Lucian Blaga

Lucian Blaga, poet, dramaturg şi filozof, s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lăncrăm din judeţul Alba, sat ce poartă-n nume "sunetele lacrimei”. Copilăria sa a stat, după cum el însuşi mărturiseşte, "sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”, autodefinindu-se "mut ca o lebădă”, deoarece viitorul poet nu a vorbit până la vârsta de patru ani. Fiu de preot, Isidor Blaga despre care află de la fraţii lui că "era de o exuberanţă şi de o volubilitate deosebit de simpatică”, este al nouălea copil al familiei, iar mama lui este Ana Blaga, pe care autorul o va pomeni în scrierile sale ca pe "o fiinţă primară” ("eine Urmutter”). Îşi face studiile primare la şcoala germană din Sebeş-Alba, urmate de liceul "Andrei Şaguna”, din Braşov şi de Facultatea de Teologie din Sibiu (1914-1917), unde se înscrie pentru a evita înrolarea în armata austro-ungară. Absolvent (în 1920) a Universităţii din Viena. În 1919 Sextil Puşcariu îi publică Poemele luminii, mai întâi Glasul Bucovinei şi Lamura, apoi în volum. După terminarea studiilor, se stabileşte la Cluj.

Este membru fondator al revistei Gândirea (apărută în 1921), de care se desparte în 1942, şi înfiinţează la Sibiu, revista Saeculum (1942-1943). Încă din primii ani ai liceului, Blaga se impune atenţiei colegilor. "La cursuri, îmi aduc aminte că uimea pe profesori cu originalitatea răspunsurilor pe care le va da.

