ltavs aig anul iv nr 4 2015gsvlahuta.ro/ltavs/aig/2015/ltavs_aig_anul_iv_nr_4_2015.pdfANUL IV...

CUPRINS

2

A L E C U I V A N G H I L I A ANUL IV NUMĂRUL 4

Rezultatele Concursului Național de Creație Literară și Pictură „Alecu Ivan Ghilia” Ediţia a V-a, 15 Mai 2015 .................................. 3

Creaţii literare ............................................................................... 8

Creaţii plastice (pictură / desen) .......................................................... 35


3

REZULTATELE CONCURSULUI NAȚIONAL DE CREAȚIE LITERARĂ ȘI PICTURĂ

„ALECU IVAN GHILIA”, EDIȚIA A V-A, 15 MAI 2015

La Liceul Tehnologic „Al. Vlahuță” Șendriceni, s-a desfășurat pe 15 mai 2015 fes-tivitatea de premiere a Concursului Național de Creație Literară și Pictură „Alecu Ivan Ghilia”, ediția a V-a, concurs coordonat de domnul director Bunduc Tudor și doamna profesoară Grădinariu Violeta.

La această ediție au participat 180 de elevi din 23 de județe ale țării. Activitatea a avut ca invitați pe domnul prefect Costică Macaleț, directori de școli, profesori, membri ai Uniunii Scriitorilor din România, părinți și sponsori.

Premianții concursului au fost următorii:

TROFEUL CONCURSULUI:

Moise Bianca, clasa a X-a, Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu” Medgidia, Constanța, profesor îndrumător Plugaru Rodica;

CREAȚIE LITERARĂ LICEU:

PREMIUL I: Sandu Lavinia, clasa a IX-a, Liceul „Regina Maria” Dorohoi, Botoșani profesor îndrumător Bolohan Gabriela;

PREMIUL AL II-LEA: Botîlcă Cr istina Mihaela, clasa a XII-a, Liceul teoretic „Mihail Kogălniceanu” Snagov, Ilfov, profesor îndrumător Mureșanu Camelia; PREMIUL AL III-LEA: Ștefănescu Cr istian Emanuel, clasa a XII-a, Liceul Teoretic „Dan Barbilian”, Câmpulung Muscel, Argeș, profesor îndrumător Dragomir Florentina.

Cuvântarea domnului director al Liceului Tehnologic „Al. Vlahuţă Şendriceni Tudor BUNDUC

4


MENȚIUNI:

Mustață Andreea Monica, clasa a XII-a A, Liceul Pedagogic „Mircea Scarlat” Alexan-dria, Teleorman, profesor îndrumător Topologeanu Ioana;

Panaite Paula Ionela, clasa a XI-a C, Colegiul tehnic „Dimitrie Ghika”, Comănești Ba-cău, profesor îndrumător Apreutesei Felicia;

Druță Beatrice, clasa a IX-a, Colegiul Tehnic „Aurel Vlaicu”, Galați, profesor îndru-mător Codreș Carmen Mariana;

Badiu Laura Ioana, clasa a IX-a A, Colegiul Național „Ion Creangă”, București, profe-sor îndrumător Dumitrescu Laurențiu;

Miholcea Naomi, clasa a XI-a, Liceul Teoretric „Gustav Gundisch”, Cisnădie, Sibiu, profesor îndrumător Ciucă Olimpia;

Nechifor Eduard Marian, clasa a XII-a A, Liceul Tehnologic Bucecea, , Botoșani, pro-fesor îndrumător Paviliuc Daniela;

Ion Ramona, clasa a XII-a D, Liceul „Regina Maria”, Dorohoi, profesor îndrumător Oprișan Doina;

Sandu Lavinia, clasa a IX-a, Liceul „Regina Maria” Dorohoi


5

Balasz Zoltan, clasa a IX-a, Liceul Teoretic „Leowey Klara”, Sighetu Marmației, Ma-ramureș, profesor îndrumător Florea Ileana Alina;

Dafinescu Diana, clasa a XI-a, Liceul Teoretic Novaci, Gorj, profesor îndrumător Po-pica Mădălina;

Hurjui Daniela, clasa a XI-a, Liceul Tehnologic „Petru Poni” Iași, profesor îndrumător Mateiciuc Maria Oana;

Stan Simona, clasa a X-a, Colegiul Național „Ion Neculce” București, profesor îndru-mător Aronescu Maria Daniela;

Boșință Cătălin Ionuț, clasa a X-a, Liceul „Regina Maria” Dorohoi, profesor îndrumă-tor oprișan Doina;

Căciulă Jeny Georgiana, clasa a XI-a, Colegiul Național „Mihai Viteazul” Slobozia, Ialomița;

Chiș Alexandra, clasa a X-a D, Liceul Pedagogic „D.P. Perpessicius” Brăila, profesor îndrumător Florentina Vasile;

Stanciuc Giorgiana, clasa a IX-a, Liceul „Regina Maria” Dorohoi, profesor îndrumător Foca Alina;

Albu Gabriel Florin, clasa a X-a E, Liceul Tehnologic „Al. Vlahuță” Şendriceni, Bo-toşani, profesor îndrumîtor Ailoaie Felicia;

Şoldan Elisabeta, clasa a IX-a, Liceul Tehnologic Cajvana, Suceava, profesor îndrumă-tor Drăghici Viorica;

Lunculescu Ionuţ, clasa a XI-a, Liceul Teoretic Novaci, Gorj, profesor îndrumător Po-pica Adrian;

Şurlin Cătălin, clasa a XI-a, Liceul Teoretic Novaci, Gorj, profesor îndrumător Ţăpîr-dea Simona;

Hagiu Elena, clasa a XII-a A, Liceul Tehnologic „Ştefan cel Mare şi Sfânt” Vorona, Botoșani, profesor îndrumător Hâncu Lenuța.

CREAȚIE LITERARĂ GIMNAZIU:

PREMIUL I: Anghel Andrei, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială „M. Kogălniceanu” Do-rohoi, Botoșani, profesor îndrumător Bordianau Cristina; PREMIUL AL II-LEA: Gavr il Teodora, clasa a VIII-a A, Școala Gimnazială „Alexandra Nechita” Vaslui, profesor îndrumător Cernoschi Adina; PREMIUL AL III-LEA: Rendeș Andreea, clasa a VIII-a B, Școala Gimnazială „Avram Iancu”, Câmpia Turzii, Cluj, profesor îndrumător Ploscariu Alina Aurora;

MENȚIUNI:

Năstasie Narcisa, clasa a VIII-a B, Școala Gimnazială „Nicolae Romanescu”, Craiova, Dolj, profesor îndrumător Stoica Mirela;

Sterpu Diana,clasa a VIII-a C, Școla Gimnazială nr. 4 Rm. Vâlcea, profesor îndrumă-

6


tor Corendea Daniela; Petrișor Mădălina, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială „Ion Grigoriu”, Lelești, Gorj,

profesor îndrumător Cilibiu Maria; Gagea-Gherghel Flavia Noelia, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială Dobric, Bistrița Nă-

săud, profesor îndrumător Țermure Florina; Saviuc Bianca, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială „A.I. Cuza” Dorohoi, Botoșani, pro-

fesor îndrumător Irimia Corina Elena; Zvorâșteanu Coamin, clasa a VII-a, Școala Gimnazială „D. Romanescu” Dorohoi, Bo-

toșani, profesor îndrumător Ștefan Simona; Munteanu Narcisa, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială „Alecu Ivan Ghilia” Șendriceni,

Botoșani, profesor îndrumător Grădinariu Violeta; Prisacariu Steliana Georgiana, clasa a VIII-a A, Școala Gimnazială „Ștefan Cel Mare”

Botoșani, profesor îndrumător Cojocariu Gina Emanuela; Ghileschi Nadin Mihaela, Școala Gimnazială „Elena Rareș” Botoșani, profesor îndru-

mător Ciobîcă Cezar; Donose Cosmina, clasaa VII-a, Școala Gimnazială „Alexandra Nechita” Vaslui, profe-

Anghel Andrei, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială „M. Kogălniceanu” Dorohoi,


7

sor îndrumător Nicolae Lucian; Ulea Anastasia, clasa a VII-a, Școala Gimnazială „Alexandra Nechita” Vaslui, profe-

sor îndrumător Lupu Elena Zîna; Pruteanu Livia, clasa a VII-a, Școala Gimnazială „Ion Creangă” Huși, Vaslui, profesor

îndrumător Hrapciuc Viorica.

