Expozițiile Universale și Targurile Mondiale de la Paris

De-a lungul secolului XIX, în Paris, au avut loc cinci Expoziţii Inernationale: în 1885, 1867, 1878, 1889 şi 1900. Prima Expoziţie Internaţională a fost organizată la Londra în 1851. Târgul a expus articole atât din arta cât şi din industrie în Crystal Palace, o clădire temporară, special creată pentru evenimente şi construită în centrul capitalei britanice. Când Franța a decis să imite Marea Britanie şi să organizeze o Expoziţie Internaţională la Paris, s-a decis că, spre deosebire de ce s-a făcut în Londra, Artele Frumoase şi produsele industriale să fie expuse în două clădiri diferite.

Multe expoziţii cu produse industriale au avut loc anterior în Paris, însă evenimentele au fost strict naţionale şi nu au fost niciodată deschise către alte ţări. În ceea ce priveşte expoziţiile de artă, acestea au fost în mare parte organizate de stat. Salonul Anual era principala instituţie controlată de stat în cadrul căreia erau expuse operele contemporane, dar importanța sa ca o instituţie a început să fie contestată în jurul mijlocului secolului, când artiştii au început să îşi expună lucrările în galerii private şi să le vândă prin intermediul distribuitorilor privaţi. Astfel, răspândirea Artei a început să fie condusă mai mult de legile pieţei şi de vânzătorii privaţi decât de stat şi de Salon.

Expoziţia Universală din 1855

Napoleon al III-lea a decis să organizeze un Târg Mondial la Paris imediat după Expoziţia Internaţională din Marea Britanie. Prin intermediul acestui eveniment, împăratul spera să îşi consolideze poziţia politică şi să afirme rolul Franţei în lume. Astfel, Expoziţia Internaţională din 1855 a fost un punct de reper în istoria divertismentului în Franţa. Anterior, Saloanele sau Expoziţiile Naţionale ale industriei au fost întotdeauna gratuite şi deschise publicului, în timp ce expoziţia din 1855 , dimpotrivă, a avut o taxă de intrare pe

care vizitatorii erau nevoiţi să o plătească. Acest lucru a creat numeroase controverse şi reclamaţii. Principala clădire în care s-a desfăşurat evenimentul a fost Palais de l'Industrie, aflată pe bulevardul Champs Elysees, a fost distrusă la începutul secolului XX când s-a construit Grand Palais pentru Expoziţia Internaţională din 1900. Construcţia Palatului a fost planificată cu mulţi ani înainte, în 1852, de către Napoleon al III-lea, care a argumentat că aceasta ar putea servi ca o sală de expozitie pentru viitoarele exponate ale industriei naţionale. Dimensiunile mari: 850m lungime şi 350m lăţime şi grosimea clădirii au fost deseori criticate la acea vreme. Palatul, ce a găzduit cea mai mare parte a evenimentelor, s-a dovedit a fi prea mic pentru totalitatea exponatelor, aşa că s-a decis să se construiască alte două clădiri temporare: Galerie des Machines şi Palais des Beaux-Arte.Iniţial, Galeria de Maşini a fost o anexă a Palatului ce a fost destinată să găzduiască expoziţiile Artelor Frumoase, însă organizatorii şi-au dat seama că Palatul nu ar putea găzdui întreaga Expoziţie Industrială, şi astfel s-a decis că anexa să fie denumită Galeries des Machines şi să conţină restul expoziţiei.

Iniţial, expoziţiile Artelor Frumoase erau destinate să aibă loc la Louvre, dar ideea a fost abandonată din motive practice. Atunci s-a decis să se construiască o structură temporară lângă Galerie, iar responsabilitatea acestui proiect i-a revenit arhitectului Le Fuel.

Expoziţia Universală din 1867

A doua Expoziţie Universală în Paris a fost de asemenea organizată sub auspiciile împăratului. De data aceasta, Napoleon al III-lea a exploatat evenimentul, mult mai eficient, ca un mijloc de comunicare cu publicul încercând să obţină un eventual câştig politic. Un pavilion Imperial a fost construit special pentru expoziţie, iar Napoleon III, însuşi a proiectat casa unui muncitor. Împăratul spera, astfel, să-şi arate atenţia şi consideraţia pentru clasa inferioară. Expoziţia din 1867 a fost prima ce a avut loc în Champ-de-Mars. În locul numeroaselor clădiri ce ar fi adăpostit exponatele- aşa cum s-a

întâmplat în 1855- s-a decis ca destinaţia principală pentru evenimet să fie Palatul Champ-de-Mars.

Construit de inginerul Frederic LePlay cu ajutorul tânărului Gustave Eiffel, ca designer-sef, Palatul a avut o structură ovală şi a găzduit atât expozițiile naţionale cât şi expoziţiile tematice. Cele mai multe exponate din cercurile concentrice exterioare au fost dedicate industriei, în timp ce cercurile interioare au fost rezervate pentru Artă. În partea centrală a structurii, clădirea a găzduit o expoziţie despre valută şi monede.

Expoziţia din 1867 s-a concentrat mult mai mult pe industrie decât cea din 1855. De asemenea, a fost prima expoziţie care avea paviloane, restaurante şi parcuri de distracţie în jurul clădirii principale. Structură ovală a Palatului a permis organizarea expozițiilor tematice pe secţiuni, în cercuri concentrice şi expoziţiilor naţionale în galerii radiante de la centru. Ultimul cerc concentric, cel mai apropiat de centru, a fost dedicat primei expoziţii tematice culturale ce avea loc într-un Târg Mondial. Aceasta a fost intitulată ,,Histoire du travail" şi a fost o expoziţie de mare succes.

În ceea ce priveşte Artele Frumoase, Expoziţia a fost mai puţin apreciată. Un comitet special a fost responsabil pentru selectarea operelor de artă ce urmau să fie expuse în cadrul evenimentului. Dar mulţi dintre pictorii care sunt faimoşi la momentul actual, au fost respinşi. Printre ei se număra Pissaro, Cezanne, Manet, Monet şi Coubert. Atât Manet cât şi Coubert au deschis propriile lor galerii, lângă Târg, în scopul de a profita de eveniment şi a arăta publicului munca lor.

