wwwwww..lloohhaannuull..llxx..rroo ee--mmaaiill:: lloohhaannuull@@ggmmaaiill..ccoomm IISSSSNN 11884444--77668866

–2–

AAsscclleeppiiooss CCaabbiinneett ddee mmeeddiicciinnăă nnaattuurraallăă

IIaaşş ii ,, AAlleeeeaa NNiiccooll iinnaa 88 ,, bbll .. GG55,, aapp.. 66

CCoonnss uull ttaaţţii ii şş ii rreeccoommaannddăărrii ddee pprroodduuss ee nnaattuurraallee aannttiiooxxiiddaannttee,, aannttii ttuummoorraallee,, aannttii îîmmbbăăttrrâânniirree,, bbiioorreeggeenneerraattiivvee,, ss ttiimmuullaattooaarree aallee

ss iinntteezzeeii ddee cceelluullee ss tteemm,, aavviizzaattee ddee MMiinniiss tteerruull SS ăănnăăttăăţţii ii ..

DDrr.. AAllee xxaannddrriinnaa PPee ttrree aa ttee ll.. 00772211777777333300 ●● aaffeeccţţiiuunnii aaccuuttee şş ii ccrroonniiccee –– aadduull ţţii şş ii ccooppii ii ●● aaffeeccţţiiuunnii ttuummoorraallee –– aadduull ţţii şş ii ccooppii ii

DDrr.. GGee oorrggee VVaass iillee ss ccuu ttee ll.. 00772277222288558833 ●● aaffeeccţţiiuunnii gg iinneeccoolloogg iiccee ●● iinnffeerrttii ll ii ttaatteeaa ccuupplluulluuii ●● ppooss ttooppeerraattoorr –– eess tteettiiccaa ppllăăgg ii lloorr ●● tteerraappii ii aannttii îîmmbbăăttrrâânniirree iinnddiivviidduuaall iizzaattee

Sponsori: Emil Enache – Enache Morărit SRL; Vasile Marian – Marsemar SRL; Dr. Nelu Tătaru; Dr. Alexandrina Petrea; Adrian Dominte – Anta 95 SRL; Constantin Silimon – Aldelia SRL; Sofia Dancă – Sofia SRL; Ing. Cristian Şelaru – Belrom SRL; Neculai Baltag – Balnec SRL; Radu Ticu Macovei – notar public; Georgeta Hac – Orlando SRL; Ing. Ştefan Catargiu; Ec. Aurel Cordaş; Florin Guzumaş – Misaflor SRL

nnnrrr... 111555 ––– rrreeevvviiissstttăăă cccuuullltttuuurrraaalll şşştttiiiiiinnnţţţiiifffiiicccăăă fffooonnndddaaatttăăă::: nnnoooiiieeemmmbbbrrriiieee 222000000777

Colectivul de redacţie: Redactor:

Vicu Merlan Tehnoredactare:

Gabriel Folescu

Referenţi ştiinţifici: Prof. univ. dr. Gh. Buzatu (istorie), prof. dr. ing. Avram D. Tudose (viticultură), dr. Doina Grigoraş (psihologie), dr. ing. Paul Şuşnea (mecanică), dr. George Silvestrovici (medicină generală), lect. univ. dr. Gabi Voicu (comunicare şi ştiinţe politice), ec. Aurel Cordaş (economie), ing. Teo Pop (management), Cristian Marcu (grafică).

Colaboratorii acestui număr: Irina Veronica Andoroi, Mugurel Atudorei, Adrian Badea, Andrei Gabriel Barbu, George Bianu, Gh. Buzatu, Iulian - Marcel Ciubotaru, Costin Clit, Theodor Codreanu, Lina Codreanu, Aurel Cordaş, Lazăr Cristian, Dragoş Iulian Curelea, Martha Eşanu, Valentin Furtună, Gabriel Gheorghe, Bianca-Isabela Guzumaş, Alex Ionescu, Corneliu Lazăr, Paul Matei, Valeriu Neştian, Elena Olariu, Neculai Olariu, Ion N. Oprea, Vasile Pandelea, John Perkins, Ştefan Plugaru, Alexandra Popa, George Preda, Melania Radu, Dumitru Râpanu, Constantin Toma, Avram D. Tudosie, Valeriu Popovici Ursu, Mihai Vasilescu, Corneliu Văleanu, Oana Velicu.

Puteţi citi revista şi pe www.lohanul.lx.ro. Articolele sunt bine primite la adresa de e-mail: lohanul@gmail.com sau C.P. 51, Huşi, jud. Vaslui, 735100. Contact tel. 076.1997.505, 0745.894.379 (Vicu Merlan) – 076.104.70.80 (Gabriel Folescu).

Autorii articolelor sunt direct responsabili de conţinutul materialelor

–3–

Arheologie

Arheolog dr. Vicu Merlan A fi arheolog în România anilor........ 4 Şantierul arheologic Bazga - Cetăţuie, judeţul Iaşi........................................... 5

Istorie

Valeriu Popovici Ursu Adevărul istoric despre ungur............ 7

Iulian - Marcel Ciubotaru Un egumen moldovean din prima jumătate a secolului XV.....................15

Prof. Costin Clit O vidomostie ecleziastică din 1836 privi-toare la ţinutul istoric al Fălciului....18 O catagrafie ecleziastică din 1849 privitoare la ţinutul Fălciu ................20 Istoria Şcolii din satul Dolheşti de la înfiinţare până la 1946 ......................30

Prof. Ştefan Plugaru Împroprietărirea ţăranilor în comuna Stănileşti.............................................22 „Palma de frate” a jandarmului român în Basarabia interbelică ...................42

Prof. Dragoş Iulian Curelea Unele consideraţii privind activitatea generalului Al. Averescu în perioada decembrie 1916 iulie 1917 ...............35

Prof. dr. Vicu Merlan Portrete de eroi ai luptei anticomuniste – Ion Ilioi din Făgăraş .........................45 Simpozionul cultural: „D. Cantemir, 300 de ani de la urcarea pe tron” .......... 56

Prof. Valeriu Neştian Dilemele unei morţi năprasnice .......48

Enciclopedica

Prof. univ. dr. Gh. Buzatu Marea enciclopedie a României, pentru România tuturor românilor ..............51

Evenimente Prof. dr. Vicu Merlan

Simpozionul cultural: „D. Cantemir, 300 de ani de la urcarea pe tron” .......... 56

Prof. univ. dr. Gh. Buzatu Români iluştri: DimitrieCantemir ....57

Prof. Theodor Codreanu Umor la Huşi .................................... 60

Personalităţi

Prof. Lazăr Cristian Proza scurtă la Gogol. Tipologii .....61

Ion N. Oprea Doi vasluieni, scrieri de la 1840... ...65

Grafică satirică Cristian Marcu ........................ 68, 69, 70

Bibliofil

Prof. Lina Codreanu Theodor Codreanu. Bibliografie ......68 De la fereastra bibliofilului ..............72 „De prin lume adunate…” ...............76

Martha Eşanu Strâmba – uliţa evreiască din Bârlad, cunoscutul „şteitl“ de odinioară… ..74

Proză scurtă

Elena Olariu Muşcătura viperei .............................78

Poezie Adrian Păunescu

Războiul de la Huşi ...........................79 Dumitru Râpanu

Rondeluri ...........................................80 Corneliu Văleanu

Petale de gând ...................................80 Fantezie .............................................80 Te caut… ...........................................80 Smerit şi răsvrătit ..............................80 Extincţie .............................................81

Irina - Veronica Andoroi Deznădejde şi speranţă .....................81 Urare de Crăciun ..............................81 Întâlnire .............................................81

Corneliu Lazăr Joc de dragoste .................................81 Încercarea moarte n-are ..................81

Elena Olariu Gând sucit .........................................81

Prof. Constantin Partene Sfârşit de toamnă ..............................82

Neculai Olariu Sfaturi................................................ 82

Valentin Furtună Discurs ..............................................82 Descântec.......................................... 82

Oana Velicu Elan ...................................................82 Efectul de seră ...................................82 In vitro ...............................................82 Pânza de păianjen .............................82

Andrei - Gabriel Barbu Anotimpul Hristos .............................83

Carmen Angheluş Dar .....................................................83 Alt dar................................................ 83

Autobiografie Prof. Valeriu Neştian

Vocaţie şi un strop de „nebunie” .....83

Pedagogie

Prof. Curelea Dragoş Lucian Jocul de roluri, provocare psiho-pedagogică între dimensiunea novatoare şi tradiţie în educaţia elevilor de liceu 87

Prof. Vasile Pandelea Managementul timpului liber al elevului .........................................90

Economie

Ec. Aurel Cordaş Evoluţia gândirii economice ............ 91 După 20 de ani ................................. 97

Botanică

Prof. dr. Constantin Toma Preocupările botanice ale lui Emil Racoviţă ..........................................100

Oenologie

Prof. dr. ing. Avram D. Tudosie Vinurile unor personalităţi celebre 103

Tradiţii

Melania Radu Anul Nou Dacic – moment de invocare şi celebrare a supremaţiei luminii asupra întunericului ...................................104

Gabriel Gheorghe Originea cuvîntului Crăciun ..........106

Dezbateri John Perkins

Istoria secretă a imperiului American ........................................112

Alex Ionescu Epidemiile şi războaiele, metode criminale de control al populaţiei .115

George Preda Renumite institute de cercetare sunt instrumente docile pentru artizanii Noii Ordini Mondiale .............................117

Prof. Paul Matei Problema suprapopulării - o problemă artificială ........................................118

Medicină Bianca-Isabela Guzumaş

Flavona hispidulina dezvoltă efecte anticonvulsivante ............................120

Medicină naturistă Prof. George Bianu

Avantajele produselor naturale în raport cu medicamentele de sinteză ..........121

Mugurel Atudorei Starea de unitate benefică este cheia transformării lumii în care trăim ...122

Spiritualitate Adrian Badea

Părintele Arsenie Boca - un Serafim de Sarov al României ..........................125

Cuprins

–4–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

A fi arheolog în România anilor 2010

Arheolog dr. Vicu Merlan – Huşi

entru a scoate la zi vestigii arheologice importante, fără a reuşi să epuizezi într-un an suprafaţa afectată de lucrările sistematice sau preventive, trebuie ca arheolog să te înarmezi cu o răbdare de fier, să faci

faţă diverselor remarci răutăcioase ale localnicilor din apropierea sitului (care îţi pot distruge munca de o zi, imediat ce ai plecat la cazare), să obţii autorizaţie de la Ministerul Culturii din capitală, şi nu în ultimul rând să ai bani.

Arheologul este cel care aduce la zi vestigii de mii de ani, deduce viaţa şi activitatea spirituală a comunităţilor agrariene preistorice pe baza a ceea ce a descoperit, frământările şi incertitudinile, dorinţa şi obsesia de frumos a acestora, nostalgia desăvârşirii, regăsirea esenţei ancestrale a neamurilor ce s-au perindat prin aceste locuri etc.

Prin contactul direct cu obiectele descoperite empatizez cu lumea strămoşilor mei, cu trăirile lor, cu bucuria împlinirii unui ritual tainic ce străbate perdeaua temporală până la noi…

De cele mai multe ori sunt întrebat: ce câştigi din toată această muncă a ta? Le răspund: multă experienţă. Nu sunt mulţumiţi cu răspunsul meu, dar chiar le spun un adevăr: experienţa timpului, experienţa valorilor umanitare care s-au succedat de-a lungul mileniilor. E o experienţă a rezonanţelor, a universului regăsit …în timp. Suntem ceea ce suntem datorită progreselor timpurilor…pierdute, suntem suma unui timp comprimat în timpul prezent.

Arheologul se regăseşte pe sine, e ca şi cum te-ai privi în oglindă. Imaginea din oglindă e trecutul tău, artefactele sunt produsul morfogenetic al rasei umane care ajuns până la tine.

A fi arheolog astăzi e un mare …risc. Da. Pe lângă faptul că eşti considerat de cei mai mulţi nebunul care căută hârburi, eşti ironizat chiar şi de autorităţile locului, iar dacă ai colegi invidioşi te poţi alege, în urma unei reclamaţii anonime cu o percheziţie serioasă în casa ta sau a părinţilor tăi.

Spuneam că este foarte greu, mai ales ca arheolog într-un oraş de provincie undeva …la capătul ţării, aşa cum este Huşul. Sponsorii sunt rari şi nu întotdeauna receptivi la nebunia ta de a scoate la zi dovezile trecutului.

Poate nici osemintele protejate de unele spirite protectoare nu doresc a fi deranjate, dar încrâncenarea arheologului merge până la a depăşi obstacolele mistice ale nevăzutului. Sunt cazuri, când, grupuri de arheologi şi lucrători au murit subit, în urma descoperirii unui mormânt blestemat, aşa cum a fost cel a lui Tutankamon din Egipt. Personal am trecut prin câteva experienţe mai puţin obişnuite, însă îngerul meu păzitor s-a dovedit mai puternic decât acele spirite protectoare ale unei mormânt funerar, aşa cum s-a petrecut la Chersăcosul, judeţul Vaslui, prin decopertarea unui tumul sub care se afla un copil de acum peste 4000 de ani în urmă, având în inventar doar o ulcică din lut ars. Aducerea la zi a acestuia mi-a provocat imediat mari probleme de sănătate, aducându-mă la limita dintre viaţă şi moarte.

Prezenţa lor nu ţine de stoicismul nostru, însă au fost şi vor fi confirmate istoric prin numeroase dovezi. Puterea ritualului se întinde dincolo de lumea prezentului, el este o permanenţă a lumii invizibile, o confirmare a existenţei vieţii de după moarte, a sufletului în invizibilitatea materiei.

Ca cercetător, realizez săpături arheologice încă din 1996. Primii anii i-am făcut sub protectorat, pe şantierele de la Isaiia – Balta Popii, Răducăneni – MAT, Roşu – Fântâna CAP, iar din 2002 am devenit responsabil ştiinţific pe siturile de la Creţeşti – La Intersecţie, în 2003 pe cel de la Bazga – Cetăţuie, în 2004 pentru Dolheşti – La Ulm, în 2005 pentru Armăşeni – Muncel, în 2008 pentru Rotăria – Pe Runc.

An de an din 1996 până în 2010, a trebuit, chiar şi atunci când eram colaborator, să mă ocup de toată logistica: sponsorizări, lucrători, cazare, mijloace de transport, unelte de lucru, prelucrarea primară a materialului descoperit, sortarea pe categorii, descrierea materialului, desene, fotografii, profile, rapoarte de săpătură (după ce am devenit coordonator ştiinţific) etc.

Cea mai grea parte a acestui demers ştiinţific este cea legată de finanţare. În cei 15 ani de activitate arheologică din zona Huşilor, am efectuat 39 de campanii cu minim 2 săptămâni de participare efectivă pe sit, iar pentru aceasta au trebuit mijloace de întreţinere a forţei de muncă alcătuită din lucrători. De la statul roman nu am primit nici un leu, totul a fost procurat cu greutate de la firme sau persoane particulare care au sponsorizat fiecare săpătură în parte, chiar dacă piesele arheologice descoperite au mers în patrimoniul statului, la muzeul municipal din Huşi, Complexul Muzeal Moldova Iaşi şi Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi (Facultatea de Istorie).

Şi cum lucrurile nu erau prea roz a mai apărut o problemă în 1998: ciuperca Merulius Lacrymans. Aceasta a început să distrugă încet dar sigur o parte din lemnăria muzeului din Huşi, la care lucram ca muzeograf din 1995. Soluţia: reparaţie capitală. Efecte: disponi-bilizarea a trei lucrători din cei şase, printre care şi cel mai proaspăt venit, adică sub-semnatul.

Am ră-mas pe baricade să reprezint Mu-zeul Huşi, însă nici măcar cu bani de subzis-tenţă. M-am ori-entat spre învă-ţământ pentru a nu fi muritor de foame, continu-ându-mi munca de cercetător arheolog, fiind acreditat prin certificatul de specialist atestat de Ministerul Culturii, Culte-lor şi Patrimo-niului Naţional în anul 2009, semnat de mi-nistrul Theodor Paleologul.

Piesele descoperite an de an în fiecare

P

Vestigii străvechi Vas cucutenian descoperit in situl La Ulm – Dolheşti

Zeitate masculină

Arheologie

–5–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

sit în parte au fost inventariate şi date spre păstrare şi conservare muzeelor sus menţionate, având accesul în calitate de descoperitor, la studiul ştiinţific al acestora, ori de câte ori este necesară întocmirea unei lucrări ştiinţifice (cel puţin aşa stipulează protocolul de colaborare dintre cercetător şi instituţia deţinătoare a materialului arheologic).

Când sponsorii nu mai doreau să mă ajute din varii motive, atunci apelam la primarii comunelor pe teritoriul cărora efectuam săpăturile arheologice.

Am întâlnit şi primari dornici de a se face săpături pe locurile natale, din dorinţa de a-şi cunoaşte cât mai bine obârşia, sau pentru a pune mai mult în valoare comuna, ajutându-ne cu oameni la decopertat, cazare şi mijloace de transport. În acest sens voi enumera primarii Georgel Popa din comuna Moşna, judeţul Iaşi şi Gică Slabu din comuna Buneşti – Avereşti (până acum…). Domnul Georgel Popa a mobilizat chiar profesorii de la şcoala comunală, punându-le la dispoziţie microbuzul şcolar pentru a se deplasa cu elevii la situl de la Cetăţuie. L-am cunoscut când am primit invitaţia de a efectua săpături, şi cred că este printre puţini primari care ne a vizitat de câteva ori în timpul campaniei.

Şantierul arheologic Bazga

Anul 2010 se pare că a fost unul din cei mai săraci în ceea

ce priveşte finanţarea siturilor. Din această cauză am renunţat la situl de la Rotăria, unde şi solul pseudogleizat ne dădea multă bătaie de cap, fiind tare ca piatra. Totuşi, un rol covârşitor în realizarea proiectului de săpătură a celor 7 secţiuni prin deco-pertarea a peste 250 m2, l-au avut elevii de la SAM Dolheşti, judeţul Iaşi şi Şcoala Creţeşti, judeţul Vaslui, în cadrul opţio-nalului de Arheologie practică, unde am funcţionat ca profesor.

În concluzie, profesia de arheolog în România este una din cele mai încercate, fiind lăsat să te descurci pe cont propriu când este vorba de finanţarea cercetărilor privind istoria ţării tale. La acestea te mai izbeşti de rigiditatea unor somităţii din domeniu, de făţărniciile mărunte ale funcţionarilor de la centru, care, deţinând adeseori o brumă de bani pentru cultură, preferă s-o cheltuie cu festivismele ieftine aducătoare de imagine …partidului care i-a instalat pe acel fotoliu.

Ca un efort al demersului financiar depus voi enumera, în ordinea contribuţiei, următorii sponsori, cărora le mulţumesc pentru sprijin şi încredere: Dr. Romeo Dumitrescu – preşedintele fundaţiei Cucuteni pentru Mileniul III, un mecena al arheologiei româneşti de după 1990; Ing. Teodor Pop – RED Management Capital Bucureşti; Dan Filip – Bicomplex SRL Huşi; Floriana Enache – Enache Morărit SRL Huşi; Vasile Marian – Marsemar SRL Huşi; Albert Romila – Ceracons SA, Huşi; Ing. dr. Petru Baciu – SUA, Jr. Carmen Pivniceru – Olizia SRL.

Sprijin mi-a fost acordat şi de primarii: Georgel Popa din comuna Moşna, judeţul Iaşi; Neculai Botezatu – Primăria Răducăneni, judeţul Iaşi; Gică Slabu – Primăria Buneşti – Avereşti, judeţul Vaslui; Gheorghe Gurzun – Primăria Ciorteşti, judeţul Iaşi, Gelu Gălăţanu – Primăria Creţeşti, judeţul Vaslui şi Gelu Iacob – Primăria Dolheşti, judeţul Iaşi.

Şantierul arheologic Bazga - Cetăţuie, judeţul Iaşi.

Campania iunie 2010 Arheolog dr. Vicu Merlan – Huşi Săpăturile de la Bazga, comuna Răducăneni, au fost

începute în anul 2003, punctul fiind semnalizat de învăţătorul N. Tomulescu, fiind cercetat şi menţionat apoi în 1984 în Repertoriul Arheologic al Judeţului Iaşi de către cercetătorul ieşean Vasile Chirica.

itul a fost afectat cam 1/2 de către alunecările de teren, mai ales în anii 80, reuşind în cei 8 ani de investigaţii arheologice să scoatem la iveală un bogat

material ceramic, unelte şi arme din silex, aramă şi fier, numeroase locuinţe din eneolitic până în perioada dacilor liberi, vetre de foc, un complex sacru circular din pietre din vremea geţilor. De asemenea s-a secţionat transversal cele două valuri de apărare din partea de vest (valul mare) şi cel din est (valul mic), ceea ce ne-a permis să tragem câteva concluzii privind strategia de apărare a dacilor, precum şi tehnica de execuţie a acestora folosind mediul natural favorabil.

În cadrul campaniei din anul 2010 au fost realizate următoarele: s-a trasat o nouă secţiune S10, a fost săpată caseta A în partea de NV a secţiunii S3/2004 pentru salvarea unui cuptor cucutenian şi o altă casetă B, în partea de SE a secţiunii S10, între m1-m4.

Descriere Secţiune S10 a fost săpată pe direcţia NE-SV, paralelă cu

S1/2003,având următoarele dimensiuni: L = 15 m, l = 2 m. Încă de la m1-m3 s-au descoperit bucăţi de zgură cu fier de

la un atelier de fierărie getic (La Tene), identificat şi în S1/2003. Alături de acestea s-au mai găsit şi câteva fragmente metalice, puternic oxidate.

La m8/-0,50 m a fost intersectată o groapă getică (G23) de sec. IV î.H., având în inventar următoarele: oase de animale, chirpici răzleţi, cărbuni, pietre înroşite.

La nivelul cucutenian, la peste 1 m adâncime, în partea de NV a secţiunii S10 a fost identificată o vatră de foc, bine păstrată, cu o formă aproximativ circulară şi gardină în forma de potcoavă, având deschiderea spre est. Vatra a fost reperată la -1,05 m în m13. Gardina dinspre nord este mai groasă, prăbuşindu-se spre zona central-nordica a vetrei. În centrul vetrei s-au găsit numeroşi cărbuni, cenuşă şi chiar oase mici calcinate, iar în partea de est (la gura vetrei) câteva fragmente de ceramică cucuteniană. Împrejmuirea cu gardină îi conferă o formă generală cvasidreptunghiulară, îngustându-se uşor spre partea de est. Deschiderea spre est este de circa 50 cm, lungimea (interiorul vetrei) = 1,2 m, lăţimea (max) = 0,8 m. La exterior L = 1,6 m; l = 1 m. Grosimea gardinei variază: spre nord - vest, vest la 12 - 13 cm, spre sud şi nord - est la 6 – 8 cm. Adâncimea maximă până la care au fost descoperite resturi de vatra ajunge la -1,25 m. Fundul vetrei este prevăzut cu chirpici poligonali tipici, cu grosimi cuprinse între 1-2 cm, fiind de culoare cenuşie.

În nivelul cucutenian au fost identificate şi câteva pietre înroşite la m3, m4, m8 şi m9 de mărimi relativ mari, din gresie friabilă şi una din calcar oolitic.

În nivelul getic a fost descoperită o podoabă la m8/-0,50m (cercel). Cercelul poartă urme de patină verzuie, fiind alcătuit din două piese: suportul dintr-o sârmă de cupru, prevăzut la

S

Arheologie

–6–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

unul din capete cu o gaură (prinsoare) şi corpul propriu-zis în formă de semiluna, bombat la exterior (zona mediană), cu o carenă groasă la exterior. Văzut din profil, corpul cercelului se aseamănă cu o barcă arcuită. Starea de conservare este buna spre mediocră, fiind uşor corodat spre urechiuşa de prindere, iar pe celelalte parţi componente prezintă un strat subţire de patină verde. La prima vedere corpul cercelului pare a fi din cupru, fiindu-i aplicată o peliculă de argint la suprafaţă. Deşi descoperită în nivelul getic de sec V-IV î.H., nu excludem să aibă o vechime mai mare din Hallstatt sau chiar epoca bronzului.

Cercelul are o greutate de circa 1,5 g cu următoarele dimensiuni:

L = 3,5 cm; l = 1,8 cm; Ø(centru) = 3,5 cm; Ø(sârmă) = 1,5 mm.

Până la această dată, cercelul descoperit este inedit ca formă în situl de la Bazga, dar în campania din anul 2008/Ş7/m86 a mai fost descoperită o piesă dintr-o singură bucată cu dimensiuni mult mai mici.

Unelte din metal fragment de vârf de lance (mg/-0,50 m), rupt din treimea

superioară şi desprins în două. Lateral şi la partea activă (vârf)

este uşor subţiată ("retuşată") pentru a facilita pătrunderea în corpul străpuns. Are culoare neagră şi este confecţionat dintr-un metal inoxidant (probabil plumb în aliaj cu alte metale), fiind greu şi având un luciu metalic. Pe partea dorsală prezintă o uşoară carenă, asemănător pieselor din silex. Lateral se prezintă cu o lamă perfect ascuţită.

Dimensiuni: L = 3,6 cm, l = 1,8 cm. – cui cu „floare” lată (plată) din fier, puţin oxidat, desco-

perit la m4/-0,70 m, în nivelul hallstattian. „Floarea” cuiului are cam 1/2 din lungimea totală, fiind puternic ruginită în zona mediană a axului vertical. L = 2,8 cm; l (floare) = 1,6 cm.

– obiect din fier, oxidat, răsucit la partea superioară asemănător unui „clenci” de prindere, de tip agrafă (m5/-0,7 m). Este oxidat la suprafaţă, fiind puternic afectat de rugină mai ales în zona de prindere. L = 12,5 cm; l = 0,4-0,6 cm; L(arcuire) = 0,8 cm.

– dorn din fier descoperit în nivelul Halstatt la -0,90 m/m12, cu o starea de conservare bună şi urme de oxidare, dar cu partea activă tocită. În secţiune apare de formă dreptunghiulară, iar marginile sunt drepte. Dornul se subţiază uşor dinspre muchie (cap) spre vârf.

L = 6,5 cm; l = 1 cm; L (vârf) = 0,5 cm; l(cap) = 1 cm. Unelte din lut, piatra şi silex – fusaiolă bitronconică din lut ars, de bună calitate, de culoare

cenuşie, cu Ø (max)=3 cm; Ø (perforaţie) = 0,8 cm; h = 3 cm.

– fusaiolă tubulară, din lut ars, de culoare cărămiziu-cenuşie, de calitate bună spre foarte bună. Gaura de perforaţie are Ø = 0,6 cm; Ø (max) = 3,5 cm; h = 1,8 cm.

– fusaiolă bitronconică de culoare galben-cenuşie şi de calitate bună, descoperită la m10/-0,75 m. Gaura de prindere (perforaţia) are Ø = 1,3 cm; iar Ø zonei mediane (maxim) = 3 cm.

– dăltiţa dreptunghiulară de tip herminetă, confecţionată din menilit de culoare maronie. Are tăişul convex, cu o latură dreaptă şi una uşor bombată, fiind fin şlefuită. Muchia prezintă urme de fasonare, iar tăişul este ascuţit cu câteva ştirbituri laterale. L = 3,5 cm; l = 2,5 cm.

– gratoar din silex de Prut, preparat pe o aşchie, cu partea activă convexă şi cu retuşe pronunţate lateral, fiind de formă aproximativ triunghiular. A fost descoperit la m9/-0,60 m, având următoarele dimensiuni: L = 3,5 cm; l = 1,8 cm.

– râşniţă cvasipătrată din gresie silicioasa de duritate medie, descoperită la m11/-1 m, la circa 1,5 m nord-est de vatra de foc, cu o uşoară albiere în partea centrala. L = 42 cm; l = 38 cm; gr.= 6,5 cm.

– nicovala din gresie slabă descoperită la m6/-0,80 m, de formă cvasipatrată cu laturile 25x2 cm.

Caseta A/Ş3/2004

În partea de NV a secţiunii Ş3 realizată în anul 2004, a fost depistat în secţiunea malului abrupt (primăvara anului 2010), în urma prăbuşirilor gravitaţionale de versant, resturile unui cuptor de ars ceramică cucutenian. Pentru salvarea acestuia s-a realizat o caseta A cu următoarele dimensiuni: L = 3 m; l = 2,5 m. Prin decopertarea nivelului superior cucutenian, au fost identificate fragmentele bolţii centrale a cuptorului prabuşite, iar sub acestea, resturi de la placa de separaţie a camerelor de coacere a ceramicii. Placa avea numeroase perforaţii la nivelul inferior, ce aveau ca scop distribuţia controlată a temperaturii de ardere a vaselor ceramice. Astfel de cuptoare cucuteniane au fost descoperite şi într-un alt sit eneolitic de la peste 10 km, în punctual Dolheşti – La Ulm.

În caseta B, materialul arheologic este răzleţ, găsindu-se doar o singură concentrare la m2 /-0, 60 m, ce s-a constituit într-un mic complex ceramic cucutenian, fără urme de pictură.

Pe ansamblu, Campania din anul 2010 din acest sit, deşi restrânsă din motive financiare, a avut ca surpriză descoperirea celei mai bine conservate vetre de foc cucuteniene, din câte s-au descoperit până acum, permiţându-ne să putem concluziona numeroase informaţii de ordin tehnologic privind instalaţiile de foc preistorice.

Secţiune S10 – vedere generală Vatră de foc cucuteniană

Arheologie

–7–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Adevărul istoric despre unguri

Valeriu Popovici Ursu – Paris Continuare din Lohanul nr. 5(14), octombrie 2010

Românii ar trebui astăzi să se întemeieze în patriotism şi curaj şi să câştige statornicie în caracter. Aceste rezultate, cred că s-ar dobândi când ei ar avea o bună istorie naţională şi când aceasta ar fi îndestul răspândită.

Nicolae Bălcescu, 1845

upă apariţia articolului „Adevărul istoric despre unguri” în două editoriale ale revistei săptămânale „Naţiunea” nr. 457 şi nr. 458 din luna mai 2008,

am găsit cu cale să scriem, în continuarea primelor articole apărute, o completare pe care am găsit-o necesară, mai ales în urma difuzării în librării a două cărţi, pe care vă sfătuiesc să vi le procuraţi: este vorba de cartea regretatului preot Dumitru Bălaşa „Marele atentat al apusului papal împotriva independenţei daco-românilor”, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2007 şi cartea domnului Radu Theodoru „Urmaşii lui Attila” în Editura Lucman, Bucureşti, 2008, reeditată după cea apărută în Editura Miracol, 1999.

Îmi cer iertare domnului Radu Theodoru, pentru titlul cărţii „Urmaşii lui Attila”, care este un titlu simbolic, aceşti urmaşi ai lui Attila sunt, din păcate, românii panonieni şi apoi transilvăneni maghiarizaţi, manipulaţi de papalitate şi uneltele lor de acţiune, regii unguri, în vederea extinderea catolicismului spre estul Europei şi acaparării bogăţiilor autohtonilor acestor locuri. În articolul enunţat, în primul aliniat am arătat, după cum însuşi duşmanul poporului român Rœsler în a sa „Romänische Studien” scrie, despre exterminarea ungurilor în anul 955 la Lechfeld de către Otto I împăratul germanilor şi, modul cum s-a creat regatul maghiar, din convertirea autohtonilor români panonieni ortodocşi la catolicism, sub ameninţarea exterminării (contrar afirmaţiilor din cărţile de istorie, cum că ungurii ar fi fost creştinaţi).

Despre conducătorul ultimei expediţii a ungurilor în occident, din anul 955, după nume Bulcsu (Bulesu), român, cronicarul bizantin G. Cedrenus, compilând cronicile existente ale lui Skylitzes, Syncellus şi Theophanes, scrie următoarele despre el: „Iar turcii (ungurii n. trad.) n-au încetat de a face incursiuni în teritoriul roman (este vorba de al germanilor din occident n.n.). În acest timp principele lor Bolosudes (nume grecizat a lui Bulcsu sau Bulesu n.n) înainte de a veni la Constantinopol, s-a prefăcut că voieşte să îmbrăţişeze credinţa creştină şi să se boteze. De aceea a fost bine primit de împăratul Constantin şi după ce a fost împodobit cu demnitatea de patriciu (titlu nobiliar ce-i conferea şi multe daruri în bani şi obiecte de cult, n.n.) s-a întors acasă încărcat cu multe daruri. Nu mult după aceea, Gylas (Iuliu în română n.n.), şi el principe al turcilor (ungurilor n. trad.) s-a dus de asemenea tot la Constantinopol pentru acelaşi lucru. După ce s-a botezat şi după ce a fost la fel tratat, ca şi cel de mai înainte, a luat cu sine pe călugărul Jeroteiu, vestit pentru cucernicia sa. Pe acesta patriarhul Theophilactus l-a hirotonisit ca episcop al Turciei (al Ungariei n. trad.). Jeroteiu venind în Turcia (Ungaria n. trad.) a convertit pe mulţi de la rătăcirea barbară la religia creştină. Gylas (adică Iuliu n.n.) a rămas în credinţa sa pentru întotdeauna şi el n-a mai atacat pe creştini. Bolosudes (Bulcsu n.n.) însă, călcând învoiala ce făcuse cu Dumnezeu, a atacat cu

tot poporul său pe romani (germani n.n.). Dar tot el, ridicându-se împotriva francilor, a fost prins şi crucificat. (Din cartea lui G. Popa–Lisseanu „Dacia în autorii clasici”, Editura Vestala, Bucureşti, 2007, pg. 342, 343).

Ce trebuie să reţinem din această cronică, o compilaţie scrisă după două secole de la săvârşirea evenimente-lor, aproximativ mijlocul secolului al X-lea. Cu toate că în cronică se vorbeşte de turci şi nu de unguri, cronicarii vremii i-au asemuit după înfăţişare cu grupul uralo-altaic al turcilor care forţau la acea vreme graniţele Imperiul Bizantin.

Încă de pe atunci începuse campania papalităţii de maghiarizarea numelor (prenumelor de fapt la acea vreme) din Iuliu în Gylas (Gyula), care căpătând titlu nobiliar la Constantinopol va deveni voievod al Transilvaniei cum veţi descoperi în cele ce vor urma.

Faptul că însuşi patriarhul Constantinopolului trimite un episcop în Panonia şi Transilvania însemna că deja existau aşezămite creştine, preoţi ortodocşi în regiune, confirmând cea ce şi alte cronici ale vremii atestau acest adevăr.

În cele ce urmează am dori să punem la punct cifrele năvălitorilor unguri, cifre pe care le afişează istoricii maghiari şi istoricul I. Bulei în cartea sa „Scurtă istorie a românilor”, Editura Meronia, Bucureşti, 1996. În această carte, autorul citează pe Fügedi E., istoric maghiar, care apreciază la 400.000 – 500.000 numărul invadatorilor! Dacă ar fi fost atâţia, ar fi putut la acea vreme cuceri întreaga Europă! I. Bulei acceptă numărul lor la 100.000 – 150.000, după cifrele avansate de istoricii L. Musset, M. Reinhart, I. A. Pop. Dacă I. Bulei acceptă această cifră, de ce, în scurta sa istorie, a noastră, a românilor, nu dă şi numărul autohtonilor români din Panonia şi Transilvania! După părerea noastră, numărul năvălitorilor unguri a fost mult mai redus. Sunt semnificative aprecierile istoricului român Vasile Maniu care în cartea sa „Românii în literatura străină. Studii istorico-critice şi etimologice”, Bucureşti, 1883, p. 37, (v. şi A. Deac, „Istoria adevărului istoric”, volumul II, p. 284) scria, demascând nefastele metode de falsificare a documentelor, a cronicilor vremii de către potentaţii politici bizantini şi unguri: „Cronicarii unguri n-au rămas mai prejos (decât cei bizantini) în falsificarea, (aş adăoga în special al numărului componenţei triburilor năvălitoare n.n.), desfiinţarea numelor gentilice, topice, a urmat şi urmează la dânşii pe o scară întinsă, cu o energie febrilă, în scop de maghiarizare, care a devenit pentru Arpadieni un principiu de stat”. Semnificativă în această privinţă, este recunoaşterea de către notarul regal al Ungariei, Bonfiniu (numai nume maghiar nu avea n.n.), care nu se sfiia să declare că «totul este viciat şi denaturat până la inepţie în Analele Ungariei»”. Şi istoricul român, pe baza faptelor concrete, a găsit acest procedeu nedemn şi la alţi istorici străini, dezvăluindu-l fără cruţare: „Deprinderea cronicarilor vechi bizantini, slavi, germani, şi, în cele din urmă, maghiari de a desfigura prin uz frecvent numiri de familie şi localităţi până la necunoscut, întunecând faptele istorice şi confundând geneza şi a limbilor şi a popoarelor prin sistemul analogiilor”. V. Maniu conchidea că „Vătămătoarea îndatinare mai la toţi cronicarii vechimii de a transmite ţărilor şi popoarelor mici numele etnografic şi topic al ţărilor şi popoarelor din vecinătate, confundând unele cu altele”, adăugând cu regrete şi tristeţe că „Noi românii am plătit scump păcatul acesta al străinilor”. Tot în cartea sa, V. Maniu la p. 37 remarca: „Reiese adevărul istoric prezentat ca «o enigmă» învederând că acei Cumani, Ausoni, Uzi, Pacinati (Pecenegi n.n.), Catani de ale căror renume şi fapte sunt pline analele bizantine, slavone şi maghiare din secolele X-XIII, ca şi cronicile din secolele IV-VII-IX, au fost românii”. Ca o dovadă de netăgăduit a acestor aprecieri, în această privinţă, este şi constatarea istoricului ungar I. Keményi, care cercetând, deosebit de atent, numele de „etnii”, reflectate în documentele şi vechile cronici ungureşti, ajunge şi el la concluzia realistă, potrivit căreia: „Ungurii numeau pe români şi huni şi cumani”, motivând acest lucru „pentru că diplomaţia nu se ocupa decât de stăpâniri politice, iar nu de naţionalitate, care intrau de-a

D

Istorie

–8–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

dreptul în naţiunea stăpânitoare”. Să nu vă miraţi dacă, citind cărţile de istorie româneşti, cât şi manualele şcolare, DEX-ul, veţi întâlni scris la cele două popoare, cumani şi pecenegi că sunt de etnie turcă, când ele sunt de fapt, de aceeaşi etnie cu românii, al marelui popor daco-getic (aşa cum ne-au numit cronicarii străini) din întregul spaţiu stăpânit de Burebista.

Reluând estimarea numărului de unguri care au invadat Panonia trebuie să ţinem seama că, înainte de invazia lor în Panonia, ungurii s-au luptat cu bulgarii în anul 895 pentru a se răzbuna în urma masacrării familiei lor, femei, copii, bătrâni, lăsaţi la Atelcuz (bărbaţii fiind plecaţi într-un raid de jaf, p.161 din cartea lui Rœsler) de către bulgari şi pecenegi. Rœsler, care ne relatează acest eveniment, afirmă că în această luptă au învins bulgarii, dar că ar fi pierdut în luptă 20.000 de călăreţi. Cum erau din aceeaşi rasă, şi-aveau acelaşi sistem de luptă, pierderea de luptători unguri ar fi fost egală. De sigur că cifrele sunt exagerate dar nu-i mai puţin adevărat că numărul ungurilor s-ar fi diminuat simţitor şi că cifra estimată de noi, la invazia lor în Panonia ar fi fost între 10.000 şi 15.000. (Menţionăm faptul că P. L. Tonciulescu i-a estimat doar la numai 3 - 5 mii!

Admiţând aceste cifre, în cele 45 de raiduri în occident şi în teritoriile supuse Bizanţului, numărul lor a fost cel puţin di-minuat la jumătate la fiecare raid. Cum credeţi că au putut con-tinua ungurii raidurile de jaf, dacă nu şi-ar fi reîmprospătat rândurile cu aventurieri români panonieni? Deja în anul 913, Rœsler, în cartea sa amintită mai înainte, la p.173, aminteşte că după bătălia de la râul Inn, n-au mai rămas în viaţă decât 30 de luptători unguri! (s.n.) Şi apoi, de unde puteau ungurii să-şi reînnoiască caii pierduţi în lupte, de unde hrana lor, refacerea armamentului şi toate cele necesare vieţii dacă românii sedentari, agricultori în mare parte, nu le-ar fi asigurat hrana, îmbrăcămintea şi harnaşamentele pentru caii cu care invadau occidentul? După contactul cu românii şi cu germanii este mai mult ca sigur că se mai civilizaseră puţin. Dacă după anul 913 nu mai rămăseseră decât 30 de luptători, iniţiativa următoarelor raiduri în oc-cident nu puteau să o ia decât româ-nii panonieni, după cum a fost con-sfinţită şi în cronici, la ultima incur-siune din anul 955, când ultimii un-guri au fost exterminaţi, iar condu-cătorul lor, românul Bulcsu (Bulesu, botezat ortodox la Ţarigrad n.n.) prins şi crucificat.

Un alt episod în care se arată cruzimea metodelor de convertire la catolicism, cu tăişul săbiei în caz de ne acceptare, este descris în „Cronica pictată de la Viena”, cap. XXXVII scris în latină în traducerea lui Popa-Lisseanu, episod publicat de domnul Gabriel Gheorghe în „Studii de cultură şi civilizaţie românească”, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001, pg. 109 şi 110, pe care-l redăm în continuare: XXXVII. Lupta regelui Ştefan cel Sfânt împotriva lui Gyula ducele Transilvaniei. În urmă, fericitul Ştefan, după ce a primit din grija lui Dumnezeu coroana majestăţii regale, a purtat un frumos şi folositor război împotriva unchiului său cu numele Gyula care, pe acea vreme, avea domnia peste întregul regat al Transilvaniei. Deci, în anul Domnului 1002, fericitul rege Ştefan a prins pe ducele Gyula împreună cu soţia şi cei doi fii ai

1 Kereszteny Magyaroszag - Ungaria creştină;

http://www.keresztenymagyarorszag.hu/unnepek/Szent+Istv%E1n+kir%E1ly+%Fcnnepe [G.F.]

săi şi i-a trimis în Ungaria. Aceasta însă pentru aceea a făcut-o, fiindcă, deşi i s-a atras de foarte deseori luarea aminte de fericitul rege Ştefan, el totuşi nu s-a întors la legea creştină şi n-a încetat de a ataca pe Unguri. Şi întregul lui regat, foarte mare şi foarte bogat, l-a unit cu monarhia Ungariei. Regatul acela însă al său se numeşte pe ungureşte Erdeleelw, care este udat de foarte multe râuri, din nisipul cărora se culege aur şi aurul din această ţară este foarte bun. Şi în continuare domnul Gheorghe ne dezvăluie: Gyula = Iuliu (nume de bărbat) şi Gyula Fehérvar = Alba Iulia, de unde rezultă că, la începutul sec. XI, voievodul Transilvaniei era un român cu numele Iuliu. Dacă ar fi fost ungur nu ar fi de crezut să-i fi atacat pe unguri. Şi nu este de mirare că era rudă cu Bela = Voicu (v. „Cronica pictată”, p. 146) duce („Cronica pictată”, XXXVI) în Panonia, care trecând la catolicism, şi-a schimbat numele în Ştefan, nu Istvan (!). Până la convertirea lui Ştefan cum scrie Petru Maior, dar şi alţii, ştim că s-a deplasat la Bizanţ unde s-a botezat, după cum scrie Gheorghe Cedrenu, istoric bizantin, în Compendiul istoriilor (ap. P. Maior, Istoria bisericii român-lor, volumul I, p. 91). Mai mult, Gyula a adus cu sine în Ardeal pe călugărul Ieroteiu care a convertit pe mulţi ardeleni la creştinism, cum arată Cedrenu şi Zonaras.

De aice, se întreabă P. Maior, ibid, p. 93: oare acei de Ierotheiu întorşi la credinţa creştinească fost-au români au secui, că încă atunci numai aceste neamuri era în Ardeal. (O precizare se impune, după unii cronicari, secuii au fost sciţi, de acelaşi neam cu românii, antrenaţi, din nordul Mării Negre unde locuiau, de către tătari în sec. XIII, probabil ca translatori, când au năvălit în centrul Europei, sau după alţi autori, români transilvăneni hotarnici din Munţii Apuseni n.n.) Iar, mai sus: partea cea mai mare a locuitorilor din Ardeal au fost români, şi limba cea mai de obşte, precum până astăzi, au fost cea românească (ib). De ce preferau principii ardeleni să se boteze la Bizanţ ne-o spune Petru Maior (op. cit., p. 92): …iar lor mai cu norocire le era a se boteza în Ţarigrad (Constantinopol n.n.) pentru că se făcea patrichii (patricieni ai imperiului n. G.G.) şi se înturna încărcaţi de bani şi de

altă avere… Care nădeajde, după cum cetirăm din Cedrenu, tocma nu l-a înşelat cu Giula pre Constantin Porfirogenetul (subl. G.G.) (împăratul Bizanţului n.n.).

Din textele de mai sus rezultă că la începutul sec. XI voievodul Ardealului era un român aparţinător de Biserica din Bizanţ, în care fusese botezat şi ducele Voicu (Bela) până la trecerea la catolicism.

Deci, Gyula era creştin, dar de rit bizantin, astfel că imputaţia care i-o face nepotul lui Ştefan I că nu s-ar fi întors la legea creştină are numai sensul că a refuzat să treacă la catolicism.

Un alt caz similar, relatat tot în „Cronica pictată”, (p. 147, note):

Nobilii din Samogy şi din Zalas, nevoind cu nici-un preţ să părăsească ritul părinţilor lor, nici să primească religia catolică s-au revoltat în contra lui Ştefan I.

În urma sfaturilor duhovnicului său, prea fericitul Martin (care nu era altul decât nunţiul papal, care dirija întreaga activitate a regelui ungur n.n.), Ştefan şi-a strâns armata (care era formată la acea vreme în majoritate de mercenari germani

Ştefan cel Sfânt al Ungariei (978-1038)1

Istorie

–9–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

trimişi de papalitate şi de băştinaşi, puţin la număr convertiţi la catolicism n.n.) l-a numit generalissim pe întreaga armată pe străinul Velcellinus, s-au bătut…iar ducele Cupan (nume românesc n. G.G.) a fost ucis. Fericitul Ştefan a pus să-l taie în patru bucăţi pe Cupan şi le-a expus la poarta Strigoniului, la cea a Vespremului, la cea a Jaurnului, iar în Ardeal (de unde era ducele Cupan) corpul său ciopârţit a fost expus la Alba Iulia.

Ca urmare, Ştefan a hotărât ca întreg poporul ce se găsea în provincia ducelui Cupan să dea pe vecie şi de drept pentru mânăstirea sfântului Martin (numele duhovnicului său) din Panonia a zecea parte din copii(!) – una din formele de catolicizare şi maghiarizare forţată – din fructe şi din vite.

În urma luptelor pe care le-a dus în Ardeal, Ştefan cel Sfânt a luat o cantitate nepreţuită de tezaure şi mai ales aur, giuvaiere şi pietre nestemate (p. 147-148).

De aceea, sfântul rege Ştefan, îmbogăţindu-se foarte mult cu aceste diferite tezaure…(pag 148-149), QED (cea ce demonstrează n.n.), nu convertirea la creştinism era obiectivul principal, ci îmbogăţirea, acumularea de averi.

Epilog. Spre neşansa lui Ştefan I şi a altor sfinţi cu referinţe nevalabile la dosar, cu câteva decenii în urmă, Papa Paul al VI-lea (papă între 1963-1978 n.n.), făcând o revizuire a sfinţilor catolici, a radiat o serie întreagă, declarându-i uzurpatori de titluri sau impostori, impuşi de tradiţie şi interese. Printre cei cărora li s-a retras brevetul de sfinţenie … se află şi Sfântul Ştefan, rege al Ungariei!… (căruia, din manualele actuale, tot nu i s-a şters titlul de sfânt, n.n.).

1Elektronikus Könyvtárban (Biblioteca electronică);

http://konyv-e.hu/pdf/Chronica_Picta.pdf [G.F.] 2 http://www.dacia.org/codex/original/original.html [G.F.]

Învăţămintele pe care trebuie să le tragem din cronicile expuse mai sus sunt următoarele.

La începutul secolului al XI-lea papalitatea, prin convertirea la catolicism a unuia din principii panonieni, român de neam, Voicu, devenit prin voinţa papalităţii Sfântul Ştefan I, rege apostolic al Ungariei, o ţară care nu exista la acea vreme, toate întinderile de pământ din Panonia acelor vremuri erau deţinute de prinţi români, vlahi cum îi numeau bizantinii, cum rezultă şi din alte cronici şi în special după „Codexul Rahonczi” descifrat de curând.

Afirmaţia din „Cronica pictată de la Viena” că: „Ştefan … prinzând pe ducele Transilvaniei Iuliu, şi-a familiei sale îl trimite în Ungaria?… şi întregul lui regat, foarte mare şi foarte bogat, l-a unit cu monarhia Ungariei”, este falsă. De aici decurg toate erorile introduse în cărţile de istorie maghiare, Larousse, Enciclopedii din tot occidentul şi din păcate şi a majorităţii cărţilor de istorie scrise de români, printre care I. Bulei şi mulţi alţii. Tot ce s-a afirmat în această cronică n-a fost decât un raid de represiune şi de jaf, după care, cu tezaurele furate s-au întors de unde au plecat, la acea vreme, Ungaria ca ţară cu un teritoriu delimitat nu exista la acea vreme. După cum am arătat în primul articol, cu acelaşi titlu, ungurii n-au fost semnalaţi în Ardeal înainte de secolul XV, mărturii, viitorul papă Pius II (1405-1461), care în „Călători străini I”, p. 317 scria: „În vremea noastră e locuită (este vorba de Transilvania n.n.) de saşi (Teutones), secui şi români” (şi asta înainte de 1458) şi deasemeni, chiar din alte cronici ungureşti, la trecerea tătarilor prin Transilvania în 1241, n-au întâlnit decât rezistenţa voievodului Posea la Braşov, şi aminteşte de jafurile şi uciderea creştinilor din diverse localităţi, fără a aminti de picior de ungur!

Din „Codexul Rohonczi”, la p. 107, A. Deac în cartea „Istoria adevărului istoric”, volumul II, ne relatează:

„Astfel se precizează că, în expansiunea lor către răsărit, armata regalităţii ungare a reuşit să treacă Tisa şi să cucerească Aradul, după 54 de lupte cu vlahii, deabia în timpul lui Ştefan al III-lea, în anul 1166. Cu această ocazie, graniţa dintre unguri şi vlahi s-a mutat la Ineu, în apropierea Aradului. Pentru recucerirea Aradului şi apărarea Streiului, vlahii s-au aliat cu bizantinii, ducând lupte îndârjite în anul 1166 şi cei următori. Mai târziu, regele Emeric (1196-1204) al Ungariei este înfrânt – împreună cu armata sa, în timp ce încerca să pătrundă prin porţile Meseşului în Podişul Transilvaniei – de către moţii şi maramureşenii vlah…

Şi mai departe, A. Deac la p. 109 continuă: „În primul rând, rezultă cu claritate că Ţara Românească

era una, de la Marea Neagră, până la Rarăul nordic moldovenesc şi dincolo de Carpaţi, până la Maramureş şi la râul Tisa (s.n.). Fireşte, după cum reiese din textul

Chronica Picta (Pictum) – Cronica pictată de la Viena1

Codex Rahonczi2

Istorie

–10–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

documentului, în cadrul acestei Ţări unitare, fiinţau o seamă de organizaţii politice locale, subordonate domnitorului, care îşi avea reşedinţa în Muntenia, demonstrând prin aceasta că de aici, din Ţara Românească a Munteniei, domnitorul român chemă la luptă, la organizarea rezistenţei faţă de cotropitorii Regatului ungar, care din nefericire, după cum se consemnează în discursul amintit, ocupaseră teritoriile strămoşeşti de la Tisa, chiar şi localitatea Arad.”

Din cele de mai sus, rezultă clar, că Transilvania n-a fost ataşată regatului ungur cum afirma „Cronica pictată de la Viena” şi că în secolul XIII Transilvania era ocupată numai de români ardeleni, conduşi de principi ardeleni, ajutaţi în caz de izbelişte de fraţii lor munteni.

Un alt act, poate cel mai odios dintre toate, comis de papalitate, înscris se pare tot în „Cronica de la Viena”, este cel comandat şi dirijat de Papa Leon IX cel Sfânt în ultimul an al vieţii, anul 1054, anul scindării bisericii creştine de apus şi cea de răsărit.

Informat că încă românii panonieni nu vor să accepte convertirea la catolicism, papa Leon IX delegă pe nunţiul papal de pe lângă regele ungurilor de a convoca o întrunire cu toţi principii, în care să negocieze convertirea lor la catolicism. Ce ar fi însemnat aceasta? Cum am văzut mai înainte, la Constantinopol prinţii primeau pe lângă titlul de nobleţe şi daruri îmbelşugate. Dar papalitatea nu voia să-i încarce de daruri, voia doar să le ia averile şi bogăţiile lor acumulate, după cum se va vedea mai departe.

În acest sens, papa a dat ordinul nunţiului papal să convoace pe principii români panonieni ortodocşi, într-un loc precis şi să negocieze convertirea. Astfel, la ordinul lui Leon IX, nunţiul papal a angajat nişte mercenari străini, germani probabil, bine plătiţi, ca să nu se zică că şi-au mânjit braţele cu sânge creştin, pentru a-i extermina pe toţi principii ortodocşi români. Aceşti principi prezentându-se la întâlnirea fixată s-au trezit dintr-odată înconjuraţi de aceşti mercenari şi ucişi fără milă. Nu se ştie dacă a scăpat unul în viaţă, dar probabil că, ducându-se vestea de ce s-a întâmplat, cei care n-au venit la întrunire, unii dintre ei s-au convertit mai apoi, alţii s-au unit ducând lupta contra intruşilor perfizi în continuare, iar alţii au fugit la fraţii lor ardeleni.

Averile imobiliare ale prinţilor au fost atribuite noilor convertiţi iar tezaurele şi terenurile şi le-a însuşit regele şi papalitatea. Prin astfel de metode regii unguri şi-au creat averi şi s-au apropiat teritorial de Transilvania.

Nu suntem la curent dacă Papa Paul al VI-lea i-a retras titlul de sfânt şi lui Leon IX, iar dacă n-a făcut-o, actualul papă mai are timpul s-o facă.

Nu ştim ce s-a întâmplat cu trupurile pricipilor ucişi, probabil că au fost lăsaţi un timp pe loc, ca toată lumea să-i privească şi de frică să se convertească la catolicism, după care, probabil să-i fi îngropat într-o groapă comună, sau familiile să-i fi luat pe furiş şi să-i înmormânteze cu cinstea cuvenită, după tradiţia creştină. Pentru toţi aceştia, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ar trebui – in corpore – să-i canonizeze, ca martiri ai ortodoxiei creştine, pe care au apărat-o cu preţul vieţii, iar în locul unde s-a întâmplat măcelul să li se ridice un monument comemorativ.

Din cartea regretatului preot Dumitru Balaşa „Marele atentat al apusului papal împotriva independenţei daco-românilor”, Editura Bârda, Cuget Românesc, Craiova, 2007, vom spicui câteva pagini.

După scindarea creştinătăţii în Biserica de Apus şi cea de la Constantinopol, în anul 1054, lupta pentru supremaţia bisericească, care deja începuse cu câteva secole mai înainte se accentuează în mod sângeros. La p. 52, în capitolul „Psihoza mântuirii prin crimă” ni se relatează:

„Dacă Biserica răsăriteană, reprezentată prin Imperiul din Constantinopol, se rezuma la abţinerea de la crimă şi la

conservatorism, la păstrarea adepţilor ce-i avea, Biserica romană dimpotrivă, Ea dirijează prin vărsări de sânge un curent de supremaţie faţă de celelalte culte creştine, în special împotriva Ortodoxiei. Iau naştere în Apus congregaţii religioase, care cred că rezolvă problema mântuirii prin fapte ucigaşe, prin lupta armată împotriva valurilor de migratori necreştini şi împotriva schismaticilor, a creştinilor de rit constantinopolitan. Imperiul creştin de răsărit, reprezentat prin Constantinopol, nu poate câştiga o victorie împotriva islamismului. Departe de popoarele migratoare, care, foarte rar şi în număr extrem de redus, ajung să bată la porţile Romei, departe de mahomedanii care ameninţau serios lumea creştină, Apusenii încep propaganda şi lupta ecleziastică în scopul aducerii cu forţa armelor a creştinilor de rit răsăritean sub ascultarea papilor. …Propaganda papală degenerează într-o psihoză, care a dat naştere cruciadelor şi la lupta, în primul rând, împotriva ortdocşilor. La această luptă iau parte toate categoriile sociale: regi şi slugi, bogaţi şi săraci, bătrâni şi copii, înarmaţi şi neînarmaţi. Toţi, pe parcurs se dedau la jafuri şi devin aventurieri, atacă localurile de cult, case, strâng aur, argint, pietre preţioase, haine scumpe, unii ajung la Ierusalim, iar alţii se pierd pe lungul şi anevoiosul drum. Participarea unor regi unguri la această aventură a făcut ca ei să vină în contact cu ordinile monahale ale cavalerilor porniţi în aceste părţi ale Răsăritului, şi, până la urmă, în această psihoză războinică, deplasează direcţia de atac spre schismaticii din Daco-România.”

Din cele ce ne relatează în cartea sa D. Bălaşa, (p. 55) papa Inocenţiu al III-lea, iniţiatorul Inchiziţiei, în anul 1204, într-un document semnat de el, ne oferă situaţia bisericilor din Ungaria, în special a celor catolice, care „se ruinează” din cauza lipsei de grijă a episcopilor diocezieni cât şi a existenţei bisericilor ortodoxe (de rit grecesc cum se exprima în documente). Care-i concluzia? Nici după trei secole de prozelitism catolic, chiar în Panonia, cu toate că pe documentele papale apare regatul Ungariei, populaţia încă nu trecuse la catolicism, şi numai bisericile ortodoxe prosperau. Ce se cerea regelui maghiar, era să intensifice catolicizarea ortodocşilor. Ce ne relatează D. Balaşa, la p. 56:

„În anul 1215 are loc sinodul de la Latran, care face anumite concesii ortodocşilor, admiţând că «este destul dacă primeşte pe papa ca şef al Bisericii». Daco-românii însă nu primiră şi atunci s-au luat „averile unor biserici şi chiar ale unor particulari; s-au golit mânăstiri ortodoxe şi s-au stabilit călugări catolici; s-au chemat popoarele catolice la cruciata contra schismaticilor, fără a vorbi de mijloace de propagandă

1 Turkey Vision;

http://www.turkeyvision.com/turkeyinformation-en/crusade.htm [G.F.]

Cucerirea Constantinopolului de cruciaţi în 1204,

miniatură turcă1

–11–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

duşmănoasă şi mai puţin omenoasă şi destul de ruşinoase.” (Dumitru Stănescu, „Din trecutul nostru politic şi bisericesc”, pg. 24-25).

În anul 1204, Constantinopolul cade pradă celei de IV-a cruciade, care, în loc să se îndrepte către locurile sfinte s-a transformat într-o expediţie de jaf şi de exterminare a ortodoxiei. Iată cum cronicarul bizantin Nicetas Choniates, martor ocular, descrie aceste atrocităţi ale creştinilor catolici la jefuirea bisericii Sfânta Sofia: „Nu putem asculta indiferenţi povestirile despre jefuirea celei mai mari Biserici. S-au scos tetrapodele sfinte, ţesute cu pietre preţioase de o frumuseţe uimitoare şi au fost tăiate în bucăţi şi împărţite între ostaşi, împreună cu alte lucruri de mare preţ. Atunci când au vrut să scoată din Biserică vasele sfinte, obiecte neobişnuit de artistic lucrate şi extrem de rare, aurul şi argintul cu care erau îmbrăcate stranele, amvoanele şi porţile, ei au adus catâri şi cai înşeuaţi… Animalele, speriindu-se de strălucirea podelii, nu au vrut să intre, dar ei, cruciaţii le-au bătut şi …au spurcat cu sângele lor podeaua sacră a Bisericii…” Un alt cronicar ne relatează: „Dimineaţa, la răsăritul soarelui, ei, cruciaţii, au intrat în Biserica Sfânta Sofia şi au smuls podoabele uşilor, au spart amvonul, ferecat în argint, au tăiat cei 12 stâlpi de argint şi cele 4 iconostase şi catapeteasma, cele 12 cruci care erau deasupra altarului, au jefuit trapeza, pietrele scumpe şi mărgăritarele minunate le-au dus nu ştiu unde… şi nici nu se pot număra celelalte biserici jefuite, căci sunt fără număr… Pe călugări şi călugăriţe, pe preoţi i-au jefuit de i-au lăsat goi şi săraci, iar pe unii i-au şi bătut.”

Bizantinologul Schlumberger califica acest act, ca una din dintre cele mai monstruoase şi inutile crime din istoria Europei, şi asta, sub egida papalităţii, şi împotriva creştinătăţii ortodoxe. Prin acest jaf au pierit numeroase şi măreţe opere de artă, cărţi şi obiecte de cult şi s-a cărat la Roma toată arhiva şi documentele care n-au putut fi salvate la timp. În acelaşi timp se proclamă împărat al Imperiului latin, Balduin de Flandra care a condus operaţiile militare. La numai un an de la aceste evenimente, în timp ce noul împărat ataca Adrianopolul, unde se retrăseseră bizantinii, Ioniţă Asan, regele românilor (vlahilor şi nu al bulgarilor cum îşi permit istoricii bulgari să scrie în cărţile lor de istoria Bulgariei, bulgarii fiind exterminaţi de împăratul Vasile Bulgaroctonul încă din anul 1018), care domnea peste o mare parte a Peninsulei Balcanice îl învinge pe Balduin, îl închide la Târnova, unde şi moare după scurt timp, în zilele de Sfintele Paşti ale anului 1205. Trupele care au scăpat cu viaţă, circa 5000, se îmbarcară pe corăbiile veneţiene, fugind acasă. Aş adăuga aici că, o mare parte din cronicile bizantine, care relatau evenimente importante din viaţa noastră, a românilor, din primul mileniu al erei noastre, au dispărut cu ocazia jafurilor şi distrugerilor cruciaţilor!

O altă consecinţă, a acestei politici papale, este permiterea înaintării turcilor şi islamului în Europa, politică care, pentru noi românii a fost o rămânere în urmă cu 400 de ani faţă de occident, fiind tributari otomanilor. În schimb, mai târziu, veneţienii au prosperat nesperat de mult în urma comerţului înfloritor cu Imperiul otoman! Fără a fi în posesia unor documente scrise, părerea noastră este că papalitatea a făcut un pact tacit cu turcii, pentru distrugerea ortodocşilor eretici, în schimbul căruia să nu se atingă de Italia şi Scaunul papal; ceea ce turcii au respectat, ajungând doar până la porţile Vienei!

În Panonia, regii unguri nu reuşiseră la ei convertirea la catolicism al întregii populaţii, dar împinşi de papalitate fac totul pentru a se extinde şi teritorial şi a converti pe transilvăneni la catolicism, precum şi maghiarizarea voievozilor transilvăneni. Deja, în toate cronicile maghiare, apar la conducătorii transilvăneni numele lor maghiarizat chiar dacă au fost sau nu convertiţi la catolicism.

Prin trimişii papali, regii maghiari primesc metodele ce trebuie aplicate pentru catolicizare, cum să se procedeze pentru infiltrarea ordinelor monahale catolice în Panonia şi Transilvania. Toate aceste ordine, unele retrase din Palestina în urma cuceririi musulmane, n-au rezistat în timp, nefiind agreate

de populaţia ortodoxă românească. Tactica papalităţii era ca aceste ordine să se stabilească cât mai aproape de Carpaţi, ca de aici să se pornească ofensiva peste munţi, la Ţările româneşti. Toate aceste ordine erau dirijate direct de către papalitate, şi nu erau subordonate regilor unguri.

De menţionat încă o dată faptul că Voievodatul Transilvaniei a existat independent faţă de regatul Ungariei şi, doar începând din secolele XIV-XV va fi constrâns la raporturi de suzeranitate cu Regalitatea ungară, raporturi care au durat până în anul 1526 când, după înfrângerea ungurilor la Mohaci de către otomani, Ungaria devine provincie otomană (paşalâc), iar Voievodatul Transilvaniei devine autonom, tot cum era şi înainte, însă sub suzeranitate otomană, plătind un tribut, ca şi cele două Principate româneşti.

După anul 1688 până-n anul 1867, Ardealul se va numi Principatul Transilvaniei, principat autonom, sub dominaţia Imperiului habsburgic, nedepinzând de Ungaria, care ca şi Transilvania se va afla sub acelaşi regim juridic, ca o provincie a Imperiului habsburgic. (din cartea „Istoria adevărului istoric” de pr. dr. A. Deac, volumul II, pg. 296-297). Tot din aceeaşi carte, la pg. 280 şi 281, găsim că în cartea istoricului maghiar Faczady Elec, „Sfera de jurisdicţie şi activitatea judecătorească a voievozilor ardeleni înainte de 1437”, Budapesta, 1912, p. 7 scria: „Regii Ungariei au fost siliţi să încuviinţeze organizaţia deosebită a Transilvaniei, cu voievozi puternici în fruntea ei, sub presiunea stringentă a necesităţii, deoarece sentimentul independenţei aici era aşa de adânc înrădăcinat, încât formaţiunea de stat pornită, înfiinţată de demult, cu mult înaintea cotropirii de către unguri, odată nu mai putea fi oprită.” Iar istoricul şi sociologul ungur Koos Karoly, într-o lucrare apărută în anul 1929, recunoştea şi el că: „în tot cursul Evului Mediu în Transilvania a fost sprijinul permanent, aproape rezerva sigură a tuturor aspiraţiilor, revoltelor, pretenţiunilor şi rivalităţilor îndreptate către puterii centrale a regatului ungar”. Tocmai datorită acestor condiţii istorice, după cum remarca un alt istoric ungur, Szilagyi Sandor, „Ţara Transilvaniei şi Ţara Ungurească, nefiind niciodată contopite, au rămas două ţări deosebite.”

Din cartea regretatului preot Bălaşa, amintită la începutul articolului, la pagina 80, spicuim: „În cadrul aceluiaşi atentat împotriva independenţei poporului daco-român, în 1279, sinodul catolic de la Buda hotărăşte ca schismaticilor (ortodocşilor români n.n.) – nu le este iertat a ţine cult dumnezeiesc, a zidi capele sau alte case sfinte, nici credincioşilor nu le este iertat a lua parte la astfel de cult dumnezeiesc sau a intra în astfel de capele. În caz de lipsă, să se aplice în contra acestor preoţi «puterea brahială»” (vezi şi I. Lupaş, „Istoria bisericii şi a vieţii religioase a Românilor din Ardeal şi Ungaria”, volumul I, p. 302, doc. 341). Şi autorul continua: „Iată ce hotărăşte un sinod catolic, papal, zis sfânt. În ceea ce mă priveşte, ca istoric şi cercetător, mă îndoiesc de faptul că «Sfântul Spirit» a decis ca daco-românii să nu poată zidi biserici şi ca preoţii ortodocşi să primească lovituri de la autoritatea binecuvântată de Apus, prin «puterea brahială»” (adică al ucide n.n.). Tot în acel an, papa Nicolae al IV-lea obliga pe regele Ladislau Cumanul „să prindă pe eretici şi să-i alunge din Ungaria ( s.n.) şi din ţinuturile supuse lui”. (tot din cartea lui I. Lupaş, n.n.).

Din cele relatate mai sus, se desprinde faptul că, încă la aproape 300 de ani de la decretarea regalităţii maghiare de către papalitate, încă existau preoţi şi locuri de cult ortodoxe în Panonia, deci, românii panonieni nu fuseseră încă deznaţionalizaţi, nici convertiţi la catolicism!

Aceste constatări determină papalitatea să întărească regalitatea ungară prin numirea unui rege francez de origine, din Casa de Anjou, pe Carol Robert, rege între (1301-1341). Acesta, cu trupe pregătite cu care venise din Franţa şi cu ierarhi înalţi din lumea catolică, şi cu armata ungară formată în majoritate din românii din Panonia convertiţi la catolicism şi diverşi aventurieri, mercenari puşi pe jaf, au atacat pe Basarab I voievodul Ţării Româneşti, care nu acceptase să i se supună. La

–12–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

Posada, în trecătoarea către Muntenia, trufaşul rege al Ungariei, mâncă o mamă de bătaie de i-a mers vestea în întreaga Europă. În urma acestei înfrângeri, regele maghiarilor se plângea papei că, în permanenţă schismaticii şi tătarii (ca să vedeţi cât de şovine sau trucate sunt documentele transcrise ulterior de scribii catolici, în care nu vor să pomenească de români, ci numai de schismatici şi tătari, aceştia din urmă fiind denumirea pe care o dădeau românilor, n.n.), atacă nu pe unguri (care de fapt nu prea existau n.n.) ci pe credincioşii catolici din regatul său. Şi la p. 124, D. Bălaşa adaugă: „În 1339 papa Benedict al XII-lea, în urma obişnuitei plângeri ale lui Carol Robert, acorda din nou încuviinţarea războiului şi iertarea păcatelor, tuturor celor ce vor muri în luptele cu «schismaticii» şi necredincioşii vecini ai

regatului ungar”! Planurile

papalităţii de ex-tinderea cato-licismului dinco-lo de Carpaţi, în Moldova, prind viaţă sub domnia regelui maghiar Ludovic d’An-jou (1342-1382), care după nume-roase lupte cu domnitorul Bog-dan, în iarna anilor 1364-1365, trupele maghiare sunt învinse definitiv şi expansiunea catolicismului se opreşte aici. Bogdan I, îşi sta-bileşte capitala întâi la Baia, în Transilvania şi apoi la Suceava,

1 Gravură de Jan Matejko (1838–1893);

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Ludwik_Wegierski.jpg [G.F.]

după 1375. Cu acest domnitor, unifi-cator al întregilor grupări româneşti din Moldova şi al Maramureşului se atestează crearea principatului româ-nesc cu numele de Moldova, cu toa-te că fiinţa cu mult mai înainte, dar în grupări disparate.

În Transilvania, A. Deac, în cartea sa „Istoria adevărului istoric”, volumul II, p. 299, aminteşte de 75 voievozi şi 12 duci cunoscuţi până în anul 1526, dintre care doar 14 sunt cu nume româneşti, până în secolul al XIII-lea, tocmai când istoriografia maghiară neagă prezenţa românilor în Transilvania. În pagina următoare, autorul ne relevă toate schimbările de nume româneşti în nume maghiarizate.

Sub presiunea papalităţii, regii unguri extind ofensiva catolicizării, tot prin „puterea brahială”, ca şi în Panonia, dar de data asta în Transilvania. Ofensiva se dezlănţuie asupra marii nobilimi române, deţinătorii de mari întinderi de pământuri, a ocnelor de sare şi a minelor de metale

nobile. De teama exterminării întregii lor familii, aşa cum au făcut-o regii maghiari cu sprijinul papalităţii în Panonia, cu cei ce n-au vrut să se convertească, o parte din marile familii transilvănene s-au convertit la catolicism şi şi-au maghiarizat numele cu ocazia botezului, iar cu timpul, unii dintre ei s-au maghiarizat complet. O parte dintre ei nu şi-au pierdut simţământul patriotic, dar au devenit şi ei, ca în tot Evul Mediu european, mari latifundiari, transformând ţărănimea autohtonă în iobagi.

Printre reprezentanţii de seamă de origine română din Transilvania, cităm pe Ioan de Hunedoara „cel mai viteaz ins al Ungariei” (fiind voievod al Transilvaniei din 1401, iar din 1446 şi până în 1453 şi guvernator (regent) al Unga-riei. În anul 1456 la Belgrad îl în-vinge pe Meh-med al II-lea, cuceritorul Con-stantinopolului, fiind numit de papa Calixt III, „atletul cel mai puternic, unic, al lui Hristos”. Apoi Matei Corvinul (1440[3]-1490), rege al Ungariei (1456-1490), fiind cel care ataşează la re-gatul ungar, în anul 1479, Mora-via şi Silezia. Să nu uităm şi pe iluministul Nicolae Olahus,

2 După Georgeta Filitti, – „Mileniul românesc. 1000 de

ani de istorie in imagini'”, Editura Litera, 2006 [G.F.]

Lupta de la Posada între Bogdan I şi Carol Robert d’Anjou

Gravuri din Chronica Picta [G.F.]

Ludovic d’Anjou al Ungariei1

Bogdan I2

–13–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

ale cărui scrieri, editate în anul 1763 de către Adam Kollar la Viena, ţineau să remarce faptul că populaţia maghiară, chiar în cuprinsul Ungariei, era deosebit de redusă, convins fiind că, datorită răspândirii masive a românilor în teritoriile vechii Dacii (este vorba cel puţin la vremea lui

Burebista n.n.), a putut să prevadă că „această parte a Europei, din nou pare a-şi redobândi înfăţişarea anterioară aşezării ungurilor aici”. (Adam Kollar, „Nicolai Olachi, Mitropolitae Strigomensis Hungaria at Attila”, Viena, 1763, p. 91 şi A. Deac, „Istoria adevărului istoric, volumul II, p. 304). Un alt principe al Transilvaniei, Gabriel Betlen, dezvăluia încă de la începutul secolului al XVI-lea, istoricului oficial al curţii, Boijtinus Gaspar că, singura situaţie corespunzătoare destinului istoric rezervat Transilvaniei, este firească şi inevitabilă reunire cu celelalte două Ţări româneşti sub acelaşi sceptru: „Legea de neînlăturat a destinului – sublinia el – nu poate fi schimbată prin nici o prevedere omenească” (vezi tot A. Deac, ib., volumul II, p. 303).

Amintim în acest sens de unire a tuturor Ţărilor româneşti şi lupta lui Mihai Viteazul din anul 1599, când trecând din Muntenia Carpaţii în Transilvania, a înfrânt armata maghiară, condusă de cardinalul papal Andrei Bathory, apărătoarea intereselor nobilimii ungare de a stăpâni Transilvania. Prin trecerea lui Mihai Viteazul în Moldova, Cetăţile Neamţului şi Sucevei îi deschid porţile şi astfel Mihai, domnul Ţării Româneşti reface unitatea politică a unei părţi a poporului român în anul 1600. Dar nu pentru mult timp când, „din ordinul cancelarului unuia din Habsburgi, fie prezumtivul lui ginere, Rudolf al II-lea, fie căpetenia oştirii imperiale, fratele acestuia, arhiducele Matthias, dat generalului albanez renegat Gjerj Basta, (Giorgio), de al lichida (pe Mihai Viteazul n.n.) 1601, 9/19 august. Din ordin habsburgic este asasinat pe Câmpia Turzii iniţiatorul şi făuritorul primei

1 Gravură de D. Stoica. Sursa: Pagini de istorie a Turzii

http://istoriaturzii.wordpress.com [G.F.] 2 Gravură contemporană. Sursa: Wikipedia;

http://en.wikipedia.org/wiki/File:Ioan_de_Hunedoara.jpg [G.F.] 3 Statuie în Piaţa Eroilor din Budapesta. Sursa: Wikipedia;

uniri a românilor (am considera-o a treia după Burebista şi Decebal, neacceptând teza oficială că noi românii descindem şi din amestecul cu romani, n.n.), apărat cu preţul vieţii (atenţie, Marco Bela şi echipa!) de Ludovic Racoczy, comandantul pedestraşilor unguri” (secui de origine n.n.).

Regatul ungar va rămâne sub administraţie turcă până în 1686, când otomanii sunt învinşi la Viena de către Habsburgi. Ungaria va fi înglobată în imperiul austriac şi, prin „diploma leopoldiană”, Transilvania va trece şi ea în 1691 sub suzeranitate austriacă, dar ca principat autonom. (s.n.)

Victoria austriecilor contra otomanilor a marcat finalul expansiunii turceşti spre occident şi începutul hegemoniei lor

către Europa Centrală. După un secol, principatele române se vor găsi în mijlocul a trei mari imperii, fiecare cu ambiţiile sale expansioniste şi dominatoare, imperiul austriac, cel otoman şi cel rus.

http://de.wikipedia.org/w/index.php?title=Datei:Matthias-corvinus-hoesegter-budapest.jpg [G.F.]

Uciderea lui Mihai Viteazu

pe câmpia Turzii, 19 august 16011

Ioan (Iancu) de Hunedoara2 Matei Corvinul3 Nicolae Olahus [G.F.]

–14–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

În anul 1692, împăratul Leopold I, crescut la Şcoala iezuiţilor „dăduse veste că preoţii Răsăritului (ortodocşi n.n.) care vreau să scape de toate greutăţile, să nu mai plătească adecă datorie de iobagi către domnii de pământ şi să culeagă în schimb dijma de la credincioşii lor, n-au decât să treacă prin unire la Biserica Apuseană, de care se ţine şi Măria Sa, stăpânul cel nou al ţării”. (vezi N. Iorga, „Istoria Bisericii Române”, I, ed. II, p. 422).

De remarcat faptul consemnat de M. Păcurariu în „Istoria Bisericii Ortodoxe Române” II, p. 297 că, în perioada războiului turco-austriac din 1683-1699 preoţii români ortodocşi „erau siliţi să îndeplinească robota în rând cu păstoriţii lor iobagi, de multe ori să le dea dijma chiar şi preoţilor luterani şi calvini” şi apoi „Preoţii români au fost impuşi cu felurite dări extraordinare de război, în timp ce preoţii altor confesiuni – cu sesii parohiale, salarii şi venituri însemnate – erau scutiţi, pe motiv că aparţineau unei confesiuni recepte. De toate aceste necazuri şi suferinţe ale clerului ortodox, au ştiut să profite iezuiţii în încercările lor de atragere a românilor în unirea cu Roma.” (vezi şi D. Bălaşa ib., p. 130/131)

Habsburgii, care erau catolici zeloşi, având nevoie să schimbe raportul de forţe a clasei dominante în Transilvania, în majoritate protestanţi, au vrut să-şi „apropie” populaţia română ortodoxă, propunându-le drepturi civice egale cu a celorlalte confesiuni recepte, dacă ea trece la catolicism! Majoritatea preoţilor şi călugărilor ortodocşi s-au opus la această propunere, cunoscând bine că nimic din cele promise nu se va realiza.

Dar, în speranţa că promisiunile făcute chiar de împăratul habsburgic Leopold că, prin acceptarea papei ca şef suprem al bisericii, fără a schimba ritualul slujbelor bisericeşti, ierarhul Atanasie şi o mână de protopopi au semnat actul de acceptare, dar pe foaie au lăsat-o albă nescrisă! După investigaţii ulterioare s-a descoperit că pe foia albă cu pricina s-a adăugat ulterior de către iezuiţi, fără consimţământul semnatarilor, că, numiţii primesc „întreaga învăţătură romano-catolică şi mai ales cele patru puncte” (primatul papal, Sfânta Împărtăşanie se poate face şi cu pâine nedospită (azimă), Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul (filioque) şi purgatoriul.

Iată cum conchide Mircea Păcurariu aceasta ofensivă a papalităţii: „dezbinarea Bisericii româneşti din Transilvania a fost opera iezuiţilor, a cardinalului Kollonich şi a împăratului Leopold I (el însuşi crescut de iezuiţi), iar mitropolitul Atanasie a fost numai unealta prin care au lucrat aceştia. Pentru atingerea scopului urmărit de ei, s-au folosit de cele mai necinstite mijloace, falsuri în acte publice, şantajul, făgăduielile care n-au fost îndeplinite etc. De pildă, au plăsmuit istoria a trei sinoade de unire, în 1697 cu 12 protopopi şi în 1698 cu 38 de protopopi şi în 1700 cu 54 de protopopi, pretinzând că s-ar fi unit de bună voie cu Biserica Romei şi, odată cu ei, întregul popor român al Transilvaniei! Dar actul propriu-zis de unire cu Biserica Romei poate fi considerat numai cel semnat de Atanasie la Viena, la 7 aprilie 1701, iar actul oficial de stat privind înfiinţarea noii Biserici şi Episcopii unite din Transilvania, este diploma împăratului Leopold, din 19 martie 1701.”

Deşi actul oficial se încheiase, dreptul românilor de a fi recunoscuţi în Transilvania ca a patra naţiune, nu a fost obţinut, iar preoţii semnatari a actului de unire n-au obţinut drepturile celorlalte culte. În punctele principale, uniaţii, aşa cum îi mai numim pe cei trecuţi la catolicism, au sechestrat o parte din bisericile ortodocşilor, ctitorite de ortodocşi. Preoţii şi enoriaşii ortodocşi care s-au opus au fost bătuţi, încarceraţi, iar unii dintre ei chiar martirizaţi. Opoziţia clerului ortodox şi a enori-aşilor, care n-au vrut să treacă la catolicism a făcut ca după şase decenii, Habsburgii să ia cea mai odioasă măsură, trecerea represivă a trupelor austriece prin Transilvania în mai multe reprize (1731, 1761/62 şi 1785), trupe care au distrus şi dat foc bisericilor şi mănăstirilor ortodoxe, cu tot patrimoniul lor, cel care n-a putut fi salvat din timp, cărţi de cult, icoane, obiecte şi îmbrăcăminte de cult etc. Din 750 de mânăstiri (şi biserici n.n.), 150 au fost arse sau bombardate cu tunurile, iar alte 515 au fost

luate de catolici. Petru Maior, istoric greco-catolic ne relatează în „Istoria Bisericii” că la distrugerile celor 150 de mânăstiri, au participat şi regimente care erau „alcătuite din oameni uniţi (greco-catolici români n.n.) şi feciorii preoţilor celor uniţi” (s.n.). Cea mai importantă mânăstire distrusă a fost cea de la Sâmbăta, ctitorie a prinţului martir pentru credinţă, Constantin Brâncoveanu. Din aceste motive, călătorul care va străbate Transilvania, cu foarte mici excepţii, nu va găsi la oraşe şi în unele sate decât biserici construite după Marea Unire din 1918. Rămân mărturii de credinţă, rapiditatea cu care românii şi-au reconstruit bisericile din lemn, după trecerea austriecilor, în păduri sau în locuri îndepărtate de căile de circulaţie, păstrându-şi cultul ortodox. Dar în câmpii, unde nu se puteau ascunde bisericile de văzul cotropitorului, lipsiţi de loc de cult, o parte a populaţiei române a adoptat ritul greco-catolic. Singurul avantaj al acestei treceri la uniaţie a fost, accesul preoţimii la marile şcoli şi biblioteci din Vatican, Viena şi Budapesta, cât şi la crea-rea unei elite intelectuale care a pregătit programul şi măsurile care, au condus, la finele a mai bine de un secol, la emanciparea poporului oprimat al Transilvaniei şi la marea unire din 1918.

În anul 1784 are loc marea revoltă ţărănească condusă de Horea, Cloşca şi Crişan. Încă din secolul al XIV-lea, sub influenţa directă a angevinului Ludovic I, în Dieta Transilvaniei impune să intre doar reprezentanţii a numai trei naţiuni, ungurii, saşii şi secuii, românii fiind excluşi. Această politică diabolică a condus şi la maghiarizare în continuare a fruntaşilor români, pentru a-şi menţine pământurile şi averile cât şi posibilitatea de a fi aleşi în Dietă. Prin feudalizare accentuată, nobilimea maghiară (nemeşimea, toţi fiind români maghiarizaţi recent sau mai demult), transformă marea parte a românilor în ţărani dependenţi de posesorii marilor terenuri agricole. Din cauza abuzurilor nemeşimii, ţăranii români se revoltară de nenumărate ori. Astfel sunt citate răscoalele ţărăneşti din nordul Transilvaniei din 1382, din sudul Transilvaniei din 1417, răscoala din Tara Bârsei şi a Făgăraşului din 1433-1434 ş.a. La fel ei sunt participanţii majoritari la aşa numită „răscoala de la Bobâlna” din 1437-1438, care a cuprins întreaga Transilvanie. Dar, nemeşimea reacţionează imediat şi la Copâlna în 1437, ea, împreună cu patriciatul săsesc şi fruntaşii secuilor fac un pact de unire făcând din acel moment legea în Transilvania în calitate de forţă conducătoare, cu toate că în acel moment românii erau pe departe majoritari faţă de ceilalţi trei, luaţi împreună. (vezi I. Bulei, „Scurtă istorie a româ-nilor”, Editura Meronia, Bucu-reşti, 1996, p. 47).

După vic-toria Habsbur-gilor contra otomanilor şi în-globarea Tran-silvaniei impe-riului austriac, Principatul Tran-silvaniei rămâne autonom, având dietă proprie, atât sub domnia Ma-riei Tereza cât şi a lui Iosif al II-lea, se iniţiază un proces de moder-nizare în dome-niul agriculturii, al mineritului etc., cât şi a organizării insti-tuţionale, între care edictul de toleranţă prin

HORYA ANFÜHRER

DER WALACHISCHEN REBELLEN Ursu Nicola - Horea din Albac [G.F.]

–15–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

care se acorda şi ortodocşilor dreptul de cetăţenie în oraşe, prin desfiinţarea servituţiilor personale a ţăranilor etc. Dar nemeşimea, care era atinsă în privilegiile ei prin aceste reforme, constrânge pe împărat a revoca aceste reforme.

Reformismul incită pe românii transilvăneni la o trezire naţională şi, pe 31 octombrie 1784, adunaţi la târgul de la Mesteacăn, ţăranii români cer împăratului înlăturarea obligaţiilor feudale.

Conducătorul românilor revoltaţi, Horea, după mai multe drumuri bătute la Viena, este primit de împărat cu care are o convorbire în particular, dându-i acceptul verbal de a declanşa lupta pentru suprimarea nemeşimii care se revoltase şi ea contra românilor, care nu mai voiau să lucreze pe pământurile nemeşimii.

După ce Horea dezlănţuie lupta, o serie de promisiuni în arme şi sprijinul armatei austriece nu sunt asigurate, împăratul, văzând amploarea revoluţiei, cere românilor încetarea luptei, iar, a doua trădare a Habsburgilor din istorie, dispune prinderea şi exterminarea capilor revoluţiei. Punându-se premii pe capii revoluţiei, chiar din membrii familiei lui Horea l-au trădat, după părerea noastră sub presiunea exterminării întregii familii, în caz de refuz. Cei trei sunt prinşi pe rând, conduşi în lanţuri în închisoarea de la Alba Iulia. Sentinţa de judecată se publică la 26 februarie 1785 iar după două zile are loc execuţia doar a lui Horia şi Cloşca, Crişan sinucigându-se în temniţă. Cei doi eroi revoluţionari au fost traşi pe roată în faţa a 2515 de ţărani români aduşi anume să privească execuţia şi toată nemeşimea care a putut să se înghesuie la spectacolul la care râvneau atâta să-l vadă.

Cei doi martiri „sunt sacrificaţi de acesta (împăratul Iosif al II-lea de Habsburg n.n.) după ce Horea a împlinit tratatul, sau mai corect înţelegerea prin care autocratul imperial îl autoriza să spulbere cea mai reacţionară nemeşime din imperiu, cea transilvană, care se opunea feroce reformelor lui socio-politice menite să amelioreze starea conflictuală din imperiu. …Martiriul cumplit al acestora i se datorează integral …ca şi pasul pe loc al dezvoltării românimii transilvane.” (vezi Radu Theodoru „Urmaşii lui Attila”, pg. 12, 13.)

În 1791, înaintea convocării Dietei din Transilvania, repre-zentanţi de seamă ai Şcolii Ardelene au elaborat Supplex Libellus Valachorum, programul fundamental al mişcării de emancipare a românilor transilvăneni, program trimis Dietei de la Cluj, care, cum era de aşteptat îl respinge. (vezi I. Bulei, ib. pg. 62, 63.)

Un egumen moldovean din prima

jumătate a secolului XV: Siluan al II-lea de la Neamţ*

Iulian - Marcel Ciubotaru – Paris

cupându-mă recent de clerul monahal din Moldova primei jumătăţi a secolului XV, mai exact de egumeni şi stareţi, care au făcut subiectul unei

comunicări distincte, susţinută la Iaşi1, nu am putut să nu remarc un personaj aparţinând acestei categorii socio-profesionale, de o factură cu totul remarcabilă. Am ezitat la vremea respectivă între includerea acestui egumen alături de ceilalţi, care făceau obiectul comunicării, şi analiza vieţii şi activităţii lui Siluan al II-lea (pentru că despre el este vorba) într-un spaţiu distinct, care să-l individualizeze, relevându-i statutul într-o manieră cât mai apropiată de realitate. Am optat în cele din urmă pentru cea de-a doua variantă, comunicarea de faţă fiind rezultatul respectivei decizii.

Egumenia în Evul Mediu, ca şi în zilele noastre, era una dintre cele mai înalte trepte ale cinului monahal, egumenii şi stareţii, despre care documentele nu ne lasă să înţelegem că erau persoane distincte, ocupând un important rol în societatea moldovenească. Ei sunt situaţi pe scara gradelor şi titlurilor monahale între ieromonahi şi arhidiaconi, aşa cum precizează Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, publicat în 2008. Referitor la perioada care mă interesează, trebuie avut în vedere că egumenii erau aleşi de soborul călugărilor, sau numiţi de domn şi recomandaţi de mitropolit.2 Din această situaţie se deduce însemnătatea pe care o avea conducătorul unei mănăstiri, nu doar în viaţa obştii în fruntea căreia era pus, ci şi în faţa mitropolitului sau a domnului. În aceste condiţii, putem intui că funcţia de egumen la Neamţ, a doua mănăstire ca importanţă din prima jumătate a secolului XV, după cea de la Bistriţa, era una dintre cele mai înalte, mai ales că în această perioadă nu se desăvârşise organizarea eclesiastică a Moldovei, fapt realizat abia în vremea lui Ştefan cel Mare.3 Siluan al II-lea de la Neamţ a fost unul dintre cei mai longevivi egumeni în funcţie de la începutul secolului al XV-lea. Numele său este Siluan sau Siloan, fiind cunoscut mai ales după numele mănăstirii de metanie, Neamţ. Predecesorul acestui egumen a fost Dometian, cunoscutul egumen al Bistriţei şi Neamţului, sub a cărui egumenie cele două mănăstiri au fost unite o perioadă relativ mare de timp, mai exact de pe 7 ianuarie 14074, până cu siguranţă la 12 iulie

*Comunicare susţinută în cadrul Universităţii din Oradea,

cu ocazia Sesiunii Naţionale de Comunicări în Istorie, ediţia a XII-a, mai 2010.

1 Clerul monahal în Moldova primei jumătăţi a secolului XV: egumeni şi stareţi, text susţinut în cadrul Sesiunii de Comunicări a Studenţilor/ Colocviile Şcolii Doctorale, ediţia a IV-a, Iaşi, aprilie 2010.

2 Ovid Sachelarie, Nicolae Stoicescu (coordonatori), Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1988, p. 133.

3 Liviu Pilat, Între Roma şi Bizanţ. Societate şi putere în Moldova (secolele XIV-XVI), Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2008, pp. 359-366.

4 Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, vol. I (1384-1448), întocmit de Constantin Cihodaru, Ioan Caproşu şi

Martirul lui Horea şi Cloşca – tragerea pe roată [G.F.]

O

–16–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

1415, când acesta este amintit ultima dată în documente.1 Oricum, a fost emisă ipoteza continuării egumeniei lui Dometian până spre 1418, sfârşitul său însemnând şi desfacerea unirii celor două mănăstiri2, opinie ce nu poate fi încadrată decât în sfera probabilităţilor. Cu toate acestea, între Dometian şi Siluan al II-lea, unii istorici au plasat alţi patru egumeni: Sofronie al II-lea (Sofronie I fiind, după tradiţie întemeie-torul mănăstirii, alături de alţi doi călugări, pe nume Siluan şi Pimen), Gavril Uric (1416-1421), Evloghie I 1421-1422) şi Pimen al II-lea (1422).3 Plecând de la certitudinea că egumenii amintiţi nu apar în docu-mente, rezultă subiectivitatea acestor date, ei fiind consemnaţi doar de către tradiţie, pusă pe hârtie câteva sute de ani mai târziu. De altfel, egumenia propriu-zisă a unora dintre ei este contro-versată, cum este cazul celei a lui Gavriil Uric, asupra căruia nu s-a căzut de acord încă dacă a fost sau nu conducătorul obştii nemţene.

Siluan, personajul care face subiectul comunicării de faţă, este al doilea egumen de la Neamţ care poartă acest nume4, prin urmare, pentru o mai bună identificare a acestuia ar fi corect să fie numit Siluan al II-lea, chiar dacă anii de egumenie ai primului Siluan sunt neclari şi pot fi doar presupuşi.5

Prima dată, Siluan al II-lea este atestat la 12 martie 1422, ocazie cu care domnul Moldovei întăreşte Mănăstirii Neamţ satul

Leon Şimanschi, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1975, (în continuare DRH), p. 30, nr. 21.

1 DRH, A, vol. I, p. 59-61, nr. 41. 2 Ioan Ivan, Stareţi ai mănăstirii Bistriţa şi ierarhi cu

metania din această mănăstire, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei. Revistă oficială a Arhiepiscopiei Iaşilor şi a Episcopiei Romanului şi Huşilor (în continuare MMS), anul LX, nr. 10-12, octombrie-decembrie, 1984, pp. 805-819.

3Idem, Scarlat Porcescu, Mănăstirea Neamţ, cu un cuvânt înainte de Înalt Prea Sfinţitul Teoctist, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1981, p. 281-282.

4 Pe parcursul secolului XV sunt întâlniţi la mănăstirea Neamţ mulţi călugări cu numele Siluan. Acest fapt se explică prin tradiţie, care consemnează că unul dintre ucenicii lui Nicodim de la Tismana, purtând acest nume, a venit la Neamţ, întemeind mănăstirea. Astfel, preluarea numelui întemeietorului mănăstirii era un gest de respect faţă de acesta. (Cf. Ioan Ivan, Scarlat Porcescu, op. cit., p. 115, nota 106). Cred că o asemenea explicaţie nu poate fi validă, ştiut fiind că originile monahismului moldovenesc trebuie căutate în spaţiul care se afla sub jurisdicţia Mitropoliei de Halici. Pentru diferenţele de organizare dintre mănăstirile munteneşti şi cele moldoveneşti, vezi Tit Simendrea, Mănăstiri vândute şi dăruite în secolul XV-lea în Moldova, în BOR, anul LXVII, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1949, nota 2, pp. 82-83.

5 1400-1402 (Cf. Ioan Ivan, Scarlat Porcescu, op. cit., p. 281).

Budzeşti şi Seliştea lui Nenovici.6 Documentul, emis la Mănăstirea Neamţ, nu oferă alte informaţii despre egumenul acestui aşezământ religios, în afara numirii sale. Egumenul Siluan apare şi în documentul emis la 14 septembrie 1427, atunci când domnul dăruieşte acestei mănăstiri două sate: Crîstianeşti şi Temeşeşti.7 La 1 septembrie 1429 egumenul Mănăstirii Neamţ era acelaşi. Ştim acest fapt din uricul emis în această zi, când Alexandru cel Bun face o danie către această mănăstire, dăruindu-i iezerul Zagorna, prisaca cu acelaşi nume de la Nistru, precum şi un obroc anual de 12 buţi de vin din desetina Neamţului pentru pomenirea lui şi a doamnei sale, Marina.8 Aceste danii sunt întărite alături de o treime din venitul celor trei mori de la Baia Mănăstirii Neamţ, pe 23 decembrie 1430, când aflăm că egumenul acestei mănăstiri este „chir Siluan”.9 Data precizată mai sus, 23 decembrie 1430, reprezintă momentul ultimei apariţii documentare în vremea lui Alexandru cel Bun a egumenului Siluan. Totodată,

se observă că acesta este prezent în actele referitoare la Mănăs-tirea Neamţ emise în perioada celei de-a doua jumătăţi a domniei lui Alexandru cel Bun. El nu mai apare în actele de cancelarie decât optsprezece ani mai târziu, într-un act emis înainte pe 10 octombrie 1448, deşi anterior acestei date Mănăstirea Neamţ primise numeroase şi importante danii sau reconfirmări de danii.10 În ciuda acestui fapt, în niciunul din cele opt documente care ilustrează această situaţie nu este amintit egumenul locaşului care beneficiază de privilegii din partea domniei. În actul emis înainte de 10 octombrie 1448, prin care Petru al II-lea11 întăreşte mănăstirii Neamţ satul Cîrniceni, dăruit de boierul Crîstea, se face pe lângă arătarea limitelor satului amintit, o precizare esenţială referitoare la subiectul care mă interesează: „am dat un sat mănăstirii Neamţ, unde este egumen popa Siluan”.12 Documentul în cauză este de o concizie remarcabilă, interesantă fiind lipsa titulaturii domneşti din cuprinsul acestuia. Această precizare constituie ultima apariţie documentară a egumenului Siluan, fără îndoială identic cu cel din 1422. O altă atestare a acestui personaj datează din 1436, în acest an egumenul Neamţului fiind prezent într-o însemnare realizată pe ultima filă a unui Tetraevanghel copiat pe pergament. În locul indicat se specifică: „s-au scris acest Tetraevanghel mănăstirii Neamţ cu mâna lui Gavriil

6 DRH, A, vol. I, p. 73-75, nr. 50. 7 Ibidem, p. 98-99, nr. 67. 8 Ibidem, p. 139-141, nr. 93. 9 Ibidem, pp. 148-149, nr. 100. 10 Vezi actele din 30 noiembrie 1436 (Ibidem, nr. 164), 23

februarie 1438 (Ibidem, nr. 180), 25 noiembrie 1440 (Ibidem, nr. 212), 19 februarie 1446 (Ibidem, nr. 262), 11 martie 1446 (Ibidem, nr. 266), 20 iulie 1446 (Ibidem, nr. 269), 22 august 1447 (Ibidem, nr. 273), 3 septembrie 1448 (Ibidem, nr. 283).

11 Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I, secolele XIV-XVI, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 502.

12 DRH, A, vol. I, p. 413, nr. 289.

Librăria Mănăstirii Neamţ [G.F.]

–17–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

monahul, fiul lui Uric, sub egumenul Siluan”.1 În sfârşit, mai există o atestare a egumenului Siluan, însă deşi rămâne probabilă, comportă o miză mare de credibilitate. Această atestare este făcută în Po-melnicul de la Bistriţa, alături de alţi călugări nem-ţeni, din aceeaşi generaţie cu Silu-an: călugărul Ni-candru, devenit odată cu primirea Marii Schime-Sava2, Macarie, mentorul celui din urmă, Calist, vii-torul Mitropolit al Romanului şi bineînţeles alţii. S-a demonstrat re-cent că această înscriere nu putea avea loc decât înainte de 1443, din moment ce Nicandru nu deve-nise sihastrul Sava, 25 august 1443 fiind data emiterii unui document în favoarea celui din urmă.3

Cu privire la anii de egumenie ai lui Siluan al II-lea există mai multe opinii în istoriografia noastră. Unii autori cred că ea poate fi datată între 1422-1437.5 Constantin Tomescu, exponentul acestei păreri, consideră că acest Siluan poate fi identificat cu întemeietorul lavrei, opinie despre a cărei veridicitate nici nu se mai pune problema. Alţii sunt de părere că Siluan al II-lea a fost la conducerea mănăstiri Neamţ între 1422-14306, situaţie care iarăşi nu poate fi acceptată, din moment ce există o atestare a acestui egumen în 1448, şi aşa cum vom vedea, în 1437. În sfârşit, autorii cei mai autorizaţi să se pronunţe în această privinţă, diaconul Ioan Ivan şi preotul Scarlat Porcescu, bazându-se pe o bună cunoaştere a documentelor, acceptă anii 1422-1448, deşi nu exclud momente de întrerupere ale acestei egumenii în favoarea lui Calist7, devenit ulterior întâiul episcop al Romanului.8 Opinia celor doi autori, care au realizat cea mai bună monografie dedicată mănăstirii Neamţ, comportă un

1 Apud Constantin Prisnea, Mănăstirea Neamţ, ediţia a II-

a, Editura Meridiane, Bucureşti, 1969, p. 24. 2 Liviu Pilat, Sihastrul Sava, Ştefan al II-lea şi

întemeierea Mitropoliei de Roman, în Studii şi Materiale de Istorie Medie, vol. XXIII, 2005, pp. 23-24.

3 Ibidem. 4 Cf: http://www.mnar.arts.ro/galerii/lucrare-

veche.php?all&id=5. 5 Constantin N. Tomescu, Scurtă povestire istorică despre

Sfânta Mănăstire Neamţu şi despre aşezările monahale supuse ei (mănăstirea Secu şi schiturile Vovidenia, Pocrov, Sihăstria, Sihla şi Icoana), Editura şi tiparul Sfintei Mănăstiri Neamţu, 1942, p. 12.

6 Gheorghe I. Moisescu, Ştefan Lupşa, Alexandru Filipaşcu, Istoria Bisericii Române. Manual pentru institutele teologice, vol. I (-1632), tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod şi cu binecuvântarea Prea Fericitului Justinian, Patriarhul României, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1957, p. 273.

7 Ioan Ivan, Scarlat Porcescu, op. cit., p. 281. 8 N. Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase

a românilor, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, vol. I, Editura Ministerului de Culte, Bucureşti, 1928, p. 78.

ridicat nivel de veridicitate, însă nu reprezintă decât o posibilitate, în contextul lipsei documentelor necesare unei deducţii raţionale.

*

Siluan al II-lea a condus obştea nemţeană mai bine de un sfert de secol, din iniţiativa lui luând naştere o serie de realizări culturale care-i vor spori prestigiul până în zilele noastre. Cea mai mare realizare a sa este lucrarea la Neamţ a unui epitaf din dispo-ziţia acestui egu-men. El a fost apreciat pe bună dreptate ca fiind una din cele mai reuşite broderii realizate vreodată în Moldova, ser-vind drept arhetip

următoarelor creaţii de acest gen.9 Despre acest epitaf (a nu se

încadra în aceeaşi categorie cu o altă broderie asemănătoare din cultul ortodox, numită Sfântul Aer10) din 1437, s-a scris relativ mult11, observându-se compoziţia deosebită a scenei precum şi „raportul desăvârşit” dintre figurile reprezentate în imagine. Epitaful din 1437 a fost lucrat cu fir din argint aurit, mătase colorată şi perle de mătase, având dimensiunile de 240, respective 156 centimetri12, cele două cifre reprezentând lungimea şi lăţimea. Dincolo de măiestria artistică cu care a fost realizat acest epitaf13, el este important şi dintr-o altă perspectivă care mă interesează, respectiv amintirea egumenului de la Neamţ. Pe înscrisul de pe acest obiect bisericesc se precizează că acesta a fost realizat de către „ieromonahul Siluan, egumenul de la Neamţ, în zilele binecredinciosului şi de Hristos iubitorului Ioan Ştefan voievod”.14 Acest text datează din 1 septembrie 1437. La acesta făceam trimitere mai sus, când spuneam că egumenul Neamţului nu mai apare în actele de

9 Ştefan Balş, Corina Nicolescu, Mănăstirea Neamţ,

Editura Tehnică, Bucureşti, 1958, p. 118. 10 Pentru diferenţa dintre epitaf şi Sfântul Aer, vezi

Corina Nicolescu, Broderiile din Moldova. Aere şi epitafe. Stadiul cercetărilor, în MMS, an XLIX, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1973, pp. 62-80.

11 Idem, Broderiile din Moldova. I. Aere şi epitafe. Fişe de catalog, în MMS, anul XLIX, nr. 9-10, septembrie-octombrie, 1973, pp. 660-662; Ioan Ivan, Scarlat Porcescu, op. cit., pp. 114-116; N. Iorga, Mănăstirea Neamţului, viaţa călugărească şi munca pentru cultură, Editura Neamul românesc, Vălenii de munte, 1912, pp. 11-14.

12 Cf: http://www.mnar.arts.ro/galerii/lucrare-veche.php?all&id=5, consultat la data de 11 mai 2010, ora 20:56.

13 În istoriografia română s-au produs serioase confuzii cu privire la acest obiect bisericesc. Majoritatea istoricilor, fie şi cei de formaţie teologică, îl numesc Aer, deşi se încadrează în categoria epitafurilor. Această confuzie persistă încă, chiar şi după apariţia unor serioase studii dedicate diferenţelor dintre Epitaf şi Sfântul Aer – vezi nota 7, p. 17.

14 Bogdan-Petru Maleon, Clerul de mir în Moldova secolelor XIV-XVI, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2007, p. 74, nota 113.

Epitaf „Plângerea lui Iisus” (lucrat din porunca egumenului Siluan de la

mănăstirea Neamţ, 1437, broderie cu fir din argint aurit, mătase colorată şi perle pe mătase, 240 x 156 cm).4

–18–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

cancelarie pentru o perioadă de optsprezece ani, textul de faţă având menirea de a scoate istoricul dintr-un vid documentar. Din această cauză nu pot fi de acord cu opinia lui Gheorghe I. Moisescu, Ştefan Lupşa şi Alexandru Filipaşcu, care opinau pentru plasarea egumeniei lui Siluan al II-lea între 1422 şi 1430.1

Referitor la succesorul lui Siluan al II-lea, există şi în această privinţă dispute între cei care au studiat acest caz. Majoritatea istoricilor cred că Teoctist I, viitorul mitropolit, este cel care urmează la conducerea Mănăstirii Neamţ.2 În lipsa unui izvor grăitor care să confirme această opinie nu pot afirma cu certitudine decât că următorul egumen al Neamţului după Siluan pomenit în documente este Simon, aşa cum arată documentul din 7 septembrie 1452.3

Un eveniment cu totul deosebit s-a petrecut în timpul egumeniei lui Siluan: este vorba despre decapitarea şi îngroparea la Neamţ a lui Ştefan al II-lea, domn ce a fost un adevărat apărător al acestui aşezământ monahal, lucru observabil din multele sale danii făcute mănăstirii Neamţ. Din acest punct de vedere Nicolae Iorga îl consideră pe Ştefan al II-lea drept al doilea ctitor la Neamţ.4

Fără îndoială, activităţile şi evenimentele la care a luat parte egumenul Siluan de la Neamţ au fost mult mai diversificate şi numeroase. Însă în lipsa altor izvoare relevante privitoare la acesta, în afara celor deja prezentate şi analizate în textul de faţă, nu pot decât să pun capăt investigaţiei mele. Opiniile unui cunoscut teolog privitoare la Siluan al II-lea, conform cărora acesta ar fi fost ucenicul mitropolitului Iosif şi al egumenului Dometian, de care aminteam la începutul acestei comunicări, sau că acelaşi Siluan a fost sfetnicul lui Alexandru cel Bun5, nu pot fi încadrate decât ca simple supoziţii, neavând susţinere documentară.

La finalul acestei comunicări se impun câteva note cu un caracter deductibil, menite să ilustreze mai bine statutul lui Siluan al II-lea. Aşa cum am arătat, a fost într-o relaţie apropiată cu Alexandru cel Bun, cele patru documente analizate, emise într-un interval de opt ani, fiind o dovadă clară în acest sens. De asemenea, bunele raporturi cu Ştefan al II-lea, care a transformat Neamţul într-o viitoare necropolă a familiei domnitoare, dovedite de privilegiile acordate obştii nemţene, cât şi de cunoscutul epitaf din 1437, indică o apropiere care a fost continuată între egumenul de la Neamţ, şi implicit comunitatea monastică de acolo, şi Domnie. Toate acestea ne relevă una dintre personalităţile cu un rol important în organizarea eclesiastică din Moldova primei jumătăţi a secolului XV, care poate fi plasat alături de stareţul de la Bistriţa, episcopul de la Roman şi chiar mitropolitul Moldovei. Siluan al II-lea a fost un egumen activ, care a crescut prestigiul Mănăstirii Neamţ, importanţa acesteia fiind de prim rang în vremea lui Ştefan al II-lea, situaţie la care egumenul acestui aşezământ a contribuit substanţial.

