Iulie 2010 1

Vicu Merlan – un descoperitor liric MMaarriieettttaa MMaatteeii –– RRăădduuccăănneennii Îmi place scriitura profesorului Vicu Merlan. Îmi place pentru că proza lui

despre istorie şi arheologie - ştiinţifică, în fond - este de fapt, povestea vieţii de acum mii şi mii de ani. Şi o astfel de abordare nu poate decât să te capteze, până la cucerirea totală.

Vicu Merlan nu scrie – el trăieşte! Cercetările lui sunt fapte de viaţă - străvechi sau contemporane. Referirile la civilizaţia precucuteniană (extrem de documentate bibliografic şi ilustrate arheologic) se împletesc ciudat de firesc şi armonios cu poveştile bunicului său, pe care cercetătorul de azi le-a auzit în nopţile când mergeau la pescuit, când lumina lunii reflectată în solzii argintii crea în mintea ageră şi însetată de cunoaştere a copilului aura de legendă a flăcărilor de pe comori!

După aceste „flăcări“ a pornit omul împătimit de istorie şi de arheologie, iar visarea-i despre lumea străveche a locurilor noastre de pe Valea Bohotinului s-a transformat în certitudinea descoperirilor sale de mare valoare ştiinţifică. Faptul că a şi scris despre ele, publicând mai multe cărţi, este şi mai important pentru că aceste descoperiri au devenit bunul nostru, al colectivităţii de urmaşi ai Zeiţelor de la Isaiia, şi nu au rămas informaţii importante doar pentru avizaţi, pentru specialişti, pagini de studiu în biblioteci.

Vicu Merlan şi-a dăruit descoperirile oamenilor în mijlocul cărora a trăit, a învăţat şi s-a format! Aceasta, cred eu, este marea descoperire a autorului

cărţii „Misterul zeiţelor de la Isaiia“, apărută la Editura Lumen, în 2006.

Nu voi prezenta cartea în detalii – este şi foarte greu, deoarece abundă în termeni şi date istorico-arheologice, pe care chiar eu îi înţeleg parţial şi a trebuit să-mi lărgesc lectura cu alte lucrări - deşi profesia mea îmi înlesneşte accedarea la sensurile cuvintelor. De fapt, nu atât sensurile termenilor ştiinţifici împiedică înţelegerea textului - poţi consulta lesne fel de fel de dicţionare explicative (sunt acum multe şi la felurite edi-turi) - nu asta e problema, ci cunoaşterea ştiinţifică, nu de specialist neapărat, ci ca vizi-une de ansamblu asupra lumii străvechi de pe pământul românesc.

Continuare în p. 39

Înainte ori înapoi,

şcoală românească? IIoonn NN.. OOpprreeaa –– IIaaşşii „O carenţă gravă a învăţământului

filologic“ îşi intitulează Bogdan Creţu opiniile referitoare la lipsa limbilor clasice din programa actuală a învăţământului românesc, relevând consecinţele, total negative, în „Ziarul de Iaşi“ din 16 februarie 2010.

Acum 15 ani în urmă, un absolvent de liceu cunoştea măcar declinările şi conjugările, putându-se descurca într-un text al lui Cicero, în timp ce astăzi, latina, ca şi greaca veche, sunt cenuşăresele studiilor filologice – notează Bogdan Creţu...

Acum 60 de ani şi ceva în urmă, la Seminarul „Veniamin Costache“ latina, greaca, slavona, germana, franceza, ca şi engleza erau discipline de largă căutare, zic eu.

Benescu, Dragomir Demetrecu, Gheorghe şi Constantin Erbiceanu, ultimul nu numai profesor de limbi clasice, ci şi academician, chiar vicepreşedinte al Academiei Române...