Expoziţia din 1855 a costat foarte mulţi bani şi s-a încheiat cu un deficit de 8140000 de franci. Expoziţia din 1867 a avut mai mult succes în această privinţă , întrucât câştigurile totale a fost în jur de 3000000 de franci, chiar dacă costurile sale s-au dublat comparativ cu cele din 1855. Numărul de vizitatori a crescut, de asemenea, foare mult: în 1855 a fost în jur de 5000000 de persoane care au vizitat expoziţia, în timp ce în 1867 au 15000000 de vizitatori. Suprafaţa totală a locului destinat evenimentului a crescut de la 38 de hectare în 1855 la 137 de hectare în 1867. Acest lucru se datorează, probabil, şi

faptului că Expoziţia din 1867 a inclus parcuri de distracţie şi pavilioane în afara Palatului Champ-de-Mars.

Expoziţia Universală din 1878

Expoziţia Universală din 1878 a avut loc într-un climat politic şi financiar foarte diferit în comparaţie cu expoziţiile anterioare. Războiul franco-prusac şi căderea Imperiului au lăsat Franţa vulnerabilă din punct de vedere financiar şi politic. Republica a treia părea foarte instabilă la momentul respectiv chiar dacă avea să dureze până la al Doilea Război Mondial, iar ţara trecea printr-o criză politică şi economică. Oficialii Republicii au hotărât să organizeze o a treia Expoziţie Universală la Paris, în scopul de a afirma poziţia oraşului ca fiind capitala culturală a Franţei, în ciuda nenorocirilor recente. Chiar dacă Franţa nu îşi putea permite costurile sale, Expoziţia Universală a fost organizată, şi două clădiri de mari dimensiuni au fost ridicate în aces scop: Palatul Trocadero şi temporar-Palatul Champ-de-Mars. Palatul Trocadero va servi drept sediu permanent pentru concerte şi conferinţe dupa ce se va fi terminat Expoziţia.

În loc să plaseze pavilioanele în jurul clădirii principale, organizatorii au venit cu o idee centralizată în ceea ce priveşte Expoziţia Universală. Astfel, ei au sugerat ca pavilioanele străine să fie construite în interiorul marii structuri Palatului Champ-de-Mars. Pavilioanele au format un ,,Drum al Naţiunilor", o stradă care era compusă dintr-un mozaic de clădiri ce aparţineau unor tradiţii naţionale diferite.

Palatul Champ-de-Mars, proiectat de arhitectul Hardy, a fost diferit ce cel care a fost construit în cadrul expoziţiei din 1867, forma sa era dreptunghiulară şi mult mai mare. Aşa cum a procedat în 1867, Gustave Eiffel a participat la proiectarea Palatului din 1878, proiectând acoperişurile de la poarta principală şi de la intrările laterale.

Din punct de vedere tehnologic, clădirea a fost un model inovator: subsolul a permis folosirea unui sistem de ventilaţie şi de aer condiţionat. Palatul deţinea , de asemenea un sistem feroviar ce a fost acoperit în timpul Expoziţiei, dar care a făcut montajul şi desfiinţarea ulterioară a clădirii mult mai uşoar şi mai rapidă. Din punct de vedere arhitectural, Palatul din anul 1878 a fost mult mai original şi mai îndrăzneţ decât cel din 1867, deoarece fierul a fost folosit extensiv şi era în mare parte aparent în faţadă şi galeriile clădirii. Acest lucru a fost echilibrat de faptul ca Palatul Trocadero, cea de-a doua construcţie principalăa Expoziţiei, a fost construit din piatră într-o combinaţie de stiluri.

A doua clădire construită pentru Expoziţia din 1878 a fost Palatul Trocadero. Spre deosebire de Palatul Champ-de-Mars, Palatul Trocadero nu a fost conceput pentru a fi o clădire temporară. Clădirea a combinat mai multe stiluri arhitecturale, structura circulară de bază a fost inspirată din cea a Colosseumului din Roma, cele două turnuri au fost construite în stil maur, iar cele două galerii care decurg din centrul clădirii s-au conturat după Piaţa Sf.Petru din Roma într-un stil neo-baroc. Amplasamentul a fost decorat cu cascade grandiaoase şi sculpturi ce au fost instalate în faţa clădirii. O mare parte din aceste sculpturi reprezentau animale slabatice, iar astăzi se afla în cadrul Muzeului Orsay din Paris. În timpul expoziţiei, Palatul Trocadero a fost folosit ca o sală de conferinţe şi urma să fie folosit pentru Expoziţiile Universale următoare. Din păcate, Trocadero a fost ars şi demolat în 1937, când Palatul Chaillot a fost construit pe locul său. Expoziţia din 1878 se diferentia de cele anterioare în măsura în care cei mai mulţi dintre expozanţi fac parte din categoria firmelor mari şi companii în loc de mici întreprinderi familiale şi vânzători. A fost, de asemenea, prima dată când la o Expoziţie Universală au avut loc congrese şi conferinţe în acelaşi timp cu evenimentul în sine, cele mai multe dintre ele au avut loc la Trocadero. Evenimentul din 1878 a avut acelaşi câştig, în schimb costurile de organizare şi construcţie au reprezentat dublul celor din 1867. Expoziţia a atras mai mulţi vizitatori decât în 1867, însă s-a incheita cu un deficit mare, care a fost în principal din cauza costurilor de construcţie al Palatelor Trocadero şi Champ-de-Mars.

Expoziţia Universală din 1889

Expoziţia universală din 1889 a fost a doua ce a avut loc în cadrul unui regim republican în Franţa. Evenimentul a fost important din punct de vedre simbolic din moment ce anul 1889 marchează aniversarea de 100 de ani de la Revoluţia franceză. Expoziţia a fost anunţată ca o celebrare a evenimentului. Acest lucru a înspăimântat mai multe ţări în participarea în mod deschis la expoziţie, multe dintre ele încă încă erau în cadrul regimurilor monarhice şi, prin urmare se temeau de frământări şi tulburări sociale. Evenimentul nu a atras atât de multe ţări străine cât au sperat organizatorii, dar în final a fost unul de mare succes. Amploarea evenimentului din 1889 se dorea a fi mult mai mare decât a celor anterioare şi a rămas celebru în istoria capitalei pentru principală realizare arhitecturală: Turnul Eiffel.

Expoziţia a avut de data aceasta două amplasamente: pe de o parte, Trocadero şi Champ-de-Mars, ce au găzduit Artele Plastice şi expoziţiile industriale, ca şi în 1878, pe de altă parte, la est de amplasamentul principal, Esplanada Invalizilor a găzduit o expoziţie colonială şi mai multe pavilioane sponsorizate de către stat. De exemplu, a fot un pavilion dedicat ajutorului social şi o clădire dedicată economiei sociale. Prin urmare, statul îşi făcea simţită prezenţa mult mai mult decât în anii anteriori. Amplasamentul a avut, de asemenea, o panoramă numită "Le panorama de tout-Paris", care a reprezentat viaţa socială a capitalei.