1 Vezi nota 17. 2 Ioan Ivan, Scarlat Porcescu, op. cit., pp. 283. Aceşti

autori plasează egumenia lui Teoctist I la Neamţ între 1448-1451/1452.

3 DRH, A, Moldova, vol. II, 1449-1486, volum întocmit de Leon Şimanschi în colaborare cu Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1976, p. 21, nr. 19.

4 Nicolae Iorga, Ştefan cel Mare şi mănăstirea Neamţului, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, publicaţie trimestrială, an III, Bucureşti, 1910, p. 100.

5 Ioanichie Bălan, Pateric românesc, ce cuprinde viaţa şi cuvintele unor cuvioşi părinţi ce s-au nevoit în mănăstirile româneşti. Secolele XIV-XX, tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1980, pp. 37-39. Autorul oferă informaţii cu caracter patristic, dovedind uneori o necunoaştere istorică a subiectului pe care-l tratează. Astfel, despre Siluan al II-lea, Ioanichie Bălan afirmă că a fost stareţ atât al mănăstirii Bistriţa cât şi al celei de la Neamţ.

O vidomostie ecleziastică din 1836 privitoare la ţinutul istoric al Fălciului Prof. Costin Clit – Huşi

I. Vidomostia târgului Huşi

Târgul Huşi i mahalalele Răeşti şi Plopeni N° lăcuitorilor: 875. N° bisăricilor: 6. N° preoţilor: 23. N° diaconilor: 6. Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, Tr. 627,

op. 680, dosar 481 / 1836, f. 4; Vezi întreaga vidomostie la f. 25v-28

II. Ocolul Podoleni (Trimisă la 23 martie 1836 de privighetorul Gheorghe Popov)

Satul Locuitori Biserici Preoţi Diaconi Dascăli

Bazga 91 1 2 - 2

Colţu Corni 81 1 1 - 2

Cotul Arsurii 34 - - - -

Covasna 129 1 2 1 2

Cozia 131 1 2 1 2

Cozmeşti 181 1 2 2 2

Duda 113 1 3 - 2

Ghermăneşti 211 1 4 1 2

Grozeşti 92 1 2 - -

Gura Bohotinului 39 - 1 - -

Hiliţa 77 1 2 - 3 Isaia 60 1 3 1 2 Măcăreşti 85 1 2 1 2

Moşna 159 1 4 1 2 Novaci 85 1 2 1 2 Pâhneşti 128 1 3 - 2 Petremăneşti 56 1 2 1 2 Podoleni 195 2 5 2 4 Răducăneni i Unguri 74 1 - - 1

Râpile cu G(h)ideşăni 74 1 2 1 1

Râşeşti 67 1 1 - 2 Sălăgeni 15 1 1 - 2 Stănileşti 200 1 5 - 2

Ibidem, f. 23v

–19–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

III. Ocolul Prutului (trimisă la 20 martie 1836)

Satul Locuitori Biserici Preoţi Diaconi Dascăli Berezeni 62 1 2 - 2 Bogdăneşti 35 1 2 2 - Bozia 55 1 1 2 - Broşteni 79 1 3 4 - Căpoteşti 40 1 1 2 - Cârligaţi 73 1 1 2 - Davideşti 53 2 3 2 - Epureni 51 1 3 - 2 Fălciu 225 3 6 6 - Hrusca (Rusca) 35 1 1 2 -

Ivăneşti 68 1 2 2(!) - Lunca 55 1 1 2 - Muşata 75 1 3 2 - Raiu 65 1 2 2 - Rânceni i Spărcoceni 33 1 3 2 -

Simineşti 165 1 3 2 - Stuhuleţi 43 1 2 3 - U(n)guri (Ungeni) 74 1 1 2 -

Vicoleni 60 - 1 2 - Ibidem, f. 13v-14

IV. Ocolul Crasna (trimisă la 25 martie 1836)

Satul Locuitorii Biserici Preoţi Diaconi Dascăli Armăşeni 47 1 2 - Avereşti 44 1 1 - Boţăşti 82 1 1 - Brădiceşti 86 1 2 - Budeşti 41 1 2 - Buneşti 156 1 3 - Cordeni 30 1 1 - Corni Albeşti 260 2 7 1

Crăsnăşăni 92 1 2 - Creţeşti 146 1 3 - Curteni 86 1 2 - Dolheni 47 1 2 - Dolheşti 96 1 2 1 Giurgeşti 25 1 1 - Gugeşti 99 1 4 1 Gura Idriciului 67 1 2 -

Gura Pâhnii 53 - - -

Idrici 42 1 1 - Leoşti 46 1 2 - Olteneşti 74 1 3 -

Pâhna Veche 44 1 1 -

Plochii 43 1 1 - Porcişănii 38 1 1 - Rădiu 34 1 1 - Roşieşti 141 1 2 - Roşiori 27 - - - Stroeşti 68 1 2 1 Tăbălăeşti 65 1 2 - Tătărăni 99 1 2 - Tâlhăreşti 34 1 1 - Târzii 51 1 3 1 Valea lui Bosie 23 1 1 -

Vineţăşti 51 1 2 1 Ibidem, f. 17

V. Ocolul Mijlocu

Satul Locuitori Biserici Preoţi Diaconi Dascăli Bărboşi 87 1 3 - 2 Băsăşti 171 2 5 - 5 Câşla 42 1 2 - 1 Deleni 93 1 2 - 2 Găgeşti 37 1 2 - 1 Giurcani 13 1 2 - 1 Grozeşti 41 - - - - Grumezoaia 133 3 8 1 4 Guşăţăi 52 1 2 - 1 Hoceni 72 1 3 1 3 Hurdugi 87 2 7 2 4 Jăgălia 64 1 2 - 2 Mălăeşti 131 1 2 - 2 Micleşti 13 1 1 - 1 Oţăleni 93 1 3 - 2 Peicani 29 1 1 - 3 Plotoneşti 67 1 2 - 2 Popeni 28 1 1 - 3 Răşcani 43 1 2 - 2 Stoeşăşti 64 1 1 - 1 Şchiopeni 184 2 5 - 2 Şişcani 85 2 4 - 4 Şuletea 146 1 4 - 2 Talaba 3 1 2 - 2 Tămăşăni 197 2 4 - 4 Tupilaţi 60 1 3 - 2 Ţifu 31 1 1 - 2 Urlaţi 50 1 2 - 2 Văleni 60 1 2 1 2 Vâtcani 300 2 5 2 5 Viltoteşti 75 1 2 - 2

Ibidem, f. 21v-22v

–20–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

O catagrafie ecleziastică din 1849 privitoare la ţinutul Fălciu

Costin Clit – Huşi

isteria Moldovei prin adresa din 17 februarie 1849 se adresa Isprăvniciei ţinutului Fălciu: „Spre a să pute(a) cunoaşte pe la ce anume locuri urmează

trebuinţă de preuţi şi a să da învoire” candidaţilor pentru slujirea în cadrul bisericilor.1 Vidomostia realizată cu acest prilej oferă informaţii privitoare la istoria bisericilor, dar şi aspecte demografice, legate de localităţile vechiului ţinut al Fălciului. Sunt oferite cercetătorilor: hramurile bisericilor, slujitorii din acestea, numărul locuitorilor ortodocşi din satele respective şi târgul Huşi. Remarcăm lipsa ocolului Podoleni.

Listă de numărul bisericilor a preuţilor, diaconi, dascăli şi lăcuitorii aflători prin satile din cuprinsul ocolului Prutul precum în gios să arată 1. Stănileşti – Hramul Sfinţii Voievozi, 240 locuitori, pr.

Samson sin preut Ioniţă Lăscărachi, dascăl Vasile sân preut Ioniţă Lăscărachi, dascăl G(h)eorg(h)i sân diaconul Ioniţă Peiu.

2. Lunca Banului – Hramul Sfinţii Voievozi, 32 locuitori, preot Costac(h)i Bălan, dascăl Costandin sân Iancu Arteni.

3. Simineşti – Sfinţii Voievozi, 120 locuitori, preot Costandin Vecel, preot Dumitru sân Ioan Beştiu (Begiu), dascăl Toader sân diacon Vesăl, dascăl Hrâste sân Melinte.

4. Vetrişoaia – Fără biserică (nu este însemnată), 73 locuitori, preot Neculai sân G(h)eorg(h)i Zota.

5. Berezăni – Sfântul Neculai, 63 locuitori, preot Vasili sân preut Alecsandru, preot Mihălac(h)i sân Ştefan, dascăl Costandin sân Ştefan Graur, dascăl sân preut Alecsandru.

6. Vicoleni – Adormirea Maicii Domnului, 51 locuitori, preot Lupu sân preut Miftode, preot Dumitru sân prut Marin, dascăl Neculai Pricopii, dascăl G(h)eorg(h)i Gociu.

7. Bozia - Sfântul Neculai, 60 locuitori, preot Grigori sân preut Teodor Paşcan, diacon Iani sân diacon Oprişan, dascăl G(h)eorg(h)i sân Ioniţă Plăcintă, dascăl Mateiu sân ilie Ang(h)el.

8. Târgul Fălciului cu măhălalele – 198 locuitori. Pogorârea Duhului Sfânt – preot iconom Ioan Cardaş,

preot iconom Neculai Dolhăscu, preot Costandin Ciudin, diacon G(h)eorg(h)i sân preut Dimitr(i)e, dascăl pavăl sân Alecsandru, dascăl Vasile Corozel.

Sfântul Neculai – preot Toma sân Paraschiv, preot Ion sân Cireş, preot Petre sân preut Co(...) Cireş, dascăl Toader sân preut Co(...) Cioban, dascăl Toma sân diacon Vasile Cireş.

Sfântul Mucenic Gheorghe – preot Neculai sân G(h)eorg(h)i Brumă, dascăl Petre sân preut Ioan Hrâstian, dascăl Grigori sân Simion Moga.

9. Bogdăneşti – Sfântul Neculai, preot Neculai Merăuoţu, preot Manolac(h)i sân Dima Corozăl.

10. Raiu - Sfântul Neculai, 65 locuitori, preot Ioniţă Andriaş, preot Costandin Holban, dascăl Costandin Ţibără, dascăl Ioan sân preut Iamandi, dascăl Dumitru sân preut Sandu.

11. Raiu (probabil, nu este dat numele satului, cu numai 1 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, Tr. 1339,

Op. 1521, Fond Isprăvnicia Fălciu, dosar 1207 / 1849, f.

hramul Sfinţii Voevozi) – preot Vasile Muste, preot Grigore sân preut Post. Muste, dascăl Neculai sân preut Grigore, dascăl sân preut Vasâle Muste, dascăl Toader sân preut Ioan.

12. Stuhuleţi – Sfântul G(h)eorg(h)ie, 41 locuitori, preot Costandin sân diacon Semion, preot Năstasă sân Vlasă Simioan, preot Costandin sân Vasâle Sava, dascăl Iordac(h)i sân G(h)eorg(h)i Bejan, dascăl Ioan sin diacon Oprişan.

13. Muşata i Băltian – Sfinţii Voievozi, 40 locuitori, preot Vasile sân preut Gavril Fătu, preot Vasili sân preut G(h)eorg(h)i Botez, dascăl Ioniţă sân Dumitru Croitoriu.

14. Davideşti – Sfântul Dumitru, Sfinţii Voievozi, 64 locuitori, preot Gavril sân Ioniţă Pascal, preot Ioan Pascal, diacon Nechita Sălcian, dascăl Sava Popovici, dascăl G(h)eorg(h)i sân Polc(ovnic) Neculai Buzne, dascăl Ioan Grecu, dascăl Iordac(h)i Grecu.

15. Căpoteşti - Sfântul Neculai, 42 locuitori, dascăl Scărlat Tocană.

16. Ivăneşti – Sfântul Neculai, 70 locuitori, preot Stoica Caracaş, preot Costac(h)i sân preut Stoica, dascăl Dumitrachi sân Simion Luca, dascăl Tănasă sân preut Co(...) Gingiţă.

17. Cârligaţi – Sfântul Gheorghe, 64 locuitori, preot Neculai sân Vâlcu, preot Costac(h)i sân preut (...), dascăl Ioan sân diacon G(h)eorg(h)i, dascăl Costac(h)i sân preut Lupu.

18. Hrusca – Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, 35 locuitori, dascăl Marin Craste, dascăl Manolac(h)i sân Ioan Pârvan.

19. Epurenii, Adormirea Maicii Domnului, 120 locuitori, preot iconom Panainte Costandinov, preot Manolac(h)i Costandin, preot Ioan Sotnicul, diacon Costandin.

Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, Tr. 1339,

Op. 1521, Fond Isprăvnicia Fălciu, dosar 1207 / 1849, f. 9-10v Ocolul Mijloc

Satul Locuitori Birnici Preoţi Diaconi Jăgălia 72 1 1 - Şuletea, amândouă

128 1 4 1

Răşcani 38 1 1 - Micleşti 5 1 - - Ţifu 40 1 1 - Oţăleni 114 1 2 - Hoceni 70 1 3 - Şâşcani Boereşti 35 1 1 - Şâşcani Răzeşi 101 1 1 - Grumezoaia 159 3 4 - Hurdugi Răzeşi 58 1 2 1 Hurdugi Boereşti 35 1 2 1 Deleni 145 2 2 - Bărboşi 70 1 2 - Mălăeşti 100 1 1 - Vâtcani 288 2 5 1 Băsăşti 160 2 3 - Viltoteşti 70 1 1 - Văleni 32 1 1 - Stoeşeşti 85 1 2 - Tămăşăni 193 2 3 1 Peicani 14 1 1 - Găgeşti 24 1 2 -

V

–21–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

Popenii 23 1 2 - Tupilaţi 62 1 3 1 Guşăţăi 48 1 1 - Tălaba 6 1 1 - Urlaţii 59 1 2 - Plotoneştii 71 1 2 1 Şchiopenii 179 2 3 -

Ibidem, f. 5v-6 Ocol Crasna1 1. Gura Idriciului – Sfântul Neculai, 50 locuitori,

Slobozia Bog, 18 locuitori, preot Costandin, preot Tănasă. 2. Roşâecii, Pogorârea Duhului Sfânt şi Sfântul Dumitru

(două biserici), 140 locuitori, preot Ioan, preot Costandin, preot gavril, diacon G(h)eorg(h)e sân preut Ioan.

3. Idriciu i Norişti – Sfinţii Voievozi, 53 locuitori, preot Ioan Burg(h)elea, diacon Costandin Laptiş.

4. Dolheni, 34 locuitori, Tălhăreşti, 22 locuitori, Adormirea Maicii Domnului, preot Ioniţă Balaur.

5. Rădiul – Sfântul Neculai, 18 locuitori, preot Gavril Plesnicuţ.

6. Vladnicu – Adormirea Maicii Domnului, 12 locuitori, preot Isaho Sorocianu.

7. Albeşti – Sfântul Neculai, 184 locuitori, preot G(h)eorg(h)e sân preut Gavril, preot Alecsandru sân preut Ioniţă, diacon Ioan Eni.

8. Corni – Sfântul Dumitru, 213 locuitori, preot G(h)eorg(h)e Gasca, preot Toma, diacon Gligori Paladi.

9. Pâhna Veche – Sfinţii Voievozi, 29 locuitori, preot Petria Culpănici.

10. Târzâi i Gura Pâhnii – Sfinţii voievozi, 100 locuitori, preot Ioniţă Munteanu, preot Neculai Ciaprigă, diacon Galiganu.

11. Olteneşti – Adormirea Maicii Domnului, 100 locuitori, preot Gavril Ganţă, preot Neculai Muhceţă.

12. Curteni, 75 locuitori, Zgura, 15 locuitori, Sfinţii Voievozi, preot Mardari.

13 Budeşti – Sfântul Nicolae, 70 locuitori, preot Ştefan, diacon Vasâle.

14. Creţăştii de Sus – Sfinţii Voievozi, 75 locuitori, preot Ştefan Orza, preot Ioniţă Istrate.

15. Creţăşti de Gios – Sfântul Neculai, 70 locuitori, preot Condre Istrate, preot G(h)eorg(h)e Faţălungă.

16. Cordeni - Sfinţii Voievozi, 20 locuitori, preot Pricochi Radu.

17. Ivineţăşti – Sfântul Dumitru, 47 locuitori, preot Andrii Buzălau, preot Neculai

Dari(e), preot Lupu Năvolnicu, diacon Ioan Buzălau. 18. Avereşti – Sfântul Dumitru (!), 42 locuitori, preot

Vasâle Bunescu. 19. Plochi – Sfinţii Voievozi, 45 locuitori, preot Vasâle

Vicol. 20. Tăbălăeşti – Sfinţii Voievozi, 90 locuitori, preot

Aftanasă, preot Ioan sân Poruşnicu. 21. Armăşăni, 61 locuitori, Roşâori, 36 locuitori, Sfinţii

Voievozi, preot Vasâle sân Zugravu. 22. Buneşti – Sfinţii Voievozi, 195 locuitori, preot

Năs(...) Platon, preot Ioan Panfilie, diacon Vasâle Răzmeriţă. 23. Dolheşti, 165 locuitori, Chetriş din Hrisca, 112,

Înălţarea Domnului, preot Lupu sân Popa, preot Gavril Antohi, diacon G(h)iorg(h)i Popa.

1 Datează din 29 martie 1849

24. Brădiceşti – Buna Vestire, 105 locuitori, preot Vasâle Zboiu, diacon Grigori Zboiu.

25. Crăsnăşăni, 98 locuitori, Valea Stupilor, 23 locuitori, Sfinţii Voievozi, preot Ioan Idriceanu, preot Costandin Tofan, preot G(h)eorg(h)e.

26. Po(r)cişăni – Sfântul Neculai, 62 familii, preot Vasâle Racoviţă.

27. Boţăşti – Sfinţii Voievozi, 110 locuitori, preot Grigori Busuioc, preot Toader Stroescu.

28. Giurgeşti i Bobeşti – Sfinţii Voievozi, 41 locuitori, preot Ioan Baciu.

29. Stroeşti – Sfânta Adormire, 40 locuitori, preotul Ioan. 30. Valea lui Bosâe – Sfinţii Apostoli, 30 locuitori, preot

G(h)iorg(h)i Idricianu, preot G(h)eorg(h)e Bosăe. 31. Tătărăni – Sfântul Prooroc Ilie, 122 locuitori, preot

Toader, preot Cristea. 32. Leoşti – Sfinţii Voievozi, 59 locuitori. Ibidem, f. 15 – 15v

Listă de numărul lăcuitorilor dajnici şi nidajnici a bisăricilor, a preuţilor, diaconi şi dascăli aflători în târg(ul) Huşi.2 1. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel – iconom Feodor Coşăr,

iconom Vasâli Tătărădscu, iconom Costac(h)i, săchelar Mărdare, săchelar Panaite, săchelar Ioan, stolc. Acsânte Roşculescu pisalt, sluger G(h)iorg(h)i Vasâliu asăminea.

2. Sfântul Nicolae – iconom Feodor Mandre, iconom Ilii Mocan, preot Feodosâi, preot Vasâle Macsâm, ierodiacon Neculai Hărnage, dascăl Alecu Paşalu.

3. Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavril – iconom Ioac(h)im, săchelar Iandru (!), preot Mihălac(h)i, ierodiacon Neculai, dascăl Tudurac(h)i Mihăilescu, dascăl Tudurac(h)i Sârbu.

4. Înălţarea Domnului – săchelar G(h)iorg(h)i, săchelar Pavăl Neculau, preot Feodor, preot Ioan, ierodiacon G(h)iorg(h)i, dascăl G(h)iorg(h)i Lăscărac(h)i, dascăl Vasili G(h)iban.

5. Sfântul Dumitru – iconom Irimia Folescu, iconom Ilii, iconom Neculai, iconom Vasâli, iconom Neculai sân Folescu, ierodiacon Gavril, ierodiacon Costac(h)i, dascăl (...).

6. Sfântul Gheorghe – săchilar Toma, săchilar Vasâle, preot Petrac(h)i, preot Ioan, preot Vasâli sân preutu Lupu, ierodiacon Ioan Ţânboi, dascăl G(h)eorg(h)i Pigio(...), dascăl G(h)eorg(h)i sân dascăl Coste.

7. Schit Vovidenia – preot G(h)iorg(h)i, preot Ioan Macovei, dascăl Hriste, dascăl Iordac(h)i Paisă.

N° toatal a lăcuitoilor dajnici şi nidajnici 1909 însă 397 birnici 25 bijănari 110 mazili 395 patintari 475 meşteri 56 dizrobiţi 151 căpătieri 300 nedajnici 1909 Ibidem, f. 28-28v

2 Alcătuită la 29 aprilie 1849

–22–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

Împroprietărirea ţăranilor în comuna Stănileşti

Prof. Ştefan Plugaru – Huşi

roblema pământului şi a stăpânilor săi a fost – dintotdeauna – una fundamentală, pentru că din cultivarea lui au trăit atât ţăranii cât şi boierii de pe

aceste meleaguri. De la Stănilă şi descendenţii săi, răzeşii de la începuturile satului, s-a ajuns în curgerea timpului ca întreg pământul să fie deţinut de către boieri, proprietari ai satelor care au luat fiinţă între timp pe teritoriul din dreapta Prutului, dăruit odinioară de Alexandru cel Bun lui Oană vornicul şi fiilor lui pentru „dreapta sa vislujenie”.

Pământul era singurul mijloc de asigurare a hranei, în cazul ţăranilor, dar era considerat un simbol al importanţei sociale şi prosperităţii de către boieri. Mărimea unei moşii boiereşti determina, de obicei, locul pe care stăpânul acesteia îl ocupa pe scara socială şi măsura în care putea fi calificat drept boier mai mare (velit) sau mai mic. În condiţiile decăderii valorii monedei, a năvălirilor străine pe teritoriul Ţării Moldovei, în special atacurile tătarilor, care jefuiau şi distrugeau totul în calea lor, boierii au căutat o valoare sigură care să le asigure existenţa şi prosperitatea. Aceasta a fost proprietatea funciară, pentru că pământul, conform expresiei aparţinând istoricului francez George Duby, „a reprezentat totul pentru oamenii medievali”.

Pământul dat în folosinţa ţăranilor de către proprietari era insuficient nevoilor ţăranilor, terenul de arătură fiind, la începutul secolului XIX, de numai 1,5 fălci, iar loturile de păşune limitate la 5 vite. În aceste condiţii, ţăranii au fost nevo-iţi să încheie învoieli suplimentare pentru pământ. Aşezământul din 1851 sporea suprafaţa de păşune a locuitorilor la 20 de prăjini, desfiinţa lucrul la coşere, dijma, uşura condiţiile de strămutare.

Conform articolului 127 din Regulamentul Organic (1832), în cazul în care proprietarul nu putea asigura locuri de hrană pentru săteni, aceştia puteau cere strămutarea cu condiţia să plătească birul pe un an către Vistierie şi preţul lucrului pe un an pentru proprietar. Săteanul era obligat să înştiinţeze atât Vistieria cât şi pe proprietar de intenţia de a se strămuta, pentru a fi radiat din catagrafia satului. De asemenea, trebuia să înştiinţeze cu un an înainte judecătorii săteşti ai celor două sate şi isprăvnicia ţinutului pentru a primi o adeverinţă în baza căreia era înregistrat în catagrafia satului unde se strămuta. Trebuia, totodată, să plătească satului pe care îl părăsea birul pentru anii rămaşi până la următoarea catagrafie. O dată plecat, nu mai plătea birul în noul sat până la întocmirea altei catagrafii.

Prin legea secularizării averilor mănăstireşti din 17/29 decembrie 1863, întinsa moşie a Stănileştilor, proprietate a Episcopiei Huşilor, trecea în proprietatea statului. Măsura luată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost determinată de faptul că o mare suprafaţă din teritoriul ţării – circa 26% – se afla în proprietatea mânăstirilor greceşti de la Muntele Athos.

În anul următor, printr-un decret emis la 14/ 26 august1 Cuza avea să promulge legea rurală prin care ţăranii erau eliberaţi de sarcinile feudale şi împroprietăriţi cu loturi de pământ prin răscumpărare.2 Cuza a decretat Legea agrară care hotăra desfiinţarea clăcii pentru totdeauna şi împroprietărirea

1 Conform Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris,

decretele emise de domn aveau putere de lege. 2 *** Istoria României în date, Mica întreprindere

editorial-poligrafică „Crai Nou”, Chişinău, 1992, p. 210.

ţăranilor clăcaşi, care aveau dreptul la 2/3 din suprafaţa moşiilor. În vederea împroprietăririi ţăranii au fost împărţiţi după numărul de vite de muncă pe care le aveau şi după zona geografică în care trăiau în trei categorii: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi. Cei dintâi au primit suprafeţe mai mari. Pentru pământul primit ţăranii trebuiau să le achite proprietarilor, în timp de 15 ani, anumite sume de bani, drept răscumpărare a clăcii, a obligaţiilor pe care le aveau către proprietarii de pământ, pentru a nu le fi contestat dreptul asupra pământului.3 În anul 1864 au beneficiat de această lege 467.080 de ţărani. Alţi 60.651 capi de familie au primit numai locuri de case şi grădini. În total, foştii clăcaşi au primit 1.654.969 hectare din pământurile proprietarilor şi ale statului. Unii ţărani fruntaşi şi mijlocaşi au fost trecuţi într-o categorie inferioară pentru a li se da mai puţin pământ.4

3 Gheorghe Platon, Problema agrară în societatea

Principatelor Române. De la reformele lui Constantin Mavrocordat la eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor, în Analele Ştiinţifice al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, tomul XLVI – XLVII, 2000-2001, p. 95.

4 N. Adăniloaie, D. Berindei, Reforma agrară din 1864,

P

Proces verbal din 29 mai 1865 prin care se fixează

partea din moşia statului ce se va da foştilor clăcaşi în comuna Stănileşti

–23–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

În 1865 s-a trecut la împroprietărirea foştilor clăcaşi. Astfel, la 232 de ţărani capi de familie s-au dat în total 965 fălci şi 10 prăjini, adică circa 1380 ha, din care 36 fălci şi 20 de prăjini în vatra satului Stănileşti. La împroprietărire 59 de clăcaşi cu câte 4 boi au primit câte 5 fălci, 40 prăjini, 145 clăcaşi cu câte 2 boi au primit câte 4 fălci, 24 clăcaşi cu braţele câte 2 fălci, 40 prăjini, iar 4 oameni au primit numai loc de casă, câte 12 prăjini şi jumătate.1 Restul moşiei a devenit Domeniul statului Stănileşti pe care, tot în baza Legii rurale, au fost împroprietăriţi treptat „însurăţeii” (tinerii căsătoriţi) din comună şi din alte sate, pentru care nu mai era pământ disponibil în satele de origine.2

Legea agrară promulgată de Al. Ioan Cuza elibera ţăranii împroprietăriţi, în funcţie de numărul de vite deţinute, din starea de clăcaşi, transformându-i în mici posesori de loturi agricole. Unul din articolele legii ce se adresa ţăranilor, stipula că: „Claca şi toate celelalte legături silite între voi şi între stăpânii voştri de moşii sunt desfiinţate, prin plata unei drepte despăgubiri” pentru ca domnul să mai adauge că: „De-a pururea şi de astăzi voi sunteţi proprietari liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre”.3

Această reformă a avut un larg ecou în sufletele ţăranilor de pe aceste locuri, bucuria încercată de ţăranii din Pogăneşti fiind exprimată împreună cu cei din satele Duda, Novaci, Bohotin, Creţeşti, Isaia, Pâhneşti, Răducăneni şi Râşeşti, printr-o telegramă trimisă domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în august 1864, în care precizau: „Fapta pe care Măria-Voastră

aţi isprăvit, slo-bozând neamul românesc de bo-ieresc, muncă silită, ce era mai rea decât robia, este atât de mare că nu o poate scrie ni-meni. Dumne-zeul părinţilor noştri păstreze zilele Măriei-Tale ferice, ne-bântuite, îl ru-găm să ia din zi-lele noastre şi a copiilor noştri şi să le adauge pe ale Măriei-

Voastre… Rugămu-te, cu nespusă veselie în inimă, dă-ne voie ca de acum înainte să te numim părintele cel binevoitor şi slobozitorul neamului ţărănesc”.4

Articolul 5 al legii rurale din 14 august 1864 prevedea că acei locuitori de pe moşiile particulare care scutiţi fiind de clacă (boieresc) se bucuraseră numai de casă şi grădină în sat nu vor avea drept să ceară alt loc de hrană de la proprietarii respectivi ci vor primi pământ pe moşiile statului.

Articolul 6 al aceleiaşi legi stipula că vor avea drept să se strămute pe moşiile cele mai apropiate sătenii cărora nu li se putuseră acorda suprafeţele de pământ legiuite pe cele 2/3 de

Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 276- 286.

1 D.J.A.N.V., Instituţii agricole din judeţul Fălciu, dosar 1/ 1865- 1866, f. 27- 30. Vezi şi Corneliu Istrati, Vechi sate din ţinutul Fălciu, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol”, Iaşi, XXIII/1, 1986, p. 317. În arhiva D.J.A.N.V. se găsesc şi tabelele cu numele celor împroprietăriţi, mare parte din ele degradate.

2 Corneliu Istrati, op. cit., p. 317. 3 Adrian Butnaru, Epureni. Timpuri şi oameni, Editura

Pim, Iaşi, 2010, p. 89. 4 Vasile Folescu, Creţeşti. Istorie şi actualitate, Editura

Demiurg, Iaşi, 200, p. 292.

moşie expropriată, însurăţeilor (numiţi şi spornici) care nu aveau locuri atribuite lor în momentul aplicării legii agrare. Un jurnal al Consiliului de Miniştrii din 7 octombrie 1864, decisese că vor fi socotiţi în rândul însurăţeilor acei săteni care la promulgarea legii agrare din 1864 se aflau sub steaguri (în armată). Sătenii care doreau să primească pământ erau invitaţi să se strămute pe proprietăţile statului.

Dacă vreme de 12 ani articolele menţionate nu au fost duse la împlinire, la 7 octombrie 1876, ministrul de Finanţe al României din aceea perioadă, Ion Brătianu, lua iniţiativa ducerii la îndeplinire a celor două articole. În fiecare judeţ al ţării, inclusiv în judeţul Fălciu, au fost alcătuite comisii speciale care erau însărcinate să constate drepturile fiecăruia în baza tablou-rilor A şi B, dresate în anul 1864, şi prin actele stării civile.5

Fiecare sătean care se încadra în categoriile citate mai sus avea drept să cumpere pământ pe moşiile statului până la concurenţa de 5 fălci, cu preţ de 5 galbeni (58 lei şi 75 bani) pogonul, plătibil în 15 ani. Inginerul administraţiei domeniilor statului urma să constate situaţia şi întinderea locurilor de hrană disponibile pe fiecare moşie, şi împreună cu comisia, să stabilească numărul de loturi disponibile pentru vânzare. A treia parte din întinderea locurilor de hrană ale moşiei era rezervată arendaşilor prin contractele de arendă.6

În 1878 este întocmit un regulament pentru aplicarea artico-lelor 5 şi 6 din legea agrară, care aducea lămuriri suplimentare.

Împroprietărirea din anul 1865, efectuată pe fosta moşie Stănileşti a Episcopiei Huşilor nu a pus – aşadar – capăt problemei agrare. Se impunea efectuarea unor noi împroprie-tăriri a celor fără pământ. Anunţată în octombrie 1876, „împro-prietărirea însurăţeilor”, a fost înfăptuită abia după Războiul de Independenţă al României (1877-1878).

În data de 19 noiembrie 1878, prefectul judeţului Fălciu, Ioan Mârza, Neculai Bodie, membru al Comitetului permanent, şi primarul comunei Stănileşti, Georgie Chiriţoiu, membrii ai Comisiei ad-hoc pentru judeţul Fălciu, înfiinţată potrivit Regulamentului de aplicaţiune pentru executarea articolelor 5 şi 6 din legea rurală, publicat în Monitorul Oficial Nr. 135 din 20 iunie 1878, erau prezenţi la înfiinţarea pe moşia statului Stănileşti, comuna Stănileşti, plasa Prut, a unei comune formată din 240 capi de familie care urmau să fie împroprietăriţi fiecare cu câte un loc de 3 ½ fălci de hrană în ţarină şi 20 prăjini pentru casă şi grădină în vatra satului. Pentru înfiinţarea comunei (viitorul sat Budu – Cantemir) erau alocate din moşia statului Stănileşti partea numită Miclea Larga şi Budu în limitele următoare: la răsărit se învecina cu pământul foştilor clăcaşi, la apus cu Volosenii, din moşia Hussi (Huşi), şi cu moşia Rusca, la miazănoapte iarăşi cu Volosenii şi la miazăzi cu partea rămasă statului. Vatra satului urma să fie situată lângă comuna rurală Stănileşti. Suprafaţa totală acordată era de 920 fălci.7

Au fost împroprietăriţi 12 solicitanţi, rămânând disponibile 228 loturi dintr-o suprafaţă totală de 920 fălci. Limitele moşiei pe care fuseseră împroprietăriţi ţăranii erau: „La rasaritu cu pamântul foştiloru clăcaşi împroprietăriţi la 1865, la apusu cu moşia Rusca, la miaza nopte cu pamântul în surăţeilor dupre actul din 21 noembre 1878, iar la meza zi cu partea din pamântul determinatu şi care rămâne a se da însurăţeiloru care se vor prezenta”.

La 26 ianuarie 1880 se trece la efectuarea unor noi împroprietăriri, cei 13 solicitanţi fiind: Safta soţie repausatului V. Vladu (Stănileşti), Toader Huţanu, Nicolai Mândru, Georgie Geamala, Mihalachi Pădurariu, Dumitru Olariu. (Gugeşti), Manolachi soţul Marii Buţu, Necolai Danila, Toader Morariu, Maranda Zaharie, Grigore Darie, Toader Iacobu, Ileana Manolachi (Boţeşti) adică un total de 45 de fălci şi 60 prăjini în ţarină. Suprafaţa primită de fiecare împroprietărit a fost de 3

5 Radu Rosetti, Pentru ce s-au răsculat ţăranii, Ediţie

îngrijită, studiu introductiv şi note de Zigu Ornea, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987, p. 300.

6 Ibidem. 7 Corneliu Istrati, op. cit., p. 317.

Ştampila Primăriei Stănileşti, 1865

–24–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

fălci şi 40 prăjini în câmp şi 3 fălci în sat, fiecare primind câte 20 prăjini loc de casă, adică un total de 48 fălci şi 60 prăjini.

Solicitări de împroprietărire vin şi din partea unor ţărani din satele Duda şi Novaci care au fost nevoiţi să primească pământ la Stănileşti. Aşa s-a întâmplat la 16 martie 1880, când 14 dintre aceştia au semnat actul de împroprietărire: Preotul Gh. Ionescu, Iordachi, Năstase Gărdia, Bedreag Paladi, Ştefan Darie, Neculai Negru, Iordachi Miticanu, Ion Andrieşu, Tofana văduva, Gh. Negru, Catrina Dănilă, Dumitru Topală, I. Istrate, Dumitru Carp.1

Redăm cererea de împroprietărire a preotului Petru Dimitrescu, originar din satul Duda, judeţul Fălciu:

Domnule Prefectu! De şi săntu înscrisu cu dreptulu la în pământenire între în

surăţăii din comuna Epureni, daru astădi avându domiciliu stabilu în comuna Stălineşti; vă rogu Domnule Prefectu bine voiţi a despune ca se fiu aşadatu între în surăţăii din Stalineşti cu în pământenirea ce mi se cuvine.

Primiţi vă rog respectul meu. 1878. O-bre 20 Preut Petre Dimitrescu

Cererea preotului Petru Dimitrescu

În acelaşi an, la 24 aprilie, urmează o nouă împroprietărire

către 34 solicitanţi: Condurachi, Vasile Gh. Andrunachi, Ioana soţia dascălului C. Andoni, Dumitru Ciocoiu, Maranda Bejenariu, Teodor Diaconu, Niţă Cojanu, Georgie Radu, Nastasie Dumitru Enaki (Pâhneşti), Preutu Georgie Ionescu, Iordaki a Cuzanesei, Nastasie Gardea, Ştefan Darie, Nicolai Negru, Tofana Vaduva, Dumitru Gh. Negru, Catrina Danila, Dumitru Ştefan Topala, I. Istrati (Duda), Alecsandru V. Ciocarlanu. (Bozia), Ioan Nechita (Cosmeşti), Vasile Hurui (Mălăeşti), Preutu Giorgie Oniţa, Vasile a Ciobăniţei, Dumitru Morariu, Costaki Stoica, Andrei Ciobanu, Ioan Bobu, Georgie Negru, Aniţa lui Ştefan Timofte, Vartolomeiu Florea, Văduva Safta Tataroea (Pâhneşti), Panaite Bejanu, Ioan Chirica, Ioan a lui Georgie Luca, Ioana lui Panaite Parvana, Panaite Luca

1 Direcţia Judeţeană a Arhivelor naţionale vaslui

(D.J.A.N.V.), Fond Prefectura judeţului Fălciu, 1/1879, f. 335.

(Ivăneşti), Cristina Gadeni (sau Gădeiu2), Toader Manea (Guşiţei), Georgie ….3, Ioan Andruţa (Dolheşti), Ioan Nucariu, Iancu Batcu, Zaharie Prodanu, Ioan Chiriţoiu, Ifteni Munteanu, Ioan Rotariu, Georgie Rapanu, Mihalaki Manolaki, Georgie Oncea, Niţă Zmău (Stalineşti) Irimia Popa (Pogăneşti), Ioan Turbatu (Curteni), Vasile C. Dobă (Huşi). Adică un total de 136 fălci 40 prăjini pământ în ţarină, 9 fălci 60 prăjini pământ în sat, adică 146 fălci şi 20 prăjini. Împroprietăririle aveau să continue până în anul 1888.

Deoarece proiectul privitor la satul Budu – Cantemir a fost redus, câţiva ani mai târziu au fost înfiinţate alte două sate pe domeniul statului Stănileşti: Lunca Banului, numit iniţial Lunca Nouă, aflat la 2 km sud de Stănileşti, cu baze puse în jurul anului 1898, şi unde s-a stabilit locuitori veniţi din diferite sate ale judeţelor Fălciu şi Vaslui, cât şi locuitorii vechiului sat Lunca Banului, aflat la 9-10 km sud de Stănileşti (cătunul Lunca Veche de astăzi), care au adus cu ei şi biserica, reconstruită în noua aşezare. În jurul anului 1907 a fost înfiinţat şi satul Oţetoaia, pe fost moşie cu acelaşi nume, unde în trecut existase satul Gârla Vlădicăi, pârjolit în cursul luptelor din războiul ruso-turc din 1711.4

În data de 16 aprilie 1879, 31 de locuitori din Pogăneşti, sat în comuna Stănileşti, erau împroprietăriţi cu suprafaţa totală de 188 fălci şi 40 prăjini pe moşia statului Huşi, aflată în comuna Epureni, plasa Prutul, pământ ce se compunea din „locurile numite Valea Grecului, Valea lui Ivan, Galbena şi Gura Văii cu Movila Pescarului, limitate la miazănoapte de moşia Epurenii şi parte din moşia Pogăneşti, la răsărit cu

2 Lecturaţie incertă. 3 La fel. 4 Corneliu Istrati, op. cit. p. 318.

Declaraţie de acceptare a strămutării noilor împroprietăriţi

–25–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

pământul rămas a se da altor săteni în drept, asemenia şi… la apusu cu imaşul târgului Hussy”. Pe moşie mai rămâneau disponibile un număr de 183 de loturi.

Conform numelor trecute în registrele de împroprietărire, pogăneştenii care au primit câte 3 fălci şi 40 prăjini de pământ erau: Ghiorghi Dămianu, Ioan Mălăncuşu, Levinte Ciobotariu, Ioniţă Ciobanu, Simion Mihaiu, Nastasia Caşleriţa, Pavăl Mitropolitu, Ioan sin Pascal, Maranda Dăscăliţa, Neculai Diaconescu, Ioan a Babei Frăsinei, Dumitru. Balanu, Alecu Scafariu, Timofti Dascălu, Neculai fiul lui Vasile Ignat, Vasile Ioniţă, Miron Ifteni, Varvara Arăpoei, Ghiorghi Ganga, Erimia Luca Preut, Varlan Dumitrachi Preut, Mihai Proca Dascălu, Ghiorghi Vârlănescu, Ioan Cărnici, Ghiorghi Miron Ifteni, Ghiorghi Macariu, Antohi Hatmanu, Neculai Donica, Vărlan Dobă, Elena Frunză, Vasile sin Pavelu, Dumitru Rudolfu.

După primul război mondial

Împroprietărirea ţăranilor din anul 1921 a fost realizată în timpul guver-nării generalului Alexandru Ave-rescu, erou al primului război mondial şi şeful partidului Popo-rului. Prin această reformă – cea mai mare din câte s-au făcut după pri-mul război mondial în ţările din centru şi estul Europei – au fost expro-priate 6.008.098 hectare, dintr-un total de 9.242.930, cât însumau marile proprietăţi. În întreaga ţară aveau drept de

împroprietărire un număr de 2.005.477 capi de familie dar au primit pământ numai 1.393.353. Conform legii în Vechiul Regat lotul de împroprietărire era de 5 ha.

Pentru pământul primit ţăranii împroprietăriţi urmau a le plăti foştilor proprietari o sumă egală cu de 40 ori preţul anual al arenzii în zona respectivă. Cu toată imperfecţiunea sa această reformă agrară a avut darul de a contribui la îmbunătăţirea vieţii ţăranilor, formarea a 1,4 milioane de noi gospodării ţărăneşti cu pământ, atenuarea tensiunii sociale în lumea satelor.

Criza economică din anii 1929-1933 a lovit puternic şi în agricultura românească. Au crescut stocurile de produse agricole, a scăzut preţul acestora, şi s-a ajuns la imposibilitatea ţăranilor de a plăti datoriile contractate la diferite bănci. Situaţia a fost ameliorată prin câteva legi adoptate între decembrie 1931 şi aprilie 1934. La 7 aprilie 1934 s-a adoptat Legea pentru lichidarea datoriilor agricole şi urbane, acre prevedea un termen maxim de 17 ani pentru achitarea datoriilor, salvând astfel de la ruină multe familii ţărăneşti.

Pe teritoriul comunei au fost expropriate moşiile Pogăneşti şi Hudiceni-Voinescu. Conform Legii pentru reforma agrară, publicată în Monitorul Oficial din 17 iulie 1921 se expropriau

pentru cauză de utilitate naţională proprietăţile rurale în scopul de a spori întinderea proprietăţii rurale ţărăneşti, de a înfiinţa păşuni comunale, precum şi pentru scopuri de interes general, economic şi cultural. Pământul expropriat şi accesoriile, pe baza decretului nr. 3.697/1918 era definitiv expropriat, iar statul este considerat proprietar al pământului expropriat de la 15 decembrie 1918. Plata preţului cuvenit proprietarului expropriat se putea face în numerar sau în titluri de rentă amortizabilă în 50 de ani şi purtătoare de dobândă de 5 la sută pe an.

Valoarea nominală era socotită la plată drept valoare reală. Plata exproprierii pentru toate persoanele morale se făcea în rentă perpetuă purtătoare de dobândă de 5 la sută pe an.

Pământul expropriat a fost vândut celor îndreptăţiţi în următoarea ordine de precădere: mobilizaţilor în războiul 1916-1919; mobilizaţilor în campania din 1913; văduvelor de război pentru copii; agricultorilor mici, lipsiţi de pământ; agricultorilor cu proprietăţi mai mici de 5 ha; orfanilor de război.

La condiţii egale de îndreptăţire se preferau în aceeaşi categorie: invalizii; cei care în trecut au muncit pe moşie; cei care au inventar şi gospodărie întemeiată; cei mai în vârstă. Erau consideraţi ca îndreptăţiţi: preoţii, învăţătorii, precum şi toţi ceilalţi funcţionari publici având reşedinţa în comunele rurale, absolvenţii şcolilor de agricultură de toate gradele, cu condiţia să locuiască la ţară şi să se oblige să lucreze pământul.

Meseriaşii (lemnarii, fierarii, croitorii, lăutarii etc.), care în trecut nu s-au ocupat cu agricultura, cârciumarii şi diferiţi comercianţi, precum şi acei care îşi înstrăinaseră prin vânzare pământul nu erau îndreptăţiţi.

Pe moşia statului Hudiceni-Voinescu, aflată pe teritoriul comunei Stănileşti, au fost împroprietăriţi locuitori din oraşul Huşi, în special invalizi de război, cu suprafeţe de 2 ha, la preţul de 2.240 lei ha şi 220 lei speze de măsurătoare. De asemenea, în anul 1936, pe lângă huşeni aici au primit pământ şi locuitori din satul Epureni, respectiv 14 hectare, ca o completare a pămân-turilor primite în 1919 în satul de baştină.1

1 Adrian Butnaru, Epureni, p. 99.

Harta comunei Stănileşti la 1906

Act de împroprietărire pe moşia statului

Voinescu, comuna Stănileşti, 1923

–26–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

In anul 1929 a fost expropriată în întregime moşia Pogăneşti, cu o suprafaţă de 2.300 ha, fostă proprietate a Băncii Generale Române.1 Moşia era alcătuită din două părţi, prima parte cuprinzând şesul Prutului, între râu şi dealul Pogăneşti, unde erau situate imaşurile, fâneţele şi bălţile. Partea a doua, cuprindea platoul Pogăneştilor, fiind situată între dealul Pogăneşti, satul cu acelaşi nume şi moşia Huşi, adică un total de 1.251 ha teren arabil, 807 ha imaş, 131 ha fânaţ, balta - 100 ha, curte cu îngrădire – 6 ha şi 6 ha de drumuri. Moşia fusese arendată de către evrei (Marcu Perlinan şi un anume Obotici, după anul 1910) pentru ca la momentul efectuării exproprierii să se afle dată în arendă către obştile de arendare „Viitorul” din Pogăneşti şi „Viitorul” Stănileşti (preşedinte - învăţător Vasile Aramă)2, cu o arendă anuală de 7000 lei, plus dările către stat, care se ridicau la momentul respectiv la suma 5.468,48 lei, socotit a 3 lei şi 34 bani de ha.

Exproprierea era îndeplinită în baza articolului 5 din decretul lege relativ la expropriere pentru cauză de utilitate naţională.

Pe teritoriul comunei Pogăneşti au cumpărat pământ bulgarii - grădinari din oraşul Huşi, după cum ne arată un act de proprietate3 datând din anul 1936:

OBŞTEA DE CUMPĂRARE SF. „ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIL” DIN COMUNA HUŞI JUD. FĂLCIU Titlu de proprietate no. 8 Noi, Dumitru I Brănici, în calitate de

preşedinte al obştii Sf. Arhangheli „Sf. Mihail şi Gavril” din comuna Huşi, jud. Fălciu:

În baza actului de cumpărare autentificat de tribunalul Fălciu la No. 16 din 9 Ianuarie 1933 şi transcris la Nr. 68 din 9 Ianuarie 1933 de Trib. Fălciu şi în baza actului de partaj autentificat de Trib. Fălciu la No. 1357/1936 şi trenscris de grefa Trib. Fălciu la No. 2053/1936.

D-na Safta D-tru Brănici din Huşi, str. Lt Drăguleţ No. 5 are în proprietatea sa definitivă lotul no. 8 pe teritoriul comunei Pogăneşti jud. Fălciu având următoarele suprafeţe:

ha grădină. 4 ¼ ha arabil. ha islaz. cu megieşiile următoare: Răsărit Drumul raclei. Apus N.

Harnagea. Miază-zi Drumul. Miază-noapte Mihai Ţolea.

Drept care i s-a eliberat presentul titlu de proprietate astăzi 31 august 1936.

Preşedinte, «ss» D. Brănici

1 Banca Generală Română mai era proprietară, pe lângă

moşia Pogăneşti - Fălciu, şi a moşiilor Unţeni – Botoşani şi Parapani – Arsache din judeţul Vlaşca.

2 Obştile de arendare şi cele de cumpărare au apărut la începutul sec. XX, din voinţa ţăranilor de a-şi satisface nevoile materiale, din necesitatea intrării în folosinţa unei bucăţi de pământ de care depindea existenţa lor modestă. Pentru a deveni membru al obştii era însă obligatoriu ca fiecare sătean să deţină unelte agricole şi vite de muncă pentru a lucra în mod corespunzător pământul primit în folosinţă. Fiecare sătean primea un lot pe care îl exploata în mod individual; mărimea lui depindea de puterea de muncă a fiecăruia şi de mărimea arenzii plătite. În comun se lucra şi se folosea numai lotul rezervat pentru cultura lucernii, islazurile şi suhaturile.

3 Fotografia acestui document apare în lucrarea lui Vicu Merlan, Contribuţii monografice asupra Depresiunii Huşi, Editura Lumen, Iaşi, 2008, p. 544.

Pe moşia Hudiceni - Voinescu, expropriată în anul 1919, se mai aflau 20 ha de pădure („Lunca Strechioaia - Voinescu”), proprietatea comunei urbane Huşi, care nu a fost supusă exproprierii. Moşia era arendată de obştea Stănileşti, cu o arendă anuală de 23.100 lei. Se afla la o distanţă de 4 km de satul Stănileşti şi 14 km de oraşul Huşi şi se megieşea la răsărit cu râul Prut, la miazăzi cu pământurile locuitorilor din satul Săratu, la miazănoapte cu pământurile locuitorilor din cătunul Corni (Ungureni), iar la apus cu moşiile Stănileşti şi Voloseni.

În perioada interbelică, mulţi dintre ţăranii proprietari de pământ au posedat o suprafaţă insuficientă pentru împlinirea nevoilor existenţei lor, sub 3 hectare.4

Diminuarea proprietăţii ţărăneşti s-a făcut în perioada interbelică prin înzestrări şi vânzări, iar sporirea prin moşteniri şi cumpărări.5 Procentul pământului vândut de familiile împro-prietărite (ruinate) este mai mare decât al împroprietăririlor, datorat faptului că la şes, unde agricultura era singura ocupaţie a locuitorilor, gospodăriile împroprietărite, aduse prin reforma agrară la nivelul celor neîmproprietărite, nu au putut rezista, din cauza lipsei de inventar şi animalelor necesare exploatării pământului agricol.6

Suprafaţa de pământ stăpânită de o familie ţărănească era mică la întemeiere, creştea odată cu apariţia copiilor, scădea la înzestrarea succesivă a acestora, devenea minimă în momentul dispariţiei capului de familie şi îşi reîncepea evoluţia cu

moştenitorii săi.7 În 1936 etnologul P. Ştefănucă nota că loturile ţărăneşti se fărâmiţaseră atât de mult încât nu mai puteau să asigure, prin mijloacele tradiţionale de cultivare a pământului, nici măcar necesităţile membrilor familiei ţărăneşti. Aceste suprafeţe, care nu depăşeau 6 ha, erau divizate în loturi minuscule situate la diferite distanţe de sate şi între ele. Din această cauză, exploatarea loturilor devenea deosebit de anevoioasă, ţăranul nu avea posibilitatea de a cultiva plantele într-un sistem raţional, cheltuind în zadar energie şi timp pentru deplasările de la un lot la altul şi pentru supravegherea lor. De asemenea, tehnica împroprietăririlor pe loturi dispersate a fost încurajată de inginerii hotarnici, care erau plătiţi după numărul punctelor trigonometrice efectuate, câştigând astfel mult mai mulţi bani. Ţăranii, creduli, urmau sfaturile acestora de a primi loturi parcelate, sub pretextul de a deţine pământ de diferite

4 60 de sate româneşti, II, Situaţia economică, Institutul de

Ştiinţe Sociale al României, Bucureşti, 1941, p. 11. Suprafaţa medie a proprietăţii în satele de şes era de la 3,5 ha la 8,5 ha (Ibidem, p. 20).

5 Ibidem, p. 28. 6 Ibidem, pp. 30-32. 7 Ibidem, p. 29.

Administraţia si fruntaşii satului Pogăneşti

în perioada interbelică

–27–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

calităţi pentru a nu fi expuşi riscurilor naturale care afectau pământul şi culturile.1

Deşi erau dornici să achiziţioneze suprafeţe de pământ, ţăranii nu dispuneau de sumele necesare acestui lucru. Băncile populare existente în comună în perioada interbelică au acordat ţăranilor credite pe termen scurt, de până la cel mult un an, şi numai în cazuri excepţionale, împrumuturi pe termen mijlociu, de 4-5 ani. Limita maximă a creditului de care se putea bucura un sătean, se fixa, de regulă, în adunările generale de discutare şi aprobare a bilanţului anual, în funcţie de categoria creditului, de capitalul deţinut e solicitant şi de averea acestuia. Se stabilea o limită maximă a creditului pentru un ha şi o limită maximă a împrumutului global, care în primul deceniu postbelic, nu depăşea, teoretic, plafonul de 10.000 lei pe o persoană .2

În general, împrumuturile erau acordate cu multă greutate de către băncile populare şi aproape întotdeauna sub valorile solicitate de locuitori, din cauză că unităţile cooperatiste nu beneficiau de fonduri proprii suficiente şi pentru că, în mod constant, federalele şi centralele au putut acoperi doar o parte din sumele necesare băncilor populare pentru sprijinirea dezvoltării gospodăriilor ţărăneşti.3

O parte din ţărani nu au avut niciodată acces la creditele băncilor populare, aceştia fiind puşi în situaţia de a apela la împrumuturi de la băncile comerciale sau de la cămătarii satelor, pe care le-au obţinut cu dobânzi excesiv de mari.4

După cel de al doilea război mondial Legea nr. 187 din 23 martie 1945, publicată în M. Of. nr.

68/23 martie 1945 preciza în articolul 1 că reforma agrară era pentru ţara noastră o necesitate naţională, economică şi socială iar pe viitor (sic!) agricultura României se va sprijini pe gospodării puternice, sănătoase şi productive, pe gospodării care sunt proprietatea particulară a celor care le stăpânesc. Scopul reformei agrare era mărirea suprafeţelor arabile ale gospodăriilor ţărăneşti existente, care aveau mai puţin de 5 ha şi crearea de noi gospodării ţărăneşti individuale pentru muncitorii agricoli fără pământ.

În scopul înfăptuirii reformei agrare, treceau asupra Statului pentru a fi împărţite plugarilor îndreptăţiţi la împroprietărire şi pentru a constitui rezervele următoarele bunuri agricole cu inventarul viu şi mort afectat lor: pământurile şi proprietăţile agrare de orice fel ale criminalilor de război şi ale celor vinovaţi de dezastrul ţării; terenurile şi toate bunurile agricole ale absenteiştilor; terenurile celor care în ultimii şapte ani consecutivi nu îşi cultivaseră pământurile în regie proprie, cu excepţia loturilor până la 10 ha; bunurile agricole de orice fel ale cetăţenilor români care s-au înscris voluntari pentru a lupta împotriva Naţiunilor Unite; bunurile de mână moartă; prisosul terenurilor agricole constituind proprietăţi ale persoanelor fizice care depăşeau suprafaţa de 50 ha, şi anume: pământul arabil, livezile, fâneţele, bălţile şi iazurile artificiale, fie că serveau sau nu pentru pescuit, mlaştinile şi terenurile inundabile.

Construcţiile, conacele, drumurile, livezile şi orice lucrări de îmbunătăţiri funciare, cu toate instalaţiile lor, urmau a fi cuprinse în cota de 50 ha, prevăzută la articolul 3, punctul h, proprietarul având dreptul de a alege cota rezervată pentru dânsul de unde voia, dar într-un singur loc. Erau exceptate de la expropriere şi lăsate în proprietatea titularilor bunurile agricole aparţinând bisericilor şi parohiilor din satele comunei, Casei Şcolilor şi celorlalte aşezăminte de cultură, ale obştiilor şi cooperativelor săteşti, fâneţele şi păşinele aparţinând comunelor şi în general toate bunurile făcând parte din patrimoniul Statului (articolul 8). Primarii comunelor rurale erau obligaţi ca în termen de 10 zile de la publicarea legii în Monitorul Oficial să întrunească în adunare generală pe toţi ţăranii plugari din comună, fără pământ sau care aveau până la 5 ha, teren

1 Adrian Butnaru, Epureni. Timpuri şi oameni, pg. 99-100. 2 D.Şandru, Băncile populare săteşti din România de la

1918 până la criza economică din 1919-1933, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol, XIV, 1977, Iaşi, p. 98.

3 Ibidem, p. 100. 4 Ibidem.

proprietate, pentru alegerea comitetului local de împroprietărire, compus din 7-15 membri. Rezultatul alegerii urma să fie înscris într-un proces-verbal semnat de toţi cei prezenţi.

În scopul colaborării cu organele de Stat, pentru înfăptuirea reformei agrare, se creau comisii de plasă pentru a coordona lucrările reformei agrare şi a hotărî asupra diferen-delor între sate şi comune, precum şi între proprietari şi cei îndreptăţiţi la împroprietărire, diferende născute din aplicarea reformei agrare. Comisiile de plasă erau alcătuite din membrii delegaţi de comitetele locale, fiecare Comitet trimiţând câte doi delegaţi. Comitetele de plasă puteau admite îndreptăţiţi la împroprietărire şi din altă plasă. Preşedintele comisiei de plasă pentru reforma agrară urma să fie delegat de Ministerul Agricul-turii şi Domeniilor, fiind magistrat sau jurist. Comitetele locale pe comune alcătuiau tabelele bunurilor agricole care urmau a fi trecute asupra Statului, tabelele celor îndreptăţiţi la împroprie-tărire şi la repartizarea de inventar agricol trecut asupra Statului, precum şi tabelele comunelor lipsite de păşune.

La împroprietărire urmau să aibă întâietate ostaşii care erau concentraţi sau mobilizaţi şi toţi cei care au luptat împotriva Germaniei hitleriste.

Mărimea loturilor acordate nu putea trece de 5 ha. Preţul pământului pentru împroprietărire era egal cu al unei recolte mijlocii anuale la hectar, socotită în grâu la 1.000 kg iar în porumb la 1.200 kg. Noii împroprietăriţi plăteau în bani sau în natură 10% din preţul de cumpărare, restul preţului de cumpărare fiind plătit în rate, după cum urma: pentru cei cu pământ puţin, în 10 ani, pentru cei fără pământ, în 20 ani. În caz de plată în bani, preţul era cel al grâului pe piaţa liberă la data de 1 Martie 1945.5

Cei fără pământ puteau căpăta de la prefectură, după rezoluţia comisiei de plasă pentru reforma agrară, o amânare a plăţii primei rate pe un termen până la 3 ani.

Semănăturile efectuate din toamna anului 1944 urmau să fie recoltate de cei care le-au semănat.

Gospodăriile create în baza decretului-lege nu puteau fi împărţite, vândute, date în arendă, sau ipotecate, nici în totalitatea lor şi nici în parte. În cazuri excepţionale, gospodăriile nou create puteau fi vândute, arendate, împărţite sau ipotecate numai cu avizul Ministerului Agriculturii.

Împroprietăritul primea pământul liber de orice datorii şi obligaţii. Datoriile ipotecare şi tot ceea ce greva proprietatea expropriată urmau să fie regulate printr-un decret-lege special.

Împroprietărirea din anul 1946 s-a făcut respectându-se anumite criterii. De exemplu, fostul soldat Croitoru Ion, fiul lui Lazăr şi Catinca, contingentul 1931, fusese exclus deoarece dezertase la 7 V 1945, în timpul marşului spre front de la datorie în războiul contra germanilor şi ungurilor, apreciindu-se că asemenea oameni trebuie ţinuţi departe de treburile statului şi să nu li se acorde dreptul de împroprietărire.6

Conform reformei agrare din 1945, aveau întâietate cei care îndeplineau articolul 13 din lege. Suprafeţele acordate s-au situat între 0,50 ha şi 4,50 ha.

Comitetul comunal de reformă agrară a fost alcătuit din Marin Oajdea7 - preşedinte, Mihalache Botoşneanu - vicepreşedinte, Toader Antohi, Vasile Corcodel, Ioan C. Munteanu, Dumitru Luca, Costică I. Prodan, Ghiţă Bălan, Tănase Maleş, Neculai Silitră, Petru Paiu - membrii, Iancu Dodea - secretar, Toader Ivanov - perceptor, Enache Oancea - primar, Vasile Rogojanu - notar.

5 La 15 decembrie 1950, ratele pe care le mai aveau de

plătit ţăranii împroprietăriţi prin reforma agrară din 1945 au fost anulate.

6 D.J.A.N.V., Fond Prefectura Fălciu, dosar 117/ 1946, fila 32.

7 Acesta era şi membru al Comisiei judeţene de îndrumare a aplicării Reformei Agrare, din care mai făceau parte D. Florescu, prefectul judeţului Fălciu, I. Timuş, directorul Camerei Agricole, I. N. Căciulă, plugar din Lunca Banului, Gheorghe Ciobanu, ţăran din Duda, Ozias Terdunar, secretar. Preşedinte era judecătorul Gheorghe Leon. (vezi lucrarea prof. Ion Diaconu, Monografia comunei Vutcani, Editura „Cutia Pandorei”, Vaslui, 2004, p. 142).

–28–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

Lista împroprietăriţilor

din anul 1946

Categoria I – Mobilizaţi, concentraţi şi luptători antifascişti

Costică Prodan Stănileşti Petru D. Paiu Stănileşti Ştefan Tabără Stănileşti Dumitru Aprodu Gura Văii Anton I. C. Prodan Stănileşti Mihai R. Botoşneanu

Stănileşti

Costache Păduraru Budu Ioan Gh. Batcu Stănileşti Ioan. N. Brahă Gura Văii Gheorghe C. Munteanu

Gura Văii

Costache I. C. Prodan

Gura Văii

Ioan Gh. Cioabă Voloseni Neculai I. Tiron Stănileşti Ioan T…1 Gura Văii Ilie M. Danu Gura Văii Neculai Şt. Horeic Stănileşti Zaharia Hanganu Stănileşti Mihai Gh. Leonte Gura Văii Neculai Tudore Stănileşti Ştefan Bădărău Stănileşti Ilie Antoniu Gura Văii Constantin Zaharia Gura Văii Ştefan Gh. Bejan Săratu Vladimir Cazacu Stănileşti Ştefan H. Arhire Stănileşti Gheorghe Boul Budu Sava Bârlădeanu Voloseni Gheorghe C. Gâscă Budu Ioan C. Muntean Stănileşti Vasile I. R. Bejan Stănileşti Radu Ioan Voloseni Marin Pană Săratu Anton Bucos Stănileşti Ştefan Mocanu Stănileşti Petru Ungureanu Budu Constantin I. R. Oajdea

Stănileşti

Ion C. N. Matran Stănileşti Toader C. Polei Stănileşti Costache C. Botoşneanu

Stănileşti

Ion D. Ştefăniţă Stănileşti Ştefan N. Coşniţă Stănileşti Vasile Tărtăcuţă Gura Văii Ştefan N. Pândaru Stănileşti Ion I. Gh. Coşug Stănileşti Ion N. Oţet Budu Cantemir Constantin C. Lungu

Voloseni

Panainte I. Chiriţoiu Stănileşti Gheorghe N. Stănileşti

1 Indescifrabil.

Harnagea Dumitru I. Drăghici Stănileşti Gheorghe Gh. Munteanu

Voloseni

Vasile Gh. Lila Voloseni Hristache Râciu Stănileşti

Categoria a II-a – Invalizi, orfani

şi văduve din războiul antihitlerist

Anica Şt. Popa Voloseni Gheorghe Corozel Gura Văii Toader Hanganu Stănileşti Grămăticu V. Voloseni Ştefan Radu Voloseni Andrei M. Lazăr Stănileşti Vasile Marinciu Stănileşti I. Păduraru- Budu Cantemir Înv. D. T. Chiriţoiu Stănileşti

Categoria a III-a – Invalizi, orfani şi văduve din alte războaie

Ion Decusară Stănileşti I. T. Bejan Stănileşti Neculai Croitoru Stănileşti Vasile I. Bejan Stănileşti I. N. Polei Stănileşti Arghire Culai Stănileşti Văd. Sorocan Elena

Voloseni

Ion Ştefan Horeic Stănileşti Alecu Tolovan Voloseni orfan Toader Ciuhan

Stănileşti

Gheorghe P. Pruteanu

Stănileşti

Aurel M. Silitră Stănileşti văd. Ioana Ştefan Prodan

Stănileşti

orfan Costică Bordea

Voloseni

văd. Ioana S. Paiu Stănileşti Elena R. Aprodu Gura Văii invalid Marin Aprodu

Gura Văii

văd. Zamfira Prodan

Stănileşti

orfan Ştefan V. Cazacu

Stănileşti

inv. E. Miluţă Budu Cantemir văd. Elena Sfedu Stănileşti orfan I. Nanu Stănileşti

Categoria a IV-a Plugari fără pământ

…2 Ioan Budu Cantemir Ilie Roşca Stănileşti

2 Indescifrabil.

Vasile Ganea Stănileşti Rusu Ioan Voloseni Vlasie Vasile Stănileşti

Categoria a V-a Plugari cu pământ puţin

Vladimir Marinciu Stănileşti Neculai V. Pintilie Stănileşti Petru V. Polei Stănileşti Gavril N. Coşug Stănileşti Dumitru Butuc Stănileşti Gheorghe C. Horeic Stănileşti Vasile Coşug Stănileşti Toader I. Cazacu Stănileşti Olga Marin Prodan Voloseni Dumitru Z. Râciu Stănileşti Anton I. G. Prodan Stănileşti Ion Bordeianu Budu Cantemir Ion Cazacu Stănileşti Ion Ungureanu Gura Văii Gheorghe Marcu Budu Cantemir Ioan Darie Voloseni Gheorghe Bucos Stănileşti Ion D. Sandu Stănileşti Dumitru Lila Voloseni Simion T. Păduraru Budu Cantemir Gheorghe V. Decusară

Stănileşti

Gheorghe Buzdugan

Stănileşti

Ion Sorocan Voloseni Niţă Toderaşcu Voloseni G. Şt. Oancea Stănileşti Necula Gh. Bejan Săratu Iordan Păduraru Stănileşti Toader N. Bejan Stănileşti Andrian Carp Budu - Cantemir Ion Chetraru Gura Văii Mihălachi I. Prodan Stănileşti C. Cioabă Voloseni Costică D. Corozel Gura Văii Toader Sorocan Voloseni Rotaru Costică Stănileşti Mihai Bădărău Stănileşti Ioana I. Râciu Stănileşti

Categoria a VI-a Plugari căsătoriţi sub 2 ani

Jenică Ungureanu Budu - Cantemir Simion Darie- Budu Cantemir Simion Macarie Stănileşti

–29–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

Noii împroprietăriţi nu aveau să se bucure prea mult timp de pământul primit. Instalarea regimului comunist la cârma ţării a dus la înfiinţarea gospodăriilor agricole colective (G.A.C.), transformate ulterior în C.A.P.-uri.

Prin decretul nr. 133 din 1949 s-a decis colectivizarea agriculturii, moment în care noul regim a hotărât că exploatările agricole mai mici de 5 ha erau nerentabile, fărâmiţarea loturilor ţărăneşti nepermiţând practicarea unei agriculturi rentabile, ea având - în viziunea comuniştilor - un caracter de subzistenţă a gospodăriei ţărăneşti. Terorizaţi zi şi noapte de către echipele de agitaţie, ameninţaţi, tracasaţi, sărăciţi de nenumăratele cote impuse pe animale şi produsele agricole, „chiaburii” satelor au renunţat „de bunăvoie” la pământul stăpânit, înscriindu-de în „colectivă”. Spre exemplificare, Gospodăria Agricolă Colectivă (G.A.C.) din Pogăneşti a fost înfiinţată în anul 1959.1

Rezultatele muncii colectiviştilor din comună au fost mediatizate la vremea respectivă în presă şi într-o serie de lucrări cu caracter propagandistic. Astfel, colectiviştii de la G.A.C. Gura Văii, unificată apoi cu G.A.C. Stănileşti, obţinuseră 3.400 kg. boabe la hectar, iar de pe lot special experimental, de 25 hectare, o producţie de 7.200 kg. boabe ha. Erau daţi ca exemple de urmat colectivişti ca Maleş Gh. Tănase, Petru Maftei, Gheorghe Maleş, tractorişti ca Ştefan Stănilescu, Gheorghe Gh. Maleş din Gura Văii2, iar în Stănileşti colectivişti ca Gheucă Ion, Chiriţoiu I. Maria, În 1962, G.A.C. Stănileşti se remarca prin veniturile băneşti însemnate obţinute în urma contractelor încheiate, fapt ce făcuse ca valoarea zilei muncă să sporească pentru cooperatori. Gospodăria agricolă din Stănileşti poseda 886 taurine, 337 porci, 4.432 oi.3 Complexul de porci înfiinţat în satul Stănileşti, extrem de rentabil până la revoluţia din 1989, şi-a încetat activitatea în condiţiile trecerii la economia de piaţă.

Foştii proprietari, oamenii cei mai gospodari ai satelor noastre, au devenit muncitori rurali, fiind plătiţi la normă pentru munca depusă în cadrul gospodăriilor agricole. Dizolvarea proprietăţii ţărăneşti a produs şi o gravă mutaţie în mentalitatea ţăranilor. Mulţi dintre ei au preferat să îşi găsească locuri de muncă în oraşul Huşi, făcând zilnic sau săptămânal naveta, fiind dezinteresaţi de munca pământului, fapt vizibil astăzi când, după retrocedările de terenuri agricole din anii 90, zeci de hectare de pământ de pe teritoriul comunei zac în paragină.

Nu trebuie omisă foametea care a bântuit Moldova între anii 1946-1947. Pierderile materiale provocate de trecerea frontului prin zona noastră, jafurile şi rechiziţiile trupelor germane în retragere, apoi cele sistematice ale trupelor sovietice de ocupaţie, efortul militar de război al armatei române la care au fost obligaţi să contribuie şi sătenii din satele comunei, au dus la secătuirea resurselor alimentare. Seceta cumplită din anul 1946 a făcut ca până în luna august toate culturile agricole să fie compromise. Cu grânele rămase oamenii şi-au mai dus traiul de pe o zi pe alta, în schimb, animalele de muncă atât de necesare lucrării pământului, au fost sacrificate pentru a nu muri de foame. Câtă jale în sufletele ţăranilor văzând că le mor animalele de muncă pe care, după pământ, le preţuiau cel mai mult. Tot ceea ce putea fi consumat fie de om fie de animale a fost strâns de pe câmp până la finele lui august când, culmea ironiei, au început ploile. Era însă prea târziu. Iarna anilor 1946-1947 a fost cumplită, oamenii mâncând tot ceea ce aveau prin cămări şi gospodării, inclusiv sămânţa păstrată pentru culturile viitoare. Specula căpătase o mare amploare, profitând de lipsa nutreţului pentru animale şi de disperarea oamenilor înfometaţi, speculanţii de animale cumpărau vitele la preţ de nimic sau făceau troc, oferind un kg de grâu pentru un kg. de carne.4 Preţurile erau în continuă creştere, lipsind produse industriale de strică necesitate cum era gazul lampant. Negustorii evrei nu

1 Ion Gugiuman, op. cit., p. 175, informaţie preluată şi de

Adrian Butnaru, Epureni, p. 275. 2 Costin Clit, Mihai Rotariu, Studii şi articole privind

istoria oraşului Huşi, pg. 447-448. 3 Ibidem, p. 448. 4 Nicolae Ionescu, Melania Ionescu, Foametea din Moldo-

va în anii 1945-1946, în AMM, XXV-XXVII, 2007, p. 565.

vindeau gazul lampant decât la schimb: un litru de gaz contra a patru ouă sau un kg. de porumb. Litrul de gaz se vindea- oficial- cu 1200 lei, pe piaţa neagră ajunsese la 15 - 17.000 lei.5

Pentru a nu muri de foame, oamenii şi-au golit casele de obiectele de valoare (ţesături, haine, harnaşamentele cailor, încălţămintea etc.), plecând în grupuri, cu trenul, în căutare de hrană către alte zone ale ţării, neafectate de secetă. „Trenurile foamei”, garnituri speciale alcătuite din zeci de vagoane, plecau din Moldova către Muntenia, Oltenia, Banat, locuri unde oamenii disperaţi căutau să schimbe agoniseala cărată în traiste şi geamantane pe alimente şi produse agricole, pentru a se întoarce la familiile înfometate. Vagoanele erau supraaglomerate, oamenii călătorind pe acoperişuri şi tampoane.. Cei rămaşi acasă se hrăneau cu buruienile răsărite odată cu venirea primăverii (ştir, lobodă, ştevie, papură). Unii dintre copiii înfometaţi îşi amăgeau foamea mâncând lut galben amestecat cu sare, motiv din care burţile li s-au umflat, mulţi decedând din cauza subnutriţiei.6 În atare condiţii statul s-a implicat în salvarea de la pieire a localnicilor. Copii din satele afectate de foamete au fost trimişi în diferite localităţi din Oltenia, Banat şi Transilvania de unde s-au întors în toamna anului 1947, după strângerea recoltei izbăvitoare.7

În urma revoluţiei din 1989, parlamentul României a adoptat în anul 1991 Legea nr. 18, Legea fondului funciar, prin care se reconstituia dreptul de proprietate privată asupra terenurilor, cât şi constituirea acestui drept. Astfel, în capitolul II, articolul 8, se preciza:

„De prevederile legii beneficiază membrii cooperatori care au adus pământ în colectivă sau cărora li s-a preluat în orice mod teren de către acestea, precum şi în condiţiile legii civile, moştenitorii acestora, membrii cooperatori care nu au adus pământ în cooperativă şi alte persoane stabilite.

Stabilirea dreptului de proprietate se face la cerere, prin eliberarea unui titlu de proprietate în limitele unei suprafeţe minime de 0,5 ha pentru fiecare persoană îndreptăţită, potrivit prezentei legi, şi de maxim 10 ha de familie, în echivalent arabil”.

În baza prevederilor legii se constituia o comisie de stabilire a drepturilor de proprietate şi o comisie de lichidare a patrimoniului fostului CAP.

Asupra modului în care s-a făcut lichidarea ne abţinem să comentăm. Trebuie să remarcăm însă că înainte de cooperativizare şi chiar pe timpul ei, unii săteni au făcut schimburi de pământ între ei, fără a se întocmi vre-un act, numai prin buna credinţă a părţilor, alţii au declarat la intrarea forţată în colectiv mai puţin pământ decât aveau. La reîmproprietărire, urmaşii lor şi-au revendicat dreptul asupra vechilor proprietăţi, ajungându-se la conflicte violente între împricinaţi şi greutăţi în munca comisiei care s-a ocupat de reconstituirea dreptului de proprietate, nemulţumiri care persistă şi astăzi.

5 Florian Banu, op. cit., p. 579. 6 Disperata căutare a grânelor necesare pentru salvarea

familiilor de la foamete şi moarte a fost relatată pe larg de Mihai Radu, ţăran din satul Bogdana – Voloseni, în „Amintiri de neuitat” (manuscris), document aflat în posesia familiei acestuia, şi publicat în ediţia electronică a revistei Maluri de Prut (www.probasarabiahusi.ro)

7 Relatări de la Plugaru Alexandru şi Pavel Enache (1991), originari din satele Bogdana – Voloseni şi Budu – Cantemir, care au făcut parte din lotul de copii trimis în Banat, unde au locuit, pentru o vreme, în satul Bârzava. Acest aspect al strămutării copiilor a fost tratat de Florian Banu în articolul „Practici totalitare – Dislocarea copiilor din Moldova în timpul foametei din 1946-1947, în Acta Moldaviae Meridionalis, Anuarul Muzeului Judeţean „Ştefan cel Mare” Vaslui, XXV-XXVII, 2004-2006, vol. I, Editura Fundaţiei Academice Axis, Iaşi, 2007, p. 575-584.

–30–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

Istoria Şcolii din satul Dolheşti de la înfiinţare până la 1946

Costin Clit – Huşi

onstanţa Busuioc, învăţătoare cu gradul II la 8 mai 1946, de la Şcoala primară mixtă din Dolheşti, autoarea lucrării de grad Monografia şcoalei

primare din satul Dolheşti, comuna Dolheşti, jud(eţul) Fălciu, folosindu-se de arhiva şcolii, informaţiile culese de la bătrânii satului, mai ales cele de la Petru Ştefănescu, pensionar în 1946, în vârstă de 90 de ani, elevul primului învăţător din Dolheşti,1 consemnează: „Se pomeneşte numele preotului Gavril, mort la 1860 şi a dascălului Toader Tufescu, mort la 1862. De la 1862-1866 pe cei amatori de carte i-a învăţat dascălul Gh. Băcăoanu într-o casă lângă biserică predând alfabetul chirilic de mână. Ştiutorii de carte în vremea aceia erau Ioan Blagoci, Gheorghe Blagoci, Dumitru Bârzu şi alţii. În toamna anului 1866 preotul satului Ioan Ştefănescu, a angajat pentru fii săi şi nepoţii lui Vasile Zaharia, care să-i înveţe carte, pe tânărul Arsenie Simionescu, originar din Bucovina, care este primul învăţător al şcolii primare din Dolheşti.

Acesta în anul 1866-1867 cursurile le-a ţinut în casa lui Iordache Bădrăs, unde după puţin timp şi-a adus şi soţie, locuind în casa aceasta, învăţând pe copii într-o casă, pusă la dispoziţie de Ioan Ştefănescu, în apropiere de locuinţa sa. În cursul anului şi alţi câţiva gospodari mai înstăriţi şi-au adus copii să-i înveţe Arsenie Simionescu, aşa că el a avut un număr de 23 şcolari. Printre aceştia a fost şi bătrânul Petru Ştefănescu, fiul preotului Ioan Ştefănescu, în prezent în vârstă de 90 de ani, care ne-a dat cele mai preţioase informaţii asupra trecutului şcoalei primare din Dolheşti.

Tot prin stăruinţa preotului Ioan Ştefănescu prefectura judeţului Fălciu în toamna anului 1867 înfiinţează şi în satul Dolheşti şcoala primară pentru 10-12, cât se spune că erau în tot judeţul considerate ca institute „Model”.

Prin decretul N° 9349 din 15 septembrie 1867, este numit la această şcoală Arsenie Simionescu ca învăţător comunal.

La 6 aprilie 1868 prin decretul No. 3336 este numit ca învăţător la institutul de model din satul Dolheşti.”2

Autoarea monografiei amintite are dreptate. Autorităţile comunale din Dolheşti adeveresc la 2 iulie 1867 funcţionarea învăţătorului Arsenie Simion(escu) din 5 noiembrie 1866, care primea un salariu lunar de 83 de lei, plătiţi de comună, fiind recomandat pentru aprobarea unui salariu de la Minister.3

Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice este informat la 4 septembrie 1867 de inspectorul şcolar Melidon despre recunoaşterea ca învăţător comunal a lui Arsene „Simionovici” de la 1 octombrie 1867 cu o retribuţie lunară de 100 de lei.4 La 25 martie 1867 în comuna Dolheşti sunt atestaţi 31 de elevi.5 În 1868 sunt atestaţi 50 de elevi (46 băieţi şi patru fete).6

Procesul verbal din 15 decembrie 1867 confirmă decizia

1 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (D. A. N.

I. C.), Fond Ministerul Educaţiei Naţionale, dosar 480 / 1946, f. 77

2 Ibidem, f.78 -79 3 Costin Clit, Documente inedite privind şcolile din fostul

judeţ Fălciu (1867-1870), în „Elanul”, nr. 62, aprilie 2007, p. 5, documentul nr. III

4 Ibidem, p. 5, documentul nr. V 5 Ibidem, p. 5, documentul nr. I 6 D. A. N. I. C., Fond Ministerul Educaţiei Naţionale,

dosar 480 / 1946, f. 80,

mutării şcolii model din Dolheşti în comuna Avereşti, judeţul Fălciu.7 Locuitorii comunei Dolheşti „plini de scârbă”, se plâng Ministerului în ianuarie 1868, de permutarea şcolii model din comuna Dolheşti la Avereşti. Comuna Dolheşti avea o populaţie de 300 de locuitori şi „copii buni de şcoală peste 100 din care 50 frecventează regulat”.8 Prefectul Ioan Mârza transmitea Ministerului la 1 februarie 1868 luarea dispoziţiilor în vederea mutării şcolii model din Dolheşti la Avereşti.9 Petrache Vrabie din Huşi, prin telegrama din februarie 1868, solicită informaţii Ministerului: „V-am rugat ca şcoala model să rămână în Dolheşti cu profesorul Simionescu, iar nu la Avereşti, rog răspundeţi cum s-a hotărât.”10 Acesta primeşte telegrama Ministerului cu următorul conţinut: „Am dat ordine revizorului la Roman a permuta pe Simionescu la Dolheşti. Luaţi înţelegere cu revizorul.”11 Inspectorul şcolar Melidon aduce la cunoştinţă la 12 februarie 1868 revocarea de către Minister a mutării şcolii model la Avereşti.12 Această realitate se regăseşte în adresa prefectului Ioan Mârza trimisă Ministerului la 28 februarie 1868.13

La 24 septembrie 1868, conform procesului verbal încheiat, obştea comunei Dolheşti propune Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice numirea ca învăţătoare pentru fete, a Catincăi Simionescu, soţia învăţătorului Arsenie Simionescu, născută în satul Româneşti, cu diploma eliberată la Cernuţi în 17 iulie 1861, semnată de învăţătorul M. Grigorovici.14

Copii din satul Petriş vor urma cursurile şcolare la şcoala din Dolheşti până la 1 ianuarie 1906, data inaugurării şcolii din Petriş.15

Metodica predării în timpul lui Arsenie Simionescu era suplinită de aptitudinile sale, programa analitică pătrunzând odată cu trecerea timpului. Predă alfabetul latin, „la început se învăţa alfabetul de tipar se trecea la literele de mână, se lucra pe nisip, apoi pe plăcuţă şi mai pe urmă pe caiete. Învăţătorul Simionescu a lucrat mult timp pe catalog scris de el. Matricola a început de la un timp să se trimeată de stat. Ca material didactic la început avea o hartă a Europei şi o numărătoare”.16

Examenul şcolarilor se desfăşura în faţa unei comisii formată din învăţător, preot, primar, fiind chemaţi totodată şi părinţii.17 Documentele din anexă reflectă obiectele studiate şi modalitatea de susţinere a examenului. Practica examenelor semestriale se menţine până în 1890, când sunt anulate prin ordinul revizoratului şcolar cu nr. 106.18

Mobilierul şcolii constă în: „5 bănci, o masă, o tabelă, 1 orologiu, 1 sigiliu, 1 clopot şi arata că mai are nevoie (raportul nr. 40 din 18 iunie 1868 – n.a) de următoarele: 1 dulap pentru arhivă, 2 scaune, 2 sobe, iar sumele prevăzute în bugetul comunei pentru cheltuielile şcoalei sunt următoarele: 250 lei vechi servitorului, 150 lei vechi lemne, 60 lei vechi cheltuieli mărunte, care cheltuieli nu sunt de ajuns pentru şcoală din care sumă de 200 lei vechi s-au cheltuit, iar 60 lei vechi are a se cheltui.”19 În 1946 sunt înregistrate: 15 bănci, trei table, o catedră cu postament, două scaune, o masă, o sobă de fier, două

7 Costin Clit, op. cit., în „Elanul”, nr. 62, p. 6, documentul

nr. XII 8 Ibidem, p. 7, documentul nr. XV 9 Ibidem în „Elanul”, nr. 63, mai 2007, p. 10, documentul

nr. XVII 10 Ibidem, p. 10, documentul nr. XVIII 11 Ibidem, p. 10, documentul nr. XIX 12 Ibidem, p. 10, documentul nr. XIX 13 Ibidem, p. 10-11, documentul nr. XX 14 Ibidem, p. 12, documentul nr. XXX 15 D. A. N. I. C., Fond Ministerul Educaţiei Naţionale,

dosar 480 / 1946, f. 80 16 Ibidem, f. 80 17 Ibidem, f. 82v 18 Ibidem, f. 83 19 Ibidem, f. 80v

C

–31–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

icoane cu postament, o candelă, două dulapuri, un dulap al Căminului Cultural, un clopot şi două hărţi.1

În şcolar 1867-1868 cursurile şcolare s-au desfăşurat în casa pusă la dispoziţie de boierul Petru Vrabie, amplasată în apropierea bisericii vechi a satului Dolheşti, boier care donează suprafaţa de 1170 m² în faţa localului actual de şcoală, unde a fost construit un local de şcoală din fondurile primăriei, „cu furci şi vălătuci, acoperită cu şindrilă şi mai târziu a fost acoperită cu tablă, cu o singură sală de clasă, 1 antret, 1 cameră de locuit şi o bucătărie, folosite de învăţătorul şcoalei ca locuinţă”.2

Localul şcolii era amplasat în mijlocul satului, locuitorii angajându-se în ianuarie 1868 ca „până la vara viitoare să facem ca localul şcolii să fie încăpătoriu cu mai multe odăi, înzestrat cu toate cele trebuitoare… şi e aproape de biserică”.3

La sugestia prefectului judeţului Fălciu, proprietarul Neculai Ioan donează suprafaţa de 1760 m² şi suma de 10000 lei Casei Şcoalelor, sub ale cărei directive va fi construit un nou local de şcoală. Neculai Ioan se remarcă şi prin donaţia terenului şi fondurilor necesare construirii noii biserici în 1915. Locuitorii satului Dolheşti îşi aduc contribuţia prin munca prestată cu braţele şi la transportul materialului de construcţie cu mijloacele de transport proprii. Localul de şcoală construit în 1908 funcţiona şi la 1946.4 Localul este zidit din cărămidă, realizată de specialişti în preajma imobilului aflat în construcţie, ferestrele, uşile şi întreaga lemnărie de bună calitate, realizate după modelul tip impus de Casa Şcoalelor, fiind aduse din oraşul Huşi, este învelit cu tablă de bună calitate.5 Noul local de şcoală avea: o sală mare de clasă, un antret, o cancelarie, două camere de locuit şi o bucătărie. Din 1918 cancelaria este folosită ca spaţiu pentru a doua sală de clasă, înfiinţându-se totodată şi al doilea post de învăţător. Stăruinţele învăţătorului Constantin Horez, directorul şcolii, sunt concretizate prin subvenţia obţinută de la prefectura judeţului Fălciu în vederea amenajării celei de-a doua clase, prin despărţirea antretului mare printr-un perete cu uşă de intrare şi două ferestre mici (spaţiul obţinut serveşte pentru cancelarie) şi demolarea peretelui dintre cancelarie şi prima cameră de locuit, obţinându-se astfel a doua sală de clasă.6

A doua cameră de locuit va fi destinată ca spaţiu pentru desfăşurarea activităţilor Căminului Cultural din comuna Dolheşti. Cutremurul din 9/10 noiembrie 1940 aduce grave avarii şcolii, peretele din faţă se deplasează.7 Clădirea şcolii este reparată în vara anului 1941 de către antreprenorul Lorenzo Collavini din Huşi (este înmormântat în cimitirul catolic). Valoarea reparaţiilor s-a ridicat la 300000 de lei, bani obţinuţi de la Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor.8

Invazia sovietică în România are ca urmare cantonarea trupelor în localul şcolii în august 1944, transformarea în spital de răniţi şi distrugerea sau deteriorarea unei părţi a materialului didactic din cancelarie.9

La 1946 localul se afla în stare bună, fiind alcătuit din: două săli de clasă, cancelarie, antret şi sala în care funcţiona Căminul Cultural. Şcoala deţinea la 1946 grădina din jur (1760 m², din care 186 m² suprafaţa localului) şi cinci hectare de pământ la o distanţă de 500 metri de sat (3,5 ha. teren arabil şi 1,5 ha. fânaţ). Pământul era arendat locuitorilor anterior anului 1944 şi învăţătorilor după 1944. Lipsa uneltelor şi fondurilor financiare împiedică efectuarea lucrărilor agricole cu sprijinul

1 Ibidem, f. 84v 2 Ibidem, f. 79 3 Ibidem în „Elanul”, nr. 62, p.7, documentul nr. XV 4 D. A. N. I. C., Fond Ministerul Educaţiei Naţionale,

dosar 480 / 1946, f. 79v 5 Ibidem, f. 83 6 Ibidem, f. 83v 7 Ibidem, f. 84 8 Ibidem, f. 84v 9 Ib idem, f. 85

elevilor. În grădina şcolii erau plantaţi pomi fructiferi altoiţi. Exista şi spaţiu pentru grădina de zarzavat şi legume şi grădiniţa de flori.10

Vechiul local de şcoală, cedat Serviciului sanitar al judeţului Fălciu, adăposteşte până la 1920 infirmeria înfiinţată, sala de clasă servea ca sală de consultaţie pentru bolnavi în zilele de vizită programate pentru medicul de circumscripţie, iar locuinţa a revenit agenţilor sanitari sau moaşelor comunale. Nefolosit de Serviciul sanitar din 1920, localul ruinat a fost demolat de primărie în 1934, materialul lemnos fiind folosit pentru încălzirea localului de primărie.11

Numărul claselor variază între 1-4 până la 1890, an în care a fost înfiinţată şi clasa a V-a, prin ordinul revizoratului şcolar Fălciu cu nr. 226.12

În 1946 denumirea şcolii era: Şcoala primară mixtă „Neculai Ioan şi Neculai Murgulescu”, primul fiind donatorul de la 1908, iar al doilea învăţător al şcolii între 1914-1916, mobilizat pe front şi căzut erou între 1917-1918.13

Cantina şcolară pentru elevii săraci a fost înfiinţată în anul şcolar 1939-1940, în cursul anului şcolar 1940-1941 elevii au primit

10 Ibidem, f. 84v 11 Ibidem, f. 80 12 Ibidem, f. 83 13 Ibidem, f. 83v; Sublocotenentul Neculai Murgulescu

apare şi în lista publicată de Vicu Merlan, Grigorina Hapaleţ, op. cit., p.335

Foaie de catalog, 1906

–32–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

numai ceai şi pâine, iar în 1942 li se asigură şi prânzul la ora 12. Cantina şcolară este întreţinută cu fondurile obţinute de la Centru, cărora li se adaogă cele adunate în localitate. Un număr mic de elevi primeşte haine şi încălţăminte. Între 1940-1945 învăţătorii şi-au dat concursul pentru adunarea fondurilor necesare colectării lânii, ciorapilor, mănuşilor, flanelelor, destinate ostaşilor care luptau pe front. Se fac donaţii în natură: ouă, brânză şi păsări, pentru soldaţii răniţi internaţi în spitalul din Huşi.1 Cooperativa şcolară pentru aprovizionarea elevilor cu rechizite şcolare a funcţionat până la 1944, Casa de economii, înfiinţată în 1935, funcţionează până la 1944. Corul şcolii, alcătuit din elevi, interpreta cântece cu caracter naţional şi religios.2

Biblioteca şco-lii este înfiinţată la 1903, când Casa Şcoalelor trimite cărţi, în 1905 inventarul bibliotecii înregistrând 194 vo-lume cu conţinut şti-inţific şi literar. Aprovizionarea bibli-otecii cu cărţi de Casa Şcoalelor conti-nuă şi după 1905, însă se folosesc şi banii obţinuţi la serbările şcolare. În 1944 biblioteca avea înregistrate peste 550 de volume. Luptele îndârjite de pe terito-riul comunei Dolheşti din august 1944 provoacă dis-trugerea unei mari părţi a inventarului bibliotecii şcolii, o parte sunt distruse de soldaţi şi răniţii de război adăpostiţi în localul şcolii, iar o parte furate de răufă-cători. În urma aces-tor evenimente speci-fice războiului au ră-mas 200 de volume. Căminul Cultural primea o serie de pu-blicaţii, precum: „Albina”, „Satul”, „Ogorul românesc”, „Drumul nou”, „Căminul cultural”, „România satelor”.

În anul şcolar 1945-1946 din comuna Dolheşti ur-mau cursuri secun-dare următorii elevi: Baciu Petru, clasa a

VIII-a, Filon Dragoş, clasa a IV-a, Istrate Constantin, clasa a II-a, Băsăscu Ioan, Ştefănescu Ioan, clasa I (Liceul „Cuza Vodă” din Huşi), Ştefănescu Olga, clasa a VI-a, Radu Elena, clasa a IV-a, Vartolomei Valentina, Ştefănescu Elena, Gaşpar Valentina, clasa I, (Liceul „Elena Doamna din Huşi”).3

1 D. A. N. I. C., Fond Ministerul Educaţiei Naţionale,

dosar 480 /1946, f. 85-86 2 Ibidem, f. 86 3 Ibidem, f. 94

Fiii satului până la 19464

Agafiţei Constantin, cântăreţ bisericesc la biserica din Dolheşti. Funcţiona la 1946.

Alexanovici Ioan, maior în cadrul Aviaţiei Antiaeriene, aflat la Bucureşti în 1946.

Alexanovici Neculai, directorul şcolii primare din satul Deleni, judeţul Vaslui.

Anuţei Costache, învăţător în satul Pâhneşti, judeţul Fălciu la 1946.

Apostu Ioan, avocat în Iaşi, decedat în 1910. Baciu C. Constantin, medic la spitalul Filantropia din

Bucureşti începând cu anul 1944. Băsăscu Gheorghe, inspector general P.T.T., Regiunea

Moldova. Bârzu Ioan, învăţător, erou din războiul din 1916-1919. Bârzu Maria, moaşă în comuna Belceşti, judeţul Iaşi. Bârzu Neculai, cântăreţ bisericesc la biserica din Pribeşti,

dispărut în „războiul trecut”. Bârzu Petru, cântăreţ bisericesc la Ploieşti, mort pe

câmpul de luptă „în războiul trecut”. Busuioc Constantin, preot, slujea parohia Dolheşti la

1946. Butnaru Constantin, maior, eminent ofiţer în timpul

primului război mondial, cu studii în Franţa. I s-a ridicat un monument în curtea bisericii din Dolheşti, distrus de bombele lansate în timpul luptelor din august 1944. Oferă premii în bani tinerilor pentru cele mai frumoase costume populare naţionale, iar gospodarilor din sat pentru cele mai frumoase vite. Urmărea păstrarea portului popular românesc. A pus bazele unei pepiniere la casa părintească, pentru care s-a folosit de specialişti aduşi pentru oferirea de sfaturi sătenilor. Acordă gratuit pomi altoiţi sătenilor. A căzut ca un erou în război.

Butnaru Sava, cântăreţ bisericesc la biserica din Dolheşti, mort în 1916.

Butnaru Virginia, moaşă la Bucureşti în 1946. Chirica Alexandru, preot, decedat la 1928, în satul

Râşeşti, judeţul Fălciu. Chirica Neculai, funcţionar public la Vama de mărfuri

din Cernăuţi, pensionar la 1946. Ciobanu Neculai, fiul preotului Neculai Ciobanu, slujitor

al bisericii din Dolheşti. În 1946 era pretor al plăşii Răducăneni, judeţul Fălciu. Avocat.

Cozma Ioan, învăţător, pensionar la 1946, stabilit în localitatea Codăeşti, judeţul Vaslui, unde şi-a făcut apostolatul.

Cozma T. Vasile, cântăreţ bisericesc la biserica din Dolheşti. Decedat la 1932.

Diaconu Ene, sublocotenent, mort pe câmpul de luptă în al doilea război mondial. Deţinea gradul de plutonier major la plecarea pe front. A oferit bani pentru achiziţionarea cărţilor oferite ca premii elevilor. A dăruit bisericii din sat un tablou cu eroii din războaiele naţionale.

Filon Atanasie, directorul şcolii din satul Ciorteşti, judeţul Vaslui, la 1946.

Filon Gheorghe, directorul şcolii primare din Dolheşti la 1946. Filon Ştefan, institutor în Huşi, decedat la 1935. Filon Victoria, învăţătoare în satul Corodeşti, judeţul

Vaslui, la 1946. Florea Ştefan, brigader silvic la Dorohoi. Ghetu Iosif, pensionar la 1946, fost notar al comunei Dolheşti. Horez Constantin, învăţător la Dolheşti, pensionar la 1946. Horez Costică, învăţător la şcoala din satul Petriş judeţul

Fălciu, la 1946. Horez C. Ioan, avocat în Contenciosul C.F.R. Horez C. Vasile, controlor la C.F.R. Brăila. Hristodor Victor, absolvent de şcoală Ionescu Emilian, fiul căpitanului Vasile Ionescu, general,

aghiotant regal. Ionescu …, al doilea fiu al căpitanului Vasile Ionescu,

colonel, comandantul Şcolii Militare de Infanterie din Bucureşti.

Ionescu Neculai, preot, decedat la 1907, în satul Prisecani, judeţul Iaşi.

4 Ibidem, f. 97 - 100

Baciu C. Constantin

Butnaru Constantin

–33–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

Ionescu Vasile, căpitan, fiul preotului Ioan Ştefănescu (decedat în 1890), slujitor al bisericii vechi din Dolheşti. A sprijinit împreună cu fiii săi pe săteni. A donat un rând de veşminte preoţeşti bisericii din sat. A contribuit cu o sumă mare de bani, destinată Căminului Cultural.

Istrate Ioan, sublocotenent de Infanterie. Moga Dumitru, locotenent colonel, ofiţer superior în Marele

Stat Major din Bucureşti, decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”. Muşat Emanoil, funcţionar Finanţe Bucureşti Ochiu Vasile, învăţător din Ardeal. Panainte Ioan, cântăreţ bisericesc la biserica din

Dolheşti, mort pe câmpul de luptă „în războiul trecut”. Pădure Dumitru, cântăreţ bisericesc, în 1946 îşi

satisfăcea serviciul militar. Pârâu Ioan,

administrator al Şcolii de Viticultură din Huşi.

Petraru Va-sile, probabil direc-torul şcolii din satul Cozia, judeţul Fălciu.

Prisecaru Constantin, direc-torul şcolii din satul Boţeşti, judeţul Făl-ciu, la 1946.

Radu Ioan, învăţător în satul Şerbeşti, judeţul Vas-lui. Decedat la 1940.

Radu Petru, directorul şcolii din satul petriş, judeţul Fălciu, la 1946.

Sava Matei, colonel doctor în Iaşi, decedat în 1915. Oferea consultaţii gratuite cu prilejul vizitelor sale, mai ales în timpul verii. A decedat în 1915.

Stan Magda-lena, moaşă la Galaţi.

Ştefănescu Ernest, contabil la C.A.M. din Huşi la 1946.

Ştefănescu Ilie, funcţionar la C.A.M, circum-scripţia Dolheşti, judeţul Fălciu.

Ştefănescu Iorgu, funcţionar public, desenator, în serviciul petrolier de la Ploieşti.

Ştefănescu Neculai, funcţionar public la Finaţe Bucureşti.

Ştefănescu Petru, funcţionar public, pensionar la 1946, în serviciul Pirotehnic al Armatei din Bucureşti.

Sava Muşat Dumitru, avocat în Bucureşti. Tăbăcaru Luca, agronom, administrator agricol al

comunei Dolheşti. Tănase Ferdinand, învăţător la şcoala din Brădiceşti,

judeţul Fălciu, la 1946. Tufescu Constantin, profesor în oraşul Botoşani. Tufescu Ioan, decedat în 1930, profesor de geografie la

Liceul Internat din Iaşi. La 1915, când s-a sfinţit biserica nouă din sat a donat un clopot amplasat la poarta bisericii. Şi-a afirmat dorinţa înmormântării sale la Dolheşt şi a ridicat un monument funerar în acest sens, însă a fost înmormântat la Iaşi.

Lista diriginţilor şi directorilor şcolii de la înfiinţare până la 19461

Nr Anii Numele şi prenumele Calitatea deţinută

1 1867-1888

Arsenie Simionescu Diriginte

2 1888-1898

Dumitru Dauja Diriginte

3 1898-1905

Ioan Chiriac Diriginte

4 1905-1914

Ioan Polcovnicu Diriginte

5 1914-1916

Neculai Murgulescu Diriginte

6 1916-1918

Remus Lupescu Diriginte

7 1918-1920

Atanasie Filon Diriginte

8 1920-1921

Constantin Horez Director

9 1921-1922

Atanasie Filon Director

10 1922-1926

Constantin Horez Director

11 1926-1927

Constantin Diaconu Director

12 1927-1940

Constantin Horez Director

13 1940-1946

Gheorghe Filon (era şi în 1946)

Director

Lista învăţătorilor care au ocupat postul II din şcoală2

Nr. crit. Anii Numele şi prenumele

învăţătorului 1 2 3 4 5 6 7 8 9

1918-1919 1919-1920 1920-1921 1921-1922 1922-1923 1923-1926 1926-1932 1932-1940 1940-1946

Neculai Pivniceru Ştefania Filon Gheorghe Filon Atanasie Filon Gh. Mardare Victoria Filon Constanţa Busuioc Gheorghe Filon Natalia Filon

Lista învăţătorilor care au ocupat postul III din şcoală3

Nr. crit. Anii Numele şi prenumele învăţătorului

1 2 3

1935-1940 1940-1941 1945-1946

Natalia Filon Ferdinant Tănasă Constanţa Busuioc

1 Ibidem, f. 87 2 Ibidem, f. 86v 3 Ibidem, f. 86v

Familia învăţătorului Hristodor

Familia Ionescu Emilian

–34–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Anu

l şco

lar

Însc

rişi

Frec

venţ

i

Prom

ovaţ

i

Abs

olve

nţi

cu 3

cla

se

Abs

olve

nţi

cu 4

cla

se

Abs

olve

nţi

cu 5

cla

se

Abs

olve

nţi

cu 7

cla

se

1867-1868 50 50 20 - - - - 1868-1869 50 35 26 - - - - 1869-1870 57 40 30 - - - - 1870-1871 42 32 26 1 3 - - 1871-1872 58 30 25 - 3 - - 1872-1873 32 28 16 - - - - 1873-1874 36 30 24 - 3 - - 1874-1875 31 25 20 - - - - 1875-1876 48 33 25 - 4 - - 1876-1877 35 28 22 - 3 - - 1877-1878 22 15 10 3 - - - 1878-1879 34 27 16 - - - - 1879-1880 31 25 20 - - - - 1880-1881 39 30 22 - - - - 1881-1882 36 29 21 - - - - 1882-1883 31 28 25 - - - - 1883-1884 27 25 21 - 1 - - 1884-1885 23 21 18 - 1 - - 1885-1886 32 32 32 - 1 - - 1886-1887 36 30 28 - 3 - - 18871-888 25 24 20 - 1 - - 1888-1889 32 30 24 1 - - - 1889-1890 31 23 18 - 2 - - 1890-1891 29 22 22 - 1 1 - 1891-1892 33 30 28 - - - - 1892-1893 36 31 25 - - - - 1893-1894 34 30 22 - - - - 1894-1895 36 22 27 - 2 - - 1895-1896 39 35 20 - 2 - - 1896-1897 39 35 15 - 4 - - 1897-1898 40 32 22 - - - - 1898-1899 45 30 20 - - - - 1899-1900 59 50 44 - - 4 - 1900-1901 65 52 45 - - 2 - 1901-1902 80 68 55 - - 7 - 1902-1903 104 60 44 - - 5 - 1903-1904 112 62 58 - - 5 - 1904-1905 111 54 45 - - 13 - 1905-1906 69 52 36 - - 3 - 1906-1907 81 57 48 - - 7 - 1907-1908 84 60 39 - - 9 - 1908-1909 76 51 50 - - 2 - 1909-1910 85 60 29 - - 4 - 1910-1911 86 77 56 - - 10 - 1911-1912 85 60 42 - - 10 - 1912-1913 82 76 40 - - 13 - 1913-1914 84 50 37 - - 10 - 1914-1915 86 76 52 - - 10 - 1915-1916 84 68 50 - - 8 - 1916-1917 90 55 43 - - 5 - 1917-1918 104 50 38 - - 3 - 1918-1919 115 45 25 - 16 - - 1919-1920 109 65 52 - 8 - - 1920-1921 112 100 82 - 8 - - 1921-1922 120 118 73 - 5 - - 1922-1923 98 83 62 - 16 - -

1923-1924 84 76 64 - 8 - - 1924-1925 92 89 88 - - - - 1925-1926 82 72 63 - - - - 1926-1927 70 60 55 - - - - 1927-1928 59 55 47 - - - - 1928-1929 62 61 59 - - - - 1929-1930 62 52 31 - - - - 1930-1931 74 70 66 - - - - 1931-1932 72 71 40 - - - - 1932-1933 74 69 59 - - - - 1933-1934 80 73 50 - - - - 1934-1935 96 80 62 - - - - 1935-1936 102 85 67 - - - - 1936-1937 100 91 75 - - - - 1937-1938 94 81 68 - - - 4 1938-1939 98 80 61 - - - 3 1939-1940 108 77 76 - - - 4 1940-1941 120 90 65 - - - 5 1941-1942 129 70 52 - - - 4 1942-1943 110 75 43 - - - 2 1943-1944 123 80 69 - - - - 1944-1945 123 61 31 - - - -

Anexă

Proces verbal Anul 1868 luna Iunie 18

Subsemnaţii membri ce compun un comitet şcolar al

şco(a)lei de model din comuna rurală Dolheşti cu Petrişu, plasa Crasna, judeţu(l) Fălciu, având în vedere invitare(a) ce ne-au făcut D(omnul) învăţătoriu, ca astăzi să ne adunăm spre a proceda la esaminarea elevilor din ace(a)stă sco(a)lă ce este confiată pe Semestrul al II-lea anului 1868.

Subsemnaţii deci adunându-ne am procedat la esaminarea unor asemenea elevi, puind notele constatate după meritul fiecăruia pentru care finit s-au încheiat procesul verbal în doue esemplare, din care unul se va păstra în arhiva şcolii şi unul se va înainta de D(omnul) învăţătoriu Domnului Inspector şcolar dinpreună cu catalo(a)gele semestriale, matricole şi conspectul de materie predată spre cuvenita regulă.

Preşedinte <ss> Indescifrabil Membri <ss> Indescifrabil <ss> Indescifrabil <ss> Indescifrabil Secretar <ss> A. Simionescu D. A. N. I. C., Fond Ministerul Educaţiei Naţionale, dosar

480 / 1946, f. 82v, Copie

România Institutul comunei Dolheşti

N° 51 1867-68Sept(embrie) 6

Domnule primar,

Învăţământul s-a început cu copii(i), văd cu lista ce mi-aţi

dat-o, din numărul de 60 care sunt înscrişi şi buni de şcoală, numai 7 frecventează regulat, vă rog a executa pe cei care nu umblă la şcoală.

<ss> Simionescu Învăţător

D. A. N. I. C., Fond Ministerul Educaţiei Naţionale, dosar

480 / 1946, f. 80v, Copie

Istorie

–35–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

România Institutul comunei Dolheşti

N° 51 1867-68Sept(embrie) 24

Domnule subprefect,

În mai multe rânduri am referit acestei primării, pentru

trimiterea copiilor la şcoală după lista ce aveţi, dintre care numai 27 frecventează şi ceilanţi nici de cum şi totuşi nu mai trimit copii lor la şcoală şi D(omnu)l Primar nu se interesează nici de cum.

Vă rog să binevoiţi a regula şi a ordona cu asprime primarului ca copii(i) să le trimită la şcoală.

<ss> Simionescu D. A. N. I. C., Fond Ministerul Educaţiei Naţionale, dosar

480 / 1946, f. 81, Copie

Conspect De materia predată în sco(a) la primarie din comuna rurală

Dolheşti cu Petrişu, plasa Crasna, judeţu(l) Fălciu pe semestrul Iiu şi al IIle, anul 1867 / 8 după cum mai giosu se arată.

