Opriş Adrian XI-D

LUCEAFĂRUL de Mihai Eminescu

Realizează un eseu în care să prezinţi condiţia geniului, aşa cum apare ea în poemul „Luceafărul” de Mihai Eminescu.

Poemul romantic „Luceafărul” de Mihai Eminescu este o alegorie pe tema geniului, dar şi o meditaţie asupra condiţiei umane duale (omul supus unui destin pe care tinde să îl depăşească).

Cea mai veche interpretare a poemului îi aparţine lui Eminescu însuşi, care nota pe marginea unui manuscris: „În descrierea unui voiaj în Ţările române, germanul Kunisch povestea legenda Luceafărului. Aceasta este povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc”. Acesta va relua motivul din basmul „Fata din grădina de aur” şi-l prelucrează în cinci variante, eliminând elemente epice şi le înlocuieşte cu strofe de factură lirică: elegie, meditaţie, pastel cosmic, idilă terestră. Eminescu a preluat şi din surse filozofice: concepţia lui Shopenheuer despre geniu (geniul nu poate fi fericit), elemente din filozofiile lui Kant şi Heghel şi sugestii din filozofia indiană. În concepţia shopenhauerieană, geniul şi muritorii sunt concepte opuse, se află în sfere diferite, astfel omul comun se caracterizează prin instinct, geniul prin raţiune pură; omul e subiectiv, geniul este obiectiv; omul are voinţa de a trăi, geniul aspiră spre cunoaştere absolută; omul e sociabil, geniul izolat, solitar, însingurat. Izvoare mitologice: sugestii din mitologia greacă, indiană şi creştină; izvoare biografice: propria experienţă de viaţă.

Din acest punct de vedere, „Luceafărul” poate fi considerat o alegorie pe tema romantică a locului geniului în lume, ceea ce înseamnă că povestea, personajele, relaţiile dintre ele sunt transpuse într-o suită de metafore, personificări şi simboluri. Poemul reprezintă o meditaţie asupra geniului în lume, văzut ca fiinţă solitară şi nefericită, opusă omului comun.

Nicolae Manolescu identifică în „Luceafărul” vocile lirice, încadrând poemul în lirica măştilor. Hyperion, Cătălin, Cătălina şi demiurgul sunt mîşti ale eului liric eminescian. Hyperion este geniul care tânjeşte după iubirea omenească; Cătălina este muritoarea care aspiră la eternitate, care ziua urmează chemarea lui Cătălin şi noaptea pe cea a Luceafărului; demiurgul îl reprezintă pe poet în ipostaza lui cea mai înaltă iar Cătălin este chipul viril şi lumesc al lui Eminescu Aceştia doi din urmă sunt două expresii ale sufletului poetului, care, ca orice creator, se simte om şi zeu, sau după expresia lui Ghote „om şi nemuritor”.

Tema principală a poemului o constituie condiţia geniului în lume. Acesta este înzestrat cu setea de cunoaştere şi aspiraţia spre absolut, însuşiri care îl izolează de semenii săi. Aceasta este o temă romantică, apărută la toţi romanticii: Byron, Hugo, Aldo Vigny.

Eminescu îi atribuie eroului său aspiraţia spre împlinire în mijlocul oamenilor, îl umanizează; de asemenea motivul cosmic nu se află, în literatura romantică, numai la Eminescu.

Poemul „Luceafărul” este cea mai înaltă expresie a poeziei româneşti, deoarece ea reuneşte „aproape toate motivele, toate ideile fundamentale, toate categoriile lirice şi toate mijloacele lui

Eminescu, poemul fiind într-un fel şi testamentul lui poetic, acela care lămureşte posterităţii chipul în care şi-a conceput propriul destin.” (Tudor Vianu).