Multe clădiri au apărut pe Champ-de-Mars, începând cu Turnul Eiffel. Statul a organizat un concurs pentru construirea turnului în 1884, care a fost câştigat de către Gustave Eiffel în faţa a mai mult de o sută de alţi candidaţi. Cu toate acestea, turnul a fost pe de parte de a fi apreciat în unanimitate. A fost chiar aspru criticat: artiştii şi scriitorii au protestat împotriva turnului, într-o scrisoare oficială trimisă directorului Expoziţiei, numindu-l "inutil şi monstruos".

La picioarele turnului a avut loc o expoziţie despre istoria locuinţei umane în care arhitectul Charles Garnier a participat intens. Principalele săli ale expoziţiei au fost amplasate lângă Turnul Eiffel pe Champ-de-Mars. Palatele Artele Frumoase și Artele Libere au fost ambele proiectate de arhitectul Iosif Bouvard. Alte două clădiri

principale au Palatul de expoziţii diverse , proiectat de Formige şi cea mai mare clădire dintre toate a fost Galeria de maşini, proiectată de Dutert.

Palatul de Arte Libere conţinea exponate din cadrul medicinei, geografiei, de predare şi pedagogie, instrumente muzicale şi de fotografie, printre multe alte lucruri.

Palatul de Arte Frumoase a găzduit multe picturi naturaliste , dar impresioniştii au rămas în mare măsură ignoraţi de către comitetul de organizare. Picturile preraphaelite, cum ar fi cele a lui Burne-Jones şi Millais au fost expuse acolo. În spatele acestor două clădiri se afla Palatul de Expoziţii Diverse, care adăpostea expoziţii de mobilier, mulaje de bronz, cristale, mozaicuri, haine şi bijuterii.

Palais des Machines a fost ultima clădire de pe Champ-de-Mars. Construcţia a fost inovativa din punct de vedere tehnologic: dimensiunea sa a fost impresionantă deoarece a fost contruita cu cât mai puţini suporţi pentru acoperiş posibil. Acest lucru a fost posibil datorită noilor progrese în ingineria structurală.

Expoziţia din 1889 a fost financiar profitabilă pentru stat. Amploarea sa a fost, de asemenea, mult mai mare decât a celor anterioare, suprafaţa ocupată de eveniment a fost mult mai mare decât a celor anterioare , precum numărul de expozanţi a crescut substanţial. Numărul de vizitatori s-a dublat faţă de 1878, însă costurile au rămas aproximativ aceleaşi.Statul a făcut un profit de 8000000 de franci şi a dobândit Turnul Eiffel şi Palais des Machines, ultimul urmând să fie utilizat pentru Expoziţia Internaţională din 1900.

Expoziţia Universală din 1900

Expoziţia Universală din 1900 a fost a cincea care a avut loc la Paris. Procesul de organizare a început încă din 1892, iar Expoziţia a avut o amploare mult mai mare decât oricare dintre cele anterioare. Concomitent cu desfăşurarea Expoziţiei, oraşul a găzduit a doua ediţie a Jocurilor Olimpice ale epocii moderne, prima care a avut loc în afară

Greciei. Deşi dimensiunea competiţiei a fost mult mai mică decât ar fi astăzi, Jocurile Olimpice au dat Expoziţiei o dimensiune mult mai mare. Au fost construite clădiri noi, în special Grand Palais şi Petit Palais, amplasamentele anterioare s-au extins iar Turnul Eiffel a fost vopsit în galben cu această ocazie. Au fost multe atracţii noi, de la trotuare rulante, ce duceau vizitatorii de la un punct la altul, la uşa de intrare monumentală. Vizitatorii nu au putut admira doar numeroasele exponate artistice şi industriale, dar, de asemenea au experimentat o varietate de atracţii ce au implicat tehnici şi tehnologii moderne. În ciuda acestei serie de evenimente, expoziţii şi facilităţi în materie de divertisment, Expoziţia nu a avut un mare succes. Au participat mai puţine persoane decât au planificat organizatorii, cu atât mai mult că preţul de intrare era destul mare, iar vizitatorii trebuiau să plătească pentru fiecare atracţie în parte.

Poarta monumentală a fost situată în Piaţa Concorde, la intrarea dinspre est a Expoziţiei. În partea de sus a porţii se afla o statuie numită "La Parisienne", concepută de sculptorul Moreau-Vauthier, ce a stârnit un pic de critică la momentul respectiv, unii protestând imporiva a ceea ce au văzut vulgar la ea.

Marele şi Micul Palat au fost construite în conformitate cu un design mult mai tradiţional, în special Micul Palat, ce prezenta o faţadă mai clasică din piatră cu coloane ionice şi o verandă mare. Deşi cele două clădiri au fost proiectate de arhitecţi diferiţi, stilurile şi faţadele au fost similare. Construite pe ambele părţi ale Podului Alexandre III, cele două clădiri au fost concepute pentru Expoziţia din 1900, dar spre deosebire de cele mai multe pavilioane din cadrul evenimentului, acestea au fost construite pentru o perioadă mai lungă de timp. Charles Giraut a proiectat Petit Palais în întregime şi a îndrumat alţi arhitecţi în proiectarea Marelui Palat. Construcţia Marelui Palat a fost mult mai inovatoare şi mai originală din punct de vedere stilistic, deoarece combina o faţadă de piatră clasică cu structuri de fier în stil Art Nouveau şi panouri de sticlă. Multe dificultăţi tehnice au apărut odată cu această clădire, deoarece fundaţiile sale ar fi trebuit să fie consolidate, iar cupola s-a dovedit a fi greu de păstrat. În timpul Expoziţiei, ambele clădiri au găzduit Expoziţii de artă.

Una dintre atracţiile principale ale evenimentului a fost Palais de l'Electricite, care era o clădire în întregime decorată cu becuri

electrice. Interiorul Palatului a avut un sistem de oglinzi ce a făcut vizita cu adevărat impresionanta , multiplicand sursele de lumină într-un mod orbitor. Vizitatorii au putut participa la spectacole de apă şi lumina în timpul nopţii.

Chiar dacă Expoziţia Universală din 1900 a fost cel mai mare şi mai grandios eveniment organizat până la momentul respectiv, acesta nu a adus beneficii financiare.