Clasa I

Silabisirea, lectura, scrierea, rugăciune(a) şi numerarea

Clasa II Catehisul, din istoria biblică, lectură, elemente de

gramatică, din istoria românilor, citire, geografia patriei, Aritmetica celor 4 operaţiuni simple şi caligrafie cu Dictando

Învăţător <ss> Simionescu

D. A. N. I. C., Fond Ministerul Educaţiei Naţionale, dosar

480 / 1946, f. 82, Copie

Unele consideraţii privind activitatea generalului Alexandru Averescu în perioada decembrie 1916 iulie 1917

Prof. Dragoş Iulian Curelea – Sibiu

nul 1916 se încheia în ceea ce priveşte statul român şi armata sa cu preţul amputării teritoriului şi a ocupaţiei militare a centralilor, respectiv cu peste

250.000 de oameni pieriţi şi a unui imens material de război, estimat la 280 mii de puşti şi peste 450 de baterii artilerie pierdute.1 La toate acestea trebuie amintit amplul exod al autorităţilor politice şi militare pe teritoriul Moldovei – dealtfel, unicul spaţiu românesc rămas neocupat la acea dată. În aceste condiţii extrem de dificile pentru statalitatea românească, îşi are originea legenda care se va crea şi construi în jurul personalităţii generalului Alexandru Averescu.2 Printr-un efort considerabil, financiar, logistic şi de susţinere, s-a procedat la începutul anului 1917, între lunile ianuarie – aprilie la refacerea armatei române şi a capacităţii sale militare, în vederea încleştărilor care vor avea loc în decursul acestui an.

Pierderea bătăliei pentru Capitală, (Bătălia de pe Argeş-Neajlov) văzută ca un ultim şi disperat efort al Marelui Cartier General român privind înclinarea balanţei strategice în favoarea sa, a accentuat conflictul dintre generalii Alexandru Averescu şi Constantin Prezan. Cel dintâi criticând în mod vehement acţiunea militară de pe Argeş-Neajlov văzută în accepţiunea sa ca operă dezastroasă a lui Constantin Prezan, situat în influenţa politică a liberalilor respectiv sub cea a Misiunii Franceze. Era răspunsul dat criticilor care i-au fost aduse de şeful Statului

1 Zorin, Zamfir; Jean, Banciu, Primul război mondial,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 246. 2 Petre Otu; Teofil Oroianu; Ion Emil, Personalităţi ale

gândirii militare româneşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1997, p. 96 – 97; Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu, militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, Bucureşti, 2005, pp. 60-62.

Major General, privitor la eşua-rea Manevrei de la Flămânda.3 De asemenea existau vii po-lemici între Averescu şi ge-neralul Bert-helot, şeful misiunii mili-tare franceze, privind proce-durile de refa-cere ale armatei.

Pe 1 ianu-

arie 1917 prin Înalt Ordin re-gal, Ferdinand I îl înaintează pe Alexandru Ave-rescu la gradul de general de armată, recon-firmându-l în fruntea Armatei a II-a române.4 În retragerea generală către sudul Moldovei, merită subli-niate eforturile de coordonare întreprinse de generalul Averescu pentru ca pierderile suferite

3 Revista de Istorie Militară, Bucureşti, nr. 4 (10) / 1991,

p. 10, Nicolae Ciobanu, Manevra de la Flămânda între ceea ce a fost şi ceea ce ar fi putut să fie; ***, România în primul război mondial, Editura Militară, Bucureşti, 1979, p. 162.; Mircea Ştefan Cioroiu, O viaţă de prestigiu: Alexandru Averescu Mareşal al României, Tipografia Ziarului Universul, Bucureşti, 1938, p. 91; Alexandru Averescu, Operaţiile de la Flămânda, Colecţia Memorii, Tipografia Ziarului Universul, Bucureşti, 1931, p. 12 – 14; Petre Otu, op. cit., p. 98.

4 Mircea Ştefan Cioroiu, op. cit., p. 101.

A

Generalul Alexandru Averescu, comandantul Armatei a II-a[a]

–36–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

să fie cât mai reduse, trupele acestei armate, deplasându-se prin luptă şi în permanent con-tact cu avangăr-zile inamice, fără a suferi pierderi consi-derabile. Aspec-tul acesta evi-denţia încă oda-tă, capacitatea generalului de a coordona efi-cient armate şi corpuri de ar-mate.

Prin pilda propriului exem-plu, generalul Averescu a ştiut să insufle între-gii Armate a II-a încrederea în forţele proprii. Retragerea fiind făcută exemplar, armata a II-a fiind practic axul care a permis translaţia celorlalte trupe române, către noile aliniamente desfăşurate pe axa nord-sud, respectiv, nord-est. Făcând referinţă la modul cum a fost organizată şi desfăşurată această retragere, Nicolae Iorga, obiectiv în aprecieri, deşi e cunoscută animozitatea dintre cei doi, sublinia: […] numai simţul de ordine, puterii de a impune disciplina, a generalului Averescu, căruia de la sine îi revenise acum conducerea supremă, i se datoreşte că descinderea de pe înălţimi a micilor pachete de oaste, nu s-a făcut în dezordinea, la capătul căreia e, fireşte, depunerea armelor; ci că din aceste pârâie răzleţe s-a putut face din nou o armată, capabilă, nu numai de retragere rânduită către Moldova dar şi de a da o mare bătălie în câmp deschis, - singura de fapt, de la începutul războiului.1 Însuşi generalul Averescu nota: Numai retragere şi iar retragere şi toate în timpul nopţii. Sunt acum trei nopţi de când trupele mele nu au dormit! Am fost astăzi de m-am fotografiat ca amintire de pe hotarul dintre Muntenia şi Moldova. Oare când îl voi trece înapoi?2

Ocuparea Brăilei la 27 decembrie 1916, atingerea aliniamentului pe râul Siret de către armatele centralilor, respectiv angajările militare sângeroase de pe râurile Milcov şi Putna, au permis o stabilizare a frontului în sudul Moldovei. Tactic vorbind, stabilizarea aceasta a liniei frontului a fost fundamentată pe convergenţa a cel puţin doi factori şi anume: sosirea în marş a unor divizii ruseşti, care au ocupat punctele fortificate dintre Moldova şi Muntenia, respectiv, iarna acelui an, extrem de geroasă, cauze care au făcut practic imposibilă orice desfăşurare ofensivă de mare amploare. Înaintarea dispozitivului militar al centralilor către sudul Moldovei, permite acestora ocuparea oraşului Focşani pe 7 ianuarie 1917, însă avansările armatelor adverse este stopată pe 18 ianuarie în încleştarea de pe râul Pralea. Pe 20 ianuarie ambele tabere militare angajate în încleştare s-au îngropat în tranşee, pe întregul aliniament pornit de la Carpaţi, la râurile Şuşiţa şi Siret, respectiv la Dunăre şi Mare.3 Contextul general în tabăra

1 Ibidem, p. 103; Petre Otu, op. cit. p. 71. 2 Mircea Ştefan Cioroiu, O viaţă de prestigiu: Alexandru

Averescu Mareşal al României, Tipografia Ziarului Universul, Bucureşti, 1938, p. 101; Petre Otu, op.cit. p. 73.

Alexandru Averescu, Notiţe zilnice de război, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. XXV; Petre Otu, op. cit., p. 40-41.

3 Zorin, Zamfir; Jean, Banciu, Primul război mondial, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, pp. 245-246.

română era sumbru, datorită în principal retragerii, a pierderii unei bune părţi a teritoriului statal, a unui număr enorm de vieţi jertfite pe front, a unei mari aglomerări de populaţie nemaiîntâlnit pe teritoriul Moldovei. Exodul refugiaţilor din calea armatelor centralilor a generat dimensiuni de tragism şi durere la începutul lui 1917.

La toate acestea se adăugau conflictele politice interne dintre conservatori şi liberali, respectiv animozităţile, nu puţine şi intens cultivate, între marii comandanţi ai armatei române, notorii în epocă fiind inamiciţia dintre Averescu şi Prezan, pe deoparte, respectiv dintre comandantul Armatei a II-a române şi Şeful Misiunii Militare franceze în România, pe de alta.4 Reorganizarea armatei române, a fost un nou subiect care i-a permis generalului Alexandru Averescu să critice acţiunea Marelui Cartier General de refacere a Armatei a I sub atenta supraveghere a ofiţerilor francezi. Comparativ, la Armata a II-a, procesul de refacere se făcea sub control românesc în total dezacord cu viziunea generalului Henri Mathias Berthelot. Aspect care, desigur l-a contrariat pe înaltul oaspete aliat. Fără dubii demersul început de generalul român a permis refacerea unităţilor pe care acesta le comanda. Este important de subliniat, acestea se aflau în linia întâi, dispunând de condiţii de trai şi acţiune mult mai bune, comparativ cu forţele militare din interior, după un sistem original şi pus în aplicare de general.5

Situaţia era tot mai complexă în primele luni ale anului 1917, odată cu izbucnirea Revoluţiei din Rusia, odată cu acţiunea agitatorilor inclusiv în cadrul unităţilor militare ruseşti de pe frontul din sudul Moldovei. Apare acum un moment general de descumpănire şi descurajare în cadrul Armatei a II-a de teama unei eventuale părăsiri a Moldovei de către armatele ruseşti şi a unei eventuale semnării a unui acord separat de pace între Rusia şi Puterile Cen-trale. Ferm, bun organizator, mereu printre oameni, gene-ralul şi-a pregă-tit armata, mo-ral, tactic, dar şi ca dotare, în vederea declan-şării marilor confruntări care aveau să schim-be situaţia stra-tegică de pe frontul româ-nesc. A purtat discuţii cu Petre P. Carp, căruia îi solicita ca în eventualitatea constituirii unui guvern pe care liderul conser-vator să-l prezideze, să rezerve Portofoliul Războiului pentru el.

4 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri

din vremea celor de ieri, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, partea a V-a, vol. I, p. 245; Alexandru Averescu, Notiţe zilnice de război, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. XXVIII – XXIX;

5 Petre Otu; Teofil Oroianu; Ion Emil, Personalităţi ale gândirii militare româneşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1997, pp. 118 - 120; Revista de Istorie Militară, Bucureşti, nr. 2 / 1997, pp. 20 – 26, Petre Otu, Reorganizarea armatei române şi misiunea militară franceză; Dosarele Istoriei, Bucureşti, nr. 2 (30) / 1999, pg. 22 – 23, Petre Otu, Generalul Averescu; Alexandru Averescu, op. cit., p. XX - XXI.

Ferdinand I[b]

Henri Mathias Berthelot[c]

–37–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

Interceptarea de către Siguranţă a scrisorii dintre general şi omul politic rămas în

Bucureştiul ocupat de cen-trali, a fost folosită drept dovadă a trădă-rii generalului, în acest sens el fiind acuzat chiar de şeful misiunii fran-ceze în Româ-nia, deşi Ion I. C. Brătianu ceruse discreţie generalului fran-cez privitor la această chesti-une. Oricum copia şi fără în-doială şi origi-nalul dispar din discuţie chiar în aceeaşi zi, întrucât Ave-rescu conducea cu succes o retragere tactică desfăşurată în condiţii deose-bit de dificile.1

Deasemeni merită să evi-denţiem aici întâlnirile avute cu ataşatul mili-tar al Italiei, colonelul Ferigo şi cu principele Barbu Ştirbey. Principele pro-punându-i gene-ralului să preia conducerea unui guvern format din militari. Generalul se arată onorat de această propu-

nere, convenindu-i această perspectivă care-i permitea să să-l îndepărteze de la şefia Consiliului de Miniştri pe vechiul său inamic, liderul liberal Ion I. C. Brătianu, văzând în aceasta şi o modalitate de plată a umilinţelor la care fusese supus în decursul anului 1916 de către liderul liberal. Totuşi atent fiind, nu se lasă atras în lupta politică, văzând în aceste propuneri doar manevre menite să-l înlăture definitiv prin discreditare. Prudenţa politică, buna organizare a refacerii Armatei a II-a, fermitatea în relaţiile cu aliaţii ruşi şi francezi, intransigenţa manifestată în cazul Sturdza-Crăiniceanu, permit Regelui Ferdinand I să-i confere generalului prin Înalt Decret Regal nr. 247 din 22 a III-a 1917 Ordinul Mihai Viteazul, Clasa a III-a pentru bravura şi curajul cu care a condus operaţiunile militare

1 Alexandru Averescu, op. cit., p. XXIX – XXX; Petre

Otu, Mareşalul Alexandru Averescu, militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, Bucureşti, 2005, p. 168 – 169.

ale Armatei a II-a române.2 Se apropia astfel momentul bătăliei de la Mărăşti, dealtfel una dintre cele mai ample încleştări de trupe care a avut loc pe frontul românesc şi moment de apogeu militar al generalului Alexandru Averescu.

În Notiţele sale, generalul descrie perioada premergătoare bătăliei3, din care reiese încrederea sa în capacitatea de luptă a soldatului român, în motivarea acestuia, de asemenea este subliniată încrederea soldaţilor în capacitatea de conducere a generalului şi încrederea că pot lupta acum, cu reali sorţi de izbândă cu armatele Puterilor Centrale. În primele zile ale lunii iulie 1917, pe baza planului de campanie elaborat încă din mai de către Înaltul Comandament Româno-Rus, s-au definitivat şi transmis Armatelor I şi II române instrucţiunile necesare în vederea deschiderii ofensivei în strânsă legătură cu Armata a IV-a şi a IX-a rusă şi punând în aplicaţie Ordinul de Operaţii nr. 1638.4 În aceste condiţii, Armata I trebuia să declanşeze ofensiva în zona Nămoloasa, până la depăşirea râului Putna, urmând mai apoi ofensiva Armatei a II-a condusă de generalul Alexandru Averescu spre Râmnicul Sărat pentru a se face joncţiunea cu Armata I. Între 9 – 10 iulie 1917 la răsărit de Mărăşti aflăm în poziţie de luptă diviziile Armatei a II-a formate din Corpul I şi II Armată în contact sporadic cu unităţi de infanterie din Armata a I Austro-Ungară.

Pe aliniamentele din preajma satului Mărăşti pe direcţia de front a Armatei a II-a române către Poiana Încărcătoare-Răcoasa se aflau faţă în faţă Grupul de forţe Gerock şi aripa dreaptă a Armatei a I austro-ungare, respectiv Armata a II-a română. Punerea în aplicare a Ordinului de Operaţii nr 1638, era extrem de dificilă în condiţiile din teren, grupul de forţe Gerock, ocupând poziţii tactice net favorabile, bine organizate şi eşalonate în adâncime, centre şi puncte de rezistenţă, cazemate întărite, o reţea de tranşee consolidate şi reţele pe zeci de kilometri de sârmă ghimpată, totul aflându-se în dispunere concentrică, amenajate de la început să reziste unei ofensive şi chiar încercuirii şi asaltului.5 Dotarea de luptă a Armatei a II-a, nu permiteau acesteia să rupă defensiva inamică pe întregul front advers, acesta fiind întins pe o lungime de 35 de kilometri în zona Mărăşti. Componenţa forţelor aflate faţă în faţă era următoarea:

• Armata a II-a română condusă de generalul de Alexandru Averescu era dispusă pe două eşaloane ordonate în adâncime:

– Eşalonul 1 format din: Corpul 4 Armată, condus de generalul Gheorghe Văleanu. Acest corp de armată se compunea din: Divizia 8 Infanterie şi Brigada 11 din Divizia 6 Infanterie. În rezerva eşalonului 1 intrau: Divizia 6 Infanterie mai puţin Brigada 11; Regimentul 10 Vânători şi Batalionul operativ 3 provenit din Regimentul 24 Infanterie; Corpul 2 Armată comandat de generalul Arthur Văitoianu compus din Diviziile 6 şi 3 Infanterie

– Eşalonul 2 se alcătuia în adâncime din următoarele unităţi militare: Divizia 1 Infanterie, 2 divizioane de artilerie montană, 1 Divizion de Artilerie grea şi 7 Baterii de Tunuri şi Obuziere.6

2 Eugen Stănescu, Iulia Stănescu, Gavriil Preda, Cavalerii

Ordinului „Mihai Viteazul”, Editura Universul Cărţii, Ploieşti, 1996, p. 22; Ichim Eftimie, Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul”, Editura Jertfa şi Modelism, Bucureşti, 2000, p. 68-70.

3 Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu, militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, Bucureşti, 2005, p. 100 – 101; George Dabija, Armata română în războiul mondial (1916 – 1918), Bucureşti, 1936, p. 45.

4 Arhivele Militare Române, Fond Marele Cartier General, dosar 949 / D, livret 5, f. 1.; Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Documente militare, p. 83 (documentul nr. 45).

5 Gheorghe Romanescu, Gheorghe Tudor, Mihai Cucu, Ioan Popescu, Istoria infanterie române, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 46 – 47; Documente militare, p. 59 (documentul nr. 34); Ion Cupşa, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Editura Militară, Bucureşti, 22 – 23.

6 Ion Cupşa, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Editura Militară, Bucureşti, 24; George Dabija, Armata română în războiul mondial (1916 – 1918), Bucureşti, 1936, p. 45;

Petre P. Carp[d]

Ion I. C. Brătianu[G.F.]

–38–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

• Grupul de forţe Gerock format din: Grupul general Ruiz constituit din două divizii, una de infanterie şi una de cavalerie, Grupul 8 Armată format din Brigada 8 de Munte Austro-Ungară, 1 Brigadă de Cavalerie şi două divizii de infanterie la aceste forţe sau mai ataşat două batalioane de infanterie. Rezerva – Divizia 7 Cavalerie Austro-Ungară.1

Întregul dispozitiv militar al Armatei a II-a concentrat în zonă în preziua declanşării Bătăliei de la Mărăşti se ridica la 56 batalioane de infanterie având în dotare 448 mitraliere, 14 escadroane de cavalerie, 228 guri de foc de diferite calibre. Acestor forţe se adăugau 21 de avioane pentru recunoaştere în teritoriul inamic. Grupul Gerock totaliza în zonă 28 batalioane de infanterie, 36 escadroane de cavalerie şi 142 guri de foc, ocupând poziţii defensive bune. Infanteria centralilor avea la dispoziţie 252 mitraliere.3 Demn de remarcat este şi un alt aspect în primăvara şi vara anului 1917, în spaţiul care mai rămăsese României se afla una dintre cele mai mari concentrări de forţe din primul război mondial. Este suficient să amintim că în Moldova se aflau 9 armate, 80 divizii de infanterie, 19 divizii de cavalerie, 936 baterii de artilerie. Efectivele umane se ridicau la 800.000 militari combatanţi şi un milion de oameni în rezervă iar lungimea frontului româ-nesc totaliza 1200 kilometrii fiind cel mai lung front din Europa, depăşind chiar lungi-mea frontului rusesc dintre marea Baltică şi sudul Moldovei.4

Respectând principiul concentrării forţelor principale pe direcţia de izbire şi efort, Averescu a realizat un raport tactic de forţe net favorabil armatei române. Discrepanţa forţelor în zona Mărăşti era dată de raportul de 4/1 în favoarea infanteriei române, 1,4/1 era raportul pentru artilerie şi 2/1 pe escadroanele de cavalerie. În comparaţie cu anul 1916, Armata a II-a dispunea cu de trei ori mai mult armament automat decât adversarul.5 Prin Ordinul de Zi, generalul Averescu, sublinia în ajunul bătăliei, adresându-se soldaţilor urmă-toarele: „[…] Nici asprimea timpului de iarnă, nici grozăviile boalelor care ne-au bântuit, nici lipsurile de tot felul ce aţi îndurat, nici oboselile supraomeneşti la care aţi fost supuşi nu v-au putut clinti din datoria sfântă de apărători ai ţării

1 Ion Cupşa, op. cit., p. 25. 2 Wikipedia,

ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C5%9Fier:Batalia_de_la_Marasti.jpg 3 Gheorghe Romanescu, Gheorghe Tudor, Mihai Cucu,

Ioan Popescu, Istoria infanteriei române, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 49 – 50; Ion Cupşa, op.cit., p. 29-30.

4 Mircea N. Popa, Primul război mondial, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 246.

5 Alexandru Baboş, Ioan Vlad, Istoria artei militare (culegere de lecţii), Editura Academiei Forţelor Terestre Nicolae Bălcescu, Sibiu, 2001, p. 132.

aflate în primejdie”6 aceste cuvinte veneau în încurajarea încercatei Armatei a II-a române după primirea Înaltului Ordin de Zi pentru aceasta emis de regele Ferdinand I pe data de 20 iulie 1917, în care, printre altele suveranul menţiona: „[…] mult aşteptata zi a sosit; după luni de repaos şi refacere, iarăşi puteţi arăta duşmanului vitejia românească a străbunilor noştri. S-a dat ordinul de ofensivă pentru întregul front şi împreună cu frontal nostru celelalte fronturi vor porni la atac. Ochii tuturor sunt aţintiţi asupra voastră, în vitejia voastră toată suflarea românească şi-a pus nădejdea şi credinţa nestrămutată de victorie … Arătaţi-vă demni de această încredere, porniţi la luptă cu braţul oţelit, purtaţi drapelul înainte, alungaţi pe duşman de pe pământul strămoşesc.”7

Şi astfel începea încleştarea Mărăştiului, ofensivă a armatei române desfăşurate în două etape: perioada de pregătire, susţinută între 20 – 21 iulie, printr-un puternic foc de artilerie, perioada propriu-zisă a ofensivei, desfăşurată în perioada 22 iulie – 1 august care cunoaşte în desfăşurare două faze. În perioada 21 – 22 iulie, generalul Gerock se plângea Marelui

Cartier General Aliat, în persoană arhiducelui Iosif de superioritatea artileriei şi a aviaţiei române.8

În seara zilei de 21 iulie 1917 au fost trimise mici grupe pentru cercetarea efec-telor pregătirii de artilerie. Conform raporturilor înain-tate generalului Averescu, efectele pregătirii au fost în număr de 12 breşe în sistemul defensiv al poziţiei duşmane. Aceleaşi raportări parvin generalului şi din partea escadrei aeriene. Pe fondul acestor raporturi, este decisă pentru a doua zi, declanşarea atacului general.9 Imediat după miezul nopţii de 21 spre 22, regimentele române părăsesc tranşeele şi se îndreaptă spre poziţiile inamic. La orele 3 45 avan-gărzile de infanterie române ajung la mai puţin de 150 m de linia inamică.10 În dimineaţa zilei de 22 iulie, pe direcţia loviturii principale a Armatei a II-a române, sunt concentrate forţele ofensive pe eşaloane, în strânsă legătură cu Armata a IV-a rusească situată la flancul drept al generalului Ave-rescu. Prin curaj, vitejie şi o anume doză de nebunie, regi-

mentele componente ale Diviziei 3 de Infanterie române au 6 Alexandru Averescu, Notiţe zilnice de război, Editura

Militară, Bucureşti, 1992, p. XXIX; Ion Cupşa, op. cit., p. 25; Petre Otu, op. cit., p. 181; Arhivele Militare Centrale, Documente militare, p. 73-74 (documentul nr. 42).

7 Arhivele Militare Centrale, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Documente militare, p. 83 (documentul nr. 45); Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu, militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, Bucureşti, 2005, p. 100 – 101.

8 Ion Cupşa, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Editura Militară, Bucureşti, 1977, p. 27 – 28; George Dabija, Armata Română în primul război mondial, Bucureşti, 1936, p. 107-108.

9 Ion Cupşa, op.cit., p 26. 10 *** Istoria militară a poporului român, Editura

Militară, Bucureşti, 1988, p. 558.

Operaţia ofensivă de la Mărăşti2

–39–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

rupt, acţionând cu un elan de nestăvilit, încă de la primele ore ale dimineţii prima poziţie fortificată a centra-lilor, silind replierea dispozi-tivului advers să se replieze la sud-vest de râul Şuşiţa.1 Sunt înregistrate pierderi masive în jurul orelor 16, aspect care sileşte o repliere a Diviziei 3 pe poziţiile de plecare.2

Generalul Averescu consemna situaţia în Notiţele sale: […] „fix la 4 am mers la observator, era întuneric, dar partea stângă a sectorului de atac era luminată de satul Mărăşti în flăcări. Exploziile proiectilelor noastre luminau şi acopereau întregul sector de atac … spectacol măreţ, peste măsură de impresi-onant, s-a ajuns la lupte corp-la-corp. Din toate părţile rapoartele sunt favo-rabile, soldaţii noştri pătrund în poziţia inamicului şi încep curăţirea şanţurilor, la ora 8 00 întreaga poziţie este a noastră, … duşmanul se retrage, mai ales la centru în dezordine, încep a se aduna prizonieri numeroşi. Se raportează capturarea de tunuri”.3 Ordinul general de asalt pe toată Armata a II-a a fost dat pe 24 iulie, acesta având nr. 1904 şi a fost pus în aplicare cu dimineaţa aceleiaşi zile la orele 4.4 Atacul este descris amănunţit şi elogios prezentat în pagi-nile cotidianul România din 31 iulie 1917 „a fost ca o lovitură de trăsnet, nu-i mai putea opri nimic. Demult aşteptaseră ei ora aceasta. Făcuseră cel din urmă legământ cu inima lor şi se duceau senini la jertfă. Veneau ameninţător valurile Regimentelor 2 Vânători şi 4 Dorobanţi-Argeş … şi dintr-o dată lovitura aceasta bruscă a infanteriei noastre dezlănţui ca furtuna panică în rândurile vrăjmaşului.5

Efortul conjugat al acestor două regimente a zdrobit punctul de rezistenţă de pe dealul Mărăşti, creând prin presiunea lor cea dintâi spărtură în frontul Diviziei 218 Infanterie germană. Obiectivul atins de cele două mari unităţi române a fost lichidarea punctelor de rezistenţă şi anihilarea duşmanului din a doua linie de fortificaţii aflată pe dealul Teiş (în alte lucrări apare Teiuş, voi folosi în continuare denumirea de Teiş). Ocuparea poziţiei adverse de pe dealul Teiş, a silit dispozitivul

1 Almanahul Oştirii, / 1989, p. 61, Ioan Vlad, România stă

veşnic în picioare; Ion Cupşa, op.cit. p. 30; Petre Otu, op.cit., p. 111.

2 Ion Cupşa, op.cit., p. 26; Alexandru Baboş, Ioan Vlad, Istoria artei militare (culegere de lecţii), Editura Academiei Forţelor Terestre Nicolae Bălcescu, Sibiu, 2001, p. 134.

3 Gheorghe Romanescu, Gheorghe Tudor, Mihai Cucu, Ioan Popescu, Istoria infanteriei române, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 119.

4 *** Istoria militară a poporului român, op. cit., p. 558 şi 565. 5 Ibidem, p. 120.

militar advers să se retragă pentru a nu risca o încer-cuire.6 Pentru destoismul şi priceperea lor în executarea misiunilor de luptă, coman-danţii celor două regimente, locotenent-colonelul Con-stantin Calotescu şi locotenent-colonelul Mihai Butescu, li s-a conferit prin Înalt Decret Regal, Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a.7 Deasemeni trebuie evidenţiat faptul că Mărăştiul a fost martorul mut al pildelor de vitejie şi abnegaţie a solda-ţilor din Regimentele 22 Infanterie Dâmboviţa, care a forţat prin efortul depus de Batalioanele 3 şi 4 ocuparea cotei Mărăşti şi a dealurilor limitrofe. La sud de Mărăşti s-a evidenţiat acţiunea Regimentului 30 Dorobanţi-Muscel, care prin acţiuni de tip corp-la-corp a zdrobit a doua linie defensivă şi centrul de rezistenţă advers de pe dealul Mânăstioara. Pe fondul ofensivei desfăşurate între 22 – 23 iulie, dispozi-tivul de forţe Gerock se repliază pe cotele Arşiţa, Teheraele şi Răchitoasele, ceea ce îi conferă un avantaj tactic (efemer) asupra unităţilor militare româneşti şi ruseşti.

Pe 23 şi 24 iulie a fost folosită forţa de luptă a Diviziei 1 Infanterie română, comandată de generalul Dumitru Stratilescu, mare

unitate de luptă ţinută până în acel moment în rezervă de Averescu8, divizia de cavalerie fiind dispusă în imediata apropiere a celei de infanterie. Ca situaţie, statistică în zilele de 22 – 23 iulie, ofensiva românească a produs o breşe de 10 – 12 km în adâncime în frontul Diviziei 218 Infanterie germană, capturându-se în această etapă 1501 prizonieri şi 25 de piese de artilerie. Divizia 15 Infanterie rusă a cucerit dealul Momâia, iar Diviziile 3 şi 14 de Infanterie ruse au luat cu asalt satul Voloş-cani.9 O vie impresie a produs la nivelul Înaltului Comanda-ment al Puterilor Centrale victoriile româneşti. Continuarea ofensivei sileşte Grupul de forţe Gerock să se replieze pe aliniamentul Munţilor Carpaţi, nefiind deloc capabil să exploa-teze avantajul tactic al controlării depresiunii Vrancea.

Referindu-se la ordinul primit prin telegrama Marelui cartier General, generalul sublinia: „rezultă că din iulie 1917, armata românească disponibilă în întregime, cu o parte din

6 Ion Cupşa, op. cit., p. 29. 7 Eugen Stănescu, Iulia Stănescu, Gavriil Preda, Cavalerii

Ordinului „Mihai Viteazul”, Editura Universul Cărţii, Ploieşti, 1996, p. 30 - 32; *** Istoria militară a poporului roman, vol., V, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 565-566.

8 Alexandru Baboş, Ioan Vlad, Istoria artei militare (culegere de lecţii), Editura Academiei Forţelor Terestre Nicolae Bălcescu, Sibiu, 2001, p. 134; Florian Tucă, Triunghiul eroic Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz, Editura Junimea, Iaşi, 1977, p. 100; Ion Cupşa, op.cit., p. 30.

9 Alexandru Baboş, Ioan Vlad, op.cit., p. 134.

Soldaţi români în timpul Primului Război Mondial[e]

Ofiţeri români timpul Primului Război Mondial[f]

–40–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

forţele sale pătrunse adânc în frontul duşman, spart pe o întindere de 40 km şi cu un inamic în completă debandadă în faţa sa se opreşte din avântul ei, pe baza unui ordin, se va vedea de unde, pentru cuvântul că, într-un punct oarecare al frontului rusesc, unele trupe au părăsit poziţiile, fără ca duşmanul să le fi atacat şi deci fără să fi fost urmărite.”1

Mulţumit de situaţia operativă, generalul Averescu, consemna în Ordinul de Zi „sunt mândru şi fericit să mă găsesc în capul unor trupe, care au ştiut să se distingă într-un mod atât de strălucit … Puteţi să vă mândriţi de această izbândă şi să aşteptaţi cu toată încrederea reluarea marşului înainte”.2 Pe 25 iulie se reia ofensiva, unităţile militare române confruntându-se cu greutăţile terenului piemontez şi cu o îndârjită rezistenţă a inamicului bine fortificat, la finele zilei Divizia 6 Infanterie reuşeşte să cucerească Poiana Încărcătoarea, Muntele Sboina Neagră şi dealurile din împrejurimi. Pe 26 iulie, conlucrarea operativă a Diviziilor 6 şi 8 Infanterie sileşte adversarul să părăsească dealul Teheraele. Acţiunea Diviziei 1 Infanterie are ca rezultat ocuparea dealului Răchitaşul Mare pe cota 927, iar Divizia 3 reuşeşte să ocupe dealul Teiş. Subliniez, această breşă în frontul advers, permite armatei a II-a române să reocupe Soveja, punând în imposibi-litate operativă întreaga Divizie 1 de Cavalerie austro-ungară. Pe acest fond ofensiv fiind eliberate aproximativ 30 localităţi.3 În cursul zilelor de 26 şi 27 iulie Divizia 8 Infanterie reuşeşte să ocupe vârful Arşiţa Mocanului împin-gând înapoi şi dezorganizând întreg frontul Diviziei 1 Cavalerie austro-ungare, urmând apoi preluarea după mai multe asalturi şi lupte corp-la-corp în 27 iulie a piscului Cocoşilă, sunt ocupate deasemeni vârful Roşchilă şi satele Topeşti şi Valea Sării. Ofensiva românească a Armatei a II-a a silit înaltul comandament al centralilor să dispună măsuri operative urgente privind întărirea frontului de la Mărăşti, deplasând aici numeroase forţe astfel: Diviziile 37 şi 117 Infanterie, respec-tive 7 şi 8 Cavalerie austro-ungare iar Armata a IX-a germană şi-a consolidate flancul stâng cu trei divizii de infanterie.4

Mihail Sadoveanu sublinia: „mult doliu, multe dureri, multe lacrimi au fost atunci răzbunate în acel iulie”.5 Succesul repurtat de Puterile Centrale pe frontul din Galiţia şi Bucovina împotriva armatelor ruseşti, a atras după sine ordinul Marelui Cartier General român adresat Armatei a II-a de sistare a ofensivei şi trecere pe poziţii de apărare.6 La cererea expresă a generalului Averescu, Marele Cartier General roman admite Armatei a II-a continuarea ofensivei până la râul Putna, pentru a fi eliberat întregul ţinut al Vrancei, respectiv pentru a-l priva pe inamic de o bază de operaţiuni la

1 Mihai C. Vlădescu, Generalul Averescu, Atelierele

Adevărul S.A., Bucureşti, 1923, p. 125. 2 Ion Cupşa, op. cit., p. 34. 3 Augustin Deac, Ion Toacă, Lupta poporului român împotriva

cotropitorilor, Editura Militară, Bucureşti, 1978, p. 233. 4 Ion Cupşa, op. cit., p. 40; Alexandru Baboş, Ioan Vlad,

op. cit., p. 134. 5 Ion Cupşa, op. cit., p. 31. 6 Zorin Zamfir, Jean Banciu, Primul război mondial, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 253 – 254; Ion Cupşa, op. cit., p. 34-35; Victor Atanasiu, Anastasie Iordache, Mircea Iosa, Ion M., Oprea, Paul Oprescu, România în primul război mondial, Editura Militară, Bucureşti 1979, p. 384.

est de Carpaţi. În memoriile sale referindu-se la acest ordin, generalul Averescu îşi exprimă nemulţumirea faţă de gândirea îngustă a Marelui cartier General de a stopa ofensiva româno-rusă pe motivul pueril că undeva în nord armatele ruse ar efectua o defecţiune, unele trupe părăsind poziţiile deţinute, fără a fi silite la aceasta de inamic.7 În notele sale de campanile. Generalul scria: „[ …] primesc ordine să opresc ofensiva din cauză că unele trupe ruseşti au făcut defecţiune undeva la nord … am fost chemat la ordine foarte sever şi acuzat de neascultare”.8În concluzie merită evidenţiat un succint bilanţ al Bătăliei de la Mărăşti, acţiune tactic-ofensivă a armatei române care-l aşează pe generalul Alexandru Averescu în galeria marilor comandanţi militari ai secolului al XX-lea.9

Deşi pierderile armatei a II-a au fost considerabile, rezultatul final al încleştării de aici a dat câştig de cauză armatei române. Fără dubii, obţinerea victoriei datorându-se calităţilor de bun comandant şi tactician ale generalului. Prin acţiunea sa Armata a II-a a eliberat un teritoriu de 20 km în adâncime şi aproximativ 40 km în lărgime, având în jur de 500 km 2. Peste 30 de aşezări au fost recucerite, au fost luaţi în prizonierat 4500

de soldaţi şi ofiţeri inamici şi au fost capturate 50 tunuri de câmp, 80 mitraliere, 84 vagoane muniţie.10 Pierderile Armatei a II-a fiind de 1469 de morţi soldaţi şi ofiţeri şi 3052 de răniţi.11

Fără nici un dubiu la această victorie un aport deloc neînsemnat l-a avut şi populaţia română din zonă care a călăuzit paşii soldaţilor români, oferind şi date despre numărul soldaţilor inamici, respectiv despre dispunerea acestora în adâncime. În fond Mărăştiul este momen-tul de glorie al generalului Alexandru Averescu, încleştarea aceasta finalizându-se cu o victorie tactică, fundamentată pe o acţiune ofensivă care s-a desfăşurat între 22 iulie şi 1 august 1917, Puterile Centrale fiind silite să renunţe la planul lor iniţial de operaţiuni, respectiv să-şi menţină poziţiile prin dislocarea în zonă a unor considerabile forţe militare. Mai adaug doar că nu mai puţin de 32 Ordine Militare Mihai Viteazul, clasa a III-a au fost conferite de rege unor ofiţeri români distinşi în această bătălie, deopotrivă, steagurile de luptă a 4 regimente româ-neşti au fost decorate cu aceeaşi distin-cţie. Pentru aportul său considerabil în obţinerea acestei victorii, generalului i-a fost conferit de către rege prin Înalt Decret Regal nr. 759 din 21 VII-a 1917, Ordinul Mihai Viteazul, clasa a II-a.12 Cu data de 1 august 1917, Armata a II-a română trecea în defensivă prin amenajarea poziţiilor deja deţinute.

Conchid, finalmente, prin a 7 Mihai C., Vlădescu, Generalul Averescu, Atelierele

Adevărul S.A., Bucureşti, 1923, p. 125; Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu, militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, Bucureşti, 2005, p. 60-62.

8 Mihai C. Vlădescu, op. cit., p. 126; Petre Otu, op. cit., p 101. 9 Michael Lee Lanning (coord.) 100 de personalităţi

militare ale lumii, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2005, p. 78-79; Petre Otu; Teofil Oroianu; Ion Emil, Personalităţi ale gândirii militare româneşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1997, p. 105.

10 Ioan Vlad, op. cit., p. 61. 11 Alexandru Baboş, Ioan Vlad, op.cit., p. 135. 12 Eugen Stănescu, Iulia Stănescu, Gavriil Preda, Cavalerii

Ordinului „Mihai Viteazul”, Editura Universul Cărţii, Ploieşti, 1996, p. 18-20; Ichim Eftimie, Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul”, Editura Jertfa şi Modelism, Bucureşti, 2000.

Alexandru Averescu[G.F.]

–41–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

evidenţia ecoul acestei victorii româneşti, surprins în paginile publicaţiei britanice Times, într-un moment în care situaţia Antantei, pe fronturile europene era delicată. Acest bloc politico-militar şi economic înregistrând o serie de insuccese clare pe frontul din nordul Italiei, pe cel rusesc în Galiţia şi Bucovina şi chiar în vest. […]„Singurul punct strălucitor în răsărit se găseşte în România, unde armata reconstituită atacă viguros frontierele Carpaţilor, obţinând succese apreciabile.”1 Dincolo de inerentele adversităţi dintre el şi generalul Averescu, Nicolae Iorga, aprecia în mod just adevărata valoare a izbânzii româneşti de la Mărăşti, publicând articolul: Impresii de pe front pe 25 august 1917, menţionând următoarele: „După admirabile atacuri pieptişe, în mijlocul bucuriei dârjilor ţărani pe coastele aspre ale muncelelor, puternicele linii de apărare fură părăsite de trupele inamice, care se retrăgeau în dezordine. Prima adevărată şi deplină victorie românească.”2 Revista Actualitatea publica în numărul său din luna ianuarie 1918, extrase din amintirile unui participant direct în încleştarea care s-a dat pentru Mărăşti: […] „însufleţirea oştilor române mergea crescând cu noile succese obţinute. Se redeşteptau în sufletul oştenilor noştri vitejia seculară a românilor.”

Bibliografie selectivă Alexandru Averescu, Notiţe zilnice de război, Editura

Militară, Bucureşti, 1992. Constantin Argentoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din

vremea celor de ieri, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992. Aureliu Căpăţână, Zile de război, note de campanie din

războiul de reîntregire, Editura Prietenii Cărţii, Bucureşti, 1998. Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, vol. III,

Editura Eminescu, Bucureşti, 1991. Petre Otu; Teofil Oroianu; Ion Emil, Personalităţi ale

gândirii militare româneşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1997.

Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu, militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, Bucureşti, 2005.

*** România în primul război mondial, Editura Militară, Bucureşti, 1979.

Eugen Stănescu, Iulia Stănescu, Gavriil Preda, Cavalerii Ordinului „Mihai Viteazul”, Editura Universul Cărţii, Ploieşti, 1996.

Ichim Eftimie, Ordinul Militar de Război „Mihai Viteazul”, Editura Jertfa şi Modelism, Bucureşti, 2000.

George Dabija, Armata română în războiul mondial (1916 – 1918), Bucureşti, 1936.

Florian Gheorghe, Mihai Popescu, Ion Rotaru, Prezenţe militare în ştiinţa şi cultura românească, Editura Miltară,

1 Ion Cupşa, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Editura Militară,

Bucureşti, 1977, p. 39. 2 Augustin Deac, Ion Toacă, Lupta poporului român împotriva

cotropitorilor, Editura Militară, Bucureşti, 1978, p. 233.

Bucureşti, 1982. Gheorghe Romanescu, Gheorghe Tudor,

Mihai Cucu, Ioan Popescu, Istoria infanteriei române, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclope-dică, Bucureşti, 1985. Documente militare, p. 59 (documentul nr. 34).

Mircea N. Popa, Primul război mondial, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 246.

Alexandru Baboş, Ioan Vlad, Istoria artei militare (culegere de lecţii), Editura Academiei Forţelor Terestre Nicolae Bălcescu, Sibiu, 2001.

Arhivele Militare Centrale, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Documente militare, p. 83 (documentul nr. 45).

Simon Pitea, Gheorghe Tudor, Pagini din gândirea militară universală, vol. III, Editura Militară, Bucureşti, 1988

Ion Cupşa, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Editura Militară, Bucureşti, 1977.

*** Istoria militară a poporului român, Editura Militară, Bucureşti, 1988.

Florian Tucă, Triunghiul eroic Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz, Editura Junimea, Iaşi, 1977.

Augustin Deac, Ion Toacă, Lupta poporului român împotriva cotropitorilor, Editura Militară, Bucureşti, 1978.

Victor Atanasiu, Anastasie Iordache, Mircea Iosa, Ion M., Oprea, Paul Oprescu, România în primul război mondial, Editura Militară, Bucureşti 1979.

Michael Lee Lanning (coord.) 100 de personalităţi militare ale lumii, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2005.

Zorin, Zamfir; Jean, Banciu, Primul război mondial, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.

Publicaţii de specialitate Almanahul Oştirii, Bucureşti / 1989, p. 61, Ioan Vlad,

România stă veşnic în picioare. Revista de Istorie Militară, Bucureşti, nr. 4 (10) / 1991, p. 10,

Nicolae Ciobanu, Manevra de la Flămânda între ceea ce a fost şi ceea ce ar fi putut să fie.

Idem, Bucureşti, nr. 2 / 1997, p. 20 – 26, Petre Otu, Reorganizarea armatei române şi misiunea militară franceză.

Dosarele Istoriei, Bucureşti, nr. 2 (30) / 1999, p. 22 – 23, Petre Otu, Generalul Averescu

Revista de Istorie Militară, Bucureşti, nr. 3 (31) / 1995, Aurel Pentelescu, De la Şcoala Superioară de Război la Academia de Înalte Studii Militare.

Idem, Bucureşti, nr. 4 / 1990, Dumitru Preda, Mareşalul Alexanndru Averescu: Faptele noastre trebuie să fie numai în slujba patriei şi neamului.

Observatorul militar, Bucureşti, an X, nr. 51(470) 23 – 29 decembrie 1998, Ion Dumitrescu, Mareşalul Alexandru Averescu – 60 de ani de la moartea marelui comandant.

Dosarele Istoriei, Bucureşti, an III, nr. 12 (28) / 1998, Ioan Scurtu, Paradisul (deocamdată) pierdut.

Idem, Bucureşti, an IV, nr. 2 (30) / 1999, Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu (1859 – 1938).

Surse imagini [G.F] a - Heritage images

http://images.imagestate.com/Watermark/1152851.jpg b - War of the Nations, New York Times Co., New York,

1919. Sursa: The World War I Document Archive http://www.gwpda.org/photos/coppermine/displayimage.php?pos=-201

c - Amazon.com http://images.amazon.com/images/P/9739432158.01.LZZZZZZZ.jpg

d – Wikipedia http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:P.P._Carp.jpeg

e- Imagine aflată la Biblioteca Congresului SUA, Colecţia George Grantham Bain. Sursa: The World War I Document Archive http://www.gwpda.org/photos/coppermine/displayimage.php?pos=-1945

f - Ibidem, http://www.gwpda.org/photos/coppermine/displayimage.php?pos=-1799

Soldaţi români pregătindu-se pentru defilare[G.F.]

–42–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

„Palma de frate” a jandarmului român în Basarabia interbelică

Prof. Ştefan Plugaru – Huşi

storiografia moldovenist-comunistă de la Chişinău a tot acuzat – şi acuză!!! – autorităţile române din perioada interbelică, în special jandarmeria, de

comiterea unor abuzuri asupra populaţiei civile din Basarabia, timp în care această provincie românească aflată între Prut şi Nistru (Basarabia) a fost parte componentă din statul naţional unitar român, unde, de altfel, îi era şi locul. Oprobiul s-a răsfrânt, în special, asupra jandar-milor olteni, acuzaţi – in corpore – de comportament abuziv asupra locuito-rilor satelor basarabene, unde aceştia acţionau, conform opiniilor unor istorici, gen Vasile Stati şi Victor Stepaniuc, după bunul plac, dedându-se la maltratarea şi umilirea localni-cilor, îmbogăţindu-se din exploatarea acestora, neavând nici un respect faţă de lege în acest spaţiu, considerat a fi în aceea perioadă „Siberia Româ-niei”, teritoriu unde se olopşeau cele mai „declasate elemente ale admini-straţiei româneşti” (sic!), conform unui citat din „operele” celor mai sus menţionaţi, dar întâlnit şi în manua-lele de istorie integrată realizate în vremea regimului comunist condus de Vladimir Voronin, toate aceste fapte petrecându-se la adăpostul complice al autorităţilor superioare româneşti

În calupul de documente cu care ne-am întors din cercetarea făcută în vara acestui an în Arhiva Naţională a Republicii Moldova din Chişinău, am aflat şi un set de documente referi-toare la „abuzuri” ale administraţiei române, adusă din Vechiul Regat pentru a instaura legea după tulbu-rările provocate de bolşevicii ruşi, infiltraţi de peste Nistru, care, prin promisiuni utopice, au bulversat destinele românilor basarabeni, aflaţi – de la 1812 şi până în 1917, sub cnutul rusesc. Ele infirmă afirmaţiile lansate prin diverse periodice şi studii cu privire la „ţara nimănui” (a se citi Basarabia), de „tovarăşi” interesaţi să împroaşte cu noroi statul român şi administraţia sa interbelică, iar din analiza documentelor nu am putut determina originea provincială a celor anchetaţi pentru diverse încălcării ale codului profesional şi moral.

Iniţial, am vrut să trecem sub tăcere aceste materiale, mai ales că anumite voci cărora le-am relatat cuprinsul acestor documente ne-au sugerat că ele nu fac cinste „patriotismului milenar românesc”, că ele nu se încadrează în ideea reunificării naţionale, cam ratate, am adăuga noi, la momentul actual, şi vor fi folosite trunchiat, devenind astfel un material de propagandă comunistă în stânga Prutului. Deh, „ziaristul” Mihai Conţiu, ex-românul, actualul moldovan de la oficiosul Partidului Comunist

1 Asociaţia „Tradiţia militară”

www.traditia-militara.ro/forum/YaBB.pl?num=1282672996/29 [G.F.]

din Republica Moldova, „Moldova suverană”, abia aşteaptă. Dar cum tam-tam-ul pe acest subiect continuă, fiind un obiect de propagandă antiromânească, generat şi de noul context politic de peste Prut, şi desfăşurat cu multă virulenţă de lideri şi membrii ai Partidului Comunist din Republica Moldova, ne facem o datorie de onoare din a da publicităţii câteva fapte pe care NU NOI, contemporani unui alt timp, le-am săvârşit, ci cu totul alte persoane, din ignoranţă, necunoaşterea legislaţiei, dorinţă de înavuţire, sau poate din prostia grandorii „româneşti” pe care au trăit-o la un moment dat, în raport cu ţăranul analfabet de peste Prut, rusificat într-o oarecare măsură, tributar tarelor administraţiei ţariste existente atâta amar de vreme în Basarabia, şi unei mentalităţi ruseşti pe care, volens-nolens, şi-a însuşit-o. A ne învinovăţi astăzi ar însemna să ne victimizăm inutil, mai ales că aceste fapte sunt de domeniul trecutului, dar ele reprezintă repere şi învăţăminte pentru viitor. A se vedea cazul Germaniei de după cel de al doilea război mondial, prea mult culpabilizată pentru crimele de război săvârşite împotriva evreilor de o masă redusă de oameni, dar deveniţi „executanţi” după ce au fost îndoctrinaţi cu o ideologie totalitară,

asemănătoare cu cea pe care şi românii au acceptat-o sub presiunea tancurilor Armatei Roşii, ajungând apoi să o idolatrizeze şi aplaude vreme de decenii.

Hotărârea de a da publicităţii materialele a fost luată şi în urma unor reproşuri primite din partea unor locuitori ai Republicii Moldova, membrii sau cu simpatii declarat comuniste, care ne-au acuzat pe noi, românii, că tăinuim cu bună ştiinţă fapte petrecute în trecutul comun interbelic, pentru a ne prezenta în faţa lor ca nişte „arhangheli veniţi pe cai albi”, chemaţi în ianuarie 1918 de Sfatul Ţării din Republica Demo-cratică Moldovenească să salvăm de sub cizma rusească bolşevizată Mol-dova dintre Prut şi Nistru.

Mult blamatele abuzuri pe care le-am aflat sunt izolate, insignifiante în raport cu demonicele planuri de lichidare a românilor de peste Prut, iniţiate la Moscova şi transpuse în practică de etnici ruşi veniţi din R.A.S.S.M., republică autonomă creată de Stalin în stânga Nistrului. Foametea organizată din anii 1946-1947, exterminarea culacilor (chiabu-rilor) prin cele trei valuri de deportări au dus la moartea a sute de mii de oameni prin înfometare, tortură,

împuşcare, atât în Moldova socialistă cât şi aiurea, în vastul Gulag sovietic.

Diferenţa între cele două modele comportamentale este însă, în viziunea celor care le-au trăit şi a urmaşilor lor, basarabenii pe care ne dorim să îi aducem astăzi în trupul patriei mamă, una uriaşă: în vreme ce aceste planuri de exterminare erau opera unor minţi străine de neam, impus cu forţa armelor între 1940-1941 şi apoi după 1944 de vorbitorii unei limbi pe care nu o înţelegeau, palma dată peste faţă şi piciorul în dos erau primite de la un frate, chiar dacă ele erau reclamate şi sancţionate de autorităţile superioare celor care le săvârşiseră, după cum reiese din documente, cum ne relevă unul dintre acestea, datat 19 mai 1921:

„Fiind informaţi că subalternii noştrii din judeţ săvârşesc

diferite abuzuri, care sunt descoperite de alte autorităţi fără ca să se aducă la cunoştinţa noastră de D-vs., pentru a se pune capăt pe viitor unor asemenea abuzuri, vă rugăm să luaţi cele mai

I

Jandarmi rurali1

–43–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

urgente şi stăruitoare măsuri asupra tuturor funcţionarilor din subordinele D-vs, raportându-ne imediat cazurile de abatere.

Tot odată vă mai rugăm a lua măsuri ca toţi funcţionarii din raionul plăşei D-vs. să caute să trăească în cea mai perfectă armonie cu ceilalţi funcţionari şi locuitori, în caz când pe viitor toate nelegiuirile funcţionarilor subalterni ne vor fi semnalate la timp de D-vs. vă vom face personal răspunzători pe D-vs. pentru toate cazurile aflate fie dela locuitori fie dela celealte autorităţi din judeţ”.

Semna prefectul judeţului Chişinău din aceea perioadă. Într-adevăr, unii primari şi funcţionari aleşi dintre sătenii

basarabeni manifestau un dispreţ profund pentru ordinea şi rigoarea cu care funcţionarii veniti din România Mică erau obişnuiţi. Mai mult, „puterea corupe” e un dicton universal valabil, şi noile autorităţi basarabene alese dintre autohtoni, nu au făcut rabat de la acest adevăr. Ce trebuie să înţelegem – peste ani – e însă faptul că a venit vremea să renunţăm la postura fratelui mai mare, atoateştiitor, sfătuitor, îndrituit prin raportare la evenimentele petrecute acum zeci de ani, să aplice mijloace punitive de orice fel, şi, din înţelepciunea trasă, să constatăm că românii de peste Prut (chiar dacă unii dintre ei se declară moldoveni, conform actelor oficiale pe care le posedă) nu mai pot fi trataţi ca o masă de manevră, bună doar să fie folosită electoral, iar Moldova din est nu e doar locul de unde ne vin astăzi ţigări ieftine, bomboane „Bucuria” şi vin de Cricova, ci, dimpotrivă, că au conştiinţa propriei inteligenţe, personalităţi, şi – de ce nu – statalităţi politice şi administrativ-teritoriale. Basarabenii au fost trataţi prea multă vreme ca nişte români „de baltă”, iar noi, cei trăitori în graniţele a ceea ce mai înseamnă România, trebuie să înţelegem acest lucru şi să nu ne mai limităm, în virtutea patriotismului „vibrant şi integrant” pe care îl trăim, prin spusele unui scriitor român transnistrean, „la oala noastră de lut legată cu sârmă”. Ca să îi înţelegem trebuie să ne apropiem de spiritualitatea moldavă dintre Prut şi Nistru, să îi cunoaştem fondul, să înţelegem fatalitatea istoriei cu care s-au confruntat fraţii din stânga Prutului, şi abia atunci vom vibra la unison în simţire şi trăire românească.

Dar cum un păcat recunoscut e pe jumătate iertat, iar ascunderea unor fapte nu îmbunătăţeşte cu nimic imaginea României şi a românilor peste Prut, în Republica Moldova, să purcedem la prezentarea acestora.

„Domnule Prişidinte Plăngerea Subsemnatul locuitori din satul Selişte Tuzora Plasa

Vorniceni judeţul Chişinău Nicolai Timofei Botnariu. Cu onoare cad la genunchi înaintea D-stre cu presenta

plângere că în ziua de 15 August st.n anul 1919 întălnindumă pe stradă jandarmul cap. Petre Tomescu dila postul Novaci mea ordonat ca săicu un gui (?) şi sal duc până la postul jan. Novaci, eu iam raspuns că nam timp ca să duc că sunt ocupat cu munca câmpului şon cias de vreme. Domnul jandarm ma început a mă înjura şi a mă păli cu palmele peste faţă, fără nici un fel de răutate despre partea me.

Deci cu onoare Vă rog se binevoiţi săl pedepsiţi conform

1 Ibidem.

legei Cu Stimă Nicolae Botnari” Plângerea, întocmită de un binevoitor care nu stăpânea

prea bine limba română, era adresată „Domniei Sale, Domnului Presidentele Comisiunei judeţeană Chişinău”. Analfabet, umilitul ţăran semna prin punerea degetului.

Cum cazul semnalat era grav, prejudiciind grav imaginea autorităţii locale în faţa locuitorilor, mai ales că abia trecuse un an şi câteva luni de la unirea Basarabiei cu România. La faţa locul s-a deplasat preşedintele comisiei interimare a volostei Novaci, care în urma cercetării faptelor încheia următorul proces verbal:

„Astăzi ziua 10 octombrie 1919. Eu subsemnatul

Preşedintele comisiei interimare volostei Novaci conform ordinului Subprefecturei plaşei Vorniceni N.3102 mam transportat in comuna Salişte Turzova Unde am cercetat cazul cu chestiunea plângerea locuitorului acelei comuni Nicolai

Timofei Botnariu am constatat următoarele:

Reclamantul Botnari a declarat în vara anului curent el a fost chemat la primărie cu chestia pentru fiul său Andrii cari cum s’a constatat a fugit în armata ucraineană şi margând la primării jandarmul Petria Tomescu şi seful postului Novaci Gheorghe Radu a tras lui câtio palma şi la înjurat după ce a luat pe reclamatul la postul Novaci unde după cercetare Tomescu ia tras un bici pă spinari şi la pus la pligit ceapa, la spălat podeli şi la curăţat arma şi hainili şi după ce a însărat la eliberat acasă. În ce zi şi luna a fost cazul nu ştie Nicolai Botnariu iar pentru a lui neştiinţă de carti a semnat prin punere de deget. Drept ce am dresat prezentul proces verbal.”

Anchetei preşedintelui de

voloste îi urma o alta, efectuată de superiorii direcţi ai jandarmilor încriminaţi. Procesul verbal No. 5 arată că:

„Azi una spre-zece Decembrie anul 1919 - Noii Sublocotenent Popescu Teodor Comandantul Plutonului II Jandarmi Hânceşti din Compania Jandarmi Chişinău.

Constatăm prin prezentul Proces Verbal că azi data de mai sus având în vedere ord. Companiei respective cu No. 1319 prin care ne ordonă a cerceta cazul reclamat de locuitorul Nicolae Butnaru din comuna Turzova – Novaci contra jandarmilor de la acel Post pentru faptul de bătaie şi abuz de putere.

Pentru executarea ordinului de mai sus transportându-ne în acel sat şi voind a interoga pe reclamant în oă alăturata declaraţiune prin care declară că în adevăr au fost bătut şi pus la lucru de Şeful Postului Novaci şi jandarmul soldat Tomescu Petre însă jandarmii fiind mutaţi de la acel post nu mai are nici o pretenţie asupra lor.

Jandarmul soldat Hănţulie Dumitru îşi dă alăturata declaraţie din care reese că în adevăr locuitorul reclamant a fost bătut şi pus la lucru de către jandarmul plutoniei …. Gheorghe şi jandarm Tomescu Petre însă el nu a bătut pe nimeni şi nici reclamantul nu are nici o pretenţie asupra acestui jandarm.

Drept care am dresat prezentul Proces Verbal care se va înainta locului în drept pentru a se complecta cu Declaraţia jandarmului în cauză”.

Jandarmi în acţiune1

–44–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

Dosarul cercetat nu ne mai oferă şi alte informaţii despre modul în care a fost finalizată ancheta. În mod cert, jandarmii au fost suspendaţi din funcţie, fiind sancţionaţi şi mutaţi disciplinar la alte unităţi, eventual degradaţi, după cum ne indică un alt caz, în care jandarmul satului Ciorăşti, utilizând bătaia şi ameninţările cu arestul l-a forţat pe un negustor evreu, venit fără autorizaţie să facă un „gheşeft” cu prunele ţăranilor din localitate, să îi plătească o sumă importantă de bani:

„No. 23 Ciorăşti 4. 920 Locotenentul Gârneaţă Pascal (Ciorăşti) către

Administraţia Plăşii Nisporeni, jud. Chişinău Am onoare a vă înainta aci alăturat plângerea – declaraţie

a negustorului Meier Chitiş din Călăraşi care în ziua de 7 Aprilie 1920 a fost găsit în satul Ciorăşti de către jandarmul postului Ciorăşti Cârstea; chemat la Post, bătutu pentru motivul că acest negustor n’a avut nici o autorizaţie de a ridica prune din satul Ciorăşti, motiv (pentru) care a căzut imediat în faţa jan-darmului, când acesta la ordinul Cârstea de a-i da imediat suma de 500 ruble, negus-torul pe loc spre a nu mai fi aruncat în pivniţă, i-a şi predat-o.

Din alăturata declaraţie reiese că Jandarmul a fost aju-tat la această opera-ţiune de ajutorul său care făcea serviciul de pază la uşă şi fereas-tră spre a nu se semnala nimic.

Cu onoare, vin a vă ruga să binevoiţi a lua de urgenţă măsuri drastice contra acestora.

Când subsemnatul găsind pe locuitorul Trochin cu un cal susupect venind Ciorăşti fără nici un bilet de voe sau bilet a calului a preluat acest cal pentru jandarm spre a dispune ce se crede necesar să-i dea calul locuitorului până ce acesta va aduce actele necesare.

Din cele auzite din gura locuitorilor ni s’a adus la cunoştinţe că acest cal s’a dat numitului locuitor chiar în aceeaşi zi în urma remiterii sumei de 500 ruble.

Ambele cazuri fiind similare, atingând îndeajuns prestigiul de autoritate militară şi comunală, cu onoare vin a vă ruga şi a dispune de urgenţă anchete la faţa locului, spre a se confrunta aceştia, spre a se afla adevărul, dresându-se şi actele de dare în judecată.

Comand. detaşamentului Ciorăşti, Locotenent, Gârneaţă Pascal.”

În urma efectuării anchetei, prefectul judeţului Chişinău

dispunea: „Domnule Subprefect (de Nisporeni, n.n.) Intervenind pe lângă Compania de Jandarmi în sensul

raportului Dvs. No. 1106 din 18 mai a.c. nu (text ilizibil) companiei cu adresa No. 1307/919 ne comunică că rezultatul cercetărilor făcute, permise de Dl. Comandant contra jand. Caporal Cârstea I. au fost înaintate împreună cu jandarmul Regimentului 6 jandarmi, cerându-i-se suspendarea şi mutarea lui în altă companie din Regiment”.

Un alt caz este legat de arestarea primarului localităţii

Nisporeni de către jandarmii din localitate. Cazul a făcut vâlvă, după cum reiese şi din următoarea telegramă:

„Urmare la raportul nostru No. 222 am onoare a vă raporta

că arestarea de către jandarm a Primarului Comunei Nisporeni chiar în comuna de reşedinţă a Subprefecturii a făcut o penibilă impresie asupra locuitorilor care au intervenit atât la noi cât şi la Comandantul de garnizoană din localitate fără a li se putea satisface dorinţa de oare ce ordinul D-lui Comandant al Companiei jand. Voia cere de a fi menţinut în stare de arest”,

În anchetă s-a implicat direct prefectul, după cum reiese

din rezoluţia pusă pe dosarul de cercetare, cu toate că ordinul de arestare fusese emis în urma cererii acestuia, în urma numeroaselor reclamaţii la adresa primarului local, acuzat de cei care îl aleseseră în fruntea comunităţii de numeroase abuzuri în conducerea primăriei Nisporeni. În vederea cercetării faptelor şi a circumstanţelor arestării, Compania de jandarmi Chişinău, prin comandantul său, M. Voia, înainta, la 9 aprilie 1920, un raport către Prefectura Chişinău:

„Am onoare a vă comunica că am luat cunoştiinţă de

adresa Dv. 2325 aci alăturată. Plutonul, secţia şi postul Nisporeni nu mi-a adus la

cunoştiinţă că ares-tarea primarului local ar fi produs oare care tulburări, ci din contră populaţia se manifestă foarte mulţumită că a scăpat de un om necinstit şi necorect.”

După cum reiese

din cazurile prezen-tate, abuzurile au fost săvârşite la nivel local de funcţionari infe-riori, cu o brumă de carte şi funcţie, dar care, prin raportare la localnicii analfabeţi în

mijlocul cărora fuseseră trimişi să îşi îndeplinească sarcinile de serviciu, se credeau „Dumnezei”. Reacţia promtă a autorităţilor superioare, care au pedepsit cu asprime aceste fapte, incompatibile cu calitatea pe care o deţineau cei care le-au săvârşit, arată că Basarabia nu a fost „far-west-ul” interbelic al României Mari, că autorităţile române şi-au făcut, cu prisosinţă, datoria, atât în a guverna şi moderniza această parte a României Mari, dar şi în a corija cu asprime încălcarea legii de cei care trebuiau să vegheze la aplicarea ei.

Pentru realizarea acestui material am utilizat documente

din Arhiva Naţională a Republicii Moldova, fond 339, inventar 2, dosarele 1, tom I, 5 şi 7.

–45–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

Portrete de eroi ai luptei anticomuniste – Ion Ilioi din Făgăraş

Prof. dr. Vicu Merlan – Huşi

eamul românesc a fost pus la grea încercare prin apariţia tăvălugului comunist ateu, dând cele mai multe jertfe din toată istoria sa, raportat la un diapazon temporar scurt (1948-1957). Crimele nelegiuitorilor nu s-au raportat la un anumit segment

de populaţie, ci a cuprins toată suflarea românească. După perioada de exterminare fizică urma cea de spălare a minţii, cu repercusiuni grave şi-n societatea postdecembristă, când ajutorul aproapelui a devenit o utopie, fiind marcată ideea de „gaşcă”.

A existat „gaşca” celor ce deţineau puterea „proletară” iar după 1989 aceeaşi indivizi s-au grupat în grupuri oculte, conspiraţionişte susţinute financiar şi logistic de aceleaşi

persoane ce au finanţat fascismul, comunismul şi majoritatea războaielor locale sau mondiale.

Privind retrospectiv vedem că aceste grupuri oligarhice au sprijinit întotdeauna „răul” având ca ţel ascuns hegemonia politică şi economică. Victime au fost cei mai mulţi nevoiaşi, cei culţi dornici de pace şi cunoaştere, cei care nutreau sentimente pacifiste, altruism, faţă de semenii lor.

Comunismul, în linii mari, a fost unul din „experimentele” ce au vizat exterminarea celor ce şi doreau libertatea, dar şi procesul de îndoctrinare şi îndobitocire a individului prin manipulare intelectuală şi morală, prin suprimarea dreptului de a crede în suflet şi în Dumnezeu. Astăzi aceste metode sunt mult mai subversive, mergând până acolo încât, prin intermediul tehnicii şi progresului ştiinţific s-a ajuns la o manipulare subtilă a psihicului uman.

Intuind pericolul comunist ce se instaurase o dată cu tancurile sovietice, unii intelectuali au găsit ca formă de apărare protestele, rezistenţa cu arma în mână în munţi, constituirea de organizaţii secrete chiar în sânul societăţii noi create, etc.

In acest mod vom analiza portrete de eroi pe care i-am cunoscut şi de la care am înţeles „pe viu” cauzele şi efectele implicării într-un astfel de mecanism al luptei de rezistenţă anticomunistă.

Particularităţile diferă de la un caz la altul: unii au luptat cu arma în mână în munţi (Ion Ilioi – membru al grupului făgărăşean, grup denumit Armata Naţională Română sau bandiţii lui Ogoreanu); Valeriu Neştian, elev de liceu din Huşi ce acţiona în „Frăţiile de Cruce” atât pe timpul dictaturii lui

Carol al II-lea cât şi în cea comunistă; Emanuel Balbuzan cel care a acţionat într-un grup ce primea ordinul direct de la colonelul Arsănescu (ce acţiona în munţii Făgăraş), alături de 10 militari şi un locotenent - colonel în cadrul organizaţiei „Inimi Albastre”. Ulterior se încadrează grupului „Gărzile Albe” conduse de Ion Chirilă, acţionând pe linia Iaşi – Huşi; Lucian Petrescu, fost ofiţer, arestat de generalul Bodnăraş pentru că a ajutat un coleg cu bani, pentru a mitui un judecător spre a nu condamna la moarte un „bandit”, prizonier ce se luptase cu securitatea în Carpaţi. Alţii au găsit alte forme de protest.

Vom expune „povestea” fiecăruia, în măsura faptelor lor. Impresionat de memoriile lui Ion Gavrilă Ogoranu din

„Brazii se frâng dar nu se îndoiesc”, am telefonat editurii din Făgăraş, în martie 2010, pentru a lua un interviu autorului cărţii.

Decepţia mea a fost atunci când, editorii m-au informat că domnul Ogoranu trecuse în lumea celor buni încă din anul 2006. Mă mustra conştiinţa că am fost contemporan cu un asemenea brav erou al neamului şi nu am prins ocazia de a-mi povesti „pe viu” cele trăite în timpul acestei prigoane anticomuniste.

Impresionată de dorinţa mea, doamna editor m-a informat că există totuşi un supravieţuitor al grupului Ogoranu, Ion Ilioi. Am sunat acasă unde mi-a răspuns soţia domniei sale, stabilind o întâlnire la Făgăraş. Împreună cu doi prieteni: George şi Dana,

l-am vizitat la începutul lunii mai 2010. Spunându-i cine sunt şi cu ce intenţii vin, familia Ilioi şi-a dat tot concursul pentru a-mi pune la dispoziţie cele necesare demersului nostru.

*

Prins în iureşul evenimentelor de după 1947 Ion Ilioi, deşi avea doar 18 ani, se alătură grupului Ogoranu în ceea ce se intitula „Armata Naţională Română”, ce avea un caracter moral conform onoarei militare şi creştine. Făcuse parte din Frăţia de Cruce de la liceul „Negru Vodă” din Făgăraş, un motiv al arestării sale. Ion Ilioi de loc din Sâmbăta, judeţul Braşov, cunoaştea muntele, şi-l simţea ca pe un prieten şi se încrede în el. Fuge şi este ascuns la familia Neagu din Rediş, apoi de frica de a nu fi prins ia drumul muntelui. Aşa îl întâlneşte pe Moşu (Ion Gavrilă). Scăpase ca prin minune de arestările din 1948.

Armamentul grupului din care făcuse parte fuseseră procurat atât de la nemţii rămaşi prin munţi, fie de la bandele de soldaţi sovietici, ce străbăteau satele puse pe jaf, care erau dezarmate de săteni.

Pe timpul iernii, grupul se „dezmembra” pe echipe de 3-4 partizani şi se duceau prin sate, pe la prieteni, neamuri sau rămâneau chiar în munţi. Proviziile şi le făceau de vara, adăpostindu-le în gropi sau peşteri.

În iarna 1949-1950 de exemplu Ion Ilioi şi cu Remus Sofronea s-au aşezat prin satele din depresiunea Făgăraş (Rediş, Sâmbata etc).

1 http://ogoranu.ro/foto.html.

N

Partizanul Ion Ilioi, soţia sa şi Vicu Merlan Frăţia de Cruce Negoiul, Liceul Negru Vodă1

–46–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

Vara, deplasările prin munţi, de la o stână la alta, se făceau în grup sau pe echipe, datorită urmăririlor permanente de către batalioanele de securişti ce căutau să-i captureze. Pentru a nu lăsa urme în timpul odihnei, alegeau un teren cât mai neted, dar ridicat să nu se adune apa în cazul că ploua, după care intrau în cojoace cu foaie de cort pusă deasupra. La deşteptare împa-chetau totul în raniţă, măturau locul cu un mănunchi de crengi de brad şi plecau fără a lăsa semne vizibile ale trecerii lor.

Ciobanii de la stânile întâlnite îi aprovizionau cu cele necesare şi cu informaţii despre mişcările de trupe din zonă. În nenumărate cazuri, aceştia erau bătuţi de securişti şi puşi chiar să le întindă capcane militanţilor. Fapta nu rămânea fără urmări deoarece le stârnea furia şi indignarea ciobanilor, fiind şi mai fideli „bandiţilor”. Ion Ilioi se afla mai mereu în tovărăşia lui Gavrilă Ogoranu alături de Remus Sofronea, fiind mezinul trupei. Pentru a supravieţui în munte vânau urşi, mistreţi, căprioare, iepuri, dar culegeau şi fructe de pădure şi ciuperci. Când situaţia s-a înăsprit în sate, partizanii s-au văzut nevoiţi să rămână în munţi, în bordeie.

În 1952, trupele de securitate conduse de către generalul Nicolae Ceauşescu, vor ateriza cu elicopterele pe un platou de deasupra lacului Urlea din Făgăraş, căutându-i pe „bandiţi” timp de două săptămâni.

Cunoscând foarte bine munţii, grupul Ogoranu s-a făcut nevăzut în faţa trupelor de asalt. De multe ori securitatea apela şi la terţe persoane, otrăvind brânza sau mierea pentru a le-o da drept hrană celor urmăriţi. Întotdeauna aceste cazuri au fost denunţate, fiind informaţi la timp, chiar de cei ce se constituiau intermediari.

Tactica securităţii nu a dat roade. Au mers până la chiar a aduce fete la marginea muntelui, chipurile la cules de zmeură (ştiind că mulţi dintre ei erau foarte tineri) pentru a fi ademeniţi, căzând astfel în cursa întinsă.

Partizanii nu aveau vreme de aventuri şi, în plus, conştienţi de misiunea lor ca ultima formă de rezistenţă anticomunistă efectivă, de care se agăţau toţi cei care mai sperau într-o fărâmă de libertate, riscul era prea mare. De asemenea, tinerii intelectuali de la acea vreme, din lumea satelor, aveau o ţinută morală, pe care, dacă o depăşeau, toată apa râurilor de munte n-ar fi fost destulă pentru a-i spăla…

La un moment dat, se ajunseseră ca toate stânile să fie supravegheate de securitate, dar ciobanii întotdeauna găseau o portiţă de comunicare cu partizanii, punându-i în gardă şi hrănindu-i.

Animalele sălbatice ale munţilor nu constituiau o ameninţare reală pentru partizanii, cel mai mare pericol erau trupele de securitate.

Bătăile la care era supusă populaţia, arestările inopinate din motive uneori hilare, a determinat ca un segment al populaţiei să le fie frică, refuzând ai ajuta în unele momente grele pe partizani. De asemenea unii ierarhii ai bisericilor vânduţi comuniştilor au dat ordine clare subalternilor, de a nu-i adăposti sau hrăni pe acesteia pe la mănăstiri sau schituri, mai

1 Ibidem.

ales că majoritatea erau supravegheate atent. Iarna lui 1951 a fost cea mai grea. Securitatea descope-

riseră o groapă de provizii cu brânză şi cartofi; într-o cavern, unde erau adăpostite de vara provizii, ursul dăduse peste făina de porumb, brânză şi cartofi, şi chiar dacă nu le mâncase în întregime şoarecii şi păsările terminaseră integral treaba. Ca urmare s-a luat hotărârea de a se împărţi pe doua grupe şi a se pleca la picior prin satele de la poalele munţilor în căutare de hrană şi chiar adăpost (nămeţii depăşeau pe alocuri un metru).

Momentele grele au fost depăşite prin rugăciune: „Tu Doam-ne care, ca şi noi, n-aveai unde-ţi pleca trupul obosit, îndreptă-ne Tu paşii acolo unde să ne putem odihni”. Se îmbrăţişau bărbăteşte, ca şi cum ar fi ultima lor apropiere în această viaţă, după care se despărţeau în noapte, prin păduri sau crânguri.

Cazarea nu era greu de găsit pe timpul iernii. Dădeau la o parte zăpada cu piciorul, întindeau foaia de cort, îşi luau cojoacele pe umeri, bocancii şi-i punea sub cap pe post de pernă, picioarele şi le băgau în raniţă, după care aşezau două foii de cort deasupra şi gata la somn. După ce se aşternea zăpada pe foile de cort nu mai era frig. Cu toate acestea lupii îi simţeau şi le dădeau târcoale urlând. Mâncarea (pâinea şi slănina) erau îngheţate, iar pentru a le dezgheţa le ţineau la piept. Apa şi-o procurau astfel: puneau zăpada în bidoane, după care le aşezau la piept până se topeau. Singurii „duşmani” ai acestor adăposturi de iarnă improvizate erau şoarecii, care le intrau în raniţă la mâncare.

Dormitul iarna în grajdul unui prieten, era o adevărată binecuvântare. Căldura binefăcătoare, după nopţile friguroase petrecute în natură, le moleşeau trupurile, dormind în sfârşit o noapte întreagă. Gazda le aducea de mâncare, uneori chiar mămăliguţă aburind cu brânză sau sarmale. Astfel de momente rare le simţeau ca pe nişte vacanţe pe care multă vreme le purtau în suflet. S-a întâmplat ca o data să i prindă, într-o astfel de ipostază, chiar noapte de Crăciun.

Când clopotele bisericilor din satele dimprejur băteau, chemând credincioşii la rugăciune, partizanii se opreau un moment într-o rugăciune mută, gândindu-se la cei dragi de acasă, ce n-aveau Crăciun cu bucurii, la cei din închisori, care în celule după gratii, erau mai oropsiţi decât ei.

Pentru a li se pierde urmele făceau „cârlige”, întorcându-se paralel cu urmele făcute.

Nu de puţine ori au fost cazuri când, puşi faţă în faţă cu militarii securişti, s-a căzut la pace. Militarii se întorceau sau porneau pe alta potecă ca şi când n-ar fi observat nimic (erau militari în termen care proveneau din rândul ţăranilor ce trăiseră pe viu drama înlănţuiri hidrei comuniste). Alteori, deşi erau în bătaia puştii nu au tras. Cazuri rare dar au fost.

În 1952 partizanii lui Ogoranu au surprins o companie de soldaţi tineri securişti, care glumeau şi râdeau nepăsător.

Grupul Ogoranu salutând Crucea Legionară1

Mănăstirea Sâmbăta de Sus

Monument dedicat partizanilor anticomunişti

–47–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

Ofiţerul uitase să pună şi santinelă. Tentaţia era să se tragă în aer să-i sperie. Nu au făcut-o însă le-au lăsat pe o hârtie următorul mesaj: „Puteam să tragem în voi. Aduceţi-vă aminte că şi voi sunteţi români şi nu-i ascultaţi pe comunişti! Nu trageţi în fraţii voştri!” Se pare că a avut efect, deoarece, într-una din expediţiile lor pe crestele Făgăraşului, au găsit un bilet prin care erau informaţi despre mişcările de trupe ale soldaţilor pe una din văile din jur.

Din 1948 până în 1954 Ion Ilioi plecat ca elev în ultimul an, având 18 ani, se maturizează în forţă devenind un militar desăvârşit. În tot acest răstimp a participat la confruntări directe cu trupele de securitate, a văzut camarazi căzând, însă bunul Dumnezeu i-a ghidat paşii fiind astăzi fiind singurul supravieţuitor al grupului Ogoranu.

În urma unei ambuscade din 20 august 1954, Ion Ilioi este rănit la izvoarele Topologului. Şi astăzi îşi aduce aminte cum în acea zi, fuseseră încercuiţi la Avrig. Nu era o noutate. A scapăt din astfel de situaţii de mai multe ori, însă ziua de 20 august i-a fost fatală. Ceilalţi camarazi grupaţi în alte zone, au reuşit să scape având ca punct de refacere a grupului la Drăguş în „Pădurice”. Sofronea zis Brâncoveanu, colegul şi bunul prieten de grupă, ajunse la întâlnire fără Ilioi. Acesta povestea că prinşi între stânci de către securişti, Ilioi a tras, dar cartuşul a rămas pe ţeavă. A încărcat din nou arma, dar rafalele securiştilor începuse. Au încercat o retragere în spatele stâncilor, moment în care a fost rănit grav, căzând în neştiinţă. Sofrone ia luat pulsul şi văzând că nu mai mişcă îl abandonează trăgând disperat în securişti pentru a scăpa din încercuire. Reuşeşte cu greu să scape, trecând Oltul. Nu exista altă soluţie pe moment.

Ilioi este prins şi deşi grav rănit a fost luat la pumni de un ofiţer, fiind întrebat daca el este Gavrilă. Torturat fără îndurare, în acel moment singura dorinţă a prizonierului era să moară.

L-au lăsat să zacă acolo până seara, păzit de câţiva soldaţi, fiind în cele din urmă târât de picioare până în vale pe pietre, suportând dureri îngrozi-toare după care a leşinat. S-a trezit la spitalul din Sibiu. Gloanţele îi perforase ficatul, plămânul drept, lovise coloana şi ieşise prin dreptul inimii. Păzit cu străşnicie de doi securişti, a rămas în spital o săptămână. Fotografiat pe masa de operaţie, într-o poziţie mai mult mort decât viu, poza a fost arătată mamei şi celor dragi, pentru a-i recu-noaşte chipurile cadavrul, spunându-le că este mort. Informaţia trebuia să ajungă şi la ceilalţi partizani din munţi pentru a-i demoraliza, determinându-i astfel să se predea.

De la Sibiu a fost dus la Bucureşti, iar după o lună, încă nevindecat, dus la Securitatea din Braşov. A fost torturat fizic şi psihic în toate modurile posibile. Cel mai mult l-au afectat cele aplicate de un hipnotizor, aplicându-i se şi droguri puternice pentru a vorbi.

Între timp ceilalţi camarazi au fost vânduţi de un Iuda şi prinşi în 1955 fiind executaţi în 1957 prin împuşcare.

Ioan Gavrilă Ogoranu scapă ca prin minune şi trăieşte ascuns încă 21 de ani până în 1976, când este prins de

Securitate la Cluj. Chinuit, Ilioi îi cere torţionarului

să îl omoare: „Dacă ai o fărâmă de omenie în tine, oricine-ai fi, recunoaşte că, dacă am greşit în faţa legilor voastre, n-am greşit cu nimic în faţa lui Dumnezeu şi a neamului meu, că din dragoste pentru el am făcut ce-am făcut. Am vrut numai binele pentru toţi oamenii, oricine ar fi ei”.

Patru ani l-au ţinut într-o izolare completă, într-o celulă umedă şi întune-coasă. Scos la ancheta i s-au proiectat permanent în ochi lămpile orbitoare, distrugându-i aproape total vederea.

Şi astăzi, după 53 de ani de la acea tortură, vederea este la fel de afectată, distingându-ne ca pe o nişte umbre, dar simţind în noi adevăraţi prieteni.

În 1958 a avut loc un proces secret, fiind condamnat la muncă silnică pe viaţă.

Faptul că nu a fost condamnat la moarte ca ceilalţi camarazi, i se datorează lui Ogoranu, deoarece sperau că-i vor putea ajuta cu prinderea acestuia. La închisoare îl întâlneşte pe un văr de-al său mai în vârstă, profesorul Patraşcu, care fuseseră secretar general al legionarilor.

A fost închis în zarca Aiudului, total izolare, fiind totuşi eliberat după 10 ani de detenţie chinuitoare la intervenţia ambasadelor străine.

După eliberare a venit pe jos de la Voila la Sâmbăta, nefiind recunoscut de mama sa, ci doar de o vecină care a început să plângă când la văzut. Trecuseră 16 ani de când nimeni din sat nu-l mai văzuseră (6 ani partizan în munţi şi 10 ani de închisoare). Îşi pierduseră tinereţea şi se întreba dacă într-adevăr merita efortul. Lăsase oameni de omenie şi întâlnea mai multe cozi de topor decât topoare.

S-a refăcut fizic şi moral din greu, fiind ajutat de mama sa. A depus apoi cerere la Ceauşescu pentru a-şi putea găsi un serviciu.

În cele din urmă se încadrează, dar este în continuare urmărit cu străşnicie de securitate încă peste doua decenii şi chiar şi astăzi...

Îşi găseşte un tovarăş de viaţă de nădejde, care îl va înţelege şi-l va ocroti ca pe propriul său copil.

Privirea agera a acesteia se împleteşte armonios cu darul ocrotiri şi-al bunului simţ. Ne-a povestit cu detalii viaţa soţului său, pe care o ştia ca pe propria-i viaţă.

O soţie credincioasă şi devotată, care a contribuit din plin la menţinerea în viaţă a partenerului său.

Camaradul său de arme şi suferinţă Ion Ogoranu, a putut supravieţui 21 de ani în „ilegalitate”, datorită soţiei sale Ana. Cinste lor, mame, iubite şi soţii.

Anul acesta în noiembrie 2010, Ion Ilioi a împlinit 81 de ani. Îi dorim în continuare ani mulţi, sănătoşi şi fericiţi alături de doamna Ilioi.

Ion Ilioi reprezintă pentru noi, cei mai tineri, un simbol al unităţii şi fraternităţii de neam, un simbol al luptei de neatârnare, un simbol al libertăţii şi al luptei împotriva răului.

Monument Sâmbăta de Sus

Această Sfântă Cruce visată în toiul luptelor din 1952 ca să dureze credinţa în

neamul şi Ţara Românească a fost ridicată de rudele şi de prietenii „celor în

veci biruitori” - Anno Domini 1995

–48–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

Dilemele unei morţi năprasnice

Prof. Valeriu Neştian – Iaşi

rivitor la asasinarea în urmă cu 70 le ani a savantului Nicolae Iorga, cel ce a avut un aport deosebit la stabilirea originii şi dezvoltării Huşului, despre care

aprecia „oraşul şi podgoria sunt frumoase şi glorioase, dar şi unice şi miraculoase”, prima bibliotecă a urbei purtându-i numele (1932), s-au scris sute de pagini în numeroase volume. Cum istoria nu este o ştiinţa exactă, ca aritmetica de pildă, actualmente e de aşteptat să se pătrundă la adevărul obiectiv al acestei tragedii încă neieşit din anumite dileme. Fără patima politică oarbă, interese personale sau pentru simbria justificărilor ori a „blăstămelor”.

Nicolae Iorga[G.F.]

De-a lungul timpului, s-au făcut auzite/citite o sumedenie

de speculaţii, de „legende” legate de „cazul Iorga”. Unele se referă la ipotetica implicare a Intelligence-Service-ului britanic, preocupat în provocarea dezordinii în spatele flancului de sud-est al frontului german. N-au lipsit deducţii din acelea că, din umbră, Gestapo-ul a fost amestecat în săvârşirea crimei, fie din cauza atitudinii iorghiste fervent antinaziste (până prin 1938-1939), fie ţintind compromiterea Mişcării Legionare în iminentul conflict al acesteia cu generalul Ion Antonescu. De asemenea, în ecuaţia asta fu introdusă „mâna” N.K.V.D.-ului, cu miza lichidării statului naţional român, avându-se în vedere adversitatea marelui istoric faţă de politica sovietică vizavi de ţara noastră. De altfel, critici virulente la adresa lui Iorga au apărut frecvent, îndeosebi în anii 1939-1940, la posturile de radio Tiraspol şi Odessa, în presa de dincolo de Nistru („Moldova sovietică”, „Naşa reci”), în lucrări „ştiinţifice” ale istoricilor bolşevici românofobi.

Pe de alta parte, cercuri oculte interne şi externe îl catalo-ghează până în ziua de astăzi drept „cărturar/istoric naţionalist”, „apologet” al ideii latinităţii, continuităţii şi unităţii neamului nostru, chiar de „orientare şovină”! (v. „Religie şi naţionalism”, de Olivier Gillet, Editura „Compania”, 2001, passim.).

I se pun în cârcă, printre altele, că în 1910, împreună cu prof. univ. A. C. Cuza, a întemeiat Partidul Naţionalist Democrat, studiile cu privire la istoria evreilor din România, broşura „Iuadaica” (1931) etc. Altminteri, acum câţiva ani, în

nr. 1158 al publica-ţiei israelite „Revista mea” apărea articolul „Istoricul antisemit Iorga şi-a meritat soarta” semnat de Waisman Ancel!

În România postbelică, pe baza Decretului Lege nr. 364, din 2 mai 1945, iscălit de regele Mihai I, în temeiul articolului 16 din Convenţia de Armistiţiu, şi contra-semnat de ministrul Propagandei, Petre Constantinescu-Iaşi şi de ministrul Afacerilor Interne, Teohari Georgescu, aproape 200 de scrieri ale lui Nicolae Iorga au fost interzise (scoase din circulaţie publică), după cum consem-nează volumul „Gân-direa interzisă”, coor-donat de Paul Caravia în anul 2000. „Re-abilitarea” parţială, ofi-cială a savantului, mai târziu, s-a datorat mai ales poziţiei sale antihitleriste şi adver-sităţii faţă de Garda de Fier.

O paranteză azi necesară. Dacă o anume realitate nu-i numită expres nu înseamnă ca ea nu există. Tăcerea, pro-voacă uitarea – deci inexistenţa? Trunchi-erea vieţii şi operei, prin omiterea contro-lată a unor texte care contravin ideologiei-politicii la modă, ori nu convin nu ştim(!) căror persoane impor-tante sau instituţii influente în interior, în exterior, e o treaba necinstită. Bunăoară, este cunoscută sim-patia lui Iorga pentru Italia lui Mussolini. Titlurile (rămase la index neutilizate din teamă de istorici „onorabili”): „Pentru Italia şi ce ne leagă de Italia”, „Poporul itali-an în trecut şi în

1 Comunismul în România

http://www.comunismulinromania.ro/Arhiva-foto/Nomenclatura/Nomenclatura-II-Nicolae-Ceausescu-Elena-Ceausescu-Nicu-Ceausescu.html

P

A. C. Cuza

Petre Constantinescu-Iaşi1

Teohari Georgescu1

–49–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

prezent”, „Două dovezi de iubire pentru Italia”, „Scrisori către Ducele Benito Mussolini” ş.a., conferinţele la radio (cf. tomul „Drepturi pe întuneric”, 1936) aparţin, zice-se, laturii contro-versate, comple-xităţii operei sale.

De aseme-nea, în „Neamul românesc” din 19 ianuarie 1937, strălucitul istoric publica textul „Doi băieţi viteji, Moţa şi Marin”, „care au căzut înaintea Madri-dului”, luptând „pentru ce este etern, scump şi curat în latini-tatea nebolşe-vizată”. Iar când C. Rădulescu-Motru, preşe-dintele Acade-miei Române, a citit în forul înaltei instituţii, comunicatul gu-vernului carlist prezidat de patriarhul Miron Cristea referitor la uciderea lui Corneliu Co-dreanu şi a altor comilitoni ai săi în pădurea Tâncăbeşti (30 noiembrie 1938), în tăcerea de gheaţă ce se

lăsase in sală s-a auzit vocea lui Iorga: „S-a procedat cu stângă-cie!” O recunoaştere a faptului că hecatomba fusese plănuită, dar se acţionase „prost”?

Aproape orice român de bună credinţă, informat şi format corect, care mai păstrează respect faţă de trecutul nostru, ştie că iniţiatorul şi organizatorul nemijlocit al expediţiei ce a dus la executarea lui Nicolae Iorga (şi a economistului Virgil Madgearu) a fost inginerul agronom, dobrogean ca obârşie, Traian Boeru (1908-1984), membru al Mişcării Legionare. În toamna lui 1940 el era director al Institutului Naţional al Cooperaţiei şi se simţise tam-nisam „chemat de destin” să răzbune uciderea lui Corneliu Z. Codreanu, al cărei „autor moral” fusese socotit şi Iorga (în primăvara anului 1938, pe când istoricul devenise consilier regal, îl dase în judecată, pentru „ultragierea unui înalt demnitar de stat”, pe şeful Gărzii de Fier, ce-i trimisese o scrisoare acuzatoare, în urma cărui proces, acesta era întemniţat şi oferit „vânătorii” lui Carol al II-lea, Armand Călinescu et. comp.).

Însă, Boeru a fugit atunci când trebuia să suporte direct asumarea răspunderii abominabilei fapte şi să primească dreapta pedeapsă. Gene-rându-se astfel contro-verse…

Centrul de greutate al iresponsabilei acţiuni a fost în biroul lui Boeru de la I.N.C., al cărui preşe-dinte era Ilie Olteanu. Echipa participantă în noaptea de 27/28 noiem-brie 1940 la sinistra ope-raţiune aparţinea acestui birou (inclusiv maşina instituţiei): Traian Boeru, Ştefan Cojocaru, Ion Tucan, Traian Iorga, Otto Sckwenninger, Tudor Dacu, Ştefan Iacobuţă, şoferul Ion Atanasiu.

Cu această maşină, în după-amiaza datei de 27 noiembrie a fost ridicat Nicolae Iorga de la vila lui, situată la intersecţia Calei Codrului cu strada Gh. Doja din Sinaia. A doua zi dimi-neaţa, trupul ciuruit de şase gloanţe a fost găsit neînsufleţit pe miriştea din dreptul comunei Strejnicul, judeţul Prahova, circa 3 km sud-vest de Ploieşti. Aşa anunţă Preşedinţia Consiliului de Miniştri şeful postului de jan-darmi al localităţii respective.

Nu se cunosc cu certitudine ultimele momente din viaţa savantului, cele din urmă cuvinte ale lui. Dar se vehiculează diverse legende…

În noaptea precedentă, imediat după dezgroparea în curtea Jilavei a rămăşiţelor pământeşti ale lui Codreann şi ale celor 13 camarazi ai săi, se produsese în incinta închisorii militare împuşcarea a 64 de învinuiţi de omorârea, între 1 ianuarie 1933 şi 1939, a aproape 300 de gardişti. Sângeroasa operaţiune fusese efectuată sub aripa desenatorului Dumitru Groza (1903-1997), comandantului „Corpului Muncitoresc Legionar”, cel care afirmase în diferite ocazii că „legionarii îşi vor face singuri dreptate”. O vină principală plana şi asupra colonelului Ştefan Zăvoianu, prefectul Poliţiei Capitalei, care va fi, în anul următor, executat (şi D. Groza a fost condamnat la moarte, dar… în contumacie). Motivul invocat? Intenţia ascunsă a unor autorităţi de a-i face „scăpaţi” pe „suspecţi”.

Altminteri, guvernul alcătuise o „Comisie specială de anchetă” în frunte cu magistratul Eugeniu Bănescu, în vederea punerii sub urmărire penală a principalilor vinovaţi de asasinate antilegionare. Pe de altă parte, „Comisia pentru revizuirea proceselor politice” constituită sub patronajul justiţiei statului, tot la 27 noiembrie 1940 a anulat sentinţa de condamnare a lui Codreanu.

În aceleaşi momente se găseau („invitaţi”) la Prefectura Poliţiei Capitalei exdemnitarii de stat: Gheorghe Tătărăscu, Ion Gigurtu, M. Ghelmegeanu, Constantin Argetoianu, Mihai

1 Pagina oficială a Mişcării Legionare

http://www.zelea-codreanu.com/to%20root%20dupa%20aranj%20headings/r_Cuvantul_Legionar,%20Interviuri%20si%20marturii/Marturia%20Sefului%20Corpului%20Muncitoresc%20Legionar.htm

Scrisori către Ducele Benito Mussolini

Virgil Madgearu[G.F.]

Groza Dumitru, comandantului

Corpului Muncitoresc Legionar1

–50–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Istorie

Ralea, generalul Ilasievici, care imediat au fost eliberaţi nevătămaţi şi puşi în siguranţă, la intervenţia generalului Antonescu. Însuşi M. Sadoveanu risca să fie reţinut. Dar în urma demersului lui Horia Sima, alertat telefonic de soţia scriitorului, nu i s-a întâmplat nimic neplăcut (troc?, deoarece Sadoveanu făcuse publică lista marilor francmasoni din ţară?, cf. „Revista critica”, Iaşi, nr. 1, 1941).

Versiunea comandantului Mişcării Legionare, conţinută în declaraţiile sale apărute în revista (fondată de poetul Aron Cotruş, în 1954) „Carpaţii”, de la Madrid, nr. 3-4/1961, explică, motivează deciziile şi atitudinea luată în „cazul Iorga”. Potrivit acesteia, la ora 14, informat telefonic de familie lui Madgearu şi Iorga despre ridicarea celor doi de acasă, Horia Sima, însoţit de trei apropiaţi colaboratori, a pornit în seara zilei de 27 noiembrie, cu maşina spre Valea Prahovei. Dar la Câmoina află că-i de-acu’ zadarnică incursiunea. Şi făcu cale-ntoarsă la Bu-cureşti. Pe atunci se manifestau deja tensiuni între conducătorul statului şi căpeteniile verzi. Horia Sima se întâlneşte în aceeaşi noapte, în fosta reşedinţa a Magdei Lucescu-Wolf, amanta regelui, din Aleea Vulpache, cu echipa Boeru. Acolo, acesta evocă porunca lui Codreanu de a fi răzbunat şi necesara „vendetă” de trei zile făcută „spontan”…

Guvernul a dat urgent o înştiinţare oficială specială, difuzată prin radio şi presă, prin care înfierează actul necugetat şi hotărăşte sancţionarea drastică a făptuitorilor lui. Conducerea Legiunii, la rândul ei, a dezavuat printr-un comunicat infamia comisă şi i-a exclus din Mişcarea Legionară pe săvârşitorii „scăpaţi de sub control”, Totodată, le-a fixat provizoriu, până la inevitabilul proces juridic, domiciliu obligatoriu la Sinaia. Pentru a fi feriţi de represalii eventuale…

Indignare cvasigenerală în opinia publică românească şi internaţională, Groază răspândită între fruntaşi politici antilegionari. Disensiuni pe această temă între legionari. Din Occident răzbăteau proteste, acuzaţii fulminante, somaţii. Berlinul, Moscova au surdinizat „incidentul” (!?). Casa Regală păstră deocamdată tăcere…!

În Huşi, lugubra veste, aflată pe calea undelor radiofonice, a provocat consternare, mai ales în medii intelectuale. În acel oraş „vrăjit” cu decor de carte poştală ilustrată, zvonuri şi alarme prind ca din ceaţa a se năpusti în picaj peste oameni. Oameni ce presimţeau că în curând vor fi din nou azvârliţi în lupte fratricide, în prea probabile cumplite suferinţe şi amarnice năprasne. În mai puţin de patru ani debuta sumbra ocupaţie sovietica, comunismul…

Consecinţe imediate? Poliţia legionară a fost desfiinţată. Comisia de anchetă şi-a suspendat lucrările. Au încetat arestările printre cei implicaţi în execuţii de legionari. Persoane învinuite de săvârşirea de infracţiuni, de crime politice, au fost eliberate din detenţie. Fruntaşul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu a beneficiat şi el de amnistia ad-hoc. Totuşi, în discursul pronunţat la 10 decembrie în faţa studenţimii bucureştene, Horia Sima căută să demonstreze „justeţea” actelor violente, extremiste, de la finele lunii precedente…

Conducerea statului, din acea vreme, niciodată n-a extins răspunderea asasinării lui Iorga şi Madgearu asupra Mişcării Legionare în totalitate, asupra comandamentului ei în bloc sau asupra legionarilor in corpore. Cartea răscitată „Pe marginea prăpastiei” (2 volume), editată în 1942 de Preşedinţia Consiliului de Miniştri – ale cărei aserţiuni vădit părtinitoare au fost parţial preluate şi amplificate în negru de propaganda şi istoriografia comunista şi postcomunistă - nu reprezintă o excepţie.

De ce? Pentru că nu existau dovezi irefragabile de părtăşia acestora la pregătirea, organizarea, transpunerea în fapt a omorurilor.

În iulie 1941, Secţia a III-a a Curţii Marţiale din Bucureşti îl judecă pe Traian Boeru şi-l condamnă, în contumacie, la moarte. Complicii primesc pedepse mai mici. După „rebeliunea” din 21-23 ianuarie 1941, Boeru s-a refugiat în Germania şi a fost internat la Rostock, la Buchenwald. E repudiat de foştii comilitoni aflători în lagăre naziste.

Postbelic, Traian Boeru se stabileşte la Müncken şi se apucă de negustorie, de afaceri, pare-se, „vocaţia” lui. În anii ‘60, redactează acolo publicaţia „Întâmpinarea”, de coloratură „democratică”. În 1954, încearcă răpirea lui Horia Sima, însă eşuează.

O dată cu ruptura din 1954 dintre legionarii din exil, el trece în tabăra „antisimistă”, devenind foarte activ. Înainte ca revista „Carpaţii” să publice relatările lui Horia Sima privind „dosarul” Iorga-Madgearu, Boeru îi trimite acestuia la 26 ianuarie 1961 o scrisoarea în care cere „clarificarea” în sfârşi a „cazului” său. Tonul general al scrisorii este că el şi destinatarul acesteia au fost părtaşi la reprobabila acţiune şi la păstrarea anumitor „secrete teribile”. Pentru care el, Boeru, s-a purtat „boiereşte” făcând un sacrificiu enorm ca să tacă 20 de ani, spre a nu „băga la apă pe alţii”… „Dar acum am ajuns la capătul răbdării”, se destăinuia dânsul epistolar. „Nu ştiu unde se află cel care a luat iniţiativa şi a dat ordinul”, specifică el acu’ după ce „cazul” trecuse de faza juridică şi intrase în domeniul istoriei.

Neprimind răspuns, Boeru caută alte ci de „reabilitare” personală. Îşi creează o reţea de prietenii, de alianţe (pe bază de interese, de contraservicii), o platformă de unde să poată provoca o „lămurire” plauzibilă a „cazului”, în sensul dorit de el. Şi în 3 - 4 noiembrie 1962, s-a întrunit la Paris un „Consiliu de onoare”, în vederea „dezvinovăţirii sale. Adunarea sui-generis era constituită din: generalul Ion Gheorghe (1893-1958), ex-ministru plenipotenţiar al României la Berlin în perioada războiului, în ţara condamnat la moarte în contumacie, în anul 1947, de „Tribunalul poporului”; prof. George Uscătescu (1917-1995); prof. Virgil Mihăilescu (1906-1989), fondatorul Bibliotecii Române de la Freiburg; ing. Aurelian Răuţă (1912-1995), ctitor al Fundaţiei Culturale Române din. Spania; colonelul I. Tomoroveanu ş.a.

Printre martori aduşi să facă depoziţii în faţa „juriului” figura şi avocatul Ilie Gârneaţă (1898-1971), co-întemeietor al Legiunii în 1927, „şef” al fracţiunii anti-Sima („codreniste”) a exilului verde. Din protocolul întocmit „în numele dreptăţii şi onoarei”, ca rezultat al dezbaterilor ţinute de către „juriul” ce-l apăra pe Boeru, reiese că el e o victima („vinovat fără de vina”!) a unei mari „nedreptăţi”, deoarece „acţionase din ordin superior”.

Totuşi, reuniunea de la Paris nu prezintă garanţii de obiectivitate. Era o operaţie particulară, cosmetică, iniţiată de Traian Boeru, atât în desemnarea „Consiliului de onoare”, cât şi în administrarea probelor, nici într-un caz irefutabile. Şi nu reprezenta o ieşire din cumplita dilemă…

Familia lui Boeru nu a avut de suferit, nici sub Antonescu, nici sub comunişti. Cum dă în vileag Mircea Dumitriu (în publicaţia timişoreană „Gazeta de Vest”, nr. 152, decembrie. 1999), care-a fost secretar general al „Grupului de comandă” din exilul legionar după decesul lui Horia Sima, Boeru şi-a adus familia din ţara în Occident, cu viză de ieşire în regula, data de autorităţile comuniste de la Bucureşti” (p. 52.).

În „Opisul emigraţiei politice”, de Mihai Pelin (Ed. Compania, 2002), se menţionează la pg. 41-42 că în arhivele Securităţii se află o semnalare „ciudată”, conform căreia, la începutul anilor ‘70, Boeru ar fi fost dispus să se repatrieze în R.S.R., oferind organelor statului socialist o sumă considerabilă de dolari, în schimbul impunităţii. La tratative, au participat doi ofiţeri din D.I.E, însă nu s-a căzut la înţelegere. În 1978, un general de Securitate (al cărui nume nu este deconspirat) considera că o colaborare cu Traian Boeru „ar fi fost benefică”.

Nu comentăm, dar întrebăm, neretoric: există ieşire din dileme?

–51–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Enciclopedica

Marea enciclopedie a României,

pentru România tuturor românilor1 Prof. univ. dr. Gh. Buzatu – Iaşi

Exegi monumentum aere perennius. Horaţiu (Am înălţat un monument mai durabil ca bronzul)

ecolul XXI a debutat şi se desfăşoară – ceea ce nu mai trebuie a fi demonstrat – sub zodia informaţiilor, care, acestea din urmă, evident domină Lumea. Cel

mai nimerit, la Library of Congress din Washington, D.C., în însăşi inima Imperiului mondial al cărţii, fondat la 1800 şi găzduind peste 34 milioane volume din toate ţările şi din toate timpurile, se poate cel mai bine constata care este PUTEREA INFORMAŢIILOR, astăzi sau mâine, dintotdeauna. Acolo, în celebra Main Reading Room, cititorul poate afla pentru o consultare directă peste 40 000 lucrări de referinţă, cu predilecţie enciclopedii şi dicţionare, din colecţia care a depăşit de mult peste 500 000 de titluri …

Rostul enciclopediilor2 în formarea şi afirmarea unui

1Introducere la ediţia a II-a anastatică a Enciclopediei

României în patru volume, coordonator D. Gusti, membru al Academiei Române (Bucureşti, 1938-1943).

2 Enciclopedie – lucrare de referinţă care conţine informaţii din toate domeniile cunoaşterii sau care se ocupă pe larg de o anumită ramură a cunoaşterii. Este o lucrare autonomă. Iar explicaţiile sunt mai amănunţite decât cele oferite de dicţionar. Diferă de un almanah prin faptul că informaţiile nu sunt datate şi nu sunt extrase din text pedagogice, în încercarea de o face mai uşor de consultat şi mai accesibilă pentru nespecialişti. Deşi în general sunt redactate sub forma mai multor articole separate, enciclopediile diferă mult între ele, în privinţa structurii şi conţinutului. Prototipul în general recunoscut al enciclopediilor este Cyclopaedia (1728) lui Ephraim Chamber. Prima enciclopedie modernă este Encyclopédie, apărută în Franţa (1751-1765). Cea mai mare enciclopedie generală în limba engleză este Encyclopaedia Britannica (apud Enciclopedia Universală Britannica, vol. 5, Bucureşti, Litera/Enciclopedia Britannica, 2010, p. 304).

individ complet a fost şi rămâne fundamental. Este motivul pentru care, mai ales în epocile modernă şi contemporană, ele au ajuns să domine într-atât domeniul cărţilor – astăzi şi al internetului – încât, cu tot temeiul, se recunoaşte că o cultură naţională lipsită de asemenea instrumente complexe de informare – fiecare, la rândul său, veritabil tezaur al cunoştinţelor acumulate de-a lungul timpului şi despre toate locurile – ar fi mică şi, mai prejos, chiar inexistentă … În atare

condiţii, se înţeleg eforturile învăţaţilor de oriunde şi de oricând, dar îndeosebi o dată cu începutul erei creştine, de-a reuni şi sistematiza informaţiile existente despre lume şi viaţă în lucrări speciale reprezentând, într-un stadiu incipient, atât modelul cât şi fundamentul enciclopediilor clasice din secolele XVIII-XXI.

Dintr-un scurt bilanţ de realizări excepţionale, vom reţine unele exemple remarcabile – de la Pliniu cel Bătrân cu a sa Naturalis Historiae (37 volume, 77-79), la Flavius Cassiodorus cu Institutiones Divinarum et Saecularium Litterarum (560) ori la Issidor din Sevilla cu Etymologiae (636), iar de la Hrabanus Maurus (De Rerum Naturis, 842) şi Bartholomaeus Anglicus (De Proprietatibus Rerum, 1240) la Theodor Zwinger (Theatrum Humanae Vitae, mai multe ediţii succesive – 1565. 1571, 1586, 1604) şi Louis Moreri (Le Grand Dictionnaire Historique ou le Mélange Curieux de l´Histoire Sacrée et Profane, 1676).

Să reţinem că între timp intervenise saltul de excepţie prin elaborarea între 1403 şi 1408 în China, sub dinastia Ming, a

S

Naturalis Historiae [b] Theatrum Humanae Vitae[c] Enciclopedia chineză,

1403-1408[d] Louis Moreri, 1676[e]

Biblioteca Congresului SUA, Sala principală de lectură

Clădirea „Thomas Jefferson”[a]

–52–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Enciclopedica

celei mai vaste lucrări enciclopedice de până atunci (reunind 11 095 volume, circa 370 milioane caractere) şi pe care, în ianuarie 1980, am avut prilejul de-a o admira în cadrul unei expoziţii găzduite de The Library of Congress din Washington, DC.

1701 a marcat, mai mult decât modificarea unei date în calendar, debutul „Marelui Secol” (Jules Michelet), aflat „sub semnul Raţiunii triumfante şi al Luminilor, secolul marii crize de conştiinţă […] în care s-a născut vestita Declaraţie a drepturilor omului şi în care au izbucnit marile revoluţii ale lumii moderne”1. Un rol esenţial a revenit enciclopediilor. Mai întâi, Vincenzo Coronelli a editat prima enciclopedie din lume cu articolele dispuse în ordine alfabetică – Biblioteca Univer-sale Sacro-Profana (6 volume, 1701-1706), fiind succedat curând de Ephraim Chambers, care, cu a sa Cyclopaedia, or an Universal Dictionary of Arts and Sciences (2 volume, 1728), a oferit prototipul tuturor realizărilor moderne ulterioare în materie - celebrele Enciclopedii franceză (17 volume, 1751-1765/1772) şi britanică (3 volume, 1768-1771).

