Paradis in destramare

Poezia "Paradis în destrămare" de Lucian Blaga este inclusă în volumul "Laudă somnului", apărut în 1929 şi valorifica mitul biblic, conform căruia Dumnezeu a pus heruvimii cu săbii de foc să păzească pomul vieţii de cei care ar fi tentaţi să culeagă fructul păcatului: "Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma raiului celui din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flăcări vâlvâitoare să păzească drumul spre pomul vieţii" (Facerea, 3,24). "Portarul înaripat mai (ine întins un cotor de spadă fără de flăcări. Nu se luptă cu nimeni, dar se simte învins. Pretutindeni pe pajişti şi pe ogor ( rafimi cu părul nins însetează după adevăr, dar apele din fântâni refuză găleţile lor. Arând fără îndemn cu pluguri de lemn, arhangheli se plâng de greutatea aripelor. Trece printre sori vecini porumbelul Sfântului Duh, cu pliscul stinge cele din urmă lumini. Noaptea îngerii goi zgribulind se culcă în fân: vai mie, vai ţie,păienjeni mulţi au umplut apa vie, odată vor putrezi şi îngerii sub glie, ţărâna va seca poveştile din trupul trist."Tema poeziei "Paradis în destrămare" o constituie viziunea apocaliptică a universului aflat în pericolul de a pieri, din cauza lumii care şi-a pierdut sacralitatea. Ideea este ilustrată de starea de istovire şi sentimentul de singurătate a eului poetic, aflat sub un cer în care Dumnezeu nu mai există, nu mai vrea să apere o lume desacralizată. Semnificaţia titlului. Cuvântul "Paradis" semnifică Universul încărcat de mistere, care este într-un proces de "destrămare", din cauza lumii care şi-a pierdui sacralitatea, titlul "Paradis în destrămare" fiind o metaforă revelatorie care semnifică semnalul de alarmă prin care Blaga avertizează omenirea că veacul se află în declin şi merge spre pieire.Structura poetică şi semnificaţiile lirico-filozofice. Discursul liric se constituie într-un tot unitar, în care se desprind două valori ale semnificaţiilor lirico-filozofice: o valenţă care grupează elementele paradisiacului: "portarul înaripat", "serafimi", "arhangheli", "porumbelul Sfântului Duh", "îngeri", "apa vie" şi cealaltă care concentrează elementele ce demitizează, ducând la destâmarea Paradisului: "cotorul de spadă fără de flăcări", "pârul nins", "îngerii goi zgribulind", "greutatea aripelor". Portarul care păzeşte poarta Raiului "mai ţine întins/ un cotor de spadă", care nu mai are flăcări, aşadar nu mai poate apăra sacralitatea, iar poetul, semnificai prin portar, se simte învins fără luptă. "Serafimi cu părul nins" simbolizează oamenii ce se află sub imperiul "marii treceri", Absolutul s-a retras din lumea aceasta şi rătăceşte fără sens în Univers. Făpturile "însetează după adevăr,/ dar fântânile refuză găleţile lor", ogorul cunoaşterii este arat "fără îndemn", cu pluguri primitive, "de lemn", chiar şi arhanghelii suferă din pricina greutăţii "aripelor", nu mai există nici o lumină, nici o speranţă de salvare a paradisului lumii, "porumbelul Sfântului Duh,/ cu pliscul stinge cele din urmă lumini." îngerii sunt zgribuliţi şi desacralizaţi prin umanizarea lor. locul sfânt nu mai există, ei "se culcă

în fân", iar poetul se lamentează cu disperare, semnalând pericolul pieirii: "vai mie, vai ţie".Locul părăsit este sugerat de păianjenii care au otrăvit "apa vie", ca simbol ai vieţii, iar sfârşitul lumii e prevestit într-un mod tragic, întrucât nu va mai exista nici un fel de speranţă, "ţărâna va seca poveştile", ceea ce înseamă moarte spirituală, dacă dispar şi poveştile. Motivul fântânii sugerează cunoaşterea şi un îndemn spre cunoaştere, pe care poetul îl adresează oamenilor, dar aceştia refuză să se îndrepte spre o încărcătură spirituală sacră, de aceea Paradisul este pe cale de a se destrăma.Limbajul artistic este asemănător cu stilul pastoralei cărturăreşti din secolul al XVIll-lea, Blaga dând cuvintelor care denumesc noţiuni concrete un sens spiritualizat. Poezia este alcătuită dintr-o varietate de metafore revelatorii, cu semnificaţii profund filozofice: "Nu se luptă cu nimeni,/ dar se simte învins" sugerează singurătatea şi neputinţa poetului în lumea desacralizată, "paradis în destrămare" semnifică pericolul pieirii universului fascinant prin misterele care n-ar trebui tulburate. Invocaţia retorică "vai mie, vai ţie" exprimă disperarea neputinţei poetului de a "salva" spiritual omenirea. Dramatismul poeziei este cutremurător prin semnalul de alarmă pe care Lucian Blaga îl trage privitor la posibila dispariţie a lumii, care, odată cu trecerea timpului se desacralizează: "Lirism gnoseologic, lirismul lui Blaga se constituie din aspiraţia spiritului, său la cunoaşterea totală." (Vladimir Streinu).