Cultură -Loc

Proslăviri ale triumfului industrial, etalări ale prestigiului şi mândriei, o sursă a experimentărilor şi fanteziilor arhitecturale, călătorii de descoperire- expoziţiile internaţionale s-au născut din dorinţa şi nevoia de a compara toate produsele şi metodetele de producţie ale statelor moderne şinevoia unui impuls pentru competiţie. Până în 1851 au avut loc doar expoziţii naţionale, prima s-a desfăşurat la Paris în 1798 pe Champ-de-Mars, cu scopul de a stimula industria în Franţa exercitând o lovitură pentru industria din Anglia. Din 1801 până în 1849, aceste expoziţii s-au desfăşurat în curtea Louvre-ului, în Piaţa Concorde sau pe Champs-Elysees şi durau de la o săptămână până la 6

luni pentru ultima, un interval de timp care a devenit o regulă pentru expoziţiile internaţionale.

Cele mai timpurii competiţii s-au manifestat între Franţa şi Marea Britanie, între Londra (1851, 1862) şi Paris (1855 şi 1867, iar apoi 1878, 1889 şi 1900).Viena(1873), Amsterdam(1883), Belgia(1885, 1897, 1905, 1910), Statele Unite (1876, 1893, 1904, 1915), şi, mai târziu, Italia(1916) au adăugat în cadrul acestor convenţii periodice boagatie şi diversitate. În final, Expoziţia din Franţa a fost o afacere de stat în timp ce Marea Britanie şi Statele Unite au beneficiat de o finanţare privată.

Iniţial, târgurile, la scară mică, s-au concentrat în jurul unui singur mare complex- Crystal Palace, Palatul Industriei şi Galeria de Maşini, dar din 1867, expoziţiile s-au dezvoltat din ce în ce mai mult şi s-au transformat în oraşe temporare, care, fiind plasate în centrul oraşului, păreau a fi într-o totală contradicţie cu acesta. Marea Expoziţie a avut loc în Hyde Park, în Londra, Expoziţia din 1873 s-a desfăşurat în Viena, dar în Paris, problema locului de desfăşurare apărea de fiecare dată.

Comentariile lui John Eastman, scrise despre Expoziţia Columbiană din Chicago din 1893, descriu spiritul unei ere captivate cu observarea şi studiul altor culturi şi cu definirea acestor culturi în termeni de "loc". Cele mai multe expoziţii internaţionaleşi târguri mondiale de la sfasitul secolului XIX şi începutul secolului XX au evidenţiat aceasta fascinaţie ce a marcat ultima jumătate a secolului XIX. Înainte de această perioadă , cei mai mulţi observatori au accentuat experienta universală a omului şi au actualizat rolul mediului înconjurător , prin urmare a "locului", în conturarea culturii. La mijlocul secolului XIX a apărut o criză taxonomica. Această criză s-a concentrat pe definirea "culturii" în Statele Unite şi s-a confrutat cu dilemma: care americani se luptă în încercarea de a reconcilia diversitatea etnică şi regionala a naţiunii lor , ce se presupunea a fi omogena ca "civilizaţie" şi entitate politică. În acelaşi timp, europenii au apreciat dilemele cu care s-a confruntat Charles Darwin în încercarea de a elucida misterul diversităţii fizice a lumii, o diversitate compusă dintr-un mix eterogen de oameni, culturi, animale şi plante.

La începutul secolului atât Europenii cât şi Americanii au rezolvat această criză în fel încât să fie permisă progresarea explicaţiilor destinate să rezolve ghicitorile diversităţii etnice şi regionale. Astfel, oamenii au început să identifice "cultura" ca "loc", acest fapt dovedindu-se a fi maleabil cu desfăşurarea concomitentă a regionalismului şi pluralismului drept strategii pentru rezolvarea dilemei diversităţii. Desigur, această criză taxonomica nu a apărut peste noapte ci şi-a făcut simţită prezenţa încă din anul 1850, şi a crescut în intensitate şi frecvenţa pe parcursul întregului secol, ajugand la apogeu la finele secolului. În jurul anului 1893, în cadrul Epozitiei Columbiene în Chicago şi, cu siguranţă în anul 1904 când a avut loc Expoziţia Purchase Lousiana în St. Louis, conceptul “cultura” definit ca “loc”a fost în totalitate întărit. Parcurgând istoria expoziţiilor de la Expoziţia Crystal Palace din 1851 până la Expoziţia Panama-Pacific din 1915, istoricul poate detecta o schimbare-subtila la început şi clară la sfarsit- în modul în care oamenii definesc cultura şi în modul în care aceştia identifica ,încet, “cultură” cu “artă”.

Omenirea a organizat expoziţii şi târguri secole la rând , însă până în secolul XIX nu a existat nici o încercare pe scară largă, de a organiza o expoziţie internaţională. De fapt, primul eveniment de acest gen s-a desfăşurat la Crystal Palace. Oficial numit Marea Expoziţie a Artelor şi Industriilor a Tuturor Natiunnilor, Crystal Palace a găzduit exponate din toată lumea. O mare parte din expoziţii s-au concentrat pe materialele brute, horticultura, manufacture, maşinării şi artă. Câteva au încercat să se axeze mai mult pe cultură mai mult decât pe maşinării sau artă, ambele categorii făcând referire la oameni din moment ce acestea erau produse ale muncii umane. Câteva expoziţii , bineînţeles, erau tematice, dar şi acestea au avut tendinţa să definească “cultura” ca o funcţiune a “timpului” sau a “patriotismului”, mai degrabă decât a “locului”. În 1851, în cadrul Epozitiei Crystal Palace, de exemplu, un exponat medieval drescria clar “cultura” în termeni de “timp” , iar un exponat american promova patriotismul ca fiind parte componentă a culturii.

Având ca model Expoziţia din 1851, multe alte expoziţii asemănătoare au avut loc peste tot în lume. Titlul oficial al acestora refleca în mare parte scopul industrial declarant: Marea Expoziţie Industrială din 1853 în Dublin, Irlanda; Târgul Mondial al Muncilor Industriale al Tuturor Naţiunilor din 1862, în Londra; Expoziţia Internaţională de Arte şi Manufacturi din 1865, în Dublin.