După cum este bine cunoscut, rolul esenţial a revenit celebrei Encyclopédie, ou Dictionnaire Raisonné des Sciences, des Arts et des Métiers, redactată şi publicată sub coordonarea lui Denis Diderot, cu colaborări prestigioase - d´Alembert, Voltaire, Rousseau ş.a. Ecourile şi impulsurile Marii Enciclopedii Franceze s-au resimţit copleşitor pe planurile spiritual şi social, dar în prima ordine în privinţa conceperii, editării şi difuzării operelor de referinţă2, aşa precum s-au remarcat în ultimele două veacuri: Encyclopaedia Britannica (29 volume, 1910-1911)3 sau The Encyclopedia Americana (13 volume, 1829-1833; 30 volume, 1960); Chambers Encyclopaedia (15 volume, 1959); Britannica´s Concise Pictured Encyclopedia (15 volume, 1963); Encyclopaedia Britannica. A New Survey of Universal Knowledge (24 volume, 1951); Encyclopedia Universalis (20 volume + Atlas, 1968); The Mc Graw-Hill Encyclopedia of World Biography. An International Referrence Work in 12 Volumes (1973); A. F. Frangulis, ed., Dictionnaire Diplomatique. Biographies des diplomats du Moyen-Age à nos jours (7 volume, 1933-1968); A. A. Gromîko, ed., Diplomatičeskii slovar v treh tomah (1960-

1 Ştefan Lemny, Românii în secolul XVIII. O bibliografie,

I, Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza”, 1989, p. XI (Colecţia Românii în istoria universală, vol. 5).

2 Ibidem, pp. 32-34; Gh. Buzatu, Gh. I. Florescu, Al doilea război mondial şi România. O bibliografie, Iaşi, Tipo Moldova, 2010, pp. 15-18 (Colecţia Românii în istoria universală, vol. 172). Vezi, de asemenea, lista principalelor publicaţii din lume de-a lungul timpului (http://wapedia.mobi/on/List-of-historical-encyclopedias).

3 Reprezentând ediţia a 11-a după cea originală din 1768-1771.

1964); Ernest R. and Trevor N. Dupuy, The Encyclopedia of Military History (1970, 1977); Enciclopedia Catolica (12 volume, 1948-1954); Enciclopedia Italiana (35 volume, 1929-1933) sau Meyers Lexikon (52 volume, 1839-1855) şi Brockhaus (14 volume, 1900) şi Der Grosse Brockhaus (ediţia a 16-a, 12 volume, 1952-1964), Pierre Larousse, editor, Grand Dictionnaire Universel du XIX-e siècle, 17 volume, 1866-1888), La Grande Encylopédie (31 volume, 1886-1902) şi Michel Mourre, Dictionnaire Encyclopédique d´Histoire (8 volume, 1986)4; Mircea Eliade, editor in chief, The Encyclopedia of Religion (16 volume, 1987); Bolşaia Sovetskaia Enţiklopediia (5l volume, 1949-1958; 30 volume, 1970-1979) şi Encyclopaedia Judaica (16 volume, 1971); Polski Slownik Biograficzny (19 volume, 1959-1974) şi Uj Idök Lexikona (24 volume, 1936-1942), Biographisches Lexikon zur Geschichte Südosteuropas (4 volume, 1974-1981) şi Sovetskaia Istoričeskaia Enţiklopediia (16 volume, 1961-1976); Thomas Parrish, S. L. A. Marshall, eds., The Simon and Schuster Encyclopedia of World War II (1978)5; Daniel Ligou, ed., Dictionnaire Universel de la Franc-Maçonnerie (2 volume, 1979); Norman Polmar, Thomas B. Allen, The Encyclopedia of Espionage (1998); Thomas Parrish, Enciclopedia Războiului Rece (orig. - 1996, traducere 2002); Enciclopedia Universală Britannica (16 volume, traducere, Bucureşti, 2010).http://www.librarie.net/coperta/dictionar-enciclopedic-vol-120269.jpg - _blank

În context, nu este de fel un abuz insistând asupra realizărilor româneşti în domeniu6, începând cu Enciclopedia României (3 volume, Sibiu, 1898-1904) datorată lui Cornel Diaconovici şi Marele Dicţionar Geografic al Romîniei (5 volume, Bucureşti, 1898-1902), alcătuit şi prelucrat de George Ioan Lahovari, C. I. Brătianu şi Grigore G. Tocilescu7, cărora în deceniile următoare8 li s-au adăugat: Minerva. Enciclopedie Română (1929); Dicţionar Enciclopedic Ilustrat „Cartea Românească” al lui Ion-Aurel Candrea şi Gh. Adamescu (1926-1931); Enciclopedia „Cugetarea” a lui Lucian Predescu

4 După care s-a realizat ediţia abreviată: Le Petit Mourre –

Dictionnaire de l Histoire, Paris, Larousse, 2001, 1 287 pagini. 5 Referinţe despre alte enciclopedii privind al doilea

război mondial – Gh. Buzatu, Gh. I. Florescu, op. cit., p. 17. 6 Vezi, pentru detalii, Barbu Theodorescu, Istoria

bibliografiei române, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972, p. 193 şi urm.

7 Pe baza celor peste 30 de dicţionare geografice judeţene existente.

8 Vezi http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/index:Enciclopediile_generaliste_romane.

Enciclopedia Franceză,

vol. I, 1751[f] Enciclopedia Britannica

Enciclopedia Diaconovici Enciclopedia Minerva[g]

–53–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Enciclopedica

(1940); Dicţionar Enciclopedic Român (4 volume, 1962-1966) coordonat de Athanasie Joja şi D. Macrea; Mic Dicţionar Enciclopedic (diverse ediţii, 1972-1986); Ştefan Ştefănescu, ed., Enciclopedia istoriografiei româneşti (1978) şi cel mai complet Dicţionar Enciclopedic (7 volume, 1993-2009) coordonat de minunatul editor şi coleg Marcel D. Popa, după care s-a întocmit un nou Mic Dicţionar Enciclopedic (diverse ediţii, 2005-2008); Academia Română – Eugen Simion, Dicţionarul General al Literaturii Române1 (7 volume, 2004-2009); C. Toni Dartu, Marea Enciclopedie a Spiritualităţii Româneşti – Personalităţi române şi faptele lor, 1950-2010 (44 volume); Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti (2010); Dicţionar Enciclopedic Ilustrat (şase ediţii, Bucureşti, Editura Cartier, 1999-2008); C. Pârvu, Enciclopedia plantelor (4 volume); Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu, eds., Enciclopedia valorilor reprimate. Războiul împotriva culturii române (1944-1999) (2 volume, 2000).

Pentru motive asupra cărora vom reveni cu obligativitate, din bilanţul expus lipseşte, după cum netăgăduit cititorul deja a constatat, excelenta Enciclopedie a României (4 volume, 1938-1943)2.

Nu era dificil de admis că, la confluenţa mileniilor II şi III, o dată cu afirmarea spectaculoasă a internetului pe planul informaţiilor, trebuiau să intervină modificări majore în domeniile enciclopedismului, iar schimbările produse în numai câteva decenii s-au dovedit, din fericire, mai mult decât importante, cu desăvârşire revoluţionare. Nu este numaidecât vorba de faptul că faimoasele enciclopedii pot fi consultate pe Internet (vezi Enciclopedia României, volumele I şi III), dar internetul însuşi a ajuns gazda ideală a unor lucrări de profil on-line, dintre acestea cea mai cunoscută fiind – de binemeritată reputaţie mondială – inegalabila Wikipedia. Este, aşa cum au recomandat-o inspiraţii ei fondatori, o enciclopedie liberă, prezentând o sumă de avantaje indiscutabile – apel lesnicios, cheltuieli zero, multitudinea şi garantarea datelor, actualizarea lor continuă, sistematizarea convenabilă3 etc. Wikipedia – altfel

1 Realizat în principal pe baza materialelor adunate timp

de decenii de colegii de la Institutul „Al. Philippide” al Filialei din Iaşi a Academiei Române, aceiaşi care au publicat exce-lentul Dicţionar al literaturii române de la origini până la 1900 (ediţia I, 1979).

2 La 21 iunie 2010, la Academia Română, aşa-numitul Grup de Reflecţie E.S.E.N. a lansat proiectul Noua Enciclope-die a României – coordonator acad. Tudorel Postolache (vezi, în acest sens, http://ioniliescu.wordpress.com/2010/06/21/noua_enciclopedie_a_romaniei/).

3 Rămân, totuşi, sub semnul întrebării numeroase informa-

spus Enciclopedia liberă şi multilingvă on-line – este administrată de Wikimedia Foundation, fiind lansată la 15 ianuarie 2001 de către Jimmy Wales şi Larry Sanger. În acest moment, programul funcţionează în peste 270 de limbi, iar cel în română a fost inaugurat la 15 iulie 2003. La 1 noiembrie 2010, Wikipedia (al cărei semn distinctiv poate fi aflat mai jos) includea peste 16 milioane de articole (cuprinzând în total peste 1,74 bili-oane de cuvinte) şi peste 1, 5 milioane imagini4, toate liber accesi-bile, neîntârziat şi din orice punct al planetei. Există un clasament (verificat zilnic) al articolelor înregistrate în funcţie de limbile de redactare: engleză – 3, 4 milioane articole; germană – 1, 1 milioane articole; franceză – peste un milion de articole; italiană - peste 737 000 articole; polonă – peste 737 000 articole; chineză – peste 710 000 articole; rusă – peste 604 000 articole şi, desigur, română – peste 151 000 etc. etc. Având în vedere cele precizate, se înţelege că şi numărul şi frecvenţa apelurilor sporeşte necontenit, la nivelul a zeci de milioane în ianuarie 2010!

Aşa cum este lesne de presupus şi, deci, de aşteptat, în Wikipedia domeniul istoriei este excelent reprezentat/acoperit, precum în orice enciclopedie, mai cu seamă într-una de asemenea proporţii. Solicitatorul poate avea în vedere: personalităţi, ţări, evenimente, probleme, documente etc., preocupându-se, pentru aflarea unor „rezultate” scontate şi fără dificultăţi, să menţioneze cu claritate (în limbile preferate) pretenţiile, după modelul următor:

ţii şi aprecieri eronate, nefondate, minate adeseori de un profund subiectivism şi elitism deplasat, de tendinţa de a confunda activismul şi propaganda cu cercetarea ştiinţifică şi istoriogra-fia. Este locul nimerit să precizăm că, în primul rând, s-ar im-pune întocmirea şi editarea unei enciclopedii naţionale în 25-30 de volume, de exemplu, fără a se mai dispersa redutabilii speci-alişti, în principal din cadrul institutelor de cercetare ale Aca-demiei Române ori din cadrul Universităţilor, mobilizaţi în schimb să redacteze, adeseori cu cheltuieli imense, falsele Ra-poarte finale care – cel puţin până acum – s-au dovedit eşecuri garantate sub aspect ştiinţific, neprezentând relevanţă decât sub aspect propagandistic de moment sau pentru unele comunităţi academice minore. Revenind la avantajele şi limitele Wikepdiei, precizăm că unele dintre articolele afişate consacrate unor teme istorice majore sau unor clasici ai literaturii şi istoriografiei ro-mâne sunt în chip scandalos disproporţionate în raport cu sem-nificaţia lor şi, nu mai puţin, cu spaţiile generoase dar superfici-ale rezervate temelor minore sau activiştilor cultural-ştiinţifici de profesie. Este de netăgăduit că se impune o selecţionare drastică a „enciclopediştilor” recrutaţi pentru compartimentul românesc al Wikipediei.

4 Vezi Gh. Buzatu, Marusia Cîrstea, Europa în balanţa forţelor, I, 1919-1939, Iaşi, Moldova Print, 2010, p. 499-500.

Dicţionarul „Cartea

Românească”, 1931[g] Marea Enciclopedie

Agricolă 1937[g] Enciclopedia

„Cugetarea”[g] Enciclopedia Invenţiunilor

Tehnice[g]

–54–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Enciclopedica

N. Iorga – Wikipedia * I. C. Brătianu – Wiki-pedia * N. Titulescu – Wiki-pedia * Regele Carol al II-lea – Wikipedia * F. D. Roosevelt – Wiki-pedia * Cordell Hull – Wikipedia * Winston Chur-chill – Wikipedia * V. Stalin – Wikipedia * Adolf Hitler – Wikipedia * Benito Mussolini – Wikipedia * N. Ceauşescu – Wikipedia *

Primul Război Mondial – Wikipedia * Versailles Treaty, 1919 – Wikipedia * World War II/Second World War – Wikipedia * Ion Antonescu – Wikipedia * Battle of Stalingrad – Wikipedia * Paris Peace of 1919-1920 – Wikipedia * Katyn – Wikipedia * Eastern Front 1941-1945 – Wikipedia * Vostočnyi Front 1914-1918 – Wikipedia * Auschwitz – Wikipedia * Wilhelm Canaris – Wikipedia *Albert Eichmann – Wikipedia * Italy after WW II – Wikipedia * Munich Agreement, 1938 – Wikipedia * Danzig, 1920-1939 – Wikipedia * Neuilly, 1919 – Wikipedia * Saint-Germain – Wikipedia * Trianon – Wikipedia * Lausanne Treaty, 1923 – Wikipedia * Molotov-Ribbentrop Pact, 1939 – Wikipedia * Dictat of Viena, 1940 – Wikipedia * Wehrmacht – Wikipedia.

Cum am precizat, nu am ales întâmplător Wikipedia, date

fiind cu prioritate modul lesnicios de accesare şi manevrare, nivelul zero al cheltuielilor (s-a specificat că este o enciclopedie liberă), bogăţia materialelor şi, nu în ultimul rând, faptul că specialiştii reuşesc ei înşişi a revizui ori completa textele aflate în circulaţie. Dar cititorul se poate adresa cu maximum de folos şi altor lucrări de referinţă, unele deja celebre. În acest sens, internetul dispune de numeroase adrese distincte, dintre care unele cvasi-obligatorii pentru a pătrunde în tainele excelentelor Encyclopaedia Britannica (fondată în 1768) ori Encyclopaedia Americana (fondată în 1829). Pentru cea dintâi, de exemplu, adresa indicată este http://www.britannica.com, unde informaţiile acumulate sunt numai parţial disponibile, restul fiind accesibil doar abonaţilor. Se impune să reţinem, de asemenea, că, după modelul Wikipediei, cu totul recent s-a lansat Enciclopedia României on-line, care deja la 4 noiembrie

2010 înregistrase 2 804 articole1.

Enciclopedia „Dimitrie Gusti” – 1938-1943[g]

***

Enciclopedia României - programată în şase volume, dar apărută în patru volume (1938-1943), datorită condiţiilor precare intervenite în urma Războiului Mondial din 1939-1945, supranumită şi D. Gusti (Preşedintele Comitetului de Direcţie), sau Carol al II-lea (sub domnia căruia s-au iniţiat, redactat şi editat primele trei volume), sau Mareşal Antonescu (sub regimul căruia s-a definitivat şi imprimat ultimul volum)2 – a apărut când trebuia, cum trebuia şi se adresa cui trebuia. Adică: – exact la 20 de ani după fondarea României Mari, în momentele sale de maximă stabilitate şi înflorire şi reflectând cel mai strălucit bilanţ al inegalabilei Uniri de la Alba Iulia; – în condiţii grafice deosebite şi conţinând materiale de excepţie sub raporturile concepţiei, realizării şi obiectivităţii ştiinţifice impecabile, datorate unor nume ilustre ale culturii şi ştiinţei naţionale (N. Iorga, C. Rădulescu-Motru, Andrei Rădulescu, Virgil Madgearu, Dimitrie Gusti însuşi, Constantin C. Giurescu, Mircea Vulcănescu, Dan Botta, George Alexianu, Paul Negulescu, general Radu Rosetti, Sabin Manuilă, Constantin Moisil, H. H. Stahl, Constantin Garoflid, Gh. Ion Vântu, N. P. Arcadian, M. Popescu-Spineni, Cezar Petrescu ş.a.), raţiuni pentru care, după peste 70 de ani, opera nu şi-a pierdut din interes, din calitate şi actualitate; – românilor de pretutindeni şi, deopotrivă, străinătăţii, care aveau să ia cunoştinţă de efectele benefice şi pe termen scurt ale actului istoric de la 1 Decembrie 1918. Spre exemplificare, precizăm că Dimitrie Gusti, intervenind în 19383 cu o sugestivă prefaţă intitulată O Enciclopedie Românească4, şi-a avertizat cititorii: „Enciclopedia României va fi deci o Enciclopedie naţională, nu universală, şi vie, nu abstractă, a timpului în care trăim; ea va fi deci expresia vieţii şi a unei epoci. Odată ce Enciclopedia României se gândea să îmbrăţişeze însăşi viaţa naţiunii române5, cu toată fierberea ei creatoare, lucrarea nu

1 Vezi

http://enciclopediaromaniei.ro.wiki/Enciclopedia_Rom%C3%A2niei 2 Remarcăm că, în vreme ce pentru primele trei volume se

reclama apariţia „sub Augustul Patronaj al M. S. Regelui Carol II”, la ultimul se menţiona „Înaltul Patronaj al Domnului Mareşal Ion Antonescu, Conducătorul Statului”.

3 După cum desprindem din caseta ce închide vol. I al Enciclopediei României, tiparul lucrării a debutat în mai 1938.

4 Apud Enciclopedia României, I, Bucureşti, 1938, p. VIII. 5 În acelaşi cadru, Dimitrie Gusti stabilea cele trei mari

capitole împărţite în şase volume programate ale Enciclopediei: a) Organizarea politică-administrativă, în primele volume (I – Statul; II – Judeţe şi oraşe); b) Economia în volumele III – Economia Naţională şi IV – Întreprinderi şi Instituţiuni economice; c) Cultura în volumele V – Cultura Naţională şi VI – Instituţii şi personalităţi culturale (apud Enciclopedia

Wikipedia – Un simbol actual în

Universul Informaţiilor

–55–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Enciclopedica

se mai putea împărţi în compartimentele nenumărate ale unei înfăţişări alfabetice1. Aşezarea trebuia să fie organică şi să cuprindă cele câteva funcţiuni mari ale oricărei colectivităţi”. Iar, în 1943, cele Câteva lămuriri preliminare, semnate Comitetul de Redacţie, relevau în mod nuanţat că, „deşi în intervalul scurs dintre apariţia ultimului volum [vol. III, 1939] şi a acestuia de faţă [IV, 1943], pământul asupra căruia şi-a întins neamul românesc stăpânirea de fapt a suferit dureroase schimbări, volumul IV al Enciclopediei – conceput şi lucrat în parte înainte de 1940 – continuă să înfăţişeze icoana României întregi, dacă nu aşa cum o cuprind visurile noastre, măcar aşa cum au realizat-o, de fapt, părinţii noştri. Dacă, deci, cifrele privitoare la anii de după 1940 înfăţişează, în capitolele în care au putut fi date, un efort mai mic decât acela al întregului neam românesc, ele sunt totuşi semnele unei activităţi care – în cadrul Statului românesc – nu a încetat nici o clipă să viseze întregul. Comitetul de Redacţiei al Enciclopediei României a vrut să lase contimporanilor şi generaţiunilor viitoare o imagine integrală a realizărilor neamului românesc din nordul Dunării, în cursul scurtului răgaz de 22 de ani de unitate politică pe care i l-au îngăduit împrejurările, din cei peste două mii de ani de dăinuire istorică, ele constituind nu numai o dovadă a capa-cităţii sale de creaţie, dar şi o întărire a nădejdii pe c are lumea o poate pune în realizările lui, într-un viitor în care, scăpat de nesiguranţa ceasului de faţă, va izbuti să-şi consacre toate puterile strălucirii chipului lui Dumnezeu pe pământ, în felul său …”2

În ceea ce-l privea, Nicolae Iorga, Titanul istoriografiei naţionale şi universale din ultimele veacuri, acesta deschidea, alături de Dimitrie Gusti3, seria contribuţiilor găzduite de Enciclopedie – cum se putea altfel? – cu Originea, firea şi destinul Neamului Românesc4, din care reţinem aceste rânduri pline de înţeles:

„…Trebuie preţuit omul care, în legătură cu oricine, zăreşte ceea ce este comun umanităţii […] Şi, totdeauna, peste tot ceea ce am făcut, să ne gândim înainte de toate că suntem formele trecătoare, de astăzi până mâne, când ici, când dincolo, ale acelui lucru mare şi sfânt, care este sub toate faptele şi în toate formele: omul.”5

Astăzi,

graţie disponi-bilităţii Casei Editoriale Tipo Moldova din Iaşi (director: Aurel Ştefanachi), edi-ţia anastatică a uneia dintre MA-RILE CĂRŢI ALE NEAMU-LUI este încre-dinţată tiparului –

Enciclopedia României, operă de solidă şi exemplară infor-maţie şi ţinută ştiinţifică, cu o odisee fabuloasă şi pe alocuri chiar dezagreabilă, în-trucât cum s-ar

României, I, p. IX).

1 A fost temeiul în baza căruia Barbu Theodorescu a apreciat că Enciclopedia în discuţie făcea „tranziţia de la o enciclopedie alfabetică la una funcţională” (cf. Barbu Theodorescu, op. cit., p. 197).

2 Enciclopedia României, IV, Bucureşti, 1943, p. 5. 3 Cf. Ştiinţa Naţiunii, în Enciclopedia României, I, pp. 17-32. 4 Ibidem, pp. 33-41. 5 Ibidem, p. 41.

putea uita că, decenii la rând, după „eliberarea stalinistă” din 1944 şi în cursul dezastrului holocaustului roşu, ea a fost trecută cu zel în rândul „cărţilor interzise” (?!) ... Şi se impune să subliniem că, în ciuda tuturor episoadelor dezagreabile şi condamnabile intervenite, Enciclopedia României, incontestabil, rămâne un monument al civilizaţiei române moderne, o dovadă nepieritoare – dincolo de timpuri şi spaţii, de accidente şi patimi sălbatice – a capacităţii creatoare de excepţie a românilor, cărora le-a fost, din start, dedicată.

Într-un atare context, să nu neglijăm finalmente că o lucrare de ţinuta şi semnificaţia MARII CĂRŢI editate îşi va dovedi valoarea, fiind în consonanţă deplină cu personalităţile de primă mărime ale ROMÂNIEI ETERNE, care au cultivat şi ilustrează oricând enciclopedismul – M. Eminescu şi N. Iorga, D. Cantemir şi B. P. Hasdeu, George Călinescu şi Mircea Eliade, într-o Republică a Literelor, iar Ştefan cel Mare, Brătienii şi M. Kogălniceanu, mareşalul Ion Antonescu şi N. Titulescu, în domeniile politico-diplomatic sau militar.

Încheind aceste rânduri, se cuvine numaidecât să

consemnăm că nimeni şi nimic, niciunde şi nicicând n-a reuşit cumva să frângă aspiraţia individului spre Absolut. Un sens, către care, mai mult decât sigur, enciclopediile şi enciclopedismul asigură spiritelor luminate, peste toate şi împotriva tuturor, O CALE …

Surse imagini [G.F.]

a – Library of Congress, Washington, D.C., http://myloc.gov/_assets/ExhibitSpaces/MainReadingRoom/Assets/main_reading_room_from_gallery_725.Jpeg

b – Wikipedia, http://en.wikipedia.org/wiki/File:Naturalishistoria.jpg

c – Ibidem, http://en.wikipedia.org/wiki/File:Theatrum_Vitae_Humanae_1565.jpg

d – World Digital Library, http://www.wdl.org/en/item/3020/pages.html

e – Wikipedia, http://en.wikipedia.org/wiki/File:Moreriencyclopedia.jpg

f – Ibidem, http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Encyclopedie.jpe

g – Nemes Constantin http://altmarius.ning.com/profiles/blogs/enciclopediile-romanesti-ale

Decebal – Muzeul Vatican, sala Braccio Nuovo

–56–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Evenimente

Simpozionul cultural: „Dimitrie Cantemir, 300 de ani

de la urcarea pe tron” Prof. dr. Vicu Merlan – Huşi

redem că nu a fost mai bine nimerit ca organizarea unui simpozion cultural, dedicat marelui domnitor, să aibă loc la Huşi. Personalitatea marelui cărturar

moldav este adânc înrădăcinată pe aceste meleaguri, prin faptul că s-a născut în apropierea Huşilor, a copilărit, s-a căsătorit, a descris…şi chiar s-a luptat cu turcii, în locurile care le cunoştea cel mai bine, la Stănileşti lângă Huşi.

În data de 6 decembrie 2010 la Huşi a fost organizat un simpozion cultural-istoric având ca temă: „Dimitrie Cantemir, 300 de ani de la urcarea pe tron”. Organizator şi moderator a fost prof. Costin Clit, de la Colegiul Naţional „Cuza Vodă”.

Simpozionul s-a desfăşurat în aula Colegiului, ocazie cu care şi-au prezentat lucrările referitoare la viaţa şi activitatea literară şi politică o serie de personalităţi din mediul universitar ieşeau, profesori şi cercetători din alte zone ale ţării. Printre personalităţile prezente s-a numărat academicianul Constantin Toma, originar din Gugeşti de lângă Huşi, care aniversa în acea zi 75 de ani de viaţă, fapt care i-a determinat pe doi interlocutori (prof. dr. Theodor Codreanu şi prof. Gh. Moraru) să-i aducă un cald omagiu de cinstire şi preţuire, mai ales că acesta fuseseră cândva absolventul Liceului „Cuza Vodă” din Huşi.

În discursul său electrizant, prof. Theodor Codreanu amintea că vatra Huşilor a fost un rezervor important din care au ieşit numeroase personalităţi, avându-l ca reper pe Dimitrie Cantemir. La acestea adauga că matricea culturii româneşti a fost stimulată de puternicul focar huşean, care a produs de-a lungul timpului cel puţin 400 de somităţi din varii domenii.

În alocuţiunea prof. univ. dr. Constantin Toma, membru corespondent al Academiei Române, au fost scoase în evidenţă calităţile native şi ştiinţifice ale marelui om de cultura D. Cantemir şi contribuţiile sale la cultura universală. La finalul cuvântării a primit din partea doamnei director Manuela Iacob, de la colegiului „Cuza Vodă” Huşi, o diplomă de onoare şi un album de fotografii.

Invitat la acest simpozion a fost si prof. univ. Ştefan Gorovei de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, care din motive de sănătate nu a reuşit să ajungă, însă şi-a delegat un doctorand, pe Bogdan Atanasiu, care i-a prezentat lucrarea „Controverse cantemiriene'. Prin aceasta temă a reuşit să delimiteze termenul de „moşnean” folosit cu precădere în Ţara Românească, argumentând că în Moldova acesta nu a fost folosit, decât un sinonim, cel de răzeş, care desemna oamenii gospodari şi vrednici.

De asemenea, a adus în atenţia specialiştilor controversata dată a naşterii, mergând pe cea a anului 1674.

Dr. Lucian Lefter a prezentat tema: „Între Moldova şi Rusia. Înrudirile lui Dimitrie Cantemir”. Aflăm astfel că mama domnitorului provenea din familia Bantaş.

După lupta de la Stănileşti, D. Cantemir obligat să ia drumul exilului aduce cu sine la curtea ţarului Petru cel Mare, câteva mii de curteni şi ostaşi, printre care şi familia Bantaş, de teama unor represalii asupra acestora din partea turcilor. Împământeniţi în Rusia şi Polonia, cei din familia Bantaş, rude cu Cantemir, folosesc în blazonul familiei elemente heraldice moldoveneşti precum capul de bour.

Un alt invitat de seama al simpozionului huşean fost prof. univ. dr. Maria Magdalena Szekely de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi cu tema: „Moldova lui Dimitrie Cantemir”. Lucrarea domniei sale a fost prezentată de Bogdan Creţu, neputând ajunge la Huşi pentru data de 6 decembrie.

Din lucrarea doamnei Szekely am aflat detalii privind întocmirea capodoperei cantemiriene „Descriptio Moldaviae”. Deşi a fost scrisă în timpul exilului său din Rusia, Cantemir adunase material în mai multe etape: copilărie (1674-1688), în

timpul căsătoriei cu domniţa Casandra la Iaşi (1699-1700), în timpul domniei (1710-1711), dar şi de la tatăl său Constantin Cantemir.

A urmat o intervenţie din rândul publicului huşean prin bibliotecarul Constantin Donose, care a prezentat prima ediţie în limba română a lucrării „Descrierea Moldovei”, scrisă în chirilică, pe care o deţine în custodia Bibliotecii municipal datorită unei donaţii.

A urmat prelegerea drd. Bogdan Atanasiu cu tema: „Un dregător din umbra tronului Cantemireştilor – Antiohie Jora, care ne aduce la cunoştinţă despre legăturile de rudenie dintre cele două familii şi faptul că cei din familia Jora vor fi apropiaţi fideli domnitorului, cu funcţii de hatman sau sfetnici în divanul obştesc.

Profesorul univ. dr. Ioan Petru prin lucrarea: „Menţiuni despre Huşi în opera lui Dimitrie Cantemir – ctitoria Cantemireştilor. Documente inedite”, a prezentat opera marelui savant, legătura sa cu zonele învecinate Huşului, cu Siliştenii din fostul Ţinut al Fălciului. Dimitrie Cantemir din prisma domniei sale a

fost un om inegalabil în operele literare şi ştiinţifice, fiind unul din românii cei mai recunoscuţi în afara graniţei, fiind chiar clasat astăzi printre cele 100 de personalităţi ale planetei. Tot despre zona Huşilor aflăm, că, Dimitrie acorda o atenţie specială târgului Huşi datorită Episcopiei, a movilei Răbâiei de la Prut, a cetăţuiei de pământ din codrii Creţeştilor (lângă Huşi) de la Vlăcineasa, Silişenilor etc..

O alta temă viu discutată a fost cea susţinută de Sorin Iftimie privitoare la „Aducerea osemintelor lui Dimitrie Cantemir”. Acest fapt a fost posibil datorită diplomatului N. Titulescu, care într-un moment de detensionare a relaţiilor româno-ruse, reuşeşte în urma unui acord politic cu omologul său, să aducă osemintele lui Dimitrie Cantemir la Iaşi. Ne-a expus traseul navei „Principesa Maria” până în portul Constanţa şi de aici până la Iaşi cu trenul, care au fost participanţi, despre ceremonialul naţionalist şi despre locul unde a fost îngropat. Odată cu osemintele a fost adusă şi piatra de mormânt şi numeroase manuscrise. Sicriul cu rămăşiţele pământeşti a fost depus la Biserica Trei Ierarhi, alături de Vasile Lupu şi

C

Dimitrie Cantemir

Gravură după o stampă contemporană

–57–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Evenimente

Alexandru Ioan Cuza, în „necropola domnitorilor fără morminte”, denumire acceptată pentru cei trei domnitori ce au murit departe de ţară.

Bogdan Creţu ne-a descifrat simbolistica faunistică a lucrării cantemirene „Istoria hieroglifică”. Criptic şi înţelept, Cantemir reproduce societatea sa din prisma unui simbolism hermetic, satirizând evenimente şi oameni, mascându-le prin diversitatea faunistică a vremii. In simbolismul folosit nimic nu este întâmplător: fiecare animal reproduce întocmai caracterul şi fapta celui implicat, obiceiurile şi „îndemânările” acestora, morala şi conduita specifică.

Profesorul Theodor Codreanu a demonstrat un paralelism între mitul mioritic şi istoria ieroglifică, scoţând în evidenţă elementele morfogenetice ce s-au succedat de-a lungul timpului şi au întărit substratului conştiinţei mitice româneşti.

Prof. univ. dr. Valeriu Cotea, membru al Academiei Române, rezumă importanţa evenimentului cultural huşean,

contribuţia marelui cărturar la formarea generaţiilor viitoare de intelectuali şi oameni de ştiinţă.

Şi pentru că Dimitrie Cantemir pomeneşte de vinurile celebre de Cotnari, Huşi şi Pâhneşti, organizatorii i-au invitat pe toţi participanţii la vinoteca Huşilor de la Colegiul Agricol la o degustare cu „Busuioacă de Bohotin” şi alte vinuri alese.

La final a urmat o vizită la Mănăstirea Grumezoaia din comuna Dimitrie Cantemir, pe locurile unde s-a născut marele cărturar.

Prin susţinerea acestui eveniment aniversar, toţi participanţii au plecat de la Huşi, mai „bogaţi” spiritual, sădindu-se adânc în sufletul lor fărâma de patriotism naţional ce este la mare căutare, acum când „vlădicile” neamului au uitat cu desăvârşire de cei mici şi mijlocii, de intelectualii şi oamenii de ştiinţă ai acestui neamului românesc, oropsit şi atunci, oropsit şi astăzi de neroziile vremii...

Români iluştri: Dimitrie Cantemir Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu – Iaşi

in Calendarul marilor evenimente ale trecutului neamului reţinem, pentru sfârşitul acestui an, împlinirea a 3 secole de la accederea pe Tronul

Moldovei a lui Dimitrie Cantemir. Jubileul a fost marcat, între altele, de sărbătorirea strălucitului cărturar chiar la sediul

Uniunii Europene de la Bruxelles şi, nu mai puţin, de apariţia unor volume de referinţă precum, în prima ordine, cel datorat istoricului Ştefan Lemny, Cantemireştii.

Aventura europeană a unei familii princiare din secolul al XVIII-lea (traducere din limba franceză, Iaşi, Editura Polirom, 2010), lansat la 29 noiembrie la Iaşi şi, tot atunci şi tot acolo,

1 http://cantemiriana.blogspot.com/2010/12/evocation-

dimitrie-cantemir-iasi-le-29.html [G.F.]

operele fundamentale ale celui omagiat în ediţie anastatică (Prin-cipele Dimitrie Cante-mir, Opera Omnia, vol. I-VIII, Iaşi, Tipo Moldova, 2010) după modelul celei îngrijite de Academia Română la intersecţia secolelor XIX-XX.

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673, Silişteni, azi comuna Dimitrie Cantemir, judeţul Vaslui – m. 21 august 1723, în Rusia). Fiu al lui Constantin Cantemir, domn al Moldovei (1685-1693). Studii la Iaşi cu învăţatul grec Ieremia Cacavelas, apoi la Academia Grecească a Patriarhiei Ortodoxe din Constantinopol; poliglot, pe lângă limbile clasice, latina şi greaca, cunoştea turca, italiana, araba, persana, slava veche şi rusa. La 23 noiembrie 1710 ajunge, cu ajutorul turcilor, domn al Moldovei (1710-1711). În scurta-i domnie a luat o serie de măsuri menite să ducă la ridicarea poziţiei internaţionale a Moldovei şi la întă-rirea puterii domniei. La 13 aprilie 1711, la Luţk, în Volinia, a încheiat Tratatul de alianţă cu Rusia, în care se prevedea eliberarea ţării de sub jugul turcesc, alipirea la Moldova a ţinuturilor smulse ei de Imperiul otoman, regim absolutist în Moldova, tronul rămânând ereditar în familia Cantemir.

Lansarea cărţii „Cantemireştii” la Biblioteca Centrală

Universitară Iaşi. De la stânga la dreapta: Magda Jeanrenaud, Silviu Lupescu, Stefan Lemny, Alexandru Zub1

D

–58–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Evenimente

Victoria turcilor la Stănileşti (1711) împo-triva oastei ruseşti l-a silit să se refugieze în Rusia, unde a ajuns unul din sfetnicii ţaru-lui Petru cel Mare. De largă formaţie enciclo-pedică, filosof, istoric, geograf, muzicolog, Dimitrie Cantemir a fost, prin opera sa, unul din marii învăţaţi europeni ai vremii.

În 1714, Acade-mia din Berlin (Socie-tas Regia Berlinensis) l-a ales membru al ei. La îndemnul acestei Academii, Dimitrie Cantemir a scris în 1716 importanta sa lucrare „Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae”, izvor pentru cunoaş-terea societăţii şi statului moldovenesc, în special pentru epoca în care a trăit autorul, sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Scrierea care a făcut din Dimitrie Cantemir istoric de faimă euro-peană a fost, în special, „Historia incremen-torum atque decremen-torum aulae othomani-cae”, redactată paralel cu „Descrierea Moldo-vei” şi terminată în 1716. Tradusă în engleză în două volume (Londra, 1734 şi 1735), în franceză (Paris, 1743) şi germană (Hamburg, 1745), lucrarea a fost socotită ca cea mai importantă istorie a Imperiului otoman până la lucrările lui Hammer şi Zinkeisen.

Între 1717 şi 1723, Dimitrie Cante-mir a redactat lucrarea rămasă neterminată „Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor”, în care susţine originea latină a românilor, unitatea lor de origine şi de stat, până la despăr-

1 www.cantemir.cozmulici.info/imagini-cantemir [G.F.] 2internettrading.net/sica/denis/cantemir/Hronicul%20a%20vec

himei%20romano-moldo-vlahilor,%20manuscris.png [G.F.] 3internettrading.net/sica/denis/cantemir/Istoria%20ieroglif

ica,%20manuscrisul%20original.png [G.F.]

ţirea lor în state feudale, precum şi continuitatea românilor pe pământul fostei Dacii. Preţios dar închinat poporului său, Hronicul lui Cantemir era menit să facă cunoscută străinătăţii istoria românilor şi să atragă atenţia opiniei publice europene asupra situaţiei politice în care ei se aflau. O serie de alte lucrări istorice ale lui Dimitrie Cantemir tratează probleme mai restrânse de istorie a Moldovei şi Ţării Româneşti, ca şi de filosofie a istoriei. Filosofia lui Dimitrie Cantemir este teologică, mistică. În unele din scrierile lui se simte influenţa filosofului flamand Jean Baptiste Van Helmont.

Rândurile de mai sus, datorate acad. prof. Ştefan Ştefănescu, îngăduie cititorului o inspirată şi precisă „introducere” în viaţa şi opera lui Dimitrie Cantemir. Cum asupra acestei probleme vom reveni, în acest context vom releva că în prezent cititorul dispune de ample informaţii în materialele găzduite în faimoasa enciclopedie on-line Wikipedia, precum şi în alte lucrări de specialitate din ultima vreme.

Un caz mai rar întâlnit în domeniul ştiinţei şi culturii universale, Dimitrie Cantemir s-a înscris demult în rândul personalităţilor ilustre în privinţa cărora, nicicând şi niciunde, vreunul dintre superlativele folosite nu ar putea fi apreciat drept abuziv ori nefericit. Mai ales că fostul principe al Moldovei a beneficiat, după cum s-a remarcat deja, încă din timpul scurtei şi zbuciumatei sale existenţe, graţie activităţii sale intense şi operei sale uluitoare, în parte editată antum, de atenţia şi preţuirea unora dintre spiritele redutabile ale Veacului Luminilor, pentru ca, pe măsura valorificării postume a lucrărilor sale, aprecierile şi exegezele să se extindă continuu ca arie şi intensitate.

Nefiind posibil să detaliem, vom reţine că, pentru înşişi succesorii ilustrând aceeaşi specie (N. Iorga, B. P. Hasdeu, G. Călinescu sau Mircea Eliade), Dimitrie Cantemir a fost abordat şi judecat hotărî şi consecvent prin prisma savantului situat pe pisc. Pentru a exemplifica, vom menţiona că, de vreme ce – pentru G. Călinescu – Dimitrie Cantemir se confunda cu „un Lorenzo Medici al nostru”, pentru inegalabilul N. Iorga el „a devenit ... prin singurele lui silinţi, eroice, un deţinător al ştiinţei Răsăritului musulman în toate direcţiile ... A fost în vremea lui unicul exemplar al unui erudit stăpân pe cuprinsul întreg a trei civilizaţii pe care le-a dat omenirea şi astfel s-a impus tuturor mediilor culturale în care a ajuns să se manifeste”.

În viziunea lui Răzvan Codrescu, „Dimitrie Cantemir reprezintă primul nostru certificat de europenitate, în sensul modern al cuvântului”, el inaugurând indiscutabil „marea serie a personalităţilor enciclopedice româneşti, ilustrată îndeosebi de B. P. Hasdeu, N. Iorga şi M. Eliade”. În sfârşit, nu mai puţin inspirat şi nuanţat s-a dovedit regretatul Dan Horia Mazilu, exeget al scrierilor cantemiriene, care observa: „Opera lui Cantemir, foarte întinsă şi diversă, confirmă enciclopedismul, dar şi atribuţiile geniale ale minţii sale (...). Opera lui ... se impune ca un moment cardinal în cultura română, primul mo-ment de importanţă majoră, când spiritul românesc a radiat asupra altor culturi. Geniu pozitiv, Cantemir a fost un întemei-etor în varii domenii de manifestare a spiritului, în teologie, istorie şi geografie, etnografie, imagologie, sociologie, filozofie, retorică, pedagogie şi, nu în ultimul rând, în literatura de ficţiu-ne alegorică şi satirică”. De asemenea, reputatul istoric francez Emmanuel Le Roy Ladurie, prefaţând Cantemireştii colegului Ştefan Lemny, stabilit actualmente la Paris, a relevat traiectoria „cu totul deosebită” a fostului domn moldovean, depăşit însă de savantul care s-a impus din perspectiva posterităţii.

Rămânând la capitolul investigaţiilor şi exegeţilor operei cantemiriene, se impune a reţine că bibliografia existentă include numeroase sinteze, monografii, biografii şi bibliografii, studii şi colecţii de documente, semnate în principal de N. Iorga, G. Călinescu, G. Vîlsan, Dan Bădărău, Virgil Cîndea, Ilie Minea, P. P. Panaitescu, Sextil Puşcariu, N. Cartojan, Mihai Berza, Giorge Pascu, Răzvan Codrescu, Emil Petrovici, M. M. Alexandrescu-Dersca, N. Manolescu, Dan Sluşanschi, Paul Miron, Dan Zamfirescu, G. Cioranesco, E. Lozovan, Mihai

Istoria Imperiului Otoman,

Hamburg, 17451

Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor2

Istoria hieroglifică3

–59–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Evenimente

Maxim, M. Gu-boglu, Al. Rosetti, I. C. Chiţimia, Dan Horia Mazilu, D. Ciurea, Şerban Cioculescu, Al. Piru, I. Rotaru, Ştefan Ciobanu, Paul Cernovo-deanu, N. Stoi-cescu, Ştefan Ştefănescu, Dra-goş Protopo-pescu, Vasile Harea, N. Dabija, Alexandru Zub, Ştefan S. Gorovei, Constantin Barbu, Mihail Diaco-nescu, Ştefan Lemny şi, desigur, dintre istoricii străini,

începînd chiar în secolul al XVIII-lea cu marele Edward Gibbon, O. Wright, Franz Babinger, H. Trevor-Roper, Anthony Bryer, H. Kemal Karpat, Namik S. Turan, V. N. Ermuratskyi, A. I. Babyi şi, bineînţeles, Emmanuel Le Roy Ladurie.

După cum este lesne de presupus, operele cantemiriene, bucurându-se de o justificată şi deosebită preţuire, au beneficiat de atenţia editorilor. Graţie acestora, unele lucrări, cu precădere Descrierea Moldovei, au apărut în varii ediţii, în limba română sau în limbi de circulaţie internaţională (engleză, germană, franceză, rusă etc.), adeseori în tiraje importante. În două ocazii, de fiecare dată prin eforturile Academiei Române, s-au avansat proiecte, concretizate din fericire în realizarea unor serii de opere complete.

Mai aproape de noi, cu începere din 1973, regretatul acad. prof. Virgil Cîndea a iniţiat, sub egida Editurii Academiei, tipărirea Operelor complete ale lui Dimitrie Cantemir în nouă volume (mai multe tomuri), serie nefinalizată, dar din care au apărut vol. IV/1 (1973), I (1974), IX/1 (1983). Pentru început, mai precis între anii 1872 şi 1901, s-au imprimat – prin grija Al. Papiu Ilarian, Iosif Hodosiu, G. Sion, Al. Odobescu sau Grigore G. Tocilescu delegaţi ai Societăţii Academice Române, ulterior ai Academiei Române – „Operele Principelui Dimitrie Cantemir”, în opt volume. Seria respectivă a Operelor beneficiază astăzi, prin bunăvoinţa Editurii Tipo Moldova (director: Aurel Ştefanachi), de avantajele includerii în Colecţia „Opera Omnia”, sub semnătura lui Dimitrie Cantemir. Fiind vorba de o ediţie anastatică, se înţelege că ea se adresează cu predilecţie specialiştilor şi colecţionarilor.

Nu este posibil să încheiem, fără a sublinia semnificaţia deosebită a Tratatului lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare de la Luţk din 13/24 aprilie 1711, care – în perspectiva eşecului trupelor ţarului la Stănileşti în faţa oştilor turceşti (8-12 iulie 1711) – a marcat sfârşitul carierei politice a domnului Moldovei, el fiind silit în consecinţă să se retragă în Rusia.

Dar nu se poate omite că Tratatul, al cărui text a fost redactat integral de domn, a stabilit cu precizie, după litera şi în spiritul străvechilor „legi ale ţării”, integritatea teritoriului Moldovei şi potrivit fruntariilor sale în toate direcţiile. Sub acest aspect, articolul 11 prevedea fără rezerve că: „Pământurile Principatului Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească, asupra cărora domnul va avea drept de stăpânire, sunt cele cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele Ţării Munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginile Poloniei, după delimitările făcute cu acele ţări”. Este lipsit de îndoială că – tocmai având în seamă

1 Rijksmuseum, Amsterdam

www.rijksmuseum.nl/aria/aria_encyclopedia/00047546?lang=en [G.F.]

evoluţiile de-a lungul ultimelor 300 de ani, pe parcursul cărora imperialismele rus ori sovietic au pus permanent în discuţie, au ignorat ori au violat cu brutalitate, în virtutea Tratatului ruso-turc de la 16/28 mai 1812 ori a Protocolului secret al Pactului de neagresiune Hitler-Stalin din 23 august 1939, graniţa româno-rusă pe Nistru – articolul 11 al Tratatului de la Luţk prezintă o relevanţă cu adevărat istorică.

În semn de recunoaştere universală a personalităţii de excepţie a lui Dimitrie Cantemir, la 30 noiembrie 2010, cu prilejul împlinirii a 300 de ani de la instalarea sa pe tron, chiar în inima bătrânului continent, la sediul din Bruxelles al Parla-mentului European, s-a desfăşurat un simpozion internaţional.

Ilustrul cărturar a fost omagiat de unii europarlamentari, precum şi de numeroşi istorici din Beligia, Franţa, Grecia, Rusia, Serbia şi, desigur, România, iar profesorii M. Diaconescu, Constantin Barbu şi Paul Tudor au lansat integrala manuscriselor facsimilate aparţinând lui Dimitrie şi Antioh Cantemir în 20 de volume. Prezent la manifestare, scriitorul basarabean Nicolae Dabija, Membru de Onoare al Academiei Române, a consemnat pentru „Cotidianul” că „Opera lui Dimitrie Cantemir, savantul şi domnitorul, face o sinteză între cultura Orientului şi a Occidentului. A fost înalt apreciat de cel mai mare critic al literaturii ruse, V. Belinski, care zicea despre D. Cantemir că era „foarte iscusit în filozofie şi matematică şi avea cunoştinţe mari în arhitectură”. Istoricul rus N. Bantîş-Kamenski îl considera pe Dimitrie Cantemir „cel mai învăţat bărbat în Rusia timpurilor lui Petru I”. Voltaire scrie: „Prinţul Cantemir ... întrunea talentul vechilor greci, ştiinţa literelor cu cea a armelor... Dimitrie Cantemir e asumat azi de mai multe ţări: România, Republica Moldova, Turcia, Rusia (ultimele două – ţări de adopţie), dar şi de către Transnistria, care şi-l revendică şi ea (...) şi în scrierile literare el e un modern, se distanţează de contemporanii săi, care mai scriau Letopiseţe ale ţării Moldovei sau greoaiele Stihuri la stemă (...) Timp de 300 de ani, noi, românii despărţiţi de graniţe, ne-am întâlnit deasupra paginilor scrise de prinţul Cantemir şi ne-am recunoscut. Nu ca fiind rude, ci fiind aceiaşi. I-am putea spune Cantemir – unificatorul de Limbă Românească şi de Conştiinţă Românească”.

Huşi – bustul lui Dimitrie Cantemir[G.F.]

Petru cel Mare (1672-1725)1

–60–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Evenimente

Umor la Huşi Prof. Theodor Codreanu – Huşi

n toamna ploioasă şi friguroasă din anul de graţie 2010, la Huşi plouă şi cu literatură umoristică. Iar faptul se suprapune cu o nouă ediţie a expoziţiei de grafică

satirică numită, inspirat, Damigenius de organizatorul ei infati-gabil, eminentul artist care este Cristian Marcu, în colaborare cu Casa de Cultură „Alexandru Giugaru” al cărei director este, de ani buni, Sergiu Găină. Damigenius (prima ediţie în 1989) a ajuns la a 16-a ediţie, fiind una dintre manifestările profesio-niste de prim-plan în grafica satirică românească.

De-a lungul vremii, au expus aici artişti de rezonanţă

naţională şi internaţională. La ediţia din acest an, au participat Dan Silviu Turculeţ, Constantin Pavel, Doru Axinte, Cristian Topan, Gabriel Rusu şi, desigur, huşeanul Cristian Marcu. Vernisajul s-a produs la Galeria PrimART din incinta Primăriei Municipiului Huşi, la ora 12. În intervenţia pe care am susţinut-o după prezentarea lui Cristian Topan, am făcut observaţia că o bună caricatură este e excelentă epigramă în imagini, corelaţia fiindu-mi inspirată de faptul că la ora 10,30 avusese loc la Biblioteca Municipală „Mihai Ralea” lansarea unor cărţi, între care şi una de epigrame şi rondeluri semnată de Aurel Cehan, cu titlul Elixir de sănătate (Editura Contrafort, Craiova, 2010). Desigur, este o distanţă axiologică importantă între profesionismul graficienilor satirici şi poezia umoristică a lui Aurel Cehan, aflat la a doua sa carte, după ce autorul debutase editorial cu Terapie de cuvinte (Editura „Dosoftei”, Iaşi, 2003). Ambele forme ţintesc însă asanarea sănătăţii moravurilor iar Aurel Cehan pariază tocmai pe elementul „terapeutic” numit pe copertele ambelor volume publicate. Că „pilulele” fabricate astăzi devin tot mai ineficiente, fie din pricina slabei compoziţii din reţeta autorilor, fie din cauză că viruşii răului public au devenit extrem de rezistenţi, asta e altă poveste.

Literatura umoristică huşeană de azi încă se zbate în limitele amatorismului. Semne de depăşire se găsesc la Petru Brumă, autor care însă a părăsit de mulţi ani urbea natală pentru Constanţa, unde a profesat ca dascăl de fizică la un liceu de prestigiu. În localitate, în afară de Aurel Cehan, a mai produs cărţi de poezie satirică Ioan Marcu, debutant la vârsta pensiei, autor al unei serii de trei volume Boabe de piper, apoi al opului Ghimpele din potecă şi al recentului La obiect (Editura Sfera, Bârlad, 2010), cu o prefaţă a scriitoarei Marta Miclescu, urmată de un Cuvânt înainte semnat Denis Dinulescu şi de o apreciere îmbărbătătoare, pe ultima copertă, a istoricului local Lucian Petrescu, fost deţinut politic. Stadiul artistic la care a ajuns acest

din urmă autor e dat şi de primele strofe dintr-o ars poetica intitulată Scurtă prezentare:

„Nu pretind a şti chiar totul / Aşa precum un erudit/ Dar când observ unde am locul/ (Ca un bust fixat pe soclu)/ Îmi văd visul împlinit.// În viaţă am făcut de toate/ Slujbaş, în ultimă instanţă;/ Am învăţat şi ceva carte/ Cu un liceu şi facultate,/ (Ambele, de la distanţă).” Desigur.

Un umorist autentic, croitor de bune epigrame, este Constantin Donose, aflat însă la antipodul lui Ioan Marcu în ceea ce priveşte atenţia pe care o acordă propriilor improvizaţii, nefiind nicicum ispitit a şi le aduna în volum. O face, în schimb, Aurel Cehan, care a evoluat binişor de la placheta de debut, poate şi pentru că a avut curajul să se afle sub îndrumarea unor profesionişti, precum criticul dramatic şi literar, publicistul şi epigramistul Teodor Pracsiu, care-i şi semnează prefaţa la cel de al doilea volum. Aurel Cehan a învăţat ceva din estetica epigramei şi, adesea, dovedeşte că are umor. El are, de asemenea, îndemnarea versificaţiei (pe care o exercită şi în forma fixă a rondelului, bunăoară). Ştie să exploateze resursele semantice ale cuvintelor, apelând la calambur, paronimie, antiteză, aluzie, polisemie, dedicaţie, epitaf etc., pe care, fireşte, le pune în slujba şfichiuirii realităţilor din societatea postdecembristă, dar şi a defectelor general-umane. Iată câteva exemple reuşite, deşi mai puteau fi cizelate:

Ca la nimeni Toţi îl ştiu un indecent, Nimeni nu îl agreează, Deşi-n toate-i repetent Peste tot el promovează. De ochii lumii Purta dolari în portofel, Dar cum să-ţi povestesc matale, Mă chinuii în chip şi fel: El nu făcea… două parale! Dorinţa unui pescar Fiind pescar de meserie, Şi-n principiu mare domn, Vrea în Parlament să fie, Ca să prindă-un pui de somn! Aurel Cehan creează şi meta-epigrame, încercând să

ajungă la tainele speciei: Definiţia epigramei Patru versuri, un catren, Cu şi fără sutien; Primele îţi aduc fală, Ultimele… săpuneală. Vorbeam mai sus de corespondenţa dintre epigramă şi

caricatură. Cartea lui Aurel Cehan este un exemplu şi-n atare privinţă, textele fiind intercalate cu desene ale talentatului caricaturist vasluian N. Viziteu şi ale colegului său M. Ciobotaru. Aurel Cehan mai cultivă şi sonetul, vorba de duh, aforismul satiric şi pamfletul, specii cu mult mai pretenţioase. Iată câteva aforisme, bazate tot pe jocuri de cuvinte: „Se dădea în stambă, fiindcă n-avea stofă.”; „Suferea tot timpul. Îl durea în cot de alţii”.; „În faţa şefului stătea drept. Zicea că este un tip vertical”.

Î

–61–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Proza scurtă la Gogol. Tipologii Prof. Lazăr Cristian – Huşi I. Elemente specifice ale realismului rus De ce se rusul răzvrăteşte împotriva culturii, demolează

toate valorile? – se întreba filosoful creştin Nikolai Berdiaev.1 Întrebarea se referă chiar la esenţa spiritului rus şi pune problema unui sens istoric în cultura rusă.

Popoarele ce au influenţat istoria nu pot exista în afara culturii. Dar totuşi, slavii de la răsărit, ce erau conştienţi de propria istorie, au făcut cultură doar în măsura în care aceasta se putea raporta pozitiv la ideea lor naţională. Cu toate acestea, în Rusia nu a exista un sentiment al naţiunii ruse. Cei învăţaţi preferau să folosească noţiunea de popor, în loc de naţiune, iar când aceştia au avut în vedere cultura universală, adeseori s-au raportat faţă de ea în mod negativ, cu accente profetice şi apocaliptice.

Ca o consecinţă că tradiţia bizantină nu le-a permis ruşilor o deschidere către universalitate, cultura rusă nu a cunoscut forme noi, creatoare. Dorind să impună culturii ruse un caracter universal, occidentaliştii s-au îndreptat către nihilism sau revoluţionalism şi astfel orice încercare a lor a eşuat. Cei care s-au abătut de pe calea cea dreaptă a bizantinismului a fost izolaţi de poporul rămas fidel tradiţiei. Reformele lui Petru cel Mare, menite să occidentalizeze Rusia, au avut urmări grave pe plan spiritual, ţarul fiind considerat de către popor a fi întruparea Antihristului pe pământul sfânt al Rusiei.

Cei ce analizează cultura şi spiritualitatea poporului rus sunt de părere că această împotrivire faţă de ideea de nou în cultura rusă priveşte caracterul mesianic şi profetic al culturii. Rusia a fost dintotdeauna o ţară a paradoxului, predispusă mesianismului şi proorocirii, iar experienţele imperialismului ţarist, nihilismul anarhist şi spiritul revoluţionar vin dintr-un fond sufletesc al ruşilor. Conştiinţa mesianică i-au făcut pe ruşi să fie stihiali, iar stihialul nu acceptă nici o formă de convenţionalism. Emil Cioran a afirmat că Rusia nu poate fi înţeleasă de celelalte popoare.2 A vorbi despre mesianismul rus înseamnă a vorbi despre ruşi în general, iar acest lucru presupune o cunoaştere iniţiatică a spiritului rus, iniţiere ce nu ţine de raţiune ci are un aspect afectiv şi intuitiv.

În ipoteza că pe fondul unei spiritualităţi ortodoxe au fost posibile toate fenomenele de manifestare ale spiritului rus, de la tradiţia slavofilă până la nihilism, socialism şi bolşevism – mesianismul are strânse legături cu ortodoxismul. Din această îmbinarea a mesianismului cu spiritualitatea ortodoxă se explică şi emergenţa ideilor socialiste şi comuniste. Ideile preluate de cei învăţaţi – idealismul german, liberalismul şi marxismul – au îmbrăcat haina mesianismului specific rusesc, iar din întâlnirea mesianismului cu cultura germană s-a născut ideologia marxist-leninistă. Astfel, mesianismul sfârşeşte, ca şi în Germania, în ideologie, dar spre deosebire de Germania, pentru învăţaţii ruşi marxismul nu a rămas doar o idee, ruşii au transformat-o în ideologie, fapt care a dus la izolarea definitivă a Rusiei de restul Europei.

Deosebirea structurală a spiritului rus faţă de spiritualitatea europeană a fost conştientizată de intelectualii ruşi ai secolului al XIX-lea. Toţi au simţit că au o misiune

1 Nikolai Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, Editura

Institutul European, 1992, p. 11. 2 Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Editura

Humanitas, 1990, p. 16.

superioară de îndeplinit şi că Rusia era sortită unei meniri monumentale.

Astfel, ideea de mesianism a străbătut întreaga istorie a Rusiei, iar conştiinţa eşecului a dat naştere la tragism, angoasă şi apocalipsă.

Intelighenţa, ca grup distinct în cadrul societăţii ruseşti, s-a afirmat în a doua jumătate a secolului XIX. Ea nu reprezintă numai un grup de intelectuali. Ea apare mai degrabă ca un ordin monastic – după expresia lui N. Berdiaev, adică o sectă cu propria ei morală, cu o anumită concepţie despre lume, cu depinderi şi reguli cu totul aparte. Intelighenţia îşi recruta oamenii din toate clasele sociale, nu numai din rândurile intelectualităţii ruse, ci şi din rândurile nobilimii cultivate, a clerului de jos, a micilor funcţionari şi negustori si chiar dintre ţărani. Aceste idei veneau ca o contra-pondere faţă de autocraţia ţaristă.

Încă de la început, intelighenţia, prin concepţiile promovate, va fiinţa in opoziţie cu statul rus şi va constitui o reacţie faţă de societatea rusă din timpul ţarului Nicolaie I, a cărui domnie va determina o asuprire cruntă faţă de ţărani şi intelectuali. Intelectualitatea a resimţit profund această criza, fiind ignorată de structurile politice aflate la putere, constitu-indu-se astfel într-o grupare schismatică ce se opunea statului autocrat rus. Ca urmare a acestei opoziţii, mulţi din-tre membrii ei îşi vor publica operele în exil, datorită cenzurii, a statului poliţienesc, a stru-cturilor în descom-punere ale Impe-riului ultimilor ţari care înţelegeau să conducă autoritar şi samavolnic.

Membrii in-telighenţiei, rupţi de poporul simplu, necultivat, în opoziţie cu statul, se vor refugia în domeniul ideilor, condamnaţi fiind la singurătate şi izolare. Ei vor ela-bora cele mai diverse concepţii privind în mod special statul şi societatea rusă, impunându-se ideile anarhice şi socialiste, ca o reacţie faţă de autocraţia rusească şi a iobăgiei.

Intelighenţia se va dezvolta în curând ca o grupare extremistă, iar opoziţia faţă de stat se va concretiza în viziunea gnostică prin care Statul şi societatea erau văzute ca o întruchi-pare a Răului. Membrii intelighenţiei se vor rupe de realitate şi de prezent. Modelul teoretic care se va impune va fi astfel unul abstract, iar morala va fi una schismatică, de tip raskol.

Berdiaev3 a subliniat dogmatismul intolerant ca fiind o caracteristică a intelighenţiei. Acesta va prelua din Occident idei pe care le va asimila uşor, fără a le supune criticii, afirmând că este vorba „de o lacună, o deficienţă care-i va împinge adesea în tot felul de confuzii sau erori, fiind însă şi un soi de virtute, care va sta mărturie avântului religios şi unui elan al sufletului”.4 Ideile occidentale, întâlnind o astfel de conştiinţă, se vor transforma în dogme: „Saint-simonismul, fourierismul,

3 Berdiaev, Originile şi sensul comunismului rus, Editura

Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p.43. 4 Ibidem, p.44-45.

Gogol – Revizorul, 1856

Personalităţi

–62–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

hegelianismul, materialismul, marxismul, au fost asimilate ca dogmă de intelighenţie”.1

Nu trebuie uitat că epoca în care a apărut şi s-a dezvoltat intelighenţia rusă este cea a romantismului german, dar şi epoca desăvârşirii unităţii naţionale a unor popoare europene. În această perioadă intelectualii ruşi îl descoperă pe Hegel, iar prin el pătrunde şi idealismul ferman, repede asimilat. Descoperirea culturii europene a dat semnalul „revoltei împotriva întregii Rusii ţariste. Cultura va avea drept urmare surparea străvechii credinţe în atotputernicia ortodoxiei; pentru a-şi duce la bun sfârşit misiune, Rusia se va afirma într-o cu totul altă direcţie, încercând să caute în altă parte acel regat sau pământ al făgăduinţei”.2

Astfel, Rusia nu mai putea fi un model creştin exemplar, iar idealul autocrat impus de statul rus, aproape totalitar, nu reprezenta imaginea celei de a Treia Rome. Membrii intelighenţiei, mai ales ai celei occidentale, considerau că era necesară o formă statală şi un model de societate importat din Occident: liberalismul democratic ori socialismul francez. Prin aceasta, intelighenţia se va separa şi mai mult de statul puţin receptiv la ideile generoase ale democraţiei liberale. Ea va continua să reprezinte o sectă în interiorul Rusiei cu un anumit mod de viaţă şi o anumită concepţie despre lume. În curând,

două grupări se vor desprinde din rândul intelighen-ţiei şi se vor raporta diferit la aceleaşi realităţi.

Occidentaliştii modernişti şi sla-vofilii tradiţiona-lişti se vor impune treptat în peisajul social politic al Rusiei secolului al XIX-lea.

Literatura rusă din secolul al XIX-lea este de un inegalabil farmec estetic. Se observă o crescută pondere a componentelor extraestetice. Scri-itorii se orientează spre problematica socială, filosofică, etică, religioasă a epocii lor. Scrie-

itorii devin sociografi, moralişti sau filosofi. Rusia nu poate fi despărţită de sfinţii săi şi de poporul său

– idee ce creează o unitate organică între neam şi Dumnezeu. Intelectualii ruşi erau credeau că ţara lor a primit botezul cu foc şi cu Duhul sfânt, odată cu acest botez primind un nou nume. „Acest nume recheamă făgăduinţele exprimate: Câţi în Hristos v-aţi îmbrăcat (Gal 3, 27); voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor (I, Petru 2, 9). Ne aflăm deci, în faţa unei credinţe speciale: convingerea unui popor, sau, cel puţin, a unora dintre reprezentanţii săi, într-o vocaţie religioasă specială.3 Prin această vocaţie specială chipul pierdut al lui Hristos se păstrează în Ortodoxie cu o deplină splendoare, Rusia devenind pentru locuitorii ei asemeni preotului menit unei sfinte slujiri.

1 Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului,

Editura Humanitas 1996, p. 89 (despre Bakunin, Herzen, Belinski).

2 Ibidem, p.80. 3 Kartaşev, în Marii mistici ruşi, Editura Episcopiei

Dunării de Jos, 1997, p. 14.

Sfânta Rusie se opune Rusiei eretice, cea care a condus în istorie; istoria nu poate mântui poporul, ci poporul mântuieşte istoria. Din acest motiv cultura a fost principalul motiv de despărţire a intelectualilor eretici de poporul fidel a lui Hristos. Exemple de intelectuali ce au crezut în Sfânta Rusie sunt Dostoievski, Soloviov.

Rusia sfântă este un obiect de credinţă, sfinţenia şi patosul caracterizând acest teritoriu spiritual. Semnul sfinţeniei se regăseşte la majoritatea scriitorilor ruşi. Gogol şi Leontiev au sfârşit într-o mănăstire, Burgakov şi Florenski au îmbrăcat haina preoţiei, slujindu-l pe Dumnezeu. Morala creştină i-au preocupat şi pe Tolstoi, Berdiaev şi Soloviov primind titlul de scriitori religioşi ortodocşi. În plus, romanele lui Dostoievski cuprind numeroase imagini ale sfinţilor, sunt pline de taină duhovnicească şi adevărate urcuşuri spirituale.

Rusia sfântă este obiectul experienţelor spirituale profunde, o Rusie a credinţei puternice, pe lângă care Rusia poliţienească a ateismului, a cenzurii şi a sovietelor reprezintă doar o imagine de suprafaţă, ce nu se înscrie în esenţa acestui popor îndreptat cu faţa spre Dumnezeu.

Tolstoi şi Dostoievski sunt exemplele grăitoare ale acestor transformări în secolul al XIX-lea. Ei sunt artişti geniali care devin şi gânditori, filosofi sau profeţi. Discuţiile lor se învârt « numai şi numai în jurul problemelor de importanţă universală » (Fraţii Karamazov, Dostoievski). Acest tip de universalitate problematică a contribuit la inegalabila lor faimă ulterioară.

În secolul al XIX-lea literatura rusă cunoaşte o deosebită înflorire. Principalele curente literare care se manifestă în această perioadă sunt romantismul şi realismul.

V. Gogol (1809-1852) se îndepărtează de romantism şi îşi creează un stil propriu în opera sa în care se relevă un accentuat caracter de critică socială : nuvela Mantaua (1842), comedia Revizorul (1836), romanul Suflete moarte (1842).

A doua jumătate a secolului al XIX-lea se caracterizează prin dezvoltarea romanului realist. În acest gen excelează Ivan Turgheniev, Lev Tolstoi, F. M. Dostoievski.

N. Gogol este considerat primul mare realist rus. El s-a născut în Ucraina, la Bolşie Sorocinţî. În prima sa lucrare : Nopţile în sat la Dikanka, autorul prezintă poporul ucrainean într-o lumină atrăgătoare şi pitorească. Nuvela Tasos Bulba face referiri la trecutul istoric. Drama micului funcţionar aflat în mizerie apare pentru prima dată în literatura rusă în nuvela Mantaua. Corupţia administrativă este satirizată în comedia Revizorul.

Lev Tolstoi provine dintr-o familie nobiliară. Opera lui Tolstoi este imensă însă putem distinge trei mari romane : Război şi Pace, Anna Karenina şi Învierea. În dramele : Puterea întunericului şi Cadavrul viu descoperim problemele psihologice şi sociale din timpul său. După marea capodoperă Război şi Pace urmează romanul Anna Karenina. În acest roman Tolstoi se dovedeşte a fi un mare psihanalist, pătrunzând în adâncurile sufletului uman. Feodor M. Dostoievski s-a născut la Moscova, fiind fiul unui medic. În prima parte a operei sale, Dostoievski dezvoltă tendinţa lui Gogol din Mantaua de a privi cu simpatie şi compătimire oameni umili, aşa cum apare în romanul Umiliţi şi obidiţi. În romanul Amintiri din Casa Morţilor, autorul rememorează un anumit moment din trecutul său. Eroul dostoievskian din marile romane: Fraţii Karamazov, Idiotul, Demonii, Crimă şi pedeapsă este supus unui veşnic conflict de conştiinţă.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, în literatura rusă din această perioadă „se afirmau din ce în ce mai multe şcoli naturale gogoliene, teoretic postulate de către Bielinski”.4 În acea perioadă în critica literară exista o luptă aprigă de opinii. Bielinski şi Herzen erau adepţii curentului socialist. În acest climat literar debutează Dostoievski. Prima etapă a creaţiei este cuprinsă între anii : 1846-1848. Dostoievski aduce o viziune

4 Dostoievski, Opere, vol.I, Editura pt. Lit. Univ.,

Bucuresti, 1966, p.543.

Gogol – Suflete moarte

Personalităţi

–63–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

rară de investigare în planul analizei psihologice. Modul citadin este decorul adecvat al operelor de început ale autorului.

„Dar starea de lucruri din Rusia celui de-al treilea deceniu al secolului al XIX-lea, evenimentele grave petrecute în acest timp au dat anumite caractere noi fizionomiei literaturii epocii. Entuziasmul patriotic din perioada invaziei napoleoniene şi a victoriei din 1812 a impulsionat în continuare redeşteptarea conştiinţei politice libertare şi a celei social-democratice. Împotriva despoticei autocraţii ţariste şi totodată în scopul abolirii iobăgiei, se creează o întinsă reţea de societăţi politice secrete. Conspiraţia culminează cu răscoala decembriştilor (1852), înăbuşită cu ferocitate de ţarul Nicolae I. Urmează numeroase răscoale ţărăneşti, dar şi o crudă perioadă de represiune, cu repercusiuni, bineînţeles, şi asupra vieţii literare. «Greu şi-ar putea cineva închipui astăzi la ce robie era supus în orice clipă şi pretutindeni scrisul. Orice literat avea mereu impresia că este tratat ca un contrabandist”. Astfel vorbeşte Turgheniev despre această epocă”.1

Literatura realistă rusă se afirmă după momentul înăbuşirii revoltei „decembriştilor”. Intelectualii parveniţi din mica burghezie preiau rolul de avangardă. Ei se vor întruni în societăţi secrete şi vor dez-bate problemele importante care sunt la ordinea zilei din perioada 1848. În 1961 vor exista reforme social-politi-ce, iar literatura a avut un rol important în declanşarea lor. Aceste reforme vor fi doar formale şi insuficiente. Scrieitorii îşi vor exprima nemulţumirea în operele lor.

Realismul rus este-în mai mare măsură decât cel occidental – o literatură angajată în această luptă socială, care va rămâne, în fond, tema ei centrală. Când, în 1847, Belinski dă noii literaturi denumirea de şcoală naturală, îi precizează şi programul, care s-ar putea rezuma în recomandarea de a lega arta de realitatea contemporană, scriitorul urmând să reprezinte cu preponderenţă oameni obişnuiţi, neidealizându-i, oameni simpli cu problemele şi aspiraţiile lor; pentru ca în felul acesta literatura să-şi îndeplinească nobila ei misiune socială. Este idealul pe care Tolstoi l-a formulat clar: “Eroul povestirilor mele, eroul pe care-l iubesc din toate puterile sufletului meu, pe care m-am străduit să-l înfăţişez în toată frumuseţea sa, şi care totdeauna va fi frumos, este adevărul”.2

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea realismul rus atinge maturitatea. Literatura nu va mai aborda doar aspectele negative din societate ci va analiza societatea în toată complexitatea ei. Scriitorul rus priveşte omul cu simpatie, iar subiectele şi le va lua din viaţa contemporană. Literatura va deveni o sursă de documentare şi cunoaştere a vieţii social-politice. Scriitorul are obligaţia să transmită în opera sa gândirea socială şi aspiraţiile poporului său.

„Cât priveşte stilul, idealul scriitorului este discreţia, simplitatea, fineţea, accesibilitatea. Cum nimic n-a fost mai străin acestei literaturi ca principiul artă pentru artă, nici scrisul frumos – în maniera flaubertiană, de pildă – nu i-a tentat (cu excepţia lui Turgheniev) pe marii realişti ruşi”.3

1 Ovidiu Drimba, Istoria literaturii universale, vol. II,

Editura Saeculum, Editura Vestala, Bucureşti, 1999, p. 208. 2 Ibidem, p. 307. 3 Ibidem, p. 307.

II. Naşterea realismului: Gogol Ne naştem din Mantaua lui Gogol… Alături de Puşkin, Gogol este întemeietorul realismului în

literatura rusă. Nakrasov a imortalizat chipul acestui mare scriitor în poezia Ferice-i poetul:

“Dar soarta cruţare nicicând nu cunoaşte, De-i vorba de-un geniu a cărei sclipire Încearcă întregii mulţimi să-i demaşte Ce patimi o poartă şi ce rătăcire. Din ură hrănind simţămintele sale, Şi buza-narmându-şi cu aspră satiră, Doar spini pasul lui întâlni-va în cale Cât timp va suna mustrătoarea sa liră !”4 Bazele creaţiei lui Gogol sunt fidelitatea pentru realitate şi

veridicitatea în artă. În Spovedania mea de scriitor, Gogol scria că : „Am reuşit numai acolo unde m-am inspirat din realitate… fantezia nu mi-a dezvăluit până astăzi nici un caracter remarcabil, nimic din ceea ce ochii mei să nu fi observat mai

întâi în natură”.5 Gogol satirizează societatea, demascând contradicţiile şi nedreptăţile sociale. Acesta ne concentrează pe tema prezentării omului simplu în Mantaua, Însemnările unui nebun. Unii contemporani nu îi privesc opera cu simpa-tie, considerând că e jenant să zugrăveşti fidel tarele unei societăţi.

În articolul Despre nuvela rusă şi nuvelele domnului Gogol, publicat în 1835, Bielinski îi ia apărarea lui Gogol împotriva atacu-rilor criticii şi îl proclamă pe acesta „poet al vieţii reale”.6

N.V. Gogol foloseşte în mod abil satira pentru a demasca realităţile sociale. Opera sa a exercitat mare influenţă asupra literaturii

ruse şi consolidează curentul realismului critic. Gogol se naşte în 1809, pe 20 martie în Ucraina. Prima sa operă este poemul Hans Kuchelgarten, datat în 1827. În versurile :

„Mereu, cu-ntreaga lui fiinţă, Robit de-o aprigă dorinţă De parcă tainic năzuia Să prindă-n suflet lumea-ntreagă.”7 putem observa visurile şi aspiraţiile de tinereţe ale

autorului. Gogol suferă însă o mare dezamăgire cu acest poem deoarece nu s-a bucurat de succes. Poetul va retrage din librării toate volumele şi se hotărăşte să plece în Germania. Nu va rămâne mult în străinătate şi se reîntoarce în ţară unde va încerca să intre în teatru, însă nici această încercare nu va fi încununată de succes. Gogol va deveni funcţionar la Departamenul domeniilor statului şi al edificiilor publice. Acum frecventează regulat Academia de arte şi studiază pictura. El cunoaşte numeroşi artişti, pictori şi va descrie în nuvela Portretul viaţa lor. Din acest moment Gogol va renunţa la poemele romantice de genul Hans Kuchelgarten şi se aventurează spre realism.

Pe data de 19 mai 1831, Gogol îşi îndeplineşte o veche

4 N.A. Nekrasov-Opere alese, vol. I, Editura „Cartea

Rusă”, 1955, p. 59, în româneşte de M.R. Paraschivescu. 5 Gogol, Spovedania unui scriitor. 6 V.G. Bielinski-Opere filosofice alese, vol.I, Editura

„Cartea Rusă”, 1956, p. 185. 7 V. Gogol-Opere, vol.I, Editura “Cartea Rusă”, p. 267,

1954, în româneşte Petru Solomon.

Coliţă aniversară – 200 de ani de la naşterea lui Gogol[G.F.]

Personalităţi

–64–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

dorinţă de a-l întâlni pe Puşkin. Între cei doi se va lega o tainică prietenie.

În Serile în cătunul de lângă Dikanka, Gogol creează o imagine lirică a Ucrainei. Acesta evocă Ucraina prin admirabile descrieri poetice şi prin zugrăvirea poporului, care este prezent în fiecare personaj. În aceşti oameni din popor Gogol descoperă cele mai înalte trăsături şi însuşiri omeneşti. Bielinski spunea despre Serile în cătunul de lângă Dikonkacă sunt o culegere de texte poetice. În aceste schiţe poetice Gogol recurge deseori la elemente fantastice, introducând în povestirile sale draci şi zgripţuroaice. Fantasticul gogolian este de un farmec aparte. Gogol vede în acest fantastic popular latura legată de viaţa de toate zilele. Dracul este zugrăvit de Gogol ca un laş în stare de orice.

În povestiri ca Lacul fermecat sau Răvaşul pierdut, fantasticul ne împleteşte cu elemente din viaţa reală de toate zilele. În Răvaşul pierdut fantasticile aventuri ale copacului ameţit de băutură sunt înfăţişate ca o nălucire de beţiv, ca pălăvrăgeala unui lăudăros.

Povestirea O răzbunare cumplită priveşte apariţia epopeii eroice Taras Bulba. În această povestire eroismului popular i se opune figura monstruoasă, demnă de dispreţ, a trădătorului de patrie zugrăvit de Gogol în culorile sumbre ale unui grotesc fantastic.

Viziunea romantică asupra vieţii poporului şi a naturii Ucrainei constituie trăsătura fundamentală a primului ciclu de povestiri ale lui Gogol. În felul acesta, Gogol îmbină elementul romantic cu zugrăvirea realistă a vieţii.

În toamna anului 1843 Gogol a fost numit profesor de istorie universală la Universitatea din Petersburg. La început, Gogol s-a implicat cu multă determinare la pregătirea prelegerilor, dar la sfârşitul anului 1835 el părăseşte universitatea.

În 1835 apar două cărţi ale lui Gogol : Arăbescuri şi Mirgorod. În povestirile sale din ciclul petersburghez, Gogol zugrăveşte viaţa din capitala vechiului imperiu nobiliar şi dezvăluie contradicţiile sociale, dar şi nedreptatea pe care o îndurau oamenii simpli. Clasele conducătoare trăiesc doar pentru satisfacerea propriilor nevoi.

În Însemnări din Petersburg pe anul 1836, tipărite în Sovremennik , Gogol şi-a expus pentru prima dată concepţia despre teatru şi dramaturgie. Teatrul reprezintă pentru Gogol o tribună socială, o catedră de la înălţimea căreia dramaturgul poate vorbi maselor. Gogol se declară categoric împotriva încercărilor de a lipi teatrul de un înalt conţinut de idei. Iarna anului 1836 şi-o petrece la Paris. Aici îl cunoaşte pe celebrul poet polonez Adam Mickiewicz. La Paris, scriitorul a continuat să lucreze la opera Suflete moarte.

În Corespondenţa sa, Gogol apare ca purtătorul de cuvânt al ideilor slavofililor cu privire la imuabilitatea bazelor dezvoltării istorice a Rusiei prin întoarcerea la viaţa patriarhală. Gogol vedea specificul naţional al Rusiei în religie, în ortodoxie. Ţarul trebuie să împace interesele divergente ale claselor sociale. Scriitorul credea că prin această mediere va putea feri Rusia de socialismul utopic care ameninţa ţările din apusul Europei. În acest moment Gogol este atacat şi criticat de socialistul Bielinski.

Gogol se hotărăşte să se întoarcă în ţară. El revine în Rusia în mai 1848, prin Odesa. În septembrie 1848, Gogol face o vizită la Petersburg, unde îi cunoaşte pe Nekrasov, Goncearov şi alţi colaboratori ai revistei Sovremennik . Cei care l-au întâlnit atunci pe Gogol au observat că acesta vorbea puţin, era apatic şi crea în jurul lui o atmosferă de stinghereală. Gogol rămâne

puţin timp la Petersburg. El se va muta la Moscova. Aici începe să lucreze în mod intens la cel de-al doilea volum al Sufletelor moarte.

Intelighenţa, ca grup distinct în cadrul societăţii ruseşti, s-a afirmat în a doua jumătate a secolului XIX. Ea nu reprezintă numai un grup de intelectuali. Ea apare mai degrabă ca un ordin monastic – după expresia lui N. Berdiaev, adică o sectă cu prpria ei morală, cu o anumită concepţie despre lume, cu depin-deri şi reguli cu totul aparte. Intelighenţia îşi recruta oamenii din toate clasele sociale, nu numai din rândurile intelectualităţii ruse, ci şi din rândurile nobilimii cultivate, a clerului de jos, a micilor funcţionari şi negustori si chiar dintre ţărani. Aceste idei veneau ca o contrapondere faţă de autocraţia ţaristă.

Încă de la început, intelighenţia, prin concepţiile promovate, va fiinţa in opoziţie cu statul rus şi va constitui o reacţie faţă de societatea rusă din timpul ţarului Nicolaie I, a cărui domnie va determina o asuprire cruntă faţă de ţărani şi intelectuali. Intelectualitatea a resimţit profund această criza, fiind ignorată de structurile politice aflate la putere, consti-tuindu-se astfel într-o grupare schismatică ce se opunea statului autocrat rus. Ca urmare a acestei opoziţii, mulţi dintre membrii ei îşi vor publica operele în exil, datorită cenzurii, a statului

poliţienesc, a structurilor în descompunere ale Imperiului ultimilor ţari care înţelegeau să conducă autoritar şi samavolnic.

Membrii intelighenţiei, rupţi de poporul simplu, necultivat, în opoziţie cu statul, se vor refugia în domeniul ideilor, condam-naţi fiind la singurătate şi izolare. Ei vor elabora cele mai diverse concepţii privind în mod special statul şi societatea rusă, impunându-se ideile anarhice şi socia-liste, ca o reacţie faţă de autocraţia rusească şi a iobăgiei.

Intelighenţia se va dezvolta în curând ca o grupare extremistă, iar opo-ziţia faţă de stat se va con-cretiza în vuiziunea gnostică prin care Statul şi societatea erau văzute ca o întruchipare a Răului. Membrii inteli-

ghenţiei se vor rupe de realitate şi de prezent. Modelul teoretic care se va impune va fi astfel unul abstract, iar morala va fi una schismatică, de tip raskol.

Berdiaev1 a subliniat dogmatismul intolerant ca fiind o caracteristică a intelighenţiei. Acesta va prelua din Occident idei pe care le va asimila uşor, fără a le supune criticii, afirmând că este vorba „de o lacună, o deficienţă care-i va împinge adesea în tot felul de confunzii sau erori, fiind însă şi un soi de virtute, care va sta mărturie avântului religios şi unui elan al sufletului”2. Ideile occidentale, întâlnind o astfel de conştiinţă, se vor transforma în dogme: „Saint-simonismul, fourierismul, hegelianismul, materialismul, marxismul, au fost asimilate ca dogmă de intelighenţie”.3

Nu trebuie uitat că epoca în care a apărut şi s-a dezvoltat intelighenţia rusă este cea a romantismului german, dar şi epoca desăvârşirii unităţii naţionale a unor popoare europene. În această perioadă intelectualii ruşi îl descoperă pe Hegel, iar prin el pătrunde şi idealismul ferman, repede asimilat. Descoperirea culturii europene a dat semnalul „revoltei împotriva întregii

1 Berdiaev, Originile şi sensul comunismului rus, Editura

Dacia, CLuj-Napoca, 1994, p. 43. 2 Ibidem, p.44-45. 3 Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului,

Editura Humanitas 1996, p. 89 (despre Bakunin, Herzen, Belinski).

Coliţă aniversară – 200 de ani de la naşterea lui Gogol[G.F.]

Personalităţi

–65–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Rusii ţariste. Cultura va avea drept urmare surparea străvechii credinţe în atotputernicia ortodoxiei; pentru a-şi duce la bun sfârşit misiune, Rusia se va afirma într-o cu totul altă direcţie, încercând să caute în altă parte acel regat sau pământ al făgăduinţei”.1

Astfel, Rusia nu mai putea fi un model creştin exemplar, iar idealul autocrat impus de statul rus, aproape totalitar, nu reprezenta imaginea celei de-a Treia Rome. Membrii intelighenţiei, mai ales ai celei occidentale, considerau că era necesară o formă statală şi un model de societate importat din Occident: liberalismul democratic ori socialismul francez. Prin aceasta, intelighenţia se va separa şi mai mult de statul puţin receptiv la ideile generoase ale democraţiei liberale. Ea va continua să reprezinte o sectă în interiorul Rusiei cu un anumit mod de viaţă şi o anumită concepţie despre lume. În curând, două grupări se vor desprinde din rândul intelighenţiei şi se vor raporta diferit la aceleaşi realităţi. Occidentaliştii modernişti şi slavofilii tradiţionalişti se vor impune treptat în peisajul social politic al Rusiei secolului al XIX-lea.

La 4 martie 1852, Gogol a încetat din viaţă. El a murit în neagră mizerie. După moarte s-a constatat că toată averea lui Gogol consta în câteva haine. Înmormântarea scriitorului a constituit o adevărată manifestaţie. Sicriul cu capul neînsufleţit al lui Gogol a fost purtat pe umeri de studenţi, în mijlocul unei mulţimi uriaşe de oameni. Unul dintre cei care au luat parte la înmormântare povesteşte ca la întrebarea unor trecători : „A cui e înmormântarea ?” un student a răspuns : „A lui Gogol. Iar noi toţi îi suntem rude de sânge şi cu noi e toată Rusia.”2

Gogol simţea cu o profunzime inepuizabila bogăţie a limbii ruse, în care se oglindise cu plenitudine trăsăturile morale şi spirituale ale poporului. El vorbea cu entuziasm despre limba rusă. Gogol laudă „spiritul rus viu, îndrăzneţ, care pentru a găsi cuvântul potrivit nu trebuie nu trebuie să se chinuiască ceasuri de-a rândul, nu-l cloceşte ci-l aplică dintr-o dată ca o pecete de neşters; după aceea, nu mai trebuie să mai spună nimic nici despre nas şi nici despre buze, pentru că dintr-o singură trăsătură a zugrăvit un an, din cap până-n picioare.”3

Bibliografie : I. Opere: N.V. Gogol, Opere, vol I., Ed. Cartea Rusa, 1954. N.V. Gogol, Mantaua.Povestiri.Nuvele, Ed. Polirom, 2007. N.V. Gogol, Însemnǎrile unui nebun. Nasul. Mantaua, Ed. Art,

2007. N.V. Gogol, Taras Bulba, Ed. Gramar, 2003. N.V.Gogol, Petrecerea serilor în catunul de lângă Dikanka, Ed.

Univers, Buc., 1972. II. Critică: Berdiaev Nicolai, Originile şi sensul comunismului rus, Ed.

Dacia, Cluj-Napoca, 1994. Besancon Alain, Originile intelectuale ale leninismului, Ed.

Humanitas, 1996. Bielinski V.G., Opere filosofice alese, Ed. Cartea Rusă, 1956. Cioran Emil, Schimbarea la faţă a României, Ed. Humanitas, 1990. Drimba Ovidiu, Istoria literaturii universale, vol. II, Ed.

Saeculum, Ed. Vestala, Buc., 1990. Durand Gilbert, Structuri antropologice ale imaginarului, Ed.

Univers, Buc., 1977. Gide Andre, Dostoievsky, 1971. Heinrich Alfred, Tentaţia absolutului, Ed. Facla, Timişoara, 1973. Iordache Emil, Studii despre Gogol, Ed. Alfa, 2005. Kovacs Albert, Poetica lui Dostoievski, Ed, Univers, Buc., 1987. Marii mistici ruşi, trad. Pr. Prof. dr. N. Necula, Ed. Episcopiei

Dunării de Jos, Galati, 1997. Nekrasov N. A.,Opere, vol I., Ed. Cartea Rusă, 1955. Todorov Tzvetan, Introducere în literatura fantastică, Ed.

Univers, Buc, 1973. Coliţe aniversare [G.F.] World Stamps and Postmarks http://worldstampspostmarks.blogspot.com/2009_11_01_archive

.html 1 Ibidem, p. 80. 2 Istoria literaturii ruse, Editura „Cartea Rusă”, 1954, p. 200. 3 Istoria literaturii ruse, Editura „Cartea Rusă”, 1954, p. 201.

Doi vasluieni, scrieri de la 1840... Ion N. Oprea – Iaşi

ârnav Teodor, născut la 1 ianuarie 1801 la Floreşti – din ţinutul Tutovei, nu al Tecuciului, cum s-a grăbit să afirme Ioan Holban (în „Literatura

română subiectivă de la origini până la 1900”, Editura TipoMoldova Iaşi, 2007, p. 196) şi a murit la 1860.

Stănuţa Creţu în „Dicţionarul Literaturii Române de la origini până la 1900”, Editura Academiei RSR, 1979, pg. 907-908 şi Ion Baban, în „Dicţionar literar”, Editura PIM Iaşi, 2008, p. 431, îl notează ca memorialist, identificându-ni-l: mama Mărioara, era fiica boierului Dumitrache Chiruş din Soroca, iar tatăl, Costache, era fiul jitnicerului Sandu Vârnav.

A învăţat carte în limba română cu preotul satului Floreşti, apoi cu dascălul Iftimie în satul Hreaţca. Pentru că familia scăpătase, Vârnav a fost crescut de rudele mamei la Lămoteşti şi apoi la Bucureşti de către un negustor bogat Costache Lada, care l-a dat în grija unui dascăl grec. După moartea lui Lada, tânărul fără căpătâi intră slujbaş la un negustor de pe Lipscani şi mai târziu pleacă în ţinutul Hotinului. Capătă o slujbă de funcţionar la judecătoria din Hotin. După trei ani demisionează. Îşi cumpără moşii în ţinuturile Hotin şi Iaşi şi se stabileşte la Pociumbeni, unde s-a ocupat cu agricultura până la sfârşitul vieţii.

Teodor Vârnav a scris pe la 1845 o autobiografie rămasă în manuscris, intitulată „Istoria vieţii mele” şi un volum de satire şi poezii lirice, de asemenea, în manuscris care s-a pierdut. Descoperit de Alecsandru Rod-Di-Deal din Fălticeni, ginerele lui Artur Gorovei, manuscrisul „Istoria vieţii mele” este publicat de Gorovei în 1893, iar în volum în 1908. Lucrarea prezintă interes prin datele autobiografice, iar ca material documentar schiţează mediul social al vremii – cu micii boieri din Moldova şi Basarabia, viaţa negustorilor bucureşteni, lumea sfârşitului perioadei feudalismului la români, când se mai arunca cu punga de bani chiar de însuşi autorul „Istoriei”, ispitit şi de lumea femeilor....

Realizată într-o limbă uşor arhaică, fără pretenţii literare, lucrarea este caracterizată de specialişti ca distingându-se „printr-o sfătoşenie... moldovenească.”

Plecând de la „Istoria vieţii mele” apărută în volum în 1908, Şerban Cioculescu realizează în 1975 „Viaţa şi opera lui Theodor Vârnav”, Bucureşti, Editura Academiei – un discurs rostit la 3 februarie în şedinţa solemnă a Academiei.

Arătând că manuscrisul publicat de Arthur Gorovei în „Gazeta săteanului” în 1893 a beneficiat în intervalul de 51 de ani de patru ediţii, Şerban Cioculescu susţine că Theodor Vârnav ar fi avut moşie şi în judeţul Bălţi, „la aproape 3867 de hectare”, dar socotea că în calitate de memorialist şi poet, „avea mai largă decât moşia, vorba aceea, inima mare cât o ţară... cât ţările româneşti la un loc (vezi „Vaslui – Capitala Ţării de Jos în presa vremii – 1875-2005” de Ion N. Oprea, TipoMoldova, Iaşi, 2005, pg. 445-446 şi tot de acelaşi autor „Vaslui – Tradiţionalism – oameni şi întâmplări”, Editura PIM, Iaşi, 2010, pg. 208-209).

„Teodor Vârnav şi Tecuciul” îşi intitula şi G. Ursu un medalion închinat celui care la Floreşti - Tutova „a învăţat slovele moldoveneşti de la preotul satului, anume Constantin, „carele câteodată, pe lângă trasul de urechi, ne hrănea cu colaci de la biserică, scria Vârnav („Tecuciul literar”, Bârlad, 1943), iar biograful lămureşte şi mai deplin lucrurile: „Preotul-învăţător îi sfătuia pe copii să nu mănânce din perii şi merii din ograda bisericii, sub cuvânt că ar fi spurcate roadele, având rădăcinile crescute din untura morţilor. Dar biserica fiind acoperită cu stuh şi-n câteva locuri spartă, băieţii intrau în

V

Personalităţi

–66–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

biserică şi mâncau toţi colacii. Scoteau stuhul din acoperământ, mâncau mierea de albine sau hălăduiau prin livezile satului, bogate în poame.”

Având în vedere darul înnăscut de povestitor şi marea lui părere de rău, mărturisită în autobiografie, că a avut „norocirea a putea fi luminat cu învăţătură, rămânând până la această vârstă în întunericul cunoştinţei de literatură”, putem presupune, sublinia G. Ursu „că literatura noastră a pierdut în Theodor Vârnav un mare scriitor” şi concluziona: „În orice caz, plină de culoare şi pitoresc, Istoria vieţii se citeşte azi cu plăcere. Tecuciul îl înscrie cu mândrie – de ce nu şi Bârladul şi Vasluiul? (n.n.) – pe Theodor Vârnav printre scriitorii care îi aparţin.”

Insuşindu-şi-1, dar cinstindu-1, Vasile Ghica, în Dicţionarul său „Nasc şi la Tecuci oameni”, Editura PIM, Iaşi, 2008, îl notează ca născut la Floreşti, în ţinutul Tecuciului (!) înfiat de sulgerul Fotachi Ciurea, unchi al său, stabilit la Iaşi în apropiere de Stângăşeşti, unde-şi avea moşioara şi a scris aici savuroasa istorie a vieţii sale.

Deosebit de manuscrisul cărţii tipărite de Arthur Gorovei este menţionată şi informaţia că ginerele său, Alecsandru Rod-de-Deal ştia despre un volum de poezii ale acestuia „care conţinea multe satire la adresa unor persoane mai simandicoase ale societăţii moldoveneşti de la acea vreme, dar care manuscris s-a pierdut.”

„Istoria vieţii mele” este prima carte de amintiri din literatura noastră, scrie Stănuţa Creţu, „unul din puţinele documente care luminează întunericul vieţii noastre de la începutul veacului trecut” – citează Ioan Holban spusele autorului ei, menită „să umple un gol în literatura noastră.”

Cu nimic mai prejos sub raport literar scrierilor în proză ale autorilor consacraţi în epocă, Ioan Holban vede „Istoria vieţii mele” ca „un text care păstrează toate caracteristicile prozei noastre de început”, cartea respectivă socotind-o drept „un cap de serie” în literatura română.

„Autobiografia” publicată – spune Stăntuţa Creţu în „Dicţionarul literaturii române” –, interesează mai întâi sub raport documentar, ea schiţând imaginea diferitelor medii sociale ale timpului: micii boieri din Moldova şi Basarabia, negustori bucureşteni, dascăli greci, ţigani de pe moşiile boiereşti, o lumea aflată încă în feudalism.”

Adâncind susţinerile de mai sus, Ioan Holban vede în cartea citată o totalitate a „anecdoturilor romaniceşti” pe care le-a citit, probabil, Vârnav în cei patruzeci de ani ai săi, făcând, totuşi, ca lucrarea să fie mai mult decât o „dare de seamă” asupra vieţii sale. Susţinerile îi sunt ajutate de însăşi structura cărţii realizate, cu „capitole numerotate” şi cu „rezumate” după modelul romanului picaresc – de stilul oarecum „căutat,” de prezenţa „amintirilor – ecran”, de „darul de a povesti” şi chiar de „abilitatea de a construi”, specifică epocii.

Că zice mai departe Ioan Holban despre cartea cu „anecdoturile romaniceşti”: ele trebuie să fie însăşi „povestirile romantice” şi romanele picareşti cu al căror erou seamănă bine (cine?) personajul-narator, adică povestitorul. Istoria vieţii mele, se subînţelege, este „descrierea unor diverse medii sociale, a moravurilor, amănuntelor pitoreşti, de pe o întinsă arie geografică” care are în ea nu doar satul Floreşti, locul său de naştere şi de prime învăţături, ci şi Lămăşenii Sucevei – unde şi-a continuat creşterea –, dar şi Iaşi, Bucureşti, Sibiu, Cernăuţi, Hotinul, sfârşind cu locul proprietăţilor sale, satul Pociumbeni – cu întreg „spectacolul” vieţii sale.

Este o carte a existenţei autorului, ne explică Ioan Holban, cu scene „abil regizate”, după formule atunci aflate în circulaţie. Tocmai această „regie” a întâmplărilor, cu anecdoticul lor, povestite cu şarm, într-o limbă care păstrează „culoarea locală” şi care vizează alte şi alte bogate resurse artistice de exprimare, exploatate şi de contemporani, evidenţiază ceea ce făcuseră în „fiziologia” lor şi alţi autori în epocă.

„Această autobiografie, fără pretenţii literare – spune şi Stănuţa Creţu, se distinge prin stilul simplu, nelucrat, fără modele, printr-o sfătoşenie caracteristică, moldovenească şi

printr-un simţ sănătos al realităţii.” Pe soclul unor asemenea aprecieri se ridică în comentariile

lor şi Gh. Cardaş, G. Bezviconi, Laurenţiu Faifer, Şerban Cioculescu, dar şi Constantin Coroiu în „Saeculum” nr. 59/60, 2009 în al său comentariu de substanţă „Literatura română subiectivă, referitor la volumul din 2000 al lui Ioan Holban.

Este prima carte de amintiri din literatura română, repetă C. Coroiu – o dată cu Ioan Holban, criticul ferindu-se să-i zică de memorii – şi bine face, notează recenzentul, pentru că „graniţa dintre „memorii” şi „amintiri” nu numai că e de tot fluidă, de nu cumva inexistentă. Faţă de o asemenea părere a sa, C. Coroiu vine şi cu argumente care, într-un fel ne poziţionează înaintea epocii „fiziologilor”. El reaminteşte că înaintea acestei scrieri – gen T. Vârnav, avem „altele mai vechi şi mai importante, care se circumscriu (şi) memorialisticii, adică cele ale cronicarilor, ei înşişi „formatori de limbă literară românească şi naratori artişti în toată puterea cuvântului.”

Cât priveşte literatura epocii lui Vârnav, cea realizată la 1855, este în consonanţă cu aceea a altor condeie importante ale timpului. Amintind de „fiziologi”, realizatorul studiului din cartea citată, ca şi recenzentul, poate fac trimitere la ceea ce făcuseră în epocă un Heliade Rădulescu în 1937 care tipărise la Bucureşti versiunea românească a romanului lui J. J. Rousseau, „Julia” sau noua „Eloisa”, „Istoria lui Alecu”, un fel de roman semnat de Ion Ghica, ca satiră a societăţii noastre din epocă, trilogia „Romana” de G. Baronzi, în 1847, „Zoe” de C. Negruzzi în 1838, „Alexandru Lăpuşneanu” şi „Aprodul Purice” ale aceluiaşi, „Buchetierea de la Florenţa” a lui Vasile Alecsandri, în 1840, „Iaşii şi locuitorii săi în 1840”, de Alecu Russo, „Provincialii şi ieşenii”, „Amorezatii de ambe sexe”, „O plimbare la iarmarocul din Fălticeni” de D. Ralett (1844), „Fizilogia provincialului”, de C. Negruzzi, ultima mult plusată de cercetătorii şi autorii Liviu Leonte „Costache Negruzzi”, Ed. Alfa, Iaşi, 2008) şi V. Ghiacioiu (Costache Negruzzi, „Păcatele tinereţilor”, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1942), lucrări premiate de Academia Română.

Lor adăugându-li-se creaţiile lui Mihail Kogălniceanu, noi făcând trimitere la creaţia sa „Tainele inimii”, publicată în foileton în „Gazeta de Moldavia”, în 1850.

Asemenea opere-microromane, fireşte, ţineau nu numai plăcerea publicului de a lectura, cum spune C. Coroiu, dar avea să însemne şi continuitate în operă.

Cum Teodor Vârnav este important mai ales pentru vasluieni, tot aşa înseamnă mult, nu numai pentru literatura română în general, dar în special pentru Iaşi – M. Kogălniceanu, punându-i noi, alături.

Dacă T. Vârnav face reuşite trimiteri la viaţa bucureştenilor, cu unul dintre ei mâncând o bucată de pâine, pe când era în casă la omul bogat Constantin Lada sau în dugheana negustorului Constantin Nazlom, M. Kogălniceanu se ocupă de ieşeni, de plimbările de la Copou, dar şi de atmosfera şi personalitatea oraşului şi a oamenilor lui.

„În vremea aceea, se referă Vârnav la Constantin Lada, era în vârstă de peste 30 de ani, holtei, frumos la faţă, cu ochi albaştri, cu părul negru, la stat de mijloc, cu căutătura veselă şi priincioasă, iubea să aibă masă curată şi 7 sau 8 feluri de bucate, vin bun şi desert şi avea mare plăcere asupra gastronomiei. În posturi, miercurile şi vinerile postea, însă cu bucate de peşte proaspăt adus în pivniţa lui viu din apa Dâmboviţei ce curgea prin mijlocul Bucureştilor. Afară de naţionalnicele limbii greceşte şi româneşti, vorovea slobod nemţeşte, franţuzeşte şi italieneşte. Purta straie turceşti, anteriu de suvaea şi de cutnie, se încingea cu şal turcesc, giubea de samur, biniş de postav englezesc floare străină şi în cap adeseori purta un işlic ca fanarioţii de la Ţarigrad, din pelicele de krâm brumării şi foarte subţiri la păr şi făcut în chipul şi în mărimea coşurilor cu care se prinde la noi peşte caras de prin râuri.

Dimineaţa, după ce se îmbrăca, şi bea cafea nemţească sau ciocolată, se ducea în piaţa Lipscanilor şi acolo petrecea până la 12 ceasuri; atuncea venea la masă cu câte doi sau trei prieteni, mânca bine şi se odihnea. După masă, în diseară, se suia în caleaşca cu doi cai buni, în coadă lua lachei şi se plimba pe Podul

Personalităţi

–67–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Mogoşoaiei (cea mai frumoasă uliţă a Bucureştilor) dimpreună cu câte unul din prieteni, dar mai adeseaori cu conţulatul nemţesc. Seara juca cărţile pe la cunoscuţi dar mai de multe ori la gheneral conţulatul rosienesc de atunci Kiricov, unde se număra şi unul din închinătorii gherălesii lui cei tinere. Avea intrare pe la casele boierilor, însă mai multă pe la a conţulatelor europeneştilor puteri ce locuia pe acea vreme în Bucureşti. Era însemnat la ocârmuire şi la toate pricinile ce urmau între cei mai cu stare neguţători, totdeauna se orânduia mediator. Ţinea magazia la hanul lui Şerban Vodă, cu mărfuri de Austria şi Saxonia, pe care le vindea nu cu cotul, ci cu rădicata. Mai ţinea în tovărăşie cu o cumpanie otcupuri, precum ocne, vămi şi poşte, pentru care avea doi osăbiţi pricacici şi un grametic (pismovodiţel) care în acea vreme era pomenitul mai sus Ionachi...”

Dincolo, în „Tainile inimii”, la Kogălniceanu, cadrele epocii sunt asemănătoare, atmosfera generală fidel zugrăvită, mediile şi tipologiile aşişderea, cu accent pe intrigile de ordin moral. Iaşul, Capitala Ţării la 1840, rămâne „vestit prin feredeul turcesc, prin cârnaţii lui Carigniani, prin apa de la Păcurari, prin vorba nemţească a lui Regensburg (patronul hotelului Central), şi prin plăcintele răposatii madamii dumisale, prin ruinele lui Ipsilanti, prin minunatele păpuşe ce tot anul se vând ziua, iar de la Crăciun şi până la lăsatul secului şi noaptea, prin o berărie nemţească, prin lărgimea şi frumuseţea uliţelor, prin o fabrică de chipuri de ipsos, prin arhitectura bordeielor şi barace-lor sale, Iaşii, centrul civilizaţiei, a literaturii şi a gunoiului Moldovei, are uliţi, dar mai nici una cu nume, are optzeci de mii de trupuri, dar nici măcar zece suflete, are poduri prea frumoase şi n-are măcar un pârâu; căci cu toată bunăvoinţa ce am de a lăuda tot ce-i patrie şi a patriei, totuşi nepărtinirea mă opreşte să numesc Bahluiul altfel decât o mare sau o mlaştină, una şi alta după timp sau vreme, după secetă sau umezeală. Iaşii, care îi oraşul cel mai frumos din lume când îl vezi de departe sau îi întorci dosul, este locuit între alte naţii de armeni, cai, jidani, câni, ţigani, boi, din care, după etimologia învăţatului Dionisiachi Fotino, se trag şi boierii, mai ales este locuit şi de o mână de claponi care fac mai mult vuiet şi mai puţin lucru, decât toate celelalte bipede...”

Celui care se apropie, venind de la Bucureşti, în Iaşii de departe, i se arată în cea mai frumoasa poziţie; bordeile nu se văd, palaturile albesc, turnurile bisericilor strălucesc cu o mie de raze, încât omului îi vine să strige: „în sfârşit, iată-mă în cel mai frumos oraş al Principatului Moldovei sau a Cnejiei!”

Ajungând în „Şoseaua Păcurarilor” vom vedea nişte case aşa de urâte, cele mai multe acoperite cu paie sau cu şindrilă putredă, „fără nici o arhitectură.” înaintând până în „preajma temniţei statului”, vei avea revelaţia să ţi se deschidă „dinaintea ochilor” uliţa aristocratică a Copoului, cu frumoasele sale palaturi. Atunci marea capitală i se arată. Ai să găseşti iarăşi Iaşii ce i-ai văzut în visuri şi vei striga: „Slavă Ţie, Dumnezeule, slavă Ţie, că nu fusei înşelat!”

Romancierul nu poate să nu-şi reamintească ceea ce ştiu mulţi la anul 1849, chiar dacă din „Din tainele inimii” nu publică decât un capitol, „Confetăria lui Felix Barla”, că dacă „Parisul are Câmpia Elisee şi Redul de Bolonia, Viena are Praterul, Berlinul – Tier-Garten, Madridul – El Prado şi Atocia”, atunci, negreşit, „Iaşii, ca o Capitală, trebuie şi ea să aibă un loc de plimbare pentru societatea aleasă a sa. Această plimbare este Copoul care se deosebeşte de toate plimbările din lume”. Numai că insistând asupra comparaţiilor, naratorul ajunge să concluzioneze că acest Copou, cu frumuseţea

plimbării Copoului „este lipsită” de ea, dar tocmai asta face din Copou o plimbare „singură şi unică în felul său”...

La „Confetăria lui Felix Barla”, „piemontez”, om care are „meritul să fie cel mai vechi cofetar din Iaşi”, om care în urma ultimului incendiu care „a prefăcut în cenuşă a patra parte din Iaşi’’ catastrofă de care „domnul Felix a renăscut ca o adevărată pasăre Fonix, construindu-şi o „casă cu două rânduri, cu acoperământ de fier şi cu magazin cu boltă”, aici, în serile de toamnă a anului 1844, „împrejurul unei mese” se aduna cea mai eterogenă lume a Iaşilor. Nu neapărat ranguri aristocratice.

Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iaşi; d. 20 iunie 1891, Paris) a fost un om politic de primă mărime din România.

Iată-l pe unul, ca şi în cazul Vârnav, înfăţişat de Kogălniceanu în „detalii de fineţe”: „...faţa sa, însă, deşi de un tip nobil şi frumos, era palidă şi veştejită de excesuri timpurii. Favoriţii săi şi mustăţile sale, răsucite, erau toate drese cu o afectaţie de a-i da un aer de oştean bătrân. Purta o sabie turcească, fecioară de orice vărsare de sânge. Postura sa pretenţioasă şi studiată arăta în el dorinţa de a se deosebi de alţii. El se ţinea departe de masă, sprijinindu-se cu o mână de

mănunchiul săbiei şi cu cealaltă din când în când purta la gură o linguriţă de îngheţată de portocale. O manta frumoasă, cenuşie-deschis, era arun-cată cu neglijenţă pe dosul scaunului. Spre a completa această descripţie, vom zice că purta epoleţi de ştab-ofiţer şi un nişam turcesc la gât; dar atât titlul cât şi decoraţia de le câş-tigase mai puţin prin activitatea şi meritul său, decât prin protecţia unor doamne de vârstă, deşi nu şi de purtare respectabilă.”