Continuare în p. 31

ISSN 1844-7686 www.lohanul.lx.ro

Restituiri monografice: tradiţii şi obiceiuri de

altădată în comuna Stănileşti PPrrooff.. ŞŞtteeffaann PPlluuggaarruu –– HHuuşşii (continuare din nr. 12, aprilie 2010) Naşterea Astăzi, femeile însărcinate din satele care

alcătuiesc comuna noastră merg să nască la Spitalul municipal din Huşi. Altădată, când asistenţa sanitară era puţin organizată şi defectuoasă, femeile năşteau în gospodărie, fiind ajutate de către o femeie specializată, moaşa satului. Moaşa era, de regulă, o rudă apropiată a tatălui copilului, apoi o persoană a satului pricepută în probleme de ginecologie. Ea era investită cu rezolvarea tuturor problemelor ivite la naştere, de la primele semne ale facerii până la botez: pregătea psihic şi ajuta efectiv femeia să nască, moşea copilul, răspundea de igiena, sănătatea şi viaţa mamei şi nou-născutului, efectua scalde rituale, garanta că mama va mai putea aduce pe lume alţi copii, pregătea Masa Ursitoarelor etc.

Continuare în p. 22

Lohanul nr. 13 2

Istoria, economia şi reforma religioasă

EEcc.. AAuurreell CCoorrddaaşş –– HHuuşşii Premisele apariţiei Reformei religioase

upă anul 1000 bătrâna doamnă Europa reuşeşte să depăşească, rănită în suflet şi în trup, violenţa migraţiilor, presiunea islamului şi a disensiunilor

religioase. S-a înregistrat o înviorare pe multiple planuri. În primul rând, a avut loc o creştere a populaţiei datorită alimentaţiei mai bune şi mai diversificate, pe fondul unei situaţii politice oarecum mai stabile, fapt ce a dus la repopularea satelor şi implicit creşterea producţiei agricole. Mărirea productivităţii muncii în agricultură s-a datorat folosirii unor tehnologii şi tehnici moderne (rotaţia culturilor, folosirea plugurilor şi potcoavelor de fier, hamuri pentru cai, alături de moara hidraulică inventată încă din antichitate, etc.).

Creşterea producţiei a generat un surplus de produse, surplus care alături de evoluţia şi diversificarea diviziunii (specializării) sociale a muncii, implicit a independenţei producătorilor a dus la dezvoltarea schimbului, a comerţului, a economiei în general. Ştim că economia de schimb adică economia de mărfuri nu poate trăi fără monedă. Banii de metal şi mai apoi cei de hârtie, prin mişcarea lor, asigură sângele şi oxigenul necesar vieţii organismului economic. Din nefericire, produsele (mărfurile), serviciile şi banii care se obţineau în acele timpuri, erau cu „ciubote roşii“, neputându-se depăşi, totuşi, limitele producţiei agrare, astfel că economia naturală (economie în care nevoile de consum sunt satisfăcute prin bunuri obţinute din activitate proprie, fără a se apela la schimb) rămâne preponderentă mult timp.

În timp, prin acumulări cantitative şi calitative de ordin material şi spiritual, se obţin progrese care duc nu numai la înflorirea negoţului dar şi a oraşelor. Noua civilizaţie urbană apare ca rezultantă comună a unor vectori economici dar şi sociali de o largă diversitate. Astfel oraşul devine tentant pentru toate categoriile sociale ca loc unde se poate materializa libertatea economică, de producţie, comerţ, acumulare de valori, de capital şi de acces la noutăţi pe toate planurile, inclusiv cel religios.

În general în Evul Mediu, plasat convenţional între anii 500-1500, guvernarea centralizată era în faza de început. Lipsit de pute-re, Statul medieval a lăsat Bisericii posibilitatea de a-şi spori autori-tatea nu numai pe plan religios, spiritual, dar şi pe plan geo-politic, economic, militar, etc. Mai clar exprimat, europenii instruiţi, adică cei care ştiau să scrie, să citească, care cunoşteau tainele ştiinţelor exacte, etc., în marea lor majoritate erau reprezentanţi ai clerului catolic ce aveau o viziune religioasă asupra lumii.

Micii şi marii conducători (seniorii în diversitatea lor, baroni, duci, principi, regi, împăraţi) aveau nevoie de oameni instruiţi şi fără moştenitori care să le administreze întinsele teritorii care le stăpâneau. Astfel apare instituţia episcopului-feudal. Regii, nevoiţi să încredinţeze feudele episcopiilor, aveau pretenţia, în virtutea dreptului de proprietate, să-i aleagă şi să-i numească. Conducătorul religios al acestora, Papa nu putea accepta această realitate, fiindu-i ameninţată autoritatea, s-a opus, ceea ce a declanşat de-a lungul veacurilor numeroase dispute, rezolvate pe termen scurt printr-o serie de concordate (înţelegeri).