În jurulu anului 1862, expoziţiile exclusiv industriale, ce au uluit la un moment dat Victorienii la Crystal Palace, şi-au pierdut încet farmecul. Până la urmă, expoziţiile, în mare parte pline cu maşinării au evitat orice element uman. Un corespondent al revistei New York Times a observant acest lucru în cadrul unei Expoziţii Internaţionale la Londra şi a comentat precum a acolo nu există nici o atracţie, ispitire pentru străinul nerăbdător, nici o tentaţie care să-l distragă de la îndatoriri. Acelaşi corespondent , cu siguranţă plictisit de expoziţiile industriale, a acordat o considerabilă atenţie în observarea manierelor şi costumelor oamenilor din public. El a notat:

Expoziţia din 1951, va rămâne memorabilă, în special prin personajele galice, care erau simbolizaţi prin pantalonii largi, bărbi şi pălăriile foarte mici. Consideraţia este acum reciprocă…Toată naţiunea britanică este la fel. Şi aşa este, sau cel puţin acele părţi ale întregii naţiuni care este reprezentată în Marile Expoziţii. Toţi bărbaţii se îmbraca la fel, se bărbieresc la fel, poarta papuci ce au aceeaşi formă, pălării de aceeaşi mărime …şi sunt văzuţi cu o umbrelă într-o mânăşi cu un catalog oficial în cealaltă mână, păşind solemn …

Îngrijorat de această lipsă de diversitate , acelaşi corespondent a afirmat că expoziţia din Marea Britanie a fost un târg comercial : această unitate de caracter explica puterea de sine stătătoare a naţiunii, este deosebit de rece şi respingătoare pentru un străin obişnuit cu Continentul sau cu tipurile variate Americane. Nu au existat un expozant care, în domeniul afacerilor să considere necesar să vorbească cu oamenii spărgând astfel starea taciturnă, generală a cetăţenilor, nimeni nu ar fi spus că Expoziţia a avut loc în Franţa, singurii oameni care ar fi părut interesaţi de ei sunt francezii.

Citatul de mai sus furnizează o expresie concretă a unei taxonomiei legată intelectual, ce era să capete sens la momentul respectiv. Acest component al taxonomiei “cultura-loc” a considerat omogenitatea ca fiind plictisitoare iar eterogenitatea ca fiind interesantă. Iar acceptarea eterogenităţii a pavat drumul către afirmarea identităţii dintre “cultura” şi “loc”.

Corespondentul de la New York Times a citat mai sus precum că Franţa a fost singura din lume care s-a interesat de ei. Nu este

surprinzător, atunci, că Franţa a fost primul popor serios tentat să se acomodeze cu această nouă taxonomie la o expoziţie internaţională. Oportunitatea lor a apărut în 1867 la Expoziţia Universală din Paris, care, în conformitate cu spusele lui John Allwood, a prezentat noi caracteristici care, astăzi compun o parte importantă în cadrul oricărei expoziţii: pavilioane naţionale şi restaurante, un parc de distracţii, grădini amenajate şi poate, cel mai important dintre toate , începutul unei prezentări cuturale tehnice pe tematici. Afirmaţiile lui Allwood sunt oarecum imprecise. Prezentările culturale tehni e pe tematici sau cel puţin acelea care reprezintă cultura ca o funcţiune a timpului sau a patriotismului, datează din 1851 de la Expoziţia Crystal Palace. Problema este legată de semantică. Definiţiile lui Allwood, nedeclarate, dar implicite, despre “cultura” corespund cu noi înşine când vine vorba despre “loc”. În acest sens, atunci, Allwood a avut dreptate în când a afirmat că Expoziţia din 1867, de la Paris, a fost prima care a abordat definiţia curentă a culturii.

Unul dintre reperele expoziţiei din 1867 a fost prezentarea “ Istoria Muncii” ce a conţinut o serie de exponate care au reprezentat progresul omului şi al muncii sale de-a lungul timpului. Ca o completare a acestei prezentări , Expoziţia s-a dovedit inovatoare şi prin alte mijloace. În primul rând a introdus ideea de “pavilion naţional” în cadrul târgurilor mondiale. Aceste pavilioane s-au dovedit a fi foarte simpatizate, dintre cele toate 101 clădiri , printre care se mai găseau moschei, faruri englezeşti, palate egiptene şi grajduri pentru dromaderi. A doua expoziţie din anul 1867 a fost mai puţin insulara, în conformitate cu etnia, decât cele care au precedat-o. Aceste deschideri culturale s-au manifestat cu ceva nou în cadrul evenimentului- restaurante şi cafenele entice.

Pe lângă cafenele entice, în cadrul Expoziţiei din 1867 s-a expus un model al Canalului Suez. Unul dintre numărul mare de obiecte pe care Victorienii l-au celebrat, modelul a contribuit la întărirea internaţionalismului în ţară. Evoluţiile în cadrul transporturilor şi comunicării şi expansiunea rapidăa acestora a apropiat oamenii şi culturile mai mult decât au fost vreodată. Aceste legături s-au dovedit a contribui nu doar la o difuziune culturală dar şi la acceptarea mult mai rapidă a diversităţii culturale. Cu alte cuvinte , întreaga lume a devenit un kaleodoscop pentru Victorieni. La fel ca printr-un

kaleodoscop, imaginile produse nu sunt statice sau invariabile. Mai degrabă au asigurat o vedere panoramică trecătoare a lumii, ordonată şi câteodată simetrică , dar, totuşi subiectul se schimbă odată cu trecerea timpului. Prin urmare, chiar şi atunci când Victorienii au început să identifice “cultura” în raport cu “locul” , ambii termeni “cultura” şi “loc” , în definiţiile lor, erau capabile de schimbare , iar unul dintre scopurile fiecărei expoziţii, oriunde în lume, a fost de a educa.

Răspândirea culturalăşi diversitatea culturală au fost două mişcări contradictorii care se suprapuneau. Acestea s-au unit ca să producă aşa numiţii discipoli ai naţionalismului, care manifestau interes către alte culturi , dar în realitate era nişte “snobi culturali”.

În cele din urmă , Expoziţia Lousiana Purchase, din 1904,a marcat sfârşitul unei ere, şi asta nu pentru a afirma că prezentările şi târgurile s-au încheiat , sau că oamenii au început să identifice “cultura” cu orice altceva în afară de “loc”, ci mai degrabă faptul că sintagma “cultura-loc” a prins rădăcini şi a devenit o obişnuință.

Metalul – o poartă spre o altă lume

Cu mult timp înaintea adoptării ideii de confruntare paşnică, comercială șiindustrială îni deciderea organizării primei Expoziţii Internaţionale, a fost nevoie de materiale noi, cu ajutorul cărora arhitecţii şi inginerii, deopotrivă, să-şi poată pune în practică cele mai îndrăzneţe idei, şi care să ofere o rezistenţă crescută în fata incendiilor, extreme de dese din aceea perioadă, acum, însă competiţia şi efortul pentru depăşirea limitelor este din ce în ce mai mare.

