,

violenţa şi fetidul romanului. Conform negocierii de gen, ei nu gustă romanul erotic scabros

mixat cu thriller-ul. Însă meritul cert al cărţii este atmosfera fin de sičcle, a oboselii, a

plictiselii, a anarhiei ca dispoziţie de un farmec aparte. Poate Înainte şi după Edith şi-a propus

prea multe, fără să-i găsim o vină. Dacă nu este un suspense, el este, în schimb, un roman

erotic, un thriller erotic, un roman crepuscular al sfârşitului de secol gen Musil în registru

senzorial, în sfârşit, un policier. Adepţii unui gen pot fi nemulţumiţi/mulţumiţi în funcţie de

negocierea bazată pe alegerea genului preferat şi pe gustul fiecărui cititor. Elitiştii (adepţi ai

literary fiction) aşteptau în totalitate un profund roman crepuscular fin de sičcle sau un roman

erotic foarte bun de tip Nabokov. Însă adepţii romanului comercial sunt încântaţi că un român

a scris un bun thriller erotic. Adepţii romanului policier vor fi dezamăgiţi, deorece genul lor

nu este ilustrat suficient. Cert este că Înainte şi după Edith se citeşte cu o plăcere vădită, iar

stilul este impecabil. Atmosfera de sfârşit de secol, metafora toaletei, violul, originea socială

joasă şi umilă a lui Satmary, crima, tárele sociale vânate de poliţie, contextul politic

57

mizerabilisim (dezintegrarea imperiului) circulă în ţesătura epică armonizate de stilul scrierii.

Cronicarii cad ori în capcana gustului (nu gustă un anumit gen de roman), ori în cea a unei

critici elitiste.

În privinţa romanului Amazon Beaming (Revelaţie pe Amazon), negocierea de gen

certifică formulele narative utilizate, receptarea şi valoarea cărţii. Amatorii de roman

antropologic sunt pe deplin mulţumiţi. Pasionaţii de romane de călătorie şi de aventuri sunt

satisfăcuţi în mai mică măsură. Însă romanul descoperirii geografice constituie învelişul

senzaţional al cărţii, aceasta fiind cartea ei de vizită. Călătoria spre începuturile

timpului/mitului şi ale tribului Mayoruna este miezul ideatic de o calitate literară certă.

Negocierea iscusită de gen (amestecul dintre formulele populare amintite şi calităţile literare

originare specifice genului literary fiction) şi stilul superior al romanului înscrie Revelaţie pe

Amazon în istoria literaturii de non-ficţiune americană cu tematică precisă: fluviul Amazon.

Ca punct de pornire, romanul Almost Adam (În coasta lui Adam) este o fantezie

ştiinţifică, dar, ca realizare, un roman de non-ficţiune îmbrăcat în armura unui thriller. O bună

negociere de gen - prin mixarea cu formule narative diverse - a dat naştere unui roman de

succes. Cititorii apreciază romanul de aventuri - convieţuirea lui Ken Lauder cu tribul din

Pliocen. Thriller-ul paleoantropologic îi creează "palpitaţii" cititorilor. Fantezia ştiinţifică îl

face să evadeze pe cititor - o tendinţa şi o nevoie a postmodernităţii noastre! Meditaţia de tip

antropologic - surprinderea acelei "umanităţi comune" deţinute de exemplarele civilizaţiei

noastre şi ale celor din Pliocen - îi mulţumeşte pe elitişti. Negocierea de gen presupune

gusturi literare bine definite. Fiecare tip de cititor îşi revendică tipul de gen preferat. Dar nu

trebuie uitate calităţile pur literare recunoscute de comentatorii străini. Suficiente elemente

literare originale apar în textura naraţiunii, fiind vorba de un roman valoros, în partea

superioară a oricărui gen în care l-am încadra. Negocierea de gen este o realitate a literaturii

actuale în care genurile literaturii populare (thriller, suspense, aventuri) se întrepătrund cu

genul literary fiction. Negocierea de gen, realizată atât prin mixarea de thriller şi roman de tip

reflecţie antropologică, cât şi prin scrierea şi receptarea lui, este una complexă şi, mai ales,

eficientă, ceea ce i-a asigurat o critică de întâmpinare foarte bună (mii de review-uri) şi o

vânzare foarte bună (trei milioane de dolari), fiind vorba de un topseller (vânzare de peste un

milion de exemplare).