1

Şi în vreme ce clasa şi îndrepta admiraţia spre muşchii atletici ai unor colegi, bănuiam în sclipirea ochilor un joc de flăcări deasupra unei comori” – îşi va aminti mai târziu un fost coleg de liceu al poetului, Horia Teculescu Amintiri despre Lucian Blaga, în Ţara noastră, 1935. În 1910 debutează în Tribuna din Braşov cu poezia "Pe ţărm", urmată de cea intitulată "Noapte" şi este ales preşedinte al societăţii literare din şcoală. "Începuse să-l pasioneze problemele de ştiinţă şi filozofie" – atestă aceleaşi Amintiri. Ne vorbea despre planeta Marte, încerca să ne dovedească existenţa vieţii acolo. Cu timpul era pasionat mai mult de problemele filozofice (Conta, Schopenhauer, Höffding, Bergson). O lungă perioadă (1926-1939), va lucra în diplomaţie, fiind, succesiv, ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia, Praga, Berna şi Viena, ministru plenipo-tenţiar la Lisabona. Îşi continuă activitatea literară şi ştiinţifică, publicând în tot acest timp volume de versuri, eseuri filozofice şi piese de teatru. În 1936 este ales membru al Academiei Române. Între 1939 şi 1948 este profesor la Catedra de filozofia culturii a Universităţii din Cluj, apoi cercetător la Institutul de Istorie şi Filozofie din Cluj (1949-1953) şi la Secţia de istorie literară şi folclor a Academiei, filiala Cluj (1953-1959). După 1943, nu mai publică nici un volum de versuri originale, deşi continuă dă lucreze. Abia în 1962, opera sa reintră în circuitul public. Inaugurată cu Poemele luminii (1919), opera poetică antumă a lui Blaga cuprinde, până în 1943, încă şase volume: Paşii profetului (1921), În marea trecere(1924), Lauda somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curţile dorului(1938), Nebănuitele trepte (1943). Poeziile ne publicate în timpul vieţii au fost grupate de autor în patru cicluri: Vârsta de fier 1940-1944, Corăbii de cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul (volumul Poezii 1962). Poezie de cunoaştere, construită pe marile antinomii universale (lumină/întuneric, iubire/moarte, indi-vid/cosmos) şi având ca temă centrală misterul existenţei, creaţia sa lirică evoluează dinspre elanurile vitaliste spre "tristeţea metafizică” şi dinspre imagismul pregnant metaforic spre o simplitate clasică a expresiei. Dramaturgia, alcătuită din poeme dramatice, porneşte de la miturile şi legendele autohtone sau de la evenimente ale istoriei  şi culturii naţionale (Zamolxe (1921), Tulburarea apelor (1923), Meşterul Manole (1927), Cruciada copiilor (1930),Avram Iancu (1934), Daria, Fapta şi Învierea (1925), Arca lui Noe (1944), Anton Pann(1965)). Opera filozofică este organizată în patru trilogii (a cunoaşterii, a culturii, a valorilor şi trilogia cosmologică (Filozofia stilului (1924), Cunoaşterea luciferică (1933),Spaţiul mioritic (1936), Geneza şi sensul culturii (1937)). Câteva culegeri de aforisme (Discobolul (1945)) şi eseuri, alături de memorialistica din Hronicul şi cântecul vârstelor şi de romanul autobiografic Luntrea lui Caron, ambele publicate postum, şi lucrarea Pietre pentru templul meu (1919), întregesc imaginea uneia dintre cele mai complexe personalităţi ale culturii române moderne.    Crezul artistic al lui Blaga este motto-ul: "Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.” (Pietre pentru templul meu) Se stinge din viaţă la 6 mai 1961 şi este înmormântat în satul natal, Lancrăm, unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut poporul român şi care vă dăinui veşnic prin operele sale, care dovedesc puterea geniului românesc. "Avea în el un farmec ciudat. Întâi tăcerile lui care erau foarte expresive. Avea, pe urmă, nişte ochi demonici […] Îşi concentra toată fiinţa în privire. S-a scris despre el că se iubea foarte mult poate şi pentru că era, în fond, un timid, un delicat, un introvertit, totuşi, care era foarte iubit, foarte simpatizat…”(Şerban Cioculescu, Un poet de talia lui Blaga n-o să mai fie în România până ce vei închide dumneata ochii.) "Sete de lumină – fugă de lumină, sete de tăcere – aspiraţie la cuvânt, tendinţe ambivalente constituie mareele, fluxul şi refluxul acestui univers poetic […] Acest tărâm este un continent al sensibilităţii, al sufletescului, al spaţiului psihic. Blaga e poetul animei în veşnică frământare, într-un continuu efort de autorevelare şi de autodepăşire. Desigur, nu înţelegem prin anima doar domeniul trăirilor subiective ale poetului, ci acela al unor experienţe depăşind această subiectivitate. Lucian Blaga nu este poetul unor aventuri existenţiale, ci ale unor experienţe esenţiale.”

Cărăbuşul de aramăDin belşugul de verdeaţăcărăbuşul de aramăvine din turnătoria verii, să-l luăm în seamă.

Zgomotos ca o reptilă

printre vreascuri se avîntă,să arate că-i din lumeacelor ce nu prea cuvîntă.

Prinse veste de viaţace se-ncinge, rug, în umbra

2

unde ne-am întins, tu basmul,eu ardorile şi ţundra.

Cărăbuş te ia cu iureş.Te încearcă pe la glezne.Îl alungi, el vine iarăşi.Pe-altă parte e mai lesne.

Ca suveica rîndunicaţese pînzele de vară.Ah, ce cald e! Va să plouăecvatorial pe seară.

Susur mare de lăcuste

şi de gîze fără număr.Cărăbuşul de aramăs-a oprit pe caldu-ţi umăr.

Mişcă? Stă să-nchege gînduri?Se destinde? Se descalţă?Parc-ar şti că de pe umărnumai zborul mai înalţă.

Şi o ia către stăpînuliulie, cuptorul - astru,să ne ducă fericireaspre uitare în albastru.

Din copilăria meaPăşteam cu alţii gâştele-n arinişti.Cu gângurit de aur îmi venea câte-un bobocşi îmi prindea cu prietenie-n ciocsfârcul urechiişi plopii tremurau străvechii.