PICTURĂ:

PREMIUL I: Olar iu Ir ina Alexandra, clasa a XII-a, Liceul de Arte „N. Tonitza” Bucu-rești, profesor îndrumător Crețu Lucica; PREMIUL AL II-LEA: Băncescu Morena, clasa XI-a, Clubul Copiilor Dorohoi, profe-sor îndrumător Puhăcel Daniel; PREMIUL AL III-LEA: Vega Elena, Școala Gimnazială nr . 5 Rm. Vâlcea, profesor îndrumător Deaconu Alina Daniela;

MENȚIUNI:

Radu Lucia Nicoleta, clasa a IX-a, Clubul Copiilor Onești, Bacău, profesor îndrumător Pâsoi Elena Beatris;

Sandu Lavinia, clasa a IX-a, Liceul „Regina Maria” Dorohoi, profesor îndrumător Clisu Adina;

Dima Maria, clasa a VII-a, Liceul de Arte „N. Tonitza” București, profesor îndrumător Crețu Lucica;

Chirilă Alexandru Mihai, clasa a X-a J, Liceul Tehnologic „Al. Vlahuță” Șendriceni, profesor îndrumător Ghiorghiescu Dorin

Petculescu Cătălina, clasa a XI-a, Colegiul Național „Al. Odobescu”, Pitești, Argeș, profesoir îndrumători Petrică Maria și Dinulescu Simona;

Nîrcu Iulia Mihaela, clasa a VII-a, Școala Gimnazială nr. 1 Bîrla, Argeș, profesor în-drumător Olteanu Dănică;

Nagy Rita, clasa a IX-a, Liceul tehnologic nr. 1 Cadea, Bihor, profesor îndrumător Molnar Mihai;

Ambăruș Gabriel Cristian, clasa a IX-a, Clubul Copiilor Onești, Bacău, profesor îndru-mător Pâsoi Elena Beatris;

Chipeșiu Ana-maria, clasa a X-a, Liceul Pedagogic „Mircea Scarlat” Alexan-dria,profesor îndrumător Topologeanu Ioana;

Grigorescu Roxana, clasa a VII-a, Școala Gimnazială Merișani, Vîlcele, Argeș, profe-sor îndrumător Griga Iuliana.

Ursache Maria Alexandra, clasa a V-a, Școala Cornestone, Dorohoi, profesor îndrumă-tor Blaga Dorinel.

Profesor coordonator concurs,

GRĂDINARIU Violeta

8


CREAȚII LITERARE

Emoţia clepsidrei

Moise Bianca, clasa a X-a,

Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu” Medgidia, Constanța, profesor îndrumător Plugaru Rodica

Motto: „Timpul este un surogat metafizic al măr ii”

Mâinile clepsidrei au încetat să pipăie Apusul clipei străvezii. Inima ei de nisip încă bate-n aşteptarea Timpului îmiresmat, Vocea-i e tăcută de astă data, Croieşte amintiri aurii ale zilelor parfumate. Timpanele ei mai plictisite decât de obicei, Au obosit să asculte amărăciunea licuricilor, Iar noi ne ascundem dorinţele Ȋn emoţia clepsidrei!

Infinit bolnav

Motto: „O mare durere să iubeşti, o mare nenorocire să scapi de această durere !”

Mi-aş dori să sculptez din coasta ta Infinitul bolnav proiectat asupră-mi, Să ne jucăm de-a Adam şi Eva Dar nu mult timp, ci doar un ceas. Raiul să ne fie aleile gravate cu iubire Şi şarpe să însemne doar umbra mea. Străzile sunt pline de păcătoşi morbizi Ce nu se tem de roadele mărului otrăvit, Iar eu ca un nemernic suprem Mă mulţumesc cu tutunul iluzoriu Creat de norul de scrum al amintirilor.


9

Muritor

Motto: „A muri înseamnă de fapt, a te muta într -o stea”

Chipul abătut şi trupul costeliv Sunt doar o amintire Din tot ce a fost odată, Căci sub hainele pictate-n zâmbet Se ascund suspinele oraşului. Credeam că eşti parte din mine, Dar vezi tu, biet muritor, Ce inunzi de dor cerul După-amiezii mele, Nu te condamn că ai plecat, Ȋncă îţi spun “iubite drag” Cum o făceam nu demult. M-am trezit în mijlocul amăgirii, Pe uşa mea scria : “Interzis celor ce provoacă suferinţă!” Am privit spre fereastră… Incertitudinea strângea Mult prea uşor Salcâmii în braţte, Iar la pieptul ei, stăteai tu, cuibărit, Aveai un bilet pe care era scris: “Sunt un muritor, nu te căi că m-ai rănit!” Azi nu mai eşti , deşi eu încă te simt…

10


Se sparge timpul…

Sandu Lavinia, clasa a IX-a, Liceul „Regina Maria” Dorohoi, Botoșani

profesor îndrumător Bolohan Gabriela Timpul… Un mânz fâlfâind roşcat şi vesel, Nechează de dorul câmpiei. El soarbe apa, Senin cu capul plin de lună O parte din cer, şi din fântână. Imaginea lui Îndrăzneşte să râdă, Se estompează, dispare. Îmi vine un gând Nebun Ca un râs ce nu-l poate opri: Să mângâi mânzul Himera unei herghelii îmbătrânite, Ce aleargă trecător pe nimburi sparte. Dar…se smuceşte, Murmură mărunt Secunde, clipe Ani, suflări Ţipăt şi prelung. În tropot iute, speriat, nedumerit Mă arunc să îl ating. Dar el se sparge. Timpul-un mânz cu bot înfierbântat A aburit oglinda vieţii În cădere.


11

Coboară din stejar!

Botîlcă Cristina Mihaela, clasa a XII-a, Liceul teoretic „Mihail Kogălniceanu” Snagov, Ilfov,

profesor îndrumător Mureșanu Camelia

Coboară din stejar Ai stat agățat acolo prea mult timp. Uite! Ochii ți-au devenit ghinde, Iar mâinile au început să îți semene cu niște ramuri. Coboară din stejar! În curând vine iarna și nu am apă să te îngheț. M-am răcit și eu de tot Și mi s-au lungit mințile uitându-mă la cer. Coboară din stejar! Ți-am făcut până acum zeci de tablouri. Te-am înconjurat cu ape, și munți, și castele... Și tot nu vrei să te desprinzi de acolo. Coboară din stejar!

12


Încă un “Vu”

Ștefănescu Cristian Emanuel, clasa a XII-a, Liceul Teoretic „Dan Barbilian”, Câmpulung Muscel, Argeș,

profesor îndrumător Dragomir Florentina

Motto: „Trăim două vieţi, una văzută şi una nevăzută.”

Fragmente din viitor, s-ar releva în trecut, dacă n-ar fi prezentul. Te-am mai cunoscut cândva, irisul meu drag…iubita mea, însă te ştiu doar de-acum. Nu cunosc ordinea lumii, însă nici lumea nu cunoaşte ordinea mea. Se intersectează oare iluzii, cu vise, destine, cu aparenţe? Parcă am mai respirat odată sau doar aerul s-a inspirat în mine? Parcă am mai văzut odată sau doar văzutul mi-a intrat în ochi? Nu mai caut răspunsuri, deşi întrebările nu le ştiu. Am fost al tău, ai fost şi tu, sunt al tău şi eşti a mea. Şi-a bătut joc ordinea universului de ordinea mea, sper că ştii şi tu, că-i doar un déjà vu.


13

Ploaie de lumină

Anghel Andrei, clasa a VIII-a, Școala Gimnazială „M. Kogălniceanu” Dorohoi, Botoșani,

profesor îndrumător Bordianau Cristina

O simt. Ştiu că e aici şi parcă o aud cum se furişează. Trece pe lângă colţ, se ascunde sub fotoliul cafeniu şi... aşteaptă. Sunt convins că acum îşi pregăteşte colţii vampirici pen-tru a face un ultim salt, iar eu, pentru a mă supune ei. Aerul se usucă şi parcă mă sufoc. Totul vibrează în jur şi un val de căldură mă izbeşte violent peste obraji. Mă simt sleit.

Singurătatea. Din nou şi iarăşi. A venit învăluită în mantia-i de ţoale cernite, cu pan-tofi de lemn putred şi cu mirosu-i apăsat. Mă aşteaptă acolo, într-un ungher întunecat, pen-tru a mă răpune, pentru a mă ucide şi pentru a mă învia. Nu o văd, dar ştiu că asta face. Am trăit deja experienţa asta şi încă îmi aduc aminte de terorile simţite. Însă acum nu mai simt. Am devenit imun. Sunt vaccinat. Nu mai simt acel fior care porneşte din călcâi, îţi străpunge oasele, intră în măduvă şi te roade pe dinăuntru. Nu mai sper la o minune şi nu mai vreau niciun ajutor divin. O merit. Înţepenit, închid ochii, trag aer în piept, strâng uşor din buze... Şi totuşi...

Durerea se strânge ca un lanţ în jurul gleznelor mele şi nu mă lasă. Nu-mi îngăduie să mai trăiesc din nou clipa, nu mă lasă să cunosc cenuşa solară a timpului, nu-mi dă voie să mângâi măcar o dată secunda efemeră a simţirii. Îmi simt visele de mâine-noapte zbă-tându-mi-se sub pleoape. Memorii dulci-amărui îmi inundă sufletul şi-mi acoperă gândirea ca nişte petale ale întunericului. Acelaşi glas surd ce părea că stârneşte ecouri în mintea mea mă cuprinde în fiecare clipă. Mă simt ca un pilon imobil în mijlocul furtunii sau ca o materie vie într-un univers static, mort. Tensiunea creşte şi ritmul nebun al inimii răsună în zgomotul infernal din cameră... Mă goleşte treptat. Simt cum se risipeşte din mine esenţa vieţii, simt cum îmi dispare însufleţirea şi cum... nu mai simt.