Discuţia de la masa lor? Una tăioasă, înfăţişând o stare de fapte economice şi sociale, morale numai puţin, pe care numai Mihail Kogălniceanu o putea denunţa:

„– Adevărata civilizaţie este aceea (pe) care o tragem din sânul nostru, reformând şi îmbunătăţind instituţiile trecutului cu ideile şi propăşirile timpului de faţă. Aceasta o simţesc şi o practică chiar naţiile care se află în capul luminilor. Franţa, Anglia, Germania simţesc neapărat nevoia de a lega lanţul timpurilor şi de a urmări în trecut propăşirea năra-vurilor publice, originea instituţiilor lor, leagănul libertăţii lor...

– Noi am socotit că lepădând tot şi împrumutând tot, am face mai bine şi am merge mai departe...

– Ce am isprăvit? Am schimbat abuzurile pământeşti cu abuzurile străine; dintr-o tară patriarhală, ne-am făcut ţara feodală...

– Cât de departe insă am merge, câtă fericire ne-am pregăti, când, în loc de a ne cheltui în deşert activitatea şi capitalurile noastre, le-am întrebuinţa în sporirea bunăstării materiale a ţării noastre, singura care ne poate duce la bunăstarea intelectuală, adică la adevărata civilizaţie...

– Să ne unim, mai ales, toţi într-un singur şi mare ţăl, fără deosebire de stări, de tarafuri, de partide, ţelul de a scoate ţara noastră din haosul, din ignoranţa şi demoralizaţia de astăzi. Atunci vom avea adevărata politică, atunce vom fi adevăraţi bărbaţi de stat!”

O discuţie, dacă e să judecăm cinstit, adevărată şi azi la noi, în România.

Stimulată de doi oameni, amândoi vasluieni, Vârnav şi Kogălniceanu, unul din Floreşti – Tutova, altul de la Râpi, de lângă Arsura, în ţinutul Fălciului...

Huşi – Bustul lui Mihail Kogălniceanu

Personalităţi

–68–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Theodor Codreanu. Bibliografie Prof. Lina Codreanu – Huşi

Atitudini civice, social-politice (continuare din nr. 4 (14)/octombrie 2010)

1. Cazul Patapievici, „Sinteze”, literare-critice-sociale,

Bacău, anul VIII: I. Radicalismul nemulţumirii, nr. 2 (204), 10 ianuarie 1997, p. 7; II. Semnale de alarmă, nr. 2 (205), 17 ianuarie 1997, p. 9; III. „Judecata tăioasă”; IV. România; V. Românul, nr. 3 (206), 24 ianuarie 1997, p. 9; VI. Etnogeneză şi românism; VII. Limba română, nr. 4 (207), 31 ianuarie 1997, p. 9; VIII. Şcoala românească; IX. Intelectualul român, nr. 5 (208), 7 februarie 1997, p. 9; X. Biserica ortodoxă română, XI. Istoria naţională, nr. 6 (209), 14 februarie 1997, p. 9. Articol-serial de atitudine polemică, având drept cauză opiniile lui H.R. Patapievici din vol. Politice (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996), eseist care a adoptat postura antinaţionalistă, plecând de la ideea că „naţionalismul a fost cel mai mare eşec din istoria românilor”. Reluat în „Apollo”, periodic cultural, Vaslui: I. Radicalismul nemulţumirii, nr. 5, august 1997, p. 4; II. Semnale de alarmă, nr. 6, septembrie 1997, p. 6; III. „Judecata tăioasă”, IV. România, V. Românul, nr. 7, octombrie 1997, pp. 2, 3; „Flacăra lui Adrian Păunescu”, săptămânal, Bucureşti, anul X: (1), 1. Preliminarii; 2. Radicalismul nemulţumirii, nr. 10 (430), 12-18 martie 2010, p. 10 (Opinii strict personale); (2), 3. Semnale de alarmă; 4. „Judecata tăioasă”, nr. 11 (431), 19-25 martie 2010, p. 7 (Opinii strict personale); (3), 5. România; 6.

Românul; 7. Etnogeneză şi românism; 8. Limba română; 9. Şcoala românească; 10. Intelectualul român; 11. Biserica Ortodoxă; 12. Istoria naţională, nr. 12 (432), 26 martie-1 aprilie 2010, p. 11 (Opinii strict personale).

De menţionat că dl. Patapievici se declară răspicat român şi creştin ortodox: „mă declar oricând în mod deschis drept creştin ortodox” (Politice, p. 265). Mărturia, într-adevăr impresionează. Dar e vorba de un creştin ortodox total nemulţumit de biserică, de patriarh, de preoţi şi de credincioşii autohtoni. Mai mult, radicalismul d-lui Patapievici se extinde masiv la nivelul întregului neam românesc, la civilizaţia şi istoria naţională. Nimic nu-l satisface: nici limba, nici istoria, nici etnia română, nici intelectualitatea şi, îndeobşte, faptul că s-a născut român. El suferă hiperbolic, greu, iremediabil: „în continuu îmi e ruşine că sunt român” (p. 23). Situaţia aceasta insuportabilă pentru un individ ar fi putut fi uşor tranşată prin evadarea din şi lepădarea de propria descendenţă, printr-o devenire nonromânească măcar după modelul Cioran, care a adoptat o altă limbă şi un alt mediu etnic. (…) D-l Patapievici nu se consideră însă un discipol al lui Cioran şi se delimitează net de naţionalismul acestuia şi al lui Mircea Eliade. El consideră că naţionalismul a fost cel mai mare eşec din istoria României. Autorul Politicelor a adoptat mentalitatea antinaţionalistă care este astăzi la modă (nr. 2/ianuarie 1997). 2. Democraţia, în pericol, „Vremea”, ziar de luptă

naţională, politică şi socială, Bucureşti, anul VI, nr. 1120, 22 ianuarie 1997, pp. 1, 3. Atitudine critică faţă de fiecare dintre grupările politice, aflate vremelnic fie la putere, fie în opoziţie, care se manifestă zgomotos, susţinând că, în sfârşit, „a învins democraţia”.

(…) Revoluţiile sunt momente dramatice, cumplite în viaţa unui popor. Ele se săvârşesc la intervale istorice mari (de ordinul sutelor de ani), iar nu din zece în zece ani. (…) Un partid care vine la putere nu se pregăteşte de război pe viaţă şi pe moarte împotriva celeilalte jumătăţi de ţară, care a pierdut alegerile. Or, actuala coaliţie guverna-

Grafică

Grafică de Cristian Marcu – Bucureşti

Bibliofil

–69–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Bibliofil

mentală lasă impresia stranie că se pregăteşte de un război lung şi cumplit. (…) Televiziunea trebuie să aspire la un singur partizanat – să slujească naţiunea română, iar nu anumite partide, care – prin condiţia lor – nu reprezintă decât o parte a poporului român (p. 3). 3. Pâra la Strasbourg, „Jurnalul de Vaslui”, săptămânal de

informaţii, atitudine şi publicitate, nr. 161, 6-12 februarie 1997, p. 5. Concluzii amare privind „complexul de inferioritate” al românilor.

Pâra la Strasbourg e un simptom alarmant şi tragic. El arată o incapacitate funciară a românilor de a tranşa istoria în favoarea lor, riscând să rămână mai departe slugi, iar nu a deveni caractere mândre, aristocraţi şi cavaleri ai onoarei, stăpâni la ei acasă. 4. Eminescu şi manipularea televiziunii, „Vremea”, ziar

de luptă naţională, politică şi socială, Bucureşti VRE-B, anul VI, nr. 1123, 25-26 ianuarie 1997, pp. 1, 3. Articol de atitudine faţă de modul în care Televiziunea naţională l-a omagiat, la 15 ianuarie, pe Eminescu. Invitaţii Monica Spiridon şi Eugen Negrici au considerat că Eminescu e mitizat şi că ar trebui ca timp de vreo zece ani să nu se mai discute despre poet.

(…) Voi avansa un paradox: credinţa criticilor că Eminescu a fost sau că este mitizat e un… mit. Sau mai exact spus – este o mistificare. Eu nu cred, aşa cum susţin Eugen Negrici şi comilitonii săi, că în România este un cult Eminescu. (…)

În România nu există un cult Eminescu. Cei îngrijoraţi pot sta foarte liniştiţi. Altminteri, ei o ştiu prea bine, dar fac caz de cultul lui Eminescu pentru că se tem de naşterea lui. Un asemenea cult ar trebui să cuprindă elitele culturale şi politice. Ceea ce nu este cazul. „Elitele” politice nu cunosc nici cât negru sub unghie doctrina naţională a lui Eminescu, uriaşa cuprindere a gândirii sale.

5. Televiziunea guvernamentală, „Jurnalul de Vaslui,

săptămânal de informaţii, atitudine şi publicitate, nr. 163, 20-26 februarie 1997, p. 5. Atitudine protestatară faţă de emisiunile Televiziunii române (publice), în care domină partizanatul politic.

Nu poţi fi redactor la Televiziunea Română dacă faci parte, în continuare, dintr-un partid, căci această instituţie (cu excepţia posturilor private) este o televiziune a tuturor românilor. O televiziune care încearcă să-ţi impună cu forţa o anumită optică despre cultura naţională, despre realităţile vieţii politice etc. este orice, numai imparţială, adică naţională, nu. (…) Problema-cheie este profesionalismul informaţional, pus în slujba României, iar nu a unei anume politici de partid. 6. Paznici la intelectuali, „Sinteze”, literare-critice-sociale,

Bacău, anul VIII, nr. 8 (211), 28 februarie 1997, p. 7 (Puncte de vedere). Articol de atitudine privind coalizarea unor intelectuali împotriva a tot ce s-ar putea grupa în jurul conceptului de „naţionalism”.

Acum este la modă sancţiunea necruţătoare a naţionalismului pe toate canalele mass-media, cu puţine excepţii. Trăim vremuri incredibile când a declara că ai conştiinţă naţională echivalează cu a mărturisi că ai „lepră”. Măgăria aceasta impardonabilă, fiindcă altfel nu-i pot spune, se manifestă în România mai dihai decât oriunde pe glob, pentru că la noi până şi intelectualii cred în toate balivernele unor ideologi preocupaţi să apere anumite interese.

Nu sunt naţionalişti americanii şi liderii lor politici? Nu sunt naţionalişti francezii, germanii şi englezii? Nu sunt naţionalişti evreii? Hai să fim serioşi! Aceste popoare au voinţa de a face istorie şi o fac foarte bine, adică sunt naţionalişti prin excelenţă.

7. O conferinţă ignorată, „Jurnalul de Vaslui”, săptămânal

de informaţii, atitudine şi publicitate, nr. 174, 8-14 mai 1997, p. 5. Comentarii privind trecerea sub tăcere de către mass-media a Conferinţei extraordinare a Partidului Opţiunea Daco-latină, condusă de Mircea Druc. La conferinţă s-a discutat şi problema

Grafică

Grafică de Cristian Marcu – Bucureşti

–70–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Bibliofil

Tratatului româno-ucrainian prin care, la nivel oficial, urma să se renunţe

la teritoriile strămoşeşti: ţinutul Herţa, Bucovina nordică şi partea de sud a Basarabiei (ceea ce s-a şi întâmplat ulterior, în ciuda evidenţei, n.n.). Alături de Florin Constantiniu, Th. C. condamnă „lipsa de legitimitate a actualului guvern în ce priveşte cedarea de teritorii”.

Iată de ce, acum, se poate aduce acuzaţia de trădare şi autotrădare. Eu n-o voi face şi spun că e la mijloc doar o rătăcire istorică, o judecată pripită a cărei miză este un iluzoriu beneficiu imediat pentru ţară, legat de o mai lesnicioasă admitere în NATO. În realitate, relaţiile noastre de vecinătate cu Ucraina constituie un pretext absolut minor în calea admiterii în NATO, fiindcă interesele cele mari ale celor mari se ticluiesc la cu totul alte niveluri. România nu va fi niciodată un partener demn de luat în consideraţie câtă vreme va urma politica umilinţei şi va căuta mântuirea la alţii.

8. Generozitatea politicianismului românesc, „Jurnalul de

Vaslui”, săptămânal de informaţii, atitudine şi publicitate, nr. 175, 15-21 mai 1997, p. 5. Articol de atitudine critică faţă de actul semnării Tratatului româno-ucrainian, care, implicit, înseamnă cedarea unor teritorii româneşti străvechi.

În Statele Unite, d-l Adrian Severin a declarat că a sosit acolo nu pentru a cerşi beneficii cu intrarea noastră în NATO, ci pentru a face cunoscut Americii ce anume poate oferi România viitorilor aliaţi. România nu e o consumatoare de securitate, ci o producătoare de securitate. România dă şi nu cere nimic. Abilitatea ministrului de externe este remarcabilă. Cu atât mai mult, cu cât el spune un adevăr istoric de lungă tradiţie, în ce ne priveşte. Limbajul diplomatic e atât de subtil, încât e şi adevărat, adevărul gol-goluţ. Destinul nostru în istorie a fost să dăm şi să nu luăm nimic. Am plătit tribut…

9. Naţionalismul şi urmaşii Kominternului, „Sinteze”,

literare-critice-sociale, Bacău, anul VIII: (I), nr. 18 (221), 16 mai 1997, p. 7; (II), nr. 19 (222), 23 mai 1997, p. 8; (III), nr. 20 (223), 30 mai 1997, p. 8; (IV), nr. 21 (224), 8 iunie 1997, p. 8 (Confruntări). Opinii doctrinare privind „principiul naţionalităţilor” – principiu al democraţiei moderne (europene şi americane), dar respins (după 1989) de democraţii români1, care dau întâietate „economicului asupra spiritualului”. Autorul confirmă distincţia între naţionalism şi ultranaţionalism2. (Episoadele sunt precedate fotobust, Th.C.).

Premisa domnilor Solacolu şi Bălănescu este de o izbitoare falsitate. Românii sunt înfăţişaţi ca fiind nişte incurabili mitomani, care, în orgoliul lor nemăsurat, se cred buricul pământului şi dispreţuiesc cu agresivitate popoarele vecine (…)

(…) Veiga vorbeşte corect de ultranaţionalism, ceea ce este altceva decât naţionalismul, element legitim şi organic pentru orice naţiune. Naţionaliste sunt toate popoarele lumii, inclusiv cele mai tinere (sau cu atât mai mult), precum cel american. O naţiune antinaţionalistă asupra-şi este o absurditate, o contradicţie în termeni (II, nr. 19/1997).

Reducând totul la economic, cei doi valorifică, cu ştire sau fără, teza fundamentală a materialismului dialectic şi istoric cu privire la întâietatea economicului asupra spiritualului. De aceea, zic ei, nu sunt naţionalişti, fiindcă percep lumea prin prisma banului, prin bunăstarea materială. Le este indiferent unde trăiesc, ce limbă vorbesc, de vreme ce au nimerit la nişte stăpâni care le oferă traiul zilnic. Mărturiseşte Stelian Bălănescu: „Mie îmi este indiferent dacă eu sunt stăpânit de un evreu, de vreme ce o duc bine”. Mai mult: „Stăpânul poate să fie de aceeaşi naţionalitate cu mine sau poate fi de altă naţionalitate,

1 În context , atitudinea polemizatoare are ca temei cartea

Inconsistenţa miturilor. Cazul Mişcării Legionare, Ed. Polirom, Iaşi, 1995, semnată de Stelian Bălănescu şi Ion Solacolu, români autoexilaţi în Germania.

2 În conf. cu Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941. Mistica ultranaţionalismului, Ed. Humanitas, 1993.

Grafică de Cristian Marcu – Bucureşti

Grafică

–71–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Bibliofil

după împrejurări” (p. 228). Cum să zic? Unii au dus-o bine şi sub turci şi sub sovietici, şi sub maghiari etc. Acelora, desigur, le convenea să fie insensibili la soarta poporului român. Numai că naţionalismul n-are a face cu amăgitoarea bunăstare materială. Ce-i lipsea boierului M. Kogălniceanu de a luptat pentru Unire, pentru deschiderea unui curs de istorie naţională, pentru Independenţa de la 1877? De ce a preferat el să fie naţionalist şi nu şi-a văzut de chefuri şi de moşie?

Din punctul de vedere al domnilor Solacolu şi Bălănescu, independenţa, statul unitar naţional, ortodoxia, suveranitatea, cultura românească etc. sunt nişte prostii care ne împiedică pe noi românii să trăim ca-n sânul lui Avraam. Important e să ai un stăpân bun, care să-ţi arunce zilnic osul existenţei (IV, nr. 21/1997).

10. Postcomunismul, „Sinteze”, literare-critice-sociale,

Bacău, anul VIII, nr. 32 (235), 22 august 1997, p. 7 (Puncte de vedere). Opinii despre istoria comunismului, având ca punct de plecare cartea istoricului francez François Furet, Le passé d’une illusion. Essai sur l’idée comuniste au XX-e siecle (Éditions Robert Laffont, Paris, 1995, tradusă şi publicată de Editura Humanitas, 1996). (Fotobust, Th.C.). Reluat în „Apollo”, periodic cultural, Vaslui, nr. 6, septembrie 1997, p. 7.

În mod paradoxal, comunismul, desprins din capita-lism, a sfârşit prin a evolua tot spre capitalism, reintrând în orizontul obsedant al antitezei bogaţi şi săraci. (…)

Ceea ce mă miră e că istoricul francez trece sub tăcere apariţia rapidă a unei alte idei mesianice care a şi luat locul vechii iluzii comuniste. De data aceasta toate energiile şi speranţele se canalizează nu spre modelul kominternist, ci spre o comunitate de tip occidental, botezată deja în fel şi chip: Casa Comună a Europei, Statele Unite ale Europei, Comunitatea Europeană, Uniunea Europeană etc. Realmente acest nou mit dă temei istoriei postcomuniste. Iar România trăieşte cu o fervoare „revoluţionară” unică aceste visuri de bunăstare occidentală, cu atât mai mult cu cât se vede ruinată economic şi mai refuzată de NATO şi Uniunea Europeană, deşi a făcut concesii enorme prin tratatele încheiate cu vecinii, prin acordurile cu F.M.I. şi Banca Mondială etc.

11. Criza proprietăţii şi „complexul slugii” în România

postdecembristă, „Adevărul literar şi artistic”, săptămânal de cultură şi atitudine, Bucureşti, anul VI, nr. 384, 7 septembrie 1997, p. 10 (Tranziţia – Puncte de vedere). Constatarea autorului că, după 1989, românii nu au ştiut să gestioneze proprietăţile, anterior, administrate unic de statul comunist. Prin urmare, statul a căutat proprietari, înstrăinând, la preţuri incredibile, proprietăţi considerate „nerentabile”. Reluat în „Literatura şi arta”, săptămânal al Uniunii Scriitorilor din Moldova, Chişinău, nr. 50 (2730), 11 decembrie 1997, p. 4.

Ce s-a întâmplat, însă, în România, după sucombarea proprietarului unic, statul comunist? Statul postcomunist a încercat să-i facă pe români proprietari, prin Constituţie şi prin câteva legi fundamentale, destul de prost gândite şi puse în practică: Legea fondului funciar, Legea priva-tizării, a restituirii caselor naţionalizate, a vânzării locuin-ţelor către chiriaşi etc. A ieşit repede în evidenţă că noul stat nu poate restitui esenţialul: mentalitatea de proprietar, de stăpân. Mai mult, s-a dovedit că proprietarul cel mai slab, cel mai uşor de înşelat, rămâne statul, incapabil să-şi gospodărească imensele averi care i-au mai rămas (…).

Numai că în istorie contează doar popoarele care au voinţa de a fi stăpâne pe ele însele, cel puţin. Toate celelalte alternative sunt iluzii, beţii cu apă rece. Criza pe care o traversează România este o criză de identitate, o criză a proprietăţii. Bătălia va fi necruţătoare. În încleştarea cu penuria de capital autohton, românii pot ieşi biruitori prin inteligenţă, printr-un ascuţit simţ al realului, printr-o moralitate lucidă, toate convergând către ceea ce

am numit mentalitatea şi demnitatea de proprietari. (…) proprietăţile sunt mişcătoare, pe când conştiinţa proprietăţii constituie adevărata avere a indivizilor şi naţiunilor.

12. Cultură critică sau reacţionarism?, „Sinteze”, literare-

critice-sociale, Bacău, anul VIII: (I), nr. 36 (239), 19 septembrie 1997, pp. 7, 8; (II), nr. 37 (240), 26 septembrie 1997, p. 9 (Polemici). Marginalii critice pentru cartea lui Florin Costiniu, O istorie sinceră a poporului român (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997). Discutarea conceptelor reacţionar / reacţiona-rism, purtătoare de conotaţii pozitive sau negative în demersul demonstraţiei istoricului. Istoricul foloseşte cuvântul cu încărcă-tură semantică negativă, încetăţenită la noi, atunci când scrie despre „cultura reacţionară” de la Junimea. (Fotobust, Th. C.). Reluat în „Noua Revistă Română”, Bucureşti, anul II, nr. 7-8 (16-17), ianuarie-martie 1998, pp. 61-66 (Cronica ideilor).

Cuvântul reacţionar are, la noi, o foarte proastă conotaţie. Propriu-zis, vocabula presupune încărcătură similară cu etichete, precum fascism, xenofobie, antisemitism etc. A fi reacţionar înseamnă a te pune de-a curmezişul, cu tot ce implică progres, schimbare în bine şi alte trimiteri semantice cu iz mesianic. (…)

(…) mă întreb de ce dl Florin Constantiniu nu reuşeşte să fie „sincer” peste tot şi preia poncife din arsenalul ideologilor anilor ’50, care au scos din atenţia publică ziaristica lui Eminescu şi gândirea lui Maiorescu, sub pretextul de a fi reacţionare? (…)

(…) Iată ce zice dl. Florin Constantiniu: „Oricâte valori estetice a creat această cultură, ea a fost, în esenţa ei, reacţionară” (p. 252). Se referă, bineînţeles la cultura junimistă, a marilor clasici, fiind vizată nominal triada Eminescu-Creangă-Caragiale. Dacă analizăm logica frazei, este evident că valorile estetice (elementul pozitiv) se găsesc în opoziţie cu elementul negativ – cultură reacţionară. Altfel spus, istoricul nostru nu se abate de la sensul propriu al cuvântului reacţionar (nr. 36/1997, p. 7).

Eminescu a răspuns acuzaţiei de reacţionarism în mai multe articole din „Timpul”. Dacă termenul vine de la a reacţiona, „reacţionar” este acel organism care se opune tendinţelor involutive, degradante provocate de cauze externe sau interne. În acest sens se recunoaşte Eminescu „reacţionar”. Poetul recurge la o spectaculoasă investiţie semantică pozitivă acolo unde bântuie deriziunea negativului (nr. 36/1997, p. 8).

(Fragment din Theodor Codreanu, Biobibliografie, cap.

Atitudini civice, probleme social-istorice, vol. în curs de apariţie).

Chişinău – Monument închinat domnitorului

Ştefan cel Mare

–72–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Bibliofil

De la fereastra bibliofilului

Prof. Lina Codreanu – Huşi Note de lector asupra apariţiilor editoriale

ale huşenilor, în anul 2010

Vasile

Calestru, Huşii de ieri şi de azi, Casa Editorială „Demi-urg”, Iaşi, 2010, 420 de pagini. Pasiunea în cercetarea istorică a profesorului Vasile Calestru e dintot-deauna, aşa că nu ne miră apariţia celei de-a doua cărţi, prima fiind editată în aceleaşi excelente condiţii grafice, Martiraj în Bărăgan. Lăteşti (2006). Cer-cetarea beneficiază de prefaţă semnată de celebrul istoric, cea mai mare autori-

tate în materie în momentul de faţă, Gheorghe Buzatu, care opinează că volumul „este destinat, fără exagerări de ocazie, unei cariere ştiinţifice aparte şi de lungă durată”. Despre istoria Huşilor, Vasile Calestru are investigaţii mai vechi, concretizate în studii şi articole apărute în periodice şi publicaţii ori în Istoria Huşilor (1995, coord. Th. Codreanu). Organizarea materialului în opt capitole permite cititorului atât o viziune diacronică cât şi o plajă desfăşurată larg asupra problematicii pe care se focalizează fiecare capitol. Astfel, în ansamblu, volumul creează o monografie a urbei Huşilor, întrucât sunt prezentate documentări riguros comentate despre geografia, istoria, demografia localităţii, „ilustre popasuri”, spiritualitatea religioasă, breslele, aspecte din administraţie, economie, politică, societate. Totul adus, în paşi mari, dar hotărâţi şi la

obiect din preistorie până în epoca postdecembristă, la zi adică. Proiect de anvergură, ambiţios, efort de documentare şi capacitate de sinteză, toate dau contur personalităţii spirituale autorului acestei cărţi. Impresionează aparatul bibliografic, care urmărit atent, elucidează unele chestiuni controversate, ori deschide altele. Aş adăuga mireasma scriitoricească ce se strecoară printre documente, schiţe şi tabele, fotografii ori hărţi, ceea ce adaugă un farmec atractiv unei istorii aride.

Petru Brumă, Versus. Apeluri antinomice la o beţie de

distihuri, Ed. Dobrogea, Constanţa, 2010, 64 de pagini. E a noua carte de poezie a huşeanului Petru Brumă, cuibărit pe malul mării, dar purtând în suflet imaginea Huşilor, de care e legat prin nenumărate rădăcini vitale: mormintele rudelor, prieteni foarte dragi, copilăria, şcoala, formarea adolescentină, tinereţea – adevărate fire ontologice ale personalităţii sale. Peste acestea s-au aşezat multe alte valuri, dar dorul de Ithaca natală, îi răsuceşte adesea planurile şi-l întoarce, în drumurile domniei sale, prin „via” Huşilor. Cum altfel am putea interpreta ciclul „Esticelor”? În creaţiile lui, Petru Brumă explorează mijloace prozodice diverse, de astă dată – distihul. „Apelurile” lui presupun un cititor avizat, care ştie să discearnă între calamburul jovial, satira usturătoare şi învăţătură. Toate imperativele-titluri (Bateţi, Fiţi, Aveţi, Trăiţi, Iubiţi, Daţi, Luaţi, Jucaţi etc.) se concentrează în jurul intenţiei auctoriale de a-şi proteja semenul prin avertismente. După ce epuizează toate nuanţele celor 22 de afirmaţii, morala focalizează un proverb, o zicală, o vorbă de duh ori, pur şi simplu, o atenţionare paternală, bazată pe formulare „antinomică”, aşa cum bine zice poetul. Şi pentru ca novicele să ia bine seama, în final, sunt „recapitulate” grupat în forma sentenţioasă: nu bateţi apa-n piuă, nu daţi cu bâta-n baltă, nu vă jucaţi cu focul, nu faceţi pe deştepţii etc.

Costin Clit,

C o n s t a n t i n Vasluianu, In memoriam – Ion Gugiuman. 100 de ani de la naştere, Editura PIM, 2010, 118 pagini. Cartea este o dreaptă recu-noaştere şi un onest omagiu adus marelui geograf Ion Gugiu-man (4 dec. 1909 - 30 nov. 1990), la 100 de ani de la naştere, din partea urmaşilor din urbea Huşilor. Volumul conţine comunicări ştiinţifice din domeniul geo-grafiei, studii despre zona noastră împreună cu evocări, medalioane ori amintiri (susţinute în cadrul unei sesiuni, în oraşul natal, la 3 octombrie 2009), care întregesc cititorului imaginea personalităţii marelui geograf, dar punctează şi aspecte din harta spirituală a Huşilor.

Alături de coordonatorii Costin Clit şi Constantin Vaşluianu, semnează în carte profesori universitari, foşti studenţi, cercetători şi oameni de cultură precum: Elena Erhan, Corneliu Iaţu, Ioan Stănescu, Theodor Codreanu, Vasile Băican, Gheorghe Gugiuman, Georgică Ţoncu şi Mircea Popencu.

–73–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Bibliofil

Numai spicuind cuvintele-pivot din titluri se poate întregi imaginea complexă a personalităţii lui Ion Gugiuman: „model cultural românesc”, „geograf umanist”, „ilustru geograf huşean”, mentor, profesor, absolvent al Liceului „Cuza Vodă” din Huşi (promoţia 1929, adăugăm noi, chiar profesor al liceului) şi, simultan, mare om, părinte a doi copii, prieten cu diverse şi serioase alte preocupări „parageografice”. Cercetările reputatului om de ştiinţă au fost concretizate în numeroase lucrări de specialitate, din care, de departe, un loc special în inimă îl ocupă teza de doctorat (1959), editată sub titlul Depresiunea Huşi. Contribuţii de geografie fizică şi economică (1943). De aceea, coordonatorii acestui volum omagial au selectat din opera geografului studii reprezentative de mare utilitate cititorului interesat din ziua de astăzi. Huşii. Aşezarea, originea şi evoluţia lor, Lunca Prutului în regiunea Huşilor, Valea Lohanului, Zonele de influenţă economică ale oraşului Huşi, Migraţiunea sezonală a bulgarilor huşeni, O colonie de bucovineni în Ţinutul Fălciului sunt şase titluri de rezonanţă, care se confirmă ca puncte de reper în studiul geografic, istoric, demografic, socio-economic ori de altă natură monografică a ţinutului Fălciului. Reeditarea acestora devine un alt punct de plecare pentru împătimitul documentarist Costin Clit în a cerceta şi, iată, de a adăuga în finalul cărţii rezultatul a două cercetări arhivistice recente.

Consider motivat interesul pentru această lucrare şi necesar pentru orice întreprindere de cercetare ştiinţifică asupra urbei Huşilor.

Aurel Cehan,

Elixir de sănătate, - satiră şi umor -, Ed. Contrafort, Craiova, 2010, 142 de pagini. Autor al unei plache-te satirice (Terapie în cuvinte, 2002), cola-borator în antologii umoristice, Aurel Cehan propune acum, după cum mărturiseşte în Argument „un trata-ment” cu pilule sati-rice pentru sanitas sanitatum, care ar înzdrăveni stresaţii şi ar optimiza pe cei solitari. Volumul cuprinde, în cea mai mare parte, peste 150 de epigrame, apoi jocuri de cuvinte,

madrigaluri, rondeluri, pamflete, sonete, „vorbe” şi un „dic-ţionar de vorbe”. Niciuna dintre aceste specii cu formă fixă nu e la îndemâna oricui, cu atât mai cutezătoare încercarea lui Aurel Cehan de a încerca să spargă sobrietatea genului cu adieri humoristico-satirice împletite cu reverberaţii nostalgice. Prin tenacitatea şi atenţia ţintită la glisarea morală spre ridicol a semenilor, l-aş situa pe linia altui poet huşean, Petru Brumă, un exersant abil şi incisiv al fabulei umoristice. Cuvânt înainte, un fel de permis de trecere, e semnat de Teodor Pracsiu, iar caricaturile de cunoscutul grafician N. Viziteu şi prof. M. Ciobotaru.

Ioan Marcu, La obiect – versuri –, Ed. „Sfera”, Bârlad, 2010, 250 de pagini. Când sâmburele muzei poetice încol-ţeşte-n sufletul cuiva nicio stavilă nu-i poate frânge vreo coardă a lirei. Din-potrivă, pe dl Marcu Ioan muza inspira-ţiei pare să-l con-strângă, să-l neliniş-tească zi şi noapte, încât să puncteze în versuri totul din ceea ce-l nelinişteşte: ipostaze, frânturi de imagini, întâmplări, vârtejuri sentimentale. Este optimist, tonic, sfătos, după cum reiese din autoportretul liric (Autoprezentare), motivându-şi atitudinea, într-o unduire psalmodică, mulţumit că şi-a împlinit idealurile. Desigur, muza (o, muza!) nu-i dă liniştea dorită, căci prin noua „meserie”, cum o numeşte, e „Molipsit de recitate,/ Scriu versuri şi poezie.” Cartea are două „cuvinte” introductive şi este structurată în mai multe secţiuni tematice. Ioan Marcu e de situat, fără teama de a greşi, în categoria „poeţilor-ţărani” de altădată, care pot uneori rătăci metafore prin carul cu versuri. Trebuie să recunoaştem, onest, că drumul e din cale-afară de anevoios până-n împărăţia poeziei.

Notă de bibliofil. Cartea în librării? Găsim câteva cărţi,

pe-un raft-două, foarte rar solicitate de cumpărători, încât librarii sunt nemulţumiţi, desigur. E-hei! Unde sunt apariţiile de zeci de mii de exemplare, când se stătea la rând de cu noapte, ca la cozile pentru butelii ori pentru lapte? Au dispărut. Au apărut altele la fel de întristătoare, căci tot bătrânii se-nghesuie zdrobiţi de oboseală şi de puteri „la coadă”. Nu dăm de capăt acestei situaţii, dar o mai amintim din când în când, spre a nu se uita umilinţa la care este astăzi silit să se conformeze intelectualul român. Ce ne rămâne de făcut? Cred că trebuie câştigată fiecare bătălie printr-o strângere a rândurilor intelectualiceşti. Mai multe şi largi întruniri culturale, o „politică” de informare de la om la om, cercuri de lectură directă, cenacluri, circulaţia cărţilor şi a revistelor de literatură şi cultură… Câte n-ar fi? E de apreciat orice iniţiativă culturală, mai ales prin ritmicitatea ei. Biblioteca Municipală „Mihai Ralea” este un pilon esenţial, Casa de Cultură „Alexandru Giugaru” – nu mai puţin important, asemenea şi iniţiativele unor intelectuali (Theodor Codreanu, Costin Clit), ale instituţiilor şcolare de a organiza simpozioane, expozeuri de referate ştiinţifice, implicarea forurilor manageriale locale în acte de propagare a valorilor locului. Ce ne trebuie musai? Un om cu dragoste de cultură care să aibă ştiinţa de a aduna la un loc şi a pune în practică iniţiativele, ideile, oamenii… Poate chiar un membru Consiliul orăşenesc, care are atribuţii/ responsabilităţi în acest sens. Altfel, ne pierdem identitatea…

–74–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Bibliofil

Strâmba – uliţa evreiască din Bârlad, cunoscutul „şteitl“ de odinioară…

Martha Eşanu – Iaşi Astăzi oraşul e modern, ieri avea farmec…

n vara acestui an a apărut, la Editura PIM din Iaşi, romanul „Strâmba” scris de inginerul Sergiu Brandea, cetăţean israelian născut pe meleaguri bârlădene unde

şi-a trăit peste jumătate din viaţă. De treizeci şi şase de ani autorul locuieşte în Ţara Sfântă, în oraşul Hertzlia, dar, în tot acest timp, nu şi-a uitat nici un moment ţara natală pe ale cărei plaiuri revine anual.

Pitoreasca stradă Strâmba a fost, pentru copilul Şmil Hellembrand, centrul lumii şi aşa a rămas până astăzi când copilul de atunci e un bunic ajuns la vârsta plină de înţelepciune a patriarhilor. Strâmba a fost pentru el „a idiş welt“, „a welt mit weltolăh” care compuneau „idişlandul“ numit Bârlad, văzut atunci, în anii copilăriei şi ai adolescenţei, ca o mare metropolă…

Romanul este o veritabilă evocare memo-rialistică în care autorul îşi descrie viaţa, casa şi strada; familia, vecinii şi prietenii; şcoala, colegii şi profesorii, toate împreună formând lumea lui, „lumea lui Şmilică“. Metaforic toate acestea vorbesc des-pre „uliţa evreiască“ din Bârlad, cunoscutul „şteitl” de odinioară…

Pe coperta a doua autorul notează câteva cuvinte despre „rostul” cărţii sale:

„Sper că, cine va citi cartea îşi va face o idee despre comunitatea evreiască din Bârlad. O comunitate nu prea mare, dar efervescentă, care a dat nu puţine nume de seamă, spre cinstea ei, a poporului evreu şi a României unde trăiau. Poate şi acesta este rostul cărţii de faţă.“

Amintirea Bârladului de altă dată, care în opinia autorului, era mai pitoresc şi poate nostalgia după acel târguşor moldovenesc din sufletul său, l-au făcut pe Sergiu Brandea să-şi adune gândurile între coperţile unei cărţi şi să mărturisească: „Astăzi oraşul arată altfel, iar străzile copilăriei mele au dispărut de pe hartă. Cred că multe locuri sunt mai frumoase, altele nu. Bârladul meu arăta altfel, nu zic mai frumos, desigur nu,… Astăzi oraşul este modern, ieri avea farmec.”

În prefaţă, profesorul Gruia Novac caracterizează romanul ca „un document care configurează mental vechea topografie a unei zone orăşeneşti numită mahalaua „evrăiască” dar, totodată, şi „un dicţionar etnografic ce cuprinde modul de viaţă al membrilor comunităţii evreieşti, cu tradiţiile şi obiceiurile lor religioase dar şi cu cele gastronomice deopotrivă, cu «gusturi»

vestimentare şi cu obiecte artizanale specifice.” Strada Strâmba, leagănul copilăriei autorului, stradă ce s-a

numit după război I. C. Frimu, a fost dărâmată după cutremurul din 1977. Ea a fost „în anii ’30 - ’40 din secolul trecut inima comercială a oraşului, un loc pitoresc, agitat de du-te vino a miilor de ţărani cu carele trase de boi şi a localnicilor care îşi găseau în prăvăliile şi dughenile înşirate de-a lungul străzii, pe ambele părţi ale acesteia, cele necesare traiului de fiecare zi.”

Astăzi Strâmba mai trăieşte numai în amintiri şi doar din ele. Ea „a fost înlocuită de actuala stradă Fagului, o stradă deplasată mai spre sud şi care nu aminteşte de cea veche, decât prin faptul că la capătul ei este piaţa Sfântul Ilie, o stradă dreaptă, asfaltată, cu trotuare, câteva blocuri cu prăvălii la parter de o parte şi alta a străzii, care se termină cu hala pieţii… ”

Pe unde iese vorba, iese şi sufletul… În capitolul „Crâmpeie autobiografice“ Sergiu Brandea ne

vorbeşte despre părinţii săi, Malca-Ester Cuperman şi Paul Hellembrand, despre bunicii materni Hessa şi Mendel Cuperman, despre multe alte rude mai apropiate sau mai îndepărtate. Ca în majoritatea familiilor evreieşti învăţătura a jucat un rol foarte important în pregătirea băieţilor pentru viaţă iar educaţia în spiritul cinstei, omeniei şi respectului faţă de

semeni a constituit fundamentul „celor şapte ani de acasă”

Citind rândurile despre bunici mi-au venit în minte versurile lui Minulescu: „În oraşul în care plouă de trei ori pe săptămână / Merg ţinându-se de mână un bătrân şi o bătrână…”

Despre bătrânul său bunic autorul povesteşte cu multă dragoste: „Dacă mi-am dorit ca natura să mă asemene cu cineva, acela a fost bunicul meu, Mendel Cuperman. L-am respectat, l-am admirat şi l-am iubit, atunci ca şi acum. Îmi este

drag să scriu despre dânsul… Meşter în meseria sa, tinichigeria, a fost un om harnic şi cinstit. Poate de aceea norocul l-a cam ocolit în viaţă… Cu greu apucase să înveţe câteva clase primare, dar înţelesese însemnătatea învăţăturii… Toată dragostea şi grija lui s-au îndreptat asupra mea, asupra viitorului, care nu putea fi înafara şcolii… A fost ceva în omul acesta, hărnicia, înţelepciunea vieţii, munca şi necazurile l-au făcut să fie perseverent, cinstea lui era exemplară, nu suferea minciuna şi nu o dată a avut de suferit din cauza aceasta, cuvântul dat era un lucru sfânt, de la el am învăţat sintagma că «pe unde iese vorba, iese şi sufletul», aşa a gândit, aşa a trăit.”

Bătrâna bunică Hessa este zugrăvită de nepot în minunate cuvinte pline de veneraţie: „Cred eu că Dumnezeu trimite, din când în când, câte un înger pe pământ, îi dă chip de femeie şi-i porunceşte să stea alături de o anumită persoană, să aibă grijă de el şi de cei ai lui, să-i facă fericiţi. Mai cred că unul dintre aceştia a fost bunica mea, Hessa… Dacă bunicul nu m-a ţinut pe genunchi, în schimb bunica mă lua în braţe, mă drăgălea, stăteam pe genunchii ei şi îmi spunea poveşti pe care probabil le auzise şi dânsa, sau le inventa pentru mine, deoarece nu le citise, nu ştia să citească… A vegheat toată viaţa ei ca să mă

Î

Vechea stradă principală din Bârlad[G.F]

–75–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Bibliofil

comport corect, corectitudinea în toate privinţele era mai presus de orice… Pe mine m-a răsfăţat, mi-a dat dragostea ei fără măsură, a căutat, în felul ei simplu de-a fi, să mă înveţe ce este omenia şi ce înseamnă respectul pentru aceia care te respectă. Fără îndoială, bunica a fost un înger dumnezeiesc la al cărui mormânt mă duc să mă rog de fiecare dată când vin la Bârlad.”

Anii de liceu, anii unei frumoase tinereţi La împlinirea a 55 de ani de la terminarea liceului, ani ce

nu au trecut „atât de repede şi nici atât de uşor, nici măcar când mintea îţi rulează filmul vieţii” autorul îşi aminteşte cu mult respect despre mulţi profesori dar dintre toţi se detaşează profesorul Gheorghe Gâlcă, profesorul de chimie şi, într-o vreme, directorul liceului, despre care scrie: „În decursul anilor aveam să-l cunosc bine pe profesorul meu de chimie, care s-a dovedit a fi nu numai un director gospodar desăvârşit, reuşind în scurt timp să schimbe aspectul şcolii, dar să introducă în şcoală acea disciplină propice unei ţinute academice, în care învăţătura şi preocupările legate de aceasta să facă din liceul «Codreanu» instituţia de care să ne mândrim fiecare. Profesorul Gh. Gâlcă a fost şi un mare pedagog, orele sale de chimie şi de fizică, experienţele de laborator, transformau ora de clasă într-un loc în care fiecare elev se visa chimist sau fizician.”

Pagini deosebite sunt dedicate colegilor de liceu, „promoţiei de excepţie” din care a făcut parte, promoţie din care doar doi absolvenţi, nu au obţinut, din motive obiective, titluri academice. Din această promoţie s-au remarcat mai târziu poeţi, ziarişti, critici literari, medici, profesori, ingineri, ofiţeri superiori, profesori universitari, doctori în ştiinţe, sportivi de performanţă etc.

Liceul „Gh. Roşca Codreanu“, liceu bârlădean cu un binecunoscut prestigiu pe plan naţional, se mândreşte cu absolvenţi din această promoţie printre care Sergiu Brandea îi menţionează pe: scriitorul Adrian Beldeanu, profesorul doctor în medicină Constantin Dimoftache cunoscut şi sub pseudonimul literar C. D. Zeletin, scriitorul şi criticul literar Lucian Raicu (Bernard Leibovici), ziaristul Ion N. Oprea, ziaristul I. Schechter ş.a.

Din cuprinsul romanului „Strâmba“ se desprinde dragos-tea autorului pentru oraşul şi ţara natală, admiraţia, respectul şi recunoştinţa pentru profesori, preţuirea colegilor, mândria pen-tru reuşitele lor, amiciţia şi prietenia desăvârşită.

Un loc aparte îl ocupă, în roman, obştea evreiască din Bârlad, strada Templelor cu cele şase „şiluri“, grădiniţa şi şcoala evreiască, tradiţia sărbătorilor de Pesah, Roş Haşana, Iom Kipur şi Simhat Tora, masa de vineri seara şi prânzul de Shabat cu feluritele lor bucate tradiţionale, tipăriturile evreieşti ce au apărut la Bârlad.

Ziaristul Ion N. Oprea a cercetat cu mare atenţie, putem spune chiar cu acribie, presa moldoveană apărută în judeţul Tutova şi în special în oraşul Bârlad şi rezultatul cercetărilor sale este cuprins în cartea „Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene 1870 – 2003“. Sunt menţionate o serie de publicaţii ale comunităţii evreieşti locale,

cartea constituindu-se astfel într-o valoroasă contribuţie la istoria evreimii din această regiune a României.

O deosebită de frumoasă prietenie, păstrată de-a lungul vieţii, l-a legat pe Sergiu Brandea de scriitorii Lucian Raicu şi Virgil Duda (fraţii Bernard şi Izi Leibovici), I.Schechter, Eran Sela cu care şi-a petrecut împreună copilăria şi adolescenţa în uliţa evreiască bârlădeană.

În romanul „Oglinda salvată” scriitorul Virgil Duda l-a imortalizat pe bunicul M. Cuperman în personajul „Moş Mendel” care „nu scotea o vorbă şi muncea neobosit din zori şi până-n noapte”.

Înzestrat cu talent nativ şi cu har de povestitor inginerul Sergiu Brandea a transpus strada Strâmba într-un personaj principal de roman şi astfel a pus-o alături de celebra Calea Văcăreşti din cunoscutul roman omonim al scriitorului I. Peltz.

Acum când strada Strâmba mai există doar în memoria afectivă a locuitorilor vechiului târg, profesorul Gruia Novac are cuvinte deosebite de laudă şi apreciere pentru demersul scriitoricesc al lui Sergiu Brandea, demers început prin diverse articole publicate în ziare şi reviste israeliene şi în „Baaadul

literar“ ce apare la Bârlad şi finalizat cu romanul de faţă. Referitor la acesta el spune în prefaţă: „Este o carte scrisă cu suflet, cu gândul de a nu rămâne în uitare existenţa unei etnii alogene care şi-a durat şi trăit destinul, în majoritatea momentelor, alături de românii cu ale căror idealuri aproape s-au contopit.”

Alături de scrierile lui Victor Rusu şi Şlomo Leibovici-Laiş despre evreimea botoşăneană, de cele ale lui Marius Mircu despre uliţa evreiască băcăuană, de „Noi, copiii

străzii Leca” a dr. Iulius Iancu, de „În umbra târguşorului” a lui Arie Leibisch-Laysch, de „De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi“ a lui Leon Volovici, de „Kadiş pentru mama mea” al Iuliei Deleanu, romanul „Strâmba “ al lui Sergiu Brandea reconstituie marea frescă a vieţii evreieşti pe meleagurile României, redesenează „şteitl-ul“ tradiţional moldovenesc şi readuce familia evreiască în contemporaneitate.

Oameni şi locuri, tradiţii şi obiceiuri, străzi şi amintiri care demonstrează, aşa cum spune Sergiu Brandea în „Post Scriptum“, că „ trecutul întotdeauna ne va apropia de prezent“ şi… sperăm noi că va constitui un fundament spiritual pentru viitoarele generaţii.

Am citit cu mult interes această carte în care am descoperit lumea lui Sergiu Brandea. În cazul meu romanul m-a apropiat de trecut, de un trecut, din anii ’60 ai secolului trecut, în care multe zile de vacanţă am petrecut la unchii şi la verii mei din Bârlad, la familiile Haler şi Abramovici. Aici m- am plimbat prin frumosul parc al oraşului, am fost la Bâlci şi am gustat din „distracţiile” lui specifice şi tradiţionale, am vizitat muzeul „Vasile Pârvan”, am vizionat interesante spectacole ale Teatrului „Victor Ion Popa”, am legat prietenii, am cunoscut locuri pitoreşti…

Amintiri, minunate şi înduioşătoare amintiri ale unor vremi de odinioară.

Bârlad – Liceul „Gh. Roşca Codreanu”, 1935[G.F.]

–76–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Bibliofil

„De prin lume adunate…” Prof. Lina Codreanu – Huşi

„Acolada”, revistă lunară de literatură şi artă, Satu Mare, nr. 11 (37), noiembrie 2010. De la mare depărtare, primim un periodic de înaltă ţinută, din conducerea căruia fac parte Radu Ulmeanu, Gheorghe Grigurcu şi Petre Got, ceea ce spune foarte mult cititoru-lui. Cum e de aşteptat, cronica lite-rară a temutului critic Grigurcu pro-pune Un tur de forţă, prin poezia lui Nicolae Tzone, în care descoperă „libertatea deplină pe care i-o oferă

avangarda”, dar care, totodată, „face joncţiunea” cu romantismul. Concluzia pare încărcată de expresivitate, dar imbatabilă: „Nicolae Magnificul e un poet de mare forţă a verbului poetic care pune în mişcare o aparatură complexă, având drept combustibil umoarea senină, optimistă placată pe natură. Poezia d-sale e ca un câmp pe care s-au instalat mari mori eoliene sau ca o hidrocentrală cu un zumzet grav, productiv”. Constantin Trandafir începe un serial de prezentare a prozei contemporane, aici despre romanul Vladia, de Eugen Uricaru. Constantin Călin continuă să deruteze cititorul printre Zigzaguri, surprinzând cu un ochi exigent faţete din viaţa contemporană. Un amplu medalion pentru poetul, criticul şi omul Ion Pop este schiţat de Radu Mareş. Pe baza documentelor (din volumul Prigoana, coordonat de M. Giugariu), Constantin Cubleşan aduce noi contribuţii de interpretare la desluşirea nedreptului proces al intelectualilor, aici, Procesul Noica-Pillat et. Co. La temă se adaugă incandescenţa din Rugul aprins al martirilor al Magdei Ursache iar pe-aproape ţine şi Viorel Rogoz vorbind despre Securiştii şi neamurile lor, astăzi prospere. O privire panculturală („radar”) aruncă Adrian Dinu Rachieru asupra paradigmelor „pentru a descifra tâlcurile proiectului transdisciplinar”, şi punctează elementele stabile, de echilibru, ale transmodernismului. Aşadar, „Acolada” este una din reviste culturale de ţinută, aflate acum pe plaja periodicelor româneşti, cu atât mai mult cu cât în paginile ei publică scriitori români din tot arealul românesc.

„Axa”, bilunar de oceanografie ortodoxă, Bucureşti, anul

III, nr. 47, 16-30 septembrie 2010 şi nr. 48, 1-15 octombrie 2010. Interesată spre a aduce în lumină valorile fundamental creştine ale neamului românesc, revista „Axa” se detaşează prin sobrietatea şi adâncimea conţinuturilor din articole. Documentaristica este ea însăşi o probă ce nu suportă contrafacere, ci doar direcţii de interpretare. Este „o înlesnire a

accesului la înţelesurile lumii româneşti – implicit – ortodoxe”, după cum se precizează în „manşeta” redacţională şi după cum se înţelege din editorialul Crucea de identitate. Alina Glod propune un serial în care atenţionează asupra pericolele imediate (birocraţia şi jaful) care planează asupra noastră. „Axa” însăşi are o atitudine fermă împotriva degradării statutului familiei şi înaintează un Memoriu privind modificarea legii pornografiei în spiritul respectării Constituţiei României. Figuri memorabile din ortodoxie ori din viaţa cultural-istorică a românilor fac obiectul unor evocări, investigaţii, însemnări ori prezentări analitice: Maica Ecaterina (Adevărul şi „adevăruri”), Radu Ilaş (Consemnări despre contribuţia lui Iancu Flondor la conservarea spiritualităţii româneşti în Bucovina), Ioan Gându şi Iosif Niculescu (Mihai Eminescu – stareţ sufletesc şi cultural universal), Lucia Teodorescu (Lămuriri privind cazul protosinghelului Teotim Popa), Diacon I. Ivan (Sfântul Cuvios Chiriac de la Bisericani), Ioan Lăcătuşu (Problematica Dictatului de la Viena în mass-media maghiare) etc. Ne bucură să găsim în paginile revistei „Axa” articole semnate de cărturarul huşean Theodor Codreanu. Acum, Vicu Merlan publică, sub genericul „Mănăstirile rupestre din Basarabia”, un studiu care prin titlu spune totul: Spiritualitatea perenă românească de pe Valea Răutului şi cea a Nistrului. Mai aşteptăm alte articole, alte nume...

„Baaadul literar”, revistă trimestrială de cultură, Bârlad,

anul IV, nr. 4(15), noiembrie 2010. Revista debutează sub aureola împlinirii a 55 de ani de teatru la Bârlad şi a 125 de ani de la naşterea dramaturgului Victor Ion Popa. Pe copertă – un autoportret şi o fotografie cu acesta, la un cerc pedagogic din Dodeşti, satul bunicilor, unde a copilărit. Disting alături pe soţia sa, actriţa Maria Mohor, şi îi recunosc pe învăţătorii Ion şi Janeta Ionescu, care îi asigurau găzduirea, fiind prieteni buni dramaturgului încă din perioada desfăşurării campaniilor sociologice iniţiate de Dimitrie Gusti. Pe prima pagină, poezia În aşteptarea lui Moş Crăciun e un discret omagiu adus poetului recent dispărut, Adrian Păunescu. Ion Murgeanu stabileşte o punte imaginară (de-aproape un secol) între „Academia Bârlădeană” a lui George Tutoveanu (înfiinţată la 1 mai 1915), până la „Baaadul literar” (2007) al lui Gruia Novac. Revista continuă cu un dialog furtunos purtat în anul 2000 între poeţii Cezar Ivănescu şi Adrian Alui Gheorghe. Nume sonore precum Constantin Călin, Valentin Ciucă, Ion Popescu Sireteanu, Adrian Voica, Bogdan Ulmu, Coriolan Păunescu şi alţii onorează revista cu însemnări de jurnal, „îndreptări” lingvistice, critică literară, evocări. Însuşi Gruia Novac susţine rubrica de „Cronici literare” prin prezentarea unor marginalii critice despre operele a patru scriitori: Cezar Ivănescu (Doina, 1983, despre metaforă), Coriolan Păunescu (Răstimpul iubirii, 2010, poezie), Teodor Pracsiu (alias Daniela Ouatu, Un senior al spiritului, 2010, istorie şi critică literară) şi Nicolae Viziteu (Râsu’… Plânsu, 2010, grafică satirică). De altfel, rubrica „Vernisaj” cuprinde generos grafică satirică sub semnătura aceluiaşi N. Viziteu. Din paginile de poezie reţinem autorii Elisabeta Isanos, George Irava, Coriolan Păunescu, Petruş Andrei, Mihai Apostu, Tomiţă Ursărescu. Proză de substanţă (fragment de roman) semnată de gălăţeanul Apostol Gurău. La împlinirea a 75 de ani – multă sănătate, domnule Gruia Novac, şi „La mulţi ani!”, vă urează Codrenii huşeni.

„Dunărea de Jos”, revistă lunară a Centrului Cultural

„Dunărea de Jos”, Galaţi, anul IX, nr. 105, noiembrie 2010. Revista debutează cu familiarul album foto – ceea ce denotă bogate activităţi culturale în oraşul de pe malul Dunării şi constituie un preambul pentru evenimentele culturale consemnate pe larg în paginile următoare. Interesant e că revista îşi proiectează numerele în mod tematic, ceea ce-i dă unitate de conţinut. De astă dată: despre cărţi poştale ilustrate ce surprind imagini ale Galaţilor de altădată. Comentează pe această temă: George Lateş, Mihai-Daniel Gheorghe, Valentina Oneţ. Articolele de interpretare critică (Gabriela Eftimiu Iaurum,

–77–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Bibliofil

Isabel Vintilă), interviul luat de Tănase Dănăilă septuagenarului Vasile Ghica (care punctează sentenţios: „În iubire, nu vârsta dă ora exactă”), precum şi cronicile de carte semnate de Coriolan Păunescu, Dionisie Duma, Paul Sân Petru şi a.g.secară, toate susţin apetitul de lecturare. Închei cu o notă de tristeţe: s-a stins din viaţă, la vârsta de 94 de ani, profesorul meu de folclor, Ioan Brezeanu, decan, pe-atunci, la Universitatea „Dunărea de Jos”. Fie-i ţărâna uşoară!

„Ecouri literare”, revistă de cultură editată de Asociaţia Culturală „Poesis Moldaviae” Vaslui, nr. 6., 2010. Tânără, cu o ţinută aleasă, având o grafică de calitate, spaţioasă, într-o ţinu-tă elegantă alb-negru, aerisită, revista pare a avea aerul unui salon boieresc decorat în stil baroc, unde se intră numai dacă persoana are ţinută corespunzătoare, adi-că e om cu ştaif, spilcuit. Să zicem.

Asta dacă o pipăi pe suport de hârtie… Oricum, redactorul-şef îndeamnă voiniceşte la lectura… ediţiilor electronice, care, să recunoaştem, e la îndemâna multora şi e de viitor. Ehe, o să ne fie dor de-o lectură a publicaţiilor celulozice! Acum nu se mai stă „cu nasu-n carte”, ci cu ochii pe ecran, nu se mai citesc jurnale rare, căci se scriu bloguri, nu se mai adună prietenii la agape, ci flecăresc pe messenger, nu mai aşteaptă nimeni ca interpretarea ştirilor s-o facă Nae Ipingescu (O noapte furtunoasă, de I.L. Caragiale), ci oricine pofteşte îşi spune liber şi spontan părerea pe forum, nu te mai invită cineva la un five cloock, ci pe Facebook, nu se mai vizitează acasă prietenii, ci pe site-uri… Dar să revenim, una peste alta, revista are colaboratori de renume în zona culturală vasluiană şi articole pe măsură: câţiva prozatori, mulţi visători-creatori de poezie (membri ai asociaţiei, desigur), distinşi eseişti cu principii, un epigramist/ fabulist incomod (ăsta-i fracul dumnealui), un grafician expozant abscons şi trei comentatori critici şi sobri care ţin sub observaţie noutăţile editoriale ale momentului şi ale zonei. Ce reţinem? Că revista e un proiect aplicat, că d-l Mihai Apostu dispune de elanul necesar avivării acestei publicaţii apărute în timp de secetă revuistică, că a reuşit să atragă nume prestigioase şi prieteni (sponsori) constanţi, că nu pot fi trecute cu vederea prezentările de carte, imaginarul poetic ori proza secvenţială.

„Oglinda literară”, revistă de cultură, civilizaţie şi

atitudine, Focşani, anul IX, nr. 107, noiembrie 2010. Aşezate într-o postmodernistă ordine, numele colaboratorilor sunt, în genere, familiare în paginile publicaţiei. În editorialul Boneta de hârtie semnat de redactorul şef adjunct – Gabriel Funica, înţelegem deruta discernerii între valori şi nonvalori, de care avem cunoştinţă, dar este impresionant efortul de a semnala confuzia dintre competenţe şi priceperi a scriitorilor români, ori încercarea de a formula răspunsuri pentru întrebări retorice: „La care bibliotecă să mergi dacă în locul ei se deschide o cârciumă?”, ori echivocul din întrebarea „«Ce ai pe raft?», şi nu la raftul de cărţi se făcea, evident, trimitere”. Theodor Codreanu, semnalând dârzenia poetului, în timpul vieţii, ne îndreaptă atenţia Către posteritatea lui Grigore Vieru, într-un eseu (în serial). Marin Ifrim recenzează deodată patru cărţi pe

pagina „Fulguraţii”, iar Victor Sterom alte două apariţii editoriale. Leo But-naru, poet şi publicist chişinăuean, se arată neobosit prin omni-prezenţa în paginile a numeroase reviste literare din ţară. Aici, cu un serial jurnalistic, Jurnal diez. Poate, din acest punct de vedere, e chiar în top! Interesant este stu-diul comparatistic „Mioriţa” din perspectiva istoriei ideilor (Mircea Eliade, Dan Botta, Horia Stamatu), semnat de Isabela Vasiliu Scraba, acerbă cercetătoare a culturii interbelice. Poeta Angela Baciu nu ne mai surprinde când continuă seria interviurilor (Interviu cu Ion Rotaru), în care s-a specializat, se pare. Sunt nume, nume, nume şi titluri, titluri…

„Salonul literar”, revistă de atitudine şi literatură a

Fundaţiei Social-Culturale „Mioriţa”, Odobeşti (Vrancea), anul XII, nr. 71, 2010. Din interviul consemnat de redactorul-şef Culiţă Ioan Uşurelu se deruleaază, încet-încet, pagini din viaţa septuagenarului Gheorghe Istrate, deşi, mărturiseşte scriitorul „Eu m-am ascuns mereu în mine însumi”. Proza lui Ioan Ţicalo sporeşte calitatea revistei odobeştene. Elena Jalbă, printr-un studiu critic, aduce un omagiu prozatorului francez Albert Camus, la jumătate de secol de la dispariţie. Alte nume de scriitori consacraţi, care nu pot fi trecuţi cu vederea: Ionel Necula (La mulţi ani, maestre!), Viorel Dinescu, Florentin Popescu.

Notă: În urbea Huşilor, chioşcurile (că bine le zice!) nu

mai aduc de mult timp publicaţii ori periodice de interes cultural. Ceva-ceva din zonă, mai ales sociale, dar şi această faptă cu sincope. S-au re-format, zice-se, adică bate vântul prin ele! Mai agonizează îndeosebi datorită vânzătoarelor răbdurii, care strâng frigul preajmei şi aşteaptă altă reformă, probabil, falimentarea. E de râs, dacă n-ar fi de mare tristeţe. E limpede că viitorul este al informaţiei directe, prin internet. Dar tot aşa de clar este că un segment al populaţiei dornică de informaţie culturală, nu are acces (din varii motive) la aceste mijloace moderne. Ei sunt tot mai intens manipulaţi de TV-uri, oricât de diverse ar fi ele, căci acestea, aidoma unor politicieni, de altfel, tot „pâine şi circ” vor da mulţimii. Ceva tot e bine: vor scăpa de tăieri motivate pădurile bătrâne. De aceea admir grupurile de tineri şi adulţi încrezători că plantaţiile noi vor scăpa de ascuţişul maşinăriilor moderne. Intelectualul ori omul dornic să se instruiască, să cunoască în fond, din mediile provinciale (îndeosebi rurale) sunt condamnaţi la in-cultură. S-a înţeles? Această situaţie m-a motivat să susţin o rubrică de informare revuistică, gândind că măcar aşa, indirect, unele persoane mai află câte ceva de prin periodice/ publicaţii. Urăm celor care citesc revista „Lohanul”, apărută prin mari eforturi prin grija „ispravnicului” Vicu Merlan, celor care ne trimit cu stoicism şi căldură periodicele, dar şi tuturor celor care citesc, se interesează ori sunt ataşaţi faptelor de cultură, acum, în pragul sfintelor sărbători de la sfârşitul anului 2010, urarea tradiţională şi mereu proaspătă „LA MULŢI ANI!”.

–78–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Bibliofil

Proză scurtă

Nota notei: Anexez o listă a periodicelor şi publicaţiilor

pe care le-am foiletat şi care ar putea lărgi câmpul interesului de cititor de a publica ori de a citi reviste de profil cultural:

„Academia Bârlădeană”, revistă editată de Societatea literar-culturală „Academia Bârlădeană”, Bârlad.

„Acolada”, revistă lunară de literatură şi artă, Satu Mare. „Argeş”, revistă de cultură, Piteşti. „Astra”, revistă de cultură, Braşov. „Axa”, bilunar de oceanografie ortodoxă, Bucureşti. „Baaadul literar”, revistă trimestrială de cultură,

Bârlad(Vaslui). „Bucovina literară”, Suceava. „Cenaclu”, publicaţie lunară editată de Cenaclul literar

„Eminescu”, Huşi. „Convorbiri literare”, Iaşi. „Dacia literară”, Iaşi. „Dunărea de Jos”, revistă lunară a Centrului Cultural

„Dunărea de Jos”, Galaţi. „Ecouri literare”, revistă de cultură editată de Asociaţia

Culturală „Poesis Moldaviae” Vaslui. „Elanul”, revistă de cultură editată de Asociaţia Culturală

„Academia Rurală Elanul” şi Şcoala „Mihai Ioan Botez”, Giurcani-Găgeşti, Vaslui.

„Feed Back”, revistă de experiment literar, Iaşi. „Gheorghe Ghibănescu”, revista Catedrei de Ştiinţe Socio-

Umane, Colegiul Naţional „Cuza Vodă”, Huşi (Vaslui). „Limba Română”, Chişinău. „Literatura şi Arta”, Chişinău. „Maluri de Prut”, periodic al Asociaţiei Culturale „Pro

Basarabia şi Bucovina”, Huşi. (Vaslui). „Oglinda literară”, revistă de cultură, civilizaţie şi

atitudine, Focşani. „Pro Saeculum”, revistă de cultură, literatură şi artă,

Focşani. „Realitatea în diaspora”, anul V, nr. 41-42, august-

septembrie 2010, Galaţi. „Salonul literar”, revistă de atitudine şi literatură a

Fundaţiei Social-Culturale „Mioriţa”, Odobeşti (Vrancea). „Zorile”, revistă literar-ştiinţifică a Colegiului Naţional

„Cuza Vodă” din Huşi (Vaslui).

Muşcătura viperei Elena Olariu – Răducăneni, judeţul Iaşi

Cu blândeţea Cuvântului şi căldura privirii vei reuşi să treci printre vipere; sunt la tot pasul. Unele mai negre decât altele, unele mai otrăvitoare decât altele, unele mai vigilente decât

altele. Dar, toate, având un scop precis: atacarea celui din faţă. Şi uciderea lui... Poate anihilarea sa fizică.

Poate dintr-un anume complex de inferioritate, poate din dorinţa de a nu fi atacat făţiş sau pe la spate de celălalt, poate din dorinţa de a-i supune, vipera, mică la trup şi la suflet, negricioasă pe dinafară şi pe dinăuntru, foarte vigilentă în schimb, te priveşte fix în ochi, te intimidează cu privirea-i insistentă după care trece la atac. Şi muşcătura devine mortală dacă nu găseşti degrabă antidotul – tot otravă, dar în cantitate mai mică...

Vipera-om este mai periculoasă: injectată, privirea, adulmecă precum lupul hărţuit şi alungat din haită, acum neavând un loc anume de vânat, caută, caută bezmetic o ciută sau mioară necoaptă foamea neavând a alege...Vipera-om, cu dinţi strălucitori, canini ascuţiţi şi proeminenţi, rânjeşte; de-i cazi în plasă, nu mai găseşti scăpare: firele, precum tentaculele scorpionului, mai adânc se prind în carne, mai, mai să te sugrume...

Prada – trofeu, devine docilă, slugarnică, umilă şi neînsemnată, gata de sacrificiu. De parcă i s-ar fi inoculat microcipuri prin care să execute ordinile primite... Dinafară.

Cu blândeţea cuvântului şi căldura privirii vei reuşi să treci printre vipere...Şi ele, şi noi, voim să supravieţuim; şi ele, şi noi, voim să nu fim atacaţi; şi ele şi noi, mai mult ca oricând vrem să dominăm: unii, politic – grosul e mare; alţii se hrănesc cu ce rămâne – de mai rămâne iar ultimii, precum câinele

hămesit, culeg firimiturile. Şi-şi ostoiesc foamea. Greul cade însă pe cel muşcat de omul-viperă; linguşitor

până la lichelism, acesta nu se satură niciodată. Priveşte în stânga, în dreapta, dă sfaturi, salută rânjind „Sărut mâna...” prin salutu-i citind dispreţul şi laşitatea; apoi, trece la atac: „câinii aceştia, trebuie anihilaţi! Pot muşca un copil când merge la şcoală... ”

Trebuie să taci. Sau, cu blândeţea cuvântului, zâmbind, treci peste afront – câinii erau ai stăpânului. Iar stăpânul era cel care acuză... Adică vipera-om.

Treci pe stradă; curăţată de şuvoaiele de azi-noapte aceasta, fără broaşte, fără râme, fără şerpi ca altădată dar şi fără „dunele de nisip” aduse din Dealul Gorgului, te întâmpină cu aleile de flori, multicolor deschise, cu bănci din lemn proaspăt vopsite din albastru în verde, pe care vezi prins – nu la avizier, o înştiinţare: „Vă rugăm să ajutaţi la construirea Bisericii «Cuvioasa Parascheva» din Răducăneni! Banii, se vor da la....”

Fără comentarii! După un an de tăcere, lucrările de construcţie, sunt reluate, cu fondurile alocate de Primăria Răducăneni dar şi din banii adunaţi de la nevoiaşii din sat – cei bogaţi nu au, care sunt mai conştienţi ca oricând: Biserica este locul prin care se opresc înainte de a trece dincolo...De unde nu ai cale de întoarcere...

Bani trebuie însă la toţi: e criză. Cu toţii o simţim, chiar şi omul-viperă. Totuşi aleargă. învăţat să muşte continuu – veninul nu-i piere, trebuie să-şi ridice propriul piedestal. Unii muncesc cu sufletul, aşternând pe hârtie – mormane, gânduri, visuri, simţăminte; alţii, lasă amintiri din piatră, dură, şlefuită, prin care să demonstreze că nu a trăit degeaba pe pământ. „Omul sfinţeşte locul” spune un proverb. De ce nu poate lăsa amintiri, constructive pentru ceilalţi, vipera-om?! Cine nu poate învăţa că „tot răul are un sfârşit”; mai ales că „sfârşitul este funcţie de cum îţi sapi groapa”...

Să te fereşti de muşcătura viperei este bine să eviţi a sta la umbra nucului; pe cât de falnic şi răcoritor pe timp de arşiţă, pe atât de periculos pentru sănătate: „la umbra nucului bătrân, nu poate creşte nimic!” ...Nimic, nimic. îşi găsesc sălaş doar viperele: se lipesc cu pântecele de crengile groase şi răcoroase ale acestuia şi urmăresc prada. Continuu. Dacă apuci a adormi la umbra liniştitoare a acestuia, fermecat de foşnetul blând al frunzelor, nu mai apuci a te trezi. Sau, muşcătura, fatală, nu-ţi mai ajută la nimic...

Mai bine, treci, privindu-1 cu condescendenţă pe celălalt; nu-ţi cunoaşte gândurile şi nu te poate muşca. Deocamdată.

1.

–79–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Proză scurtă Poezie

Bunul simţ, onestitatea, moralitatea, cultura, educaţia aşadar, sunt principiile esenţiale care formează caracterul unei persoane ce se vrea, la rându-i, să fie respectată. Principii pe care le

deprinzi prin educaţia primită în sânul familiei, prin frecventarea Bisericii, prin studiul aprofundat pe băncile şcolii, de ce nu, autoeducaţie.

Adică formarea continuă; avându-se în vedere desăvârşirea caracterului comportamental al unei persoane, ea, cultura, cuprinde mai multe ramuri: începând cu primele note ale muzicii care-ţi înfioară trăirile interioare şi lasă sufletul să-şi deschidă propriile vibraţii, continuând cu teatrul, o formă mai originală de a intra în locaşul intim al emoţiilor abia perceptibile la început, cu literatura care formează şi te modelează, începând să visezi cu propriile imaginaţii, să iubeşti şi să creezi, cu religia, să te definitivezi ca om pentru a putea scoate de sub obroc luminiţa ascunsă a iubirii – celeilalte iubiri, mass-media, pentru a te informa şi concluziona că oamenii sunt egali dar lipseşte cu desăvârşirea egalitatea dintre oameni; cu ştiinţele exacte care duc la cercetare şi inovare, dar – nimic fără Dumnezeu şi, implicit cu acea nouă ramură schizofrenică pentru zilele noastre, sociologia psihologică.

Ne învârtim în jurul unui punct comun, omul şi conştiinţa sa, îl degenerăm prin teste psihologice de noi închipuite, scormonim în adâncul sufletului celui aflat la restrişte ca pe nişte cobai şi..., ne dăm propriile examene de licenţă, grad sau doctorat. Nu urmărim decât anihilarea penitentului cel care greşeşte, primul fiind chiar interlocutorul. Intervievatul, preocupat să nu greşească răspunsul la grila de teste, nu face decât să se mintă singur...Oricum nu-1 ajută la nimic semnarea propriei sentinţe...Ori nebun, ori schizofrenic, bolnav melan-colic sau coleric, de nu se autoredresează nimeni nu-1 va putea ajuta cu nimic! Cel care-1 poate ajuta este Dumnezeu! În lupta cu ispita, numai credinţa te poate salva de muşcătura viperei.

Trăind în mijlocul naturii, iubind natura şi fiind preocupat continuu modul de existenţă al celorlalţi, poţi observa foarte multe lucruri după care să te orientezi pe viitor: începând cu primăvara, cu bucuria păsărelelor care prin ciripit îşi manifestă dragostea faţă de divinitate şi până la înflorirea primului arbore – iova, cu mersul încet, dar calculat întrucâtva, al melcului, cu înflorirea păpădiei şi a potbalului, floarea galbenă reprezentând forma simbolică a Macrocosmosului şi terminând cu coacerea seminţei de floarea-soarelui, cea care se-nchină soarelui în fiece seară, spre deosebire de noi care-am uitat etc, toate te vor orienta să parcurgi lucrurile cu mult tact, cu blândeţe, cu dragoste, cu respect faţă de tot ceea ce te înconjoară.

Pentru unii, pare copilărie. Cu siguranţă acestea te vor apăra de muşcătura otrăvitoare a viperei. Nimic nu este întâmplător pe pământ, natura trebuie protejată pentru a fi protejaţi; aşa cum câinele nu te atacă decât pentru a se apăra, odată stârnit îşi apără propria piele. Nu că s-ar teme de om! Îi recunoaşte superioritatea! Numai în anumite privinţe însă. De am putea înţelege cu ochiul minţii aceste „nimicuri” la prima vedere, vom gândi matur, vom trata cu condescendenţă lumea înconjurătoare, vom fi aerisiţi şi nu ne vom lăsa luaţi de val...

Desigur, în decursul câtorva generaţii, caracterele s-au schimbat; Biserica este considerată o unitate de stat cu gard şi poartă, unde se intră doar duminica sau deloc; credinţa nu mai înseamnă nimic! Am uitat că din Credinţă a evoluat ştiinţa şi matematicile exacte; descoperirile oamenilor au fost trecute în seama inteligenţei umane, de-a lungul secolelor urmărindu-se clonarea omului iar cei care au rămas în „Cartea de Aur a Vieţii” au fost lăsaţi să lâncezească la margine de drum. Şi consideraţi nebuni.

Singura armă, aşadar, cu care putem scăpa de muşcătura viperei este Credinţa: din ea va înflori căldura privirii, blândeţea înţelepciunii manifestată prin cuvânt, speranţa că mâine lumea va fi mai bună, încrederea că nu-i totul pierdut, dragostea faţă de aproapele prin faptă demonstrată şi nu vorbe – arme care vor schimba radical caracterul sufletului, până nu demult întunecat.

Războiul de la Huşi Adrian Păunescu Muniţia secretă a Moldovei e-n strugurii aceştia de pe deal, prin venele în formă de hotare mai multe vinuri freamătă brutal. Podgoriile se-ntrec în arme şi dopurile până-n ceruri trag, provincie, atomic înarmată, şi-a împletit lăstarii sus, pe prag. Dumnezeiască e această toamnă ce ne aduce-aminte despre noi, când viţele de vie se-apleacă şi ameţesc privindu-se-n butoi. Şi sună blând muniţia Moldovei pe-un parapet de faguri suprapuşi, încât duşmanul cade fără şansă pe frontu-adus de la Cotnari la Huşi. Kalaşnicovuri domină în lume, dar, uite, s-a născut un front senin, Zghihară, Busuioacă şi Traminer, victoria românilor prin vin. Muniţia secretă a Moldovei e-aici şi am putea-o folosi, în cea mai dulce toamnă românească pe frontul alb şi roşu, dintre vii.

Notă: Poezia a fost scrisă în timpul unei vizite a poetului Adrian Păunescu în oraşul Huşi şi a fost publicată în „Jurnalul vasluian”, nr. 251, 5-11 noiembrie 1998. Atunci au fost lansate cărţi de literatură şi au fost acordate premiile Concursului de poezie „Ion Alex. Angheluş”, organizat în cadrul manifestării „Toamna culturală huşeană”, ediţia a XXXI-a. Invitaţi speciali au fost scriitorii Adrian Păunescu, Cristian Simionescu, Theodor Codreanu, Ion Gh. Pricop şi cantautorul Valeriu Penişoară. (L.C.)

2.

–80–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Poezie

Dumitru Râpanu – Huşi

Rondeluri Aproape biblică Nunta ţine de un an, Am băut şi încă bem, Miri, nepotul lui Traian Şi mama lui Matusalem. Amiral fără Flotă Fetelor să facă dotă, Că doar iarna nu-i ca vara, A vândut întreaga flotă Şi-a pus pe butuci ţara. Reciprocitate Eu nu mă ţin de bancuri seci, Dar viaţa lor era sordidă: Atunci, când el mergea la meci, Avea şi ea câte-o partidă. Lui Mircea Badea pentru rolul din Triunghiul Morţii Vitregă-a fost Muza, Aspri au fost Sorţii Că-n Triunghiul Morţii Eşti Ipotenuza. Interpretare Drumu-i lung şi vremea rea, Unde plec nu mai ajung : Prostul moare de drum lung, Câinele de grija mea. Rondelul prostului Prostul, dacă nu-i fudul, Parcă n-ar fi prost destul; Are viaţa liniştită Fiindcă-i mintea odihnită; Orice lucru-i o ispită, Este prost, dar şi credul; Prostul, dacă nu-i fudul, Parcă n-ar fi prost destul; Fruntea-i arde ca o plită, Neuronu-i un pendul Ce se mişcă smnambul Cu o mină plictisită; Prostul, dacă nu-i fudul...

Rondel (pe-o pagină de internet, un tip pare mai deştept) Parcă-nvaţă alfabetul Stând scorţos, cam într-o rână Cu ceva de scris în mână, Să se vadă intelectul; El, a fost cioban la stână, Nu ştia ce-i internetul; Parcă-nvaţă alfabetul, Stând scorţos, cam într-o rână; Mintea o are de lână, Însă, a făcut şi Dreptul Că i-a şoptit subiectul Undeva, cândva o zână; Parcă-nvaţă alfabetul...

Corneliu Văleanu – Iaşi Petale de gând (Profesiuni de credinţă) Despic cuvântu-n patru, de multe ori în zece, Să-i pot pătrunde sensul mai bine, mai profound, În tainiţele sale mesajele se-ascund Precum bobul de aur sub pietrele din prund. Despic cuvântu-n patru, de multe ori în zece. Îmi rostuiesc cuvântul în asprul meşteşug, Mă chinui ca plugarul ce-aruncă-n lut sămânţă, Ogorul sterp să-mi dea şi spor şi biruinţă, Recolta mea de gânduri e unica-mi credinţă. Îmi rostuiesc cuvântul în asprul meşteşug.

Cuvântu-l dăltuiesc în stih spre a-l înveşnici, Demiurgul l-a-mbrăcat în aurii veştminte Şi îngerii mi-l cântă pe lirile lor sfinte, Îndrăgostiţii-l spun în taină spre-aducere aminte. Cuvântu-l dădltuiesc în stih spre a-l înveşnici.

Fantezie Prin hăţişuri de gânduri te pierd, Urma îţi caut sub un cer coborând, Cu glasul stins încerc să dezmierd Trupul tău mic şi plăpând, Braţele-mi prind, nici nu ştiu ce, Ochii încinşi mă privesc translucid, Un glas de departe mă-ntreabă: „De ce ?” Şi ecoul se spage de zid. Rămân nemişcat.Tu unde eşti? Un foşnet de pas parcă aud, Mi se pare că vii din poveşti Şi mă port cu tine prea crud.

Te caut… Te caut în visarea eternelor păduri Să-ţi simt apropierea şi şoapta dulcii guri Şi-murmurul izvoarelor ce cad Să te vrăjesc cu-o ramură de brad, Neliniştea din ciute s-o fur şi să ţi-o prind De inimă ca dragostea din nou să ţi-o aprind Şi spulberându-mi teama, să ţi-o ucid pe-a ta, Să fim numai noi singuri şi tu numai a mea-

Smerit şi răsvrătit De când mă ştiu în lume-s răsvrătit, Deşi în faţa Ta, o, Doamne, socot că-s un smerit, Vin la altarul pe care Ţi L-am ridicat Tăcut, umil, supus şi preaplecat, Având în suflet şi în minte Învăţătura, Ta, Părinte! Însă de când sunt în picioare Mă uit cu ochii tot în zare, Peste păduri, pe ape şi câmpii Ca Tu la ruga mea să vii, Să mă întrebi pe mine-un păcătos De sunt la semeni şi Ţie de folos, Căzut întruna cu ochii la altar, Speranţe-mi pun dar e-n zadar, Smerit şi răsvrătit Îţi cer doar fericire Şi-apoi sa-mi dai un strop de nemurire.

–81–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Poezie

Extincţie (Scenariu posibil) Apocaliptic cerul s-a întunecat, În văzduh fâlfâie aripi de moarte, Bat clopotele a nelinişte, Tot ce e viu priveşte spre cer Să vadă cum vine pedeapsa lui Dumnezeu, Din adâncuri respiră cu foc Plămânii Pământului Aruncând şuvoaie arzânde spre înalt, Din depărtări celeste Stele rătăcite vin spre noi Ca nişte războinici care nu au comandanţi, Apele fierb în oceane şi mări, În fluvii, râuri, izvoare, Florile au petalele incinerate Şi albinele nu mai au de unde culege polen, Cocorii şi-au frânt aripile-n zbor. Scenariul e apocaliptic Şi se poate-ntâmpla azi, mâine, Peste un an, peste zece, peste secole Sau peste-un mileniu sau peste mii de milenii. Oricum, cei ce suntem azi trăitori Putem fi pulbere cosmică Sau material de studiu Pentru arheologii viitorului – Dacă vor exista. Irina - Veronica Andoroi – Huşi Deznădejde şi speranţă O…, stea căzătoare! O…, stea blestemată! De ce-ai pus stăpânire Pe viaţa-mi curată? De ce-ai lăsat tristeţea Să îmi inunde viaţa? De ce-ai lăsat iubirea, Să se strecoare-n ceaţă? De ce nu ai lăsat, A mea stea norocoasă, Să îmi sădească-n viaţă O soartă mai frumoasă? – De ce mă simt frustrată, Şi tare, tare tristă? – Că tu ai vrut să-mpiedici Ce-a fost frumos să vină. Dar va veni… într-o zi! Şi îţi voi face-n ciudă. Că tu n-ai reuşit, Să îmi faci viaţa cruntă. Urare de Crăciun Micul pruncuşor Isus Într-o lacrimă a pus Toate darurile sale: Fericire şi speranţă, Trăinicie şi iubire

Şi îţi doresc fiinţă dragă (soră dragă / colegă / prieten(ă)) Să cadă şi la tine-n palmă Acea lacrimă fermecată Din ochişorul lui Isus picurată. Întâlnire Iar voi fi numai a ta, Şi te voi îmbrăţişa, În adâncul întuneric Noi doi iarăşi vom visa. Curând iar vom fi-mpreună, Căci de mult nu ne-am văzut; Îşi voi asculta cuvântul, Ce îmi este cunoscut. Ador această seară, Când suntem numai în doi, Nu mai e nimeni pe stradă, Decât stelele şi noi.

Corneliu Lazăr –Gura Bohotin, judeţul Iaşi Joc de dragoste – Un trifoi cu patru foi, Dă norocul peste noi! (Îi zic eu într-un târziu De ce asta nu prea ştiu) – De ce patru şi nu trei? (Zice ea în mintea ei) – Cu cât mai multe mai bine (Îmi răspund şi eu în sine) Şi încep să-i dovedesc Pe cât de mult o iubesc: – Te iubesc, nu te iubesc! (Şi deodată mă opresc)

Dar ea ca să-mi ţină parte, Numără pe mai departe – Zău c-aş mai pune o „foaie” (Adaug eu în odaie) – Şi-ncă una de la mine Cu cât mai multe, mai bine! Încercarea moarte n-are – Dacă tot se ia „cu japca Zvârl căciula şi-mi iau şapca…! (Zice un ţăran sadea Într-o iarnă foarte grea.) Şi-apoi pleacă la pădure Lemne de foc să-şi procure. Intervine, plănuieşte, Socoteşte şi chiteşte. Îi îngheaţă şi-o ureche (Prost ca el n-are pereche!) Frigul iernii îl împunge, Trage şapca, nu-i ajunge! – De ce n-am pe cap căciulă? (Lumea o să-mi scoată „hulă”!) -Şapca nu e pentru noi! Ia căciula înapoi… (Îl îndeamnă un vecin Încolţit de-acelaşi chin.) – Vine vara. Cald şi bine…! – Ce mai faci tu măi vecine? – Dă-mi căciula. Poftim şapca… Nu mai vreau să „dau” cu …japca!

Elena Olariu – Răducăneni, judeţul Iaşi Gând sucit Noroi. Înflorit cu pete de lumină, Strălucind mereu pe-afară ca o boală ce descântec n-are – gândul omului se-neacă la mal. Sucit de inima-i mereu întoarsă Ce în frunte nu mai are scaun Nu se-abate de la munci murdare Şi sfârşeşte-n gânduri albe Izolat de lume şi de locuri. Zilnic îi asculţi confesiunea – Plânsul mut ce-i sparge pieptul de durere şi-n zădărnicia-nţelepciunii sale tot sucit în gând rămâne – vălul amăgirii sale fiind scaunul din frunte…

–82–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Poezie

Prof. Constantin Partene – Ghermăneşti, judeţul Vaslui Sfârşit de toamnă Ruginită-i frunza-n vie, Galbenă-i şi cea din pom, Frumoasă-i toamna târzie, În seri reci, rar vezi un om. Păsările călătoare au trecut, Pe baltă avem doar o egretă, Nu demult le-au petrecut Copiii care le regretă. Cin’ mă crede când le spui Că vinu-n beci s-a limpezit, Se pun acum la geam gutui, Iar nunţile nu s-au sfârşit? Haine aurii au dezbrăcat Mai toţi copacii din grădină, Frunzele în strat s-au aşezat Toamnă târzie, cine-i de vină? Noaptea cade brumă deasă Când e senin şi gerul tare, Mama face foc în casă, Ziua-i scurtă, noaptea-i mare. Se pregăteşte lumea de iernat, Căci mult a fost, puţin mai este Pân’ s-aşterne neaua-n sat Aşa într-o noapte, fără veste. Un hâtru de contemporan Avertizează, chipurile, ţara Să ştie poporul lui profan „Că iarna nu-i ca vara!” Copiii aşteaptă omăt mare. Bătrâni cu boli la purtător, Cu mâini frânte şi picioare Păţiţi fiind, lor nu li-i dor. Neculai Olariu – Răducăneni, judeţul Iaşi

Sfaturi La gura sobei stai cu nasu-n carte, Sau la lumina fumegândă scrii mereu, Iar, singur când te plimbi, priveşti departe Şi-ţi plămădeşti lumini în far de zmeu. Nu vrei să-mi stai alături nici o clipă Să vezi ce modă straşnică-a ieşit Un pantalon „mişto”, şi ce mai chică Cu favoriţii lungi... De-mbătrânit! ................................................... Să vezi şi tu că e modern o pipă S-o ronţăi când eşti fraged şi plăpând, S-asculţi un ţipăt cald, de bibilică, Când îţi zâmbeşte-o fată, fredonând.

Fii mai atent la mine şi la alţii, Deprinde-te cu ţopăiala noastră nouă Şi lasă cărţile la naiba, că şi fraţii Şi le păstrează de-astă vară-n sobă! Sau poate mâine vrei să fii vreun popă, Sau vreun savant, ori medic, vreun poet Ca să ne critici moda asta nouă Ce-1 aranjează de minune pe băiet!? Nu-i rostul să te scot dintr-ale tale; Rămâi îngândurat aşa cum eşti. Eu, mi-am luat bambina şi din cale, Te-am salutat, măi frate, să trăieşti!

Valentin Furtună – Huşi Discurs Alteţă, am răscolit prin vânturi despletirile de nea, pe mări, la catarg flutura cămaşa mea. Ca soarele de-toamnă ţi-am poleit coroana. Dar pentru toate astea m-ai aplecat cu fruntea la podea Stăpână şi în genunchi dădut-t-am strălucire curţii tale. Descântec Dă-mi cuţitul, un descânt, să-1 ascut pe sâni de piatră şi pe buze să-l fierbânt ca scânteile din vatra. Haide inima gândeşte peste ochi îmi pune văl pentru cine nu iubeşte de această viaţă iartă-1.

Oana Velicu – Huşi Elan Agnostice pături mă ţin de saltea Şi-alarmele-mi sună a bine… Mă împiedic de propriul elan, Ţesând mai departe cortine. În mine se-nchid porţi În semn de toleranţă, Şi mă apasă greu Confuzia pe clanţă. Harponul răsucit în miez Aduce fericire, Eliberând un gol De falsă adâncire. Efectul de seră Mi-au înverzit oglinzile în casă şi sufletul mi-e plin de crengi uscate. Mă mătur de dorinţe, udate ani la rând cu apă stearpă. Mi-au înverzit oglinzile în casă şi ochii mei se ofilesc. Prea mult se prefac că zâmbesc, sparge, te rog, toate oglinzile astea de seră. In vitro Declinul s-a-mprăştiat în tot norocul Şi mi-a blocat speranţa-n ascensor. Ascult dintr-un cuvânt în altul focul Cum leagă cu detalii istoria decor. Tu, iartă-mă pe unde am făcut risipă De gânduri matinale, fără zbor. Îngăduie-ţi şi mută-mă în altă clipă Din care să păşesc fără să mor. Oricum nu reuşesc să fac alegeri bune Şi pietre-mi pun în ceruri când privesc, Ca omul care vrea pragmatică minune Da’-n eprubeta lumii nu orice vise cresc. Pânza de păianjen Mi-am căptuşit interiorul cu idei Menite să mă ţină în lumină, Şi-am încercat atâtea chei La inimi frânte fără vină. * Şi toată moştenirea din trecut- Izvoare de visare motivaţională, Se scurge într-un mare neînceput, Pe care nu-l mai pun la socoteală. * Mă auzi? Să nu mai taci. Te văd lucrând o frunză.

–83–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Poezie

Autobiografie

Şi poduri vederii îmi faci, Să trec mai uşor peste pânză. * Mi-s de ajuns de-atâtea ori, Şi-mi place monologul la culcare – Dar gândul împletit cu două sfori N-ar mai purta atâta renunţare. Andrei - Gabriel Barbu – Huşi Anotimpul Hristos Un anotimp e veşnic În sufletele noastre, Un anotimp ce trece Dincolo de spaţiu şi de timp… Un anotimp ce nu se pierde niciodată.

* Hristos ne mângâie Cu a Lui blândeţe Pe sufletul ce simte A Lui căldură, La fel cum ochii Se topesc de de lacrimile ce curg… Şi sufletul cel mângâiat de El de marea Lui iubire se topeşte…

*

Copacii goi ne privesc Părăsiţi, Aşteaptă să revină La viaţă, până atunci Înfriguraţi, Poartă în inimile lor Căldura d altădată.

* Zăpada ne înconjoară Şi soarele cu razele lui Ne înfăşoară. Luminaţi De soare şi de alb… Albul sufletului Îl căutăm… Carmen Angheluş – Huşi Dar Sunt o făptură fără suflet sunt fără aşteptări şi fără vise sunt dulce-amară goală de-ntrebări sunt ceea ce ai fost tu ieri sunt umedul sărut al morţii sunt o statuie făr de chip sunt clipa de răsfăţ a unui naufragiu

sunt blând aligator la pieptul de oţel al întunericului sunt un reper pentru nebunia ta sunt cireaşă de pe tortul conştiinţei sunt ceea ce nici măcar n-ai visat bucură-te de mine v... împărat Alt dar

Aduc cu mine doar tăcerea melancolia şi lacrima de gheaţă a lucidităţii părtaşi la întuneric încremeniţi în gestul gol plutiţi pe smoala secundelor de har străine închipuiţi minciuna şi păcatul aduc cu mine doar tăcerea şi-amară renunţare peste toate cortina de mătase şi iubire aduc cu mine liniştea de altă dată... a fecioarelor sacrificate

Vocaţie şi un strop de „nebunie” Prof. Valeriu Neştian – Iaşi Argument

ândurile de faţă sunt o confesiune. Dacă pe parcursul lor nu voi purta cititorul prin întreg labirintul sufletului meu, o fac pentru că „sunt

cuvinte care nu cuvântă/ Şi tăceri ce pot să spună tot”, potrivit metaforei poetului. Ceea ce-i scris aici este scurta evocare a unei vieţi îndărătnic atipice, în care alţii s-au dezvăţat s-o trăiască, s-o cunoască măcar.

Trupul are memorie limitată, suferă, apoi e tentat să uite. Sufletul, nu. În eventuale încercări de desfiinţare a lui, e-n stare să se refacă. Aşa cum înmugureşte un copăcel sau o ramură frântă. Sunt de părere că oamenii să se teamă nu de aceia care iau viaţa (fizică), ci de cine ucide sufletul, transformând existenţa în iad veşnic.

Începuturi Sunt fiu de profesor din Huşi. Copilăria, în oraşul natal,

cartierul Broşteni, a fost foarte frumoasă. Pentru mine semăna aproape cu un paradis. Mugurii pomilor, iarba sau zăpada, grădina înverzită ori rugina viilor, cântecul păsărelelor şi

glasurile prietenilor de joacă şi de năzbâtii, ofereau o natură autentică, azi stricată de modernismele postbelice.

Părinţii, biserica, bătrânii înţelepţi ai vremii exercitau o binefăcătoare cenzură morală şi influenţă patriotică asupra mea. Ei mi-au cultivat, de timpuriu, simţul natural …al morţii, povăţuindu-mă că omul dacă vrea să fie liber se impune să nu-i fie frică de moarte!

În „târgul trăsniţilor”, în afară de noi românii (ortodocşi, catolici), mai erau evrei, ţigani, „bulgari”, „unguri”. Însă acest „multiculturalism” crea o ritmicitate a sufletelor, a credinţelor şi a bunelor raporturi reciproce cu mai toţi ceilalţi.

Zbor În 1948, aveam 16 primăveri, am ajuns în contact cu

„Frăţiile de Cruce”. Dar, vag, ştiam deja despre Mişcarea Legionară, deoarece nişte rude erau încadrate în aceasta; iar bunicul, avocatul Neculai Berghiu din Vutcani, judeţul Fălciu, activa ca luptător naţionalist (cuzist) notoriu în Moldova. De asemenea, fratele bunicei, filosoful Nicolae Bagdasar, originar din Roşieşti, avea vederi radicale de dreapta.

Când a fost împuşcat premierul Armand Călinescu de o echipă de legionari (21 septembrie 1939), s-a întâmplat să aud acasă, la radio, anunţul „răzbunătorilor”. Casa profesorului Ion Zelea Codreanu care i-a fost şi mamei la liceu profesor de germană, de pe strada Gării, lângă spital, treptat devenise şi pentru copilul din mine un fel de „simbol” sau „reper”

În septembrie 1940, s-a nimerit să asist în comuna bunicilor, la explozia de bucurie produsă printre gospodari ai satului, de schimbarea de regim politic, prin izgonirea de pe tron a lui Carol II-lea, „mare străjer”.

Ulterior, tata fiind transferat cu catedra în Fălticeni, mi-a căzut acolo sub ochi cotidianul „Cuvântul”, revista „verde” „Radio România”, Calendarul-almanah pe 1941 al ziarului „Cuvântul” etc., pe care le răsfoiam cu viu interes (copilăresc). Ascultam emisiuni radiofonice, iar cântecele legionare, frecvent difuzate pe-atunci, prinseră a mă pasiona… La „rebeliune” tata, momentan

R

–84–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Autobiografie

concentrat în armată, m-a luat de mână şi am purces în faţa primăriei oraşului, unde se desfăşura o demonstraţie gardistă. Când manifestanţii l-au văzut în uniformă de ofiţer, au izbucnit în urale repetate şi prelungi, strigând: „Trăiască Armata Română!” Fireşte, faptul în sine m-a impresionat adânc, fiind de neuitat…!

După 23 august 1944 A doua sau a treia zi după 23 august (mă aflam cu mama

refugiaţi în comuna Grădini, judeţul Romanaţi, tata era pe front) tot din întâmplare mă găseam în biroul primarului localităţii, care mă simpatiza. Împreună cu alţi fruntaşi ai satului, asculta .cu atenţie mărită o emisiune specială în româneşte de la Radio Donau (din Viena). În cameră se revărsa un glas sonor, sentenţios, care avertiza despre primejdia mortală a bolşevizării ţării noastre. Era vocea lui Horia Sima! Zărindu-mă printre cei prezenţi, primarul, gras, înalt, se ridică în picioare şi mă alungă din încăpere…

Ce mai, prilejuri ce făcură să-mi intre în sânge, picătură cu picătură, „otrava” verde!

În vara anului următor, tata se-ntoarse din prizonieratul la nemţi, şi în câteva rânduri povesti despre întâlnirile din lagărul german cu căpetenii legionare din exil. Ele făceau vizite în vederea racolării de români din captivitate pentru voluntariat în cadrul unor unităţi militare („Armata Naţională Română”) create centru nevoile frontului antisovietic. Asigurările acestora că Armata Roşie şi comunismul nu constituie forţe de neînvins şi veşnice, le-am socotit o lecţie bună teoretic şi excelentă în practică. În deplin acord cu învăţămintele istoriei că distanţa de la cuvânt şi idee la pământ şi concret e îndeobşte parcursă sub formă de prăvălire, respectându-se legea acceleraţiei căderii corpurilor.

În F.D.C În Huşi, ca pretutindeni, stalinismul făcea „progrese”

surprinzătoare, cu concursul a numeroşi intelectuali. Ajunsesem licean şi prieteni mai mari mi-au şoptit, prin 1947, că erau în organizaţia clandestină de tineret a Mişcării Legionare, „Frăţiile de Cruce”. Titi Voluşniuc şi camarazi de-ai săi: Ghiţă Plop, Sârbu, Chicu, Voloacă, Todiraşcu, Râpă ş.a., mă luară sub aripă. Mergeam cu dânşii în afara oraşului, la Dobrina, la Dric, la Ochi. La reuniuni ad-hoc am învăţat multe „mari secrete”… Astfel, după o verificare corespunzătoare, am fost şi eu cooptat.

M-a atras în F.D.C., cinstea, corectitudinea, legăturile sufleteşti realmente prieteneşti, autoritatea, credinţa în Dumne-zeu, un anume mister al acţiunilor. Modele superioare: Corneliu Codreanu, Ion Moţa, Horia Sima şi precursorul presupus al lor, Mihai Eminescu. La modul concret, ni se cerea să fim elevi buni, disciplinaţi şi muncitori, să nu comitem abateri şi să ne plasăm pe primele locuri în clasă, în şcoală. Făceam exerciţii fizice şi spirituale, glumele, veselia eram nelipsite, Cântam în surdină şi citeam texte strict interzise. Primeam câte o misiune, de exemplu să executăm un marş de câţiva km noaptea, să ajutăm o persoană nevolnică, să facem curierat. Şi asta ne stimula în sensul ieşirii din rândul tinerilor mediocri, comuni. Lucruri ce ni se păreau frumoase şi de folos, cu atât mai mult cu cât erau dezinteresate şi presupuneau risc. Accentul se punea pe educaţie şi autoeducaţie, fără implicaţii politice majore, în direcţia unui românism de factură creştină, se subînţelege pre-ponderent antistângist. Ca organizaţie elitistă, nu era admis oricine, ci acela care credea nelimitat în mesajul naţionalist…

Motiv de fală pentru „încăpăţânaţii”, „rătăciţii”, „fasciştii” de noi…

Ne întâlneam cam o dată pe săptămâna (de obicei sâmbătă după-amiază) pentru şedinţă. Acolo fiecare pregătea un material de actualitate pe teme educative, culturale, religioase. Îl prezenta şi-apoi se discuta pe marginea lui, nu neapărat în contradictoriu. Chestiunile politice le făcea cunoscute şeful F.D.C. La întâlnirile acestea, în cursul „minutei marii prietenii” ne „spovedeam”, ca să zic aşa, despre ce-am făcut bun şi rău în perioada anterioară, fără tentă criticistă. Se miza pe înfrânarea instinctelor, pe repudierea trădării, cultivarea voinţei, pe ini-ţierea pentru o viaţă trăită în stil legionar.

Nici pomeneală de acţiuni „periculoase din punct de vedere social”, de „complot pentru răsturnarea ordinii sociale şi acapararea puterii” de antisemitism. extremism. Inevitabil, scă-paţi de sub control, unii au sărit calul. Dar exagerările, exaltările

au fost izolate forme adolescentine de protest. Se dădeau sancţiuni, dar nu erau rarisime cazurile de recompensă morală.

Era o perioadă de persecuţie şi sacrificiu de sine. Eliminarea sentimentului de frică, suferinţa (nu ca problemă retorică!) formau preocupări majore. Chiar dacă, în timp, în funcţie de context, unii am fost timoraţi de persoane externe şi evenimente complexe…

În momentul respectiv, nu ştiam prea multe asupra violen-ţelor ca forme de răzbunare, folosite de unii purtători de cămeşi verzi, răspuns la provocări… tot violente. Dar, am considerat mai tot timpul că aceste acte reprobabile ieşeau din cadrele puse sub oblăduirea Sfântului Arhanghel Mihail. Aşadar, sunt de neadmis, de condamnat (în principiu, în fapt) fără asumarea lor conştientă şi responsabilă. Nimic nu e infailibil!

Actualizare de profil În noaptea de 14/15 mai 1948, au venit arestările masive,

în întreaga ţară circa 15.000 de tineri, studenţi, elevi. Eu scăpasem: graţie organizării piramidale a frăţiilor, şefii mai dârzi rezistaseră la anchete şi nu divulgară toate numele membrilor unităţilor.

În luna următoare, am mers la Vaslui, unde activa un grup puternic în frunte cu intransigentul Constantin Iulian. Pe stadion se juca un meci de fotbal între formaţia locală şi o echipă din Galaţi. Nu tocmai incidental(!), m-am întâlnit acolo cu 2-3 camarazi vasluieni ce nu fuseseră încă nici ei dibuiţi de organele represive. Dânşii m-au pus în temă şi mi-au insuflat cuvântul de ordine al momentului: activitatea continuă, pe cont propriu, individual ori în grup restrâns, în condiţii de maximă clandestinitate. Buun!

Pornit împotriva urgiei roşii, încurajat prin programele în limba română ale posturilor de radio occidentale, care vehiculau dulcea minciună cu „Vin americanii!”, în toamna anului 1949 am încropit o organizaţie ilegală de 20 de elevi, majoritatea de la Liceul „Cuza Vodă”, de astă dată cuprinzătoare, fără o anume coloratură politică. I-am dat numele „Grupul clandestin anticomunist”.

Trei au fost obiectivele vizate: 1) să menţinem în noi şi în alţii o stare de spirit de

neaplecare în faţa dictaturii proletariatului; 2) să întreţinem o scânteie de nădejde, în mediul şcolar şi

nu numai, în prăbuşirea regimului „democrat-popular”; 3) să tulburăm nesfârşita „chermesă” a „victoriilor

istorice” clamate propagandistic de utemişti, pemerişti, de către cozile de topor.

N-am făcut mare scofală, însă am învolburat oleacă funcţionarea unor organisme ale puterii totalitare locale. Tata fiind director al liceului, membru de partid bine-văzut(!), în naivitatea mea de minor am crezut că nu voi fi bănuit de acţiuni subversive! Mai ales că mă făcusem şi membru U.T.M. Am fost trădaţi de doi colegi infiltraţi de Securitate în grupul nostru.

Urcuşuri, coborâşuri În noaptea de 6/7 mai 1950, am fost arestaţi aproape toţi

(lotul 1, lotul 2 în anul următor). În drumul pe jos escortat spre sediul poliţiei politice, mi-am pironit ochii în stelele de aur care scânteiau pe bolta senină a urbei natale, unde deprinsesem patima dragostei de carte, unde fusesem pentru întâia oară ademenit de forţele gândirii, ale iubirii culturii, unde nutrisem atâtea visuri, cu sufletul pentru un crez naţional, creştinesc pe care să-l urmez, discret, cu modestie, în viaţă. Când am pus piciorul pe scara clădirii Securităţii de pe strada M. Kogălniceanu, nr. 1, împins din spate de doi caralii, am simţit o lacrimă caldă ca un fir de plumb cum mi se rostogolea pe obraji.

După o ancheta dură, din fericire n-am fost trimis la centrele de „reeducare” prin tortură continuă de la Piteşti, Gherla, brigăzile 13 şi 14 ale lagărului „Peninsula” de la Cana-lul morţii. Dar nici la închisoarea pentru elevi de la Târgşor, nici n-avui parte de „reeducarea” non-violentă din Aiud. În primăvara anului 1951, expediat la Galaţi pentru derularea procesului la Tribunalul militar, am fost depus în penitenciarul de acolo. Aşa că am avut ocazia să întâlnesc în celule, să stau de vorbă îndelung cu tineri de ispravă din lotul legionarilor vrân-ceni condus de legendarul Ion Paragină, care coordonase răscoala satelor din zonă împotriva colectivizării forţate.

–85–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Autobiografie

În acel răstimp, într-o aripă izolată a închisorii erau întemniţaţi „invizibilii”, liderii naţional-ţărănişti, în frunte cu Iuliu Maniu. Tot cu desăvârşire separat într-o celulă sta prinţul Alexandru Ghica, un veteran al „Gărzii de Fier”.

De sub înrâurirea benefică a anturajului gălăţean am trecut, la Canal, sub influenţa binecuvântătoare a mediului legionar din lagărul „Peninsula”.

În acest areal, în vara lui 1952, am fost „botezat” tainic ca legionar de fapt şi de drept, de către învăţătorul Ion Maxim din Dorohoi. Trebuie să menţionez că în locurile de detenţie, elev fiind, cu o fire rezervată, tăcută, iubind singurătatea, meditaţia, eram considerat fără importanţă deosebită. Însă anumite trăsă-turi sufleteşti pozitive, memoria peste medie, m-au ajutat să fiu luat în seamă de ceilalţi, o vreme drept „bibliotecă ambulantă”.

Funcţionau în lagăr, în strictă conspirativitate, structuri organizatorice, coordonate de Augustin Sora (vărul savantului Mihail Sora), de Ion Crăciun-Oajdea, prof. Ion Iliescu, Constantin Nacu, Nistor Man etc. Se ţineau şedinţe de cuib (3-10 persoane), se dădeau circulare, aveau loc discuţii fertile, acţiuni de ajutor reciproc, conferinţe în cerc restrâns (filosoful şi poetul ardelean Grigore Popa era „eminenţa cenuşie”).

Şedinţele de cuib erau asemănătoare celor din F.D.C. Se distingeau momentul mistic (rugăciunea), momentul educativ ţintind la formarea de caractere, a conştiinţei istorice, a sănătăţii morale, accent special pe înfrângerea interesului personal, momentul prieteniei, al hotărârilor, al rezultatului practic al adunării care nu depăşea niciodată un ceas şi jumătate.

M-am apropiat, de cărturari pe care-i socoteam foarte bine dotaţi intelectual şi moral, oameni dârzi şi camarazi buni în suferinţă. Cu puţine excepţii, aceştia nu făceau discriminări partinice, rămânând cu valenţe libere, deschise spre oricine manifesta respect mutual, acordându-i sprijin, sfat sau o lingură

1 Portalul Victimelor Comunismului - AFDPR - Album

Memorial. Monumente inchinate jertfei, suferintei si luptei impotriva comunismului, http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/afdpr/album_eroi/doc/p92-95_afdpr.pdf [G.F].

de mâncare dacă era cazul. Deci, nu existau fricţiuni între legionari, ţărănişti, liberali ş.cl., ci mai degrabă o colaborare mută, o toleranţă binevoitoare între persoane cu orientări anticomuniste diverse. Rareori aveau loc controverse între legionari „simişti” şi „antisimişti” („mexicani”).

Eu m-am integrat acestei structuri insolite, membrii luându-mă copil de-al lor…

La brigada de cioplitori în piatră în care lucram pe şantierul „Fustaţa”, asistam deseori la întruniri sui generis ale feluriţilor oameni de cultură lăgărişti, ce prezentau o constelaţie extrem de diversă: poetul Horia Niţulescu, scriitorul Teohari Mihadaş, filosoful Ştefan Ionescu, omul politic ţărănist Gabriel Ţepelea, savantul dr. V. V. Trifu, dr. Ion Cârje, preotul Roman Braga, prof. Cicerone Ioaniţiu, astronomul Ştefan Vodă, profesorii universitari Victor Jinga şi Alex. Herlea, prof. dr. D. Gerota, poetul Radu Brateş, avocatul Vasile Ionescu (ex-directorul general al Radiodifuziunii Române), scriitorul Sergiu Dan ş.a.m.d.