Rugăm cititorul să călătorească cu noi în trecut, călăuziţi fiind de hrisoavele pline de istorie, pentru a afla implicaţiile sociale, geo-politice, economice, religioase, pentru a afla de ce, sau cum, creştinismul mileniului I s-a separat în două biserici distincte: Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică (1054), iar mai târziu, în secolul XVI, în epoca Reformei protestante s-a pus capăt dominaţiei Bisericii Catolice în vestul şi nordul Europei şi din catolicism s-au separat cultele protestante.

Reînflorirea civilizaţiei clasice are loc în timpul Renaşterii, în sec. XVI-XVII, moment ce reprezintă progrese în domeniul ştiinţei, explorărilor şi descoperirilor. Iluminismul sec. XVII-XVIII a evidenţiat rolul remarcabil al raţiunii. Sfârşitul sec. XVIII a marcat şi începutul Revoluţiei Industriale.

Creştinismul a pătruns în Europa prin intermediul ro-manilor. În anul 313, împăratul Con-stantin cel Mare (306-337) a legali-zat creştinismul în Imperiul roman. La primul conciliu ecumenic de la Niceea din sec. III s-au fixat dogmele creştine, s-a stabilit data serbării Paşte-lui, s-au condamnat ereziile apărute în cadrul creştinismu-lui etc. Ruperea bi-sericilor răsăritene de ramura occiden-tală, latină, a înce-put odată cu împăr-ţirea în două a Im-periului Roman, la moartea împăratului Teodosie cel Mare (395) între cei doi fii ai săi: Imperiul Roman de Apus, denumire dată părţii de vest a vechiului Imperiu Roman şi Imperiul Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin), denumire dată părţii orientale (est) a vechiului Imperiu Roman.

După conciliul de la Niceea, Biserica creştină a fost condusă de cinci patriarhate: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Datorită contextului geo-politic nefavorabil (presiune arabă), ultimele trei îşi pierd importanţa, iar Biserica din Roma şi din Constantinopol îşi dispută hegemonia religioasă. Patriarhul de la Constantinopol îşi va lua titlul de „universal“ (ecumenic), iar Papa de la Roma se va intitula „catolic“ (din greacă katholon = „în totalitate, la fel ca întregul”). Conflictul teologic degenerează astfel încât, în anul 1054, creştinismul se va separa în două biserici distincte: Biserica bizantină (ortodoxă) şi Biserica romană (catolică). Biserica apuseană numită catolică şi cea răsăriteană numită Biserica ortodoxă fuseseră separate cu mult timp înainte din cauza problemelor doctrinare. Ortodoxia diferă de catolicism prin aceea că nu recunoaşte în persoana Papei capul unic (primatul Papei), vicarul Domnului Iisus Hristos pe pământ. Ortodoxia afirmă, conform Sfintei Scripturi, că Sfântul Duh purcede numai de la Dumnezeu Tatăl (nu şi de la Fiul, Domnul Iisus); nu recunoaşte Purgatoriul ca loc intermediar de purificare între rai şi iad; săvârşeşte Sfânta Euharistie (Taina Sfintei Împărtăşanii în timpul căreia credincioşilor li se dă, împărtăşindu-li-se, pâine şi vin, transformate prin rugăciunile preotului în Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Mântuitorului) cu pâine dospită, nu cu azimă; admite căsătoria teologilor înainte de hirotonie; admite divorţul credin-cioşilor; venerează icoanele (nu şi statuile); săvârşeşte botezul prin afundare (nu prin stropire); săvârşeşte şi mirungerea odată cu botezul; pomeneşte morţii de mai multe ori pe an; nu admite în post ouă, lactate. Biserica Ortodoxă acceptă hotărârile celor şapte concilii ecumenice, continuă să creadă în cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii (botezul, mirungerea, euharistia, spovedania, preoţia, nunta şi maslul) şi are un serviciu divin bogat atât din punct de vedere spiritual, cât şi teologic. (R. Ciobanu – op. cit.)