Încerc din răsputeri să deschid ochii. Să o văd cum mă lasă singur în deşertul iluziei, cum mă părăseşte în universul agoniei, cum mă abandonează în lumea zădărniciei. Să-i văd privirea ascuţită şi să îi simt atingerea glacială peste obrajii palizi. Vreau să îi şoptesc, cu ultimele cuvinte, că îmi face un favor. Şi reuşesc. Pleoapele se retrag tremurând şi sunt gata să mă confrunt cu propriu-mi destin. Îmi arunc privirile în stânga, în dreapta... nimic! A dispărut!

Mă întorc spre fereastră. Mă îndrept spre ea şi simt cum las o dâră de lumină în ur-mă. Simt cum în spatele meu răsar scântei, cum creşte, din nimic, viaţa. Dar nu îndrăznesc să privesc înapoi. E prea târziu.

Ploaia mă arde mocnit, desenând imaginea unei reîntoarceri, pe pereţii de sticlă. Mă mistuie. Reflexe strălucitoare se ivesc ici-colo, atârnând o clipă de un nor şi apoi dispărând în van. Gândurile mele amestecate adorm sub greutatea picăturilor şi mă las cuprins de un coşmar liliachiu, de incertitudini ce mă trădează în întunericul opac. Pic, pic... tic, tac... În

14


camera acum goală aud cum imensul ceas pendulează... şi, asemenea lui, pendulez şi eu: între viaţă şi moarte, între speranţă şi deznădejde, între iad şi rai. Mi-e dor.

Mi-e dor de mine, de cel care ştia să simtă parfumul vieţii, pulsul organic al naturii. Mi-e dor de amintirile mele. Îmi lipsesc clipele de linişte sufletească. Îmi repugnă starea aceasta de zbucium interior, de frământări lăuntrice. Iar dacă, acum câtva timp, viaţa era un amalgam de culori şi emoţii pozitive, ultimele zile încep să fie desprinse dintr-un uni-vers alb-negru. Vine sfârşitul şi îl primesc cu un soi de îndoială. O fi acesta momentul? Nu ştiu.

Se întunecă totul afară. Vântul suflă cu sălbăticie, iar crengile copacilor se mişcă în ritmuri doar de ele ştiute. Stropii de ploaie, cândva mici şi perfecţi, încep să se preschimbe în picuri imenşi, iar mai apoi în grindină. Îmi lipesc mâna de fereastră şi parcă încerc să simt loviturile frânturilor de gheaţă. Sunetul lor acut la contactul cu geamul mă scoate din transă.

Deodată, sunt încărcat cu vitalitate. Părăsesc fereastra ce părea că separă două uni-versuri paralele şi cobor scările spre ieşire. Răstorn în goana mea o vază; calc pe cioburile de sticlă. Sângerez. Dar nu contează. Îmi continui drumul şi ajung.

O deschid. Alerg în ploaie. Simt cum arsurile provocate de ea îşi găsesc alinarea în picăturile rotunde. Mă mângâie cu voluptate, cu afecţiunea unei mame ce îşi regăseşte fiul izgonit. Mă cuprinde în braţele-i largi şi îi zâmbesc. Aşteptam această clipă. Nu reîntâlni-rea cu ea. Nu regăsirea fericirii prin ploaie. Aşteptam întâlnirea cu El, cu celălalt El, cu mine – cu viaţa însăşi. Şi îl văd deja, coborând pe curcubeul eternităţii... Îi văd chipul lu-minos şi surâsul liniştitor. Îngenunchez. Aştept să mă ia cu el, să mă treacă prin porţile ju-decăţii, iar apoi, să simt răcoarea de dincolo de ele... răcoarea cerurilor...

Eternă amintire

Gavril Teodora, clasa a VIII-a A,

Școala Gimnazială „Alexandra Nechita” Vaslui, profesor îndrumător Cernoschi Adina

Se lăsă noapte. Tremurândă, mă las purtată de vraja nopții și invadez natura. Tăcerea

deținea cheia haosului – împărat al inocenței, al setei de cunoaștere. Afundându-mă în ne-gura desișului, sufletu-mi se topea la întuneric. Chiar și arborii ce mă îmbrațișează cu ale lor mâini invizibile, au parcă frunzele ucise cu sadism nocturn. Înzestrat cu noi puteri, gla-su-mi de copil mă teleportează la malul unui lac magic. Barca, a cărei vâsle străluceau or-


15

bește, dansa sub ploaia de stele. Luna, misterioasa femeie a serii, își privea subtil portretul în oglinda eternității – Lacul. Linștea este umbrită de îngânări fantastice și de priviri ocoli-toare, care însoțesc nevinovate cuvinte amorțite de entuziasm.

Șoaptele vrăjite picurau în auzul nopții fiind închise într-un sipet fermecat – inima. Mireasma visului mă învăluia ca o tornadă și simțeam că plutesc pe ritmurile de vals ale simfoniei Lunii. Vrăjită de peisajul mirific îmi las gândul să pătrundă în împărăția cerului, spionând astrele. Spectacolul serafic îmi bucura vazul, scăldându-mă în ochii îngerilor. Cu pași șovăitori, aspir către sfânta apă a nopții. Puritatea – haina copilăriei – mă înfierbânta, arzându-mi veșnicele păcate. Picioarele, puerile sclave ale gândului, mă afundau în negura morții. Cu o supremă privire aruncată în împrejuru-mi, mă scufund în adâncuri pentru a găsi leacul nemuririi. Precum un diamant neșlefuit, un răvaș îmi sări în ochi. Deschid pli-cul putred și scria cu argint „Încrederea în copilărie este asemenea nemuririi“. Voioasă, mă ridic spre cer și părăsesc cu neîndemnare sacralitatea. În urma mea se lăsă o cenușă argin-tie, mărturie a pocăinței. Emoția ce mă cuprinsese adapostea cascade de zâmbete și o ine-fabilă fericire. Hipnotizată, privesc în gol spre Lună. Parcă eram jertfa nopții, o jertfă ne-maiîntâlnită, simplă ...fragedă. Indiferentă, privesc cu sfială cerul și observ că în juru-mi se țese o pânză de fluturi galbeni. În acel moment, constatasem că Luna mă transformase în propriul ei ucenic, trebuind să pășesc în Lumea Cerurilor. Confuză și nesigură pe propria-mi alegere, căutam în zadar o modalitate de evadare. O ușoara lacrimă-mi străbătea chipul îngălbenit, alinându-mi tensiunea ucigașă. Admiram cu umilință zâmbetul triumfător al Lunii, încercând să-i cer o explicație. Vedeam că vraja merge neîncetat și-mi dădui seama că e în zadar orice aș face. Închisesem ochii lin și spuneam o rugăciune inexistentă ... o repetam la nesfârșit ... și deodată... făcând o mișcare bruscă, rupsesem vraja spintecătoare, și aruncând din nou o privire spre cer, soarele diafan îmi îmblânzea furia cu ale sale raze misterioase de vară. Privind în juru-mi, observai că ședeam alene în dreptul soarelui, iar pentru o clipă crezui că totul a fost doar un vis, dar am observat o tentă vagă de cenușă ar-gintie pe picioare. A fost sau nu a fost un vis? Întrebarea asta mi-o adresez de o veșnicie, și voi continua acest ritual până la sfârșitul vieții.

Plânsetele cerului

Rendeș Andreea, clasa a VIII-a B, Școala Gimnazială „Avram Iancu”, Câmpia Turzii, Cluj,

profesor îndrumător Ploscariu Alina Aurora

Se spune adesea că, atunci când plouă, văzduhul se revarsă peste pământ, plângând. Această tristețe e mai tot timpul benefică omului, căci e așteptată de el. Când picurii ploii

16


se grăbesc să cadă, compun o simfonie, o muzică clasică ce cuprinde omul, îi dă fiori plă-cuți și-l mângâie ușor, de parcă l-ar învălui într-o vrajă.

Arșița verii vizitează adeseori pământenii, astfel încât aceștia așteaptă cu nerăbdare plânsetele cerului, așteaptă să danseze în acompaniamentul muzicii clasice, printre picurii care te-amețesc, care sunt asemenea mirului. Lacrimile cerului îți străpung pielea ca o ploaie de ace. Inițial, omul se sperie. Încearcă să se-ascundă, dar nu poate. Această ‚,înțepătură’’ e prea plăcută ca să fie alungată. E o realitate totală!

Pentru câteva momente, norocosul care are parte de-acest masaj divin uită de toate grijile, se leapădă de toate greutățile. Uită de viață, se simte ca în paradis! Ce poate fi mai frumos decât să fii un bun ascultător al cerului, să-l lași să se dezlănțuie asupra ta, iar tu să nu simți altceva decât...plăcere!

De parcă ar fi un om, cerul are și momente în care e mai nervos, în care se descarcă furios asupra pământului, aruncând asupra lui stropii nemiloși. În aceste momente, nimeni și nimic nu se pune în fașa ploii. Acum, ea e o muzică rock ce te-asurzește, iar tunetul îi vine în ajutor, de parcă ar fi tobele. Dacă picurii erau cândva izvor de mir, acum sunt niște ferăstraie. Îți străpung pielea, vrând parcă să te pedepsească, să se răzbune pe cine îi apare în cale. E crudă!