Când toropit priveam prin genecum boii se mişcau prin flori de sânzienepe sub sălcii,mă miram că ei nu vădcu vârful coarnelor ca melcii,şi boii - boii-şi rumegau căldura pe sub sălcii.

Când mă trânteam în pajişte pe spatecu ochii către bolta în senin,mă-nchipuiam întins cu foalele pe cer,lin

răzimat pe coate.

Şi-mi mai aduc aminteîntr-un lan de cînepăo sperietoare pestriţă de paserise sprijineaîn par, ca vînturi s-o alinte.

Ciorchine de turbări avea cercei, o vrabie-şi făcuse cuib în pălăria ei.

Râdeau copiii toţi de ea,dar mie mi-era milăşi-o iubeam.Şi singur socoteam: ea mi-e aproapeleşi o iubeam.Şi mă credeam un mucenic.

Din copilaria mea~ comentariu literar ~

Poezia "Din copilaria mea", de Lucian Blaga, face parte din volumul de versuri "Pasii profetului", aparut in 1921. Si in aceasta poezie, intoarcerea catre natura, catre starile primare, are loc în poezia blagiana sub forma reactualizarii mitului copilariei, a "varstei de aur" a fiintei umane în care aceasta nu s-a diferentiat înca de restul lumii înconjuratoare, cu care comunica direct.Copilaria ca mit este "originea", starea de puritate incipienta în care existenta se desfasoara înca la un stadiu aproape embrionar, fara framantari de constiinta problematizanta, fara patimi dureroase. Aceeasi dorinta de reanviere a eului-copil e prezenta în "Leaganul", unde poetul, mult mai dramatic de aceasta data, "obosit de prea mult suflet", "de primaveri, / de trandafiri, / de tinerete / si de ras", cu alte cuvinte obosit de ruperea unitatii afective în o multime de trairi fragmentate, se cauta pe sine în "leaganul batran" — ca prunc. Copilaria este polul opus "Marginii" blagiene, ca simbol al sfarsitului, al prabusirii de suflet din alte poezii (Vezi "Un om s-apleaca peste margine" — în marea trecere). Este varsta unui paradis bucolic si rustic, plin de o vraja nedestramata de cuvinte, în care fiintele vorbesc toate un limbaj "de aur", întelegîndu-se peste granitele regnurilor: "Cu gangurit de aur... un boboc / ...îmi prindea cu prietenie-n cioc / sfarcul urechii" — imagine de un gratios bucolic desavarsit, în care omul poate asculta o taina spusa la ureche în limba pasareasca. Dobitoacele sunt toate paradisiace, simturile sau organele de simt se pot permuta (boii ar putea vedea cu varful coarnelor, ca melcii), cerul si pamantul, susul si josul se pot inversa. Umanitatea diferentiata de acest paradis este Un fel de divinitate bufa: "O sperietoare pestrita de paseri / se sprijinea / în par ca vantul s-o alinte. / Ciorchine de turbari avea cercei, / O vrabie-si facuse cuib în palaria ei". Paradisul pasaresc îsi bate joc de "sperietoarea de pasari". Tot ce nu apartine acestei lumi unitare este luat în deradere. Poetul-copil simte o adanca compatimire pentru aceasta divinitate tragica cu chip uman caricat (poate un reflex al maturitatii varstei de mai tarziu ?) si ar vrea sa fie un "mucenic" al ei.

3

Singura forma de martiriu cunoscuta de aceasta varsta ar fi vitalitatea debordanta si bufa, însufletirea în deradere a simbolurilor-sperietori, jocul de-a mucenicia fata de ele.