În 18 iulie 1953 lucrările de la Canal fură sistate. Parte din deţinuţii politici robi la „proletari” a fost transferată la Aiud şi Gherla. Eu nu fusesem arestat, condamnat pentru „activitate legionară”, dar am stăruit pe lângă administraţia lagărului să fiu dus laolaltă cu legionarii „oficiali”. Astfel am ajuns la sinistra temniţă Aiud.

Sentimentul de teamă pe care-o inspira oricui numele de Aiud, simbol al terorii la care erau supuşi milioane de români, se împărţea cu sentimentul de mândrie, cu norocul de a sta în puşcăria în care fuseseră aruncaţi atâţia oameni de valoare, ce căpătaseră în ochii mei aureole de eroi sau de sfinţi martiri. Păstrând şi transmiţând mai departe, de-a lungul deceniilor un mesaj de demnitate, de nesupunere. Suflul lui Radu Gyr, Dumitru Stăniloae, Nichifor Crainic, Ioan Petrovici, Vasile Voiculescu, Nicolae Petraşcu, Nistor Chioreanu, Traian Bră-ileanu, Gheorghe Manu, Radu Mironovici, Costache Oprişan, scriitorul Constantin Gane, generalul Constantin Pantazi, amiralul Horia Măcelaru, Petre Ţuţea, îmi crease impresia că Academia Română se mutase în penitenciar. Mă întrebam în

sine mea care dintre capetele luminate ale Neamului nostru au rămas nepersecutate? Şi mi se părea o ruşine pentru dânşii să nu fi fost în detenţie politică sau de conştiinţă, în vremea când în ţară „poporul muncitor construia victorios, sub steagul lui Lenin, Stalin, Gheorghiu-Dej socialismul veşnic trăitor”!…

Sufletul meu, din nefericire, nu s-a putut bucura de ospeţiile spirituale ale unora dintre aceşti oameni mari decât 40 de zile, deoarece am fost dus în lagărul Cavnic, de la o mină de plumb maramureşeană. Aici, ghinionul dracului, preţ de doi ani, m-am ataşat cu rapiditate (căpătasem experienţă!) cercului de comilitoni, grupaţi pe criterii moral-spirituale Enumăr pe câţiva: poetul Alexandru Caranica, Gheorghe (Gioga) Parizianu (un macedonean cu un caracter ireproşabil) Octav Rădulescu, preo-tul Ion Raţă (cel care l-a împărtăşit la Sighet, înainte de moarte, pe Iuliu Maniu), avocatul ieşean Ion Stamati, avocatul Constan-tin Nacu, „invulnerabilul” învăţător ardelean Victor Ciumău, studenţii Mircea Stancu, Tiberiu Hentea, scriitorul Ion Caraion (pe adevăratul său nume Stelian Diaconescu), din păcate, delator notoriu, ca atare ocolit, izolat de mai toţi lăgăriştii.

Cu cât eram mai chinuiţi fiziceşte, mai istoviţi de munca în subteran, împinşi spre un stadiu inferior de supravieţuire, cu atât avea să crească sensibilitatea noastră sufletească, producându-se un proces de şlefuire umană. Dragostea celorlalţi, sprijinul moral reciproc, au fost o călăuză către salvarea vieţii în integralitatea ei moral-spirituală. Fără căderi dezonorante, ateism, apostazie ori renegări mişelnice.

Am învăţat atunci ceea ce scria N. Steinhardt în „Jurnalul fericirii”, anume că ceea ce importă esenţial e caracterul. Convingerea politică, părerile filosofice, credinţa religioasă, pregătirea intelectual-cultural-ştiinţifică, realizările profesionale nu sunt decât accidente. „Doar caracterul rămâne după filtrările produse de anii de puşcărie ori de viaţă. Cu o observaţie indispensabilă: suferinţa care nu înnobilează, înrăieşte!

Închisoarea, după închisoare După ieşirea din puşcărie, am terminat în Huşi, la secţia

„fără frecvenţă” studiile liceale şi apoi am intrat la Facultatea de filologie a Universităţii ieşene, ca student „la zi” Un bun

Închisoarea Galaţi1

–86–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Autobiografie

prieten, Petrică Măzăreanu, din Căiuţii de pe valea Trotuşului, care stătuse cu mine în lagăr la Canal, rearestat, strâns cu uşa la ancheta de la Securitatea gălăţeană, a declarat că în detenţie eu am activat subversiv intens pe linie legionară, că aş fi primit la eliberare, „misiunea” să refac reţeaua clandestina de afară. Lucru complet fals! Totuşi,”organele noastre” din Iaşi şi Huşi la l3 ianuarie 1956 mi-au deschis dosar de urmărire informativă (DUI). M-au supravegheat riguros şi continuu până în decembrie 1989, după cum reiese din documentele consultate la C.N.S.A.S. Bucureşti.

După revoluţia din Ungaria (1956) am fost exmatriculat din facultate. Am revenit în 1962 la „fără frecvenţă”, însă luând-o de la capăt (cu un nou concurs de admitere).

Acordând atenţie aparte tinerilor, pentru care aveam o aplecare specială, am îmbrăţişat cariera pedagogică: profesor de română, mai întâi la şcoli săteşti din fostul raion Huşi ca „necalificat” (suplinitor), din 1968 la Iaşi. Era mediul favorabil mie, pentru că adolescenţii sunt şi cei mai vulnerabili la capcanele şi smintelile marxism-leninismului, ceauşismului, pseudodemocraţiei (libertate cu „voie de la primărie”).

Consider că nouă, celor mai în vârstă, ne revine datoria de a le îndruma paşii şi de a le veghea devenirea, fiindcă lumea de mâine va arata aşa cum vor rodi ei. Şi ei vor rodi numai dacă noi îi plivim, adică dacă vom stârpi din jurul lor buruienile care îi sufocă.

1 Ibiden,

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/afdpr/album_eroi/doc/p8-18_afdpr.pdf {G.F.].

Am beneficiat întru aceasta de oarecare vocaţie şi un strop de „nebunie”. Nu m-am mulţumit să transmit elevilor doar cunoştinţele şcolare ci am încercat să le modelez armonios şi sufletele. De pildă, organizam excursii la monumente, localităţi istorice, mănăstiri, obiective turistice. Dezvoltând pasiunea pentru călătorii prin duhul României, căutam să cultiv sentimente naţional-patriotice, deghizat creştine. Din 1965 am desfăşurat o bogată activitate publicistică de profil.

În perioada postdecembristă nu m-am raliat niciunei formaţiuni sau grupări legionare, din motive personale şi „inde-pendentiste”. M-am înscris formal în P.N.Ţ.C.D. cum a fost recomandarea Comandamentului Mişcării Legionare din exterior. Am participat la reuniunea „la vârf” de la Hamilton - Canada în vara anului 1992. Am colaborat permanent la revista timişoreană „Gazeta de Vest” şi la editura „Gordian”, la alte publicaţii, cu texte ca tendinţă gardistă. Am ţinut conferinţe şi am făcut deplasări pentru documentare, nu de natură propagandistică.

Educat din „Frăţiile de Cruce” în şcoala credinţei şi a caracterului, m-am străduit după har şi puteri, mereu şi mereu, să mă modelez pe mine spre a deveni un om în care să vieze virtuţi ale sufletului omenesc şi calităţi sădite de Dumnezeu în sângele Neamului românesc. De vom fi lipsiţi de caracter, degeaba suntem profesori, doctori, ingineri, preoţi savanţi sau oameni politici! Idee ce îmi pare de o importanţă capitală pentru vremurile noastre deoarece - opinez - actuala criză prin care tre-ce societatea „post-modernă” nu-i atât materială, economică, financiară, socială, ci una „moral-spirituală, mai exact de educaţie. Educaţia atât cu sine, cât şi cu cei din jur, cu rol transformator, prin exemplul personal, se înfăţişează a fi cea mai oportună soluţie de a ieşi din criză şi a preîntâmpina procesul de satanizare a românului creştin.

Destin patetic, dezlănţuit de vârtejul unui ideal!…

Fişă matricolă penală Valeriu Neştian2

În loc de încheiere Regretabil e faptul că am avut parte de ostilitatea nuanţată

a nu puţinor profesori ai mei, colegi, rude (care s-au lepădat de mine (să nu-şi strice ei „dosarul”?!), directori de şcoli. Nu mai spus, a organelor de partid, a clicilor colaboraţioniste de la secţia de învăţământ, sfat popular, culturnici socialişti. Mai ales în 1990 când am ajuns inspector general al Inspectoratului Şcolar Judeţean Iaşi, ura propriu-zisă nu s-a mai putut camufla: „Ce, să fie şef un „reacţionar”, un fost „bandit”, un „contrarevoluţionar”? La întâlniri de promoţie, la Zile culturale ale oraşului, la diverse aniversări, evitau cu grijă să mă înştiinţeze. La ieşirea la pensie, nici un cuvânt de mulţumire, de gratitudine! Şi indiferenţa, insulta, coaliţia tăcerii, minima-lizarea, ocultarea continuă.

„Până la unul să piară duşmanii poporului” se cânta şi prin 1950!

2 http://86.125.17.36/Fise%20matricole%20penale%20-

%20detinuti%20politici/N/N%2002.%20Nebert%20-%20Nezelschi/Nestian%20Valeriu/index.php

Închisoarea Aiud1

–87–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Pedagogie

Jocul de roluri, provocare psiho-pedagogică între

dimensiunea novatoare şi tradiţie în educaţia elevilor de liceu1

Prof. Curelea Dragoş Lucian – Sibiu

n general vorbind, toate acele demersuri didactice denumite prin sintagma, jocul de rol / jocul de roluri, pornesc în sfera educaţională din spaţiul britanic al

gândirii didactice şi pedagogice. Cel dintâi cercetător care le-a folosit pornind de la implicaţiile şcolare şi definind finalitatea acestor jocuri a fost Georges Mead la începutul secolului al XX-lea. Apoi, după prima mare conflagraţie mondială, simţindu-se în mod stringent nevoia inovaţiei şcolare, psihologul şi sociologul american Josef I. Moreno în 1923, este primul care apelează la psihodramă ca terapie lucrativ-ocupaţională în vederea tratării şi a ameliorării tulburărilor de personalitate şi a şocurilor psihice remanente la unii dintre combatanţii supravieţuitori. Cercetătorul, mai sus amintit după mai bine de 10 ani, de la acest demers didactic novator, cu implicaţii, atât în ceea ce priveşte adulţii, cât şi tinerii educabili, reuşeşte să publice cartea Who shall Survin?. Lucrare de specialitate tradusă şi în româneşte, ce-i drept, destul de târziu de la apariţia în literatura de profil, în 2003, de către profesoara clujeană Mariana Pintilie. Ca demers novator, pe fondul discuţiilor privind reforma în educaţia românească şi utilizarea de noi metode activ-participative în sfera educaţiei, odată cu traducerea acestei cărţi, atât dramatizarea, cât şi jocul de rol / roluri, au început a fi utilizate ca metodă modernă în cadrul orelor de curs de către educatori, institutori şi profesori (aspectul acesta este evidenţiat de frecvenţa utilizării acestei metode cel puţin în cursul anilor 1999 – 2001 în diferitele unităţi gimnaziale şi liceale, dar şi în cele cu regim pedagogic diferenţiat, Jena, Montessori, Waldorf, etc. ...). Actualmente, deşi şcoala românească încă nu înţelege în mod exact şi pertinent, rolul, cât şi perspectivele reale ale acestei metode în educarea tinerei generaţii, aflată astăzi pe diferite trepte de şcolaritate, metoda este . Poate, ca o proprie părere, evidenţiez aici stricteţea şi permanenta instabilitate a programelor şcolare, la care trebuie adăugate puţinătatea orelor alocate în planul cadru unor materii şi lipsa reală a unor resurse adecvate şi necesare dealtfel în utilizarea cu eficienţă a metodei jocului de roluri, sunt numai câteva din multele elemente care se opun, (pardon nu se opun evident, dar subliniază din plin numai precaritatea şi punctele slabe ale acestei metode, neputându-se vedea deloc în accepţiunea acestora, punctele sale tari şi gradul ridicat de eficienţă a acestor demersuri educaţionale, realmente novatoare) unei reale implementări a acestei metode în şcoala noastră, deşi de mai bine de 12 ani se discută de reformă, strict teoretic şi pur declarativ.

La punctele tari, care apar drept evidente la o simplă analiză S.W.O.T., trebuie să evidenţiez faptul că metoda jocului de roluri, induce, dezvoltă şi cultivă la elevi, atât capabilitatea asumării, a interiorizării unor status-uri clare, aspect care îi mobilizează îi stârneşte la participare, iar pe de altă parte, metoda aceasta simulează o serie de funcţii, de relaţii, activităţi

1 Am susţinut sub acest titlu o comunicare ştiinţifică în ca-

drul Simpozionului internaţional, desfăşurat pe data de 20 noiembrie 2010 în Feteşti, judeţul Ialomiţa, la care am obţinut Premiul al II-lea.

şi inter-relaţionări, care permit profesorului, devenit moderator al clasei şi al lecţiei să formeze la elevii săi atitudini şi valori, să-i ajute în formarea şi deprinderea competenţelor necesare acestora în vederea învăţării active şi a unei optime inserţii în viaţa social, social profesională, culturală. Caracteristica de bază a acestei metode, constă în primirea status-urilor şi trasarea prin stabilire şi comun acord cu elevii a rolurilor ce trebuiesc jucate din perspectiva strict calitativă a metodei şi în vederea atingerii eficienţei ca metodă dar şi ca demers didactic novator.

Din perspectiva Analizei S.W.O.T., metoda aduce în discuţie, atât punctele tari, dar pot fi subliniate totodată şi cele slabe, oportunităţile şi ameninţările care implică dar şi afectează demersul didactic în utilizarea acestei metode

Eficienţa metodei Jocului de rol / roluri

din perspectiva Analizei S.W.O.T.

Puncte tari (forţe) Puncte slabe (slă-biciuni)

O – Listă de oportunităţi -eficienţa cres-cută a învăţării; -o apropiere reală între profesor şi elevii săi; -simularea şi înţelegerea unor realităţi ale lu-mii în care trăim; -formează, in-teriorizează va-loric şi cultivă elevilor compe-tenţe, valori şi atitudini;

Strategii SO -metoda jocului atrage şi provoacă pe toţi elevii cla-sei; -implică participa-rea activă, afec-tivă, volitivă şi psiho-motrice a elevilor; -profesorul devine vector ponderator şi moderează jocul, nu-l conduce; -eficienţa învăţării se ridică la un pro-cent de 75 – 78 % pe fondul unei reale cooperări profesor – clasă; -simulează o serie de statusuri şi ro-luri care sunt utile elevilor din per-spectiva înţelegerii lumii în care tră-iesc; -formează, cultivă şi interiorizează la elevi, competenţe reale şi valori, res-pectiv atitudini vis-a-vis de ceea ce se întâmplă; -este sustenabilă şi se bucură de con-cursul activ al tu-turor elevilor; -are un grad ridicat de transparenţă, asigură feedback-ul necesar evaluă-rii şi al autoevaluă-rii.

Strategii WO -metoda este într-o mare măsură cronofagă; -implică o serie de resurse care nu întotdeauna există; -aplicarea ei nu este totdeauna în concordanţă cu programa urmărită; -astfel de metode nu sunt tocmai bine văzute şi re-ceptate de manage-rii şcolari tradiţio-nalişti, cantonaţi în mentalităţile lor; -metoda presupune o serie de costuri necesare în vede-rea învăţării rolu-rilor; -se consumă mult timp în stabilirea scenariului; -elevii se manifestă în multe cazuri reticent şi cu timiditate.

T – Listă de ameninţări -permanenta schimbare a programelor (in-stabilitate); -lipsa unor poli-

Strategii ST -favorizează crea-tivitatea, atât a profesorului, cât şi a elevilor; -permite manifes-tările paraverbale;

Strategii WT -permite tuturor elevilor să fie im-plicaţi în această activitate prin in-terpretarea de ro-luri;

Î

–88–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Pedagogie

tici educaţionale pertinente; -opoziţia des-chisă a cadrelor didactice con-servatoare; -inerţia educaţi-onală şi imobi-lismul la orice demers novator, considerat în ac-cepţiunea unora dintre cadre ca nefiind eficient în sfera educaţi-onală româ-nească; -neînţelegerea exactă a acestei metode de către unii dintre cei ce sunt chemaţi să asigure mana-gementul edu-caţional al şcolii şi a rolului său în educarea ele-vilor de liceu din perspectiva formării com-petenţelor cheie.

-generează şi ex-plorează trăirile afective ale elevi-lor -generează prin competiţie valoare umană, toleranţă şi respectarea celui-lalt; -oferă posibilitatea elevilor de a înde-plini anumite ro-luri sociale; -cultivă capabilitatea ele-vilor de a face faţă cu succes la situaţii noi; -implică asumarea responsabilităţii pentru eficienţa interpretării rolu-lui.

-în timp elevii de-păşesc starea de timiditate; -în timp dialogul se perfecţionează -elevii îşi fixează cunoştinţele în mod plăcut; -asigură fed-back-ul necesar privind comportamentul şi competenţa perso-nală, pe baza că-ruia acestea se pot perfecţiona; -permite elevilor orientarea în spa-ţiu, decizia şi re-zolvarea unor situ-aţii problemă.

Cultivarea şi formarea la elevii claselor de liceu a noţiunii

de status social, de cetăţenie, identitate naţională şi apartenenţă de grup şi social culturală, a rolului deţinut într-o activitate şi a implicaţiilor pe care acesta îl presupune. Aspecte care instigă efectiv elevii la a cunoaşte, la a participa efectiv la actul învăţării, al evaluării şi ceea ce este important, ca gest reflexiv, la actul autoevaluării.

Pe fondul propriei opinii şi al experienţei deţinute în aplicarea acestei metode în mediul liceal, trebuie să evidenţiez faptul că inserarea în cadrul lecţiilor de istorie, a jocului de rol / roluri, demers didactic care porneşte de la familiarizarea efectivă a elevilor cu dinamica jocului, a rolului deţinut, a status-ului îndeplinit. Elevii de liceu, adolescenţi deja, prin această metodă sunt implicaţi activ în actul învăţării, al evaluării şi autoevaluării, într-o perioadă a vieţii lor în care se găsesc în plin proces de formare prin implicarea intelectului, a afectivităţii şi a emoţiei, a capacităţii de reacţie şi improvizaţie, a spontaneităţii, fiecăruia dintre elevii care joacă efectiv aceste roluri, într-o măsură mai mare sau mai mică. Interesant este aspectul potrivit căruia, ei, elevii sunt direct interesaţi, de finalitatea jocului, de respectarea regulilor (chiar de eludarea fină şi uneori cu atâta tact şi eleganţă a acestora, reflectare a ceea ce surprind şi înţeleg din sfera socială prin intermediul feluritelor canale media la care au acces !) şi de eficienţa cu care se duce la îndeplinire măsurile / paşii care au fost stabiliţi de comun acord. Participarea la asemenea lecţii este o încântare, fiind pe placul mai tuturor elevilor claselor, evident aspect, observat şi dedus prin aplicarea şi interpretarea psiho-sociografică a unor chestionare aplicate la clasele din propria încadrare, dar şi la alte clase ale unităţii de învăţământ în care funcţionez didactic, respectiv în alte unităţi de învăţământ liceal, atât pe filieră tehnologică, cât şi teoretică.

Pregătirea, complexitatea, structura, lungimea rolurilor şi nerespectarea scenariului sau a celor trasate şi stabilite de comun acord constituie obstacole greu de surmontat de către elevi; iar dacă derularea jocului de roluri nu instigă la cunoaş-tere şi participare, nu determină emoţii pozitive, elevii se vor opune implicării lor în activităţi pe care nu le suportă, nu le doresc, nu le înţeleg raţiunea. Tocmai de aceea, succesul acestei

metode depinde în mare măsură de atenta pregătire a etapelor jocului, de dirijarea şi monitorizarea derulării acestor etape, de procesarea jocului şi de furnizarea unui feed-back atât de necesar.

În organizarea, pregătirea şi derularea jocului de roluri identificăm următoarele trei ample variante, şi anume:

1) alegerea acelor situaţii ce trebuiesc interpretate / jucate, profesorul expunând situaţia în ansamblul său, prezentând detaliile şi trasând rolurile posibile;

2) sunt oferite liniile valorice de dialog, stabilindu-se cadrul dialogului, iar profesorul invită elevii să dezvolte jocul de roluri prin exersare şi repetiţie pentru atingerea optimului necesar;

3) este oferit participanţilor scenariul şi elevii sunt invitaţi să-şi joace rolurile.

Literatura de specialitate distingând următoarele tipologii ale jocului de roluri1: a) – jocuri cu un caracter de generalitate; b) – jocuri specifice. Printre exemple evidenţiem aici succint următoarele jocuri: cele de competiţie, cele de arbitraj, cele decizionale, cele de reprezentare a structurilor sociale la un nivel general. Din perspectiva jocurilor specifice distingem: jocurile pe simulatoare, jocurile prin dramatizare, psiho-drama şi comedia. Spre exemplu la întrebarea nr. 2 din Chestionarul privind participarea efectivă a elevilor orele cu joc de rol, care este formulată în felul următor: Identificaţi în ce măsură metoda jocului de roluri este eficientă la orele de istorie?

Universul cercetării A fost investigat un lot de 739 de elevi din unităţi de

învăţământ liceal din municipiul Sibiu, proveniţi din 8 mari unităţi de învăţământ liceal, filieră teoretică şi tehnologică

Au fost chestionaţi elevi cu vârste de 15 ani şi peste 15 ani a) cu vârsta de 15 ani – 211 elevi; b) cu vârsta de peste 15 ani – 528 elevi; c) tipologia familiei de provenienţă c.1. – familii organizate - 611 elevi; c.2. – familii dezorganizate – 128 elevi; d). nivelul socio–cultural al părinţilor - studii superioare – 101 părinţi; - studii medii – 309 părinţi; - studii gimnaziale 207 părinţi; - studii primare – 122 părinţi. Metodologie aplicată Metode şi tehnici a) Observaţia indirectă a elevilor, documente şcolare,

cataloage, caietul dirigintelui, fişa psihopedagogică; b) Ghid de interviu privind eficienţa şi rolul metodei

jocului de rol / roluri; c) Interviul de grup nestructurat. Analiza şi prezentarea rezultatelor investigaţiei / raport şcolar Procentul de participare la metoda jocului de roluri.

Distribuţia atitudinii şi a aprecierii elevilor privind parti-ciparea efectivă la orele la care se aplică metoda Jocului de rol / roluri

într-o foarte mică măsură

în mică măsură

nici în mică, nici în mare măsură

în mare măsură

într-o foarte mare măsură

elevii 27 67 99 178 361

1 Miron Ionescu; Ioan Radu, Didactica modernă, Editura

Dacia, Cluj Napoca, 1995, p. 180 – 182.

–89–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Pedagogie

Analiza, interpretarea şi prelucrarea datelor obţinute de la

elevi în baza chestionarelor, ne permite să formulăm ipoteza de lucru potrivit căreia metoda jocului de rol are un impact ridicat şi este apreciată în mod pozitiv de către elevii de liceu care participă efectiv şi se implică în actul de cunoaştere prin învăţare. Mai mult chiar, în baza unei alte întrebări aflate în chestionar privind eficienţa acestei metode a reieşit din prelucrarea datelor următorul grafic:

Aprecierea gradului de eficienţă al acestei metode

de către elevi într-o

foarte mică măsură

în mică măsură

nici în mică, nici în mare măsură

în mare măsură

într-o foarte mare măsură

Eficienţa metodei 51 81 90 162 348

Eficienţa acestei metode, este evidentă, cel puţin în

accepţiunea elevilor chestionaţi, deoarece formează competenţe cheie şi derivate ale acestora, este temei al abilităţilor motric-acţionale, prin învăţarea, interiorizarea şi repetarea rolurilor în cadrul jocului, prin desfăşurarea acestuia într-o manieră cât mai credibilă, cât mai eficientă, atât verbal, cât şi paraverbal, cuvântul, mimica, gesturile, venind să completeze şi să întregească armonia acestei metode didactice.

Printre alte elemente constitutive pe care metoda jocului de rol / roluri le aduce, le implică în viaţa elevului şi a profesorului deopotrivă, trebuiesc evidenţiate aici: spiritul de observaţie şi cel critic-reflexiv, atenţia distributivă şi gândirea, imaginaţia şi încrederea în sine, respectiv în ceilalţi; colaborarea activă şi comunicarea corectă sunt implicate în vederea atingerii cu eficacitate crescută a obiectivului comun, elevilor şi profesorului moderator al jocului. În fond, prin această metodă aplicată la ore, elevii comunică, colaborează, învaţă autentic într-o manieră plăcută şi relaxant distractivă. Formarea de competenţe fiind rezultatul concret al acestei metode aplicate. A-i învăţa pe elevi să înveţe, să acţioneze, să întreprindă sunt vectorii necesari lor în vederea optimei participări a lor în societatea cunoaşterii şi a plus valorii, iar şcoala este chemată să pună fundamentele atât de necesare educabilului în lumea în

care trăieşte confruntată din plin cu instabilitate şi permanentă schimbare. Ca o observaţie care a rezultat în urma aplicării acestui studiu privind impactul şi eficienţa metodei jocului de rol / roluri la orele de istorie, profesorul este dator să aplice această metodă funcţie de conţinutul lecţiei / al unităţii de învăţare şi în concordanţă cu timpul alocat pentru a se integra în planificare (dar poate încerca uneori să depăşească îngrădirile orientative ale programei prin experienţă aspect definitoriu şi cu impact care conduce inevitabil la îmbunătăţirea actului educaţional şi a relaţiei angajate cu clasa, pentru a nu mai evidenţia şi îmbogăţirea propriei experienţe şi consolidarea în propriul demers didactic). Rolul profesorului, în temeiul acestei metode novatoare în educarea elevilor constă în trasarea, pregătirea şi distribuirea informaţiilor necesare şi a materialului auxiliar; în formularea întrebărilor şi în urmărirea cu atenţie a răspunsurilor la care elevii trebuie să ajungă, în formarea de competenţe, valori şi atitudini faţă de trecutul istoric şi personalităţile sale în diferite domenii, de valorile colective şi cele individuale împărtăşite; stabileşte regulile jocului şi urmăreşte respectarea acestora de către participanţii la joc, organizează elevii şi stabileşte rolurile şi status-urile fiecăruia în parte. Observarea atentă a clasei şi moderarea activităţii de învăţare prin dramatizare, prin simulare, prin evidenţierea situaţiei de comedie, sunt îndatoriri care revin profesorului în vederea eficientizării în permanenţă a demersului didactic propriu, în vederea menţinerii active a interesului clasei pentru cunoaştere şi participare. Încurajarea competiţiei corecte, menţinerea cu stricteţe şi urmărirea punctajului per elev / per grupă, parcurgerea etapelor jocului în conformitate cu cele stabilite şi trasate de comun acord cu elevii, urmărirea respectării reciproce şi a regulilor jocului.

În timpul desfăşurării jocului, elevii se transpun în diferitele ipostaze ale vieţii cu scopul vădit de a exersa compor-tamente şi de a-şi îndeplini rolurile. Dobândesc abilităţi acţio-nale şi interiorizează valoric anumite noţiuni necesare pentru a acţiona şi a se comporta conform unei anumite poziţii sau funcţii sociale deţinute şi/sau îndeplinite. Rezolvarea situaţiilor problemă care apar, adecvarea comportamentului, a limbajului şi tonului cuvintelor utilizate sunt alte câteva competenţe pe care elevii şi le formează şi interiorizează prin folosirea acestei metode didactice. Explorarea elementelor realului, înţelegerea şi identificarea personajelor ale căror roluri sociale le interpre-tează, generează capabilitatea de evaluare a acţiunilor proprii, de autoevaluare, de înţelegere a situaţiei simulate.

În încheierea sumarei prezentări, evidenţiez ca o conclu-zie, că folosirea cu succes a acestei metode, trebuie să ţină cont de specificul disciplinei predate, de gradul de disponibilitate al profesorului, de receptarea şi aprecierea noului, atât din per-spectiva catedrei, cât şi a clasei, de o permanentă deschidere la demersurile novatoare care au loc în sfera psiho-pedagogică a şcolii româneşti şi nu în ultimul rând de evadarea din inerţie, atât de necesară şcolii noastre în actualitate. Metoda jocului de rol / roluri poate fi utilizată cu succes, prin implicarea tuturor elevilor, prin provocarea cunoaşteri, prin cultivarea şi formarea la elevii de liceu a interpretării de rol şi status, cu precădere în momentul evaluării cunoştinţelor dobândite şi interiorizate anterior, cât şi în etapa de fixare a noilor cunoştinţe, atât la o lecţie, dar şi la finele unităţii de învăţare sau chiar la finalul materiei predate într-un anumit an şcolar. Prin implicarea întregii clase formându-se şi cultivându-se elevilor competenţe, privind cooperarea reciprocă, munca în echipă, comunicarea activă, crearea unui climat pozitiv, psiho-emoţional şi cognitiv. Metoda în sine favorizează prin integrarea în lecţie, atât crea-tivitatea profesorului şi perfecţionarea demersului didactic, cât şi creativitatea, imaginaţia şi în multe cazuri spontaneitatea elevilor clasei.

Atât profesorul, cât şi elevii trebuind să ţină, pentru eficientizarea rezultatelor acestei metode, cont de:

asumarea activă a rolurilor, în vederea optimei inter-pretări a acestora, cât şi a optimizării rezultatelor pe fondul procesării datelor;

–90–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Pedagogie

dinamica scenariilor, pornind de la înţelegere şi desfăşurarea etapelor jocului, în vederea formării competenţelor necesare elevilor;

disponibilitate din partea elevilor dar şi a profesorului, respect reciproc şi multă răbdare şi nu în ultimul rând un manager cu viziuni novatoare în ceea ce priveşte sfera demersurilor educaţionale, derulate între demersul didactic tradiţional şi cel post-modern;

Bibliografie selectivă ordonată alfabetic Amabile, M. Teresa – Creativitatea ca mod de viaţă, Editura

Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1997. Antonesei, Liviu – O introducere în pedagogie. Dimensiunile

axiologice şi transdisciplinare ale educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2002. Bârzea, Cezar – Arta şi ştiinţa educaţiei, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1995. Cergit, Ioan – Metodele de învăţământ, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1997. Chelciu, Septimiu – Metodologia cercetării sociologice.

Metode cantitative şi calitative, Editura Economică, Bucureşti, 2001. Creţu, Daniela – Nicu Adriana, Psihopedagogie, Editura

Universităţii Lucian Blaga, Sibiu, 2009 Cristea, Sorin – Fundamentele pedagogiei, Editura Polirom, Iaşi, 2010.

Cristea, Sorin; Constantinescu, Cornel – Sociologia educaţiei, Editura Hardiscom, Piteşti, 1998.

Dasen, Pierre; Peregaux, Christiane; Rey, Micheline – Educaţia interculturală. Experienţe-politici-strategii, Editura Polirom, Iaşi, 1999.

Dulamă, Maria Eliza – Modele, strategii şi tehnici didactice activizante, Editura Clusium, Cluj Napoca, 2004.

Dulamă, Maria Eliza – Strategii didactice, Editura Clusium, Cluj Napoca, 2000.

Golu, Pantelimon – Psihologia învăţării şi dezvoltării, Editura Fundaţiei Humanitas, Bucureşti, 2001.

Holban, Ion – Cunoaşterea elevului. O sinteză a metodelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978 (ediţia I) şi Ibidem, Bucureşti, 1991.

Jinga, Ioan; Negreţ, Ioan – Eficienţa învăţării, Editis, Bucureşti, 1994.

Joiţa, Elena – Ştiinţa integrativă a educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 1999.

Păun, Emil – Şcoala – abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iaşi, 1999.

Pânişoară, Ion-Ovidiu – Profesorul de succes. 59 de principii de pedagogie practică, Editura Polirom, Iaşi, 2009.

Şchiopu, Ursula; Verza, Emil – Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.

Managementul timpului liber al elevului

Prof. Vasile Pandelea – Huşi

Să nu laşi să treacă o zi fără să citeşti, fără să vezi sau să auzi ceva frumos. Goethe

rin definiţie, elevul este cel care învaţă mereu, aspirând să-şi însuşească noi şi noi cunoştinţe şi experienţe de viaţă. Dorinţa lui este să cunoască

adevărul, să aprecieze frumosul, să cultive binele. Dar şcoala reuşeşte, oare, în totalitate, să desăvârşească

acest proces (de cunoaştere, în fond)? Nu! Pentru că despre artă şi cultură, despre ştiinţă, ca şi

despre prietenie şi iubire, ca şi despre visare, ca şi despre inimă şi pasiune, ca şi despre interese şi dorinţe nu se poate învăţa numai la şcoală. Timpul şcolii este limitat, este un timp organizat după tipare precise, verificate psihologic şi pedagogic. Este un timp al orarului şi al normelor didactice, al planurilor şi programelor de învăţământ. De aceea, timpul şcolii deschise este mereu complementar cu timpul timpului liber. Dimensiunea şcolii este, în fond, cea a cunoaşterii, a trăirii, a îmbogăţirii şi a desăvârşirii ca om.

În acest sens, paradisul temporar al şcolii se prelungeşte în febra căutărilor şi neliniştilor personale, pe care veşnicul elev şi le întreţine în orele lui libere, când alege între poezie şi ştiinţă, între însuşirea unei deprinderi, a unei meserii şi/sau pur şi simplu a unei plăceri.

Gestiunea timpului său liber este o chestiune personală, prin motivaţie, dar şi una generală, prin educaţie. Este personală pentru că timpul liber este numai şi numai al elevului, care trebuie să respire, să doarmă, să gândească, să se mişte aşa cum vrea el. Este o problemă de educaţie, pentru că cel care se

formează, elevul, simte nevoia unei îndrumări, a unei educări, a unei şlefuiri de către altcineva.

Drumul cunoaşterii de sine al elevului începe cu dragostea la prima vedere şi continuă cu năzuinţa frumoasă, dar chinuitoare, uneori, de a transforma această dragoste dintâi într-o făptură vie, concretă, precum o carte de poveşti sau de poezii, precum un dicţionar, precum o operă muzicală, sau de arhitectură, sau de pictură, sau de … sau de …

O asemenea realizare este plăcerea împlinirii unui vis, dar este şi bucuria că timpul liber a fost bine gestionat şi că managementul timpului liber a dat libertate imaginaţiei, speranţei, dorinţei, iubirii întru împliniri personale şi şcolare. Este opera pe care timpul liber o editează, ea fiind expresia fizică şi morală pe care un management adecvat al timpului liber al elevului o face să vibreze în partitura frumoasă a vieţii şcolare, ai cărei interpreţi sunt şi vor fi mereu elevii de azi, de mâine şi de oricând, talentaţi sau netalentaţi, dotaţi sau mai puţin dotaţi, extraordinari sau comuni! Este opera şcolii comună cu cea a timpului liber, este opera vieţii fiecăruia şi a tuturor elevilor şi dascălilor.

Managementul acestei opere este unul de tip special, nedogmatic, neschematizat, neautoritar, poate poetic, sigur democratic. Este managementul direcţionat spre dialog şi înţelegere, un management alternativ la cel strict al şcolii.

A învăţa să înţelegi elevul, cu libertăţile lui, a învăţa să înlături stresul şcolii (bacoviene!), să înveţi să-l relaxezi creator pe elev, să stabileşti ordinea priorităţilor sale, să corelezi resursa numită timp cu informaţia, să identifici şi să eviţi factorii cronofagi, distructivi, acestea sunt elementele menirii unui manager atunci când gestionează Timpul elevului, ca o valoare şi o resursă a activităţii sale manageriale. Expansiunea timpului liber al elevului este, în acest fel, benefică şi creatoare. Ea se poate deplasa de la lucrări mărunte, la lucrări importante, de la lucrări neinteresante, la lucrări interesante, formative, coşul zilnic al elevului îmbogăţindu-se, astfel, substanţial cu elemente pozitive – pe măsura unui management corect, atent, profesionalizat.

Ca dascăl, a reuşi acestea şi multe altele este o împlinire în direcţia unui management eficient al timpului liber.

P

–91–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Economie

Evoluţia gândirii economice Ec. Aurel Cordaş – Huşi

oţiunea de economie şi apoi de ştiinţe economice a fost generalizată în lucrările de specialitate, în secolul XVIII, plecând de la originea grecească a

termenului oikos = casă, nomos = lege, polis = cetate, oraş, societate, politeia însemnând şi organizare socială. Cu această bază de plecare, teoria economică este ştiinţa care se ocupă de legile şi acţiunile pentru gospodărirea casei, cetăţii, societăţii. Deci teoria economică studiază corelarea, raportul dintre resurse şi trebuinţele umane pentru a crea bunuri şi servicii necesare consumului individual şi productiv. După dicţionare, economia este ştiinţa ce studiază legile care guvernează producţia, distribuţia (repartiţia), schimbul, consumul de bunuri şi servicii şi relaţiile economice dintre oameni.

Evoluţia gândirii economice arată funcţionarea economiei de la static la dinamic, de la economia naturală (troc) la economia concurenţială (economie monetară şi economie de piaţă, capitalism), de la echilibru la fluctuaţii. Studiind relaţiile de producţie (relaţiile dintre oameni ce iau naştere în legătură cu producţia materială nemijlocită şi cu schimbul de activităţi, cu repartiţia şi consumul produsului social) în apariţia, dezvoltarea, dispariţia şi înlocuirea acestor relaţii cu altele superioare, economia politică este o ştiinţă cu caracter istoric.

Gândirea economică a fost fundamentată de mari economişti. Adam Smith defineşte izvorul bogăţiei ca fiind munca acumulată; David Ricardo teoretizează rolul repartiţiei (distribuţiei) veniturilor, renta adusă de natură; în gândire eco-nomică a lui J. M. Keynes accentul cade pe rolul economisirii în creşterea bogăţiei şi în echilibrul dinamic dintre consum şi investiţii.

1 Universitatea Wisconsins - Madison, SUA,

http://www.library.wisc.edu/etext/jonas/Edli/Edli.html {G.F.].

Antichitatea De fapt ştiinţa economiei, economia politică şi întrebările

la care această ştiinţă încearcă să răspundă au apărut odată cu producţia de mărfuri. Ca întotdeauna invităm cititorul spre a călători împreună, în lumea istoriei gândirii economice, poposind, pentru început, în vechea Eladă, care cunoaşte începând cu secolul VI î.Hr. o mare dezvoltare a economiei de piaţă. Grecii aflaţi în zona continentală şi insulară de la V. de Marea Egee, asigurau legături comerciale permanente între concetăţenii lor situaţi pe coasta de est a Asiei Mici şi implicit se asigură legătura între Europa şi Orient. Mărirea schimbului de mărfuri se datora faptului că în lumea greacă circulau monede diverse, iar operaţiile comerciale erau facilitate de agenţi de schimb („trapezita”). Aceste realităţi au făcut inevitabile trecerea de la o economie naturală ( economia în care necesarul de consum este satisfăcut în interiorul micilor colectivităţi, clanuri, triburi etc, fără intervenţia banilor), la o economie monetară (acea formă de economie în care mijlocul de schimb sunt banii). În timp schimburile comerciale se intensifică, devenind internaţionale. Navele ateniene controlează comerţul de-a lungul şi de-a latul Mediteranei.

Această evoluţie economică generată de dezvoltarea producţiei şi a comerţului este însoţită de o evoluţie socială, materializată prin mărirea noilor pături sociale care s-au înavuţit, negustorii şi cămătarii. Deci se poate vorbi acum şi de inegalităţi sociale care devin profunde, cu implicaţii în viaţa cetăţii. Astfel trecerea la secolul IV î.Hr. se face pe fondul unei crize sociale dar şi politice, realităţi care generează o serie de dezbateri de natură economică, politică, socială, avându-se în vedere elementele economiei de piaţă (stat democratic, proprietate privată, concurenţă, formarea liberă a preţurilor prin raportul dintre cerere şi ofertă).

În această dezbatere se remarcă doi mari filozofi ai lumii antice Platon (428-348 î.Hr.) şi Aristotel (384-322 î.Hr.). În lucrarea „Cetatea ideală” Platon este adeptul proprietăţii comune şi interzicerea schimbului de mărfuri prin folosirea banilor ca echivalent general (marfă care serveşte la exprimarea valorii tuturor celorlalte mărfuri). Aristotel nu este de acord cu proprietatea comună a bunurilor, care ar fi greu de realizat şi ar naşte conflicte între membrii cetăţii, a societăţii, oamenii fiind

lipsiţi de un scop, de o motivaţie pentru muncă. El afirmă că eficienţa poate fi obţinută numai în condiţiile proprietăţii private. Aristotel tratează problemele de economie în două lucrări „Politica” şi „Etica Nicomahică.” Aristotel este de acord cu schimbul de mărfuri şi cu folosirea monedei. El nuanţează deosebirea dintre cele două proprietăţi care fac ca un produs să devină marfă şi anume: valoare de întrebuinţare (folosinţă) şi valoarea de schimb. Pentru prima dată în opera sa „Politica” Aristotel enunţă funcţiile monedei. El subliniază legătura dintre comerţ şi bani, conside-rând banii drept rezultat al extinderii schimbului şi care pune capăt trocului. Datorită funcţiilor pe care le îndeplinesc (mijloc de schimb, mijloc de plată, măsură a activităţii economice, mijloc de tezaurizare), banii joacă un rol important în economie. Pentru a-şi îndeplini funcţiile, banii trebuie să existe în cetate, societate, adică să fie creaţi şi puşi în circulaţie într-o anumită cantitate. Aristotel respinge acumularea fără limite a bogăţiei, fiind şi adeptul corectitudinii

2 Muzeul Louvre, Paris,

http://cartelfr.louvre.fr/cartelfr/visite?srv=car_not_frame&idNotice=922 [G.F.]

N

Platon1 Aristotel2

–92–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Economie

în repartiţia veniturilor, această distribuţie, repartiţie făcându-se după principiul „fiecăruia după meritele sale.”

Se pare că nimic nu este întâmplător şi în realitatea economică. Astfel că Orientul şi Occidentul, parcă, îşi dispută întâietatea în ce priveşte apariţia lucrărilor ştiinţifice legate de producţia de mărfuri şi economia monetară. În lumea econo-mică a Orientului este considerat ca primul economist Chanakya (350 – 283 î.Hr.), politician şi filozof. Lucrarea lui Chanakya, „Arthashastra” („Ştiinţa câştigului material”) prezintă idei despre bogăţie, relaţii economice internaţionale, strategii economice şi de război.

Evul Mediu Prima parte a Evului Mediu (sec. V – XV) este marcată de

căderea Imperiului Roman de Apus (476), de năvălirea neamurilor migratoare care pun stăpânire pe vaste regiuni pe care le organizează în regate, alamanii în Alsacia, burgunzii în Elveţia, apoi în Burgundia, francii în nordul Galiei, vizigoţii în sud-estul Spaniei, ostrogoţii în Italia şi în Provence, vandalii în Africa de Nord Se înregistrează un declin al centrelor de civilizaţie, oraşelor şi un regres al producţiei meşteşugăreşti şi al schimburilor comerciale. Predomină o economie naturală intersectată cu elemente ale economiei de schimb (economia de mărfuri).

Începând cu secolul al XI-lea progresul tehnic şi specializarea diversificată a producţiei fac să renască oraşele şi economia de mărfuri, economie monetară. Comerţul maritim era mai avantajos decât cel pe uscat şi prin faptul că biserica tolera mai uşor împrumutul cu dobândă în această situaţie.

În secolele XI şi XIII transformările economice sunt caracterizate de o nouă înflorire a producţiei de mărfuri, a comerţului, a finanţelor şi a oraşelor, înflorire datorată şi condiţiilor bune de hrană, avântului demografic.

Ştim deja că în anul Domnului 1453, luna lui Cireşar, sultanul Mahomed al II-lea cucerea Bizanţul, stat creştin tampon într-o lume musulmană, unde ultimul împărat, Constantin al XI-lea avea să moară eroic pe zidurile de apărare. Căderea Imperiului Bizantin şi îndelungata dominaţie răz-boinică a turcilor musulmani a deturnat traficul comercial din Marea Mediterană în Oceanul Atlantic, ceea ce deplasează centrele de putere către nord-vestul Europei, pentru prosperitatea statelor Anglia, Franţa, Olanda mai mult decât Spania şi Portugalia, toate devenind mari puteri economice şi comerciale. Drumul bogăţiilor Orientului fiind blocat pentru Occidentul creştin, trebuiau căutate noi căi comerciale către vest pentru o Europă care va renaşte, beneficiind din plin de rezultatele marilor descoperiri geografice (sec. XIV), cuceririlor coloniale, a Renaşterii (sec. XIV – sec. XVI), Reformei religioase din sec XVI, care rămân factori istorici importanţi cu implicaţii multiple în dezvoltarea economică, socială, geo-politică a societăţii.

Dar să nu uităm de călătoria noastră în lumea evoluţiei gândirii economice, încercând să cunoaştem câteva din ideile „purtătorului de cuvânt” al bisericii, Sfântul Toma din Aquino (1225 – 1274), care în opera „Summa Teologica” nuanţează

1 Brown University Library,

https://library.brown.edu/guide/img/048_768px.jpg [G.F.]. 2 Village Antiques, http://www.villageantiques.ch/prints/portraits/AquinasGau

ltier.html [G.F.].

principiile, condiţiile economice şi sociale necesare ca omul să ducă o viaţă corespunzătoare moralei religioase. În zona religioasă Sfântul Toma din Aquino acceptă principiile de funcţionare ale economiei monetariste, dar cu condiţia ca factorul moral să fie introdus în mecanismele de funcţionare a economiei de piaţă. La fel ca Aristotel abordează problema corectitudinii în afaceri şi a formării preţurilor. Este vorba de un preţ care acoperă costurile + un câştig modest care să asigure cele necesare traiului întreprinzătorului şi familiei sale, iar ce rămâne din profit să fie un ajutor pentru săraci. Teoria „preţului just” legată de valoare, preţ şi repartiţie a veniturilor, prezentă în „Summa Teologica”, pe baza căruia trebuie să se schimbe mărfurile, deşi nu reuşeşte să considere munca drept izvor al valorii, reflectă o repoziţionare a bisericii faţă de muncă, considerând-o ca pe ceva necesar şi nu o ispăşire de păcate. Legat de problematica împrumutului cu dobândă, Sfântul Toma din Aquino recunoaşte necesitatea prezenţei dobânzii (preţul împrumutului acordat de creditor debitorului şi plătit de acesta din urmă pentru a obţine dreptul de a folosi o sumă de bani în cursul unei perioade determinate) numai dacă cel care acordă împrumutul suferă o pierdere.

Apariţia capitalismului Capitalismul sau economia de piaţă sau sistemul liberei

iniţiative este un sistem economic bazat pe liberalismul economic şi are ca fundament proprietatea privată, organizarea economică se face pe principii concurenţiale producătorii fiind independenţi unii faţă de alţii, priorităţile în producerea bunurilor sunt stabilite de raportul dintre cerere şi ofertă.

Procesul istoric de naştere a capitalismului a început în Europa de Vest în secolul XV şi s-a intensificat în secolele următoare. În raport cu modul de producţie feudalist, capitalis-mul a dezvoltat într-o mare măsură forţele de producţie, a ridi-cat gradul de socializare a producţiei şi productivităţii muncii.

Acţiunea spontană a legii valorii, a cererii şi ofertei joacă rolul de regulator al producţiei. Profitul este motorul care pune n mişcare modul de producţie capitalist.

Din punct de vedere al productivităţii muncii capitalismul cunoaşte câteva stadii: cooperaţia capitalistă simplă, manufac-tura (formă a producţiei bazată pe specializarea manuală a muncii), maşinismul (perioada de trecere de la manufactură bazată pe tehnica manuală la sistemul de fabricaţie având ca fundament tehnica maşinistă), stadiul premonopolist (perioada

Summa Teologica1 Toma din Aquino2

–93–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Economie

sec. XV-XIX stimulată de creşterea industrială a forţelor şi relaţiilor de producţie din timpul Revoluţiei industriale în spe-cial de dezvoltarea industriei textile engleze) şi stadiul capitalis-mului monopolist de stat. În cadrul acestor stadii de producţie este predominantă proprietatea privată, piaţa internă se consolidează temeinic, legile economice ale economiei de piaţă acţionează cu putere, iar libera concurenţă devine dominantă.

Mercantilismul În primele secole de existenţă a capitalismului (sec. XV –

XVIII), apare un curent de gândire economică şi formă de politică economică care exprimă interesele burgheziei indus-triale împotriva modului de producţie de tip feudal, depăşit, în condiţiile în care capitalul industrial nu se separase de capitalul comercial (capitalul pentru comerţul cu mărfuri) şi acest curent se numeşte mercantilism (mercator-mercatoris, ceea ce însemnă în latină negustor).

Esenţa teoriei economice şi politice a mercantilismului constă în intervenţia masivă, în controlul guvernului asupra economiei unui stat pentru a-şi mări puterea faţă de alte state, prin limitarea activităţii negustorilor străini şi stimularea celor autohtoni, dar mai ales încurajarea activităţii de comerţ exterior cu scopul de a obţine un aflux mare de bani, de metale preţioase aur, argint, în interiorul ţării. Mercantilismul pune accentul pe importanţa rezervelor de aur şi argint ca formă ideală a bogăţiei şi a puterii unui stat. Metalele preţioase erau principala formă a avuţiei ca urmare a funcţiilor ce le îndeplinesc, de mijloc de plată şi de etalon, echivalent general unic, numitor comun, unitate de măsură a valorii activităţii economice în economia de piaţă.

Mercantilismul a avut în centrul atenţiei circulaţia de mărfuri, izvorul bogăţiei = banii, ajungând la concluzia că sursa profitului comercial l-ar fi constituit comerţul exterior, respectiv schimbul neechivalent. Acest curent în gândirea economică nu a reuşit să descopere sursa reală a bogăţiei, munca şi mecanismul concret de producere şi însuşire a profitului comercial.

1 Yahoo 360 Plus Vietnam,

http://vn.360plus.yahoo.com/mymemory127/article?mid=4923&fid=-1 [G.F.]

2 Biblioteca Naţională a Franţei, gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k83422r.r=Jean+Bodin.langEN [G.F.]

3 Ibidem, http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k91450q.r=Sismondi.langEN

Mercantilismul englez a fost teoretizat de Thomas Mun (1571 - 1671). El a formulat ideea că banii sunt instrumente de îmbogăţire şi nu bogăţie.

La mercantilişti găsim în primă formulare o serie de teorii economice din care explicităm teoria cantitativă asupra banilor în care se susţine existenţa unui raport direct proporţional între cantitatea de monedă aflată în circulaţie şi nivelul preţurilor. Astfel în măsura în care creşte sau scade masa banilor în circulaţie cresc sau descresc preţurile. Altfel spus puterea de cumpărare a monedei este invers proporţională cu cantitatea ei.

Ideea de bază a teoriei cantitative asupra monedei a fost formulată pentru prima dată în anul 1568 de către Jean Bodin (1530 - 1596), care a stabilit în premieră legătura între abun-denţa de monedă şi urcarea preţurilor, susţinând că puterea de cumpărare a monedei depinde, într-o perioadă de cantitatea de monedă care circulă pe piaţă. Mai concret, francezul Jean Bodin a afirmat că una dintre cauzele creşterii preţurilor în ţările europene, în perioada care a urmat marilor descoperiri geogra-fice şi mai ales după descoperirea „Lumii Noi” ( America – C. Columb, 1492) şi a cuceririlor coloniale, o constituie afluenţa unor mari cantităţi de aur şi argint.

Teoria cantitativă a monedei a fost combătută în secolul XIX. Astfel economistul Sismondi (1773 - 1842), a afirmat că mărirea cantităţii de monedă duce la creşterea cererii şi implicit a producţiei fără a fi necesar să crească şi preţurile. Karl Marx (1818 - 1883) respinge teoria cantitativă a monedei, arătând că nu preţurile mărfurilor sunt influenţate de cantitatea de monedă ci, dimpotrivă preţurile determină cantitatea de monedă necesară circulaţiei, deoarece nu se poate ca banii şi mărfurile în procesul de circulaţie să nu aibă preţ, respectiv valoare. Teoria cantitativă care avea sens în epoca monedei metalice nu mai are sens în epoca banilor de hârtie.

Mercantiliştii au creat un climat favorabil dezvoltării timpurii a capitalismului, fiindcă dezvoltarea comerţului a avut un rol important în creşterea economiei perioadei de început a formării mecanismului economiei de piaţă. Apoi creşterea volumului de investiţii crea locuri de muncă, în industrie, comerţ, armată etc. Ulterior mercantilismul a fost criticat mai ales de adepţii conceptului de laissez – faire („lăsaţi să se facă”) care susţinea neamestecul statului în economie, controlul prea strâns al guvernului frânând producţia.

Thomas Mun(?)1 Jean Bodin Creşterea şi descreşterea banilor… (1578)2

Jean Charles Léonard de Simonde3

–94–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Economie

Liberalismul economic Începând din secolul XVIII regulile de funcţionare ale

unei întreprinderi economice ajung să încorseteze iniţiativa economică a tinerei burghezii. Tezele mercantiliste sunt din ce în ce mai mult contestate. Apare ideea că economia este guvernată de legi naturale şi că în jocul acestor „mecanisme” naturale nu trebuie intervenit pentru ca economia să funcţioneze liber. Astfel se iveşte doctrina liberalismului economic care se opune intervenţionismului statal al mercantiliştilor din zona producţiei industriale şi zona comerţului exterior. Deci liberalismul economic este o doctrină, concepţie politică şi economică care susţine înlocuirea autorităţii arbitrare prin alte forme instituţionale, pentru care se asigură libertatea de acţiune a agenţilor economici, libera concurenţă, respectarea proprietăţii private, guvernarea vieţii economice de către legi obiective.

Liberalismul economic a apărut în secolul al XVIII-lea, secol marcat de o mişcare filozofică şi culturală numită Iluminism. Îndemnul iluminismului era „judecă şi acţionează conform raţiunii”, jucând în acea perioadă un rol progresist în contra sistemelor de idei ale feudalismului şi regalităţii absolute. Această perioadă de mare avânt cultural a avut loc pe fondul acumulărilor de capital comercial (valoare care aduce plusvaloare în comerţul cu mărfuri) şi capital financiar (capital bancar + capital industrial). Cantitatea mare de capital disponibil trebuie să aducă profit şi este investit masiv în modernizarea industriei. Au loc mari transformări sociale, fenomenul urbanizării se amplifică, muncitorii agricoli se transformă în muncitori industriali. Astfel marea burghezie industrială care dispune de un capital imens, a devenit deţinătoarea puterii economice.

O concepţie liberală a fost susţinută de diverşi economişti: Adam Smith, David Ricardo, J. Mill şi J. Benthan. Această teorie economică constă în faptul că activitatea economică poate căpăta în mod natural, un caracter optim în urma cererilor şi ofertelor, acţiunii legii valorii, celor prezenţi în piaţă, călăuziţi de interese materiale personale.

Adam Smith credea că activitatea economică de satisfacere a trebuinţelor şi goana egoistă după câştig contribuie

1 http://www.geograph.org.uk/photo/4534 [G.F.]. 2 Biblioteca Congrsului SUA,

http://loc.gov/pictures/resource/cph.3c01759/ [G.F.].

la binele comun. Doar concurenţa liberă asigură bunăstarea şi progresul economic. Singurele funcţii ale statului legate de economie sunt cele privind protecţia proprietăţii private. După Adam Smith, piaţa liberă aflată într-o mişcare aparent dezorganizată, este în realitate un meca-nism economic de autoreglare care are tendinţa să producă cantităţile de mărfuri care sunt cerute pe piaţă Exemplu, dacă un produs cerut este deficitar, preţul său va creşte aducând profituri mari celor care-l produc. La rândul lor alţi producă-tori, manufacturieri, vor produce acea marfă. Rezultă o creştere a producţiei la articolul respectiv, astfel oferta fiind mare, preţul va scădea. Nimeni nu şi-a propus să ajute societatea deliberat, umplând golul de pe piaţă cu acel produs.

Adam Smith spunea că fiecare individ se gândeşte numai la propriul său câştig dar este condus de o mână invizibilă pentru a se subordona unui scop străin de intenţiile sale, urmărindu-şi propriile interese, persoana respectivă ajunge în mod frecvent să le promoveze pe cele ale societăţii, într-o manieră mai eficientă decât dacă ar fi intenţionat cu adevărat acest lucru. (Adam Smith – „Cercetare asupra naturii şi cauzele

bunăstării naţiunilor”) Totuşi „mâna invizibilă” nu-şi poate îndeplini scopul dacă

se impun restricţii asupra liberei concurenţe. Această sintagmă metaforică („mână invizibilă”) folosită pentru conceptul de reglare spontană a economiilor de piaţă concurenţială este dublată de o altă sintagmă, deviză a liberalismului economic laissez faire, în sensul neamestecului statului în activităţi particulare, sau într-o exprimare mai largă din punct de vedere economic („laisser faire, laissez passer, le monde va alors de lui meme”), în sensul eliminării oricăror măsuri protecţioniste pe piaţa economică internaţională, reglementată exclusiv de libera concurenţă.

Dar anotimpurile economice se schimbă. Mecanismul liberei concurenţe (concurenţă perfectă) este zdruncinat datorită faptului că prin concentrare şi acumulare de capital, apar inves-titori cu mare potenţial economic care îşi impun preţurile pe piaţă.

Nenumăratele crize economico-financiare culminând cu Marea Criză Economică din anul 1929 - 1933 au accelerat trecerea de la un sistem economic al funcţionării spontane, de la sine, la un sistem economic în cadrul căruia a sporit conside-rabil rolul statului, al conducerii ştiinţifice. Era evident că dezechilibrele din activitatea economică nu se mai puteau rezolva de la sine prin intermediul crizelor, pierderile econo-mico-financiare, materiale şi problemele sociale fiind enorme. Statul a fost obligat, în urma contextului socio-economic negativ creat de Marea Depresiune Economică, să intervină în economie pentru a face faţă marilor probleme sociale, financiare apărute, cum ar fi lipsa protecţiei sociale, creşterea uriaşă a şomajului, nevoi de finanţare pentru întreprinderile publice, măsuri de încadrare în muncă a şomerilor prin investiţii publice masive, având în vedere potenţialul economic de care dispune acest stat.

În concluzie, economia liberalizată a secolului al XIX-lea a creat o mare bogăţie, dar au apărut şi grave probleme din punct de vedere social. Marii întreprinzători economici realizau profituri uriaşe de pe urma celor ce munceau pentru ei. Ca reacţie la mişcările de stradă ale sindicatelor muncitoreşti care s-au format pentru a restricţiona pofta de bani a proprietarilor mijloacelor de producţie şi implicit de a-şi câştiga o serie de drepturi salariale, materializate în bunăstare socială, în secolul

Mormântul lui Karl Marx din

Cimitirul Highgate (East), Haringey, Anglia1

Adam Smitn Gravură de John Kay, 17902

–95–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Economie

al XX-lea, au apărut curente sociale liberale, care pledau pentru intervenţia statului în economie.

Astfel, fondatorul analizei macroeconomice J. M. Keynes (1889 - 1946) în lucrarea sa de bază „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” (1936) are ca obiectiv prevenirea sau măcar atenuarea crizelor economice, combaterea şo-majului, realizarea creşterii economice. Lucrările lui J. M. Keynes fundamen-tează doctrina economică a dirijismului, doctrină care a determinat tendinţa implică-rii din plin a statului în economie prin subvenţii, investiţii şi comenzi de stat. Dar întotdeauna măsurile vor oscila între liberalism şi dirijism.

Numele lui Keynes este legat şi de conceptul ciclului de afaceri. Un ciclu de faceri complet reprezintă o perioadă de activitate economică intensă, care urmează unei perioade de stagnare economică. Fazele principale ale ciclului economic ar coincide cu cele patru anotimpuri primăvară, vară, toamnă, şi iarnă care au drept corespondent în economie relansarea creşterii economice, expansiunea, criza economică, depresiunea.

Starea de boom (relansarea + expansiunea economică) asigură progresul economic, iar starea de recesiune (criză + depresiune economice) are rolul de a restabili echilibrul economic şi înnoirea factorilor de producţie şi dezvoltarea viitoare a economiei.

Alţi autori au împărţit cele patru faze ale ciclului economic în perioade de expansiune şi de contracţie. Faza de expansiune se încheie cu atingerea unui nivel superior, vârf, iar faza de contracţie se încheie cu o cădere, gol (criză).

Adept al intervenţionismului în economie, Keynes susţinea că statul (guvernul), trebuie să introducă politici fiscale şi monetare care să contracareze aspectele negative ale ciclului economic. După Keynes intervenţia statului în economie trebuie să se materializeze în câteva moduri.

Pentru a combate şomajul, statul nu trebuie să ducă o politică de scădere a salariilor, aceasta ar micşora şi mai mult cererea globală şi s-ar dovedi un factor agravant. În plus statul trebuie să crească veniturile celor săraci, care au şi o mai mare înclinaţie spre consum.

Statul trebuie să mărească cantitatea de bani în circulaţie până la un punct. Această creştere va avea ca efect o scădere a ratei dobânzii şi astfel s-ar putea stimula creditarea implicit investiţiile = dezvoltare.

Statul trebuie să aplice o politică de investiţii publice permanente. Rolul investiţiilor publice este important pentru că declanşează mecanismul multiplicator. Exemplu, primul angajat îşi cheltuie o parte din venituri cumpărând bunuri de consum, fapt ce generează o creştere a producţiei şi deci noi angajări implicit şi venituri noi, iar procesul continuă.

Prima încercare de a pune în valoare teoriile lui J. M. Keynes este programul de politică social – economică New Deal (Noua acţiune sau Noua Înţelegere), pus în practică parţial

1 Cover Browser,

http://www.coverbrowser.com/covers/time/45 [G.F.] 2 www.eumed.net/ecorom/Mari%20economisti/fran%FEo

is_quesnay.htm [G.F.]

în S.U.A., în perioada 1933 - 1936 pentru înlăturarea efectelor crizei economice şi mai ales pentru lichidarea şomajului în masă. Administraţia federală a început această politică, cu un program de refacere a industriei prin lansarea unor comenzi publice şi ofertă de credite ieftine, dolarul a fost devalorizat cu 40%, în vederea ieftinirii şi relansării exporturilor, o nouă legislaţie, privind stimularea construcţiei de locuinţe prin subvenţii şi garanţii publice, largă asistenţă pentru fermieri şi un program special de securitate socială (F. T. op. cit.).

În perioada actuală există încercări de revitalizare a teoriei liberalismului economic clasic, încercări cunoscute sub numele de neoliberalism.

Fiziocraţii În secolul XVIII în Franţa ia naştere o şcoală de economie

care susţinea că guvernul nu ar trebui să intervină în evoluţia legilor economice naturale. Şcoala fiziocrată (în greacă = guvernarea naturii) a fost înfiinţată de Francois Quesney care într-una din marile scrieri ale gândirii economice intitulată „Tablou economic” (1758), încearcă să descopere legile care guvernează funcţionarea mecanismului economic pornind de la ideea că există o ordine naturală, guvernată de legi care trebuie respectate. Adică fiziocraţii au adoptat principiul politico-economic al liberalismului laissez-faire, potrivit căruia nu este de dorit intervenţia statului în economie deoarece ea ar deteriora echilibrul economic care se stabileşte de la sine.

Şcoala fiziocrată a demonstrat relaţia, legătura economică dintre un atelier meşteşugăresc şi o fermă şi a susţinut faptul că o singură fermă contribuie la bunăstarea unei întregi naţiuni. După părerea sa, pământul şi agricultura erau izvorul oricărei bunăstări, întrucât numai pământul înmulţea materialul investit. Fiziocraţii doreau o societate în care legile scrise să fie în armonie cu legile naturale. Pentru ei, societatea ideală era una predominant agricolă, motiv pentru care criticau mercantilis-mul, pentru accentul pus pe fabricarea de mărfuri şi pe comerţul exterior. De asemenea critică mercantilismul ca politică de manipulare, manevrare a economiei de către stat, ce împiedică acţiunea legilor naturale, singurele capabile să asigure proprie-tatea materială. În plus fiziocraţii nu erau de acord cu obişnu-itele ocupaţii comerciale neagricole ale burgheziei. Deşi multe dintre teoriile lor, în special cea a bunăstării, au fost combătute, introducerea metodei ştiinţifice în economie a însemnat un mare câştig pentru această disciplină teoretică şi practică.

John Maynard Keynes Revista Time, 21 decembrie 19651

François Quesnay2

–96–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Economie

Şcoala clasică de economie Economia politică clasică a luat naştere în secolul al

XVII-lea în Anglia şi apoi în Franţa în condiţiile afirmării mai devreme decât în alte ţări a modului de producţie capitalist. În Anglia, întemeietorul economiei politice clasice a fost W. Petty (1623 - 1687), iar în Franţa P. de Boisquillebert (1646 - 1714). Lui W. Petty îi aparţine meritul de a fi descoperit faptul că mărfurile se schimbă în concordanţă cu cantitatea de muncă folosită pentru producerea lor. Dezvoltarea în continuare a economiei politice clasice a fost făcută în lucrările reprezentanţilor curentului fiziocrat F. Quesney (1694 - 1774). Fiziocraţii au pus în centrul atenţiei lor „produsul net” sau renta, adică plusprodusul, plusvaloarea. Pentru ei singura muncă productivă era cea agricolă pe motiv că numai în agricultură are loc procesul natural de creştere a bunurilor materiale; industria o considerau neproductivă deoarece, spuneau ei, această ramură de producţie nu face decât să schimbe forma produselor puse la dispoziţie de agricultori. Spre deosebire de mercantilişti, fiziocraţii susţineau principiul liberei concurenţe şi al liberalismului economic.

Şcoala de economie politică clasică a căpătat o mare strălucire în lucrările lui A. Smith, D. Ricardo, J. S. Mill, T. R. Maltus. Până la ei mercantiliştii şi fiziocraţii au abordat economia de piaţă de pe rolul decisiv al banilor (mercantilişti) ca expresie a bogăţiei, sau a agriculturii (fiziocraţii), pe care o consideră singura ramură a economiei ce creează bogăţie.

Trăind în perioada manufacturieră, stadiul al II-lea al capitalismului după cooperaţia capitalistă simplă şi de început a Revoluţiei industriale sec. XVIII (1780 - 1820), în lucrarea „Avuţia naţiunilor, o cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” (1776), A. Smith a combătut teoria mercantilistă care susţinea importanţa deţinerii de către stat a unor mari rezerve de lingouri. De asemenea, cartea lui respinge viziunea fiziocraţilor conform căreia pământul reprezintă principala sursă de creare a valorii, punând accentul pe importanţa fundamentală a muncii. A. Smith a susţinut cu tărie posibilitatea creşterii productivităţii muncii, ca urmare a diviziunii, specializării muncii şi a criticat multitudinea de restricţii guvernamentale depăşite şi arbitrare care frânează dezvoltarea industrială.

Smith în lucrarea sa „Avuţia naţiunilor...” a conturat elementele comportamentului economic al individului pornind de la unul din principiile ce derivă din natura omenească şi anume înclinarea de a face troc, de a trafica, de a schimba un lucru pentru altul. Înclinaţia pentru schimb este caracteristică oamenilor iar în societatea civilizată, omul are în fiecare clipă nevoia de cooperare şi ajutorul semenilor săi şi în zadar ar accepta acest ajutor numai de la bunăvoinţa lor. Omul, va reuşi mai degrabă, dacă va putea să le intereseze egoismul în favoarea sa, arătându-le că este în avantajul lor să facă pentru el ceea ce le cere.

Egoismul este o trăsătură a omului economic. Autorul spunea Oricine oferă cuiva un târg, îşi propune să procedeze astfel: Dă-mi ceea ce doresc eu, şi vei căpăta ceea ce doreşti tu. Acesta este înţelesul oricărei asemenea oferte; şi, în felul acesta obţinem unul de la altul cea mai mare parte din serviciile de care avem nevoie. Nu de la bunăvoinţa măcelarului, berarului sau brutarului aşteptăm, noi să ne fie servită masa, ci de la grija lor cu care acestea îşi privesc interesele lor. Ne adresăm nu omeniei, ci egoismului lor, şi niciodată nu le vorbim de nevoile noastre, ci de avantajele lor proprii. Numai un cerşetor preferă să depindă în special de bunăvoinţa concetăţenilor săi.

Principalii săi succesorii imediaţi sunt David Ricardo, Thomas Robert Maltus, Jean-Baptiste Say.

David Ricardo (1772-1823), în lucrarea sa „Principiile Economiei Politice şi ale Impunerii” (1817) a îmbogăţit ideile lui A. Smith şi ale contemporanilor săi. Pornind de la faptul că în agricultură, mărimea valorii este dată de timpul cel mai îndelungat şi condiţiile cele mai slabe D. Ricardo a fundamen-tat, pentru prima dată renta diferenţială. El afirmă nimic din ce are valoare nu poate fi produs fără muncă. D. Ricardo a funda-mentat teoria distribuţiei, repartiţiei, care arată că profitul este parte a valorii şi a observat raportul direct proporţional cu salariul, în teoria rentei a făcut deosebirea între renta absolută şi renta diferenţială I şi II, a considerat că la baza schimburilor internaţionale trebuie să stea costurile comparative (relative) şi nu costurile absolute, cum afirmă A. Smith. De asemenea a pus

în discuţie renta de monopol. J. P. Say (1767-1832), autor al lucrărilor „Tratat de

economie politică” (1803), „Curs complet de economie politică practică” a introdus în teoria economică conceptul, cât şi rolul întreprinzătorului, considerat ca agent principal, a elaborat teoria factorilor de producţie, şi este cunoscut în gândirea economică drept autorul „legii debuşeelor” sau „legea pieţelor” cu referire la comerţul internaţional. Potrivit acestei legi, orice ofertă îşi găseşte propria cerere, sau mai clar exprimat, fiecare marfă îşi creează propria piaţă, în condiţiile asigurării, în orice moment, a deplinei folosiri a resurselor necesare. Disproporţiile care ar putea lua naştere în alt sector ar fi corectate de mecanismele propriei pieţe. Potrivit acestei legi se încearcă o posibilă soluţionare a crizelor economice.

T. R. Malthus (1776-1834) cunoscut susţinător al liberalismului clasic, autorul „Eseului asupra principiului populaţiei” (1798), titlul complet fiind „Un eseu asupra populaţiei şi a felului în care afectează viitoarea evoluţie calitativă a societăţii, Principii de economie politică” (1820), creator al „teoriei demo-economice” potrivit căreia populaţia tinde să crească la infinit, până când va ajunge la limita rezervei de hrană, puterea reproductivă a populaţiei este infinit mai mare decât puterea pământului de a produce mijloacele necesare pentru subzistenţa omului. Iniţial, pastorul englez Malthus a prezentat această idee, susţinând că populaţia tinde să crească în proporţie geometrică (de exemplu, exponenţial, cum ar fi numerele 1, 2, 4, 8, 16…) în timp ce posibilităţile de asigurare a hranei manifestă aceeaşi tendinţă doar în proporţie aritmetică (de exemplu, ca numerele 1, 2, 3, 4, 5...). Formulările tezelor lui Malthus conduc la ideea că omenirea este predestinată să trăiască în sărăcie şi foamete. Teologul nu a ţinut cont de o serie de factori care contrabalansează, într-o oarecare măsură, acest dezechilibru demo-economic, cum ar fi progresul tehnico-ştiinţific, războaie, dezastre, molime etc.

Doctrina lui Malthus a avut de asemenea un puternic impact asupra teoriei economice. Unii economiştii au ajuns la concluzia că, în condiţii normale, suprapopularea ar împiedica în mare măsură creşterea salariilor peste nivelul de subzistenţă, de supravieţuire economico-socială. D. Ricardo spunea: Preţul natural al muncii este acela care permite muncitorilor să trăiască şi să-şi perpetueze specia, fără creşteri sau diminuări. Această teorie, denumită în general „legea de fier a salariilor”, a fost dezvoltată de K. Marx în teoria plusvalorii. Potrivit „legii de aramă a salariului” cum i se mai spune, salariul în economia de piaţă (capitalism) nu poate depăşi limita minimului de mijloace de subzistenţă necesare întreţinerii muncitorului şi familiei sale, deoarece un spor al salariului peste această limită ar atrage după sine creşterea numărului căsătoriilor şi al naşterilor, implicit creşterea populaţiei, la rândul ei creşterea populaţiei ar duce la diminuarea salariilor şi, drept rezultat, la reducerea naşterilor.

Cercetând evoluţia gândirii economice, toate şcolile mari ale gândirii economice: clasică, neoclasică, monetaristă, marginalistă ş.a. putem ajunge la concluzia că oriunde şi oricând ţelul general al acţiunii economice este urmărirea în moduri diferite, a bunăstării şi împlinirii pe care le obţin oamenii din activităţi economice.

Bibliografie selectivă Alexandru Albu şi colab. – Dicţionar de economie politică,

Editura Politică, Bucureşti, 1974. John R. Barber – Istoria Europei moderne, Editura Lider,

Bucureşti, 1994; Emilian Dobrescu şi colab. – Dicţionar de istorie economică şi

istoria gândirii economice, Editura All Back, Bucureşti, 2005; Iordachi Dimitriu – Monedă şi credit, Editura Grafit, Iaşi, 1994; Michael H. Hart – 100 de personalităţi din toate timpurile care

au influenţat evoluţia omenirii, Editura Lider + Sirius, Bucureşti, 1992; Pierre Miquel – Evenimente cruciale ale istoriei, Editura Lider,

Bucureşti, 2002; Gheorghe Macovei – Fundamentele gândirii economice,

Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi, 1999; Jacques Valier – Scurtă istorie a gândirii economice de la

Aristotel până azi, Editura AltFel Compania, Bucureşti, 2005; Frederic Teulon – Rolul statului în economie, Editura Institutul

European, Iaşi, 2005.

–97–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Economie

După 20 de ani Aurel Cordaş – Huşi

og cititorul să mă însoţească într-o călătorie în lumea economică a României ultimilor 20 de ani, în speranţa că, poate, vom înţelege cum de a fost posibil ca economia noastră să ajungă din greşeală în greşeală la „victoria finală”, adică să trăiască şi

să funcţioneze numai pe datorie. Altfel spus pentru a înţelege prezentul şi viitorul trebuie să ne întoarcem în trecut din când în când.

Şi a venit ziua „Z” şi pentru români, orele astrale ale României păreau de bun augur. Din păcate Marile Speranţe ale acestui neam au fost scăldate în sânge, în durere şi în neîmpliniri. În momentul plecării pe marele drum al economiei de piaţă, economie pe care Marx a denumit-o capitalism, România era o ţară fără datorii externe. Creanţele externe împreună cu mărfurile pentru export aflate în curs de expediere şi cu excedentul bugetar al anului 1989, furnizau un fond valutar la nivelul aceluiaşi an, de peste 10 miliarde de dolari.

De-a lungul a 20 de ani îndatorarea externă a crescut vertiginos ajungând în anul 2010, la circa 140 miliarde de euro, din care: datoria externă pe termen scurt = 50 miliarde euro, nivelul datoriei externe pe termen mediu şi lung = 90 miliarde de euro. Nivelul datoriei interne a ajuns la circa 12 miliarde de euro. Statul român este în pericol de a intra în incapacitate de plată, adică în faliment. Plăţile efectuate anual în contul datoriei publice externe pentru achitarea ratelor scadente precum şi a dobânzilor şi comisioanele aferente, adică serviciul datoriei publice se ridică la zeci şi mai târziu sute de milioane de euro. Iar de unde le vom plăti, pare că nu interesează pe nimeni.

Industria noastră nu era chiar „un morman de fiare vechi”, cum spunea ex-premierul Roman. Dar prin distrugerea sistematică a capacităţilor de producţie (industria, motorul unei economii), creşterea masivă a importu-rilor de produse industriale şi agricole şi desfiinţarea masivă a locurilor de muncă, România a pierdut în intervalul a 20 de ani valori însemnate din P.I.B., care la nivelul anului 2010 era progno-zat la suma de 118 miliarde de euro. (ec. Carol Dina, fost preşedinte al Comisiei de Privatizare a Comisiei Superioare a Parlamentului).

După Marea Revoluţie din Decembrie care a avut loc în anul 1989 „schimbarea gărzii” la palatele Cotro-ceni şi Victoria, parcă s-a făcut pornind de la sublima idee că „pleacă ai noştri, vin ai noştri.” Noii conducători mai „curaţi şi mai uscaţi” au reuşit după anul 1989, timp de 20 de ani să ne menţină într-o permanentă tranziţie, călătorie spre Ţara Făgăduită. Adevărat este că marelui legislator şi conducător Moise i-au trebuit 40 de ani să ajungă cu poporul lui în Ţara Fericirii, noi în doar 20 de ani am ajuns în Ţara Tristeţii. Factorii politici care au urmat la conducerea ţării au crezut că odată cu realizarea privatizării, economia românească va deveni competitivă.

Aşteptările, speranţele au fost prea mari, faţă de potenţialul economic, spiritual, buna credinţă, cinste, generând insatisfacţii, suferinţă la nivelul celor mulţi. Altfel spus, nu s-a prea legat efortul de efect, adică privatizarea de eficientizare.

Să începem incursiunea noastră în trecutul economic românesc cu prima parte a anilor 1990-1999, când s-a pus pe prim plan politica de desfiinţare a mecanismului economic (modul în care se realizează legăturile sau condiţiile socio-economice, precum şi modul în care se modifică ele) supracen-tralizat şi de trecere la mecanismul pieţei libere (sistem economic bazat pe principii concurenţiale, în care priorităţile în producerea bunurilor sunt date de raportul dintre cerere şi ofertă).

Privatizarea în sine nu a produs minuni, deoarece nivelul eficienţei economice este legat de calitatea managementului, a marketingului (cunoaşterea curentă şi în perspectivă a nevoilor cumpărătorilor, spre a le satisface operativ şi pentru a influenţa cererea) şi a bunelor intenţii.

Mecanismele economiilor de piaţă din ţările Occidentale s-au format în timp, începând cu secolul al XV-lea şi s-au intensificat în secolele următoare, trecând prin câteva stadii (corporatist, manufacturist, maşinist, premonopolist, monopolist de stat ), stadii în care proprietatea privată devine predominantă, piaţa internă se consolidează, legile economiei de piaţă acţionează puternic, libera concurenţă devenind caracteristica dominantă a sistemului economic. Dezechilibrele din activitatea economică se rezolvau de la sine prin intermediul crizelor. Intervenţia statului în economie era minimă şi se limita doar la asigurarea unui cadru legislativ-instituţional. Când s-a simţit că dezechilibrele economice nu se puteau rezolva numai prin intermediul crizelor economice, statul a intervenit în sistemul economic pentru a face faţă problemelor sociale, creşterii demografice ş.a., prin subvenţii, investiţii şi comenzi de stat.

În ţările din estul şi centrul Europei economia acestora nu-şi poate permite luxul aşteptării unor soluţii spontane, acţiunea „mâinii invizibile” (sintagmă utilizată de A. Smith pentru a reflecta principiul economic dominant în reglarea pieţei, potrivit căruia întreprinzătorul urmărindu-şi propriul interes, nu numai nu se opune interesului general, ci face parte din el, chiar dacă

nu aceasta a fost intenţia individului), intervenţia statului fiind inevitabilă. Statul s-a retras din economie acolo unde era nevoie de el, dar s-a implicat distorsionat ca un partener corupător şi demotivator în zona gri care au devenit veritabile „găuri negre” de scurgere a resurselor existente. (Prof. C. Zamfir coord. Raportului Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii)

Altfel exprimat, la noi sistemul legislativ a permis ca unii cetăţeni să fie mai favorizaţi, că „cine-mparte parte-şi face.” Deci loteria privatizării se dovedeşte avantajoasă doar pentru puternicii zilei, în principal eşaloanele doi şi trei ale nomenclaturii socialiste de la nivel local până la cel central, „băieţii cu ochi albaştri” ş.a., fără ca cineva să reflecte la efectele negative asupra celor cu venituri mici.

Activele (totalitatea mijloacelor economice, dintr-o unitate economică) au fost risipite, fie prin privatizări cu mai multe semne de întrebare până la fraudă, fie prin „căpuşe” care au absorbit puterea economică a firmelor mari, falimentându-le, creând astfel şi probleme sociale. Imensele lor datorii au fost trecute la datoria publică (suma totală a datoriilor unui stat – guvern, instituţii publice etc. – provenite din împrumuturi interne şi externe la un moment dat). În ţările cu valută convertibilă datoria externă este asimilată cu datoria publică care reflectă dezechilibrul balanţei de plăţi, activele fiind vândute pe nimic.

R

Cupon nominativ de privatizare

Certificat de acţionar

–98–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Economie

Începutul sfârşitului din punct de vedere economic se face simţit încă de prin anii 1994-1995 când procesul de privatizare a fost dominat de metoda MEBO, când toţi micii acţionari se trezeau mari proprietari având numai drepturi, iar decidenţii luau fie decizii sub presiune datorită unei democraţii prost înţelese, fie îşi pregăteau „privatizările” lor personale. Acest mecanism de privatizare s-a dovedit ineficient. Criza econo-mico-financiară se amplifică, scade consumul, datoriile încep să împotmolească efortul de a generaliza proprietatea privată.

Anul 1998 se caracterizează prin faptul că arieratele (obligaţii financiare neachitate după ce au ajuns la scadenţă) ajung la aproximativ 85% din cheltuielile bugetare (plăţi efectuate de către stat pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii). Întreprinderile producătoare de pagube ale statului lipsite de capital sunt vândute pe un preţ mic, scăpând de sufo-care, cel puţin, bugetul statului datorită volumului de subvenţii, transferuri, alocaţii bugetare, acordate doar pentru a face să trăiască întreprinderi neeficiente, implicit de a nu avea probleme sociale, electorale, pe politicieni interesându-i doar momentul şi nu perspectiva.

Începând cu anul 2001 se simte o oarecare înviorare în sensul transferului de proprietăţi. În cadrul unor sute de întreprinderi se declanşează „Marea Privatizare” (v. „Sidex”, „Tractorul”, „Aro Câmpulung” ş.a.). Amintim doar că „Sidex Galaţi” a ocupat în anul 1997 locul 42 în lume şi locul 17 în Europa la producţia de oţel. Instalaţiile de foraj petrolier erau în top, ocupând locul 7 în lume. Flota comercială a României avea peste 300 de nave, fapt ce a făcut ca România, să ocupe din acest punct de vedere, locul 4 în lume şi locul 2 în Europa.

Vaporul „Unirea”1

Privatizarea s-a făcut pe sume derizorii din păcate, sumele încasate din averea ţării, nu s-au folosit pentru investiţii = motorul dezvoltării şi implicit crearea de noi locuri de muncă, aşa cum s-ar fi cuvenit, ci exclusiv pentru plata datoriei interne. Regretabil este că această metodă a fost folosită de toate guver-nele indiferent de culoarea lor politică. Sistemul economic rămas nerestructurat continuă să producă pierderi, ritmul impor-turilor este mai mare decât ritmul exporturilor, iar calitatea produselor şi serviciilor lasă mult de dorit sub raportul compe-titivităţii. De la începuturi cheltuim mai mult decât producem, crescând în permanenţă deficitul bugetar. Ne împrumutăm cu

1 Muzeul Naţional de Istorie a României - Comunismul în

România, www.comunismulinromania.ro/Arhiva-foto/Santierele-patriei/santierele-patriei-xi-Porturi-si-santiere-navale-Constanta-Santierul-Naval-Braila-Portul-Constanta-Santierul-Naval-Galati-Santierul-Naval-Oltenita-Santierul-Naval-din-Turnu-Severin.html

multă naturaleţe şi voioşie pe piaţa internă şi externă. Încă din anul 2004, datoria noastră externă era de 18 miliarde

dolari. Multe din aceste miliarde s-au cheltuit de-a lungul anilor pentru importul de produse agro-alimentare, iar exporturile au scăzut de multe ori.

După cum am văzut în periplu nostru economic, „Ma-rea Privatizare” ne-a prins cu lecţia nepre-gătită. Marele perdant al tran-ziţiei a fost industria. Des-pre agricultură nu putem spune decât că suntem la mila lui Dum-nezeu şi a om-porturilor masi-ve. Circa 70% din necesarul nostru alimentar şi nu numai, îl aducem pe valută din U.E. sau de aiurea. Să nu uităm că bunicii şi stă-bunicii noştri au trăit timpuri când eram grânarul Europei şi ocupam locul 2 în lume la exportul de porumb, după S.U.A. şi locul 1 în Europa la exportul de orz. Este profund regretabil că producem, doar sub 10% din potenţial, deşi s-ar putea asigura hrana pentru 100 milioane de locuitori. Dacă am avea o lună fără importuri agro-alimentare ar trebui să trecem la raţionalizare pe cartele, deoarece 75% din necesarul de carne este adus din afară. Şi din această cauză vor fi presiuni permanente asupra creşterii cursului de schimb. Am ajuns să cumpărăm pătrunjel verde de peste 20 milioane de euro numai într-o perioadă de un an.

Şi cum românilor le mergea „perfect”, mai lipsea ceva. Astfel că perioada 2008-2009 constituie pentru România începutul crizei economico-financiare. Şi la noi şi la alţii criza economică reflectă o stare de dereglare a economiei, rezultatul nerespectării unor interdependenţe necesare desfăşurării activităţii economice, criza economică manifestându-se prin:

– reducerea bruscă a producţiei industriale, creşterea capacităţilor de producţie neutilizabile şi creşterea şomajului a (criza industrială);

– reducerea vânzărilor pe piaţa internă şi externă, creşterea stocurilor de marfă nevândută sporind falimentele economice (criza comercială);

– dereglarea gravă a circulaţiei băneşti, manifestată prin lipsa de numerar, prin neachitarea plăţilor ajunse la termen (criza bănească);

– restrângerea bruscă şi agresivă a creditului, mai ales datorită falimentului unor bănci, creşterea dobânzilor etc. (criza de credit);

– prăbuşirea cursului acţiunilor şi reducerea operaţiunilor la bursele de valori (criza de bursă);

– dereglare puternică a finanţelor statului, care se exprimă în deficite ale bugetului de stat. Să nu uităm de criza gravă din agricultura noastră, în care mii de ha. sunt nelucrate, preţurile mari ale produselor agricole de la producător până la consuma-tor, iar pe alte mari suprafeţe ne obligă U.E. să cultivăm rapiţă care sărăceşte rapid solul de mineralele necesare.

Una din cauzele principale ale crizei o constituie dependenţa economiei noastre de U.E. în proporţie de peste 70% din balanţa noastră comercială (sinteză elaborată sub formă de tablou în care se înscriu şi se compară valoarea exporturilor şi cea a importurilor unei ţări).

Aportul la criză şi l-au adus şi băncile prin folosirea în

Cartelă de îmbrăcăminte „pe puncte”,

1949

–99–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Economie

exces, de dragul profitului a unor tehnici financiare, deşi legale, prin care băncile au voie să dea cu împrumut bani pe care nu-i are în depozit. Strâns legat de evoluţia unei creditări permisive până la exces, fluxul masiv de ordinul miliardelor de euro, trimişi de românii care muncesc în afara graniţelor, au avut ca rezultat „supraîncălzirea”, supraproducţia, stocuri, creşterea preţurilor pe piaţa imobiliară; preţurile construcţiilor pe metru pătrat erau egoiste, nesănătoase pentru organismul economic românesc şi nu numai. Altfel spus, datorită lăcomiei investitorilor-speculatori şi a băncilor, preţul construcţiilor pe piaţa românească erau mai mari decât preţul acestora la Roma, Paris, şi chiar New-York.

Valul de criză ce a lovit România a contribuit la accentuarea unui deficit bugetar (suma cu care cheltuielile bugetare depăşesc veniturile bugetare) ce a atins 5% din P.I.B. (cantitatea de bunuri şi servicii produse într-o ţară), adică aproximativ 7 miliarde de euro în minus la bugetul de stat (document previzional în care se înscriu nivelul cheltuielilor ce se vor efectua în viitor, precum şi mărimea veniturilor care pot fi mobilizate la dispoziţia statului). Valul de închideri de firme urmate de şomaj din cauza scăderii cererii pe piaţă determină scăderea încasărilor la bugetul de stat de circa 30% faţă de anul 2007. Lucrările publice, plăţile către furnizorii statului, au fost reduse până la încetare, din cauză că încasările bugetare au depăşit limita de avarie. În aceste condiţii Ministerul de Finanţe implicit statul este nevoit să se împrumute masiv pentru micşorarea datoriei publice (suma totală datorată de stat, la un moment dat, în baza unor împrumuturi interne şi externe), implicit a deficitului bugetar.

Greşelile trecutului se răzbună, se pare că a venit scadenţa. De mulţi ani în România încasările statului nu acoperă cheltuielile. Am văzut că pentru a le acoperi, statul ia credite şi prin aceasta se îndatorează din ce în ce mai mult. Creditul de stat (public) se acordă, de regulă, de marile bănci, pe baza efectelor publice (obligaţiuni ale statului, bonuri de tezaur) evident în vederea acoperirii deficitului bugetar cronic. Ratele la credite şi povara dobânzilor cresc în permanenţă. Astfel datoria publică la data de 31 martie 2010, atinge suma de 41,2 miliarde euro, ceea ce reprezintă 30,6% din P.I.B. faţă de plafonul maxim de 60% din P.I.B. stabilit de Codul fiscal al U.E. Experţii economişti consideră că acest plafon de cheltuieli (60%) acceptat este extrem de dăunător unei economii pe termen lung permiţând o îndatorare în exces, ruinătoare. Din 41,2 miliarde euro la cât se ridică datoria publică totală, datoria statului (datoria guvernamentală) însumează 39,2 miliarde euro. Deci guvernul are o pondere dominantă (93,6%) în totalul datoriei publice, în timp ce datoria publică locală a reprezentat doar 6,36%. Din datoria publică de 41,2 miliarde euro, 25% trebuie plătită la nivelul anului 2010, iar circa 8% din P.I.B., adică 10 miliarde euro se vor duce pe dobânzi şi comisioane.

Din păcate, banii împrumutaţi nu au ajuns în investiţii, în autostrăzi sau alte locuri de muncă productive, ci în susţinerea unui aparat birocratic, mărit mai ales la nivel guvernamental, extrem de politizat.

Problemele politice şi mai ales cele economice interne dar şi empatia economică cu Ungaria, Grecia au zdruncinat leul din temelii. Astfel cursul de schimb (valoarea de schimb a unei monede pe altă monedă) oficial faţă de euro e cel mai scăzut de la începuturile anului 2010, în timp ce faţă de dolarul american a atins cea mai joasă cotaţie din istorie. Astfel pe data de 07.06.2010 cursul leului faţă de dolar era de 3,524 lei/dolar. Recordul precedent datează din 7.XI.2003 când cursul oficial anunţat de B.N.R. a fost de 3,4788 lei /dolar.

Experţii susţin că deprecierea leului (scăderea puterii de cumpărare), depreciere generată de deficitul balanţei de plăţi externe (cheltuielile valutare depăşesc încasările valutare în relaţia cu alte state) se va resimţi şi mai puternic în costul carbu-ranţilor şi a altor produse energetice, cum ar fi gazele naturale, pentru că majoritatea contractelor de import sunt calculate în funcţie de cotaţia faţă de dolar şi nu faţă de moneda unică euro-peană (V. Rotariu „Gândul”). Cel mai mare pericol asupra cursului (preţului) leului faţă de euro este în primul rând faptul că guvernul a întârziat şi întârzie să taie din cheltuielile statului iar banii economisiţi trebuie îndreptaţi imediat către investiţii. Ne amintim că investiţiile sunt motorul dezvoltării, motorul creşterii economice. Pentru nevoile României exporturile sunt

mici, banii obţinuţi din această zonă sunt puţini. Statul se află în datorii permanente şi nevoi presante de

bani. Aceşti bani nu prea se găsesc, aşa că se introduc şi poveri fiscale noi. Trebuie să atingem un subiect delicat prin natura lui, pentru toate guvernările şi anume impozitele. De regulă creş-terea impozitelor şi taxelor (impozit pe salarii, pe cifra de afaceri, taxa pe produse petroliere, tutun, alcool etc.) duce la creşterea preţurilor şi a cursului leu/euro. Mai clar explicat, agenţii economici sunt nevoiţi să adauge la costurile de produc-ţie, obligaţiile fiscale ce le revin, rezultând o creştere a preţu-rilor de vânzare, creştere ce va fi suportată de populaţie.

Vom încerca, împreună cu cititorul, să înţelegem efectele unei devalorizări monetare şi implicit afirmaţia premierului Boc: Creşterea taxelor ar fi condus la creşterea inflaţiei, la circa 10%. Cursul euro/leu ar creşte substanţial. Mi-e frică să avansez o cifră ce ar însemna pentru România creşterea taxelor şi impozitelor.

Dacă deschidem Cărţile cunoaşterii în ştiinţa economică găsim că devalorizarea monetară reflectă diminuarea valorii monedei naţionale, adică ieftinirea monedei respective (leul), proces în cursul căruia banii îşi pierd din puterea de cumpărare, această pierdere exprimându-se în creşterea preţurilor pe piaţă (inflaţie) şi deficit al balanţei de plăţi. Puterea de cumpărare a banilor se micşorează corespunzător cu suma rezultată din creşterea preţurilor şi tarifelor. Adică orice creştere a taxelor şi impozitelor, a cursului euro/leu sub presiunea deficitului public şi altor factori politico-economici sunt adăugate la preţurile de producţie şi de vânzare, care sunt recuperate de la consumator.

Astfel preţurile valutelor (euro, liră sterlină, dolar, franc elveţian etc.) creşte deci este necesar să se cheltuiască o sumă mai mare în monedă naţională (leu), pentru a obţine o sumă dată în valută străină, ceea ce poate duce la mărirea inflaţiei. Exemplu ipotetic:

1 € = 3,4 lei, de unde 1 leu = 1:3,4 € = 0,30 eurocenţi 1 € = 4,24 lei, de unde 1 leu = 1:4,24 €. = o,24 eurocenţi 1 € = 6 lei, de unde 1 leu = 1:6 € = 0,16 eurocenţi Din studiul de caz constatăm că preţul produselor externe

importate creşte (1 € = 3,4 = 4,24= 6 lei), o dată convertite, transformate în monedă naţională, iar preţul produselor naţionale exportate scade, o dată schimbate în valută (1 leu = 0,30 = 0,24 = 0,16 eurocenţi). Mai clar exprimat, preţul valutei (euro) creşte, deci este necesar să se cheltuiască o valoare mai mare în monedă naţională pentru a obţine o sumă dată în valută străină. Micşorându-se puterea de cumpărare a monedei naţionale (raportul de schimb), adică pentru acelaşi volum fizic exportat este obţinută mai puţină valută străină, ceea ce poate agrava procesul inflaţionist intern. Am văzut că această scădere a preţurilor, mărfurilor şi serviciilor indigene convertite în valută, devize are ca rezultat creşterea cererii interne şi în plus duce la ieftinirea vânzărilor de bunuri şi servicii în afara ţării, favorizând astfel creşterea exporturilor şi descurajând cheltuielile pentru importuri.

În concluzie, creşterea încasărilor, veniturilor valutare din exporturi şi scăderea cheltuielilor datorate reducerii importurilor, adică tocmai deprecierea monedei naţionale, poate contribui la echilibrarea balanţei globale de plăţi sau balanţa de plăţi externe, tabloul statistico-economic în care se înscriu şi se compară totalitatea plăţilor şi încasărilor valutare având ca obiect comerţul cu mărfuri, comerţul cu serviciile şi fluxurile de capital în relaţiile unei ţări cu celelalte ţări la un moment dat.

În materie de politică fiscală, materializate prin măsuri luate de guvern pentru a stabiliza economia prin ajustarea nive-lului şi a cuantumului taxelor şi cheltuielilor guvernamentale, amintim că la capitolul încasări din taxe, impozite şi din alte surse s-a planificat creşterea acestora cu 7,5% adică 3 miliarde de euro faţă de 2009.

Continuăm călătoria noastră economico-financiară prin lumea pensionarilor şi a salariaţilor pentru a înţelege cum s-a reuşit ca după 20 de ani, guvernanţii să bage sistemul de pensii şi salarii în criză. În acest sens profesorul doctor în economie Ilie Şerbănescu spunea: Ceauşescu a lăsat un sistem de pensii perfect sustenabil, cu un excedent la fond de 500 milioane de dolari. De vină pentru ceea ce s-a întâmplat sunt politicienii şi deciziile lor. Dezastrul este opera integrală a regimului Roman-Iliescu care a încercat să rezolve problema şomajului pe seama pensiilor.

–100–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Economie Botanică

La finele anului 1989 România avea 8 milioane de salariaţi. Astăzi numărul salariaţilor a scăzut cu 60% adică până la 4,6 milioane. Pensionarii sunt în număr de 5,5 milioane faţă de 3,5 milioane câţi au fost în anul 1990. Explozia numărului de pensionari a fost rezultatul nerestructurării economiei. După un parcurs de 20 de ani, de la un excedent de 500 milioane dolari, sistemul de pensii public este gata să se prăbuşească. Guvernanţii afirmă că în anul 2009, deficitul bugetar destinat fondului de pensii a fost de circa 1,8 miliarde de euro, care se adânceşte proporţional cu reducerea numărului de persoane active ce contribuie la fondul de pensii. Veniturile pensionarilor au scăzut mult în ultimii 20 de ani. De abia în anul 2007 pensionarii au ajuns la aceleaşi venituri ca înainte de revoluţie.

Salariile şi pensiile indecente luate de anumite categorii profesionale şi clientelare au ruinat şi ruinează sistemul de pensii şi produc inflaţie. Se ştie că succesul unei economii se datorează moderaţiei şi bunului simţ în ce priveşte politica salarială. Raportul dintre salarii, în România este de 1:124. Amintim doar salariul preşedintelui unei bănci, cu capital românesc, care se ridică la suma de 20.000 de euro, sau şeful unui serviciu de la Societatea Naţională de Radiocomunicaţii câştigă mai mult decât preşedintele României (6.702 lei) + salariul premierului (5.361 lei) + salariul unui consilier de stat (4.693 lei) + salariul consilierului prezidenţial (4.693 lei) la un loc, fără a lua în seamă restul veniturilor. Secretara de la aceeaşi instituţie câştigă 6.571 lei adică de 7 ori salariul unui învăţător cu 14 ani vechime. Şi ca să nu fim prea plictisitori mai amintim că specialistul în relaţii cu publicul tot de la Radiocomunicaţii (acolo unde plătim obligatoriu abonament la radio) are un salariu de 10.913 RON, adică de vreo 10 ori salariul aceluiaşi învăţător cu 14 ani vechime („Gândul”). Pe la Curtea Supremă a României presa de specialitate pomeneşte de venituri de circa 370.000 lei ( 370.000.000. ROL) pe lună.

Numărul şomerilor a depăşit cu mult cifra de 1,2 milioane. Peste 50% din şomerii înregistraţi în prezent au depăşit perioada legală de suport social. Rata şomajului a explodat în aprilie 2010, ajungând la procentul de 8,7%. În plus fondul de şomaj prevăzut în bugetul de stat pe anul 2010 este insuficient, acesta trebuind dublat.

Sistemul de sănătate este în colaps, în principal datorită subfinanţării în condiţiile a alocării a 3% din P.I.B.

Aşa cum s-a mai spus, soluţia corectă pentru salvarea din colaps a bugetului şi achitarea datoriei externe, se reduce la câteva măsuri principale. În primul rând, toţi marii evazionişti, contrabandişti, să fie obligaţi să plătească impozitele cuvenite, nu „să se strângă şurubul” până la sufocare pentru românul obişnuit, care trăieşte din pensie şi salarii reduse cu 25%, şi să se recupereze sumele uriaşe din impozitele restante. E greu de pus în practică şi cea mai banală soluţie recuperatorie şi reparatorie pentru Bugetul de stat, fiindcă se opun politicieni, clientelă politică, investitori-speculatori şi toţi cei care îşi simt propriile interese afectate, clamând pe tonuri înalte că este vorba doar de măsuri populiste.

Fără o reformă clară a aparatului birocratic, a salariilor, a pensiilor de lux, fără echilibru între politica bugetară, politica investiţională, politica monetară, politica fiscală şi restruc-turarea economică nu se poate realiza micşorarea deficitului, a datoriei externe ş.a., implicit apărarea intereselor economice ale tuturor românilor, asigurarea securităţii biologice, sociale materializate prin păstrarea puterii de cumpărare, a puterii de rambursare a creditelor bancare, păstrarea locurilor de muncă. Din păcate, este greu de crezut că va fi voinţă politică pentru a pune în opera soluţiile enumerate mai sus.

Bibliografie selectivă N. N. Constantinescu şi colab. – Dilemele tranziţiei. Ed.

AGER-Economistul, Bucureşti, 1992; J. Genereux – Politici economice, Ed. Institutul European, Iaşi, 1997; Colecţia ziarului „Capitalul”; Colecţia ziarului „Financiarul”; Colecţia ziarului „Jurnalul Naţional”; Colecţia ziarului „Săptămâna financiară”; Colecţia ziarului „Ziarul financiar”; Colecţia ziarului „Gândul”; Colecţia ziarului „România Mare”.

Preocupările botanice ale lui Emil Racoviţă

Prof. dr. Constantin Toma – Iaşi Membru al Academiei Române

mil Racoviţă a văzut lumina zilei în Iaşi, la 15 noiembrie 1868, şi se trage dintr-o familie coborâtoare din viţa voievodului Cehan Racoviţă.

Tatăl său, Gheorghe Racoviţă fusese scurt timp magistrat la Vaslui şi era membru al societăţii „Junimea” din Iaşi. Mama sa, Eufrosina Racoviţă, era o femeie de o rară distincţie sufletească şi o talentată artistă, aşa cum o caracterizează marele naturalist vasluian Constantin Motaş1. Emil Racoviţă s-a format sufleteşte în Iaşul patriarhal de pe atunci, oraş al tuturor marilor mişcări culturale. În acest mediu cultural ieşean a avut dascăl pe neîn-trecutul povestitor Ion Creangă. La liceul particular Institutele Unite, Emil Racoviţă a fost elevul acelei pleiade de străluciţi profesori: Grigore Cobălcescu, Neculai Culeanu, Petru Poni, A.D. Xenopol ş.a., iar dintre colegii săi amintim pe Grigore Antipa şi Dimitrie Voinov. La vârsta de numai 19 ani îl vedem pe tânărul Racoviţă student la Paris, urmând concomitent cursuri de la Facultatea de Drept, Facultatea de Şiinţe ale naturii şi Şcoala de Antropologie de la renumita Universitate Sorbona, unde l-a avut ca profesor şi pe renumitul zoolog Henri Lacaze Duthierz, fondatorul cunoscutelor staţiuni de biologie marină de la Roscoff şi Banyuls, precum şi al vestitei reviste „Archivele de zoologie experimentală şi generală”.

La numai 29 de ani îl vedem naturalist al faimoasei expediţii antarc-tice a vasului „Belgica (1897-1899)”, aşa cum odinioară, cu peste 60 de ani înainte, fusese ales Darwin, la numai 23 de ani, naturalist al celebrei croazi-ere de 5 ani în jurul lumii (1831-1836) a vasului „Bea-gle”. După nu-meroasele studii publicate în renumite reviste de specialitate din Franţa, şi nu numai, după 1900 devine speolog, vizit-ând numai până în 1924 peste 1400 peşteri, în Franţa, Algeria,

1 C. Motaş, 1960 – Figuri de naturalişti. Editura

Ştiinţifică, Bucureşti

Al cientifico rumano Emil C. Racovitza

fundator de la Bioespeleologica en Mallorca - 1904

Fundacion Europea Dragan[a]

E

–101–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Botanică

Italia, Spania, Africa de Nord, Slovenia şi România, recoltând peste 150.000 exemplare de fiinţe cavernicole.

După o muncă de 30 de ani în Franţa, în anul 1919 Racoviţă a fost chemat profesor la Universitatea din Cluj, unde întemeiază cel dintâi Institut de Speologie din lume (1920), Societatea de Ştiinţe din Cluj şi Buletinul acesteia. Curând, Societatea zoologică a Franţei îl alege preşedinte de onoare (1925), iar Academia Română îl alege membru al său (1905) şi apoi preşedinte (1926-1929). După o muncă titanică de peste cinci decenii, la 19 noiembrie 1947 Emil Racoviţă s-a stins din viaţă, la vârsta de 79 de ani.

***

Concepţiile de biologie generală, atât de originale şi de

profunde ale lui Emil Racoviţă, nu s-ar fi putut contura atât de precis şi de armonios fără o temeinică pregătire botanică1. Plantele observate sau culese la gura peşterilor sau chiar în interiorul lor le cuprinde mai mult în caracterizarea de ansamblu a locului, ori le trimitea specialiştilor.

Totuşi, Racoviţă se specializase în cunoaşterea ciupercilor superioare. La un an după moartea lui Emil Racoviţă, fiul său (Andrei Racoviţă) publică un interesant articol cu amănunte despre preocupările de micolog amator al părintelui său. Remarcăm, totodată, colecţia lui de ciuperci cavernicole determinate şi publicate de Jean Lagarde în „Archives de Zoologie expérimentale et générale”, série Biospeologica, nr. 32, 38, 46 din perioada 1919-1922.

Cu totul interesant pentru noi este studiul original al ciupercilor macromicete din zona Şurăneşti-Dobrovăţ (jud. Vaslui), întreprins de Emil Racoviţă în perioada 1925-1928 şi publicate postum de Andrei Racoviţă în revista „Notations Biologicae”, volumul VI: 16-21, 1948, în care sunt menţionate 87 specii de ciuperci superioare, inserate în cele aproape 100 planşe, minunat colorate de mâna savantului2.

În cele ce urmează vom prezenta, pe scurt, alte contribuţii directe şi indirecte ale marelui savant la progresul floristicii şi fitoecologiei.

În lucrarea sa asupra gheţarului de la Scărişoara (din Munţii Apuseni) Racoviţă dă o atenţie deosebită florei fanerogame de pe pereţii dolinei prăpăstioase, în fundul căreia se deschide lateral peştera de gheaţă propriu-zisă3. Această floră fusese schiţată în 1918 de renumitul botanist clujean Alexandru

1 E.Pop, 1948 – Profesorul Emil Racoviţă şi botanica.

Buletinul Grădinii Botanice şi Muzeului Botanic Cluj, vol. XXVIII, nr. 1-2: 3-19

2 C.Motaş, loc.cit. 3 Vizitată şi de noi, împreună cu studenţii, în vara anului 1974

Borza, care arăta cum în coşul rece al dolinei înfloreau la începutul lui iulie plante de primăvară de mult trecute pe terenul din jurul peşterii. Racoviţă colectează cu grijă fanerogamele accesibile din dolină, pe care le încredinţează spre determinare lui Borza; 9 dintre speciile colectate nu fuseseră până atunci semnalate din enorma genune: Dentaria glandulosa, Stellaria nemorum, Geranium robertianum, Cardaminopsis arenosus var. dependens, Luzula sylvatica, Aconitum toxicum, Hypericum hirsutum, Melampyrum sylvaticum, Scabiosa columbaria var. pseudobanatica.

A existat o perioadă scurtă, dar cu atât mai zbuciumată, din viaţa lui Racoviţă în cursul căreia a adus în mod direct imense servicii botanicii, şi anume în expediţia antarctică din perioada 1897-1899.

Este locul să amintim că atunci când spui Antarctica (cu o suprafaţă de 13.178.000 Km2 ), spui:

– cel mai sudic, mai îndepărtat (15.000 km), mai recent descoperit continent, acoperit aproape în totalitate de gheaţă (deţine 90 % din gheaţa Planetei);

– cel mai înalt continent (altitudine: 2600 m deasupra mării), cu cel mai înalt vârf de 5140 m şi cu înălţime medie de 2000 m;

– cel mai rece continent: sub -80º C în anotimpul rece şi – 30º C în anotimpul „cald” (în zona de coastă: 0º C);

– secetoasă ca şi Sahara, deci un deşert polar precipitaţii (50 mm anual/m2 ).