Tot mai plăcute sunt acele ploi calde, care te revigorează, care te fac să te simți de parcă ai renăscut. Uiți de greutățile vieții, plutești și te lași mânat de vânatul care adie înce-tinel, mișcând domol crengile copacilor, ce par ferme.

Nu doar omul simte și e influențat de plânsetele cerului. Când soarele arzător se cre-de stăpânul lumii, cerul își sloboade lacrimile și alintă natura. Frunzele pleoștite se înaltă, florile-și ridică timide căpușorul, iar iarba prinde avânt, prinde culoare. Păsările își deschid ciocul, pentru a simți binecuvantarea cerească. Nu încearcă să se pitească prin cotloane, zboară ferm, cu aripile deschise larg, ca picurii să atingă fiecare pana și apoi să se prelingă de pe la jos, pe pământ. Insectele stau pe-o frunză și savurează cu nesaț picurii ploii, pe care nu i-au văzut de mult timp, darămite să-i simtă!

Am impresia că, atunci când plouă, cerul vrea să se răcorească, cerul vrea să se des-carce, să-și arunce greutățile pe pământul ce e dispus să le primească, e dispus să le dețină. De multe ori, pământul e darnic cu oamenii, dar ei nu reușesc să înțeleagă acest lucru, nu știu să îl aprecieze!

Ploaia e o răzvrătire a cerului, ploaia e un plâns, dar acest plâns poate fi și un plâns de bucurie. Ploaia e un amalgan de sentimente, ploaia e un dar ceresc, ce trebuie apreciat de oameni, ploaia e un prieten, ploaia e o minune!


17

Pierdută Mustață Andreea Monica, clasa a XII-a A,

Liceul Pedagogic „Mircea Scarlat” Alexandria, Teleorman, profesor îndrumător Topologeanu Ioana

Admit fără tăgadă că uneori mă simt solitară precum o piatră... Birui instinctul şi încep a visa, presimt. Lumea îmi devine un noian de vise Începute, dar neîmplinite,vagi, dar precise. Mi se dă la o parte perdeaua, perdeaua care-mi acoperă gândurile. Cineva îmi desluşeşte toate rănile... Zăresc o privire de înger obosit. Lanţurile în care inima îmi era prizonieră s-au prăbuşit... Visul aprinde în mine o văpaie. Să am motiv să plâng, să gâfâi, să cânt de bucurie... Suflete, a sosit timpul să te dezbraci de trupul tău. E prea mic, nu mai încapi în el.

18


Nesiguranţă

Panaite Paula Ionela, clasa a XI-a C, Colegiul tehnic „Dimitrie Ghika”, Comănești, Bacău,

profesor îndrumător Apreutesei Felicia

Motto: „Omului îi trebuie un vis ca să supor te realitatea.” Sigmund Freud

Alerg după zbuciumatul meu suflet, mă apropii… Şi rup sfoara dorului ce-l ţine încătuşat. E frânt, răscolit… cu lacrimi muribunde-n duet. Mă trezesc fugind cu visul meu zăpăcit, într-un joc al gândului nebun, trădând abisul conştiinţei. Dintr-un colţ de suflet, Răsare o nedumerită întrebare : E visul stins sau realitate?

Printre mistere și amintiri

Druță Beatrice, clasa a IX-a, Colegiul Tehnic „Aurel Vlaicu”, Galați,

profesor îndrumător Codreș Carmen Mariana

Câteodată, ne dorim să fim păsări…E şansa noastră de a scurta drumul spre înălţimi-le spiritului, de a purta peste fiinţă nebănuitul din noi, visul spre zări neştiute…

Păsările sunt proiecţii ale sufletului nostru, ale purităţii din suflet de copil, ale lumi-nii din inimi pline de speranţă…

Ne refugiem uneori în noaptea gândului şi, acolo, călăuziţi de stelele visului, de ine-fabila proiecţie a lunii prietene, îndrăznim să ne avântăm spre mistere…Sunt mistere, sunt taine, sunt lucruri simple, sunt bucăţi din noi şi din viaţa ce se scurge cu o viteză de neînţe-les.

Ne alegem doar aerul prieten, aerul care ne duce departe, spre înălţimi şi spre neant…O fi neantul din vis sau o fi neantul din noi?

Ce e misterul, ce e fericirea, ce e speranţa? Ne vom întreba, probabil, mereu, refugi-


19

indu-ne sub zâmbetul protector al poeziei poleite cu lumină de lună. Vom căuta mereu misterul pierdut al lucrurilor simple, acel mister pe care, de fapt, îl doream descifrat. Mis-terul e în noi, în speranţa noastră de a fi. Misterul ne înconjoară, ne învălui, ne mistuie, ne dă sens existenţei.

Simbolul cel mai evident al manifestării acestuia este reprezentat de „misterioasele păsări de noapte”, imagini metaforice ale speranţei care „scutură cerul de dorul nostru ce-lor de jos”. Aripile sugerează tendinţa de înălţare spirituală specifică fiinţei umane în do-rinţa sa de schimbare, de transformare, de evoluţie. „Potirele” sunt metaforele-simbol ale vieţii pline de bucurii şi necazuri, de frustrări şi certitudini, de freamăt şi de suferinţă.

Manifestarea misterelor în existenţa noastră este generatoare de amintiri, adevăratele bogăţii ale vieţii care se păstrează undeva, în căuşul cel mai îndepărtat al sufletului fiecă-ruia dintre noi. Aceste amintiri poartă amprenta soarelui, a galbenului naturii, a frumuseţii şi prospeţimii acesteia. Pentru unii sunt sfinte, pentru alţii reprezintă repere ale copilăriei, cea mai pură perioadă a vieţii.

Amintirile se asociază, de cele mai multe ori, iubirii pierdute, acelei iubiri care ne marchează existenţa şi ne face să simţim că suntem unici, că până la noi nu a existat iubi-rea adevărată. Imaginile iubirii sunt evidenţiate de „părul tău uşor aspru, arzând ca nisi-pul”, de „urmele tăcerii”, de „făina de soare” creată de nisipul „stârnit de pasul Cleopa-trei”.

Apar, iată, simbolurile egiptene ale Sfinxului şi Cleopatrei. Sfinxul cel enigmatic este şi în zilele noastre un mister, un adevărat deţinător al che-

ilor cunoaşterii marilor taine ale Universului. El reprezintă un amalgam de simboluri, în-globează Taurul, Leul, Vulturul şi Omul, aşa cum s-a observat în pictogramele egiptene. De fapt, este acea combinaţie eternă a anotimpurilor, a punctelor cardinale, a elementelor primordiale care formează pământul. Într-un cuvânt, Bine şi Rău, realităţi şi mistere, labi-rint şi drum drept…

Evident, totul este sub semnul luminii („Lumină în jurul Sfinxului”), orientarea sa spre răsărit, aşteptând răsăritul, simbolizând viata ca renaştere precum mormintele Regale care au fost dispuse pe malul occidental al Nilului, în analogie cu opusul soarelui, simbo-lizând viaţa care a trecut.

Cleopatra, se ştie, este simbolul feminităţii, al femeii desăvârşite, o regină misterioa-să, căreia i s-au închinat poeţii şi pe care visătorii o găsesc întotdeauna la capătul visurilor lor. Este, de fapt, simbolul femeii şi al iubirii care aduce mister existenţei.

Împreună, Sfinxul şi Cleopatra, reprezintă imagini ale dăinuirii şi ale eternităţii, crâmpeie de vis ale unei vaste culturi.

Lumina, amintirea, nisipul, tăcerea sunt tot atâtea simboluri ale nevoii noastre de pu-ritate, de primordial, de sacrul ce s-a pierdut demult în marea profană.

Amintirile vor fi întotdeauna învăluite într-o aromă pierdută a timpului irebersibil în

20


care ele vor fi doar repere ale fericirii trăite poate, pierdute poate, uitate poate…Ele se ra-portează la soare, simbolul vieţii şi al bucuriei, dar sunt, de asemenea, „amintiri de galben” sugerând, metaforic, ideea nostalgiei, a minunilor nebănuite din timpul necruţător.

De asemenea, amintirile înglobează tot ce e uman, pur, sunt ca o bancă de lemn uita-tă în mijlocul mării de Creatorul ce le-a dorit odihnă pescăruşilor. În ele se strâng aromele pufoase ale copilăriei, „părul…ușor aspru” al iubitei „arzând ca nisipul”, nisipul însuşi, simbol al infinitului, al depărtării şi al nepătrunsului, al purificării, asemenea focului, al matricei, un fel de reîntoarcere în uterul matern al tuturor înfăptuirilor… El se asociază „tăcerii lăsate pe nisip, repede stinse”, repede „sfâșiate-n nisip”, fiind pulbere de soare şi de speranţă, de intangibil şi de dorinţe ascunse, „ca o făină de soare stârnit de pasul Cleo-patrei.”

Aşadar, dorinţă de zbor spre puritatea din noi, din neantul pierdut prin zborul păsări-lor şi revărsat într-un crâmpei de amintire etern păstrată în bucăţile de soare ale sufletului, asemenea unui val infinit de nisip.