Carabusul de arama~ comentariu literar ~

Lucian Blaga este cunoscut, in general, ca poet filozof. Numele lui se leaga indeobste de poezia filozofica, de poezia ca mijloc de cunoastere a universului cu toate minunile sale. E cunoscut ca poetul care-si alege expresionismul drept formula poetica cea mai potrivita spiritului sau. Printre trasaturile expresionismului blagian descifram culorile aprinse, tehnica picturalului, imprumutate din arta lui Van Gogh, precum si marea vitalitate a naturii; sunt trasaturi pe care le regasim in "Carabusul de arama". Metalul este potrivit pentru a picta trasatura esentiala - culoarea aprinsa a acestei vietati inofensive. Este culoarea pe care arama o dobandeste in timpul prelucrarii sale in turnatorie. Cuvantul apartine poetului si se aplica culorii acestei insecte, care vine din ""turnatoria verii". Rosul aramei poate face un contrast coloristic cu verdele vegetal; carabusul vine din "belsugul de verdeata". Hiperbola face din aceasta gaza o fiinta ce se vrea luata in seama "Zgomotos ca o reptila/ Printre vreascuri se avanta". Natura palpita de viata, si tocmai viata il atrage, viata ce se-ncinge, rug in umbra."Mic cum e, nu se teme de om, ci il cauta mereu. Din nou poetul foloseste hiperbola amplificand forta cu care gaza nu se da dusa din preajma vietii: "Carabus te ia cu iures,/ Te incearca pe la glezne/ Il alungi, el vine iarasi..." De fapt el isi inscrie existenta in "iuresul vietii alaturi de alte vietati "din lumea/ celor ce nu prea cuvanta". E o lume diversa in continua activitate: "Ca suveica randunica/ tese panzele de vara" sau "Susur mare de lacuste/ si de gaze fara numar". El cauta insa apropierea omului: "Carabusul de arama/ s-a oprit pe caldu-ti umar". Simtind intimitatea umana se comporta ca si acesta "Misca? Sta sa-nchege ganduri?/ Se destinde? Se descalta?".Devine un mesager al acestui prieten al sau, ducand gandurile si sentimentele acestuia fericirea "spre uitare in albastru". Umanizandu-l, prezentandu-l in culori vii, poetul apropie copiilor imaginea acestei gaze. Le este deci usor sa inteleaga infatsarea ei, cu ajutorul culorilor vii si contrastele in care il picteaza poetul. Ei inteleg astfel ca iubeste omul si nu se sperie de el si ca este o vietate a zilelor de vara, ca si randunica, iubind vegetatia abundenta ploaia calda ca la ecuator ("Ah ce cald e! Va sa ploua ecuatorial pe seara"), si mai ales caldura insasi. Zburand din preajma omului, el "...o ia catre stapanul/ Iulie, cuptorul..."Versificatia ajuta la intelegerea si memorarea cu usurinta Versurile au 9 si 8 silabe, rima este incrucisata Ritmul si rima ii confera o anumita muzicalitate.

Hronicul si cantecul varstelor~ comentariu literar ~

Lucian Blaga este unul dintre cei mai moderni poeti ai perioadei interbelice, filozof si eseist. Este un text nonfictionar in care este evocata tema familiei.Este o lucrare cu caracter autobiografic, memorialista, in care poetul reconstituie principalele evenimente ale vietii, mediul in care si-a trait copilaria, imaginea parintilor si a fratilor si imaginea satului. Naratiunea se realizeaza la persoana I ceea ce confera credibilitate, autenticitate faptelor narate. Exista si o dimensiune emotionala, evocatoare a celor intamplate in realitate. Tema familiei se regaseste in acest text prin prezentarea parintilor si a altor membri ai familiei si prin oferirea unor date autobiografice.Aspecte autobiografice."Inceputurtile mele stau sub semnul unei fabuloase absente a cuvantului" Lucian Blaga ne ofera date importante despre sine- mutenia in care alunecase pana la varsta de 4 ani si care consta intr-o fabuloasa absenta a cuvantului. Explicatiile care le da poetul acestei absente cuvantului: prelungirea unei stari embrionare dincolo de firesc si o nefireasca luciditate ce s-a asezat intre el si cuvant. "Cuvantul meu nu era cuvant,cuvantul meu nu insemna nimic""Implinisem aproape 4 ani si inca nu pronuntasem nici un cuvant nici cuvintele de baza ale vieti "mama" si "tata". Lumina cu care ochii raspundeau la intrebari era poate mai vie si mai intelegatoare decat la alti copii. Mama cuprinsa de ingrijorare si neliniste dar traind speranta unei deslegari, m-a dus la un vechi prieten al familiei-un medic care m-a consultat spunandu-i "copilul este intreg". Mama facuse ultima incercare sa-l ademeneasca in sfera sunetului indemnandu-l sa vorbeasca. A doua zi dupa o noapte de zbucium copilul incepuse sa vorbeasca fara truncheri si fara stalciri ale cuvintelor. Casa parinteasca, imaginea familiei -era al 9-lea copil in casa parinteasca,