Un prim motiv ar fi cel al oglinzii, spaţiu al reflectării, având rol purificator; motivul antropogenezei, acest motiv sugerţnd interferenţa dintre uman şi cosmic, naşterea aparent umană valorifică elemente din mitologia zeilor acvatici; urmează motivul nuntirii: o cheamă oe fată „colo-n palate de mărgean”, cerându-i şă-şi abandoneze lumea terestră „Şi lumea ta o lasă”; motivul comprimării timpului „Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe”; motivul dilatării materiei „Creşteau în ceruri a lui aripe”; motivul spaţiului interstelar; motivul haosului primar este un motiv poetic, al genezei în care Luceafărul devine martorul timpului mitic când demiurgul reface haosul în constelaţii; motivul infinitului imaginat de poet atemporal şi aspaţial, fiind sugerat de adverbul „unde”(nu există hotar sau timp care să definească materia.

Tema Timpului ilustrează ideea timpului filozofic bivalent: timpul individual („Trecu o zi, trecură trei / Şi iarăşi noaptea vine”); timpul universal („Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe”); condiţia efemeră a omului în relaţie cu timpul şi în antiteză cu eternitatea Universului („Căci toţi se nasc spre a muri / (…) / Iar tu, Hyperion rămâi / Oriunde ai apune”).

Tema spaţiului este ilustrată de cele două planuri spaţiale: planul uman-terestru („În vremea asta Cătălin / Viclean copil de casă / Ce împle cupele cu vin / Mesenilor la masă”), planul universal-cosmic („Căci unde-ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaşte, / Şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte”).

Tema Cosmosului este reprezentată de axa luminii care străbate întreg poemul, definită printr-o foarte variată gamă de motive romantice: luna, cerul, luceafărul, noaptea, haosul, geneza : „O, vin în părul tău bălai / S-anin cununi de stele, / Pe-a mele ceruri să răsari / Mai mândră decât ele”.

Tema naturii este sugestivă prin crearea celor două modalităţi de pasteluri: pastelul cosmic: „Un cer de stele de desupt / Deasupra-i cer de stele / Părea un fulger ne-ntrerupt / Rătăcitor prin ele”; pastelul terestru: „Căci este sara-n asfinţit / Şi noaptea o să-nceapă / Răsare luna liniştit / Şi tremurând din apă”.

Tema iubirii este chiar tema evidentă a poemului, fiind ilustrată prin ideile specific eminesciene: idealul absolutului de iubire, incompabilitatea celor două lumi; tema folclorului este evidentă prin formulele specifice basmului, cuvinte şi expresii ale limbajului popular pe întreg tabloul doi.

Compoziţional, „Luceafărul” este structurat în patru părţi. În prim şi ultima parte, cele două planuri, terestru şi cosmic, interferează, pe când în părţile a doua şi a treia, ele se separă net, partea a doua fiind consacrată planului terestru, Cătălinei ce acceptă iubirea lui Cătălin, iar partea a treia a planului cosmic, unde demiurgul îi dezvăluie lui Hyperion motivele pentru care nu se poate da curs rugăminţii de a-l transforma în muritor.

Poemul „Luceafărul” are 392 versuri, structurate în 98 de catene, fiind dominat de existenţa a două planuri: unul universal-cosmic şi altul uman-terestru, care converg unul către celălalt şi se interferează uneori în cele 4 tablouri amintite mai sus.

„Luceafărul” e împărţit în 4 părţi: în prima parte ne este prezentată dragostea dintre fata de împărat şi Luceafărul de pe cer (interferenţa universului terestru şi cel cosmic *în vis*); partea a doua înfăţişează dragostea dintre Cătălin şi fata de împărat, devenită Cătălina (această dragoste se desfăşoară la nivelul universului terestru); în partea a treia ne este prezentat drumul Luceafărului prin spaţiul cosmic, către părinte, pentru a cere dezlegare de nemurire (călătoria are loc spaţiul înalt cosmic) iar în partea a IV-a Luceafărul redevine astru, iar fata îşi pierde unicitatea, numele, frumuseţea, fiind doar „un chip de lut”.

Tabloul al III-lea poate fi divizat în trei secvenţe poetice: zborul cosmic, rugăciunea, convorbirea cu demiurgul şi eliberarea.