Amintire…

Badiu Laura Ioana, clasa a IX-a A,

Colegiul Național „Ion Creangă”, București, profesor îndrumător Dumitrescu Laurențiu

Motto: „Literatură, ar tă, liber tate”

Urc scările absent și deschid cutia de scrisori. Printre reviste înghesuite și multe zia-re, zăresc o pată de culoare. Fără îndoială, este un plic. Nu este o greșeală, pentru că pe plic este aplicată o etichetă dactilografiată cu numele meu. Numele expeditorului lipsește însă, poate special ca să-mi trezească curiozitatea. Remarc în colțul plicului un timbru cu o piramidă. Mă gândesc că este posibil să fie o glumă de-a vreunui coleg…Altfel, cine să-mi scrie? În zilele de azi nimeni nu mai scrie scrisori… Toți preferă să apese grăbit pe tastele telefonului, ca să scrie un mesaj cât se poate de scurt, plin de prescurtări englezești și de emoticoane. Poștașul are în tolba sa puține scrisori acum…rareori, o scrisoare stingheră, își mai face loc printre abonamente și facturi…

Intru în casă și arunc plicul pe masă. În minte îmi vin chipurile câtorva dintre priete-nii apropiați care ar fi putut să-mi scrie, dar după ce îi analizez fugar pe fiecare abandonez. Nu-mi rămâne decât să deschid plicul, ca să pun capăt căutării din mintea mea obosită de cursurile grele de la facultate și de agitația zilei care se va încheia în curând.

Deschid plicul și desfac hârtia împăturită cu multă grijă. Respirația mi se taie pentru


21

câteva momente, în timp ce inima se zbate puternic la văzul scrisului ordonat așternut pe hârtie. Murmur fără să vreau ceea ce ochii deslușesc pe primul rând al hârtiei de un galben pal asemenea nisipului:

„Amintiri solare-mi bat în geam”

Mă prăbușesc în fotoliul îmbrăcat în catifeaua aurie. Galbenul hârtiei se confundă cu galbenul catifelei, de parcă ar fi fost o înțelegere... Închid ochii și dau timpul înapoi. Ca și cum mi-ar sta în față, îi deslușesc chipul dulce, copilăros, încadrat de pletele bălaie încur-cate de vânt. Îi aud glasul care fredonează acel cântec pe care l-am auzit în vreme de seară, când, copii fiind, ne plimbam nestingheriți la mii de kilometri depărtare de casă...

„Amintiri solare-mi bat în geam, Amintiri de galben, de arome pufoase”

Amintirea glasului ei este aievea. Numai noi doi știam cât de bine ni se potrivește acest cântec. Sufletele noastre pereche s-au bucurat când l-au auzit întâia oară. Era ca și cum cineva ar fi cunoscut armonia dintre noi și, pentru a o exprima, a scris special acel cântec, ca să slăvească prietenia care s-a legat în acea vacanță de vară toridă... mă întreb câți ani au trecut de atunci...nici nu mai știu, cred că vreo zece... dar amintirea este atât de adâncă și de puternică, încât mi se pare că totul s-a întâmplat azi, ieri... Deschid ochii pen-tru a mă trezi din reveria acelei vacanțe plină de galben ... galbenul nisipului strălucitor, galbenul pietrelor piramidelor egiptene și al statuilor zeilor, galbenul soarelui arzător, gal-benul părului ei lucind sub razele fiebinți. Atunci, când râzând ca un copil mi-a spus, în ultima seară, că amintirea acelei vacanțe va rămâne vie în amintirea noastră, indiferent câți ani vor trece peste noi, nu am crezut-o. I-am răspuns, fără să gândesc, că amintirile vin și trec, că sunt înlocuite de altele noi, că cele vechi se uită mai repede decât credem...Mi-a replicat simplu atunci: „Ai să vezi că am dreptate.“, însă nu am luat-o în seamă... Dar a avut dreptate. În anii următori am visat, nu de puține ori, la acea vacanță, la felul în care își plimba degetele subțiri prin părul meu încâlzit de soare și-mi cânta ușor, ca numai eu s-o aud:

„Amintiri solare-mi bat în geam, Amintiri de galben, de arome pufoase, De părul tău ușor aspru, arzând ca nisipul“

Am rememorat de nenumărate ori clipele când alergam pe nisipul care ne frigea tăl-pile, făcându-ne să dansăm deasupra lui și de-abia să-l atingem. În acele zile, nu mi-am

22


imaginat că peste ani îmi voi aduce aminte clipele în care urmele pașilor noștri au scris pe nisip numele celuilalt. Ne-am jurat prietenie pe viață și ne-am pus fiecare câte o dorință. Nu a vrut să-mi spună dorința ei, pentru că a îi era teamă că nu o să i se mai împlinească. A mea, probabil, a fost una fără prea mare importanță, probabil legată de școală, pentru că am uitat-o. Aducându-mi acum aminte de acele momente, parcă o văd cu câtă seriozitate mi-a spus că dorința ei este deosebită, că nu este una deșartă...și numai Sfinxul o știe, că i-a auzit gândul...Apoi, a tăcut pentru câteva clipe și s-a uitat apoi spre piramida învăluită de lumină, ca și cum ar fi așteptat un răspuns de la aceasta... Mulțumită parcă de răspunsul Sfinxului, și numai de ea auzit, a continuat înveselită să-mi șoptească versurile acelui cân-tec, care, ca printr-o minune, îmi vin ușor în minte:

„Amintiri solare-mi bat în geam, Amintiri de galben, de arome pufoase, De părul tău ușor aspru, arzând ca nisipul, De nisipul jucând ca un halou de Lumină în jurul Sfinxului, de urmele Tăcerii lăsate pe nisip, repede stinse“

Îmi aduc aminte că atunci nu a putut duce cântecul până la capăt. După „urmele tă-cerii lăsate pe nisip, repede stinse“ s-a oprit, pentru că glasul i s-a sugrumat de emoție. M-am gândit că este din cauza oboselii. Alergasem împreună prin nisip, desenasem în nisip, vizitasem piramidele, în timp ce soarele, neiertător, dogorea peste noi, peste Sfinx, peste antichitate... Mai târziu, am înțeles care era motivul... erau ultimele zile de vacanță și se gândea dacă sfârșitul vacanței însemna și sfârșitul prieteniei noastre... Probabil că s-a în-trebat dacă acele clipe minunate, miresmele orientale, soarele și Sfinxul, prietenia cu jocu-rile nevinovate pe nisip, vor râmâne în sufletele noastre, sau se vor șterge asemenea nume-lor noastre desenate pe nisipul ars. Mi-am adus aminte cum în ultima zi, înainte să plecăm, mi-a zâmbit scurt și m-a întrebat dacă doresc să-mi fredoneze și ultimele versuri ale cânte-cului. Nu a așteptat să-i răspund, și cu o voce plină de tristețe a reușit să ducă cântecul pâ-nă la capăt...

„Amintiri ... de urmele Tăcerii lăsate pe nisip, repede stinse, Repede sfâșiate-n nisip, de nisipul fin Ca o făină de soare stârnit de pasul Cleopatrei.“

Din acea clipă, am privit-o cu alți ochi... Am văzut în ea frumusețea Cleopatrei și a piramidelor, a nisipului fin bătătorit de tălpile noastre de copii... Am văzut bucuria vacan-


23

ței și a jocului nostru inocent, frumusețea prieteniei și a dorințelor tăinuite, fascinația pri-mei iubiri ascunse.

Câțiva ani la rând, după acea vacanță, ne-am tot întânit. De fiecare dată ne-am regă-sit amintirile, la fel de vii ca în zilele acelea în care ne scriam mereu numele pe nisipul gal-ben, fără sfârșit, deasupra căruia veghea Sfinxul și Cleopatra. Am tot întrebat-o care a fost dorința care și-a pus-o. Nu a vrut, însă, să-mi spună... îmi răspundea, de fiecare dată, că, deocamdată, numai Sfinxul trebuie să o știe...Apoi nu ne-am mai văzut. S-a mutat în alt oraș. La început am încercat să dau de ea, dar nu am reușit.

De atunci, au trecut ceva și, recunosc, am mai uitat... Am uitat de nisipul galben și de buclele aurii ale Cleopatrei mele din copilărie, de jurământul nostru care a avut ca mar-tor Sfinxul. Le-am uitat până astăzi, când poștașul mi-a strecurat în cutie această scrisoare plină de amintiri. Mă întreb dacă este vis sau realitate. Iau scrisoarea și o citesc în continu-are. Este scurtă, numai câteva rânduri... „Amintiri solare-mi bat în geam… Îți mai aduci aminte, dragul meu prieten, de numele noastre desenate pe nisipul fiebinte? Îți scriu aceste rânduri pentru că nu am uitat niciodată acea vacanță. M-ai întrebat mereu ce dorință mi-am pus în acea vacanță…Să devin arheolog și să mai vedem împreună, când vom fi mari, încă odată Sfinxul.

Eu te aștept oricând la piramide…Cu drag, Cleopatra”.