4

-Letitia sora cea mai mare intre frati era casatorita,-sora Letitia avea o slabiciune aproape materna fata de fratele cel mai mic manifestand o atitudine de intelegere si o iubire materna, fata de fratior. "La intoarcere sora mea m-a luat in brate si m-a sarutat cu putere".

(P.S.Dintre  scrierile  postume  ale  lui  Lucian  Blaga"Hronicul  si  cantecul  varstelor"  este  cea  mai interesanta  carte  pentru  istoricul  si  critical  literar.  Raportata  la  universul  copilariei  si  al adolescentei , la scolile  pe care  le-a  urmat - aceasta   scriere  isi defineste  prin  ea  insasi  deosebita   insemnatate. O  prima  parte  din ''Hronic''  se  refera  la  varsta fragedei  copilarii. E  descrisa  apoi  casa  parinteasca : '' o cladire  veche  destul  de  masiva  in  asemanare  cu celelalte  case  dimprejur.''. Tatal  poetului  fusese  elev al  gimnaziului  sasesc  din  Sebes,  apoi  al  liceului Bruckenthal  din  Sibiu. Era  un  om  intreprinzator, deschis  civilizatiei, incercand  sa  introduca  in  sat inlesniciri  tehnice, nu  fara  impotriviri  locale. Desi preot, tatal ''era  un  liber-cugetator''  si  de  o  exuberanta deosebit  de  simpatica. Il  pasiona  literatura  universala : citea  pe  Kant, Schopenhauer  sau  pe  David Strauss. Acasa  '' era  calm  si  rar  la  vorba, dar  nu  ursuz''. Mama  era ''fara  multa  scoala, cu  instincte materne  si  feminine  preistorice-in  sensul  deplinatatii vitale, grele, masive''. Nu  avea  cunostinte  folclorice deosebit  de  bogate  dar  traia  intr-o  lume  croita  pe masura  celei  folclorice, Fiinta  impersonala, fara  gand intors  asupra  ei  insasi, mama  era  substanta  activa  in jurul  careia  luau  infatisare  palpabila  toate  randuielile vietii  noastre,Evocarea  primilor  ani  de  scoala, la  Sebes - Alba, departe  de  casa  parinteasca  duce  la  unele  schite  ale lui  Slavici, dar  si  la  Amintirile  din  copilarie  ale  lui Creanga. Totusi  poetul  marturiseste  peste  decenii '' niciodata  scoala  si  inima  n-aveau  sa  se-ntalneasca''. In  aceste  cateva  cuvinte  este  sintetizata  drama tuturor  copiilor  despartiti  de  mediul  lor  funciar.Nu  toate  paginile  Hronicului  sunt  la  fel  de  interesante. Unele  se  pierd  in  detalieri  de circumstante  prea  putin  semnificative, de  ordin  intim, pe  alocuri  prozaic. Dincolo  de  aceste pierderi  cantecul  varstelor  acestui  prim  patrar  al  vietii  lui  Blaga  constitue  o  lectura  din  cele mai  emotionante  in  care poetul se cauta inapoi peste timp.)

5