Calitatea estetică a fierului rezolvă două probleme extrem de importante: zvelteţea coloanelor făcute din metal şi plasticitatea nelimitată. Datorită forţei şi sectiunei bine proporţionate, ramele şi tijele din fier au devenit tot mai populare, însă posibilitatea de forjare a fierului a fost cea care a atras atenţia, începând astfel comercializarea diferitelor elemente arhitecturale din fier forjat, realizate în producţia de serie.

În Marea Britanie, pe la 1815, au apărut serele ce au fost foarte răspândite pe parcursul celui de-al doilea imperiu, fiind folosite pentru imbunătățirea imaginii caselor de oraş şi a celor din clasa mijlocie. Marea “casă de sticlă” de la Muzeul de Istorie Naturală din Paris,

realizată de Charles Rohault de Fleury în 1833, a constituit punctul de pornire al marilor sere cu structură metalică. Cel mai bun exemplu este cel al Grădinii Botanice din Laken, construită de Alphonse Balat în 1875, ce avea cea mai mare nava rotundă din sticlă din întreaga Europă. Fiind un loc de promenadă şi recreere, casele de sticlă au avut un rol important pe scena vieţii sociale, în special, datorită transparenţei totale şi luminozităţii spaţiului deschis.

Creaţii inginereşti, la început, acestea au devenit un mijloc de evadare din impasul stilistic de la sfârşitul secolului XIX. Pe baza versatilităţii metalului, s-a încercat o renunţare totală a pietrei din construcţii, iar pavilioanele din marile expoziţii internaţionale, nu au făcut altceva decât să sporească entuziasmul celor ce vedeau frumuseţea şi libertatea folosirii acestui material şi posibilitatea unei fuziuni între artăşi industrie, fapt susţinut de asemenea şi prin Art Noveau.

În cadrul primei Expoziţii Internaţionale, de la Londra din 1851, Joseph Paxton a reuşit, în doar patru zile după ce şi-a aşternut pentru prima dată idea pe hârtie, să conceapă o seră gigantică, cu acoperiş plat, din fier şi sticlă. După prelucrarea aspectelor tehnice, Paxton a lucrat cu maeştri în prelucrarea fierului şi sticlari, ce descoperiseră o metodă de prelucrare a sticlei în fâşii foarte mari, iar în urma discuţiilor cu membrii comisiilor, s-a ajuns la un compromis: nava central va fi boltită, astfel salvându-se şi o parte din copacii din parc, prin integrarea lor în interiorul constructiei. Câteva săptămâni mai târziu a început construcţia, şi în mai puţin de şapte luni, la data stabilită, Crystal Palace şi-a deschis porţile.

În ciuda celor 3800 de tone de fontă, 700 de tone de fier forjat 8500 metrii pătraţi de sticlăşi 1500 metri pătraţi de lemn, Crystal Palace nu prezenta nicio idee revoluţionară, din punct de vedere tehnic, fiind o seră, după modelul celor experimentate de Paxton anterior, la scara mărita.

Dimensiunile foarte mari, designul simplist şi repetarea formelor de bază au făcut din acesta un exemplu de construcţie rapidă şi de simetrie perfectă ce permite perspective lungi, deschise printre coloanele amplasate pe diagonală. Uimirea era însă temperată de rezervarea contemporanilor în faţa unor efecte spaţiale atât de

diverse: “ o asemenea privire de ansamblu, încât efectul atmosferic al distanţei foarte mari, este nouă şi diferită, foarte luminoasă şi cu licăriri de basm ce depăşeşte orice aşteptare, satisfăcând şi nevoia de prezentare a structurii incredibile. Forma nu este, însă, solidă şi foarte stabila , în cazul în care nu ar fi fost o stuctura temporară, multe modificari ar fi avut loc, la nivelul acesteia.

În jurul anului 1845, au fost făcute mari progrese în domeniul construcţiilor de poduri, inginerii inventând o metodă specifică, poduri tubulare cu plăci nituite şi structuri cu zabrele. Odată cu descoperirea convertorului Besser, oţelul a început să fie produs la scară industrială, făcând posibilă realizarea unor structurii din ce în ce mai spectaculare.

Folosirea metalului la realizarea pavilioanele de la Expoziţiile Mondiale, a fost cea mai logică soluţie, modernitatea şi inovaţiile din cadrul construcţiilor tăind răsuflarea vizitatorilor, prcum o făcuseră mai înainte magazinele comerciale şi gările.

În prima jumătate a secolului XIX, deveniseră foarte populare galeriile şi centrele comerciale luminoase şi spaţioase, ce ofereau producătorilor cele mai bune condiţii de prezentare a mărfurilor. În 1840, în Paris, numărul lor ajunsese la aproape o sută, dar dezvoltarea acestora a fost îngreunată de apariţia marilor bulevarde.

Erau descrise ca fiind “catedrale ale comerţului modern, bine luminate şi echilibrate, traversate de păsărele” şi au fost printre primele construcţii la care s-au folosit pereţi nestructurali şi învelişuri din piatră, libere.

Odată cu dezvolatarea liniilor de cale ferată, s-a mărit şi dorinţa de a călători a oamenilor, numărul mărfurilor şi disponibilitatea acestora, astfel devenind necesară crearea unor gări din ce în ce mai mari.

Inginerii şi arhitecţii au trebuit să realizeze spaţii cu deschideri foarte mari, fără elemente de susţinere care să-l aglomereze şi în acelaşi timp să se integreze în mediul urban.

Nu trebuie uitat, însă, faptul că, în secolul XIX, modernitatea era o necessitate acceptată ca rapsuns exact la problemele şi nevoile specifice. Menite ca fiind temporare şi concepute pentru un timp de construcţie minimal, pavilioanele din cadrul Expoziţiilor Mondiale, prezentau o arhitectură sobră, lăsând prim-planul pentru expoziţiile pe care le găzduiau. Erau folosite forme spectacular inginereşti ce reflectau marile descoperiri din domeniu, structurile din fier şi oţel fiind cele mai utilizate, în accord cu concepţia arhitecturală eclectică. Odată cu conceperea un spaţii expoziţionale permanente, au avut loc schimbări evidente din puctul de vedere al spaţiului.

