Masculul este denumit lopătar sau taur, femela ciută de lopătar, iar puiul până la un an

viţel. Dimensiunile: lungimea totală la mascul 140-150 cm, înălţimea la greabăn 90-110 cm și

o greutate medie de 70-120 kg. Femelele sunt mai mici, lungimea totală 130-140 cm,

înălțimea la greabăn de 80-95 cm șio greutate medie situată între 40-65 kg. La fel ca la toate

cervidele, greutatea variază în funcţie de vârstă, de anotimp, de zonă, calitatea hranei etc.

Culoarea părului este de nuanţă brun-deschis cu pete alb gălbui dispuse în şiruri

longitudinale; abdomenul şi zonele inghinale de culoare mai deschisă, alb-gălbui sau alb-

cenuşiu. Oglinda este mult mai vizibilă decât la cerbul nobil şi cuprinde întreaga zonă fesieră

fiind de culoare albă. Are conturul în formă de inimă şi este bordată la partea superioară şi pe

laterale de o dungă neagră. De asemenea, în lungul spatelui lopătarul prezintă o dungă de

culoare mai închisă mai pronunţată decât la cerbul nobil care se continuă până la vârful cozii.

Coada este mai lungă la cerbul autohton, de culoare neagră la exterior, contrastând

vizibil cu oglinda. Blana de iarnă este gri închis cu pete mai puţin vizibile, de regulă, în

treimea superioară a corpului.

Trebuie reţinut că este singura specie de la noi care la care petele de culoare deschisă

se menţin şi la exemplarele mature, bine diferenţiate la blana de vară.

Specia prezintă o mai mare variabilitate a culorii blănii, întâlnindu-se frecvent

fenomene de albinism, melanism sau pelaj de la alte nuanţe coloristice (cafeniu, castaniu,

bej).

Năpârlirea de primăvară are loc în lunile aprilie-mai când blana de iarnă se desprinde

în plăci mari, dând animalului un aspect pătat caracteristic. Năpârlirea de toamnă se produce

începând cu luna august, mai devreme la exemplarele tinere decât la acela mature, ultimele

năpârlind exemplarele bătrâne.

Sistemul glandular este asemănător cu cel al cerbului nobil.

Longevitatea fiziologică este de circa 20 - 25 de ani.

Dentiţia este de tip selenodont specific rumegătoarelor. Formula dentară definitivă a

cerbului lopătar este:

0 0 3 3 I-C-P-M-, total 32 dinţi; 3 13 3

Garnitura definitivă a dentiţiei se realizează la 25 - 28 de luni, în funcţie de vigoarea

şi starea fizică a fiecărui individ. După această vârstă dentiţia începe să se uzeze progresiv.

Coarnele reprezintă un caracter sexual secundar şi sunt prezente doar la mascul.

Complexitatea şi mărimea coarnelor creşte, de regulă, progresiv până la maturitatea

deplină a individului, urmând apoi un declin în relaţie directă cu declinul fiziologic

individual.

Căderea coarnelor are loc în luna aprilie, mai devreme la cei bătrâni. Curăţirea de

pieliţă a coarnelor începe la sfârşitul lui august şi durează până la mijlocul lui septembrie.

Aprecierea vârstei lopătarului în liber se face după aceleaşi criterii ca şi la celelalte

cervide. La cerbul lopătar recoltat aprecierea vârstei se face după dentiţie:

până la vârsta de 2 ani şi 6 luni, când se termină schimbarea dentiţiei de lapte,

vârsta se poate aprecia destul de exact cunoscând calendarul apariţiei diferiţilor dinţi

definitivi;

peste de 2 ani şi 6 luni vârsta se apreciază după gradul de uzură a dentiţiei,

comparând uzura maxilarului inferior cu anumite chei desenate prezentate în literatura de

specialitate;

Raportul numeric normal dintre sexe este de 1:1.

Glasul masculului în perioada de boncăluit este diferit de cel al cerbului nobil, fiind

asemănător cu un mormăit sau un grohăit slab.

Simţurile lopătarului sunt la fel de agere ca şi la restul reprezentanţilor familiei.

Lopătarii crescuţi în semicaptivitate sau captivitate sunt mult mai puţin atenţi deoarece se

îmblânzesc uşor.

Descrierea şi elementele dimensionale ale urmelor tipar şi pârtie ale cerbului lopătar

sunt prezentate în tabel.