În cursul expediţiei menţionate, ajungând la Rio de Janeiro, Racoviţă se desparte de vasul Belgica şi se îmbarcă pe un vapor mare, rapid, ancorând la Punta Arenas, un port chilian din strâmtoarea Magelan, în dorinţa sa de a explora cât mai

M. de Gerlache

Promotor şi comandant al

expediţiei

M. Lecionte Comandant

secund

M. Amudsen Ofiţer secund

M. Melaerts Al treilea ofiţer

M. Racoviţă Naturalist

M. Arctowski Geolog

Lieutenant Danco

Fizica Pământului

Echipajul expediţiei „Belgica” – L'Ilustration, 15 aprilie 1899[b]

Gheţarul Scărişoara[c]

–102–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Botanică

mult. În scrisoarea sa către guvernul belgian Racoviţă scrie: „am adunat şi ceva plante”, dar nu se cunoaşte soarta acestora.

Adevărata recoltă de plante, care au fost apoi studiate şi publicate, a început după sosirea expediţiei la Punta Arenas (1 decembrie 1897), în plină vară antarctică. Explorarea botanică a lui Emil Racoviţă în cadrul expediţiei Belgica poate fi împărţită în trei etape1: explorarea ţinuturilor magelanice la sud de Punta Arenas; explorarea ţinuturilor antarctice nou descoperite; explorarea marină din regiunea banchizelor (unde corabia, timp de 13 luni, a făcut corp comun cu banchiza, deplasându-se de la latitudinea 71º31’ şi longitudinea vestică 85º16’, spre vest, până la longitudinea 102º15’); în acest timp nu era posibilă altă botanizare decât de alge nivale sau de alge marine scoase cu sondele prin săpăturile gheţii.

Dintr-un punct de vedere fitogeografic mai larg, toate aceste ţinuturi fac parte din domeniul floristic antarctic, care cuprinde toate insulele circumpolare şi îşi are temeiul în munţii chilieni şi în ţinuturile magelanice. Pădurile sunt alcătuite din arbori şi tufe în majoritatea lor cu frunze pieloase şi pururea verzi. Cel mai aparte dintre arbori este fagul antarctic (Nothofagus). Vegetaţia lianelor, dar mai cu seamă cea a feri-gilor şi muşchilor, este exuberantă. Limita pădurii coboară mereu spre sud; în Ţara Focului ea se află la 400-500 m. De aici mai departe copacii dispar, întâlnindu-se doar plante grupate în perinuţe (cum ar fi speciile de Azorella dintre umbelifere). În sfârşit, dispar şi fanerogamele, pentru a lăsa liber criptogamelor.

Fondul floristic al domeniului antarctic, cercetat de Emil Racoviţă, cuprinde trei ţinuturi:

1. Ţinutul magelanic: fusese văzut de numeroşi natura-lişti, între care şi marele Charles Darwin. Racoviţă colectează 97 specii de fanerogame, 57 specii de briofite, 26 specii de licheni, 13 specii de alge. Din aceste grupe, parte din specii mai fuseseră citate, parte sunt citate pentru prima dată de Racoviţă; în schimb, toate cele 21 specii de ciuperci colectate de el sunt noi pentru regiune.

2. Ţinutul de pe malurile strâmtorii Gerlache: în cele 20 de debarcări Racoviţă a strâns o recoltă impresionantă de plante, toate noi nu numai pentru această regiune, ci în general de la o altitudine atât de apropiată de polul sud. Aici se găseşte o singură specie de fanerogame (Aira antarctica – o graminee), dar Racoviţă găseşte, în schimb, 38 specii de muşchi (din care 16 necunoscuţi în altă parte a lumii), 55 specii de licheni (din care 33 noi pentru ştiinţă), 30 specii de alge (din care 9 noi pentru ştiinţă) şi o specie nouă de ciuperci, parazitând pe planta cu flori Aira antarctica.

3. Ţinutul banchizelor: aici Racoviţă colectează numai alge unicelulare, diatomee, fie din gheaţa colorată a banchizei, fie prin sondaje marine; pe lângă cele 33 specii deja cunoscute, Racoviţă adaugă încă 61 specii.

***

Aceste plante colectate şi aduse de Racoviţă reprezintă cele dintâi mostre floristice recoltate de om la sudul cercului polar.

În plus, pe Racoviţă l-a preocupat întrebarea dacă animalele de pe gheaţa veşnică sau din marea rece antarctică au „floră” bacteriană în tubul lor digestiv sau nu. Şi, într-adevăr, când diseca animale vânate sau pescuite le cerceta şi din acest punct de vedere, fiind impresionat de mulţimea bacteriilor intestinale. Materialul recoltat din interiorul diferitelor animale antarctice l-a trimis pentru determinare compatriotului şi prietenului său J. Cantacuzino, care a elaborat lucrarea „Bactéries de l’intestin des animaux antarctiques”.

Întors din expediţie, Racoviţă ţine, în 1900, o conferinţă la Bruxelles intitulată „Viaţa animalelor şi a plantelor în Antarc-tica”. Opiniile sale despre vegetaţia antarctică sunt schiţate într-o frumoasă formă literară şi încadrate într-o admirabilă sinteză a biologiei antarctice.

Iată cum se exprimă Racoviţă: „Banchiza trebuie să ne-o reprezentăm nu ca un deşert îngheţat şi steril, ci ca o imensă preerie plutitoare. Diatomeele (alge microscopice) din această

1 E. Pop. loc.cit.

păşune sunt consumate de animale mici din (zoo) plancton, iar acestea, de animale mari, răpitoare. Iarna, când diatomeele mor sau se împuţinează din cauza grosimii gheţii şi a zăpezii care le iau lumina, întreaga faună aproape se stinge. Spre sfârşitul iernii nu se mai întâlnesc decât câteva copepode (crustacee) slăbite, care mai mestecă în falnicele lor mandibule câte o diatomee veştedă, sau câteva carnivore costelive, vânând după rarii locatari ai preriei devastate. Dar vine vara! Crăpăturile se for-mează în toate părţile, zăpada se topeşte, plăcile se subţiază şi lumina pătrunde din nou sub banchiză. Preria înverzeşte iar ierbivorele se îngraşă şi se grăbesc să-şi înmulţească neamul, iar carnivorele pot să înghită iarăşi sânge nevinovat”.

Aşa cum ne încredinţează acelaşi Emil Pop materialul colectat de Racoviţă a fost repartizat spre studiu, diverşilor specialişti, de către o Comisie Ştiinţifică a Belgicei, aleasă după terminarea cu succes a Expediţiei. Materialul botanic a fost încredinţat la 8 oameni de ştiinţă, specialişti în diferite grupe mari de plante, ciuperci, alge şi bacterii. Iată rezultatele deter-minărilor de către specialişti:

– ciuperci: 21 specii, din care 8 noi pentru ştiinţă (între care Sarcosypha racovitzae);

– alge diatomee (unicelulare): 249 specii, varietăţi şi forme, din care 40 specii, 38 varietăţi şi forme noi pentru ştiinţă (între care Amphora racovitzae şi Trinacria racovitzae);

– alte alge: 47 tipuri determinate, din care 1 gen, 7 specii şi 2 varietăţi noi pentru ştiinţă (între care Racovitziella antarctica, Curdiea racovitzae, Phormidium racovitzae şi Scytonema racovitzae);

– licheni: 94 tipuri determinate, din care 22 specii şi 3 varietăţi noi pentru ştiinţă (între care Lecanora racovitzae şi Verrucaria racovitzae);

– muşchii (musci şi hepatice): 87 specii şi 3 varietăţi, din care 28 specii şi 3 varietăţi noi pentru ştiinţă (între care Webera racovitzae);

– fanerogame (plante cu flori): 98 specii (niciuna nouă pentru ştiinţă).

Rezumând această statistică, Emil Racoviţă a adus cu sine, din Expediţia pe vasul Belgica, o colecţie foarte bogată, conţinând 494 specii, varietăţi şi forme, din care 170 de specii şi varietăţi noi pentru ştiinţă, ba chiar şi 1 gen necunoscut. Atât genul nou (alga Racovitziella), cât şi 9 dintre speciile noi au fost numite în onoarea exploratorului, eternizându-i şi în acest fel numele.

Rosella racovitzae[d]

Surse imagini [G.F.]

a – http://static.panoramio.com/photos/original/11788850.jpg b – All Posters, http://www.allposters.com/gallery.asp?startat=/getposter.asp&APNum=6745147&CID=759B73DCA1914CF08071D2E4C02BE4DB&PPID=1&Search=Belgica&f=t&FindID=0&P=1&PP=1&sortby=PD&c=c&page=1 c – Arieseni, http://arieseni.co.cc/?p=6 d - World Oceans - A photografic journey, http://www.worldoceans.com/m3_ant.htm

–103–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Oenologie

Vinurile unor personalităţi celebre Prof. dr. ing. Avram D. Tudosie – Huşi Papa Ioan Paul al II-lea

anctitatea Sa se împărtăşea cu vin Cuvee recolta 1978. Este un vin alb, cu un buchet splendid, produs în chiar anul alegerii sale pontificale.

Pe 30 iunie 1996, înainte de încheierea ceremoniei de unificate comunală a satului Castel Nuovo cu Castel Gandolfo – orăşel unde Papa îşi are reşedinţa de vară viticulturii au organizat un concurs al vinurilor. Au câştigat cei din Castel Nuovo, în frunte cu primarul satului. Acesta a avut meritul de a selecta, învechi, îmbutelia şi păzi puritatea acestui elixir. Dar eticheta de pe onorabilele butelii a rămas totuşi Castel Gandolfo, orăşelul favorit al Papei.

Vinul Al Bano Al Bano, după cariera de mare succes în muzica uşoară de

înaltă calitate începută în anii ’70 s-a retras în viaţa podgorenilor din Italia, înfiinţând o fermă viticolă de 17 ha unde a plantat numai soiuri locale renumite. Tot aici a construit un mic complex de vinificaţie cu cramă şi pivniţă unde îşi prelucrează producţia de struguri, îşi îngrijeşte şi îşi păstrează vinurile până la îmbuteliere.

Primul său vin, foarte reuşit l-a „botezat” „Platon”, după numele marelui filozof din antichitate care a scris foarte frumos şi inspirat despre vin. Pe spaţiul pereţilor din pivniţa unde se păstrează „Platon” scrie celebrele citate şi maxime despre vinuri:

„Numai în vinul bun şi bine conservat (păstrat) şi băut cumpătat se spune că se găseşte adevărul şi vocaţia celui inspirat cu dar şi har.”

„Vinul este un aliment, un medicament şi un inspirant.” „Se ne ferim de neamurile care nu se mai satură şi de

vinurile care ne atrag chiar dacă nu ne este sete.” „Vinul e adevăr… Şi vinul, şi copii spun adevărul.” „Experienţa mea de medic m-a învăţat că beţia este un

lucru dăunător pentru oameni; în ceea ce mă priveşte, nu aş vrea să reîncep să beau şi nici n-aş sfătui pe alţii s-o facă.”

Probabil că urmează scrieri din Socrate, Plinius cel Bătrân, Seneca, Horaţiu, Omar Khazzam…

Când a vizitat România i s-a recomandat să traducă şi să scrie ceva rar şi ideal din Păstorel Teodoreanu.

Vin à la Madona Colecţia de vinuri „Madona – Confesion on a Dance

Floor” a fost produsă de compania care a scos vinurile „Rolling Stones”.

A reuşit să vrăjească publicul prin felul în care cântă şi dansează, a jucat în filme, iar mai recent, după ce a devenit mamă, a scris câteva cărţi pentru copii.

Acum, după succesul ultimului său album, s-a gândit să-şi surprindă din nou fanii, dar, de data aceasta, sub forma unei licori delicioase. Mai precis, este vorba despre patru tipuri de vin care, într-un fel sau altul amintesc de ea.

Designul ultimului sortiment de vin lansat este cel folosit pentru ultimul său album, „Confessions on Dance Floor” Fanii vor putea savura unul dintre aceste soiuri pentru preţuri cuprinse între 25 – 40$. Cel mai scump dintre acestea este un Cabernet Sauvignon 2002, obţinut din strugurii podgoriei „Alexander Valley”, din ţinutul californian Sonoma.

Alte soiuri vin din colecţia vedetei îşi trag seva din ţinuturile însorite ale Italiei vestite pentru podgoriile sale.

Artista, amatoare de tehnici orientale s-a gândit şi la cei care practică yoga, scoţând chiar şi o variantă de vin fără alcool, pentru ca aceştia să fie în formă.

Cântăreaţa are de gând să se răsfeţe de Crăciun. Din acest motiv şi-a achiziţionat din Spania 25 de sticle dintr-un vin mai special. Băutura cu pricina, disponibilă în două variante, cu particule de aur şi argint este produsă de podgoria spaniolă Artesanos del Vino, din Valencia, şi costă o mică avere.

„O sticlă de vin cu particule de argint costă 130 de euro, iar una cu particule de aur, 230 de euro. Nu este deloc ieftin, dar clienţii noştri sunt bogaţi şi celebri aşa că îşi permit” a povestit Alberto Fernandez, proprietarul podgoriei. „Băutura pe care a comandat-o Madonna este foarte specială şi constă într-un amestec de vin roşu şi un lichior care conţine praf de argint. Este un produs de lux de care va fi foarte mulţumită. Persoana care a făcut comanda în numele ei mi-a povestit că Madonna se menţine în formă cu yoga vin roşu, aşa că sticlele acestea probabil sunt binevenite. Eu i-aş recomanda şi vinul cu particule de aur, despre care se spune că este elixirul tinereţii veşnice” a adăugat Alberto Fernandez.

Vinurile Reginei În romanticul parc al Castelului, Reginei Măria din Balcic

(Bulgaria) se înalţă una dintre cele mai frumoase construcţii de piatră de pe malul Mării Negre.

Vila de sub platani a devenit spaţiu cultural: casă de picturi, antichităţi şi… vinuri vechi: „Casa vinurilor Reginei”.

La vârsta de 25 de ani, Anna Koleva este principalul custode al „Casei Vinurilor Reginei”. Împreună cu vărul ei, Dimităr Vasiliev şi cu prietenul şi partenerul ei de afaceri, Ana a transformat parterul cu parfum de epocă al vilei într-o colecţie de vinuri rare. Când a înaintat proiectul la primărie, aflase un amănunt important: Reginei Maria, pentru care are un adevărat cult, îi plăcea vinul. Vinul dulce de Tamianka. Domeniul regal, cu o suprafaţă de circa 25 de hectare, avea vii şi pomi, un centru pentru vinificaţie cu crame-pivniţă.

Ana a avut suficientă putere de a convingere producătorii de vinuri să umple încăperile casei cu donaţii de la toate cele 129 de centre importante de vinificaţie ale Bulgariei. Mostrele, unele de mare clasă curată şi veche, îmbuteliate în sticle decorate cu aur şi argint stau alături de picturi inspirate din natura şi istoria Balcicului şi de o preţioasă colecţie de veselă şi obiecte decorative de pe timpul reginei.

Înainte să plece de pe această lume ei au apucat să-i descrie via, livada de pomi, cazanele de ţuică şi ţarcurile de nuiele în care se storceau strugurii, dar şi curtea palatului, grădina, piscina şi interiorul reşedinţei reginei.

Unde sunt viile reginei. La această întrebare vor să răspundă, elaborând împreună cu partenerii săi, un proiect de recultivare a podgoriei şi a livezii cu aceleaşi soiuri de struguri şi fructe care-i plăceau Mariei.

În ultimii ani, turiştii români au descoperit Bulgaria, mai ales Balcicul şi staţiunea vecină, Albena. Vin în fiecare vară tot mai mulţi. Anna a constatat, din pragul muzeului ei asaltat de aproape de toţi vizitatorii castelului, că limba română se aude tot mai des. Ca urmare, un alt proiect i-a încolţit în minte: să rezerve una din încăperi vinurilor româneşti.„Vinul românesc nu e cunoscut în Bulgaria”, spune ea. „Ar fi minunat să îl promovăm, chiar în fosta vilă a unui prinţ român. Dacă va fi să producem vin din viile renăscute ale domeniului regal, vom cere permisiunea Ministerului Culturii de la Bucureşti, să-l înregistrăm sub numele reginei. Până când via plantată de noi va intra pe rod, graniţele dintre România şi Bulgaria se vor subţia de tot, ca în cele din urmă, să dispară definitiv. Nu uităm că însăşi Regina Maria visa la dispariţia graniţelor din Europa. Într-un fel, noi îi vom împlini visul.

S

–104–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Tradiţii

Anul Nou Dacic – moment de invocare şi celebrare a supremaţiei

luminii asupra întunericului Melania Radu – Bucureşti Şi-ţi va mai ieşi Lupul înainte Ca să te spăimânte, Să nu te spăimânţ Frate, cum să-l prinz, Că lupul mai ştie Seama codrilor Şi-a potecilor,

Şi el te va scoate La drumul de plai La-un fecior de crai, Să te ducă-n rai C-acolo-i de trai, În dealul cu jocu C-acolo ţi-e locu, În câmp cu bujorul C-acolo ţi-e dorul…

(folclor, cules de Constantin Brăiloiu)

„În codrii bătrâni, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi şi acum chemarea la luptă a Marelui Lup Alb. Pământul, frunzele şi cerul îl cunosc prea bine. Voi îl auziţi ?”

(Felix Crainicu, Cristi Ioniţă – Legendele dacilor liberi)

egendele moştenite de la strămoşii noştri daci sunt considerate printre cele mai interesante legende ale lumii. Aceasta nu pentru ca ar fi complexe şi savant

elaborate, ci tocmai datorită simplităţii, a felului în care au fost păstrate şi transmise de-a lungul timpului cu siguranţa cu care se transmite credinţa, datorită simbolurilor şi semnificaţiilor profunde pe care le conţin.

În tradiţia românească sunt cuprinse, între 13 noiembrie şi 6 decembrie, o serie de sărbători şi obiceiuri foarte vechi cunoscute sub numele de Filipii de Toamnă. Acestea nu sunt legate de sezoanele agricole sau pastorale, ci de credinţa străveche în reînnoirea periodică a timpului. De aceea, această perioadă a fost identificată de către etnologi cu Anul Nou Dacic.

Sărbătorile, dedicate animalului sacru al dacilor, lupul, au fost asimilate apoi de tradiţia creştină. Acestea încep cu Ziua lupului (13 noiembrie), Gădineţii (12-16 noiembrie), continuă cu Filipul cel Şchiop sau Ovidenia (21 noiembrie) şi se încheie cu Ziua Sfântului Andrei (30 noiembrie) şi Ziua Sfântului Nicolae (6 decembrie).

Gădinet este numele divinităţii iernii, lupul, la fel cum Căluş este numele divinităţii verii, calul, celebrat la Rusalii. Filipii sunt personificări divine ale lupului. Simbolul lupului apare în numeroase tradiţii spirituale ale lumii. Atunci când este considerat divinitatea iernii şi a nopţii valorizarea sa devine pozitivă. Faptul că lupul vede noaptea îl transformă în simbol al luminii, cu caracteristici solare, de erou războinic şi strămoş mitic. Simbolistica sa are un caracter iniţiatic, dându-i lupului un rol de călăuză.)

Caracteristice acestei perioade sunt obiceiurile, actele rituale şi practicile

magice de alungare a duhurilor rele, despre care se crede că încep să capete putere pe măsură ce ziua scade. Conform credinţelor populare, în această perioadă începe de fapt iarna. Ritualurile magice ce se desfăşoară acum au rol de protecţie şi aduc încredere. Prin intermediul acestora, duhurile rele, care încep să apară la adăpostul nopţii, pot fi înlăturate cu uşurinţă.

Ovidenia, Ziua Luminii La 21 noiembrie se sărbătoreşte intrarea în biserică a

Fecioarei Maria, numită acum şi Maica Luminii. Este ziua în care Ioachim şi Ana au dus-o la Templu pe fiica lor, Maria, în vârsta de 3 ani. Au încredinţat-o preotului Zaharia care o va avea în grijă în următorii 12 ani. Îndeosebi femeile sunt îndemnate cu această ocazie să iubească virtuţile creştine, să fie pline de smerenie, de blândeţe, de bunătate.

Sărbătoarea, numită Ovidenia, Obrejenia sau Vovidenia corespunde în calendarul popular cu celebrarea unei divinităţi a lupilor, Filipul cel Şchiop sau Filipul cel Mare. Despre acesta se spune că ar fi fost pedepsit de Dumnezeu pentru că s-a abătut de la dreapta credinţă.

Ovidenia este considerată la rândul ei zi magică, în care se deschid cerurile, iar cei cu sufletul curat pot înţelege graiul animalelor şi sunt martorii unor miracole. O trăsătură caracteristică a acestei sărbători este metafora luminii, prezentă în legende, credinţe şi superstiţii. Acum se aprind lumânări despre care se crede că nu se vor stinge niciodată pe lumea cealaltă, iar lumina lor va călăuzi sufletele celor adormiţi.

Obiceiurile legate de această zi sunt numeroase. Cei care au probleme cu ochii sfinţesc cu această ocazie un prosop cu care, umezit cu apă, se vor şterge la ochi. Se pune la icoane un vas cu apă şi o lumânare, apa respectivă devenind astfel vindecătoare. Se fac previziuni meteorologice: dacă este senin şi soare, vara va fi secetoasă; dacă ninge, iarna va fi friguroasă.

Acum încep să fie protejate cu ajutorul usturoiului intrările în case şi locurile de dormit. Se prepară alimente specifice, care protejează de rău şi aduc belşug: vărzări, plăcinte cu dovleac, covasa (o fiertură din mălai şi făină de grâu fermentată, uneori transformată în turtă). Se mai spune că în dimineaţa de Ovidenii înfloreşte Iarba fiarelor, o plantă miraculoasă, care înmoaie fierul şi deschide orice lacăt.

În noaptea de Ovidenie se aprinde şi se veghează o lumânare lungă şi încolăcită în sens invers acelor ceasului. Mărimea lumânării reprezintă dimensiunea simbolică a anului calendaristic, iar semnificaţia obiceiului este moartea şi renaşterea ce survin odată cu încheierea unui ciclu şi începerea altuia nou, înnoirea timpului.

Sfântul Andrei, patronul spiritual

al românilor, ocrotitorul României Sfântul Andrei a fost ucenic al

Sfântului Ioan Botezătorul, apoi l-a urmat pe Iisus Hristos devenind „cel întâi chemat”. El a predicat în ţinutul Scythia Minor, adică Dobrogea şi s-a stabilit pe teritoriul judeţului Constanţa. A murit martirizat, la 30 noiembrie, anul 60, în timpul Împăratului Nero. Se spune că a fost răstignit cu capul în jos pe o cruce în formă de X, care de atunci este numită „Crucea Sfântului Andrei”.

Sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, ziua de 30 noiembrie, are o semnificaţie deosebită pentru poporul român: pentru că a adus creştinismul pe teritoriul ţării noastre, Sfântul Andrei este considerat patronul spiritual al românilor şi ocrotitorul României.

După cum arată obiceiurile legate de noaptea de 29/30 noiembrie, noua sărbătoare creştină a preluat unele caracteristici ale sărbătorilor anterioare,

L

–105–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Tradiţii

iar Sfântului Andrei i-au fost atribuite trăsături ale divinităţii precreştine sărbătorite până atunci, personificare divină a lupului, „stăpân al oilor”.

Printre sihaştrii din Munţii Carpaţi circulă o legendă conform căreia ultimul preot al lui Zamolxis l-a cunoscut pe Iisus Hristos şi apoi pe Apostolul Andrei. Părintele Ghelasie de la Frăsinei vorbeşte despre o,,taină” a trecerii dacilor la creştinism păstrată de-a lungul timpului şi transmisă de la un pustnic la altul, ca expresie a continuităţii de credinţă pe aceste meleaguri.

Tradiţii populare ale nopţii de „Sântandrei” Ajunul zilei Sfântului Andrei este momentul principal al

sărbătorilor de înnoire a timpului, moment magic, în care lumea celor văzute se întrepătrunde cu a celor nevăzute. Apariţia celor doi sfinţi-moşi, Moş Andrei şi Moş Nicolae, începutul iernii şi prezenţa haitelor de lupi sunt semne de îmbătrânire şi degradare a timpului calendaristic. Ordinea se deteriorase în continuu, ajungând în noaptea de 29 spre 30 noiembrie la starea simbolică de haos de dinaintea creaţiei.

Se crede că această noapte este cea în care duhurile malefice – în tradiţia populară acestea sunt numite strigoi, moroi şi pricolici – au putere mai mare decât în restul anului şi vin printre oameni să le facă rău. Tot acum este şi momentul să se ia măsuri de prevenire a răului pe care vor să-l provoace duhurile necurate. Se practică acţiuni de apărare pasivă împo-triva spiritelor malefice: alimente rituale (turta de Andrei, covasa), ungerea uşilor şi a ferestrelor cu usturoi, ascunderea coaselor şi a limbilor de meliţă.

În tradiţia populară, în noaptea de ,,Sântandrei” oamenii evită să iasă pe uliţele satelor, în casă fiind protejaţi de usturoiul de la intrare şi de candela aprinsă. Băieţii şi fetele organizează o petrecere în timpul căreia vor ,,păzi usturoiul” (care va fi folosit apoi ca leac în timpul anului), iar fetele superstiţioase cred că acum vor afla cine le va fi soţ: un fir de busuioc aşezat sub pernă face ca în vis să apară imaginea ursitului (obicei practicat şi cu ocazia altor sărbători: Sânzâiene, Anul Nou, Ajunul Bobotezei). Un alt obicei de celebrare a morţii şi renaşterii simbolice a divinităţii este Bocetul Andreiului.

De Sfântul Andrei, datorită transparenţei între lumi, se dezleagă secrete, se găsesc autorii unor crime, ale unor furturi. Pentru protecţie se mai obişnuieşte să se împrăştie prin curte bucăţi de pâine pentru strigoi, ca aceştia să nu mai intre în casă; se amestecă busuioc în hrana animalelor ori se pune o picătură de aghiazmă în apa acestora; se îngroapă în faţa grajdului un drob de sare descântat, urmând să fie dezgropat primăvara, la Sfântul Gheorghe, când sarea se amestecă în hrana animalelor.

Tot acum se fac previziuni pentru anul următor. Se pun în podul casei 12 cepe, câte una pentru fiecare lună a anului şi se lasă acolo până în seara de Crăciun: cele alterate indică luni ploioase, iar cele care încolţesc, luni favorabile. Pentru fiecare membru al familiei se pune grâu la încolţit: cei al căror grâu creşte înalt şi frumos se spune că vor avea un an bun, cu belşug şi sănătate. Se mai spune că, dacă în noaptea Sfântului Andrei este senin şi cald va fi o iarnă blândă, iar dacă este ger va fi o iarnă grea.

Lupul în tradiţia dacică Tradiţia populară menţionează peste 35 de sărbători dedicate

lupului (conform lui I.A. Candrea în lucrarea „Iarba fiarelor”). Aceasta arată importanţa lui în tradiţia românească. Imaginea lupului apare pe multe obiecte arheologice şi este considerat simbolul sanctuarelor dacice. Steagul dacilor, balaurul cu cap de lup, este unic în lume. După N. Iorga, steagul dacic nu e „numai un simbol animalic, ci esenţa religiei strămoşeşti”.

Dacii şi-au ales ca totem lupul, cel mai feroce animal din această zonă geografică, singurul care nu poate fi îmblânzit sau dresat, prototip al războinicului înnăscut şi model de demnitate. Ei se identificau cu lupul şi se considerau Fii ai Marelui Lup Luminos – Zamolxis. Mircea Eliade este de părere că dacii se numeau ei înşişi lupi sau cei care sunt asemenea lupilor pornind de la o confrerie războinică numită dacii (lupii).

În antichitate dacii erau cunoscuţi şi sub numele Daoi

(daos, în dialectul traco-frigian însemnând lup). După unii autori, acest nume se leagă de rolul dacilor ca Protectori ai Centrului Spiritual al Lumii. O tradiţie a oamenilor lupi este atestată de Herodot şi pentru neuri, locuitori străvechi ai actualului pământ românesc. Pelasgii, locuitorii din nordul Dunării de Jos, din Dacia preistorică, erau numiţi de către greci dioi şi erau consideraţi „cei mai vechi oameni de pe pământ”.

Simbolul lupului ca apărător al acestor pământuri nu se opreşte la perioada dacilor. În alte legende se spune că Sfântul Andrei a fost trimis să propovăduiască în „tărâmurile lupilor” şi că tot timpul a fost vegheat şi ajutat de către Marele Lup Alb.

Legenda Marelui Lup Alb, protectorul ţării Cândva, în vremuri de demult, un preot al lui Zamolxis

cutreiera tărâmurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie şi pentru a transmite dacilor că Marele Zeu veghea asupra lor. Spre deosebire de toţi ceilalţi preoţi, fără a fi în vârstă, avea părul şi barba albe ca neaua, iar credinţa şi curajul său erau cunoscute nu numai de Zamolxis şi de oameni, ci şi de fiarele pădurii.

Zeul, impresionat de slujitorul său, îl cheamă la el în munţi pentru a-l servi de aproape. Departe de oameni, preotul continuă să slujească cu aceeaşi hotărâre ca şi înainte. În scurt timp, animalele sălbatice au ajuns să asculte de el şi să-l considere conducătorul lor. Cei mai apropiaţi îi erau lupii, cei care nu avuseseră un conducător până atunci. După un timp, Zamolxis decide că a venit timpul ca preotul să îl slujească în alt fel şi, pentru aceasta îl transformă în cel mai temut şi mai respectat animal: un Lup Alb, mare şi puternic cât un urs.

Menirea pe care i-a încredinţat-o era aceea de a aduna toţi lupii din codrii întru apărarea tărâmului. Astfel, de câte ori dacii erau în primejdie, lupii le veneau în ajutor. Era de ajuns să se audă chemarea Marelui Lup Alb şi de oriunde ar fi fost, lupii săreau să îi apere pe cei care le deveniseră fraţi. Au fost vremuri fericite, în care Dacii şi haitele Marelui Lup Alb au trăit în bună înţelegere ajutându-se unii pe alţii, conduşi cu iubire şi dreptate de Zamolxis şi slujitorul lui devotat, Marele Lup Alb.

Cu puţin timp înainte de marea invazie, romanii reuşesc să sădească în sufletele unor laşi sămânţa neîncrederii faţă de Marele Zeu. Astfel, unii daci încep să se teamă că Zeul nu le va fi alături în marea bătălie. Trădătorii, cuprinşi de frică, încep să omoare toţi lupii ce le ieşeau în cale în speranţa că unul din aceştia va fi Marele Lup Alb al cărui cap îl vor putea oferi romanilor în schimbul vieţii lor.

Lupii, câţi au mai scăpat, fug în inima munţilor şi nu mai vin în ajutorul fraţilor ce îi trădaseră. Lupul Alb şi Zamolxis se retrag în Muntele Sacru de unde vor privi cu durere în inimi cum dacii vor fi înfrânţi de romani din cauza trădării. Într-o zi, Zeul îl cheamă din nou pe slujitorul său la el, de această dată pentru a-i da posibilitatea să aleagă, pentru ultima oară, dacă vrea să rămână lup ori să redevină om. Cu toată mâhnirea pe care o poartă în suflet, ştiind ce vremuri vor urma, Marele Lup Alb decide să rămână alături de Zeul său, sperând ca astfel să slujească mai cu folos ţinutul şi poporul său.

Multă vreme s-a scurs de atunci, dar Marele Lup Alb încă veghează şi aşteaptă trezirea dacilor şi îndurarea Zeului întru iertarea lor. Încă mai speră să vină clipa în care Zamolxis îi va cere să adune din nou haitele pentru a alunga duşmanii, pentru a reclădi vechiul regat Dac, pentru a bucura urechile credincioşilor şi a înspăimânta pe trădători prin urletu-i de luptă, cântul atât de dulce al neîmblânzitului Mare Lup Alb.

Credinţele şi tradiţiile strămoşilor noştri ne pot inspira şi ne pot fi de ajutor în acest prezent frământat în care trăim. La fel ca întotdeauna, planeta şi umanitatea trăiesc în simbioză şi formează împreună un tot. Depindem unii de alţii, suntem legaţi prin fire nevăzute şi cu toţii ne aflăm acum într-o situaţie îngrijorătoare datorată tuturor faptelor rele ale oamenilor. În unitate, ne putem oferi încă o şansă nouă înşine, planetei şi întregii umanităţi prin post şi rugăciune sinceră, umilă şi plină de credinţă în Dumnezeu.

–106–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Tradiţii

Originea cuvîntului Crăciun Gabriel Gheorghe – Bucureşti

Everything in the study of language, as in other studies, depends upon the way in which one approaches the fundamental questions.

(Whitney, „The Contemporary Review”, t. 25, p. 716) 1 Generalităţi 1. 1 Nu de puţine ori, şi nu din partea unor lingvişti,

istorici, etnologi etc. de mâna a doua, limba română s-a bucurat de un nedisimulat interes şi de aprecieri superlative. Nu este aici locul, deşi ar fi necesar, să inventariem astfel de judecăţi de valoare de excepţie adresate poporului român şi limbii române în diverse perioade şi contexte, de care nu avem cunoştinţă să mai fi fost făcute şi despre alte popoare şi graiuri europene.

De la (F. Lot) o enigmă şi un miracol (cel mai caracteristic atribut al unui popor este limba) sau din punct de vedere lingvistic, limba română este cea mai interesantă din Europa (V. Kiparski) s-au enunţat numeroase opinii despre situaţia cu totul particulară a limbii române între limbile lumii.

Este de tot regretabil că cei care au avut româna ca limbă maternă, dar şi ca profesiune, şi au învăţat limbi străine, nu au ajuns să observe caracterul ei cu totul special şi n-au încercat să-i descopere originea.

1. 2 Aproape în totalitate cuvintele din lexicul de bază al limbii române ţărăneşti nu au origine cunoscută. Pentru multe din acestea dicţionarele indică etimologie necunoscută, dar şi originile atribuite unora din aceste cuvinte sunt, cel mai adesea, simple fantezii, fie direct rezultatul unor superstiţii istorice, lingvistice sau culturale.

1. 3 Privitor la Crăciun, unul din cuvintele dumnezeieştii limbi române, au curs râuri de cerneală, atât autohtonă, cât şi extra-carpato-dunăreană.

Nu credem că este necesar să facem istoricul etimologiilor propuse pentru Crăciun, toate fiind foarte departe de adevăr. Pentru un sumar al acestora a se vedea ref. 6, p. 296-307. Al. Rosetti acceptă şi încearcă să justifice părerea lui Aron Densuşianu (1837-1900): de toutes les étymologies proposées, la seule à rester sur pied est creatio, indiquée par Aron Densuşianu et reprise par Ovid Densuşianu (v. şi 7. 1, p. 174), eventual din acuzativul creationem, soluţie înscrisă cert în DLRM şi, cu rezerve, în Dex.

1. 4 Un articol pe această temă, probând o rară şi regretabilă incapacitate de înţelegere, a fost publicat în cotidianul „România Liberă” din 22. XII. 1990, sub titlul impropriu, (în raport de conţinut) Semnificaţia obiceiurilor de Crăciun, de dr. Sanda Larionescu. Autoarea a realizat o performanţă puţin obişnuită: aceea de a nu spune nimic corect. Este de neînţeles de ce doctoriţa S. L. îi atribuie lui P. Caraman stabilirea etimologiei lui Crăciun din latinul creatione (?) = creaţie(sic!), pe când, se ştie, această propunere fusese făcută de A. Densuşianu înainte de naşterea lui Caraman. Apoi, îşi dezinformează abundent cititorii cu afirmaţii necontrolate, fanteziste, de genul: Crăciunul în sensul de creaţie (o imposibilitate fără rest, v. mai departe, n.n. G. G.) semnifică un început, un „festum incipium” (vai!) ca zi de naştere a lui Cristos şi implicit a unei noi ere, creştine, dar în acelaşi timp şi prima zi a anului.

Toate afirmaţiile de mai sus sunt false, cum vom arăta mai

departe. Sărbătoarea naşterii Domnului este un termen posterior al

unui eveniment nedeterminat istoriceşte şi nici de către Biserica creştină.

Propunerea ca în era noastră anii să se numere de la naşterea lui Hristos aparţine dobrogeanului Dionisie Exiguus, cel smerit, sau Dionisie Românul, propunere acceptată în 527 în Italia, o sută de ani mai târziu în Franţa, în secolele VIII-IX în Anglia şi mai apoi în restul lumii. Baza de calcul a lui Dionisie nu a fost exactă, astfel că s-a dovedit, ulterior, că era noastră este cu 4-7 ani în urmă. De asemenea, se ştie că înainte de sfârşitul secolului IV se admisese că Hristos s-a născut sau în 20 aprilie, sau în 19 mai, sau la 6 ianuarie, sau la 25 decembrie (5. 1, p. 92). Sfântul Epifaniu pune naşterea lui Crist la 6 ianuarie, sfântul Clement Alexandrinul la 19 aprilie, alţi părinţi ai bisericii în alte zile (Martigny, Antiquités chrétiennes, p. 271, ap. 54, p. 242). Deci, incipium fiind nedeterminat, festum nu semnifică ceea ce pretinde doctoriţa S. L.

Pe de altă parte, la arienii carpatici anul începea la 1 martie, şi, normal, la aceeaşi dată începea şi la vechii greci şi la vechile populaţii italiote, ca şi la alte populaţii europene vechi, care au roit din Spaţiul Carpatic, la alte popoare la 1 septembrie, în Italia după 153 î.e.n. la 1 ianuarie, dar nu la 25 decembrie.

2 Critica etimologiei din latinul creatio 2. 1 În cele ce urmează vom căuta să determinăm gradul

de admisibilitate al etimologiei oficiale a cuvântului Crăciun obţinută prin diverse exhibiţii fonetice, lipsite, după părerea noastră, de vreo bază ştiinţifică.

2. 2 A deduce pe Crăciun din creatio(nem) înseamnă a ignora:

2. 2. 1 Realitatea credinţei creştine instituţionalizate Nu se poate sărbători crearea lui Hristos deoarece,

conform Crezului niceo-constantinopolitan, stabilit la 325 e.n., la Niceea, de către primul sinod ecumenic, şi recunoscut de sinodul ecumenic din Calcedon (451 e.n.) ca expresie autentică a credinţei Bisericii universale, Fiul este născut din Dumnezeu-Tatăl, iar nu făcut (creat). Ultimul paragraf adoptat de sinodul de la Niceea conţine o formulă de anatemă: Cât priveşte pe cei care spun că ar fi fost un timp în care Fiul nu era şi că înainte de a fi fost născut El n-a existat [. . . ] sau că Fiul este creat [. . . ] pe aceştia Biserica îi anatemizează.

Crezul sau Simbolul credinţei spune: (Cred) şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.

Cum ar fi fost posibil să se sărbătorească o zi a naşterii pentru Fiul, născut mai înainte de toţi vecii, participant la întocmirea lumii (prin care toate s-au făcut)? Cine ar putea pretinde că ştie sau poate stabili ce s-a întâmplat mai înainte de toţi vecii, înainte de facerea lumii?

Din cele mai sus arătate rezultă cu claritate că orice legătură cu latinul creatio = act creator, facere, creatură, zidire (2, p. 108) (actul creator prin care Dumnezeu Atotţiitorul cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt – Romani 4/17, ap. 2, p. 109) privitor la Hristos este o imposibilitate dogmatică, Biserica creştină neputând institui o sărbătoare care contravenea fundamentelor sale ideatice şi care cădea sub anatema celei mai înalte autorităţi bisericeşti.

2. 2. 2 Câteva repere istorice a. Roma a fost fundată, după legendă, la 753 î.e.n., şi a

fost dominată de etrusci până la sfârşitul secolului VI, când suprafaţa pe care o ocupa era de circa 150 km2, mai puţin de jumătate din cea a Bucureştiului. La începutul secolului IV î.e.n. Statul Roman se întindea pe o suprafaţă de 2 000 km2, inferioară celei a Luxemburgului de astăzi, iar la 291 î.e.n. Roma abia îşi extinde stăpânirea, în Peninsula Italică, asupra unui teritoriu de 54 000 km2, de aproape două ori suprafaţa Albaniei.

–107–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Tradiţii

În ce priveşte contribuţia Romei la Cultura Europei a se vedea capitolul Tragedia istorică a unei lumi (46, pp. 17-35), din care vom spicui numai câteva constatări (prezente şi la mulţi alţi autori, în forme asemănătoare): faţă de ideile pe care le profesa, Roma era făcută pentru a fi mică; idealul roman era simplu şi sărac: acela de a face din romani un popor dominant; Roma antică nu reprezintă un echilibru, ci un dezechilibru permanent: statul Cezarilor nu a putut rezista decât luptând clipă de clipă înlăuntru şi înafară; Imperiul Roman nu era un principiu, ci o forţă distructivă, care nu unea lumea, ci o distrugea, sau o reducea la imposibilitatea unei rezistenţe; Putem să admirăm grandoarea şi forţa Romei antice: nu putem însă să-i dăm adeziunea noastră intelectuală; Romanii nu aveau însă decât politica lor imperialistă drept ideal. Dacă grecii nu ar fi cucerit spiritual pe romani, Imperiul Roman ar fi fost pentru Europa ceea ce a fost, mai târziu, imperiul mongolic al lui Ghinghis Khan. Numai că, de data aceasta, barbarii ar fi venit de la vest, şi nu de la est. (pp. 23-26)

Din puţinele rânduri de mai sus, reiese că Roma reprezintă o realitate recentă în istoria culturii şi civilizaţiei umane, mai ales în comparaţie cu producţia culturală multimilenară (cel puţin 5 000 ani î.e.n.) a spaţiului românesc (carpato-danubiano-pontic), că din punct de vedere ideatic şi spiritual, Roma nu a cunoscut prisosul.

b. Din numeroasele argumente de neînlăturat privind realitatea enunţată, să cităm măcar una (8. 1), în care se defineşte spaţiul habitatului primitiv aric (aşa-zis indo-european) din care s-au desprins, după mileniul trei î.e.n. : grecii, italioţii, celţii, germanii, slavii (p. 71), iranienii şi indienii (p. 72): the area which is bounded on its eastern side by the Carpathians, on its south by the Balkans, on its western side by the Austrian Alps and the Böhmer Wald, and on the north by the Erzgebirge and the mountains which link them up with the Carpathians (aria mărginită la est de către Carpaţi, la sud de către Balcani, la vest de către Alpii Austriei şi Böhmer Wald, iar la nord de către Erzgebirge şi munţii care fac legătură cu Carpaţii) – 8. 1, p. 68.

c. Normal, toate grupurile care au roit, la date diferite, din habitatul primitiv (v. mai departe 6. 3) au plecat cu limba vorbită în acesta, ceea ce explică similitudinile lexicale între idiomurile vorbite de popoarele Europei, respectiv de cele indo-iraniene, observate de William Jones la 1786.

Trebuie să rămână limpede că limba matcă a Europei este cu milenii mai veche decât fundarea legendara a Romei antice, că limba latină este un derivat târziu din limba primară a Europei, şi că în nici un caz n-a avut vreun rol la formarea limbilor europene.

În contextul celor de mai sus, Giacomo Devoto, profesor la Universitatea din Florenţa, privitor la raporturile dintre latină şi română, scrie (53): Il latino, da questo punto di vista, è per i romeni non già un tratto d’unione, ma una frattura rispetto al mondo indeuropeo(p. 235) (din acest punct de vedere, latina este, pentru români, nu o trăsătura de unire, ci o fractură în raport cu lumea indo-europeană).

Non appena l’indagine preistorica assicuri che una regione è abitata, si pone il problema, non già dei documenti linguistici, che possono tardare millenni, ma della tradizione linguistica, che ai resti preistorici si deve inevitabilmente associare.

Per la Romenia noi risaliamo per questo a oltre 2 000 anni avanti la nostra era, quando, nel cuore dell’età neolitica, essa appare come uno dei territori più importanti, cosi per la archeologia pura come per la storia della civilità indeuropea (p. 236) (Îndată ce cercetarea preistorică asigură că o regiune e locuită, se pune problema, desigur, nu a documentelor lingvistice, care pot întârzia milenii, ci a tradiţiei lingvistice cu care resturile preistorice trebuie inevitabil asociate.

În ce priveşte România noi ştim că aceasta, cu peste 2 000 ani î.e.n., în plină eră neolitică, apare ca unul din teritoriile cele mai importante, atât pentru arheologia propriu-zisă ca şi pentru istoria civilizaţiei indo-europene).

Oricum, dacă vrem să cunoaştem realitatea, care explică, fără discontinuităţi şi întreruperi, evoluţia limbilor europene, trebuie să trecem de la jocul aparenţelor la adevăr, la ştiinţă.

3 Sărbătoarea Naşterii înainte de creştinism 3. 1 Data naşterii lui Hristos (ca om), nu e precizată

destul de clar (5. 1, p. 90), şi nu se ştie în ce lună şi în ce zi s-a născut Hristos, nici chiar în ce timp al anului (5. 1, p. 92).

Evangheliile nu mărturisesc nimic privitor la data naşterii lui Hristos, iar în primele ei secole Biserica Creştină nu a avut o astfel de sărbătoare.

3. 2 Cu toate acestea, noroadele prăznuiau, de milenii, o sărbătoare a Naşterii, la 25 decembrie, cum vom arăta pe scurt în continuare.

a. Naşterea Soarelui nebiruit (Sol invictus) era sărbătorită la 25 decembrie, după calendarul Iulian data solstiţiului de iarnă, de la care zilele încep să crească. Soarele (re)naşte. În ritualul sărbătorii, la miezul nopţii, credincioşii ieşeau din temple şi strigau: Fecioara a născut, lumina creşte. Noul născut era personificat, la unele popoare, ca un prunc, care era arătat mulţimii, ca prilej de bucurie (v. 4. 3, p. 136).

b. În antichitate, se răspândise în mai tot imperiul Roman Cultul lui Mithra, care reprezenta duhul luminii dumnezeieşti, al adevărului şi al bunei credinţe.

Fundamentele creştinismului sunt, în cea mai mare parte, identice sau similare cu ale mithraismului. De aceea, principala piedică în răspândirea creştinismului n-au reprezentat-o religiile politeiste, zise păgâne (de la paganus = ţăran), ci mithraismul, ceea ce l-a făcut pe E. Renan (v. Marc Aurele et la fin du monde antique, 1883, p. 579) să afirme: si le Christianisme eût été arreté dans sa croissance par quelque maladie mortelle, le monde eût été mithraiste, formulă pe care M. Eliade a preluat-o şi a folosit-o ca titlu al capitolului 218 din Istoria credinţelor şi ideilor religioase.

Răspândirea mithraismului a fost prodigioasă: din Scoţia până în Mesopotamia, din Africa de Nord şi Spania până în Europa Centrală şi Balcani. Majoritatea sanctuarelor au fost descoperite în vechile (??, G. G.) provincii romane din Dacia, Panonia, Germania (32. 2, p. 318).

La Roma, cultul lui Mithra ajunsese chiar religie a curţii imperiale. Naşterea lui Mithra era prăznuită la 25 decembrie, când lumea cea veche sărbătorea creşterea luminii, care biruieşte forţele întunericului (1, p. 42).

c. În Roma veche, la 25 decembrie se sărbătoreau Saturnaliile, în cinstea lui Saturn (Deus Daciae), o foarte veche zeitate agricolă. Este o sărbătoare prea cunoscută, aşa că nu vom insista.

d. Naşterea lui Dionysos (Dion/ysos) s-a întâmplat la 6 ianuarie, când pământul, luând chip de femeie, l-a zămislit prin trimiterea ploii din cer [. . . ] iar izvoarele cele sfinte au ţâşnit vin tămâios în loc de apă obişnuită (1, p. 38).

În închipuirea celor dintâi creştini, naşterea lui Dion/ysos coincidea cu naşterea lui Iisus. Episcopul Epiphaniu, care a păstorit în Salamina Ciprului (367-403), spune că de 6 ianuarie apa izvoarelor şi râurilor s-a transformat în vin. Această veche legendă a lui Dion/ysos el o pune pe seama lui Iisus, spunând că Domnul s-a născut în adevăr la 6 ianuarie, şi că, după 30 de ani, a schimbat, la Nunta din Cana Galileii, apa în vin. Minunea din Cana Galileii, nemenţionată în Evangheliile după Matei, Marcu şi Luca, atribuită de mitologie lui Dion/ysos, a fost trecută de Ioan (cap. 2/1-10), care era grec, pe seama lui Iisus (1, p. 39-40). Gnosticii serbau vechile taine ale lui Dion/ysos la 6 ianuarie, dată la care cinsteau şi naşterea lui Iisus, alcătuirile exterioare ale sărbătorii creştine fiind strâns legate de cele păgâne (1, p. 38-40).

Biserica creştină veche a pus în ziua de 6 ianuarie nu numai minunea din Cana, ci şi botezul lui Iisus, prin care a ajuns Mântuitorul lumii. Pentru gnostici, această zi de botez era o adevărată zi a naşterii lui Iisus, deoarece, din această zi, când s-a pogorât Duhul sfânt peste dânsul şi a fost botezat de Ioan Botezătorul, s-a născut în Iisus dumnezeirea (1, p. 38).

–108–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Tradiţii

Sărbătorirea naşterii lui Iisus, la 6 ianuarie, n-a fost acceptată de Biserica occidentală, fiind practicată, parţial, numai în Biserica orientală.

e. Din relatările de mai sus, rezultă că înainte ca biserica creştină să instituie sărbătoarea naşterii lui Iisus, existau cel puţin patru zeităţi ale căror naşteri erau prăznuite (pentru trei dintre ele) la 25 decembrie, iar a patra la 6 ianuarie (Dion/ysos).

În toate cazurile, este vorba de zeităţi care mor şi învie. 4 Creştinarea sărbătorii naşterii 4. 1 Cea mai veche menţiune a unei sărbători creştine a

naşterii pe care o cunoaştem (un papirus al unui cor bisericesc din Egipt în care este preamărit Iisus cel născut în Betleemul Iudeii), este din secolul IV (1, p. 40).

4. 2 Din numeroasele opinii privitoare la creştinarea sărbătorilor păgâne ale naşterii, s-o cităm pe aceea a lui A. Bayet. Nici împăraţii, nici Biserica nu pot să modifice brusc modul de gândire şi de viaţă instituit de acţiunea lentă a secolelor. Rezultatul: în drept, imperiul se face creştin, în fapt, creştinismul se face păgân (12, p. 59). Teologii repetă mereu că-i păcat a celebra ziua solstiţiului de iarnă, sărbătoarea zeului solar Mithra (a Soarelui, a lui Saturn etc. n.n. G. G.), dar cum toată lumea continuă s-o serbeze, Biserica face din ea sărbătoarea naşterii Domnului. Astfel, creştinismul triumfă în lege, iar păgânismul triumfă în fapte (12, p. 62).

4. 3 Interdicţiile şi canoanele promulgate de Concilii şi Sinoade nu dau rezultate, pentru că fără sărbători, faţă de care îşi etapizau existenţa, oamenii nu-şi puteau concepe şi organiza viaţa personală. Văzând că în pofida tuturor interdicţiilor, credincioşii continuă să prăznuiască sărbătorile tradiţionale, Biserica renunţă la politica de mână forte, recurgând la diplomaţie: se dă coloratură creştină vechilor sărbători aşa-zise păgâne. Treptat, Biserica ajunge să canonizeze o bună parte din practicile rituale şi sărbătorile religiilor multiseculare cărora creştinismul li se substituie cu încetul (v. şi 4. 3, p. 142).

Pe lângă creştinarea sărbătorii naşterii, de care ne ocupăm, au mai fost creştinate: sărbătoarea ţăranului, a începutului campaniei agricole, botezată Sfântul Gheorghe (de la gheorgheea = agricultură), Rosalia a fost înlocuită cu Rusaliile (v. 13, p. 46 etc.), sărbătoarea Apei, celebrată la solstiţiul de vară, a devenit a Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoarea Dianei, în august, a fost înlocuită cu a Sfintei Maria (Mare), Sâmbăta morţilor, în noiembrie, continuă o veche sărbătoare păgână a morţilor etc. (v. 4. 3, p. 140).

A se vedea şi ref. 48 (p. 7), scrisă de un preot: biserica creştină a păstrat datinile şi obiceiurile păgâneşti, atât de înrădăcinate în viaţa poporului, cu haina religiunii creştine.

4. 4 Această realitate bine cunoscută este splendid exprimată prin gura Magului din Carpaţi: Veştile pe care mi le aduceţi nu mă pot mâhni, căci tot ce se întâmplă e rânduială a Celui prea Înalt pe care noi îl servim. Mi-aţi vorbit demult de legea nouă către care noroadele se îndreaptă; dar sub cuvintele ei proaspete eu văd aceleaşi semne vechi, căci Domnul Dumnezeu are o mie de nume şi o mie de forme. Poate ochii oamenilor de rând au nevoie de altceva şi sufletul lor doreşte alt joc de colori, dar cel ales trebuie să rămâie într-acelaşi loc al său, îndreptat cu toată puterea spiritului spre înţelepciunea cea mai presus de toate. Cel pe care îl servim e unul, născut din el însuşi; şi din acest unul toate au ieşit şi el e în toate şi le învăluie pe toate[. . . ] pentru noi ceea ce e veşnic nu se poate clăti.

Dragostea noastră către fraţii noştri cei neluminaţi trebuie să se împace cu tot ce poate fi de folos sufletului lor. Dacă pot fi astfel mai buni, să rostească numele lui Iisus[. . . ] iar preoţilor noştri cărora li se cer alte vorbe pentru aceleaşi lucru le dăm sfat să se plece stăpânirii. Slujesc pe acelaşi Dumnezeu. Să ştiţi de asemeni că ce a fost rânduială a vieţii şi a fiinţei noroadelor o mie de ani va rămânea încă o mie. Căci o lege care pare nouă nu schimbă nici frica, nici nădejdea, nici viaţa, nici moartea. [. . . ] Aş dori să aflu dacă popoarele împărăţiei Bizanţului, de unde vine această silă, sunt mai

fericite şi dacă preoţii legii nouă au sporit c-un dram înţelepciunea (13, p. 64,66,68).

4. 5 La începuturile ei, Biserica susţinea că creştinii se închină unui Dumnezeu viu, adevărat, născut din sine însuşi, din eternitate, care a făcut cerurile şi pământul care, deci, nu are început şi nici sfârşit, ca atare nici o zi de naştere. De aceea, creştinii nu puteau prăznui o zi a naşterii unui Dumnezeu adevărat şi, ca urmare, luau în râs sărbătorirea unei zile de naştere pentru zei, ceea ce dovedea că aceştia sunt creaţii ale oamenilor care, asemănându-i vieţii lor, le-au fixat şi zeilor zile de naştere, de botez etc.

În acest context era normal ca Biserica creştină să fi condamnat ca pe un păcat sărbătorirea unei zile a naşterii. Cum şi pe ce criterii să stabileşti o dată, în repere umane, şi s-o prăznuieşti când este vorba de un Dumnezeu născut mai înainte de toţi vecii. (v. şi § 2. 2. 1)?

4. 6 Cu toate eforturile depuse, Biserica creştină nu sporea numeric tocmai datorită faptului că poporul, mai ales ţăranii, nu putea adera la o religie care le cerea să renunţe la obiceiurile tradiţionale, moştenite din moşi-strămoşi.

Pentru a intra în graţiile mulţimii, pentru a se putea răspândi, Biserica a fost nevoită să facă concesii. Cea mai mică concesie, de neînlăturat, era să potrivească adevărurile pe care le propovăduia cu realitatea tradiţiei, să preia în ritualurile sale numeroase obiceiuri, practici şi sărbători „păgâne”, cum am arătat (v. § 4. 3), să continue sub faldurile sale tradiţia păgână, o continuitate de neînlăturat, izvorâtă din natura umană, conservatoare, reţinută la nou, mai ales în societăţile patriarhale.

Că lucrurile s-au petrecut astfel rezultă şi din următoarea relatare: Când Sfântul Augustin de Canterbury, în anul 596, a fost trimis în Anglia, de papa Grigore cel Mare, pentru a propovădui Evanghelia, a primit sfaturi anume de a respecta tradiţiile popoarelor la care merge să le convertească, de a le potrivi în caz de nevoie cu ceremoniile creştinilor (subl. ns., G. G.) în aşa mod încât să facă în curând un mijloc de convingere, şi într-un chip oarecare să găsească cele mai bune părţi din riturile speciale ale sărbătorilor solstiţiului de iarnă în folosul aceleia a naşterii Domnului (47, p. 8).

4. 7 În acest context, este explicabil pentru ce papa Liberiu instituie, pentru prima oară în creştinism, la 354, în Biserica apuseană o sărbătoare a naşterii lui Iisus, iar la 386 Sfântul Ioan Gură-de-Aur hotărăşte ca şi în Biserica răsăriteană să se prăznuiască o zi a naşterii Domnului (1, p. 43).

Trebuie înţeles că aceste date pot fi luate în consideraţie numai pentru puţinele teritorii de sub jurisdicţia de atunci a Bisericii, că până în secolul VIII această sărbătoare nu trece dincolo de zidurile templului.

Creştinarea formală a popoarelor europene s-a făcut târziu, treptat, aproximativ astfel (5. 1):

– francii sec. V – VI (p. 30); – britanii sec. V – VIII (pg. 31-33); – germanii sec. VII – VIII (pp. 281-284); – scandinavii sec. XI (pg. 284-285); – sârbii, croaţii, bulgarii sec. IX (pp. 285-287); – cehii şi boemii sec. IX – X (pp. 294-296); – polonii sec. X (pg. 296-297); – ruşii sec. X – XI (pp. 297-300); – ungurii sec. X – XI (pp. 300-302). Românii nu au fost creştinaţi niciodată, ceea ce l-a făcut

pe ambasadorul Vaticanului să afirme, în Aula Academiei, că poporul român s-a născut creştin.

Într-adevăr, Tertulian (sec. II) – ap. P. Maior, Istoria bisericii românilor vol. I, Ed. Viitorul Românesc, 1995, p. 86 – scrie: Iară lui Hristos Dumnezeu sunt supuse şi a sarmatelor, dachilor, şi a germanilor şi a schithilor (ţări)[. . . ] în care numele lui Hs., carele au venit, împărăteaşte. Petru Maior arată că foarte demult era primită între români credinţa creştinească, că nici un scriitor nu se află carele să fi însemnat începutul întoarcerii românilor către credinţa lui Hs. (ibidem) – subl. ns., iar Margaret Dampier (The orthodox church în Austro-Hungary, Londra, 1905, p. 10) scrie:

–109–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Tradiţii

Convertirea transilvănenilor nu este notificată nicăieri, aşa că trebuie să acceptăm că ei au reuşit să-şi păstreze credinţa creştină în timpul lungilor secole în care şi-au continuat existenţa lor din munţi. Ei reapar ca popor creştin, având forma ortodoxă a creştinismului, cu proprii lor episcopi şi prelaţi[. . . ] (ap. A. Plămădeală, Romanitate[. . . ], p. 180).

4. 8 Că sărbătoarea instituită în creştinism la 25 decembrie este exclusiv o sărbătoare a Naşterii reiese şi din numele sărbătorii la primele popoare creştinate:

– în latină Natalis = naştere; – în italiana Natale = naştere (fare natale = a sărbători

naşterea Domnului); – în portugheză Natal = naştere; – în spaniolă Navidad/Natividad = naştere; – în provensală Nadal = naştere; – în franceză Nativité = naştere (v. Villehardouin II, p.

126) şi recent, Nöel (din lat. natalis) = proprement jour de naissance (de Jesus);

– în engleză Nativity = naşterea (Domnului); Christmas = festival of the nativity (naşterii) of Jesus Christ.

4. 9 Nu de puţine ori creştinarea s-a făcut cu forţa, chiar cu vărsare de sânge, cum mărturiseşte, în unele cazuri, chiar istoria bisericească: Saxonii dintre Rin şi Elba rămăseseră neconvertiţi[. . . ] Ei urau creştinismul tot atât cât iubeau libertatea; dar Carol cel Mare îi covârşi cu puterea lui [. . . ] în anul 782, după revolta din Verden, lângă Aller, au fost decapitaţi 4 500 de saxoni (5. 2, p. 283-284).

Istoria bisericească este plină de astfel de convertiri cu tăişul sabiei. În realitate, sub masca convertirilor la creştinism – convertiri de acest fel nu sunt cunoscute în aşa-zisa Biserică a răsăritului, ci numai în cea apuseană – s-au ascuns de multe ori lupte pentru putere şi, mai ales, pentru avere.

La uciderea unui adversar, averea celui ucis trecea în proprietatea regelui, în acest fel regele devenind cel mai mare proprietar al statului respectiv.

Să ilustrăm această realitate cu un caz menţionat în Cronica pictată de la Viena, în care figurează, cu singurele ilustraţii cunoscute, şi înfrângerea lui Carol Robert, regele Ungariei, de către Banul Basarab, la Posada (1330).

În continuare prezentăm cap. XXXVII, în original (latină) şi în traducerea lui Popa-Lisseanu.

XXXVII. Sanctus rex Stephanus (40) pugnat cum Gyula duce Transiluano

Porro beatus Stephanus postquam regie celsitudinis coronam diuinitus est adeptus, famosum et lucrosum bellum gessit contra auunculum suum nomine Gyulam, qui tunc temporis tocius ultra siluam regni gubernacula possidebat. Anno itaque domini M-o II-o beatus rex Stephanus cepit Gyulam ducem cum uxore et duobus filiis suis, et în Hungariam transmisit. Hoc autem ideo fecit, quia sepissime amonitus a beato rege Stephano, nec ad fidem Christi conuersus, nec ab inferenda hungaris iniuria conquieuit. Uniuersum uero regnum eius latissimum et opulentissimum, monarchie Hungarie adiunxit. Dicitur autem regnum illud hungarice Erdeelw, quod irrigatur plurimis fluuiis, în quorum arenis aurum colligitur, et aurum terre illius optimum est.

XXXVII. Lupta regelui Ştefan cel Sfânt împotriva lui Gyula ducele Transilvaniei

În urmă, fericitul Ştefan, după ce a primit din graţia lui Dumnezeu coroana maiestăţii regale, a purtat un faimos şi folositor război împotriva unchiului său cu numele de Gyula care, pe acea vreme, avea domnia peste întregul regat al Transilvaniei. Deci, în anul Domnului 1002, fericitul rege Ştefan a prins pe ducele Gyula împreună cu soţia şi cei doi fii ai săi şi i-a trimis în Ungaria. Aceasta însă pentru aceea a făcut-o, fiindcă, deşi i s-a atras de foarte adeseori luarea aminte de fericitul rege Ştefan, el totuşi nu s-a întors la legea creştină şi n-a încetat de a ataca pe unguri. Şi în întregul lui regat, foarte mare şi foarte bogat, l-a unit cu monarhia Ungariei. Regatul acela al său se numeşte pe ungureşte Erdeleew, care este udat de foarte multe râuri, din nisipul cărora se culege aur şi aurul din

această ţară este foarte bun. În dicţionarul maghiar-român găsim: Gyula = Iuliu (nume de bărbat) şi Gyula – Fehérvar = Alba Iulia, de unde rezultă că, la începutul sec. XI, voievodul

Transilvaniei era un român cu numele Iuliu. Dacă ar fi fost ungur nu ar fi de crezut să-i fi atacat pe unguri. Şi nu este de mirare că era rudă cu Bela = Voicu (v. Cronica pictată, p. 146) duce (Cronica pictată, XXXVI) în Panonia, care, trecând la catolicism, şi-a schimbat numele în Ştefan, nu István (!). Până la convertirea lui Ştefan la catolicism ei aparţineau bisericii din Bizanţ. Despre Gyula, Giula sau Ghiula, cum scrie Petru Maior, dar şi alţii, ştim că s-a deplasat la Bizanţ unde s-a botezat, după cum scrie Gheorghe Cedrenu, istoric bizantin, în Compendiul istoriilor (ap. P. Maior, Istoria bisericii românilor, vol. I, p. 91). Mai mult, Gyula a adus cu sine în Ardeal pe călugărul Ierotheiu care a convertit pe mulţi ardeleni la creştinism, cum arată Cedrenu şi Zonares.

De aice, se întreabă P. Maior, ibidem, p. 93: oare acei de Ierotheiu întorşi la credinţa creştinească fost-au români au secui, că încă atunci numai aceaste neamuri era în Ardeal.

Iar, mai sus: partea cea mai mare a lăcuitorilor în Ardeal au fost români, şi limba cea mai de obşte, precum până astăzi, au fost cea românească (ibidem).

De ce preferau principii ardeleni să se boteze la Bizanţ ne-o spune Petru Maior (op. cit., p. 92): … lor mai cu norocire le era a se boteza în Ţarigrad pentru că se făcea patrichii (patricieni ai imperiului, n. ns.) şi se înturna încărcaţi de bani şi de altă avere…

Care nădeajde, după cum cetirăm din Cedrenu, tocma nu l-a înşelat cu Giula pre Constantin Porfirogenetul.

Din textele de mai sus rezultă că la începutul sec. XI voievodul Ardealului era un român aparţinător de Biserica din Bizanţ, în care fusese botezat şi ducele Voicu (Bela) până la trecerea sa la catolicism.

Deci, Gyula era creştin, dar de rit bizantin, astfel că imputaţia pe care i-o face nepotul lui, Ştefan I, că nu s-ar fi întors la legea creştină are numai sensul că a refuzat să treacă la catolicism.

Un alt caz similar, relatat tot în Cronica pictată, (p. 147, note):

Nobilii din Somogy şi din Zala, nevoind cu nici un preţ să părăsească ritul părinţilor lor, nici să primească credinţa catolică, (în orig. lat.: asserentes nullo modo a ritu parentum discedere, nec unquam fidem catholicam recipere) s-au revoltat în contra lui Ştefan I.

În urma sfaturilor duhovnicului său, prea fericitul Martin, Ştefan şi-a strâns armata, l-a numit generalissim pentru întreaga armata pe străinul Vencellinus, s-au bătut… iar ducele Cupan (nume românesc n.n.) a fost ucis. Fericitul Ştefan a pus să-l taie în patru părţi pe Cupan şi le-a expus: la poarta Strigoniului, la cea a Vespremului, la cea a Jaurinului, iar în Ardeal (de unde era ducele Cupan) corpul său ciopârţit a fost expus la Alba Iulia.

Ca urmare, Ştefan a hotărât ca întregul popor ce se găsea în provincia ducelui Cupan să dea pe vecie şi de drept pentru mânăstirea sfântului Martin (numele duhovnicului său) din Panonia a zecea parte din copii (!) – una din formele de catolicizare şi maghiarizare forţată – din fructe şi din vite.

În urma luptelor pe care le-a dus în Ardeal, Ştefan cel Sfânt a luat o cantitate nepreţuită de tezaure şi mai ales aur, giuvaiere şi pietre nestemate (p. 147-148).

De aceea, sfântul rege Ştefan, îmbogăţindu-se foarte mult cu aceste diferite tezaure… (pg . 148-149), Q E D, nu convertirea la creştinism era obiectivul principal, ci îmbogăţirea, acumularea de averi.

Epilog. Spre neşansa lui Ştefan I şi a altor sfinţi cu referinţe nevalabile la dosar, cu câţiva ani în urmă Papa Paul al VI-lea, făcând o revizuire a sfinţilor catolici, a radiat o serie întreagă, declarându-i uzurpatori de titluri sau impostori, impuşi de tradiţie şi interese.

–110–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Tradiţii

Printre cei cărora li s-a retras brevetul de sfinţenie sunt şi: – Sfântul Cristofor, patronul automobiliştilor; – Sfântul Gheorghe, protectorul Angliei; – Sfântul Ştefan, rege al Ungariei; şi alţii pe care referinţele din „dosar” nu-i mai justificau

pe post de sfânt. În atari condiţii nu putea fi vorba decât de o convertire

formală, care nu atingea tradiţia statornicită de milenii. Au trebuit să treacă sute de ani până ce creştinismul să devină el însuşi tradiţie, să intre în mecanica existenţială a oamenilor din popor.

4. 10 În secolul XIV Europa avea doar aspectul unei lumi creştine (33, II, p. 90), creştinismul, trăit până atunci doar de un număr extrem de mic de inşi, îşi propune să devină religie populară. El dobândeşte, în acest scop, un caracter mai naiv, asimilând formele mai rudimentare ale religiei poporului pe care biserica încearcă s-o disciplineze (33, II, p. 90-91, vezi aici şi pentru alte aspecte pertinente).

4. 11 Din cele arătate se vădeşte că nu se poate afirma nimic precis cu privire la datele la care prăznuirea la 25 decembrie a Naşterii Domnului a devenit reală şi obişnuită, tradiţională pentru majoritatea populaţiilor creştinate.

4. 12 Din discuţia făcută în prezentul capitol rezultă cu toată evidenţa că sărbătoarea Naşterii Domnului a fost instituită deliberat, cu scopul precis de a şterge din mintea credincioşilor, prin suprapunere, prăznuirea unor sărbători cu acelaşi conţinut, mai vechi, dedicate lui Sol invictus, lui Mithra, lui Saturn, lui Dion/ysos, pentru câştigarea de aderenţi. Ea apare ca o măsură politică, de mare importanţă pentru răspândirea creştinismului, dar fără legătură cu Crăciunul, prăznuit de români, una din mărcile de străvechime ale Neamului Românesc.

5 Atestări ale cuvântului Crăciun 5. 1 Din punct de vedere al numelui, apariţiei, rostului şi

conţinutului nu se poate găsi nici o legătură între Crăciun şi vreuna din sărbătorile Naşterii analizate în capitolul anterior.

5. 2 Alăturarea sărbătorii Naşterii Domnului de cea a Crăciunului, pentru că de creştinare nu credem că se poate vorbi, s-a făcut foarte târziu. Nici unul din textele religioase, creştine, româneşti, din secolele XVI – XVII şi chiar din secolul XVIII nu conţine cuvântul Crăciun, în timp ce unele din acestea menţionează Paştele.

5. 3 Mai mult, şi surprinzător, mitropolitul Antim Ivireanul scrie două consistente Cuvinte de învăţătură (în 25 a lunii dechemvrie) la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos fără să menţioneze măcar o dată numele de Crăciun ca nume al sărbătorii pe care o prăznuia.

5. 4 În secolul XVIII, în Ceremonialul Curţii Moldovei, intitulat Obiceiul ţărămoniilor ce să fac în zioa de Ajunul Naşterii Domnului Hristos (p. 274-279) şi… zioa Naşterii (p. 279-284) etc. numai de trei ori, într-un fel de comentarii ale autorului, se scrie şi Crăciun (pg. 277, 278, 279). În rest, peste tot sărbătoarea este numita zioa naşterii (pg. 274, 277, 279, 280, 284, 285). Şi asta într-un text laic din a doua jumătate a secolului XVIII (23), ceea ce pare a arăta că nici la această dată târzie Crăciunul nu fusese acceptat de biserica creştină din Ţările Române.

5. 5 Deşi cuvântul este străvechi, cum vom arăta, ciudat, el apare înregistrat de 19 ori ca nume propriu, între 1414 şi 1570, şi de 6 ori ca toponim, între 1512 şi 1594 (15, p. 57), dar nici măcar o dată, în aceste secole, ca nume al sărbătorii.

În afară de acestea, în sec. XV mai întâlnim Cetatea Crăciuna, zidită în Ţara Vrancei (1470) şi localitatea Piatra lui Crăciun, în prezent Piatra Neamţ (17).

De asemenea, ne întâmpină numeroase toponime: Crăciunei, Crăciunel, Crăciuneşti în aproape toate regiunile ţării (a se vedea dicţionarele enciclopedice, geografice, indexuri de localităţi etc.).

La mijlocul sec. XVII, întâlnim Crăciun ca nume al sărbătorii, dar în texte laice: Ghedeon, mitropolitul Sucevei şi mai mulţi boieri semnează un act în care scriu că Măria sa craiul (Gh. Racoţi, n. ns., G. G.) s-a milostivit cu săraca lor ţară şi „ne-au ajutorit şi cu bani, împrumutaţi la nevoile ţării, 126. 000 taleri, pe care se îndatoreau a-i răspunde până la ziua Crăciunului care este la leat 25 decemvrie după călăndariul cel vechiu. ” (Iorga, Studii şi documente IV, pg. 44-45, ap. Xenopol, vol. IV, p. 225).

De aici deducem că în vorbirea populară sărbătoarea se numea Crăciun, dar în texte religioase preoţii s-au abţinut să folosească acest nume.

5. 6 După Dicţionarul Academiei, numele sărbătorii ar apărea de trei ori în sec. XVII (Anonymus. caransebiensis, Pravila lui Matei Basarab şi într-un text din Crestomaţia lui Gaster) afirmaţii care nu s-au putut verifica. Chiar dacă arătările din D. A. ar corespunde realităţii, înregistrările ca nume proprii şi ca toponime sunt şi cu peste două veacuri mai vechi, şi mult mai numeroase.

Oricum, ca să existe antroponime şi toponime, trebuia să existe mai înainte numele comun: Toponimele şi antroponimele din această categorie (cea de care vorbim, n.n. G. G.) provin printr-un transfer de sens de la cuvântul comun spre numele propriu. Atestarea cuvintelor comune prin nume proprii reprezintă, de fapt, recunoaşterea izvorului de formare a toponimelor şi antroponimelor, şi implicit demonstraţia existenţei anterioare a cuvântului comun (15, p. IX).

5. 7 Datorită prezenţei în Câmpia Panonică, încă din antichitate, a unei populaţii româneşti (!) compacte, astăzi în mare parte maghiarizată prin grai, în maghiară au pătruns numeroase cuvinte româneşti, printre care se găseşte, cu mai multe atestări, începând din secolele XII-XIII, deci dinainte de răspândirea creştinismului, spre a deveni religie populară, şi Crăciun (19, numai pentru atestări).

5. 8 În folclorul medical român se găsesc numeroase credinţe populare şi superstiţii legate de Crăciun (18).

5. 9 În Moldova şi Bucovina se numeşte Crăciun, sau Aluat sau Colac de la/din Crăciun un colac pe care-l fac femeile de Crăciun, şi care se păstrează până în primăvară când, după ce se tămâiază boii şi plugul, se pune în coarnele boilor înainte de a porni la arat, după care e mâncat de plugari pe ogor (31, p. 866), ceea ce denotă o legătură cu practicile agrare, legate, foarte probabil, de sărbătoarea naşterii lui Saturn.

Astfel de practici sunt descrise de mai mulţi etnografi (Elena Niculiţă-Voronca, Petru Caraman, Ion şi Silvia Ciubotaru ş. a.) ale căror texte nu le cităm pentru că nu adaugă ceva notabil din punctul nostru de vedere.

5. 10 În legătură cu Crăciunul, poporul nostru a creat proverbe, glume şi expresii populare:

Crăciunul sătul, buze unse şi vine căcate; Crăciunul sătul, Paştele fudul; Crăciunul sătul/ Paştele/ Minciunele/ Cu ouă boite/ Cu straie-noite; La Crăciun se vede dacă-i bună nuca; Nu ţi-e frică de Crăciun (20. 1, 78-80) sau O dată-i Crăciunul într-un an; Cine umblă la Crăciun în cămeşă, la Paşce umblă în cojoc; A da minte cu Crăciunul; A mânca mulţi Crăciuni; Să mai mănânce mulţi Crăciuni; Parcă-i capra de la Crăciun; A intra în lemne de Crăciun (20. 6, 14741-14750).

5. 11 Datorită sistemului incomplet şi defectuos de sigle, folosit de Dicţionarul Academiei, lit. A-B, 1913, nu s-au putut verifica textele date ca exemple, pentru unele obiceiuri, fiind obligaţi să le cităm după acesta: Moşii de Crăciun = pomana din mână, reprezentând darurile pe care le pregăteşte gospodina şi le duce pe la diverse case, oferindu-le ca pomană pentru sufletul răposaţilor ei (31, p. 867).

5. 12 Numele Crăciun se regăseşte şi printre denumirile populare ale unor plante (22): Crăciuniţă (Begonia semperflorens), p. 29 – înfloreşte chiar în preajma Crăciunului, de unde rezultă că denumirea îi vine neapărat de la sărbătoarea Crăciunului; Crăciun

–111–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Tradiţii

(Begonia metallica), p. 29; Crăciuniţa, Crăciun sau Crăciunel (Begonia crassifolia), p. 30; Crăciunel (Rhipalis crispata), Crăciunele (Rhipalis pachyptera), p. 147 etc.

5. 13 Din toate cele arătate în prezentul capitol rezultă că este vorba de un cuvânt străvechi, numai cuvintele care se găsesc de foarte multă vreme în limbă ajungând să formeze expresii populare, să intre în compunerea unor proverbe, să contribuie la apariţia unor superstiţii, obiceiuri şi leacuri populare, să fie date ca nume unor plante etc.

5. 14 Crăciunul, ca şi Mărţişorul, Drăgaica etc, este o sărbătoare românească şi numai românească. Prezenţa ei în unele din ţările limitrofe se datoreşte existenţei în aceste state a unor populaţii româneşti, azi deznaţionalizate sau în curs de deznaţionalizare.

Cuvântul care numeşte această sărbătoare este de uz general numai în română. Datorită numărului mare de români trăitori în Panonia (le Bavarois Aventin, au XVI-e siècle, en utilisant des sources aujourd’hui perdues, appelait, à plusieurs reprises, le pays des Hongrois d’avant 900, la Dacie, très exactement la Dacie en-deçà et la Dacie au-delà de la Tisza, 55. p. 120), atestaţi ca Daci în istoriografia latină antică, maghiarizaţi prin limbă în ultimele secole, numeroase cuvinte ale limbii române, printre care şi Crăciun, au pătruns în maghiară. Dicţionarul etimologico-istoric al limbii maghiare (DEILM) – 19 – scrie că sursa lui Karácsony ar fi limbile slave.

O astfel de informaţie putea fi preluată din zadarnicul Dictionnaire d’étymologie daco-romane al lui Cihac, care arată că românescul Crăciun ar fi de origine slavă, o aberaţie.

Este drept că aberaţia lui Cihac are ca sursă o altă aberaţie, a lui Miklosich (24) care „găseşte” pe Crăciun în limbile slave, unde de fapt nu există, şi nu-l menţionează în română, unde este de uz general şi unde îi este şi originea.

Ori de unde ar fi preluat lingviştii maghiari această informaţie, ea reprezintă o eroare.

Conform dicţionarelor corespunzătoare pentru sărbătoarea Naşterii Domnului găsim echivalentele slave:

1 rusă roždestvo; 2 ucraineană rizdvü; 3 cehă vánoce; 4 sîrbo-croată božiş; 5 polonă božyc; 6 slovenă božić; 7 macedoneană božik, roždestvo; 8 bulgară roždenie; 9 slovacă vianoce. Cum se vede, Karácsony nu aduce nici de departe cu

vreunul din aceste cuvinte, astfel că invocarea lor ca sursă posibilă pentru Karácsony nu se susţine.

Din moment ce Crăciun nu se găseşte decât în română nu se vede cum ar fi putut fi împrumutat din alt grai. Chiar dacă Miklosich, la 1862-1865, n-a cunoscut realitatea, după aproape 140 de ani, mijloacele de informare (dicţionarele) privitoare la limbile în discuţie au sporit în aşa măsură încât rămânerea întocmitorilor DEILM la nivelul de cunoaştere al lui Miklosich nu-şi poate găsi explicaţie în limitele ştiinţei.

Însuşi Béla Bartók scrie: Das rumänische Material ist an Weinachtsliedern unvergleichlich reicher als das jenige der Nachbar völker (Materialul /muzical/ românesc privitor la cântecele de Crăciun este incomparabil mai bogat decât al tuturor popoarelor vecine), 56, p. VI.

Sau, cu altă ocazie, referitor la colindele româneşti, arată că acestea se deosebesc de cântecele de Crăciun ale Europei occidentale şi că partea cea mai importantă a textelor nu are nici o legătură cu sărbătoarea creştină echivalentă (57, p. 39).

În altă lucrate, B. Bartók găseşte că cele mai multe din cântecele populare româneşti sunt de origine foarte veche şi aceasta pare a fi caracteristica producţiunii muzicale a poporului român din Bihor. Cântecele executate la vioară sunt

foarte răspândite şi mai în toate satele se cântă de către ţăranii români şi nicidecum de lăutari ţigani (58).

Oricum s-ar explica această poziţie a filologilor maghiari, ea rămâne descoperită logic chiar din premize: să iei ceva de unde nu există …

5. 15 Se naşte întrebarea: de ce un nume al unei sărbători religioase, cum este astăzi Crăciunul, deşi străvechi, nu a fost menţionat măcar în vreun text religios creştin până de curând.

Răspunsul ar putea fi următorul: Moş Crăciun apărea ca o zeitate necunoscută Bisericii, pe lângă cele deja amintite, întâlnite în spaţiul fostului Imperiu Roman. Or, este dificil să lupţi cu o zeitate necunoscută, venerată de o populaţie care practică, fără să fie constrânsă de nimeni şi de nimic, o trăire creştină (v. şi Friedrich Hayer: Românii sunt poporul din Europa care s-a născut creştin), pe care n-ai cum şi nici motiv să încerci s-o determini să renunţe la trăirea ei, pentru că aplică în viaţă tocmai principiile pe care i le oferi. Aceasta pare să fi fost dilema Bisericii privitor la Crăciun.

În aceste condiţii, în final, Biserica a trebuit să renunţe la luptă, dată fiind dificultatea, chiar imposibilitatea de a-şi identifica adversarul, şi a încercat să-şi apropie sărbătoarea, introducând, treptat, elemente creştine în sărbătoarea Crăciunului, necreştină, dar prăznuită de o populaţie cu trăire creştină.

Avem unele indicii în acest sens. Iată-le: Bătrânul Crăciun a înţeles că la casa lui s-a născut fiul

lui Dumnezeu (!?) – v. 31, p. 866. Este vorba de alăturarea lui Moş Crăciun de evenimentul naşterii lui Iisus, dar şi în acest caz se vădeşte că Moş Crăciun este cu mult mai vechi, la naşterea lui Iisus Moş Crăciun fiind deja bătrân.

Sau alt text: Moş Crăciun era stăpânul păstorilor şi staulului unde s-a născut Mântuitorul (31, p. 866), o altă alăturare la fel de artificială ca şi cea anterioară.

Şi un al treilea text de acelaşi fel dar cu tendinţa de a-l discredita pe Moş Crăciun: Acest post a fost poruncit de Maica Domnului bătrânului Crăciun pentru că a tăiat mâinile bătrânei Crăciunoaie, nevastă-sa, care moşise pe Maica Domnului(31, p. 866).

Sunt şi alte texte privitoare la Crăciun în mitologia populara română, dar ne oprim aici.

Ultimul text face din Moş Crăciun, cunoscut ca expresie a bunătăţii întrupate, un criminal, în stare să-i taie mâinile (cu toporul!) bătrânei sale neveste, Crăciunoaia, sugerându-se că ar fi făcut-o din invidie, pentru că nevastă-sa ar fi moşit-o pe Maica Domnului, ajutând-o să aducă pe lume un concurent al său, pe Iisus. Această confecţie de credinţă populară insidioasă n-a avut nici un rezultat. Ea a fost inventată pentru români, pentru că numai românii au în mitologia lor un Moş Crăciun, o divinitate străveche. Toate celelalte popoare au acceptat, mai mult sau mai puţin uşor, o sărbătoare a naşterii lui Iisus, pe care o prăznuiesc chiar cu denumirea cu care le-a fost instituită.

Astfel de încercări de a-l elimina pe Moş Crăciun din minţile oamenilor, pentru a-l putea înlocui cu Iisus, au fost târzii şi fără efect, tot spaţiul românesc continuând să prăznuiască pe Moş Crăciun ca pe o divinitate a bunătăţii, a luminii, chiar şi denumirea rămânând cea străveche. Este o dovadă de conservatorism şi continuitate cum vom mai afla multe altele în acest spaţiu.

Reţinem şi concluzia la care au ajuns istoricii motivului: Maica Domnului apare târziu în legendele noastre de Crăciun, în sec. XVIII, şi are o funcţie accesorie (43, ap. 10, p. 30; v. şi 11, p. 113-114).

Acesta este motivul, credem, pentru care nici un text bisericesc din secolele XVI-XVIII, pe când cuvântul Crăciun avea o răspândire remarcabilă, nu-l menţionează deloc, nici măcar pentru a-l combate.

–112–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Dezbateri

Istoria secretă a imperiului American

John Perkins

Istoria ne învaţă că imperiile nu dăinuiesc; ele fie se prăbuşesc, fie sunt răsturnate. Urmează un război şi un alt imperiu vine să umple golul. Trecutul ne transmite un mesaj care ne obligă să trecem la acţiune.

Trebuie să ne schimbăm. Nu ne putem permite să lăsăm ca istoria să se repete. Scurtă trecere în revistă a trecutului istoric al Statelor Unite

n urmă cu trei secole, Statele Unite ale Americii au stat în fruntea mişcărilor pentru promovarea democraţiei şi a justiţiei, inspirând numeroase mişcări de eliberare din alte ţări apropiate sau mai îndepărtate, prin cunoscuta

lor Declaraţie de Indendenţă şi prin Constituţie. Redăm în continuare un pasaj din conţinutul acestei Declaraţii de Independenţă: „Noi susţinem că aceste adevăruri sunt de la sine evidente, că toţi oamenii sunt creaţi egali, că ei sunt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea sunt: Viaţa, Libertatea şi dreptul la Fericire. Pentru apărarea acestor drepturi au fost instituite guverne între Oameni, care îşi derivă puterile chiar în consensul celor guvernaţi. Astfel încât, ori de câte ori, oricare formă de guvernământ devine distructivă acestor scopuri este Dreptul Poporului să o schimbe sau s-o înlăture şi să instituie un nou guvern, bazându-şi întemeierea sa pe astfel de principii şi organizându-şi puterea astfel încât, să asigure în modul cel mai eficient Siguranţa şi Fericirea sa.” Pornind de la aceste idei măreţe, Statele Unite s-au aflat tot mai pregnant în fruntea mişcărilor pentru promovarea democraţiei, având un rol hotărâtor în înfiinţarea Tribunalului permanent de justiţie internaţională de la Haga, în semnarea tratatului de înfiinţare a Ligii Naţiunilor, în semnarea Cartei pentru organizaţia Naţiunilor Unite şi multe alte acorduri ale Naţiunilor Unite.

Dar după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, idealurile lor au început să fie călcate în picioare chiar de cei care le promovaseră înainte, dar continuând totuşi să trâmbiţeze sloganuri încurajatoare. Poziţia de lider al lumii a fost erodată, luându-i locul o corportocraţie hotărâtă să clădească un imperiu mondial. Diferenţele dintre ideologiile bazate pe democraţie şi libertate şi propagandele politicii americane erau imense, una contrazicându-se cu cealaltă şi transmiţând lumii întregi informaţii menite să trezească confuzie. Majoritatea acţiunilor lor, cum a fost de exemplu încercarea de ocupare a Vietnamului prin forţă, violenţă şi brutalitate, sau răsturnarea de la putere a conducătorilor unor ţări ca Iran, Chile sau Brazilia prin asasinarea acestora, au pornit de la comenzile date de preşedinţii Statelor Unite, comenzi care contrastau izbitor de mult cu cele mai sacrosancte idealuri ale lor.

„Una dintre metodele prin care corporatocraţia a reuşit să-şi exercite controlul asupra Americii Latine în anul 1970 a fost aceea de a acorda putere deplină guvernelor autocratice. Aceste guverne au experimentat politicile economice ale investitorilor nord-americani şi ale corporaţiilor internaţionale, ducând la faliment economiile locale: recesiune, inflaţie, şomaj şi creştere economică negativă.” Acei conducători ai statelor din America Latină, corupţi şi susţinuţi de Washington, au ajuns să-şi târască ţara spre faliment şi sărăcie, umplându-şi totodată propriile buzunare.

„În anii 1980 continentul a fost străbătut de un val de reforme democratice. Nou alesele guverne au apelat la „experţii” FMI şi a Băncii Mondiale pentru a găsi soluţii la problemele lor. Convinşi să adopte programe structurale SAP (System Applications and Products), aceştia au transpus în practică măsuri nepopulare de la privatizarea serviciilor publice până la reduceri ale asigurărilor sociale. Ei au acceptat împrumuturi oneros de mari, destinate dezvoltării proiectelor de infrastructură care de cele mai multe ori serveau interesele clasei conducătoare, lăsând ţării povara datoriilor.

Rezultatele au fost dezastruoase. Indicatorii economici s-au prăbuşit, ajungând la valori şi mai mici. Milioane de oameni altădată recunoscuţi ca aparţinând clasei de mijloc şi-au pierdut slujbele şi au îngroşat rândurile săracilor, iar în timp ce asistau la decăderea instituţiilor de învăţământ, de sănătate şi de asigurări sociale, cetăţenii remarcau totodată şi faptul că politicienii lor mai degrabă îşi cumpărau proprietăţi în Florida, decât să investească în firmele autohtone.” Oare Statele Unite ale Americii merită o asemenea titulatură? A pune eticheta de imperiu unei ţări înseamnă să considerăm că acea ţară are un statut dominator şi acţionează doar pentru propriile sale interese.

Definiţia termenului de „imperiu” a fost completată în urma conversaţiilor pe care le-am avut cu studenţii mei, adăugând anumite comentarii pentru a evidenţia faptul că Statele Unite prezintă toate caracteristicile unui imperiu global: „Imperiu: stat-naţiune care domină alte state-naţiune şi care prezintă una sau mai multe dintre următoarele trăsături:

1) exploatează resursele ţărilor asupra cărora îşi exercită dominaţia;

2) consumă cantităţi mari din resursele respective – cantităţi disproporţionate faţă de dimensiunile propriei populaţii prin comparaţie cu cea a altor ţări.

Explicaţie la punctele 1 şi 2: Statele Unite reprezintă mai puţin de 5% din populaţia globului şi consumă peste 25% din resursele globului. Acest lucru se realizează prin exploatarea altor ţări, în special a celor din zonele în curs de dezvoltare;

3) menţine o armată numeroasă care impune cu forţa politica proprie acolo unde alte măsuri subtile au eşuat;

Explicaţie la punctul 3: Statele Unite întreţin cea mai numeroasă şi mai sofisticată armată din lume. Deşi acest imperiu a fost edificat iniţial pe căi economice, conducătorii lumii înţeleg că ori de câte ori dau greş alte măsuri, forţele militare vor intra imediat în scenă, aşa cum s-a întâmplat în Irak.

4) îşi răspândeşte limba, literatura, arta şi alte aspecte ale culturii proprii în sfera sa de influenţă;

Explicaţie la punctul 4: Limba engleză şi cultura america-nă domină mapamondul.

5) percepe impozite nu numai de la proprii cetăţeni, ci şi de la locuitorii altor ţări, şi

6) impune moneda proprie în ţările aflate sub controlul său. Explicaţie la punctele 5 şi 6: Deşi Statele Unite nu percep

direct impozite altor ţări, şi deşi dolarul n-a înlocuit alte valute pe pieţele locale, corporatocraţia este cea care impune în realitate un impozit global subtil, iar dolarul este într-adevăr valuta standard în care se fac tranzacţiile comerciale pe glob.

Există şi o a şaptea caracteristică: un imperiu este condus de un împărat sau de un rege care controlează guvernul şi mediile de comunicare, care nu este ales prin vot de către popor, nu se supune voinţei populare şi al cărui mandat nu este limitat prin lege. La o primă privire, acest lucru pare să deosebească Statele Unite de alte imperii. Totuşi, aparenţele sunt înşelătoare. Acest imperiu este condus de un grup de persoane care acţionează colectiv într-un fel foarte asemănător domniei unui împărat. Aceşti oameni conduc cele mai mari dintre corporaţiile noastre şi, prin intermediul acestora, guvernul ţării noastre. Ei circulă nestingherit pe „uşa turnantă” dintre mediul de afaceri şi guvern. Deoarece ei finanţează campanii politice şi mediile de comunicare în masă, ei sunt cei care controlează oficialităţile alese prin vot şi informaţiile care ne sunt transmise. Aceşti oameni, denumiţi generic corporatocraţie sunt cei care conduc în realitate şi ei nu se supun voinţei poporului şi nu sunt limitaţi de lege.”

Î

–113–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Dezbateri

Culisele războiului dintre Irak şi Iran. Implicarea Statelor Unite Încă din anii 1950, Iranul a fost un aliat de bază pentru

Statele Unite, care i-au acordat susţinerea şi asistenţa de care a avut nevoie pentru a prospera. Şahul Iranului, Rheza Mohammad Pahlavi, a condus ţara în mod despotic, fiind încurajat de Washington să îşi mărească ambiţiile de îmbogăţire. Odată cu creşterea preţului petrolului, Iranul a lansat un vast program de înarmare şi industrializare semnând un acord de cooperare pe probleme nucleare cu americanii, cu scopul de a face din armata sa a treia putere a lumii. Schimbul era profitabil pentru ambele părţi. Asasinii economici trimişi în Iran l-au descris pe şah ca fiind un conducător sclipitor, hotărât să facă tot posibilul pentru ca ţara sa să devină un exemplu de civilizaţie umană, de cooperare între creştini şi musulmani, de democraţie şi egalitate. Cei din clasa conducătoare îşi trimiteau odraslele în America şi deschideau porţile firmelor americane să intre pe piaţa internă. Dar toate acestea erau doar de ochii lumii, Iranul fiind în realitate „mandatarul hegemoniei Statelor Unite în Orientul Mijlociu”. Visele de mărire ale şahului i-au deter-minat pe asasini să-şi ducă la îndeplinire planurile de subjugare a ţării pentru a pune astfel mâna pe rezervele imense de petrol.

„Sarcinile şi misiunile MAIN (companie privată americană numită Charles T. Main) în Iran au sporit semnificativ după 1974. Goana contra cronometru după petrol devenise frenetică. Fusese lansat cuvântul de ordine: aduceţi ţările OPEC (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol) în ograda noastră, faceţi din ele servitorii Imperiului.”

Dar situaţia aceasta nu a durat foarte mult. În 1978 a avut loc Revo-luţia şiită în urma căreia şahul a fost îndepărtat de la putere, în ciuda opoziţiei americane. Au urmat o serie de violenţe împotriva a tot ce însemna America şi a ceea ce avusese legătură cu fostul şah Pahlavi. După îndepăr-tarea de la putere a şahului puterea a fost preluată de ayatollahul Ruhollah Khomeini.

„Urmărind desfăşurarea eveni-mentelor din Irak, m-am gândit de multe ori la cuvintele pe care mi le spusese inginerul iranian ce ne escortase pe mine şi pe ceilalţi doi angajaţi ai MAIN, pe drumul către Kreman şi Bandar-e Abbas. „Iranienii nu sunt arabi. Noi suntem persani, arieni”, spuse el. „Arabii sunt o ameninţare pentru noi. Suntem 100% cu voi, băieţi”. Brusc, sorţii se răsturnaseră. Iranienii se transformaseră în băieţi răi, iar un arab pe nume Saddam devenise aliatul nostru, al americanilor.”

Tot în acea perioadă, în Irak a fost numit conducătorul forţelor armate Saddam Hussein, fiind considerat conducătorul de facto al Irakului, înainte să preia puterea formal în 1979. O dată cu venirea la putere a ayatollahul-ui, Saddam se temea că influenţele islamice vor creşte în popularitate asupra populaţiei şiite, care era majoritară din Irak. Şi atunci a început războiul dintre Irak şi Iran care a durat aproape opt ani, timp în care Statele Unite au profitat din plin de pe urma acestuia, susţinându-l atât financiar cât şi cu armament pe Saddam Husein. I s-au oferit avioane cu reacţie, tancuri, rachete, s-au construit combinate chimice pentru a produce iperită şi sarin necesare pentru confecţionarea armelor chimice folosite împotriva rebelilor iranieni, kurzi şi şiiţi. I s-au acordat împrumuturi generoase de miliarde de dolari. Toate acestea pentru a putea pune mâna pe cel de-al doilea zăcământ de petrol al lumii.

După acest război, Saddam s-a trezit cu o datorie de aproximativ 75 de miliarde de dolari, în mare parte datorată Kuweitului şi Statelor Unite, făcând presiuni asupra Kuweitului să şteargă datoria de război. Conflictul creat s-a transformat în război, de data aceasta asupra Kuweitului, sub pretextul că Irakul deţine drepturi istorice asupra acestuia. Statele Unite au construit rapid o

coaliţie internaţională sub egida ONU şi au impus embargo economic asupra Irakului, iar la scurt timp după aceea au început atacurile împotriva armatei irakiene, forţând-o să se retragă din Kuweit, dar menţinând un control militar în Irak.

Pe parcursul acestei perioade, asasinii economici americani au fost din nou trimişi în misiune pentru a-l convinge pe Saddam să se alăture imperiului, obligându-l să facă o înţelegere cu SAMA (Saudi Arabian Monetary Agency) pentru a accepta unele împrumuturi financiare, în urma cărora americanii urmau să le furnizeze şi mai mult armament şi totodată i-ar fi garantat lui Saddam protecţia lui personală.

Dar Saddam a refuzat să facă acest lucru şi ştia şi la ce să se aştepte în urma acestor respingeri. Ştia ce sunt asasinii economici şi şacalii, deoarece în 1959 fusese angajat de CIA pentru a-l asasina pe preşedintele irakian Abd al-Karim Qasim. Pentru a asasina oameni de valoarea lui Saddam însemna complicitatea gărzilor lui de corp. Dar el a prevăzut destul de bine mişcările celor de la Washington şi le-a dejucat planurile şacalilor trimişi să-l ucidă, angajându-şi numeroase sosii şi filtrându-şi cu rigurozitate oamenii din gardă, astfel încât niciunul dintre ei nu ştia pe cine apără de fapt: pe Saddam în persoană sau un simplu actor.

„Tentativa şacalilor a dat greş, astfel încât, în anul 1991, Washingtonul a apelat la o soluţie extremă: primul preşedinte Bush a trimis armata Statelor Unite în Irak. La momentul respectiv Casa Albă nu-şi dorea să-l înlăture de la putere pe Saddam, deoarece era genul de conducător pe placul

administraţiei: un tip puternic, capabil să-şi menţină sub control poporul şi să întreprindă acţiuni preventive de descurajare împotriva Iranului. Pentagonul a presupus că, distrugându-i armata, avea să-l pedepsească suficient, numai că el avea să revină la vechile idei. La începutul anilor 1990, asasinii econo-mici s-au întors la treabă. El nu a cumpărat pachetul de ofertă, iar şacalii au mai dat un rateu. Cel de-al doilea preşedinte Bush a scos armatele, iar Saddam a fost îndepărtat de la putere şi executat.”

„Cea de-a doua noastră invazie în Irak le-a transmis militanţilor islamişti cel mai puternic semnal cu putinţă. Ei ştiau că incidentul din 11 septembrie a fost o simplă justificare, că piraţii aerului nu aveau nicio legătură cu Saddam sau cu Irakul. Ei au mai înţeles că dreptul creştin influenţa profund

politica SUA, şi se aliniase la lobby-ul israelian şi că era determinat să subjuge Orientul Mijlociu şi să controleze rezervele de petrol ale lumii şi rutele sale de transport.”

Reacţia lumii arabe a fost una de profundă indignare, resentimentele pe care le aveau încă din Evul Mediu s-au amplificat de-a lungul secolelor care au urmat. Ei nu au iertat niciodată Europa pentru că au impus graniţe şi conducători peste ţinuturile lor. Atunci când primul ministru israelian David Ben-Gurion a instituit şi a proclamat noul stat Israel în 1948, ţările aflate în vecinătate au pornit imediat la atac. Dar noul stat creat a fost susţinut de SUA, acordându-i acestuia ajutor necondiţionat. Musulmanii au privit cu neîncredere această alianţă. „Aceştia erau iritaţi de pactul pe care l-au încheiat asasinii economici cu Arabia Saudită şi de occidentalizarea ulterioară a acestei ţări, patria celor mai sacre situri religioase ale lumii islamice. Invazia Irakului în anul 1991 şi prezenţa militară evident ostentativă a Statelor Unite care a urmat a venit în sprijinul teoriei potrivit căreia Occidentul continua o tradiţie introdusă de zloţii europeni ai Evului Mediu. Pentru musulmanii din Orientul Mijlociu, cea de-a doua invazie a fost un afront intolerabil, oferindu-le militanţilor arabi o nouă legitimitate. În ochii multor oameni de pe tot globul, ei au fost transformaţi peste noapte din „terorişti” în „luptători pentru libertate”, iar cei care-i vedeau în această nouă lumină nu proveneau doar din lumea musulmană.”

–114–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Dezbateri

Conflictul armat şi urmările asupra Orientului Mijlociu „Lumea în care trăim în prezent este una în care se aude

zăngănit de arme mai mult ca niciodată. Corporatocraţia prosperă de pe urma unei economii care depinde de producţia de echipamente pentru armată. Companiile americane producătoare de armament se situează printre cele mai profitabile firme de pe glob. Combinate cu cele ale Marii Britanii, Franţei, Rusiei şi Braziliei, vânzările acestora se apropie anual de un total de 900 de miliarde de dolari. Arsenalurile de arme chimice, nucleare şi biologice din zilele noastre împreună cu cele mai tradiţionale sunt capabile să stimuleze economiile, deşi, în acelaşi timp, tot ele reprezintă o ameninţare de genocid. Consumul de armament a atins cote de dependenţă la nivel global: statutul politic al unei ţări se măsoară de multe ori prin prisma dimensiunii arsenalului de care dispune. Corporatocraţia a reuşit să asocieze afacerea de vânzare a morţii cu diplomaţia internaţională. Un exemplu: Israelul şi Egiptul primesc fiecare miliarde de dolari anual din partea Washingtonului de pe urma participării lor din anul 1978 la acordurile de pace de la Camp David. Ca parte a acestui acord de „pace”, lor urmează să le fie destinate o mare parte a fondurilor aprobate de Congres, în scopul achiziţionării de echipamente militare de la Statele Unite.”

După încheierea războiului din Vietnam, Orientul Mijlociu a devenit principalul consumator de armament şi totodată, poligonul de tragere. Cu toate că aceste fapte erau evidente pentru cei care înţelegeau mecanismele domina-ţiei imperiului, majoritatea oamenilor se lăsau înşelaţi de mass-media, de imensa dezinformare din întreaga presă de pretutindeni, fiind convinşi că luptele care se dădeau aveau cu sigu-ranţă legătură cu idealuri nobile şi că ele se dădeau pentru democraţie şi pace. Toată această perdea de fum a fost creată de asasinii economici şi de mogulii de presă care slujeau cu succes interesele corporatocraţiei.

Dar nu toate acţiunile corporato-craţiei erau reputate de victorie. Multe dintre ele erau soldate în realitate eşecului. Aceste eşecuri au propulsat statele din Asia în criză economică. China a avut o ascensiune fulgerătoare, până la atingerea poziţiei de lider global, „făcând-o în acelaşi timp sensibilă la lăcomie deşănţată şi fuga după bunuri materiale – de inspiraţie americană – şi au mărit radical decalajul dintre bogaţii şi săracii din Asia. În America Latină, acţiunile noastre au constrâns milioane de persoane să ducă o viaţă degradantă, în lipsuri materiale, au subminat o clasă de mijloc în ascensiune şi, finalmente, au dat un impuls mişcărilor şi revoltelor indigene şi naţionaliste, fapt care a condus la ridicarea unui nou val de lideri anti-corporatişti care au câştigat puterea.”

Cei de la Washington au negat că ar fi avut vreo vină pentru aceste eşecuri, ei fiind consideraţi a fi „băieţii buni” care proclamă democraţia şi susţin idealurile de libertate. Buletinele de ştiri de la radio şi televiziune, ziarele şi revistele abundau de rapoarte în care erau acuzaţi fanaticii religioşi, funcţionarii guvernamentali străini corupţi şi conducătorii Lumii a Treia. Dar toţi aceşti aşa-zişi vinovaţi ce erau arătaţi cu degetul de lumea întreagă nu erau decât marionetele corporatocraţiei, cei care s-au lăsat înşelaţi de agenţii imperiului, sau cei care s-au împotrivit acestuia. „Dictatorii” erau de fapt conducători aleşi prin vot democratic de poporul statului respectiv, în ciuda încercărilor asasinilor economici şi ai şacalilor de a-i înlătura.

„Cu ajutorul eforturilor concertate ale politicienilor, preşedinţilor de corporaţii şi ale unei prese colaboraţioniste, eşecul politicii externe a SUA – cel puţin din Asia şi din America Latină – a fost ascuns de majoritatea cetăţenilor americani. Cu toate acestea, rateurile erau vizibile în Orientul Mijlociu. Chiar

şi înaite de invazia din Irak, a fost evident faptul că marile corporaţii pierduseră controlul şi că strategiile puse în practică de asasinii economici se întorseseră împotriva noastră. S-a ajuns la escaladarea violenţei, iar atitudinea antiamericană devenise transparentă. Planul pus la punct de Kermit Roosevelt ne-a explodat în faţă, când, în anul 1979, militanţii naţionalişti l-au detronat pe şah. Sprijinul acordat Israelului de către Statele Unite a lăsat pe drumuri milioane de palestinieni, a geneerat lupte şi conflicte fără sfârşit şi i-a înfuriat pe musulmanii de pe toate continentele. Transformarea Arabiei Saudite într-o miniatură a culturii occidentale i-a înrăit pe conseervatorii musulmani. Arabii care-şi făcuseră studiile la Oxford şi la Harvard au înţeles că în spatele proiectelor noastre se ascundeau planuri de jefuire a petrolului care le aparţinea.

În 11 septembrie 2001, visul pe care-l nutrise corporato-craţia de a pune mâna pe petrol, cu consimţământul şi concursul unor state islamice surogat şi al unei armate de sprijin staţionată în Israel, a explodat, transformându-se într-un coşmar incendiar.

Reacţia Washingtonului a urmat ruta cunoscută, fapt care a pus ţara într-un pericol şi mai mare. Intervenţia armatei americane în Afganistan a întors împotriva noastră un întreg mapamond care până atunci compătimise cu noi. Invazia în Irak a transmis lumii întregi mesajul clar că Washingtonul era mai interesat să-şi asigure cantităţile necesare de petrol, decât să-l vâneze pe Osama bin Laden. Pe termen lung, acţiunea a

inflamat şi mai mult populaţiile musulmane şi aşa furioase, a inspirat milioane de islamici să se înscrie în celulele teroriste, a scos în evidenţă vulnerabilitatea soldaţilor americani şi a cufundat Statele Unite în ceea ce poate fi însumat sub titlul generic de faliment. Strategiile politice care au urmat momentului 11 septembrie au fost într-adevăr ultimele şi cele mai evidente dintr-o serie de gafe monumentale. Pentru fiecare acţiune pe care corporatocraţia o pretindea a fi un succes – instalarea şahului în Iran, a dinastiei saudite, a familiilor conducătoare din Kuweit şi din Iordania, a unui dictator prietenos în Egipt şi în sprijinirea militarismului israelian – au existat pierderi compen-satorii, ca revoltele molahilor, creş-terea popularităţii al-Qaeda, înlocuirea unor guverne moderate cu unele cu vederi radicale, venerarea eroilor-martiri care au apărut în urma atacurilor sinucigaşe cu bombă şi escaladarea fanatismului.”

În urma tuturor războaielor purtate în diferite colţuri ale lumii, corporatocraţia a avut foarte mult succes. Maşina de război a câştigat, proprietarii companiilor americane de armament au strâns profituri imense din Vietnam, Afganistan, Irak şi din multe alte zone. Chiar dacă costul unui război se ridică la sume gigantice, fără să mai punem în balanţă numărul imens de pierderi de vieţi omeneşti şi de familii, case şi regiuni întregi distruse, corporatocraţia a primit compensaţii uriaşe.