Cele mai prestigioase clădiri prezentate în expoziţii au avut la bază experienţele arhitecţilor şi inginerilor cu alte tipuri de construcţii, iar construcţia acestora nu ar fi fost posibilă fără dezvoltarea industrie de cale ferată, ce a facilitat noi descoperiri în domeniul prelucrării fierului. Majoritatea acestor clădiri aveau spaţii interioare extreme de inovatoare, aria spaţiilor acoperite crescând într-un mod copleşitor de la o expoziţie la alta, cea din 1851, din Londra a fost dublată la Viena în 1873 şi triplata în Philadelphia în 1876. A crescut, de asemenea, şi numărul pavilioanelor exterioare, din jurul marelui pavilion. Eforturile au fost intensificate pentru realizarea Expoziţiei din 1889, în Paris, culminând cu construcţia Galerie des Machines. Aceasta avea arcade ce se întindeau pe 115 metri, în comparatie cu cele din Expoziţia din 1867, ale lui Gustave Eiffel, ce aveau lungimea de doar 35 metri. Premierele la nivel industrial au creat o predilecţie pentru noi recorduri mondiale, astfel, în 1899, la Expoziţia Universală din Chicago, s-a decis construirea Manufactures and Liberal Arts Building, cu câţiva metri mai înaltă decât Galerie des Machines.

În cazul halelor de expoziţii permanente s-a acordat mai multă atenţie formei şi decoraţiilor arhitecturale, astfel explicându-se contrastul dintre Palais d’Industrie construit în 1855, că spațiu expoziţional permanent şi pavilionale construite în 1878.

Până la sfârşitul secolului XIX, Expoziţiile Mondiale şi-au păstrat alura ambiguă, experimentată pentru prima dată de contemporanii expoziţiilor, la vizitarea Crystal Palace. Sclipirile, aproape magice, ale

acestor spaţii, s-au potrivit excelent cu programul palatelor expoziţionale, dar o renaştere arhitecturală nu ar fi putut niciodată veni din această direcţie, Expoziţiile Mondiale fiind o oportunitate excepţională pentru fapte tehnologice uimitoare şi schimbări majore în planurile urbanistice.

Atracţia contrariilor

Iniţial, expoziţiile erau compuse din pavilioane mici situate în jurul unui mare complex, precum Crystal Palace-1851, Galerie des Machines – 1855, însă, începând cu 1867, acestea au început să crească, transformându-se în adevărate oraşe efemere, aflate într-un contrast puternic cu oraşele în care se aflau.

În Londra, Marea Expoziţie s-a desfăşurat în Hâde Park, iar Expoziţia din 1873, din Viena, în Prater, dar în Paris, la fiecare organizare de expoziţii, se punea problema amplasării acestora.

În 1873, Viollet-le-Duc a afirmat: “ Ar trebui să nu uităm că, deşi expoziţiile atrag mulţi străini bogaţi, curioşi şi cu mult timp liber, în Franţa, au devenit şi obiecte de studiu foarte preţioase pentru maeşterii nostri, iar aceştia ar trebui să dispună de mai mult timp de vizitare, fără să fie nevoiţi să piardă foarte mult timp călătorind şi astfel şi mulţi bani. Din 1867, expoziţiile au început să se extindă pe Champ-de-Mars, esplanadele din faţa Domului Invalizilor şi a Palatul Trocadero, pe o porţiune din Champs-Elysees şi pe ambele maluri ale Senei, între Trocadero şi Place la Concorde, ajungând astfel de la 16 hectare în 1855, la 135 în 1900. Marile palate au fost realizate astfel încât să corespundă modului logic în care erau expuse. Cel ridicat în 1867, construit din material modern: fier, fier forjat şi sticlă, era compus din şapte inele concentrice, fiecare găzduind un anumit domeniu, iar fiecare segment de cerc, era destinat produselor unei singure țari, din acel domeniu. Fiecare din aceste hale erau contruite să reziste, precum Palais de l’Industrie, ce a fost înlocuit în 1900 de spaţiile expoziţionale, Micul şi Marele Palat, şi Trocadero, construit în 1835, de Gabriel Davioud şi Jules Bourdais, şi destinat teatrului şi spectacolelor de artă. Clădirea stârnea uimire : “ Imaginaţi-vă, pe o bucată ridicată de pământ, enormul paradox arhitectural al Palatului Trocadero, cu un dom mai mare ca cel de la Sfântul Petru, flancat de două turnuri, ce semănau cu clopotniţe, minarete sau faruri, cu partea centrală amplă, două aripi lungi şi graţioase, peste 200 de coloane greceşti, pavilioane maure şi arcade bizantine, decorate şi pictate în stil indian, din care curgeau siruri de apă, cu mijlocul unui ansamblu de statui” – Amicis,1880. În realizarea acestui monument, Davivoud a fost influentat de Palatul din Longchamp, din Marseille, realizat de Esperandieu.

Pe lângă cladirile la scară mare, apăreau presărate peste tot, în grădinile Palatului Trocadero, sau pe esplanadele Domului Invalizilor, adevărate opere arhitecturale, exotice, pitoreşti, colorate şi bine ornamentate.

Expoziţiile şi-au pierdut cu timpul caracterul sobru şi strict, în 1851 şi 1855, participând şi zone mai îndepărtate, ce îşi prezentau arhitectura şi produsele realizate în colonii. Astfel creându-se adevărate “oraşe ecumenice” în inima oraşelor moderne, contraste imense între străzi pe care fiecare ţară era reprezentată de o faţadă

caracteristică şi unde arhitectura primitivă, policromă şi ornamentele extrem de rafinate erau alăturate, şi străzile sobre. Stilurile arhitecturale au fost foarte bine puse în valoare, prin asocierile contrastante dintre ţări, ce au făcut mai facilă citirea caracteristicilor individuale ale acestora.

Charles Garnier a ridicat la baza Turnului Eiffel, în 1889, un “sat” cu patruzeci de case, unde a alăturat tări foarte călduroase lângă tări îngheţate: arhitectura din Arabia şi Sudan, cu acoperişurile caracteristice şi casele japoneze şi chinezeşti, ce amintesc de trecut, au fost puse în contrast cu adăposturile primitive ale laponilor, africanilor şi indienilor.

La Chicago, în 1893, s-a creat un contrast izbitor între expoziţiile “ oraşului alb”, exemplu clar al stilului Beaux-Arts şi arhitectura oraşului real, cu străzi întretăiate la unghi drept, clădiri comerciale şi zgârie nori din fier, oţel şi sticlă.

Teritoriile noi cucerite au creat un punct de atracţie şi uimire, astfel că în 1889, pe esplanadele Domului Invalizilor, a fost recreeat Orientul: Pagoda Angkor, cu sculpturi menite să atragă atenţia, pavilionul Cochinchina, cu “linii capricioase şi cele mai puternice culori” şi Palatul lui Annam şi Tonkin, ce avea acoperişul ascuţit iar în interior, expus Buddha din Hanoi. Aceste civilizaţii extrem de rafinate au fost puse în contrast cu satele senegaleze din Senegal, Alforou, Pahouin şi Loango, şi construcţiile din pământ nears, decorate cu motive intense.