Elementele dimensionale ale urmelor cerbului nobil (cm)

Vârsta şi

sexul

Lungimea

urmei tipar

Lăţimea

urmei tipar

Lungimea

pasului

Ecartul urmei

pârtie

Observaţii

Viţel 3,5 2,5 30 10 Pernuţa ocup circa 1/2 din

lungimea copitei

Ciută adultă 4-4,5 3-3,5 35 12 Copitele mai alungite decât

la cerbul nobil

Lopătar

adult

6,0-8,0 4,0-5,0 40-70 20-25 Lungime salt: max 2,5 m;

H. salt: 1,5-2 m

Ecologie. Lopătarul este o specie mediteraneană, originară din Asia Mică. Specia a

fost colonizată de către romani în Peninsula Iberică, Galia şi insulele Britanice în secolele 3

şi 4 d. Ch. În Europa centrală a fost aclimatizat în secolul XVI, iar în prezent este răspândit

insular în toată Europa.

Populaţiile naturale ale lopătarului existente cândva pe cuprinsul ţării noastre s-au

stins în decursul evoluţiei din pricina evoluţiei climatului în perioada ultimelor glaciaţii.

Cercetări recente atestă existenţa lopătarului în neoliticul superior.

Descoperirile arheologice confirmă faptul că lopătarul s-a menţinut, cel puţin în

sudul şi sud-vestul ţării, în stare sălbatică până în evul mediu. Existenţa acestor populaţii de

cerb lopătar este pusă pe seama colonizărilor din perioada dominaţiei romane.

La nivelul anului 2000 efectivele de lopătari din România se ridicau la circa 6000

de exemplare, din care cei mai mulţi în judeţele Arad, Timiş, Olt, Argeş. Hărţi cu

răspândirea teză goicea

Biotopul este deosebit de cel al cerbului nobil, şi este constituit din păduri cu poieni

din zona de câmpie şi coline joase cu suprafeţe de până la 2000 de ha, între care se

intercalează terenuri agricole.

Dacă nu este deranjat (de activităţile antropice, răpitoare) este fidel locului de trai

Etologie

Reproducerea. Femelele de lopătar ajung la maturitate sexuală la vârsta de un an şi

cinci luni, iar masculii la doi ani şi jumătate.

Reproducerea are loc mai târziu decât la cerbul nobil, între 15 octombrie şi 15

noiembrie.

Perioada de rut este cunoscută sub numele de boncăluit, dar boncăluitul lopătarului nu

are intensitatea şi frumuseţea celui a cerbului nobil, fiind mai slab şi monoton. Perioada este

marcată de lupte aprige între tauri.

Perioada de gestaţie este de 33 de săptămâni după care, în mai - iunie ciuta fată un

viţel, rar doi. Viţelul se ridică în picioare şi îşi poate urma mama, curând după fătare.

Gregarismul lopătarului este mai accentuat decât la celelalte cervide de la noi,

putându-se forma cârduri de până la 60 de indivizi.

Hrana cerbului lopătar constă în constă din plante erbacee şi frunze de arbori, inclusiv

lujeri în creştere, lucernă, trifoi, ovăz, rapiţă, mazăre, frunza de sfeclă, jir, ghindă, mere şi

pere pădureţe, etc. În general, este mai puţin pretenţios la hrană.

Sarea îi este absolut necesară.

Densitatea de efectiv nu este reglementată prin ultimele instrucţiuni, dar se apreciază

că este cuprinsă între 20 şi 100 indivizi la 1000 ha, în funcţie de bonitatea terenului.

Cuantumul pagubelor cauzate depinde de densitatea efectivului şi de cantitatea de

hrană. În general, acestea sunt mici dacă nu este nevoit să se concentreze în anumite puncte

de hrănire.

Duşmani şi boli. Lopătarul este relativ rezistent la boli dar sensibil la complexul

prădător. Lupul, râsul, câinii hoinari şi braconierii sunt duşmanii cei mai importanţi.

Metode de a vânătoare. Vânătoarea se face în baza unei autorizaţii individuale emisă

de gestionar. Se utilizează armă cu ţevi ghintuite, calibrul cel puţin 6,5 x 57 (greutate mai

mare de 7,0g). Metodele de vânătoare care se pot aplica: la pândă şi dibuit.