Prin ochii mei …

Dafinescu Diana,clasa a XI-a, Liceul Teoretic Novaci, Gorj,

profesor îndrumător Popica Mădălina Mi-e dor de la un capăt la celălalt al cerului. E un dor niciodată rece, un dor fără

distanță, fără limite, un dor ascendent care urcă spre misterele lumii. Am învățat că amor-țesc fără piedicile care încearcă să mă imobilizeze într-un loc pentru mult timp. Am învățat că nu te mângâie nimeni când doare, doar te ating. Adevărul e că nu existăm fără luptă. Ne încordăm mușchii, ne întindem pielea pe ținte atât de îndepărtate, încât distanța creată în-cepe să deranjeze. Ne dorim totul, deși n-am știut niciodată ce înseamnă întregul în afara cuvintelor. Fericirea e atât de simplă, încât nu o putem cuprinde în conexiunile minții obiș-nuite să complice, să se îndoiască. Nu știm să mergem fără să ne îndrăgostim de obstacol, de ocolișuri. Calea se frânge de atâtea ori în drumuri aprinse, în ispite care conving, în cu-lori care sufocă, definind plăcerea și aparența, încât uităm de unde am plecat și unde e bine să ajungem. Uităm de cer când ne îndrăgostim de pământ și de lumină, când ne alină întu-nericul, ascunzând ceea ce ochii se tem să vadă: adevărul. Ne complicăm iubirea pe liste pe care nu reușim să le completăm vreodată cu totul. Pentru că iubirea nu se explică, se

24


simte, se ridică la cer, se acceptă. O compromitem cu motive și încercări, o întunecăm, străduindu-ne să-i găsim rădăcinile și mersul, uitând să trăim dorul, frumusețea, minunea. Căutăm logica din spatele luminii ochilor care privesc ochi, și al zâmbetului care iubește prin alt zâmbet. Confundăm îndoiala simplă de a fi om care vrea să cunoască, să caute cu analiza amănuntului, care se bucură când scapă de captivitatea rațiunii.

Orice idee spintecată prea mult în cuvinte, își va crește ancore care să oprească în loc sufletul însetat de negativ, de a căuta răul, acolo unde binele caută să lumineze. Ne îm-brăcăm în a avea, mai mult decât în a dărui, în a fi, mai mult decât în a fi pentru celălalt. Nu e nevoie să oferi comori cu greutate ca să afli că iubești. E nevoie de o mână întinsă la timp și-un cuvânt care întâlnește o întâmplare caldă.

Poate ar trebui să mă trezesc într-o dimineață cu o amnezie pentru toate deciziile pe care le-am luat și să nu mai recunosc nimic din jurul meu. Și poate nu ar trebui să mă simt vinovată că rănesc anumiți oameni, doar pentru a-i vindeca mai târziu. Poate ar trebui doar să mă ridic și să plec. Dar adevărul e că mă complac în existență, nu în trăire. Și sinceră să fiu mi-e frică de toate. Poate reprezintă toate dorințele pe care nu risc să mi le îndeplinesc. Poate e o alegere. Și nimeni nu se descurcă să aleagă. E greu să iei decizia corectă, așa că o lași plutind. Poate se-ntâmplă de la sine. Ce-i drept, se-ntâmplă de la sine.. de la un altfel de sine. Nimeni nu o să zâmbească în locul tău, nimeni nu o să te facă fericit decât dacă îi permiți.Cert e că nu poți să știi cât de departe poți să ajungi decât dacă continui să mergi. Plimbă-te ca să nu obosești. Plimbă-te și nu mai merge cu capul plecat, căci drumul e sigur dacă știi pe unde să pășești. Mă uit la mine, la cât de pierdută sunt în peisajul propriei vi-eți. Nici măcar pe un drum nu sunt, fie el și greșit. Greșeala-mi e că sunt conștientă. Noi, oamenii, ne sabotăm singuri. Ne scriem singuri manualul de utilizare, devenim fixiști și, deși vrem un spirit liber, ne îngrădim singuri cu reguli. Ne formăm imagini eronate de cum trebuie să reprimăm speranța și entuziasmul ca să nu cădem în extaz și să stricăm un lucru ce ar putea fi frumos sau cum ne-ar plăcea etern.

Vrem să visăm, dar nu îndrăznim. Ne-a intrat frica-n conștiință fără ca măcar s-o mai simțim. Vrem siguranța zilei de peste zece ani, dar nu facem nimic, pentru că urmăm regulile unui joc mediocru, un joc în care trebuie să domini ca să câștigi un premiu fictiv, o convingere neclintită. Nietzche a vorbit despre lucruri mari, a văzut dinainte slăbiciunea noastră și avea dreptate. Totul se rezumă la voința de putere, restul sunt doar concepte imaginate cu care mascăm. Visurile mor atunci când devin vise. Și totuși, viseză-le ! Unii mai trăiesc și după ce se trezesc. Timpul se scurge repede, secundă cu secundă, îmbătrâ-nindu-ne buzele de cuvinte, ochii de priviri și sufletul de zboruri. Ce frumoasă și crudă e durerea de a ști persoana dragă departe, dar încă venind spre tine, încet, mai aproape, mai


25

cald, mai pentru totdeauna. Preferații mei sunt ochii terifiați. Cea mai frumoasă privire, parc-o și văd în spatele

ceaiului. O știți și voi și dacă nu, trebuie s-o aflați cât mai repede. E momentul acela când știi că ai atins pe cineva, când îți dai seama că el nu știe secretul și se uită la tine, iar tu ajungi direct într-un cinema de vară. Înțelegi perfect tot filmul care durează. Deja ai recu-noscut actorii și ai prins încă din generic firul poveștii. Ai văzut începutul atunci când i s-au deschis ochii și te-au cuprins, când i-au căzut colțurile neîndemânatic pe pomeți, atunci când ai văzut în pupile clar literele din afecțiune și fascinație. Acest film nu te așteaptă , te aruncă rapid în toate momentele cheie. Ajungi într-un clipit în punctul culminant. Aici sunt ochii speriați. Deja ai scenariul în mână. Clipește fugitiv și ochii se ridică de pe obraji și te cercetează alert, cu o frică dulce-n ei. E momentul în care a realizat greșeala pe care a făcut-o, momentul în care a realizat că pentru o clipă de neatenție în care a privit prin tine, acum trebuie să ducă mai departe consecințele. E momentul în care este terifiat de ce s-a întâmplat în interiorul lui în urmă cu câteva secunde, momentul în care nu mai există ni-mic în jur, doar ce a citit în tine, astfel transpunându-se în paginile tale. Bineînțeles că s-a pierdut între capitole, deoarece tu nu ești o lectură ușoară de pus seara pe noptieră, ești o lectură cu care se adoarme în brațe. Și tu știi asta foarte bine, închizi coperțile aproape cu cruzime, dar e genul tău de îmbrățișare. Urmează ultimele secunde de disperare, ultimele secunde în care vrea să abandoneze tot, dar nu știe dacă ar trebui să rămână. Fără să-și dea măcar seama, a ajuns la finalul filmului căci ochii i-au căzut din nou candid, pentru că tu povesteai ceva banal și printre gesticulări l-ai atins neatentă pe mână. S-a resemnat, a arun-cat singur semnul de carte și-a început să memoreze rândurile. Aceasta e literatura mea: de la pupile la pupile. Poate nu știai cât de puțin contează cuvintele. Nu mă înțelege greșit, nu pledez nici pentru tăcere, de atâtea ori plină de informație, nici pentru scăderea numărului de cuvinte, pentru că ar fi absurd să anulez una dintre caracteristicile care trădează unicita-tea omului ca ființă. Nu o știi, dar ești mai sincer prin tăcere.

E curios cum cele mai mari bucurii se desprind din negura celor mai adânci umbre, cum cea mai puternică lumină răsare din întunericul fără stele, cum cele mai frumoase vor-be se nasc din tăceri dureros de prezente și cum cel mai iubit suflet apare în momentul în care ai jura credință singurătății. Iubirea nu vine când aștepți, dar vine întotdeauna la timp. Poate că dragostea ar trebui să fie vindecată de uman, deoarece tot ce are o esență umană se stinge tragic. Și eu mă sting. E rece și plouă și e pauză între rândurile numărul unu și numărul doi ale sufletului meu, ca pauza dintre două cuvinte nespunse din grabă. Îmi aș-tept destinul care și-a format obișnuința proastă de a sta la cotitură. Timpul trece cu cât mai grabnic, cu atât mai gol.

26


De ce-ai plecat...

Hurjui Daniela, clasa a XI-a, Liceul Tehnologic „Petru Poni” Iași,

profesor îndrumător Mateiciuc Maria Oana De ce-ai plecat, mândră crăiasă, De pe altarul mele-i vieţi! Erai atâta de frumoasă, Când încercai să mă îmbeţi, Cu vorbe goale, pagini triste... Pe care timpul le-a uzat, Atât de inocent citite De ce? De ce-ai plecat? Măcar cereasca-ntunecime, Te rog să o alungi Căci pare totul în ruine, Atunci cand o răsfrângi Peste întunecata-mi viaţă Cea care, doar de-un fir de aţă, Încet, încet, se mai agaţă. Să-mi spui numai de ce-ai plecat, Mi-i ultima dorinţă... Credeai, poate, că te-am uitat, Dar cum să fac asta, domniţă? Când încă te mai am stăpână, Peste minuscula-mi fiinţă...