Multe din pavilioanele străine au fost concepute de arhitecţi francezi, dorind să arate puterea şi bogăţia celorlate țări. Expoziţia din 1889 a fost marcată de participarea neobişnuită a republicilor din America Latină, în special a Argentinei cu un pavilion din fier şi sticlă, creat de Albert Ballu, opulent şi decorat multicolor, cu fier şi fier forjat aurit, luminate de faianţă policromă, luciul mozaicului şi strălucirea sticlei colorată, cabochon, căpătând astfel aspectul unei imense bijuterii. Noaptea era luminat electric, pe toate cele patru laturi, de peste nouă sute de lumintite, sticlă cabochon “sclipind precum

pietrele preţioase roşii, verzi şi albastre, în lumina unui candelabru”. Palatul a fost demontat la terminarea expoziţiei şi dus în Buenos Aires unde a fost demolat în 1933.

În urma acestor confruntări artistice au avut loc schimburi de experienţă, astfel, în 1867, Leon Parvillee, după restaurarea unor mari monumente otomane, a reprodus pe Champ-de-Mars, Moscheea verde din Bursa, la o scară redusă, o baie publică şi un pavilion al Bosforului, decorat cu picturi, sticlă colorată şi cărămizi smălțuite. Până atunci secretul cărămizilor smălțuite a fost păstrat în Est, însă datorită lui Leon Parville a ajuns în Franţa, reuşind în timp să înlocuiască stucco, strălucirea multicoloră a acestora în combinaţie cu fierul stârnind multe controverse .

Arhitecţii şi designeri englezi au fost marcaţi de Japonia la începutul anilor 1860, Godwin a fost primul care şi-a decorat casele după principiile japoneze, iar Thomas Jeckyll, la Expoziţia din Philadephia, din 1867, a conceput un magnific pavilion din fier forjat, sub forma unui templu japonez decorat cu motive florale şi păsări delicate, în timp ce grilajul din jurul pavilionului era realizat din fier forjat masiv şi imita un lan de floarea-soarelui. Astfel de motive au invadat în scurt timp casele din Europa şi Statele Unite, păsările şi motivele florale fiind folosite la decorarea coşurilor de la şeminee şi suporturilor pentru buşteni, iar spaţiile centrale libere au fost integrate în conceperea caselor.

Modele arhitecturale aparţinând mai multor programe au fost prezentate în expoziţii, inclusiv case pentru muncitori, aduse în mod regulat de marile întreprinderi, sau casa de 3000 de franci, prezentată în 1867 de Stanislas Ferrand. Pavilionul Parisului din 1878, a avut expuse machete cu cele mai noi proiecte din oraş, în timp ce în 1889, accentul a fost pus pe progresele realizate în domeniul sănătăţii şi al igienei publice, expunând modele la scara reală a unei locuinţe ce respectă normele de igiena şi una ce nu le respecta.

Au fost realizate şi clădiri de divertisment, Expoziţia din 1878, însă, a fost un fiasco, neavând niciun exemplu al acestui program. În 1900, la Paris, Alexandre Marcel a construit unul dintre cele mai impresionante “excursii în jurul lumii”, în care, datorită picturilor lui Louis Dumoulin, te îmbarcai în Marsilia şi călătoreai prin Grecia, Turcia, Siria, Egipt, Angkor, China şi Japonia, iar exteriorul înfăţişa variate stiluri arhitecturale. După vizitarea expoziţie, regele Leopold II al Belgiei, l-a angajat pe Alexander Marcel, să-i construiască Pavilionul Chinezesc şi Turnul Japonez ce se afla încă în parcul din Laeken. Regale a comandat de asemenea şi Arcul de Triumf din Parc du Cinquantenaire din Brussels şi Pavilionul Congo, de data aceasta de la Charles Girault.

În timpul ultimei mari Expoziţii din 1900, din Paris, au fost prezentate hale extraordinare, exemple marcante ale integrării unei multitudini de stiluri, în special din Est. Ca şi la Expoziţia din Chicago din 1893, unde criticii şi arhitecţii, deopotrivă, au fost impresionaţi de Transportation Building a lui Louis Henry Sullivan şi de puternicul caracter oriental al acesteia, plin de culori, putere şi decoraţii inedite, în 1900, suprafaţa animată a faţadei Teatrului Loie Fuller, creată de Henri Sauvage şi sculptorul Pierre Roche, a atras remarci : “ pare ca şi cum liniile ondulate din structura teatrului ar fi fost determinate de un dansator artistic”. Pavilionul Albastru, conceput de Rene Dulong, interiorul aparţinându-i lui Gustave Serrurier-Bovy, a fost apreciat ca fiind un “ adevărat restaurant modern” cu “spaţii comfortabile şi luminoase, în care fiecare detaliu, până la farfuriile tocmai decorate, a fost atent calculat şi în care stuctura expusă, din lemn, accentuează aerul oarecum rustic şi efemer al clădirii.”

Cel mai surprinzător, original şi “modern” pavilion a fost, însă, cel a lui Eliel Saarinen, conceput pentru ţara sa, Finlanda. Deşi era ataşat de arta ţării lui, Saarinen a prezentat un desen innovator bazat pe lucrările lui Henry Hobson Richardson şi stilul decorative sobru a Şcolii din Glasgow.

Odată cu inchidera expoziţiei, rămânea o urmă de nostalgie pentru formele arhiteturale diverse şi puternice, în care lumi diferite

erau aşezate una lângă cealaltă pentru o “ umanitate dincolo de vis, cu propriul loc de joacăşi dans, cu palate şi prinţi, temple şi zei”.

BIBLIOGRAFIE:

Claude, Mignot, Architecture of the 19th century

William, Vaughan, Arts of the 19th century

Paul A., Tenkotte, Internaţional exhibitions

http://library.brown.edu/cds/pari ş /worldfairs.html

http://www.vam.ac.uk/vastatic/microsites/1159_grand_design/industrial_new.html

Cuprins

Cultură- Loc Expozitiile Internaționale și Targurile Mondiale de la Paris Metalul – o poartă spre o altă lume Atracţia contrariilor Bibliografie

EXPOZIŢIILE INTERNAŢIONALE

PATRIMONIU MULTICULTURAL

Botnaru Nicoleta

Plaiasu Elena Smaranda

An ÎI 2011- 2012