Primele 6 strofe vor ilustra zborul cosmic al Luceafărului spre demiurg. Este de fapt o călătorie regresiv-temporală în cursul căreia el trăieşte în sens invers istoria creaţiunii. Acest pastel cosmic de deschide prin motivul comprimării timpului: „Şi căi de mii ani treceau / În tot atâtea clipe”; motivul dilatării materiei: „Creşteau în ceruri a lui aripe”. Un alt motiv este spaţiul interstelar.

Poetul conturează un tablou panoramic al cosmosului, construit prin simetrie între partea de jos şi cea de sus: „Un cer de stele dedesupt / Deasupra-i cer de stele - / Părea un fulger neîntrerupt / Rătăcitor prin ele”. Acest spaţiu e traversat de Hyperion care devine o stea căzătoare, asemenea unui fulger neîntrerupt. Zborul său este o călătorie iniţiatică, de cunoaştere a absolutului. Zborul este hrănit de forţa iubirii: „El zboară, gând purtat de dor, / Pîn piere totul, totul.”

Alt motiv poetic este cel al haosului primar, al genezei. Luceafărul devine martorul timpului mitic, când demiurgul reface haosul în constelaţii: „Căci unde ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaşte, / Şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte”. Intervine şi motivul infinitului imaginat de poet atemporal şi aspaţial, fiind sugerat de adverbul „unde”. Nu există hotar sau timp care să definească materia.

Urmează dialogul iniţiatic cu demiurgul. Se deschide cu un elogiu adresat creatorului: „Şi lăudat în veci să fii / Pe-a lumii scarî-ntreagă”. Hyperion îşi evocă statutul dramatic de fiinţă astrală împovărată de condiţia eternităţii. E hotărât să renunţe la veşnicie pentru o oră de iubire: „Şi pentru toate dî-mi în schimb / O oră de iubre”. Hyperion evocă apoi haosul din care s-a născut şi ar dori repaosul condiţiei umane: „Din chaos, Doamne-am apărut / Şi m-aş întoarce-n chaos…/ Şi din repaus m-am născut, / Mi-e sete de repaus.”

Urmează 11 strofe de răspuns în care demiurgul îl iniţiază în antiteză, în statutul omului superior cu condiţia umanului. E surprinzător că Luceafărul primeşte un nume cunoscut numai de demiurg. Mai întâi îi dezvăluie că face parte dintr-o structură cosmică imuabilă. Este un element indispensabil al armoniei cosmice, fiind avertizat că moartea sa înseamnă o adevărată catastrofă în univers. Demiurgul sugerează efemeritatea condiţiei umane plină de idealuri inutile, efemeritate sugerată metaforic prin imaginea valului ce sapă un mormânt.

Atrage atenţia prin faptul că omul, prin condiţia sa efemeră, nu-şi poate determina propriul destin şi se bazează numai pe noroc în antiteză cu omul şi geniul care nu are timp nici loc.

Finalul este închis întrucât consemnează sfârşitul aventurii spirituale ale celor doi. Aflăm că nu mai răspunde la cea de-a treia chemare a fetei : „Dar nu mai cade ca-n trecut / În mări din tot înaltul: / -Ce-ţi pasă ţie, chip de lut / Dac-oi fi eu sau altul ?” Îi adresează fetei câteva cuvinte, reproş cu uşor dispreţ, prin care o acuză de instabilitate afectivă, o numeşte „chip de lut” (pentru efemeritate) şi o acuză de faptul că iubirea pentru ea nu înseamnă statornicie.

Monologul va consemna dramatica prăpastie ce se instalează între omul de geniu şi a omului de rând. Prin contrast e definită condiţia omului de geniu, subliniată prin conjuncţia „ci”. Geniul rămâne izolat, nemuritor şi rece.

Atitudinea Luceafărului din final nu exprimă o resemnare, ci este o atitudine specifică geniului, rece, raţională, distantă, care nu mai permite un dialog între cei doi, deoarece ei aparţin a două lumi incompatibile ce nu pot comunica, având concepte diferite despre iubire, ilustrând valoarea supremă a idealului spre care poate aspira doar omul superior.