Jurnalul The Return (Întoarcerea) presupune o negociere mai simplă între scriitor şi

cititorii trădaţi prin plecarea sa din România comunistă. Negocierea se axează pe componenta

58

literară şi originală a cărţii, care presupune o sinceritate şocantă, şi pe autenticismul de tip

experimentalist. William Styron, autorul romanului Alegerea Sofiei, într-o scrisoare inclusă

în volum, afirmă că a fost captivat pe deplin de "o epopee bogată şi adesea fascinantă".

În privinţa memoir-ului The Oasis (Oaza), negocierea de gen înseamnă preponderenţa

factorului literar/orginal sub aparenţa unui memoir. Într-o literatură autentică, care nu

utilizează formule narative de mare popularitate, negocierea de gen înseamnă scopuri

exclusiv literare şi originalitate. Scriitorul scrie mai mult pentru a se oglindi pe sine,

raportându-se la un public exigent. Apartenenţa la genul memoir poate atrage cititorii

pasionaţi de memorii cu subiect istoric, fiind conştienţi în alegerea lor de valoarea literară a

confesiunii duble a supravieţuitorilor lagărului de concentrare nazist, Mirek şi Blanka.

Aprecieri elogioase au venit din partea lui William Styron, Elie Wiesel etc. Negocierea de

gen şi receptarea propriu-zisă însă au fost perturbate de evenimentele din 11 septembrie 2001

de la World Trade Center, atenţia publicului cititor fiind atrasă în această direcţie, chiar în

momentul promovării cărţii.

Pentru că romanul horror In Hot Blood (Cu sânge fierbinte) nu inovează ca gen

popular, nici nu aduce un conţinut literar original, potrivit negocierii de gen, el nu

mulţumeşte suficient nici pe pasionaţii pretenţioşi, de altminteri, de romane horror, nici

critica literară sau pe cititorii iubitori de romane de foarte bună calitate literară. Prin urmare,

succesul de vânzare şi de critică nu a existat în cazul acestei cărţi.

Weregirls. Birth of the Pack (Weregirls. Naşterea cetei) e o carte de fantezie şi de

aventuri. Am putea specula ca să o încadrăm într-un roman din categoria urban fantasy

(implantarea magicului în lumea modernă) sau din cea fantasy supra-natural. Negocierea de

gen presupune receptarea romanului Weregirls.... din partea unui public special (adolescentin

şi nu numai), iubitor al genului juvenile fantasy. Romanul este scris suficient de literar, astfel

încât genul fantasy ilustrat prin acest roman are suficiente elemente originale. Mixajul de gen

fantasy şi de aventuri (în proporţie mare) cu literary fiction intră într-o negociere de gen nu

foarte complexă (rezultatul: nu foarte multe cronici de întâmpinare), dar eficientă (cu o

vânzare bună).

Footprints in Time (Urme în timp) este clasificat de editori la secţiunea roman de

aventuri pentru preadolescenţi între nouă şi doisprezece ani. Footprints in Time este o

demonstraţie reuşită în cadrul literaturii juvenile. Aşadar, un foarte bun roman de aventuri

59

pentru preadolescenţi. A avut loc o negociere de gen extrem de eficientă (nu complexă) din

partea unui scriitor care ştie foarte bine aşteptările unui public special ţintă, dornic de trăirea

imaginară a unor aventuri, şi ale unor cititori tineri care ştiu să aleagă lecturi adecvate vârstei

lor. Industria de entertainement facilitează o negociere de gen extrem de eficientă, dacă se

cunosc legile şi regulile ei.

Romanul de mister religios Girl Mary (Fata Maria), dintr-o proiectată trilogie la

celebra editură americană Simon&Schuster, va fi lansat în toamna acestui an în SUA.

Endorsement-urile la carte din partea unor personalităţi artistice importante din America şi

calitatea intrinsecă a scrierii anunţă unul dintre cele mai valoroase şi originale romane ale lui

Petru Popescu, care, alături de Oaza şi jurnalul Întoarcerea, constituie expresia noului

autenticism petrupopescian în variantă americană. Aceste volume nu presupun o vandabilitate

însemnată. O analiză atentă pe text demarcă îndeosebi argumente literare indubitabile. Dacă

adăugăm atmosfera reuşită de sfârşit de secol din Înainte şi după Edith, romanul antropologic

din Amazon Beaming, fiorul plin de autenticism al întâlnirii omului modern cu

australopitecul din Almost Adam şi, dacă minimalizăm formulele narative populare utilizate,

obţinem o operă demnă de a fi analizată.