Imagini şi umbre

Năstasie Narcisa, clasa a VIII-a B, Școala Gimnazială „Nicolae Romanescu”, Craiova, Dolj,

profesor îndrumător Stoica Mirela

Ce are-a face? Nu mai doream să dau importanţă zvonurilor şi răutăţilor. Mai bine mă refugiaz în universul mitic al gândurilor, al cărţilor, al florilor, al poeziilor, al….Da!


27

Florile! Ce frumoase, ce elegante! Ele nu sunt invidioase şi nici gălăgioase, nici urâte, dar nici obositoare.

M-am retras în camera mea şi am început a picta. Culorile se îmbinau miraculos, parcă singure, mâna mea era la dispoziţia dansului florilor care se conturau sigure şi încân-tătoare din pensula magică. Era adevarat sau visam? Iată o alee se deschide către un castel. Acolo sunt buchete de flori cu suflete omeneşti. Îşi scuturau petalele într-un potir de cristal unde creează un parfum ameţitor. Este esenţa sufletului lor. Acesta se ridică tot mai sus, şi deodată… îmi dau seama că pictasem toate simţirile mele pe albeaţa pânzei de pe şevalet. Era fermecată! Cum reuşisem? Nu doar visasem? Atât de reală a părut aceasta transfigura-re! Parcă pictasem cu sufletul în locul mâinii. Toata starea mea interioară era surprinsă în culorile pastelate şi muzicale. Parcă erau acordate la o vioară a inimii. Ca prin farmec mă liniştisem. Uitasem de tumultul discutiilor anterioare. Înserarea îmi trimitea raze de lună calde şi maiestuoase peste florile vesele din tablou. Maiestria sufletului său era deasupra vorbelor, se înalţase prin culori, prin mişcari elegante ale imaginaţiei şi ale minţii zburdal-nice de copil.

Daca aş cuprinde în palme cele mai de preţ avuţii ale mele, ar fi persoanele dragi şi satul copilăriei mele. Înconjurat ca un copac tânar de dragoste, am crescut într-un cadru ţărănesc desăvarşit, liniştitor şi cald. De un an sunt plecat de-acasă la studii şi simt un gol mare în suflet, ca şi cand natura şi-ar fi gasit ironic o scorbură în mine. Golul acela a rămas din cauza dorului permanent după susurul apei din gradina mea cocoţată în pantă, pe un deal, după veselia şi strigatele permanente ce razbăteau orincotro aş fi mers, după goana mea prin natura îmbătătoare şi surprinzătoare. Deseori, după ploaie alergam să prindem curcubeul, dar acesta dispărea în seninul şi sclipirea soarelui după potop.

Cunoşteam fiecare stradă din pitorescul sat, dar mai ales pădurea. Aceasta este ca o veche prietenă la care ma întorc mereu.

Primavara pădurea satului este o întreaga sărbatoare. Este ca un palat înmiresmat, plin cu flori şi iarba proaspată, care îsi schimba starea de spirit de îndată ce păşeşti în mij-locul ei. Vara, cât vezi cu ochii preţioasele diamante roşii şi zemoase din pădurea sălbatică te îndeamnă la păcatul culesului. Ploile de soare mângâie copacii, dar şi culegătorii mici şi gălăgioşi. În amiezile calde copiii şi parinţii îşi umplu sufletele cu roadele copacilor sârgu-incioşi .Oamenii harnici ai satului sunt comori nepretuite ale pamântului bogat.

Văd culoarea optimismului, a bucuriei de a vieţui, a modestiei si a traiului neasemu-it.

În miezul vieţii s-a cuibărit amintirea a ceea ce a fost, s-a scurs în tărână povestea efemeră a trecătorului, a călătorului în neant. Ca să poti vedea momentele de aur, trebuie să deschizi poarta dinspre ograda veche, prăfuită a sufletului. Când o vei deschide vei zări lumina, căldura, veselia, tumultul grijilor mărunte.

Acolo sunt amintiri ce nu vor putea avea comparaţie cu nimic din ceea ce am trăit şi vom trăi. Pretutindeni sunt amintiri. Bucuria de a retrăi o parte din ea este imensă şi nespus

28


de asteptată. Odată intraţi în sfera bucuriei şi a melancoliei totodată, cu greu te poţi des-prinde.

Ironiile, bucuriile, micile necazuri, prima încăierare zdravană şi prima chelfăneală o ţinem minte. De primăvara până toamna, de iarna până primăvara isprăvile nu mai conte-neau. Simţi că eşti ca o pasăre, liber să admiri totul în jur, să cunoşti, să palpezi natura ori-când.

Poţi să furi mirosul florilor de primăvara până toamna târziu. El intră singur şi prin fereastra deschisă dimineaţa şi îti gâdilă uşor trezirea greoaie cu nesaţ.

Şi păsărelele, acele cântăreţe neobosite ce concerte mai făceau! Le urmăream neobo-siti căţărându-ne după ele prin copaci, le imitam glasul suav cu vocile uneori groteşti de nereuşite si mai rău le speriam. Cu toate acestea, viaţa se scurge necruţătoare zi cu zi, mi-nut cu minut, clipă de clipă.

Totul se schimbă zgomotos în jurul nostru, dureros şi tainic.

Colţ de lume

Sterpu Diana, clasa a VIII-a C,

Școala Gimnazială nr. 4 Rm. Vâlcea, profesor îndrumător Corendea Daniela

Motto: „E toamnă, e foşnet, e somn… Copacii, pe stradă, oftează; E tuse, e

plânset, e gol… Şi-i frig, şi burează” George Bacovia

Se lasă seara într-un colţ de lume Precum o pânză întunecată… Vântul pluteşte mort pe-alei, Luna răsare iar pe cerul fără pată. Copacii-s trişti şi dezgoliţi de frunze Ce zac acum pe jos, ţesând covor de pânze. Natura-nsufleţită. verde, vie Era pe-atunci, a fost… acum n-o să mai fie. Pe-o ramură îndepărtată se-aude ecoul unui ciripit; O pasăre pierdută să-şi ia „rămas bun” a venit. Toamna îşi strigă răspicat sosirea furtunoasă, Căci dintre patru vise-ale naturii, ea este cea aleasă.

Creion 1


29

Ghileschi Nadin Mihaela,

Școala Gimnazială „Elena Rareș” Botoșani, profesor îndrumător Ciobîcă Cezar

zile călduroase de vară pline de peripeţii galopul calului meu era o muzică nemaipomenită soarele strălucea vesel iar susurul izvoarelor răsuna în toata pădurea smaraldul câmpiei strălucea în lumina soarelui miresmele îmbietoare ale florilor îţi umpleau nările calul prins apoi în pripoane păştea liniştit liniştea amiezii iar timpul trecea pe lângă mine fără zgomot fără să-i pese de arşiţa care dogorea amintirile cu mama

Vis de zi

Ion Ramona, clasa a XII-a D,

Liceul „Regina Maria”, Dorohoi, profesor îndrumător Oprișan Doina

Mi-am adormit simțurile într-un vis de zi. Unde se făcea că am curajul să spun lucrurilor pe nume, Să aduc ceva nou în acea învechită datină... Poate prea deformată de conștiințele Prea conștiente de bine sau rău... În realitatea îngrădită, Legile desuete aveau alt destinatar al dreptății. Care mi-au pierdut visele de noapte Cele ale copilăriei,

30


Într-o bermudă labirint fără de ieșire... Am îmbrăcat în pijamale zorii Și am cernut dorul în culori de asfințit. Am aruncat cu pensula peste chipurile încremenite din jur. Colorându-le un zâmbet. Plină de curaj Mi-am scuturat petala artificială Și m-am dezbrăcat de toate metaforele Și cuvintele măiastre... Menite să impresioneze... Am lăsat doar arcușul vorbelor simple Să ticluiască lungi acorduri magice Care să ungă cu înțelegere și pricepere Toate sufletele ce tânjesc după veșnicie... Încântată că am avut curajul să mai visez, M-am pierdut în mulțime, Încercând să supravetuiesc prezentului, Agonisindu-mi cu zgârcenie clipele rămase... Pentru eternitatea promisă drept răsplată. Am îmbrățișând realitatea, Bună sau rea... Şi am acceptat-o... Nu cu toată ființa și luciditatea însă... Ci cu speranța și curajul... Primite cu binecuvântare într-un vis... De zi... cu ochii deschiși...

Plouă cu strălucire

Gagea-Gherghel Flavia Noelia, clasa a VIII-a,

Școala Gimnazială Dobric, Bistrița Năsăud, profesor îndrumător Țermure Florina

Azi plouă. În general, detest ploaia rece, cu picuri monotoni, ce te pătrunde până în

adâncul oaselor, dar azi, azi e altceva! Azi plouă cu strălucire în sufletul meu, cu picuri de mir și frumusețe cerească. Plouă cum n-am mai văzut.