„Spre deosebire de Vietnam, războiul din Irak, combinat cu neînţelegerile din întreaga regiune, reprezintă o ciocnire între ideologii. El nu numai că opune creştinătatea şi iudaismul Islamului, dar, într-o anumită privinţă, este un referendum asupra sensului pe care-l are noţiunea de materialism de consum. Aparenţele ne fac să credem că tagma corporaţiilor iese învingătoare în acest referendum, în locuri ca Dubai. Însă tot ce trebuie să facem este să fixăm canalele televizorului pe buletinele de ştiri din Iran, Irak, Egipt, Liban, Israel şi Siria, pentru a ne da seama că Dubaiul este o anomalie, iluzia unei oaze aflate în plin deşert. Pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul primului deceniu al anilor 2000, unica concluzie pe care o putem trage este că marile corporatocraţii ne-au condus spre o prăpastie de proporţii istorice.”

–115–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Dezbateri

Epidemiile şi războaiele, metode criminale de control al populaţiei Alex Ionescu – Bucureşti

Problema suprapopulării planetei a fost enunţată încă din secolul al XVIII de demograful şi economistul englez Thomas Robert Malthus. În lucrarea „Eseu despre principiul populaţiei”, publicată în 1798, Malthus susţine că numărul de oameni creşte în progresie geometrică (ex: 2, 4, 8, 16, etc), pe când resursele alimentare cresc doar în progresie aritmetică (ex: 1, 2, 3, 4, etc). Din acest motiv, afirmă Malthus, va veni un moment când resursele Terrei nu vor mai fi suficiente pentru a susţine întreaga populaţie planetară. Soluţia propusă de guvernul din umbră? Genocidul! Cineva are grijă să nu fim prea mulţi…

eşi au existat mulţi gânditori care au contrazis aceste ipoteze ale lui Malthus, ele au fost repetate până la saturaţie pentru a face oamenii să accepte anumite metode de control al populaţiei planetei noastre. Malthus însuşi a avansat câteva idei în

acest sens: el propune controlul creşterii populaţiei realizat, printre altele, prin căsătorii la vârste înaintate şi abstinenţă sexuală. Faptul că Malthus cere impunerea acestor metode de control doar pentru clasa socială săracă este semnificativ. Conform teoriei sale, doar muncitorii şi clasele de jos poartă responsabilitatea pentru bolile societăţii. În lucrarea citată, Malthus propune şi abolirea anumitor legi, lucru ce a dus la o degenerare a condiţiilor de viaţă a săracilor din Anglia şi la scăderea numărului lor, scăzând astfel şi sărăcia raportată la nivel global.

Acapararea resurselor de hrană şi omorârea celor slabi Ideile lui Malthus marchează gândirea multor sociologi şi

analişti politici moderni, reprezentanţi ai curentului neo-malthusian apărut în SUA în anii ’60 ai secolului trecut. Aceştia vorbesc despre "bomba demografică", "creşterea nulă" şi "raritatea resurselor naturale". Thierry Millemann, doctor în economie şi consilier al unor mari corporaţii este autorul zguduitoarei lucrări „Faţa ascunsă a lumii occidentale”, publicată în ianuarie 2005. În această carte el afirmă că strategia ţărilor dezvoltate (numită şi "Prima lume" - în opoziţie cu "lumea a treia"), în implementarea căreia Statele Unite joacă un rol crucial după ce au făcut tot posibilul şi au reuşit să preia conducerea mondială în 1945, se defineşte succint prin trei direcţii de acţiune complementare: – ţările dezvoltate au asigurat accesul exclusiv la resursele energetice mondiale, pentru a evita ca să se confrunte cu penuria, – ţărilor sărace sunt împiedicate să se dezvolte pentru ca să nu devină consumatori de energie, – eradicarea „suprapopulaţiei”.

Punerea în aplicare a acestui plan este uşor de observat în jurul nostru. Spre exemplu, dobândirea accesului predilect sau exlusiv al Statelor Unite la anumite resurse naturale este realizată prin diferitele intervenţii militare în zone strategice din punct de vedere economic, sub pretextul realizării unor misiuni de apărare a păcii, cum ar fi cele din Kuweit, Irak şi probabil în viitor şi Iran.

Populaţia planetei ar ajunge la 41 miliarde în anul 2100 Problema este tratată cu maximă atenţie de cei aflaţi la

vârful puterii mondiale. În 1953, preşedintele Dwight Eisenhower primeşte rezultatele unor studii comandate de predecesorul său, Harry Truman. Perspectivele sunt atât de catastrofale încât numeşte imediat o comisie senatorială pentru a ancheta problemele demografiei mondiale şi a rezervelor de materii prime. Rezultatul îl sperie şi îl face să treacă la măsuri extreme. Statisticile anunţă mai mult de 41 de miliarde de locuitori ai planetei înainte de finele secolului XXI. Această estimare se bazează pe analiza ratei de creştere a populaţiei globului. Au fost necesari 150 000 de ani pentru ca populaţia Terrei să ajungă la un miliard de oameni, apoi doar 90 de ani - din 1850 până în 1940, pentru ca ea să se dubleze. După doar 35 de ani, în 1975 populaţia s-a dublat din nou ajungând la patru miliarde de oameni. Cifra de cinci miliarde a fost atinsă 13 ani mai târziu, în 1988, iar cea de şase miliarde peste doar 11 ani, în 1999.

Cum procedează experţii statelor dezvoltate pentru a opri creşterea exponenţială? Prin a doua şi a treia din direcţiile de acţiune enunţate mai sus, şi anume: împiedicarea ţărilor sărace să se dezvolte pentru a nu consuma din resurse (metodă considerată ineficientă) şi eradicarea supra-populaţiei.

Programe de sterilizare şi avortare în Asia, America Latină şi Africa Pentru strategii oficiali de la Washington, pământul nu

poate suporta mai mult de 10 miliarde de oameni. Neoficial, se ştie că planurile diabolice ale francmasoneriei mondiale vizează o şi mai drastică reducere a populaţiei planetare, la 1 miliard de locuitori. Pentru aceasta s-a trecut la eradicarea suprapopulaţiei.

Sub masca planningului familial sau a combaterii SIDA (boală a cărui virus a fost creat în laborator şi răspândit cu bună ştiinţă), statele dezvoltate se reorientează spre o politică brutală de reglare a naşterilor în ţările din ceea ce ei numesc "lumea a treia". Cu ajutorul Agenţiei pentru Dezvoltare Internaţională (AID) şi al unei reţele de organisme particulare, cum ar fi fundaţiile Ford şi Rockefeller, sunt realizate programe de avortare şi sterilizare în Asia, America Latină şi Africa.

Discreţia cu privire la aceste activităţi este impusă ca regulă absolută, după cum scrie Henry Kissinger în NSSM 200(2) – National Security Study Memorandum, pe care l-a redactat în aprilie 1974 pentru preşedintele Gerald Ford: „Există pericolul ca ţările mai puţin dezvoltate să considere motivele ţărilor bogate ca fiind o formă de imperialism economic sau rasial. O asemenea percepţie, adaugă el, ar putea crea serioase repercursiuni asupra proiectului de stabilitate populaţională”. Pe de altă parte pericolul creşterii necontrolate a natalităţii din ţările sărace îl face pe Kissinger să afirme: „reducerea populaţiei ţărilor sărace este vitală pentru securitatea Statelor Unite”.

În august 1974, cu ocazia Conferinţei mondiale asupra populaţiei, care a avut loc chiar la Bucureşti, a fost propus de către Washington un plan mondial de acţiune în acest sens. Acesta conţinea afirmaţii atât de grave încât Vaticanul, Europa de Est şi China (considerate ca făcând parte din lumea a doua) s-au opus în mod energic.

Războiul, infanticidul şi epidemiile - metode de control populaţional Sociologul american Gerhard Emmanuel Lenski, profesor

emerit la Universitatea Carolina de Nord din ChapelHill, este cunoscut pentru contribuţiile sale din domeniile sociologiei religiei, inegalităţii sociale şi teoriei sociale ecologic-evoluţioniste. El susţine faptul că producţia de alimente a unei ţări este cea care limitează mărimea populaţiei, menţinând-o la numărul de indivizi care pot fi hrăniţi. Pe scurt, scrie el,

D

–116–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Dezbateri

societăţile trebuie întotdeauna să caute modalităţi de a produce mai multă hrană pentru a putea fi susţinut un număr mai mare de indivizi, şi pentru ca „metode draconice de control populaţional, cum ar fi războiul şi infanticidul, să nu fie necesare”. Iată cum aflăm că războiul şi infanticidul sunt de fapt metode de control populaţional.

La acestea se adaugă o altă armă infernală: epidemiile provocate intenţionat prin crearea în laboratoarele de inginerie genetică a unor virusuri mortale. Încă din anii ΄60 cercetătorii au observat că în momentul în care componentele unui virus care au fost în prealabil separate sunt puse toate la un loc într-un mediu specific, virusul se re-asamblează. Pornind de la această constare s-a descoperit că pentru a crea un nou virus se pot utiliza părţile componente a două sau mai multe virusuri. Acest lucru este posibil întrucât ingineria genetică permite la ora actuală tăierea din genomul unui virus a genelor responsabile cu anumite efecte biologice care se doresc a fi manifestate de noul "produs". Ceea ce rezultă se testează ulterior pe culturi celulare şi pe animale de laborator. Dar chiar şi cu aceste testări, nu se poate cunoaşte cu precizie efectul produs asupra fiinţei umane. De aceea este necesară testarea pe oameni prin crearea de mini-epidemii, pentru a se observa atât virulenţa virusului nou creat, cât şi rapiditatea de transmitere de la om la om. Pentru ca opinia publică să nu reacţioneze violent în cazul unei epidemii de proporţii, ea poate fi „pregătită” printr-o campanie susţinută de informare / dezinformare.

Campania mediatică privind gripă aviară De anul trecut, mass media întreţine o astfel de campanie

referitoare la eventuala epidemie de gripă aviară care ar putea apare prin transmiterea la om a virusului H5N1 modificat. Această posibilitate de infestare masivă este făcută să pară foarte veridică atât prin argumente practice – exemple referitoare la "epidemiile" cu virus H5N1 care au avut loc în ultimii ani în diferite ţări asiatice şi est-europene, cât şi prin tot soiul de documentare ştiinţifice referitoare la modul în care virusul gripal aviar ar putea suferi anumite modificări genetice. Ceea ce omit acestea este tocmai faptul că din punct de vedere biologic este imposibil ca virusul să devină patogen la om. El se poate modifica doar printr-o intervenţie umană ce vizează acest scop.

Ipoteza unei „reasortări” a virusului nu stă deloc în picioare. Millemann demască şi el această intoxicare: „Se uită faptul că virusul nu se poate reproduce. El doar se duplică. Deposedat de orice mecanism metabolic, el nu este o fiinţă vie. Pentru a „deturna” o celulă în folosul său, agentul infecţios viral trebuie să fie înzestrat cu aceeaşi cheie ADN. Iar cel uman şi cel aviar sunt absolut incompatibile. Este ca şi cum aţi dori să deschideţi seiful Băncii Franţei cu cheia de la pivniţa dumneavoastră.”

Alte intoxicări mass-media Cu câţiva ani în urmă, o propagandă de proporţii similare

a fost realizată referitor la „boala vacii nebune”. Dar se pare că oamenii nu au tras nici un fel de învăţăminte, unii mai aşteptând şi astăzi ravagiile promise. Referitor la epidemia de gripă aviară, se repetă cu insistenţă că este suficient ca virusul aviar să se „re-asorteze”, adică să se combine cu un virus gripal specific unui mamifer, spre exemplu cel al gripei porcine, pentru ca specia umană să fie decimată în mare parte. Totuşi, nimeni nu este în măsură să explice cum s-ar putea produce acest lucru în mod natural, deci fără o intervenţie umană în sensul mutaţiei.

Oameni de ştiinţă remarcabili îşi arată uimirea în faţa intoxicărilor răspândite de mass-media. Jeanne Brugere-Picoux, profesor la Şcoala Natională Veterinară Maisons-Alfort, specialistă în păsări, scrie că: „problema este specific animală, iar cea a pandemiei umane care poate apare, nu va avea probabil

nici o legătură cu virusul H5N1 asiatic, ci cu altceva”. Evident, lumea trăieşte suspendată de acest „probabil”. Iar campania mediatică lasă impresia că avem de-a face cu un fel de loterie, în care la un moment dat apare "din întâmplare" un nou virus transmisibil la om.

Şi atunci, dacă virusul H5N1 nu este periculos pentru om, la ce bun atât tam-tam? Pentru Millemann, răspunsul este evident: când va apare pandemia, opinia publică o va asocia cu pretinsa mutaţie naturală a virusului şi nu va bănui deloc o manipulare. Din momentul apariţiei microscopului electronic, în anii 50, toate laboratoarele militare din lumea dezvoltată au început cercetări pe virusuri. „Începând cu anii 60, precizează Millemann, omul ştie să manipuleze virusurile. Şi începând cu anii 70, armata americană ştie cum să îi creeze”. „Geniul” negativ în genetică este capabil să crească virulenţa oricărui agent infecţios. Din punct de vedere tehnic, nimic nu se opune războiului biologic.

„Epidemia” SARS Înţepenirea în ignoranţă poate conduce la un fenomen

identic celui apărut în China în 2002: SARS. Despre acesta s-a spus că a apărut în urma combinării "întâmplătoare" a unui virus ce provoca gripa la un mic mamifer cu virusul gripei umane. Ceea ce a rezultat a infectat un porc şi apoi s-a transmis unui om care a luat contact cu animalul respectiv. Cum întâlnirea dintre cei doi viruşi nu putea avea loc, intervenţia umană a fost descoperită imediat. Savanţii ruşi Serghei Kolesnikov de la Academia de Ştiinţe Medicale şi Nikolai Filatov, şeful serviciului de epidemiologie din Moscova au demascat-o într-un comunicat către agenţia de presă Reuters pe 11 aprilie 2003. De-abia atunci mass media a dezvăluit că virusul fusese creat într-un laborator din Hong Kong unde fusese modificat prin integrarea unei catene de ADN uman unui virus care determina apariţia simptomelor de insuficienţă respiratorie la animale. Şi ca şi cum nu era destul, cercetătorii au realizat şi modificarea codului genetic pentru ca transmiterea să nu se facă doar pe cale respiratorie, ci şi prin atingere.

Când va fi declanşată epidemia criminală? O ultimă întrebare, pe care toată lumea o aşteaptă: pentru

când se preconizează? Conform informaţiilor culese din mediul militar american, dr. Millemann se aşteaptă la iarna 2007-2008, începând cu o ţară din Asia, dar nu neapărat China, probabil Vietnam. Se preconizează cel puţin 500 de milioane de morţi. De aceea, crede Millemann, Colin Powell a cerut în 2004 să nu mai fie ales în funcţia de secretar de stat, altfel ar fi trebuit să poarte responsabilitatea unui genocid biologic.

Plauzibil sau delirant? Din păcate, asemenea acţiuni realizate cu intenţie diabolică sunt greu de conceput, iar pertinenţa avertizărilor poate fi verificată doar a posteriori, de către supravieţuitori, aşa cum a fost în cazul SIDA sau SARS.

Soluţiile găsite de cei care conduc planeta în acest moment nu arată decât un nivel rudimentar de conştiinţă, tipic unei jungle în care animalele luptă pentru supravieţuire distrugând exemplarele slabe şi acaparând sursele de hrană. Precum observăm, modalităţile de rezolvare a problemelor acestei planete, propuse de cei care sunt pe primele trepte ale ierarhiei economice, nu vizează nicidecum îmbunătăţirea nivelului de trai al tuturor locuitorilor planetei.

–117–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Dezbateri

Renumite institute de cercetare sunt instrumente docile pentru artizanii

Noii Ordini Mondiale George Preda – Bucureşti

Prin studii, expertize şi consultanţa oferită, acestea influenţează deciziile politico-economice şi militare majore la nivel mondial

n planurile oculte de stăpânire a lumii, organizaţii precum Consiliul de Relaţii Externe, Comisia Trilaterală sau gruparea Bilderberg nu acţionează niciodată direct, ci prin intermediul unui plan foarte

elaborat, deşi în esenţă simplu. Ca parte a acestui plan, „elita” a creat Institute de Studii şi Cercetare care să le ofere un cadru „ştiinţific” şi o motivaţie consistentă şi bine justificată pentru acţiunile lor. Nu întâmplător toate aceste organizaţii oculte finanţează institute de cercetare în domenii precum politică, studii strategice, conflicte militare, economie etc. Mai mult, membrii acestor organizaţii (Consiliul pentru Relaţii Externe, Comisia Trilaterală, Gruparea Bilderberg) se regăsesc atât în Consiliile Directoare ale acestor Institute, cât şi la catedrele didactice ale Facultăţilor în care sunt pregătiţi viitori membri care vor ocupa poziţii cheie în guverne şi în organizaţiile globaliste. Multe astfel de institute sunt prezentate ca fiind totodată şi organizaţii de caritate, pentru a scăpa astfel de taxe şi pentru a-şi masca activităţile şi interesele reale. Vă prezentăm în acest articol pentru început cinci astfel de Institute.

Institutul pentru Economie Internaţională The Institute for International Economics (IIE) Este o organizaţie cheie, una dintre cele în care îi putem

identifica pe membrii importanţi ai „elitei”. Fondat în 1981, acest institut are doar 60 de angajaţi şi un buget anual de 7 milioane dolari. Potrivit propriei pagini de web, Institutul pentru Economie Internaţională este un institut de cercetare privat, nonprofit, independent dedicat studiului politicii economice internaţionale. Din 1981 şi până în prezent, institutul a oferit studii de actualitate, analize obiective şi soluţii concrete la problemele esenţiale ale economiei internaţionale. Insitutul încearcă să anticipeze problemele şi chestiunile de interes care apar şi să fie pregătit să ofere idei practice, să informeze şi să modeleze dezbaterile publice. Audienţa Institutului include oficiali guvernamentali, legislatori, oameni de afaceri, lideri sindicali, manageri şi angajaţi ai organizaţiilor internaţionale, profesori universitari, studenţi, alte institute de cercetare şi organizaţii neguvernamentale, mass-media şi publicul larg, atât în SUA cât şi în restul lumii.

Aceste scopuri ne apar însă în cu totul altă lumină dacă examinăm consiliul director al IIE. Peter G. Peterson (foto), membru în Comisia Trilaterală încă de la formarea sa, este Chairmanul consiliului. Anthony M. Solomon, Consultant al Comisiei Trilaterale din 1973, este preşedinte onorific al comitetului executiv. Solomon a mai fost Preşedinte şi Director executiv al Băncii de Rezervă Federală din New York şi Secretar al Trezoreriei.

Insitutul Internaţional pentru Studii Strategice The International Institute for Strategic Studies (IISS) Acest Institut a fost fondat în Londra în 1958, iar ulterior s-au

înfiinţat încă două institute IISS, în Singapore şi SUA. Conform declaraţiilor de pe propriul website, IISS are pretenţia că este „principala autoritate mondială în domeniul conflictelor politico-militare.” Scopul declarat al fondării acestui institut este menţinerea relaţiilor internaţionale „civilizate” în epoca nucleară, iar în primii

ani s-a focalizat atât pe controlul deţinerii armelor nucleare, cât şi asupra „managementului Războiului Rece.”

Insititutul s-a dezvoltat foarte mult în anii ’80 şi ’90, începând să se preocupe din ce în ce mai mult de indentificarea potenţialelor conflicte care pot avea un substrat militar. Astfel că s-a trecut la analize intensive ale aspectelor politice şi militare pretutindeni pe glob, punând la dispoziţie politicienilor, analiştilor, oamenilor de afaceri şi militarilor informaţii în domeniu şi formulând tendinţe strategice în domeniile relaţiilor internaţionale şi securităţii internaţionale. La ora actuală, IISS are aproximativ 2500 de membri individuali şi 450 de membrii din alte instituţii şi corporaţii; publică rapoarte anuale, reviste de specialitate, monografii şi studii de referinţă în domeniu.

Care este realitatea ascunsă în spatele acestei faţade? IISS, Institutul Internaţional de Studii Strategice, a fost fondat în urma unei decizii luate la Conferinţa Bilderberg din 1957. Ca tot ceea ce ţine de Bilderberg, informaţiile sunt foarte greu de obţinut în spatele paravanului oficial. Totuşi, este cert că fostul preşedinte al IISS E. H. van der Beugel a condus întâlnirea Bilderberg după moartea în 1960 a lui Retinger, „eminenţa cenuşie” a grupului Bilderberg, iar apoi a fost numit la conducerea IISS.

Pe baza informaţiilor furnizate de IISS se modelează în mare parte politica lumii şi chiar strategiile de investiţii şi afaceri, prin urmare influenţa sa este imensă. Deşi are pretenţia că elaborează studii „independente”, IISS nu este decât un instrument al grupului Bilderberg, unul dintre intrumentele prin care acesta pune în practică hotărârile sale – care includ şi posibile conflicte armate pe glob.

Institutul pentru Studii Avansate de la Universitatea Princeton Institute for Advanced Study (IAS) Un alt Institut de Cercetări asociat cu gruparea Bilderberg

este Institutul pentru Studii Avansate de la Universitatea Princeton, al cărui actual chairman este James Wolfensohn, un membru important al cercului interior al grupării Bilderberg, fost preşedinte al Băncii Mondiale. Deşi înfiinţat anterior acestei grupări, actualmente IAS este complet controlat, prin intermediul consiliului său director, de Bilderberg.

La nivelul de „faţadă oficială”, Institutul pentru Studii Avansate se auto-declară o instituţie privată, independentă, dedicată în totalitate încurajării, susţinerii şi patronării învăţării prin cercetare fundamentală, în acest scop finanţând un număr mare de burse într-un domeniu foarte vast. Fondat în 1930 de Louis Bamberger (foto) şi Caroline Bamberger Fuld pentru a oferi condiţii de lucru optime cercetătorilor ştiinţifici talentaţi, Insititutul a găzduit şi patronat mare parte din oamenii de ştiinţă celebri ai secolului XX şi XXI.

La ora actuală IAS constă din patru „şcoli”: Şcoala de Studii Istorice, Şcoala de Matematică, Şcoala de Ştiinţe Naturale şi Şcoala de Ştiinţe Sociale. Fiecare dintre acestea are o Facultate permanentă şi găzduieşte aproximativ 160 de vizitatori care primesc burse anuale. Aceştia vin din alte prestigioase facultăţi sau institute de cercetare din diferite ţări. Per total, peste 5000 de oameni de ştiinţă care ocupă poziţii cheie în lumea ştiinţifică actuală au trecut pe la Institutul de Studii Avansate de la Princeton, incluzându-l pe Albert Einstein, dar şi pe numeroşi laureaţi ai premiului Nobel.

Oficial se afirmă că acest Institut nu desfăşoară programe uzuale de cercetare pe bază de contracte de cercetare, deoarece nu este finanţat din taxe sau fonduri de cercetare. Totuşi, Institutul primeşte granturi de cercetare de la agenţii guvernamentale, fundaţii private, precum şi donaţii de la corporaţii, bănci şi instituţii. Aceste surse de finanţare ne indică totodată cine controlează atât oamenii de ştiinţă, cât şi ideile şi teoriile lansate de aceştia. Intervenindu-se în acest mod mercantil chiar în procesul de formare a cercetării ştiinţifice şi îndrumare a cercetătorilor, aceştia îşi vor juca docil şi de multe ori inconştient rolul în planul pus la cale de finanţatorii din umbră – în ultimă instanţă, în acest caz, gruparea Bilderberg.

Centrul pentru Studii Strategice şi Internaţionale Center for Strategic and International Studies (CSIS) CSIS este tot o instituţie aşa-zis independentă, dedicată

analizelor şi studiilor politice, fiind singura instituţie de acest gen care are experţi rezidenţi în întreaga lume. Desigur că domeniul „politic” include şi aspectele legate de finanţe şi

Î

–118–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Dezbateri

economie, precum şi chestiunile legate de securitatea internaţională. Fondat în 1962 la Washington, Centrul are la ora actuală aproape 250 de angajaţi. El oferă analize strategice şi recomandări guvernelor naţionale şi oamenilor de afaceri. Pe de altă parte, CSIS controlează o întreagă reţea de institute de cercetare în SUA, Uniunea Europeană şi Asia, făcând ca influenţa sa să fie covârşitoare.

Dintre organizaţiile oculte, CSIS este direct controlat de Bohemian Grove secta satanică elitistă din SUA (la fel cum IISS este controlat de Bilderberg). Printre consilierii săi, îi regăsim pe Henry Kissinger (foto) şi Zbigniew Brzezinski. CSIS a stabilit, cu ogazia aniversării a 30 de ani de funcţionare, un comitet conducător permanent pentru următorii 30 de ani – în acest caz fiind limpede controlul exterior şi continuitatea puterii. Tinerii oameni de ştiinţă din 1992, angajaţi ai diferitor corporaţii sau alte instituţii, care se reunesc în conducerea CSIS, vor „îmbătrâni” în aceste funcţii, asigurând continuitatea strategiei de instaurare a Noii Ordini Mondiale.

CSIS îşi propune să eficientizeze politica şi impactul deciziilor politice, şi în acest sens Institutul consiliază şi sfătuieşte oamenii politici, de afaceri sau corporaţiile din diferite ţări. Deciziile politice care se iau se bazează întotdeauna pe o anumită analiză a situaţiei, care este comandată unor institute de cercetare ce genul CSIS. În funcţie de modul în care este prezentată situaţia şi de soluţiile sugerate, cursul evenimentelor poate fi influenţat în mod covârşitor.

CSIS are o activitate susţinută în domeniul publicistic şi al conferinţelor, organizând în jur de 800 de conferinţe, întâlniri, seminiarii şi workshopuri în fiecare an. Mii de articole publicate anual în ziare şi reviste, precum şi apariţii în emisiuni televizate ale experţilor CSIS, se adaugă propriilor publicaţii periodice şi cărţilor.

Şcoala de Studii Internaţionale Avansate The Paul H. Nitze School of Advanced International Studies (SAIS) Această facultate de Afaceri Internaţionale din

Washington DC pregăteşte studenţii pentru cariere în guvernământ, afaceri, jurnalism, drept internaţional şi organizaţii non-profit. Fondată în 1943 de Paul Nitze şi Christian Herter, SAIS a fost înglobată ca departament al Universităţii Johns Hopkins din 1950. Cel care a dat numele acestei Facultăţi, Paul Nitze (foto), era membru CRE (Consiliul de Relaţii Externe – Council of Foreign Relations, CFR) şi a ocupat poziţii importante în Departamentul de Stat până în 1989, retrăgându-se apoi ca profesor la SAIS.

Toţi directorii de programe de studiu şi marea majoritate a profesorilor din cadrul acestei Facultăţi sunt membrii CRE. Pentru a numi doar câţiva:

– Decanul acestei facultăţi este un alt membru CRE, fost preşedinte al Băncii Mondiale, Paul Wolfowitz;

– Binecunoscutul Zbigniew Brzezinski, membru CRE dar totodată „ideolog” al Comisiei Trilaterale, predă aici Politică Americană Externă;

– Fouad Ajami, membru CRE; este Director Programului de Studii privitoare la Orientul Mijlociu;

– A. Doak Barnett, membru CRE, este profesor emerit de Studii Chinezeşti;

– Frederick Brown, membru CRE, membru de asememea al Institutului de Politici Străine, este profesor în cadrul Programului de Studii privitoare la Asia de Sud-Est; Charles Doran, membru CRE, profesor of Relaţii Internaţionale; Director Programului de Teoria Globalizării şi Istorie; Director al Centrului de Studii Canadiene;

– Isaiah Frank, membru CRE, este profesor de Economie Internaţională;

– Francis Fukuyama, membru CRE, Directorul Proiectului de Telecomunicaţii SAIS, este şi membru al Institutului de Politici Străine;

– Christian Herter, membru CRE, profesor de Relaţii Internaţionale;

– Michael Mandelbaum, membru CRE, este Director al Programului de Politică Externă Americană.

Problema suprapopulării - o problemă artificială

Prof. Paul Matei – Bucureşti

Conform celor declarate în prezent de unii oameni de ştiinţă şi de unii politicieni, ameninţarea majoră pentru specia umană şi pentru însăşi planeta noastră este supra-popularea. Această teorie complet eronată slujeşte drept paravan şi justificare pentru politica antisocială dusă de unele guverne, ca şi unele planurile diabolice, care urmăresc să reducă populaţia globului cu ajutorul unor virusuri artificiale.

nventatorul "problemei populării” a fost reverendul Thomas Malthus, care, în "Eseu asupra principiului populării" (1798-1803), era de părere că populaţia

tinde să crească în progresie geometrică în timp ce mijloacele de subzistenţă cresc doar în progresie aritmetică. Supra-popularea reprezintă astfel o ameninţare terorizantă pentru civilizaţie, concluzionează Malthus.

Opinia lui Malthus a avut un succes imediat printre aristocraţii Europei, uluiţi şi alarmaţi de "puterea poporului" demonstrată în revoluţiile americană şi franceză. Malthus declara că "Insurecţia este rezultatul inevitabil al supra-populării. Omul de rând este ignorant. Adunaţi mulţi laolaltă şi rezultatul este un anarhism animalic.”

În 1803, Malthus şi-a modificat puţin teoria. După ce şi-a publicat scurta şi simplista teorie în prima ediţie a eseului său şi după ce a avut timp şi „bunăvoinţă” să ia în considerare atât faptele, cât şi teoria, a ajuns să concluzioneze că "Fiinţele umane sunt foarte diferite de muşte şi şoareci. Când sunt confruntate cu limitele unei situaţii de strâmtoare, oamenii pot să-şi modifice comportamentul astfel încât să se acomodeze acestor limite" (Julian Simon, "Ultima Resursă”, Princeton, NJ: Princeton University Press, 1981, p.177). În ultimii ani ai vieţii, Malthus s-a îndepărtat în întregime de faimoasa sa doctrină. În 1830, el nu mai putea fi clasificat în continuare drept "malthu-sian". Totuşi, simplista teorie din 1798 a continuat să supravie-ţuiască şi să înflorească în mintea şi în liniile de conduită teoretice şi politice ale tuturor acelora care sperau să oprească şi să înfrângă puterea în creştere a maselor, francmasoneria având şi ea acest scop prioritar.

"Malthusianismul" secolului al XIX-lea în economie şi politică era o instituţionalizare a recomandărilor reverendului Malthus din 1798 şi îndeosebi a recomandării de "a creşte rata de mortalitate a sărăcimii".

În spatele tendinţelor de genocid şi ecocid ale civilizaţiei noastre, ale speciei noastre, în secolul al XX-lea, se află propoziţia falsă şi repetată la nesfârşit că populaţia reprezintă marea problemă a planetei. Se susţine că aceasta este sursa tuturor celorlalte probleme. Pentru mulţi dintre cei care formează bine-văzuta elită dominantă, populaţia planetei este văzută a nu fi altceva decât un cancer. Julian Simon scrie: "Poate că una dintre cele mai urâte analogii biologice este aceea că există o paralelă alarmantă între creşterea cancerului în corpul unui organism şi creşterea populaţiei umane în economia ecologică a Terrei" (analogia pentru "populare" a fost gândită de Alan Gregg, directorul emerit al Diviziei medicale a Fundaţiei Rockefeller). Gregg adaugă: "creşterile canceroase necesită alimente, dar pe cât ştiu eu ele nu au fost niciodată

I

–119–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Dezbateri

vindecate alimentându-le...” Implicaţiile politice ale acestei analogii sunt foarte clare:

Gregg merge până acolo încât afirmă, într-un articol solicitat de cea mai de seamă revistă ştiinţifică din SUA: "Cât de mult se aseamănă mahalalele marilor noastre oraşe cu necrozele unei tumori!". Şi pune o întrebare bizară: "Ce sunt mai ofensatoare pentru decenţă şi frumuseţe: mahalalele sau duhoarea fetidă a unei tumori în creştere?"

Cel mai important susţinător al neo-malthusianismului sortit eşecului este dr. Paul Ehrlich. Următorul citat provine din cartea "Ultima resursă" de Julian Simon: "Noi nu vom mai putea mult timp să ne îngăduim doar a trata simptomele cancerului creşterii populaţiei, va trebui extirpat însuşi cancerul".

În lucrarea "Eco-Catastrofa", Paul Ehrlich a făcut o descriere dramatică a înspăimântătoarei zile de Apoi. El prezicea - pentru anii 1970 - secarea oceanului, recolte agricole în declin, dezastre cauzate de smog la New York şi Los Angeles (aproape 200.000 de cadavre), apariţia deşertului central – apusean, ciuma mondială şi războiul termonuclear care vor apărea, mult mai probabil, dacă va continua creşterea populaţiei... controlul acesteia fiind singura salvare posibilă.

Un număr redus de oameni de ştiinţă au convins mulţi politicieni şi profani că politici raţionale de populare cu privire la fertilitate, mortalitate şi imigrare pot fi deduse direct din situaţiile prezente privind populaţia şi creşterea economică. Politicienii convinşi au început să creadă în "adevărul ştiinţific" că ţările trebuie să-şi reducă creşterea populaţiei. Şi oamenii de ştiinţă convingători au dorit ca politicienii să creadă că aseme-nea propuneri arbitrare sunt într-adevăr ştiinţifice.

De exemplu, pagina de copertă a manualului mişcării privind controlul populării în SUA citează: "Bomba populării, spune Paul Ehrlich, un competent om de ştiinţă, descrie în mod clar dimensiunile crizei... supra-popularea este acum problema dominantă..., controlul populaţiei sau cursa spre uitare”? (Nota bene: ca mulţi alţi oameni de ştiinţă, Simon nu ştie că sectorul dominant al comunităţii ştiinţifice este "scientist", adică supus agendei elitiste a Bisericii scientistice. Primul punct din programul acesteia este controlul populării). Acelaşi autor spunea: "Dacă restricţiile voluntare asupra creşterii populării nu vor interveni în viitor, vom fi confruntaţi cu nevoia de a lua în considerare măsuri coercitive - nu prea diferit de Ehrlich” (prin obligare dacă metodele voluntare vor eşua).

Primele rânduri din best-seller-ul "Bomba populării" de Paul Ehrlich au avut o influenţă foarte mare: "Bătălia pentru a hrăni întreaga umanitate s-a încheiat. În anii 1970 lumea va trece prin foamete - sute de milioane de oameni vor muri de foame". Eu nu pot gândi nici un motiv pentru a avea mai mult de 150 milioane de oameni (în SUA) şi nimeni nu mi-a sugerat un astfel de motiv.”

Nimeni nu poate afirma că aceste critici ştiinţifice ale lui Simon şi ale altora au închis gura prevestitoare de sfârşit al lumii. Criticile au fost fără efect. Ehrlich continuă să declame nonsensurile sale alarmiste. Într-un episod al programului de televiziune "Vederi", Ehrlich rezolvă misterul ce învăluie soarta ultimei comunităţi ce a populat Insula Paştelui. Ultimii oameni de pe insulă au "ieşit din echilibrul" cu mediul. Ehrlich reven-dică drept singură "mărturie" a sa, faptul că arborii palmieri creşteau cândva pe insulă, iar acum nu mai este nici unul. Locuitorii de pe Insula Paştelui şi-au tăiat învelişul lor de pădure, Ehrlich sugerând că drept rezultat şi-au pierdut şi resursele lor primare de hrană. După aceasta, afirmă Ehrlich, oamenii au trecut la canibalism. Ei s-au mâncat unul pe altul - şi acesta a fost sfârşitul…

„Marea problemă” a lumii noastre de astăzi nu este popularea. Planeta poate suporta o populaţie de câteva ori mai mare decât populaţia prezentă, dacă resursele sunt administrate responsabil.

Pe baza intuiţiei şi informaţiilor de care dispunem, putem ajunge la concluzia că multe dintre acele "elite" dominante din Vest şi-au spălat singure creierele pentru a gândi că vasta lor

maşinărie de reprimare a populării şi că exploatarea resurselor naturale sunt "ştiinţific responsabile". Cei mai mulţi dintre cetăţeni nu sunt mai buni; ei au fost înşelaţi cu unul sau mai multe dintre drogurile şi tranchilizantele disponibile în prezent. Pe scurt, cea mai mare problemă a noastră este aceea că avem un enorm deficit de inteligenţă pe care nu îl putem dezvălui şi vedea. Am eşuat în a ne utiliza creierele şi inimile noastre pentru a ne găsi drumul prin dificultăţile prezentului spre o eră nouă mai bună.

Darwin susţinea că victoria în dificultăţile vieţii revine acelor specii care au cele mai multe avantaje. Chiar şi un mic avantaj, un "grăunte de nisip în balanţă", aşa cum se exprimă Darwin, poate însemna diferenţa între supravieţuire şi dispariţie. Doctrina grăuntelui de nisip a încurajat forţele dominante ale Occidentului să lupte pentru a monopoliza toate inovaţiile tehnologice care ar îmbunătăţi viaţa oamenilor, iar rezultatul final al acestui proces este nefericitul fapt că oamenii obişnuiţi sunt dependenţi, pentru a supravieţui, de "cele mai noi tehnologii" ale ultimului secol (care, de fapt, sunt de mult depăşite), în timp ce motorul cu ardere internă - poluantul numărul unu al planetei - ar fi trebuit să fie (şi ar fi putut să fie) istorie, încă de acum 70 de ani.

–120–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Medicină

Flavona hispidulina dezvoltă

efecte anticonvulsivante Bianca-Isabela Guzumaş – Huşi

lavona hispidulina este un ligand al receptorilor de benzodiazepine cu proprietăţi alosterice positive, de-a lungul barierei sânge-creier şi care dezvoltă efecte anticonvulsivante.

Abstract Caracterizarea funcţională a hispidulinei (4’,5,7-

trihidroxi-6-metoxiflavona), un puternic ligand al receptorilor de benzodiazepine (BZD), a fost iniţiată să determine potenţialul sau ca un modulator al activităţii sistemului nervos central.

După sinteze chimice, hispidulina a fost investigată la recombinarea receptorilor GABA/BZD exprimate de Xenopus laevis oocytes. Concentraţiile de 50nM sau mai mari au stimulat curenţii de clorură induse de GABA la testarea subtipurilor de receptor (α1-3,5,6β2γ2S) indicând proprietăţile alosterice positive. Stimularea maximă la α1β2γ2S a fost observată cu 10μm de hispidulina. În comparaţie cu diazepamul, hispidulina a modulat subtipul de receptor α6β2γ2S- GABA.

După administrarea în criză de epilepsie la cobai (M. unguiculatus), de hispidulina (10mg kg/corp pe zi) şi de diazepam (2 mg kg/corp pe zi) s-a observat reducerea vizibilă a crizelor dupa 7 zile de tratament (30 si 25 % din animalele din grupurile de tratament respective vs 80% din grupul vehicul)

Permeabilitatea hispidulinei, marcată 14c, de-a lungul barierei sânge-creier pentru sintetizarea chimică, a fost confirmată de un model de perfuzie pe un şobolan in situ. Cu o rată de absorbţie (kin) de 1.14 ml min-1g-1, măsurătorile s-au apropiat de valorile rezultate ale compuşilor cu putere mare de absorbţie precum diazepamul

Experimentele cu celulele Caco-2 au arătat că, administrată oral, hispidulina intră în circulaţie în forma sa intactă. La o concentraţie de 30 μM, flavona a traversat monostratul fără degradare, acest lucru fiind verificat prin absenţa metaboliţilor de glucuronidat.

Introducere Acidul γ-aminobutiric(GABA) şi receptorii GABAA

aparţin clasei de inhibitori majori din sistemul nervos central(CNS). GABA deschide un canal de ioni de clorură selectiv în receptorii GABA, care sunt modulaţi in egală măsură de o mare cantitate de medicamente incluzând barbituricele, steroizii şi benzodiazepinele. Aceşti modulatori ai receptorilor interacţionează cu mai multe situri alosterice obligatorii pe complexul GABAA receptor. Situl obligatoriu BZD, aşa-numitul receptor BZD, poate fi ocupat de o varietate de substanţe clasificate ca fiind modulatori alosterici positivi, antagonişti sau modulatori alosterici negativi, conform activităţii lor intrinsece (Sigel & Buhr, 1997). Benzodiazepinele şi marea majoritate a tranchilizantelor sunt consideraţi liganzi clasici a acestui sit modulator. Ei se comportă ca modulatori alosterici pozitivi, crescând frecvenţa deschiderii canalelor şi conferind efecte anxiolitice, anticonvusivante, sedativ-hipnotice şi relaxant-musculare.(Sieghart & Sperk, 2002). Un studiu intensiv a fost realizat în ultima decadă cu scopul de a separa aceste acţiuni diverse şi de a găsi alţii noi, mai selectivi, liganzi ai receptorilor BZD ca medicamente candidate în tratamentul epilepsiei, anxietăţii şi problemelor legate de somn. Flavonele naturale se numară printre aceşti candidaţi şi reprezintă liganzi ai receptorilor BZD (Medina et al.,1998). Ei cuprind flavonele, flavonolii, antocianii şi compuşii asemănători din plantele superioare şi reprezintă o parte importantă din dieta noastra zilnică. Cateva activităţi biologice ale acestora s-au dezvoltat, de exemplu, proprietăţile antioxidante, antivirale, anticance-rigene şi chemopreventive(Daniel & Wenzel, 2003). Efectele

flavonoidelor din plante asupra sistemului nervos central sunt cunoscute din 1990, când a fost descrisă pentru prima dată existenţa flavonoidelor cu efect anxiolitic natural (Medina et al., 1998). Flavonele precum chrysin, apigenina, wogonin şi recent izolata 6-metilapigenina au demonstrat că posedă efecte anxiolitice in vivo. Prin comparaţie, efectele lor sedative, anticonvulsivante şi miorelaxante sunt mai puţin evidenţiate, indicând o posibilă acţiune mai selectivă a acestor substanţe (Medina et al., 1998; Hui et al,. 2002; Marder et al., 2003).

Deşi sursele multor flavone active sunt bine cunoscute, detaliile asupra biodisponibilităţii şi a formelor sale active in vivo sunt limitate. Absorbţia, metabolismul şi originea în mare parte a agenţilor flavonici, în special, sunt puţin cunoscute. Recent, hispidulina (4’,5,7- trihidroxi-6-metoxiflavona) a fost izolată din salvie (Salvia officinalis L.) şi a fost identificată ca fiind un ligand puternic a receptorilor BZD in vitro din centrul nervos central. Cu o valoare IC50 de 1.3 μM, hispidulina a prezentat o activitate puternică asupra receptorilor BZD în comparaţie cu alte flavone izolate (kavvadias et al., 2003). Hispidulina este o flavona naturală, des intâlnită în anumite specii de Artemisia şi Salvia. Anumite studii in vitro au demonstrat activitatea sa puternic antioxidantă, antifungică, antiinflamatoare şi atimutagenică (Chulasiri et al., Gil et al., Tan et al., 1999). Lipsa informaţiilor farmacocinetice şi aspectelor nerezolvate cu privire la trecerea barierei sânge-creier (BBB) a dus la investigarea sintetizării sale în forma radioactivă.

Asemănarea cu diazepamul Crizele epileptice sunt desfuncţii ale creierului cauzate de

creşterea numărului de descărcări electrice scurte ale celulelor nervoase. Inhibarea mediatorilor GABA este uşor consolidată de un numar mare de liganzi ai receptorilor BZD. Liganzii BZD precum diazepamul acţionează ca şi anticonvulsivante (Treiman, 2001). De aici provine teoria ca ceilalţi liganzi ai receptorilor BZD ce deţin un profil farmacologic similar hispidulinei ar putea avea deasemeni aceste efecte. În studiu, activitatea asemănătoare diazepamului a hispidulinei a condus la ipoteza efectelor anticonvulsivante a flavonei in vivo. Cobaiul folosit (M. unguiculatus) poate fi caracterizat ca un model de animal pentru studiul crizelor epileptice, în special, în epilepsia mioclonică şi „grand mal”(Bertorelli et al., 1995). Mulţi dintre cobai prezentau crize, dezvoltate probabil datorită expunerii stimulilor locali minori. Sensibilitatea crizelor este demonstrată în anumite tipuri consangvinizate potrivite pentru studiul medcamentelor antiepileptice (Rausch et al., 1988). Din cauza vulnerabilităţii lor înnăscute, cobaii afectaţi nu au avut nevoie de tratament chimic sau cu electroşocuri pentru a prezenta crize. (Rausch et al., 1988). Injecţiile administrate intravenos sau intraperitoneal sunt evitate în special datorită faptului că nu produc imediat crizele. În studiu, eficacitatea hispidulinei a fost testată în comparaţie cu diazepam pe baza observaţiilor ulterioare (Rausch et al., 1988). Cum a fost deja comfirmat, tratamentul antiepileptic cu hispidulina sau clasicul tranchilizant diazepam au ajutat în tratamentul crizelor spontane.

Concluzie Acest studiu arată sintetizarea chimică a flavonei

hispidulina. Aşa cum a fost demonstrat, acest compus probabil acţioneaza parţial ca modulator alosteric pozitiv pe receptorii GABA, penetrează bariera sânge-creier şi prezintă activitate anticonvulsivantă pe sistemul nervos central. Informaţiile electrofiziologice şi asupra permeabilităţii barierei sânge-creier conferă detalii importante asupra rolului hispidulinei ca şi compus anticonvulsivant puternic şi sunt susţinute de observaţiile in vivo, limitându-se doar la o singură doză. Experimentele viitoare vor stabili dacă hispidulina posedă alte efecte tipice benzodiazepinelor, precum sedative, anxiolitice şi musculator – relaxantă. Investigaţiile viitoare se vor baza pe biodisponibilitate, distribuţia parametrilor, metaboliţii active, plus în alte fenotipuri epileptice, de a pune in perspectivă impactul flavonei pe activitatea inhibitorie a creierului.

(Adaptare după Everything About Epilepsy And

Health Supplements! The flavone hispidulin exhibits anticonvulsive effects)

F

–121–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Medicină naturistă

Avantajele produselor naturale în raport cu medicamentele de sinteză

Prof. George Bianu – Bucureşti Continuare din nr. 14(4) octombrie 2010 Este medicina naturistă total lipsită de pericole?

in păcate, răspunsul este nu, dar nu din cauza imperfecţiunilor Naturii, ci datorită faptului că există unii vindecători entuziaşti, dar mediocri în

puterea lăuntrică (biocâmp subtil) şi în profunzimea cunoştinţelor autentic spirituale, care, deşi se consideră experţi în medicina alternativă, deţin numai cunoştinţe generale de anatomie şi patologie, iar afirmaţiile fantasmagorice pe care adeseori ei se hazardează să le facă trebuie privite cu multă circum-specţie, cu bun simţ, cu detaşare şi cu discernământ. Unii dintre aceşti terapeuţi mediocri susţin că nu le mai sunt deloc necesare cunoştinţele generale de anatomie şi fiziologie, datorită faptului că ei acţionează mai mult asupra aurei, asupra mentalului, asupra sufletului şi asupra corpului fizic. În alte cazuri, practicanţii medi-cinii alternative care se consideră „bioterapeuţi atotputernici” alunecă din sublim într-un ridicol grotesc, îşi pierd în scurt timp bunul simţ, devin mega-lomani, lasă să li se exacerbeze orgoliul şi devin atât de pueril entuziaşti de terapia (prin transfer de bioenergie) pe care o utilizează, încât ajung să uite complet de faptul că mintea şi corpul fiinţei umane prezintă remarcabile puteri vindecătoare, ce sunt trezite şi amplificate datorită fenomenelor de sugestie şi autosugestie care fac să survină procese complexe de rezonanţă cu energii sublime binefăcătoare din Macrocosmos (fenomen pus în mod clar în evidenţă în cazul placeboterapiei), şi, fără ca măcar să bănuiască faptul că aceste rezultate apar independent de tratamentul aplicat, îşi imaginează în mod eronat că totul este dovada înzestrării lor.

Cei care practică sau caută naturismul autentic trebuie să ştie că atitudinea corectă a unui terapeut este aceea de canal prin care înţelepciunea şi compasiunea Mamei-Naturi se manifestă către ceilalţi. Un adevărat terapeut naturist nu-şi va aroga niciodată meritul de a fi vindecat singur pacientul, ci, plin de umilinţă, va implora ca Divinul să dirijeze prin el, către fiinţa aflată în suferinţă, energiile şi cunoaşterea necesare pentru vindecare. Aşa se şi explică de ce, în astfel de situaţii, doi pacienţi cu aceeaşi boală (simptomatologie clinică) primesc tratamente uneori radical diferite.

Întoarcere în viitor Din cele semnalate până acum, cititorul nu trebuie să tragă

concluzia că noi privim medicina alternativă cu scepticism. Considerăm însă că este mult mai înţelept să examinăm orice informaţie în acest domeniu cu bun simţ, cu luciditate, cu discernământ şi cu inteligenţă.

Acest fenomen la care asistăm acum, prin care se realizează repunerea în valoare a alimentelor naturale şi a plantelor pentru terapia diferitelor afecţiuni, este perfect justificat din punct de vedere istoric. Aproape dintotdeauna practica medicală a valorificat puterea de vindecare a alimentelor naturale. Singura excepţie o reprezintă ultimii 150 - 200 de ani, în care industria medicamentelor de sinteză a impus un monopol dictatorial; din fericire însă, adevăratele statistici arată că cei mai mulţi oameni nu au încetat deloc în această perioadă să utilizeze produsele naturale ca remedii. Cu 5000 de ani înaintea erei noastre, medicii egipteni prescriau alimentele ca medicamente, iar apoi Hipocrate proclama caracterul indisociabil al relaţiei medicină-alimentaţie. Aristotel, la rândul său, făcea următoarea afirmaţie plină de bun simţ: „În ceea ce priveşte sănătatea şi boala, nu-i revine numai medicului şi cercetătorului naturii să indice până la un punct cauzele. Însă

în ce măsură aceştia doi se deosebesc şi iau în consideraţie lucruri deosebite nu este cazul să o spunem acum, întrucât învecinarea până la un punct a celor două preocupări o arată situaţia de fapt: medicii mai rafinaţi şi mai plini de zel spun câte ceva despre natură şi recunosc că-şi dobândesc de acolo principiile lor, iar cei mai aleşi din cercetătorii naturii sfârşesc la rândul lor, întrucâtva, prin a ajunge la principiile medicale.”

Marele nostru model divin, Iisus Christos, care în tipul misiunii sale spirituale a realizat numeroase acte terapeutice excepţionale, a recomandat produsele naturii pentru vindecarea oamenilor, iar Biblia indică numeroase remedii naturale pentru diferite afecţiuni.

Medicii chinezi, cei indieni sau cei tibetani au recunoscut şi au utilizat din timpuri străvechi produsele naturale în actele lor terapeutice. Scrierile lor, prezentate adesea într-un lirism entuzi-ast, descriu virtuţile terapeutice ale

naturii. Într-un mod asemănător ne putem referi la tradiţia medicală sud-americană şi australiană.

Tradiţia medicinei naturale este foarte vastă şi constituie, practic, principala modalitate de tratament (după cum arată adevăratele statistici) în majoritatea regiunilor de pe glob.

La începutul acestui secol, vindecătorul clarvăzător Edgar Cayce prescria cu un mare succes plantele, fructele, legumele şi elementele naturii pentru vindecarea a mii de oameni. Succesul său a fost considerabil şi el a fost în cele din urmă acceptat şi de către Colegiul Medicilor. La ora actuală există în statul Virginia (SUA) Fundaţia Medicală Edgar Cayce, care se ocupă cu valorificarea ştiinţifică a tuturor indicaţiilor pe care acest clarvăzător le-a dat pacienţilor de-a lungul timpului.

D

–122–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Spiritualitate

Starea de unitate benefică este cheia transformării lumii în care trăim Mugurel Atudorei – Bucureşti

hiar şi la o analiză sumară, se constată că umanitatea se confruntă în prezent cu o situaţie mai dificilă ca niciodată în vreo altă perioadă a istoriei

sale. Există crize acute, în mai toate domeniile vieţii sociale, economice, politice, culturale etc. Generaţiei actuale îi revine o mare responsabilitate în modul cum abordează soluţionarea acestor situaţii adeseori dramatice, pentru că miza acestei soluţionări devine din ce în ce mai mult însăşi existenţa noastră ca civilizaţie. Este necesar să ne întrebăm cât mai serios dacă drumul pe care mergem este într-adevăr cel bun. A continua, din inerţie, să mergem în acelaşi mod, acceptând cu pasivitate unele direcţii care sunt în mod evident greşite, ar putea constitui o gravă inconştienţă, pe care o vom plăti scump.

Un exemplu care ar trebui să ne dea de gândit în acest sens este aşa-zisa: "luptă pentru pace". După cel de-al Doilea Război Mondial au existat sute de conflicte armate, mai multe decât în orice altă perioadă precedentă. Foarte multe din aceste conflicte, în special în ultima perioadă, au fost declanşate de ideea de a obţine pacea prin război, ba chiar prin strategia "atacului preventiv". Aceste războaie, însă, au lăsat în urma lor, în zonele unde s-au desfăşurat, doar răni adânci, mari tensiuni şi multă suferinţă. În ciuda tuturor măsurilor de securitate şi supraveghere care au fost luate, societatea actuală pare să fie departe de împlinirea dezideratului de pace.

Este nevoie de o nouă mentalitate, de o cât mai rapidă reorientare a conştiinţei, care să cuprindă un număr cât mai mare de oameni. Este necesar să înţelegem că nu suntem separaţi unii de ceilalţi, ci constituim în esenţă o Unitate şi că destinul acestei unităţi depinde de fiecare dintre noi. Ceea ce ne separă este tocmai lipsa conştientizării acestei unităţi.

În susţinerea importanţei şi valorii participării unitare a oamenilor la îmbunătăţirea lumii în care trăim, există o serie de descoperiri semnificative ale ştiinţei moderne, care, deloc întâmplător, confirmă anumite principii fundamentale ce au fost consemnate în tradiţiile spirituale cu mult timp în urmă. Ne putem raporta aici la toate tradiţiile spirituale autentice ale umanităţii care, dincolo de diferenţele lor specifice, conţin elemente directoare comune. Această confluenţă a ştiinţei moderne cu unele ştiinţe spirituale străvechi îi poate surprinde pe cei care consideră că nivelul ştiinţific al societăţii noastre reprezintă o culme ce a depăşit cu mult tot ceea ce a cunoscut vreodată omenirea. Din acest punct de vedere însă, este bine să nu subapreciem faptul că pentru ştiinţa şi, în general, pentru societatea actuală există încă multe enigme neelucidate în ceea ce priveşte anumite realizări la care au ajuns oamenii din trecutul îndepărtat al omenirii. Un exemplu în acest sens îl constituie existenţa piramidei lui Keops, din Egipt, care rămâne încă o mare necunoscută pentru cercetătorii din zilele noastre. Pentru a ne referi doar la un singur aspect, este foarte greu de explicat astăzi cum a fost transportată fundaţia de rocă a piramidei, care este mono-bloc, are o adâncime de zeci de metri şi o greutate de sute de tone.

Ştiinţa modernă redescoperă valori spirituale străvechi Vom prezenta în continuare câteva aspecte ale unor

descoperiri ştiinţifice recente, urmărind să evidenţiem în special potenţialul deosebit de mare pe care îl are fiecare fiinţă umană şi mai ales efectul de forţă uriaşă ce poate surveni în urma unei

angrenări unitare conştiente, orientată benefic. Ideea fundamentală de care trebuie să ţinem seama este aceea că substratul materiei este energia, iar substratul energiei este conştiinţa. Prin urmare, dacă fiecare dintre noi ne trezim cât mai repede conştiinţa, vom putea transforma şi influenţa rapid în mod benefic întreaga lume în care trăim.

Este aproape unanim acceptat ştiinţific faptul că omul contemporan îşi foloseşte de obicei aproximativ 5% din potenţialul său cerebral. Aceasta ne arată, printre altele, faptul că omul nu se cunoaşte pe el însuşi. Există numeroase capacităţi psihice, strict autentificate, ce nu pot fi explicate de ştiinţa modernă şi tocmai de aceea ele sunt numite "paranormale". Aceste manifestări au fost asistate, observate, analizate, descrise şi chiar filmate în zeci de mii de cazuri documentate. Pentru a aminti doar câteva dintre ele, putem menţiona: telepatia, psihokinezia, mersul pe jar încins, clarviziunea, premoniţia, levitaţia etc. Dincolo de aspectul lor senzaţional, aceste puteri psihice ne indică faptul că, în mod evident, omul este mult mai mult decât crede că este şi că aceste capacităţi sunt posibile pentru oricine ştie cum să le acceseze în propria sa fiinţă.

Tradiţiile spirituale susţin, majoritatea dintre ele, că a te cunoaşte pe tine însuţi aşa cum eşti cu adevărat, în totalitatea fiinţei tale, înseamnă să cunoşti tot ceea ce există în întregul univers. "Cunoaşte-te pe tine însuţi şi vei cunoaşte astfel Universul cu toate tainele sale!", stă scris pe frontonul templului de la Delfi. Punând mai mult accentul pe cunoaşterea interioară, ştiinţele spirituale străvechi au ajuns la concluzia că acesta este singura modalitate de a ne desăvârşi ca fiinţe umane, ajungând în felul acesta să înţelegem cu adevărat sensul existenţei lumii în care trăim.

Fără a minimaliza realizările civilizaţiei moderne, trebuie să recunoaştem că majoritatea oamenilor societăţii actuale este mai preocupată să "cucerească" tot mai mult în exterior (în plan tehnologic, economic, politic, militar, ştiinţific etc.), nefiind dispusă aproape deloc să-şi sondeze dimensiunile interioare tainice ale fiinţei, pentru a descoperi astfel potenţialităţile infinite cu care a fost înzestrată. Astfel, omenirea a ajuns în situaţia în care, după atâţia ani de cercetări şi descoperiri extraordinare, să nu ştie încă în mod clar de ce este afectată de atâtea boli, multe dintre ele fiind încă nevindecabile sau de ce este marcată de crize naţionale şi mondiale din ce în ce mai complexe. Deşi poate părea prea simplu, ar trebui să realizăm cu toţii că o orientare mai atentă a fiecăruia dintre noi asupra propriei fiinţe este singura modalitate reală de a rezolva cât mai repede şi mai bine dificultăţile de tot felul cu care se confruntă actualmente societatea modernă.

Un exemplu ilustrativ în această direcţie, în care modul de abordare este esenţial, este domeniul medical. Cercetările din ultima perioadă au arătat că vindecarea unui bolnav nu ţine doar de remediul strict exterior care i se aplică, ci că ea depinde, într-o foarte mare măsură, de atitudinea interioară a acestuia. Majoritatea bolilor îşi au originea în planul psiho-mental, ca urmare a erorilor de atitudine care au devenit în timp obişnuinţe rele şi s-a constatat că însănătoşirea se produce întotdeauna direct proporţional cu participarea psihică a bolnavului la propria sa vindecare. Fundamentul complexelor mecanisme psiho-somatice care se declanşează este exact starea de convingere şi credinţa în faptul că vindecarea va apare, aşa cum se produce şi în cazul "efectului Placebo" sau în cazul vindecărilor miraculoase.

Factorul psihic este o cauză formatoare a stării noastre de sănătate sau de boală. Pentru fiecare dintre noi, menţinerea unui anumit mod de a gândi determină în timp fie îmbolnăvirea, fie vindecarea. Astfel, s-a constatat că stresul, tensiunile, nefericirea, ura, precum şi alte asemenea emoţii psihice negative, induc în timp boli grave, cum ar fi cancerul, bolile digestive, bolile cardio-vasculare etc. Pe cealaltă parte fericirea, umorul, iubirea, speranţa, emoţiile pozitive în general sunt "medicamentele" cele mai eficiente, ele având capacitatea de a reda sănătatea chiar şi în cazuri considerate de medici incurabile.

C

–123–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Spiritualitate

Stările şi energiile se impregnează în trupul nostru prin intermediul apei din care suntem constituiţi în proporţie de 70-80%

Foarte mulţi oameni se lasă purtaţi în mod pasiv de gândurile şi influenţele mentale de care sunt înconjuraţi (şi pe care le recepţionează). Prin urmare, stările lor sunt fluctuante şi lipsite de o orientare clară. Angrenată într-un mod activ, conştient şi focalizat, puterea psihică şi mentală pe care o poate manifesta un om devine astfel o forţă impresionantă şi cât se poate de concretă. Este foarte important să conştientizăm faptul că aceste fenomene nu se produc doar în anumite cazuri mai mult sau mai puţin senzaţionale, ci dimpotrivă, puterea minţii acţionează, într-o măsură mai mare sau mai mică, la fiecare dintre noi. Acest adevăr a fost obiectivat într-un mod revoluţionar de către savantul japonez Massaro Emoto prin intermediul studiilor sale asupra apei. Folosind apa ca mediu receptor, s-a constatat că aceasta este impregnată – şi formează apoi micro-cristale diferite atunci când este îngheţată – în funcţie de gândurile şi stările oamenilor. Gândurile pozitive (de iubire, bunătate, optimism, mulţumire etc.) au o influenţă care generează o cristalizare frumoasă, echilibrată şi armonioasă, precum şi o îmbunătăţire a calităţii generale a apei respective. Dimpotrivă, gândurile negative (de ură, indiferenţă, răutate, pesimism, vulgaritate etc.) deformează structurile micro-cristalelor de apă, apa cristalizând în forme hidoase, dizarmonioase. Se poate astfel constata că influenţa gândirii este puternică şi obiectivă şi nu trebuie deloc neglijată.

Apa, cel mai răspândit element de pe planeta noastră, din care este alcătuit şi corpul uman în proporţie de aprox. 80%, s-a dovedit receptivă şi la influenţele muzicii, obiectivându-se astfel raportul dintre tipul de muzică folosit şi efectul (armonizator sau, la polul opus, perturbator) al acesteia. Cercetările au arătat că efectele ritmurilor şi frecvenţelor muzicii sunt aceleaşi, atât la nivel molecular, cât şi la nivelul de reacţie al plantelor, animalelor sau oamenilor, având consonanţe chiar cu anumite frecvenţe planetare. În cazul oamenilor, frecvenţele sonore ale muzicii au generat anumite stări psihice specifice, care au putut fi evidenţiate destul de precis prin intermediul undelor cerebrale înregistrate de un electroencefalograf. De fapt, toate corpurile şi fenomenele, de la particulele sub-atomice la găurile negre din spaţiul cosmic, au o manifestare sonoră asociată şi care poate fi obiectivată prin frecvenţe specifice de vibraţie, aflate între ele în corelaţii armonice. Analogic vorbind, toate corpurile micro şi macroscopice au forme şi dimensiuni ce se află în raporturi sau proporţii care nu sunt aleatorii, ci pot fi descrise de legi ale unor serii de frecvenţe armonice.

Aceste frecvenţe armonice comune pe toate nivelurile indică faptul că tot ceea ce există este "acordat" într-un mod unitar şi coerent la ritmuri şi frecvenţe rezonante universale. Aceste descoperiri confirmă, dacă mai era nevoie, anumite afirmaţii ale tradiţiilor spirituale planetare, care afirmă că în univers totul este vibraţie, totul fiind o desfăşurare ordonată de energie. Înţelegem astfel că fiinţa umană este permanent influenţată de vaste câmpuri energetice rezonante. În acest sens sunt relevante studiile şi descoperirile biologului Rupert Sheldrake, care afirma că realitatea este structurată şi ierarhizată prin intermediul unor aşa-numite "câmpuri morfogenetice" specifice, care sunt responsabile pentru forma şi organizarea caracteristică a sistemelor de la fiecare nivel de complexitate. Aceste câmpuri comandă sistemele cu care sunt asociate prin influenţarea evenimentelor care, dintr-un punct de vedere energetic, se dovedesc a fi nedeterminate sau probabilistice.

Câmpurile morfogenetice: legătura dintre individ şi colectivitate Rupert Sheldrake demonstrează prin experimentele sale că

structurile sistemelor anterioare influenţează sistemele similare ulterioare într-un mod cumulativ, acţionând atât trans-spaţial, cât şi trans-temporal. În experimentele sale, Sheldrake arată, de exemplu, că dacă un singur individ învaţă un nou model de comportament, atunci orice individ similar, va avea ulterior tendinţa de a învăţa mult mai repede acelaşi comportament. Cu cât numărul de indivizi care învaţă acel model comportamental este mai mare, cu atât mai uşor devine pentru orice individ

similar ulterior, să asimileze modelul respectiv, într-un mod spontan, fără să fi învăţat în mod explicit aceasta, chiar dacă el se găseşte într-un cu totul alt loc, chiar şi la mare distanţă. Aceste rezultate experimentale au o semnificaţie deosebit de importantă, deoarece ne indică într-un mod foarte clar i direct faptul că suntem într-un anume mod interconectaţi unii cu alţii, că suntem o unitate ce este influenţată de gândurile şi modelele pe care fiecare dintre noi le promovăm.

Tocmai de aceea este necesar să devenim cât mai responsabili în ceea ce priveşte aceste cauze-gând, ce se constituie în veritabile câmpuri energetice pe care fiecare dintre noi le generează. De altfel şi genialul fizician Albert Einstein afirma în teoria sa privind câmpurile unificate că forma şi implicit consistenţa materială este creată de câmpul energetic. Orice particulă, spunea Einstein, nu este decât o concentrare a continuumului energetic, o concentrare în spaţiu-timp a câmpului director non-liniar, Câmpul Fundamental, denumit ulterior în fizică şi "Energia punctului zero". Alături de Einstein şi un alt fizician genial, de origine română, Nikola Tesla, afirma că, la nivel uman, "organismul nostru există ca o materializare din totalitatea nemărginită şi invizibilă a ordinii perfecte".

Aceste afirmaţii se află în deplină concordanţă cu cele ale tradiţiilor spirituale, care afirmă că manifestarea oricărui aspect particular se produce de la planul subtil către planul concret, prin "coborâre" succesivă din plan în plan. Metodele moderne de măsurare şi investigare au reuşit chiar evidenţierea aşa-numitei "aure energetice" care înconjoară orice obiect sau fiinţă şi care nu este un produs al acestora, ci o cauză a lor. Astfel, fotografiile tip Kirlian au arătat, de exemplu, că în situaţia în care un fragment al unei frunze a fost tăiat, aura energetică a frunzei a rămas totuşi întreagă, acţionând în continuare ca o sui-generis matrice energetică pentru forma fizică, în sensul regenerării acesteia. Se poate evidenţia de asemenea că, dacă în cazul unei plante aura energetică este influenţată, atunci, fără nicio altă cauză de natură fizică, planta respectivă reacţionează specific.

Legea rezonanţei oculte operează infailibil în toate domeniile Aceste influenţe de câmp energetic sunt prezente la toate

nivelurile, iar faptul deosebit de important este acela că şi mintea noastră operează prin rezonanţă, având la rândul ei un substrat energetic de câmp, undă, frecvenţă, ce poate produce efecte clar sesizabile, în funcţie de modul cum este orientată, atât în interiorul fiinţei, cât şi în afara acesteia. Astfel, este mult mai uşor şi mai plauzibil să înţelegem că toate aceste fenomene de corelare şi interacţiune generează efecte complexe de rezonanţă, care constituie apoi cauze pentru diferitele evenimente care survin. Fenomenele de rezonanţă mentală, angrenate conştient de un grup suficient de mare de oameni care acţionează la unison, sunt de o forţă pe care puţini o bănuiesc. Au fost realizate experimente ce au demonstrat cu claritate că prin generarea în acest mod a unui câmp mental benefic într-o anumită zonă, evenimentele anti-sociale de exemplu, care au fost monitorizate în perioada respectivă, au înregistrat o scădere semnificativă.

Într-un asemenea experiment, ce a avut loc la New York, într-un experiment public propus de Mişcarea Transcendentală, un grup de 15 practicanţi ai unei discipline spirituale tradiţionale au realizat la unison, timp de 30 de zile, câte o oră pe zi, o anumită formă de meditaţie, cu scopul de a crea o ambianţă cât mai benefică la nivelul întregului New York. Autorităţile oraşului au fost sesizate să monitorizeze rata faptelor antisociale pe parcursul celor 30 zile cât a durat respectivul experiment. Rezultatele constatate au fost impresionante, acestea arătând că de-a lungul celor 30 de zile numărul de accidente, furturi, agresiuni etc. a scăzut semnificativ, iar după ce perioada experimentală s-a încheiat, acest număr a revenit la vechile valori, de dinaintea experimentului. Un alt caz, destul de mediatizat la vremea respectivă, care pune în evidenţă puterea şi eficienţa uriaşă a angrenării mentale colective, este cel care s-a produs în timpul misiunii unei navete Apollo când, în urma unei defecţiuni, unul dintre modulele navetei urma să se prăbuşească pe Pământ. Conform calculelor estimate, impactul urma să aibă loc pe o

–124–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Spiritualitate

zonă de uscat, ceea ce ar fi provocat mari dezastre. Foarte rapid, prin intermediul mass-media, a fost lansat către populaţie un apel de concentrare mentală fermă asupra faptului că impactul va avea loc în ocean. Şi bineînţeles, mentalizarea a funcţionat.

Sunt, de asemenea, cunoscute în toată lumea nenumăratele cazuri de vindecare spectaculoasă ce au apărut în urma unor şedinţe de rugăciune colectivă. Prin rugăciunile pline de fervoare realizate la unison de participanţi, vindecările s-au produs într-un mod care părea cu totul improbabil pentru medicina convenţională, ele fiind chiar asociate cu miracolul. Miracolul este însă doar manifestarea unor legi divine, pe care marea majoritate a oamenilor nu le înţelege încă.

Fie că ştim sau nu aceasta, fie că luăm în considerare sau nu aceste lucruri, rezultatele obţinute demonstrează că aceste aspecte sunt foarte reale, concrete şi chiar măsurabile şi că ele de fapt se produc în permanenţă. Prin conştientizarea şi aplicarea corectă a acestor legi fundamentale, prin educarea şi orientarea unui număr cât mai mare de oameni în acest sens, starea de unitate a oamenilor ar putea deveni o cauză-formatoare decisivă pentru un climat de echilibru şi fericire pe această planetă, pentru fundamentarea unor relaţii de pace şi armonie în întreaga lume.

Principiul holografic ocult şi principiul corespondenţei Una din cele mai profunde transformări pe care a

înregistrat-o ştiinţa modernă este aceea că fenomenele naturii şi implicit fenomenele ce ţin de structura intimă a materiei sunt acum considerate ca fiind intercorelate. Ele nu mai pot fi concepute - pentru a avea o viziune cât mai fidelă asupra realităţii – ca entităţi izolate, ci numai ca părţi ale întregului cosmic. În special studiile recente realizate în cadrul fizicii cuantice demonstrează că Universul este un Tot inseparabil, interdependent, unificat de conexiuni non-locale, al cărui aspect fundamental îl constituie tocmai această proprietate de interconectare a părţilor. Conform studiilor şi descoperirilor realizate de cunoscutul fizician David Bohm, baza acestor conexiuni universale, non-locale, de tip sincronistic, o constituie ordinea inerentă reţelei cosmice de conexiuni. El numeşte această ordine "ordinea implicită" şi arată că ea este un atribut esenţial al structurii realităţii, aflându-se dincolo de localizările în timp şi spaţiu. Bohm face o analogie între ordinea implicită şi tehnica holografică, pornind de la acea proprietate a hologramei care face ca fiecare zonă a sa să conţină într-un anume fel întregul, arătând prin această analogie că Realitatea este structurată pe aceleaşi principii, întregul fiind cuprins în fiecare dintre părţile sale. Se confirmă astfel un principiu spiritual fundamental, care afirma că: "Partea este în Tot, iar Totul este în Parte". O aplicaţie cunoscută a acestei realităţi fundamentale şi utilizată mai ales în medicinile tradiţionale este aceea că toate organele corpului îşi au câte un punct precis de corespondenţă în altă parte a corpului (de exemplu la nivelul ochiului, urechii, tălpii etc.)

Vechile scrieri ale ştiinţelor spirituale afirmă: "Toate lucrurile îşi află esenţa în dependenţa mutuală; ele nu sunt nimic prin ele însele", arătând de asemenea că, fundamental, noi toţi avem aceeaşi natură esenţială cu întregul Univers: "Ceea ce este aici (în microcosmosul fiinţei umane) este pretutindeni (în Macrocosmos). Ceea ce nu este aici (în microcosmosul fiinţei umane), nu este nicăieri (în Macrocosmos)." Reflexia la nivel uman şi social a acestui principiu este aceea că, fiecare dintre noi, suntem într-o foarte profundă legătură cu întreaga umanitate, fiind implicit influenţaţi de aceasta, dar având în acelaşi timp şi capacitatea potenţială de a o influenţa. Tocmai de aceea este esenţial să devenim cât mai responsabili vizavi de acţiunile şi chiar de gândurile noastre. Studiile mecanicii cuantice au ajuns la concluzia că, în realitate, conştiinţa şi materia sunt interdependente şi corelate şi că toate observaţiile noastre, modul cum percepem realitatea, sunt influenţate şi depind de sistemul nostru de măsurare şi referinţă sau, altfel spus, de punctul nostru de vedere.

Dacă vrei să revoluţionezi lumea, începe cu tine însuţi! Este fundamental să subliniem faptul că orice

transformare profundă a conştiinţei, atât individuală cât şi colectivă, nu este posibilă fără o transformare reală a calităţii

trăirii interioare a individului. Dacă ştiinţa pe care dorim să o aplicăm rămâne doar la un nivel de înţelegere mental-teoretic, ea îşi poate pierde orientarea constructivă, benefică, devenind o cale rapidă de autodistrugere. "Ştiinţa fără conştiinţă este numai distrugere şi ruina sufletului.", după cum afirma Francois Rabelais, realitate pe care istoria modernă o confirmă cu prisosinţă. Acest aspect a fost fără excepţie evidenţiat de toate tradiţiile spirituale autentice ale omenirii, care puneau la baza oricărei transformări a conştiinţei o formare morală şi etică, fără de care parcurgerea căii propriu-zise era considerată un non-sens. Puterea obţinută prin respectiva ştiinţă spirituală nu era un scop în sine, ci doar un jalon al nivelului de armonizare cu aspectele universale. Pierderea eficienţei în aplicarea ştiinţelor spirituale s-a produs atunci când aceste aspecte nu au mai fost suficient sau deloc înţelese. Principiile care au rămas cunoscute afirmă însă că cea mai mare forţă este cea a echilibrului şi a armoniei, a coerenţei cu Totalitatea, cu Sensul fundamental care transpare în tot ceea ce există.

A ne putea raporta şi acorda ca trăire interioară la armonia coerentă şi unitară a universului, implică - potrivit principiilor spirituale - o participare cât mai completă a fiinţei noastre, ce include şi aspectul psiho-emoţional, sufletesc, care este de altfel definitoriu pentru fiinţa umană. Albert Einstein spunea: "Emoţia magnifică şi cea mai profundă pe care noi o putem resimţi este starea inefabilă a misterului, acolo există germenul oricărei ştiinţe veritabile. Acela căruia această emoţie îi este străină, care nu ştie să se scufunde pierdut în sine de extaz, lăsându-se cuprins de admiraţie, este deja un om mort. Experimentarea profundă şi intimă a sublimului infinit cosmic este cea mai puternică şi cea mai străveche sursă a cercetării ştiinţifice. Trăirea mea cea mai elevată constă dintr-o umilă admiraţie transfiguratoare a Spiritului Superior fără margini care se dezvăluie în infimele detalii pe care pot să le perceapă fragilele şi slabele noastre spirite. Această convingere de ordin profund emoţional pe care o am despre prezenţa unei puteri raţionale superioare dezvăluită de incomprehensibilul nostru Univers este ceea ce formează ideea mea de Absolut sau Dumnezeu.".

Mesajul fundamental al multor căi spirituale tradiţionale este acela de a căuta Adevărul în inimile noastre, prin Iubire. Iubirea a fost mereu considerată ca fiind sensul vieţii, ceea ce ne transformă şi totodată ne împlineşte. Nu vom putea cunoaşte niciodată Adevărul fără să ne trezim în inimă emoţia Iubirii, căci, după cum spunea Blaise Pascal, "inima are raţiuni pe care mintea nu le poate înţelege". Iubirea ţine de natura intimă a conştiinţei pentru că, în esenţă, totul este unitar şi de aceeaşi natură, iar iubirea este chiar această intuiţie profundă a împlinirii prin unificare. Am putea spune astfel că Iubirea este chemarea din sufletele noastre spre a fi una cu Totul, că Iubirea este chemarea Infinitului care se reflectă în noi.

Atunci când ceea ce îi uneşte pe oameni este Iubirea, Binele şi Armonia, forţa unei asemenea angrenări conştiente este extraordinar de mare, pentru că atunci ea este susţinută de însăşi armonia şi coerenţa universală.

Mulţi dintre noi au impresia că sunt neputincioşi, că nu pot face nimic pentru a aduce pacea şi armonia în lume. De aceea, foarte mulţi se complac în pasivitate şi pesimism. Însă dacă ne deschidem mintea şi inima, vom înţelege că suntem fiinţe minunate cu puteri lăuntrice nebănuite şi că, în realitate, nimic nu ne împiedică să ieşim din starea de letargie, de somn al conştiinţei, în care majoritatea dintre noi ne complacem cel mai adesea în mod incon tient. A sosit timpul să ne trezim acum, când încă nu este prea târziu.

Pacea şi fericirea în lume depind de modul cum înţelegem şi aplicăm fiecare dintre noi aceste principii. Adevărata stare de Pace, stabilă şi globală, nu poate veni decât din interiorul fiinţei noastre. Este complet inutil şi lipsit de sens să aşteptăm ca pacea să fie "făcută" de altcineva, în timp ce noi rămânem într-o stare de complacere, tensiune şi dezordine interioară. Este necesar să ieşim grabnic din starea de pasivitate în care ne aflăm şi să ne unim pe calea Binelui Universal, care se reflectă în fiecare clipă în inimile deschise, pentru că doar astfel vom reuşi să ne împlinim cu adevărat menirea pe care o avem acest pământ, aducând astfel pacea, iubirea, bunătatea, armonia pentru fiecare dintre noi în parte şi pentru noi toţi împreună.

–125–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Spiritualitate

Părintele Arsenie Boca - un Serafim de Sarov al României

Adrian Badea – Bucureşti

În epoca actuală, în care timpul trece parcă tot mai repede, iar viaţa este trăită din ce în ce mai intens, căile de evoluţie spirituală sunt şi ele caracterizate de intensitate şi rapiditate. Pe Pământ se nasc multe fiinţe înzestrate cu excepţionale calităţi de îndrumători spirituali. Integrate fiind în planurile divine de salvare a celor care sunt pregătiţi, aceste mari spirite creează gigantice curente spirituale care îi antrenează în curgerea lor pe cei, tot mai mulţi, care simt în ei chemarea lui Dumnezeu.

n curând, pe 28 noiembrie se împlinesc 18 ani de la trecerea, ca martir, in lumea de dincolo

a Părintelui Arsenie Boca. Părintele Arsenie Boca a fost, aşa cum depun mărturie cei care au avut privilegiul de a-l cunoaşte, cel mai mare duhovnic creştin român din secolul trecut. Se spune că avea darul clarviziunii şi că, atunci când mergeai la el, îţi spunea cum te cheamă, pentru ce ai venit şi îţi povestea toată viaţa înainte ca tu să scoţi vreo vorbă. Nu de puţine ori cei prezenţi erau martorii unor miracole.

Dincolo de faptul că s-a format şi a trăit în sânul cultului creştin ortodox, Părintele Arsenie era un spirit univer-sal şi superior. Prin ceea ce propovă-duia îi îndemna pe numeroşii oameni care îi cereau îndrumarea şi sprijinul să caute acea înţelegere superioară pe care, spunea Părintele, „o câştigăm numai în spiritul liber al lui Iisus”.

Aşa cum reiese şi din însemnările şi mărturiile de mai jos, Părintele Arsenie Boca a fost o dovadă vie a faptului că înţelepţii au o lume comună.

„Maica Domnului, îţi cer un copil, fie parte bărbătească fie parte femeiască, care să îţi slujească ţie, Maicii Domnului şi Domnului Iisus Hristos. Nu pentru mine îl cer”

Părintele Arsenie Boca (având numele de botez Zian) s-a născut la 29 septembrie 1910 în Ardeal, la Vaţa de Jos, şi a fost singurul copil al unei familii de oameni înstăriţi şi credincioşi: „Când eram copil, în casa mamei mele era o icoană a Maicii Domnului care-mi plăcea foarte mult. Odată am întrebat-o pe mama: -De ce îmi place aşa de mult acea icoană? Iar ea mi-a spus: - Ei, dragul meu, cât te-am purtat în pântece, foarte mult m-am uitat şi m-am rugat la această icoană.”

„Mama mea când a rămas însărcinată cu mine s-a uitat la icoana Maicii Domnului şi a pictat-o în inima ei. A pictat-o rugându-se la Maica Domnului, cum se rugau Sfinţii Ioachim şi Ana: „Maica Domnului, îţi cer un copil, fie parte bărbătească fie parte femeiască, care să îţi slujească ţie, Maicii Domnului şi Domnului Iisus Hristos. Nu pentru mine îl cer”. După ce-am terminat studiile, mama credea că am să mă stabilesc ca orice

om la casa lui. Când a aflat ce intenţii aveam mi-a luat capul în mâini, m-a sărutat şi m-a binecuvântat zicându-mi: -O, dragul meu şi scumpul meu, de când mă rog eu pentru asta!”

În perioada liceului, la Brad, s-a remarcat prin profunzimea gândirii şi simţirii sale. Şi-a continuat studiile la seminarul teologic din Sibiu, apoi şi-a susţinut licenţa la Cernăuţi. Pentru că avea o înzestrare artistică deosebită, a fost trimis la Bucureşti unde a urmat Şcoala de Belle Arte. A treia facultate pe care a urmat-o a fost medicina, timp de trei ani, după care a fost trimis de mitropolitul Bălan la Sfântul Munte Athos, la schitul românesc Prodromul, al cărui conducător spiritual era pe atunci un părinte cu mare forţă spirituală, Antipa Dinescu.

Scurta perioadă petrecută acolo a fost prilejul unor experienţe spirituale de excepţie. Se spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a zis: „Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!”, la care tânărul şi-a spus în sinea lui: „Aici e de mine, la ăsta stau!” Încă din prima tinereţe se simţea la el vocaţia asumată a celui ce mai tîrziu avea să proclame: „Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mântuiesc...Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti... De vrei să te faci

călugăr, fă-te ca focul!” Din frânturile povestite de Părintele Arsenie, se ştie că acolo a postit vreme de 40 de zile neîntrerupt şi că a avut o experienţă profund iluminatoare.

Un apropiat al său mărturiseşte: „Astfel, când s-a întors la Mănăstirea „Sâmbăta”, era cu totul alt om: căpătase darul acela al său faimos, al proorociei, şi puterea lui cea mare, că dacă se uita la tine, te cutremurai şi te umileai pe loc. Şi-ţi ştia pe dată toate gândurile şi numele, fără să te cunoască, şi faptele toate, păcătoase sau bune, că nu puteai să le-ascunzi. Aşa s-a schimbat viaţa Părintelui Arsenie, şi mai apoi, vieţile noastre, pe lângă a sa.”

A fost închinoviat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, în vara aceluiaşi an, pentru ca în anul următor să fie tuns în monahism primind numele călugăresc de Arsenie (în greacă însemnând „Cel plin de bărbăţie”) şi să înceapă ceea ce s-a numit „mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta”, acea „bulboană spirituală uriaşă” în faţa căreia Nichifor Crainic exclama: „Ce vreme înălţătoare cînd toată ţara lui Avram Iancu se mişcă în pelerinaj,

cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir [Constantin Brâncoveanu]!”. Pe fondul acestei efervescenţe spirituale, îi scria unui fost coleg de liceu: „M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu şi frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieţi.”

Călare, cu căruţele sau pe jos, sute şi mii de oameni veneau la Mănăstirea Sâmbăta să-l vadă pe Părintele Arsenie. Acesta îi ducea pe cei care veneau să se spovedească şi să se împărtăşească pe un platou din preajma unui izvor cu apă sfinţită, unde le cerea să rămână 7 zile şi 7 nopţi, timp în care mâncau doar pâine şi miere. În timpul acesta ascultau cu toţii predici şi se rugau împreună cu Părintele. Cine mânca altceva, slănină sau mâncare de dulce, trebuia să plece de pe acel platou. Dimineaţa, Părintele venea în chiliile unde credincioşii dormeau împreună, ca fraţii, şi alegea pe câţiva dintre ei. Pe aceştia îi spovedea, apoi le dădea sfânta împărtăşanie.

În timpul războiului, la Părintele Arsenie veneau o mulţime de oameni, mai ales băieţi înainte de plecarea pe front.

Î

–126–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Spiritualitate

Unora le spunea: „Sufletul vostru umblă pe alte drumuri, duceţi-vă după el”. Îi simţea că nu erau cu sufletul la biserică; pentru ei, pelerinajul era formal. Altora le spunea, în schimb: „Da, veniţi!”. Îi primea în biserică şi le ţinea o slujbă. Apoi, unora le dădea sfânta cruce să o sărute, iar altora nu; pe unii îi dădea cu sfântul mir, iar pe alţii nu. La un moment dat, unul dintre ei l-a întrebat: „Părinte, de ce la unii le dai să sărute sfânta cruce, iar la alţii nu, pe unii îi dai cu mir, iar pe alţii nu?” El a răspuns: „Copile, cei cărora le dau sfânta cruce nu se vor mai întoarce acasă. Voi o să vă întoarceţi şi o să ne întâlnim din nou”. Şi aceştia, într-adevăr, s-au întors.

Este greu de imaginat acum, după aproape şaptezeci de ani, fascinaţia pe care o exercita Părintele Arsenie Boca, prin harul său, asupra miilor de credincioşi. Se spune că era căutat mai ales pentru că se îngrijea cu adevărat de sufletul oamenilor. Era preocupat ca omul să se întoarcă spre credinţă şi să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu.

Cei care l-au cunoscut spun că era „văzător cu duhul” şi că dintr-o singură privire putea să-i separe pe cei veniţi din curiozitate de cei care aveau cu adevărat probleme. Forţa din privirea lui albastră şi pătrunzătoare te străfulgera. Era supranumit „Biciul lui Dumnezeu” pentru faptul că te mustra de faţă cu toată lumea. O spovedanie la el dura câteodată chiar şi 5-6 ore. Dar nimeni nu pleca fără un cuvânt de încurajare. Pentru că predica „dumnezeieşte”, oamenii îl priveau ca pe un prooroc şi apostol. Ei recunoşteau puterea Duhului Sfânt care se manifesta prin el.

Mulţi îl compară pe Părintele Arsenie Boca chiar cu Sfântul Serafim de Sarov. În acest sens un apropiat al său spunea: „Părintele Arsenie pomenea de Sfântul Serafim de Sarov. Ceea ce a făcut Sfântul Serafim pentru neamul lui, pentru ruşi, pen-tru Rusia, eu cred că Părin-tele Arsenie a făcut pentru neamul nostru românesc, pentru români, adică ne-a deschis nouă ca români calea spre Dumnezeu, ne-a ţinut şi ne-a întărit în secolul al XX-lea, la mijlocul secolului, după război, când urma să vină prigoana.”

Din cauza influenţei pe care o avea asupra oamenilor, încă din perioada de dinainte de război, era suspectat de regimul politic crezându-se că organizează ceva subversiv. După război, această teamă a conducătorilor politici ai ţării a crescut. În vremurile de restrişte care s-au abătut odată cu instalarea regimului comunist, Părintele şi-a continuat netulburat misiunea de îndrumător spiritual. Era o perioadă în care era nevoie de miracole pentru a scăpa de persecuţiile autorităţilor de atunci, care loveau în tot ce afecta ideologia comunistă, iar Părintele era într-adevăr omul prin care Duhul Sfânt făcea minuni şi de aceea era tot mai căutat.

După cum mărturiseşte maica stareţă de la Prislop: „De la nivelul lui se cobora şi putea să vorbească pe limba fiecăruia. Pe de o parte te atrăgea, iar pe de altă parte îţi răscolea conştiinţa. Te făcea să stai la locul tău, îţi arăta unde eşti tu, faţă de unde ar trebui să fii. Cred că asta este sfinţenie”.

Vacanţele spirituale pe care studenţii le făceau după 1946 la Sâmbăta Părintelui Boca reprezentau şi ele un pericol pentru intenţiile de viitor ale comuniştilor pentru generaţiile tinere, pentru educarea acestora în spiritul socialist şi clădirea „omului nou”.

Avea darul rugăciunii, îşi vedea şi propriul viitor, suferinţele şi arestarea, dar nu se tulbura prea tare. Ştia că

pentru mântuire trebuie să le înduri pe toate, sfătuindu-i pe credincioşi să rabde, să accepte senini vrerea lui Dumnezeu. Ceea ce îi sfătuia pe alţii făcea şi el. Ajutându-i creştineşte pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului, Părintele a intrat în vizorul Securităţii, fiind arestat pentru prima oară în 1948. În timpul arestului în beciul Securităţii la un moment dat gardianul l-a găsit afară în faţa celulei, cu lacătul de la grilaj desfăcut. „Nu te teme. Nu plec nicăieri. Nu vreau să pătimeşti din cauza mea. Ai doi copii şi o femeie bolnavă”. Gardianul a încremenit. Toate cele spuse de Părintele Arsenie erau adevărate.

Renumele Părintelui se răspândise deja în tot Ardealul. La Sâmbăta şi, mai apoi, la Prislop, veneau în continuu o mulţime de oameni, fie de sărbători, fie în timpul săptămânii. De aici au pornit şi duşmăniile care l-au urmărit toată viaţa: prigoana, alungarea din monahism, exilarea lui lângă Bucureşti, la Drăgănescu, în haine lumeşti, ca simplu şi umil zugrav de biserică.

Mutat forţat de la Sâmbăta la Prislop, a devenit stareţ acolo, iar după ce sălaşul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas în continuare ca duhovnic până în 1959, când comuniştii au desfiinţat mănăstirea. Între timp mai fusese încă o dată arestat şi dus la canal, unde a rămas aproape un an întreg. A urmat pribegia la Bucureşti, ca simplu pictor bisericesc, ţinut mereu sub supravegherea celor care aveau puterea politică. În

legătură cu aceasta iată ce declara unul din apropiaţii Părintelui din acea perioadă: „Că ştiţi dumnevoastră, pe timpul lui Ceauşescu, Părin-tele Arsenie a fost margina-lizat chiar de către cei din cadrul Bisericii şi nu l-a ajutat nimeni şi a suferit foarte mult. Chiar şi spune Părintele: „Dacă vrei să-l urmezi pe Hristos trebuie să pătimeşti ca Hristos”. Ce vreţi mai mult ca asta?”

Ultima parte a vieţii şi-a petrecut-o în aceste două locuri: Drăgănescu (unde, începînd din 1968, a pictat biserica timp de 15 ani, lăsându-ne o adevărată „predică în imagini”) şi Sinaia (unde, din 1969, şi-a avut chilia şi atelierul de

pictură în care obişnuia să se retragă tot mai des şi unde a şi închis ochii în pragul iernii lui 1989 la vîrsta de 79 de ani).

Vocaţia Părintelui a fost cea de constructor. Toată viaţa a ridicat ziduri şi, mai ales, suflete. Era puternic, de neclintit. Din prima clipă, îi simţeai forţa. Nimeni nu-l putea minţi pe Arsenie Boca. Nici nu te lăsa. Adeseori, ţi-o lua el înainte, spunându-ţi cele mai grele păcate. Părea aspru, dar, de fapt, era drept. „Ce vrei?”, întreba el cu o voce tunătoare. „Întâi împacă-te cu vecinul cu care te-ai certat ieri şi apoi vino la spovedanie”.

În ultimii ani de viaţă Părintele Arsenie era complet detaşat. Vorbea exact ca un trimis al lui Dumnezeu, care nici nu se plânge şi nici nu ia parte la bucuriile efemere ale acestei lumi. Avea o răspundere serioasă, apostolească şi o autoritate spirituală extraordinară. Cuvântul lui îţi pătrundea până în inimă şi simţeai că-ţi cunoaşte sufletul. Forţa lui spirituală venea de dincolo de cuvânt.

Principalele scrieri care au rămas de la Părintele Arsenie (şi care multă vreme au circulat „pe sub mână”, dactilografiate, uneori fără semnătura sa) s-au editat după 1990.

În Octombrie '89, Părintele Arsenie a avut o premoniţie gravă, şi anume afirma că atunci când Ceauşescu va pleca din ţară, va pierde la scurtă vreme şi conducerea ei. Acest lucru se pare că a ajuns la cabinetul 2, la urechile Elenei Ceauşescu, care

Mănăstirea Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov

–127–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Spiritualitate

a dat ordin ca Părintele să fie ucis. Cu puţin înainte de a muri a mai spus în felul lui, simplu şi foarte limpede: „Eu am să mor martir”.

Iată mărturia unui martor ocular al înmormântării Părintelui Arsenie Boca: „În schimb, aşa cum v-am spus, Părintele era îmbujorat în obraji! Avea aşa o culoare frumoasă, ca de om viu şi tânăr, şi el săracu murise de şapte zile! şi-n jurul lui, plutea aşa, ca o boare, o mireasmă de mir... Mai târziu l-am întrebat pe Părintele profesor Sebastian ce-au fost toate astea şi el a zis: „Sunt dovezi de sfinţenie, fiule, se întâmplă numai cu moaştele!”. Şi n-a mai trecut mult timp după ce plecase Părintele Arsenie în veşnicie, când, mergând eu iar la mormântul lui la Prislop, mă opresc nişte maici: „Frate”, îmi zic monahiile, „ştii tu cine străjuieşte noaptea la mormântul Părintelui?”. „Nu, de unde să ştiu”, le-am zis. „Două căprioare!!!” „Cum?” „Uite-aşa: vin în fiecare noapte, se-aşează şi dorm încovrigate, cu boturile una în alta, pe mormântul Părintelui. De parcă ar vrea să-l încălzească!...şi când ne apropiem, pleacă, da încet, fără frică, şi pe urmă vin iar!”. În toată iarna lui 89-90, căprioarele au străjuit noapte de noapte la mormântul Părintelui, ca doi îngeri tăcuţi, credincioşi şi cuminţi...”

De atunci şi până prezent s-au petrecut multe miracole la mormântul Părintelui. De altfel Părintele spunea: „Nu plângeţi, căci acolo unde mă duc, în ceruri, vă voi ajuta mai mult, rugându-mă pentru voi”.

Adorat de oameni pen-tru predicile sale şi pentru minunile pe care le săvârşea, prigonit de către autorităţi din cauza influenţei covâr-şitoare pe care o avea asupra oamenilor, Părintele Arsenie a fost ucis în plină forţă duhovnicească. Prezenţa sa a rămas însă printre noi, puternică şi luminoasă.

Mărturii ale celor

care l-au cunoscut „Din câţi oameni am

cunoscut eu şi care au lucrat în Biserică socot că Părintele Arsenie Boca a fost cel mai de vârf, culmea vieţuitorilor şi propovăduitorilor din contemporaneitatea noastră.” (Părintele Teofil Pârâian)

„…Aflându-te în prezenţa şi în apropierea Părintelui Arsenie, simţeai prezenţa lui Dumnezeu, îl simţeai pe Hristos trăind şi vorbind în Părintele Arsenie. Era şi este un lucru exraordinar - cum spunea cineva - în viaţa noastră, în viaţa oamenilor, să întâlnim un sfânt. Eu pot să spun că acest lucru l-am simţit şi l-am trăit şi sunt absolut convins şi responsabil de ceea ce spun acum.” (P.S. Daniil Partoşanu)

„Părintele Arsenie Boca spunea că Domnul Iisus Hristos vine în viaţa noastră din vreme în vreme, ca persoană, ca să nu se uite adevărul absolut al existenţei sale reale. Şi el L-a întâlnit de câteva ori, iar asta l-a şi schimbat ca om. A fost trimis în Basarabia la Chişinău, ca să înveţe metaloplastia, să facă icoane din acelea acoperite cu metal. Atunci a avut loc şi cedarea Basarabiei către Rusia (1940). Ruşii au lăsat o singură zi în care cine voia putea să plece. Părintele a ajuns la ultimul tren. Oamenii se împingeau disperaţi ca să ajungă în tren, renunţau şi la bagaje numai să nu rămână la ruşi. Şi el avea un mic bagaj şi o franzelă care să-i ţină de foame până ajungea la mănăstire. Se uita cu milă la oameni, când a văzut aproape de el pe cineva îmbrăcat sărăcăcios care se uita şi el cu atâta milă la acei

oameni cum nu mai văzuse în viaţa lui aşa ceva. Atâta durere exprimau ochii lui încât primul gest al Părintelui a fost să se aplece să ia franzela şi să i-o dea lui. Dar, în acele fracţiuni de secundă cât s-a aplecat să ia franzela, acel om a dispărut pur şi simplu. Când a întins mâna acela nu mai era! Atunci a avut un fior, un înţeles adânc: era Hristos! Era chipul de care vorbea Isaia, chipul durerilor, mielul care ia păcatele noastre. A spus Părintele Arsenie că atunci a înţeles multe lucruri, ceea ce într-o viaţă întreagă, chiar duhovnicească, n-ar fi putut înţelege. Când îl vezi pe Hristos viu şi adevărat, atunci şi credinţa devine vie, de nezdruncinat. Nu te clatini la orice vorbă a unora, nu te sminteşti la orice faptă, ci rămâi cu Hristos şi în Hristos.” (Pr. Ciprian Negrean)

„Ne-a spus odată cum a văzut pe Domnul Hristos în gară la Ploieşti. Plângea Părintele când îşi amintea şi plângea şi lumea din sală. Spunea că L-a văzut pe Domnul Hristos plin de bube, amărât şi fără căciulă. S-a uitat la el şi s-a gândit să-i dea căciula lui de călugăr: „M-am întors să i-o dau dar nu l-am mai văzut .”

„Cu ochii ei, maica a văzut multe. A văzut, mai ales, un har al Părintelui mai puţin cunoscut: harul lacrimilor. Cumva inexplicabil, în preajma Părintelui simţeai nevoia să plângi, să-ţi uşurezi sufletul. Şi maica a păţit acelaşi lucru. Prima dată, nici

nu s-a putut spovedi. Stând în genunchi, cu patrafirul pe cap, a plâns tot timpul. „Nu ştiu cum, prezenţa lui te zdruncina sufleteşte şi, imediat, din ochi ţâşnea roua pocăinţei.” Părintele ştia prea bine ce se întâmplă şi, întrând în biserică, îl certa pe călugărul care făcea acolo curăţenie: „Tu vezi ce mături aici? Sunt lacrimi, frate. Lacrimi şi păreri de rău...Îţi dai seama? Ai văzut vreodată maşini care plâng? Asta-i marea minune a lui Dumnezeu.”

„L-am cunoscut pe Părintele Arsenie Boca în urmă cu vreo 30 de ani, la Mănăstirea Schitul Maicilor din Bucureşti. Era în '67. Pe vremea aceea, Părintele era

acolo cu domiciliu forţat. Am fost, chipurile, cu o icoană degradată, ca să ne-o refacă. În Ţara Făgăraşului, se încetăţenise obiceiul ca, înainte de a-şi întemeia o familie, preoţii tineri să treacă pe la Părintele Arsenie. Fiindcă intenţionam să mă logodesc, am fost şi eu cu viitoarea mea soţie la el, pentru a ne binecuvânta şi a ne da sfaturi. Ne-a privit şi ne-a spus fiecăruia felul nostru de-a fi. Cu toate că atunci parcă nu ne-a venit să credem, de-a lungul anilor ne-am dat seama că a avut dreptate. „Da, a zis el, vă potriviţi, vă completaţi unul pe altul. „Ne-a binecuvântat, apoi m-a luat deoparte: „Frate Nicolae, mi-a spus, când vii de undeva, să-i aduci totdeauna soţiei tale o floare. E gingaşă şi se va bucura”.

„De-a lungul timpului, mi-am dat seama că Părintele Arsenie era un cititor al inimii. După mine, el este un sfânt, iar dacă alţii recunosc sau nu lucrul ăsta, e treaba lor. Căci adesea între oameni sfinţii nu sunt cunoscuţi. Chiar şi Mântuitorul s-a arătat oamenilor şi aceştia nu L-au văzut, nu L-au cunoscut. Viaţa sfinţilor este tainică. Departe de ei gândul de a-şi afirma în vreun fel sfinţenia, căci ei se smeresc. Declar fără nici un fel de reţinere: pentru mine, Părintele Arsenie a fost un prooroc al zilelor noastre, un om al lui Dumnezeu, pe care puţini l-au cunoscut cu adevărat, atât dintre cei mari, cât şi dintre cei mai

Forme arhitectonice la Sâmbăta de Sus

–128–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

Spiritualitate

mici. Avea, de exemplu, darul înainte vederii - fapt pe care cei de astăzi se cam reţin a-l recunoaşte, şi poate pe drept cuvânt. Nu e bine să ne hazardăm în afirmarea unor lucruri ca acestea! Dar în ce mă priveşte, mai ales în calitate de preot, trebuie să recunosc ceea ce este adevărat, ceea ce am trăit şi-am văzut, stând alături de el. Aici, în Ţara Făgăraşului, Părintele Arsenie a fost mai respectat şi mai iubit ca nicăieri. Ca dovadă a acestui respect, noi - sătenii din Porumbacu de Sus - l-am pictat în biserică. Sigur, nu în rânduiala canonică a bisericii - nu poţi declara pe cineva sfânt, până nu este recunoscut de Sfântul Sinod - ci într-un fel de rânduială de suflet şi conştiinţă, care ne-a îndemnat să-i facem dreptate şi să-l trecem printre sfinţii români. I-am spus pictorului să scrie: Sfântul Părinte Arsenie de la Prislop.”

„Un moş din sat mi-a povestit o-ntâmplare de necrezut. Cam înainte de cel de al doilea război, când Părintele era stareţ la „Sâmbăta”, s-a dus şi el să îl vadă şi să se plângă de un necaz. Dar erau mii de oameni acolo şi n-a apucat să ajungă şi să vorbească, aşa că a rămas peste noapte în mănăstire, găzduit de călugări. Dar cum nu avea somn, a ieşit să se dezmorţească. Şi ce să vezi: pe o lună mare şi plină, care lumina ca la amiază, în mijlocul unui lan plin de flori, Părintele Arsenie Boca vorbea cu o dihanie mare de urs. Vorbea cu el şi îl mângâia. Văzându-l pe moş, Părintele, care era îmbrăcat cu o sutană lungă şi albă, i-a spus: „Vezi! Fiarele astea m-ascultă, numa voi nu m-ascultaţi!”.

„Era în ziua de Izvorul Tămăduirii şi, împreună cu părinţii, încerca să nu întârzie la Sfânta Liturghie. La un moment dat, căruţa în care se aflau a ajuns din urmă un călugăr, ducând pe umăr o straiţă mare şi grea. Era tânăr, înalt, încins cu o curea lată de piele. În hainele lui cernite şi cu barba neagră ca de tăciune, părea un haiduc, o cruce de bărbat. Oprind căruţa, părinţii au intrat în vorbă cu tânărul monah. Aşa au aflat că vieţuieşte la Sâmbăta, că, dintr-o neglijenţă, Mănăsti-rea rămăsese fără prescuri şi acum se grăbea să ducă prescurile luate dintr-un sat vecin, înainte ca mitropolitul Bălan să înceapă slujba arhierească. Degeaba au insistat părinţii să urce alături de ei, să scurteze astfel drumul. Călugărul i-a refuzat categoric şi a rămas în urmă, pierzându-se în colbul stârnit de căruţă. Maica, o copilă în acea vreme, ardea de nerăbdare să ajungă la Sâmbăta. Mai erau vreo zece kilometri până la mănăstire şi, cum ora era deja înaintată, bătrânul său tată a dat bice cailor. Când au intrat în curtea mănăstirii, au rămas cu toţii înmărmuriţi: călugărul întâlnit în cale trebăluia liniştit la pangar, era îmbrăcat în rasă curată de sărbătoare şi se purta ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Aşa l-a cunoscut maica pe Părintele Arsenie Boca, printr-o minune văzută cu ochii ei. Cum a ajuns Părintele înaintea lor, cum a întrecut galopul cailor în chip nevăzut - asta nu va afla niciodată.”

„Părintele nu se ocupa în sensul obişnuit de noi. El ne vedea, ne simţea şi avea grijă de noi, de toţi. N-am dus lipsă niciodată de nimic. Veneau oameni care nu erau mulţumiţi cu serviciul. El nu le spunea nimic sau chiar le spunea: „Eu nu te ajut”, dar întotdeauna lucrurile se rezolvau ca prin farmec şi erau trimişi exact acolo unde trebuia. El nu-ţi spunea să te întorci la el, dar te chema înapoi prin puterea rugăciunii. De

multe ori, vorbea cu cineva din apropiere, dând pilde care ţi se potriveau exact ţie. Trebuia, totuşi, să fii foarte atent, ca să poţi desluşi toate darurile pe care ţi le făcea Părintele când erai în preajma lui”.

„Am fost odată la Părintele Arsenie Boca – Dumnezeu să-l odihnească! –, la Bucureşti, cu un student la teologie de atunci, care acuma-i preot – au trecut anii peste toţi de-atunci…a fost asta în 1965 – şi Părintele vorbind cu el, desigur să aud eu, i-a spus un cuvânt care mi-a rămas mie pentru cealaltă vreme a vieţii mele şi cred că şi pentru veşnicie. N-am să-l uit niciodată! Zice: „Uite, măi frate. O să fii preot. Să fii înţelegător faţă de neputinţa omenească!” Nici nu vă puteţi închipui cât m-am gândit eu la cuvintele acestea, de atunci încoace; cât le-am urmărit în viaţa mea şi în viaţa oamenilor. Şi mi-am dat seama că neputinţa omenească e o realitate. Sunt atâţia oameni răi în lumea asta, şi nici ei nu vor să fie răi…şi-s răi, şi noi trebuie să înţelegem răutatea lor de pe poziţia noastră, din situaţia noastră. Să înţelegem că ei nu pot mai mult, că ei, ei înşişi sunt nemulţumiţi de răutatea lor – „Pe cel rău răutatea îl ucide”, îi scris în Psalmi: „pe cel rău răutatea îl ucide”, îl nimiceşte, răutatea îl nemulţumeşte.”

„Părintele Arsenie Boca a fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc” (D. Staniloae).

„Părintele Arsenie a pictat biserica din satul Drăgănescu, judeţul Giurgiu, comuna Mihăileşti. Vizitaţi acea biserică şi ea vă va vorbi cel mai mult şi cel mai bine despre Părintele. Picturile au o frumuseţe şi o transparenţă nemaiîntâlnită. În frumuseţea de acolo, veţi descoperi ceva din duhul Părintelui” (Părintele Daniil Stoenescu)

„IPS Mitropolitul dr. Laurenţiu Streza, care l-a cunoscut pe Părintele Arse-nie Boca şi mergea la el când Părintele picta l-a întrebat: „Părinte, de ce aţi pictat aşa pe Maica Domnului său pe Mântuitorul?” şi Părintele a răspuns: „Mie aşa mi s-a arătat Maica Domnului, aşa

l-am văzut pe Mântuitorul şi eu îi pictez aşa cum i-am văzut eu.”

„Părintele a fost întotdeauna pentru optimism, pentru bucurie, credinţa noastră fiind „izvor de bucurie”, creştinismul fiind „religia bucuriei”. El spunea: „Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse”. Cuvîntul acesta ne aduce aminte de un cuvînt asemănător, cu circulaţie mai ales în lumea din Apus: „Un sfânt trist este un trist sfânt”. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 11).

Cât asculţi de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine.

Biserica ctitorită de Constantin Brâncoveanu,

Sâmbăta de Sus

–129–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010

–130–

Loh

anul

nr.

5(1

5) –

dec

embr

ie 2

010