În jurnalul Întoarcerea, diaristul scrie despre o "conştiinţă compartimentată",

referindu-se, fără îndoială, la relaţia biografie vs. operă. Ei bine, această conştiinţă este

răspunzătoare de disponibilitatea, flexibilitatea şi inteligenţa de tip llosian ale romancierului

de a scrie în mai multe genuri populare.

Utilizarea persoanei întâi este esenţială pentru înţelegerea romanelor lui Petru

Popescu. Prins, Dulce ca mierea e glonţul patriei, În coasta lui Adam, Oaza sunt interesante

prin prisma personajului narator. Personajele masculine variază foarte puţin ca structură a

personalităţii. În scrierile româneşti, ele doresc să trăiască moral potrivit aspiraţiilor adânci de

care sunt animate, însă contextul ideologic sufocant le împiedică. Personajele din romanele

româneşti sunt inadecvate ca structură realităţii timpului lor. Ele trăiesc după norme şi coduri

secrete de natură intimă. Vitalismul lor agresiv e într-o profundă contradicţie cu normele,

festivismul şi codurile ideologice.

Aşadar personajul narator masculin nu este un John Wayne, ci este introspectiv,

reflexiv (e o proză de idei!) şi trist pentru că istoria tragică a României comuniste nu se

schimbă. Persoana întâi, utilizată în naraţiunile sale şi teoretizată în volumul de eseuri Între

Socrate şi Xantipa, este una de esenţă masculină. Bărbaţii povestitori sunt seducători, prin

60

farmecul personalităţii lor. Acest fond masculin este unul omogen, dacă urmărim toate

personajele masculine ale operei petrupopesciene: Inginerul, absolventul de istorie, Mirek,

Pilat din Pont, Ben Lauder, Loren McIntyre etc. Fondul ideatic şi meditativ al personalităţii

lor este neschimbat. I se adaugă mai multe straturi peste o personalitate comună.

În romanele americane, o dată decorsetat de chingile ideologiei, personajul narator

devine mai masculin, mai plin de forţă, mai sportiv, mai energic. Un motiv recurent în

alcătuirea epică a acestuia este conservarea trecutului în contexte şi perspective disjuncte.

Destinul lui personal este subordonat unuia colectiv care semnifică tradiţia/trecutul/viaţa

însăşi: Inginerul din Prins este reprezentantul unei generaţii hippie, aparent dezabuzat, dar

care explorează viu şi sceptic pluralitatea de sensuri oferite de tradiţia şi fondul ideatic al

omenirii; absolventul de istorie din Dulce ca mierea... reînnoadă patriotismul festivist şi

mimetic/cazon cu unul de profunzime al veteranilor de război, aflat într-o ruptură şi o

discordanţă care infuzează romanului un fond meditativ trist; Mirek din Oaza e evreu,

căutând conservarea normelor religiei iudaice într-un context nazist tragic; Ben Lauder din

Almost Adam explorează fondul paleoantropologic al omenirii; Pilat din Pont din Girl Mary

captează fondul uman comun, dincolo de religie şi etnie.

Spre deosebire de personajele feminine construite eterogen, omogenitatea

personajului masculin certifică existenţa unui nucleu de fond uman şi literar comun în

majoritatea romanelor petrupopesciane, ceea ce reface legătura dintre opera românească şi

americană, subordonată unor teme comune (ex. tema supravieţuirii în contextul ideologiei

comuniste sau în cel antropologic). O analiză tematică şi de stil riguroasă demarcă o matrice

comună. În scrierea tuturor romanelor sale, el este un povestitor redutabil. Concluzia limpede

este că Petru Popescu este acelaşi atât în România comunistă, cât şi în SUA.

Contextul ideologic din România şi cel specific entertainement-ului din Occident, la

care romancierul a trebuit să se adapteze, au născut receptări critice paradoxale în România.