Stau cu ceașca plină de ceai și privesc absentă pe geam. Picurii grei lovesc cu putere pervazul prăfuit, cu vopseaua srijelită de la vreme. Sunt absentă. Gândul meu scrutează orizontul până departe. Mă gândesc cu dor și nostalgie la tine, la iubitul sufletul meu. Ploa-ia a fost cea care ne-a unit, de aceea fiecare strop îmi străbate sufletul și-mi face să-mi ga-


31

lopeze inima. Azi plouă cu tine! Nu te-am mai văzut de mult și, de abia acum, am început să simt cât de mult îmi lipsești. Așa că îmi trag în grabă pardesiul pe mine și ies afară. Încă de la primul pas simt cum mă îmbrățișezi. Ești atât de rece, iubitule! Cu ce te-am supărat de acum mă lovești cu ploaia ta de gânduri triste? Fiecare picur e o parte din tine și, unul după altul, îi simt cum pătrund în mine și mă înconvoiază sub un tremurat alert.

Pășesc agale pe drumul pavat ce se deschide înainte-mi și inchide în urma-mi un al-tul, bătătorit deja. Tu te prelingi în continuare pe fața, pe mâinile, pe pieptul meu și simt cum creierul îmi vuiește sub zbuciumul întrebărilor ce plâng fără răspuns. Zâmbetul tău alunecă ușor pe fruntea-mi caldă și se oprește pe obrazul meu. De mult nu mi-ai mai zâm-bit atât de larg, atât de optimist. Abia acumn realizez cât de mult mi-au lipsit bătăile inimii tale accentuate la atingerea obrazului meu trandafir, pe care îți place să-l privești tăcut.

Acum îmi mângâi creștetul, iar suvițele cârlionțate îmi alunecă grăbite de pe fruntea netedă. Nu-mi pot da seama dacă și tu ești emoționa. Eu simt cum răsuflarea ta umedă îmi pătrunde în piele și ajunge, dincolo de țesuturi și oase, la inimă. Iar aceasta se oprește pen-tru o fracțiune de secundă: te-a recunoscut! Știe că ești tu și acum începe să bată mai tare, și mai tare, tot mai tare. Abia o mai pot ține în piept.

Un picur mare îmi biciuie fruntea. Lasă-ți genele de catifea să-mi mângâie din nou umerii, în timp ce-ți ascult cuvintele abia șoptite…Nu te opri din alinturi, sunt dorincă să-mi șiroiești promisiuni. Da, sunt o adolescentă capricioasă, la cel ca Otilia de-altădată, dar tu ești cel ce faci din neînțelesuri, cuvinte înțelese.

De ce te-ai oprit? Oare mă izgonești? Să fie adevarat că nu mă mai iubești ca odini-oară? Răspunsurile evitate se preling ușor pe țigla unei case și se scurg într-o baltă. Mă oglindesc în ea și-ți recunosc privirea. Da, sunt ochii tăi, într-adevăr! Vârtejul din ei mă amețește și mă conduce la gânduri tot mai negre, tot mai disperate.

Acum mi-e frig fără lacrimile prelinse din ochii tăi luminoși. Ai lăsat un aer rece, mohorât în urma ta. Miroși a ploaie, dar vântul începe să-ți absoarbă parfumul. Începi să miroși a vijelie. Îmi plăcea când erai liniștit, aruncând câte o lacrimă proaspătă. Acum, mă înfior, mă cuprinde o teamă pe care cu greu o pricep.

O frunză tomnatică, uscată și palidă se desprinde din castanul nostru, pe care îl simt mereu aproape ca pe un preot ce ne veghează, și-mi deschide alt drum. Chipul tău frumos de puritate și prospețime, un chip angelic, alb ca statuile de pe plajele grecești, se sparge în mii de cioburi colorate și-n urma lui apare cerul senin, de un albastru ireal. Un curcubeu trist brăzdează lumea, anuntându-mă că te-ai sfârșit. Oftez, cu chipul desfigurat de durere și ochii înlăcrimați.

De acum asupra mea nu se vor mai abate furtuni. Nici ploi calde. Nici reci. Nici tu-nete sau fulgere…iar pielea mea va deveni un deșert veșnic însetat de o revărsare de mir ce va refuza să mai curgă. Adio, atunci, iubitul meu cu ochi de ploaie !

32


M-am trezit…

Ulea Anastasia, clasa a VII-a, Școala Gimnazială „Alexandra Nechita” Vaslui,

profesor îndrumător Lupu Elena Zîna

Motto: “ Nimeni nu poate şti…” M-am trezit din visul de veghe al privighetorii… Străbat fulgerător trilul ei în liniştea plăpândă. Mă adun în dansul zglobiu al fluturilor de nea, Ce se revarsă despletiţi spre pătura verde de ţărână bătrână. M-am trezit din frunzele străvezii ale pomilor tremurânzi de foşnet prelung.. Privesc vântul ce m-alungă să mă împrăştii… Dorurile şi noaptea sunt pretutindeni. Şi ascult… lacrimile de singurătate ale naturii… M-am trezit din mugurul fraged al florilor de cireş… Din revărsatul răsărit, am şoptit pământului că mă strânge cercul de aur al durerii neîncepute încă… Răspunsul mi-a ştirbit strălucirea fierbinte a realităţii… M-am trezit din întunecimea nopţii de taină… Inima-mi se topeşte pierdută în marea rotire şi-n despărţire. De spaimă, nimeni nu poate şti Că visul se va sfârşi odată cu lacrima unei pietre…


33

Vocea caldă a primăverii

Pruteanu Livia, clasa a VII-a, Școala Gimnazială „Ion Creangă” Huși, Vaslui,

profesor îndrumător Hrapciuc Viorica

Moto: „Totul râde, totul cântă; pr imăvara este sărbătoarea infinitu-lui.” (Victor Hugo)

Vremea trece, temperaturile se schimbă; Cel mai important e să vorbim aceeaşi limbă. E important să te joci cu mica floare. Să-i cânţi duios, să o trezeşti cu admirare. Din micul ghiocel, cu frunzuliţa sa pe frunte, Un glas puternic vrea pomului să–i cânte. Cu dor fierbinte, de aşteptat o primăvară Ca dar cuminte pentru depărtata vară. Că tot vorbim de daruri cunoscute, Bătrânul rege, inima vrea să o asculte. Cu o mică frunzuliţă, făcând magie vorbăreaţă, Plutind sute de feţe verzi, dându–le la toate viaţă. A venit rândul soarelui - îndrăzneţ din fire. Rolul lui e să ardă tot cu o privire. Din căldura lui cerească A trimis vorbă să te încălzească. Maestrul câmp – cu unda verde, colorată S–a jucat cu vietăţile odată. Le–a rămas, în semn de amintire Minunata primăvară, în copleşitoare bucurie.

34


Apariţia curcubeului

Munteanu Narcisa, clasa a VIII-a A Școala Gimnazială „Alecu Ivan Ghilia”

Profesor îndrumător: Grădinariu Violeta

De trei zile încoace, Cerul murmură şi ţipă Fără oprire, Vântul suflă cu înfricoşare, Iar picăturile uriaşe de apă Cad necontenit! E clar, războiul s-a pornit Şi nu e loc de pace! Dar atunci, când credeam Că nimic nu are o soluţie Ce să vezi? A apărut curcubeul Şi cât am clipit Războiul s-a încheiat, Pacea s-a restaurat, Iar totul a revenit la normalitate!


35

CREAŢII PLASTICE (PICTURĂ / DESEN)

PREMIUL I

Olariu Irina Alexandra, clasa a XII-a, Liceul de Arte „N. Tonitza” București,

profesor îndrumător Crețu Lucica;

36


PREMIUL al II - lea

Băncescu Morena, clasa XI-a, Clubul Copiilor Dorohoi, județul Botoșani,

profesor îndrumător Puhăcel Daniel;

37


PREMIUL al III - lea

Vega Elena, Școala Gimnazială nr. 5 Râmnicul Vâlcea, județul Vâlcea

profesor îndrumător Deaconu Alina Daniela;

38


MENŢIUNE

Sandu Lavinia, clasa a IX-a, Liceul „Regina Maria” Dorohoi,

profesor îndrumător Clisu Adina;

prof. Violeta GRĂDINARIU

ing. Marius NISTOR

Director ing. Tudor BUNDUC

Director adjunct ing. Dumitru-Viorel DOHOTARIU

39


Laureaţii şi profesorii îndrumători a celei de a V-a ediţii a CONCURSULUI NAŢIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ ŞI PICTURĂ „ALECU IVAN GHILIA” alături de d-ul prefect Costică Macaleţ,

a scriitorilor Gabriel Alexe, Nicolae Corlat şi nu în ultimul rând a coordonatorilor acestui proiect d-ul director Tudor Bunduc şi d-na profesoară Violeta Grădinariu.

ltavs aig anul iv nr 4 2015gsvlahuta.ro/ltavs/aig/2015/ltavs_aig_anul_iv_nr_4_2015.pdfANUL IV...

Documents

Transcript of ltavs aig anul iv nr 4 2015gsvlahuta.ro/ltavs/aig/2015/ltavs_aig_anul_iv_nr_4_2015.pdfANUL IV...