Publicul cititor însă este acelaşi. Un public avid de o proză sinceră, viguroasă, tânără şi

experimentală. O analiză temeinică reface nexus-ul întregii sale opere care înseamnă

autenticismul scrierilor sale. În spatele lor, se află scriitorul care încă îşi caută rădăcinile (v.

jurnalul Întoarcerea şi romanul în curs de redactare Supleantul). În tradiţie hemingwayană,

biografia spectaculoasă şi diversificată a romancierului alimentează opera cu substraturi de

trăire autentică şi sinceră care denotă biografismul romanelor sale. Receptarea operei lui

61

Petru Popescu este caracterizată de continuitate şi vivacitate, cu discuţii pro şi contra dintre

cele mai captivante.

CONCLUZII

Titlul îl încadrează pe Petru Popescu în tipul scriitorilor ambivalenți. După cum am

explicat și mai sus, ambivalența scrisului este dată de faptul că, Petru Popescu a scris atât în

română, cât și în limba engleză.

Pentru cititorii români, Petru Popescu va rămâne un idol de necontestat al generației

tinere din perioada comunistă și nu numai. În comunism, cărțile sale erau citite ca un imn,

oamenii simțeau nevoia de evadare din cotidian, iar Petru Popescu le satisfăcea această

nevoie și se identifica cu ei. Tinânt cont de realitățile diferite dintre publicul român și cel

american, care nu corespund, Petru Popescu a creat opere diferite de cele din țara maternă, în

SUA, deși tehnicile sale literare de extracșie americane pe care le folosea în România,

cucereau prin noutatea de stil și conținut.. În acest sens, se observă că Petru Popescu a fost

cunoscut în România drept un romancier care se exprimă la persoana I, ceea ce conferea

narațiunii prospețime, spontaneitate, asumarea epicului (nu confuzia povestitorului cu

autorul), însă în romanul Before and After Edith, scris pe meleaguri americane, criticii au

observat o maturitate epica, o lărgire a mijloacelor de expresie și a tehnicilor narative. Putem

găsi și asemănări între cele două literaturi, una dintre ele ar fi faptul că atât în România cât și

în SUA, scrierile lui au devenit bestseller-uri, cu mențiunea că pentru publicul american un

62

bestseller este un mijloc de entertainment, o oportunitate de a crea filme, Petru Popescu fiind

și un scenarist de succes la Hollywood.

După cum am afirmat în capitolul IV- Ambivalența scrisului, opera lui Petru Popescu

este una care se bazează pe o dublă experiență, deoarece avem în față un scriitor cu o dorință

execerbată de a depăși limitele. Dorințele acestuia se vor concretiza odată cu plecarea sa în

străinătate. Scrierile sale de aici vor avea un real succes la public, deoarece ne prezentau gura

de aer necesară unei generații surmenate de Pardidul Comunist , subjugate uniformizării,

standardizării valorilor. Petru Popescu a abordat toată tematica de la poezie, proză, nuvele,

romane, scriind chiar și scenarii de film foarte bine cotate în SUA. S-a afirmat ca și poet

debutând cu volumele de versuri „Zeu printre blocuri” și „Fire de jazz”. Aceste volume sunt

impregnate de un extraordinar spirit orășenesc citadin, cum îl va numi critica. Poeziile sale

surprind cruda realitate, preamăresc leit motivele societății contemporane, precum: munca

brută, constructorii, zidarul, pe de-o parte, privită de el ca exterioară, iar pe de altă parte prin

poeziile cu formatul interiorizării „Noi”. Prin această poezie observăm universul său interior,

dorințele sale, sentimentele de bine, gândurile stranii, gândurile normale, dorințele arzătoare,

focul interior sunt răsfrânte prin versurile pline de vigoare ale lui Petru Popescu.

Așadar, opera sa ambivalentă, persistă într-o audiență foarte mare la publicul larg,

prin numeroase reeditări, în durata timpului contemporan. Mai departe, cititorii și orizonturile

noi de așteptare ale lor vor decide valoarea și persistența cărților sale în conștiința generațiilor

viitoare. Petru Popescu, într-o convorbire cu Dinu Bălan, afirmă că: „Sunt un om mândru de

ceea ce am realizat, dar nu sunt nevrotic ori încrezut.”

63

BIBLIOGRAFIE

A. OPERA LUI PETRU POPESCU

(ÎN LIMBA ROMÂNĂ)

1. PETRU POPESCU, Zeu printre blocuri, Prefaţă de Paul Georgescu, Editura pentru

literatură, Bucureşti, 1966

2. PETRU POPESCU, Fire de jazz, Editura pentru Literatură, 1964-1966, Bucureşti

3. PETRU POPESCU, Moartea din fereastră, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967

4. PETRU POPESCU, Dulce ca mierea e glonţul patriei, Editura Cartea Romanească,

Bucureşti, 1971

5. PETRU POPESCU, Om in somn, Editura Albatros, Bucureşti, 1971

6. PETRU POPESCU, Intre Socrate şi Xantipa, Editura Eminescu,Bucureşti, 1973

64

7. PETRU POPESCU, Să creşti intr-un an cat alţii intr-o zi, Postfaţă-program a

autorului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973

8. PETRU POPESCU, Sfarşitul bahic, Editura Cartea romanească, Bucureşti, 1973

9. PETRU POPESCU, Copiii Domnului, Scrisoare-prefaţă a autorului, Editura

Eminescu, Bucureşti, 1974

10. PETRU POPESCU, Inainte şi după Edith, trad. de Antoaneta Ralian, Editura

Fundatiei Culturale Romane, Bucureşti, 1993

11. PETRU POPESCU, Revelaţie pe Amazon, trad. de Radu Paraschivescu, Editura

Cartea romanească, Bucureşti, 1993

12. PETRU POPESCU, Intoarcerea, trad. de Magdalena Popescu, Smaranda Bedrosian,

Editura Nemira, Bucureşti, 2001

13. PETRU POPESCU, Oaza, trad. de Florin Sicoie, Editura Maşina de Scris, Bucureşti,

2002

14. PETRU POPESCU, In coasta lui Adam, trad. de Radu Paraschivescu, Editura Nemira,

Bucureşti, 2003

15. PETRU POPESCU, Prins, Prefaţă de Alex Ştefănescu, colecţia Biblioteca pentru toţi,

Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009

16. PETRU POPESCU, Supleantul, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009

B. OPERA LUI PETRU POPESCU

IN LIMBA ENGLEZĂ

17. PETRU POPESCU, The Last Wave, Fairandfast, Lewes, SU, United Kingdom, 1977

65

18. PETRU POPESCU, Before and After Edith, Quartet Books, London, 1978

19. PETRU POPESCU, Amazon Beaming, Viking, New York, 1991

20. PETRU POPESCU, Almost Adam, Avon Books, New York,

21. PETRU POPESCU, The Return, Grove Pr , 1997

22. PETRU POPESCU, The Oasis: A Memoir of Love and Survival in a Concentration

Camp, St. Martin’s Press, September 2001

C. BIBLIOGRAFIA CRITICĂ LA OPERA LUI

PETRU POPESCU ÎN LIMBA ROMÂNĂ

În volume:

1. COSMA, Anton, Romanul romanesc contemporan (vol. II), Editura Presa

Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998

2. MANOLESCU, Florin, Enciclopedia exilului literar romanesc, 1945-1989, Scriitori,

reviste, instituţii,organizaţii, Editura Compania

3. MICU, Dumitru, Istoria literaturii romane, Editura Seculum I.O., Bucureşti, 2000

4. POPA, Marian, Istoria literaturii de azi pe maine, Editura Semne, II, Bucureşti, 2009

5. SASU, Aurel, Dicţionarul scriitorilor din SUA şi Canada, Editura Albatros,

Bucureşti, 2001

6. SIMION, Eugen, Dicţionarul general al literaturii romane, P-R, Editura Univers

Enciclopedic, 2004-2006, vol. III

66

7. STĂNESCU, C., Interviuri in tranziţie (Entretiens de la transition), Editura Fundaţiei

Culturale Romane, Bucureşti

8. ŞTEFĂNESCU, Alex, Istoria literaturii romane contemporane 1941-2000, Editura

Maşina de Scris, Bucureşti, pp. 660-666

9. UNGUREANU, CORNEL, Geografia Literaturii Romane, Azi. vol. I, Muntenia,

Paralela 45, 2003

10. Dicţionarul scriitorilor romani (coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel

Sasu), vol. III (M-Q), Editura Albatros, 200, Bucureşti, 1995-2002

67