„Biserica Catolică spre deosebire de Biserica Ortodoxă, proclamă primatul şi infailibilitatea Papei, ca vicar al Domnului Hristos pe pământ şi urmaş al Sfântului Apostol Petru, cu sediul la Roma; consideră că Sfântul Duh coboară şi de la Fiul (nu numai de la Tatăl); săvârşeşte Sfânta Euharistie cu azimă (nu cu pâine dospită); crede în existenţa purgatoriului ca loc de purificare după moarte, între rai şi iad; practică celibatul preoţilor; nu admite divorţul; venerează şi statui întruchipând sfinţi (nu numai icoane); săvârşeşte botezul prin abluţiune (stropire); săvârşeşte prima mirungere la 12 ani (şi nu concomitent cu botezul); pomeneşte

1 C. Strahlheim: Das Welttheater. 4. Band. Frankfurt a.M. 1836 Sursa: Wikimedia

(http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Theodosius.jpg)[G.F.]

D

Teodosie cel Mare1

Isto

rie

Iulie 2010 3 morţii doar o dată pe an, la 2 noiembrie; exclude în post numai carnea (nu şi lactatele).“ (R. Ciobanu – op. cit).

Citim în dicţionarele de cultură religioase că mirul în vremurile biblice, era untdelemn amestecat cu parfumuri (miresme) scumpe, folosit pentru ungerea unor persoane importante la investirea lor în funcţii sau la decesul acestora. În bisericile creştine, mirul este untdelemn sfinţit, folosit în sfânta taină mirungerii, la sfântul maslu şi la botez, ca simbol al transmiterii Sfântului Duh întrucât, asemenea Acestuia impregnează şi se răspândeşte. (R. C. – op. cit)

În concluzie, schisma (separarea) din anul 1054, sau Schisma dintre Răsărit şi Apus, a avut ca rezultat apariţia Bisericii Catolice, iar papa Leon al IX-lea a aruncat anatema (blestemul) asupra Bisericii din Constantinopol, care refuza să recunoască primatul papal de jurisdicţie asupra întregii biserici creştine. Dezacordurile s-au aprofundat în secolele următoare, iar bisericile au rămas separate, deşi excomunicările reciproce au fost abolite de papalitate în secolul XX.

Ştim deja că încă din Evul Mediu timpuriu poziţia Papei a dobândit puteri şi influenţă mare nu numai în materie de dogmă, de liturghie, de disciplină ecleziastică dar şi de geo-politică, evident, toate pe un suport economic. Astfel încă din anii 744-755, papalitatea a reuşit să întemeieze cu ajutorul regelui franc Pepin cel Scurt, un stat papal sub numele de „Respublica Romanorum“ având la dispoziţie fonduri consistente

obţinute din contribuţiile miilor de mănăstiri şi biserici aflate sub jurisdicţie, donaţiile prinţilor şi regilor etc.

Spre deosebire de Imperiul Bizantin (cu centrul la Constantinopol, fostul Byzantion, constituit pe teritoriul provinciilor balcanice, asiatice şi est africane ale Imperiului Roman după împărţirea acestuia la moartea lui Teodosiu I în anul 395), unde patriarhul constantinopolitan a rămas sub controlul împăratului bizantin, papa şi-a asumat de la început un rol politic în lume, în partea occidentală a vechiului Imperiu Roman, cunoscut în istorie sub numele de Imperiul Roman de Apus, care se prăbuşeşte în anul 476 când Odoacru, în fruntea herulilor, a cucerit Roma, punând punct unei părţi importante din evoluţia politică a Europei.

Ne aducem aminte că istoria de o mie de ani a Bizanţului, conti-nuatorul Impe-riului Roman de Răsărit, a durat de la anul 395 (moar-tea lui Teodosiu I) şi până la anul 1453, când Con-stantinopolul a fost cucerit de tur-cii lui Mehmed al II-lea. În plan eco-nomic, imperiul bizantin a fost puntea de legătură între Orientul ex-trem şi Europa Occidentală.

1 Gravură dintr-un manuscris din sec. XI; Sursa: Wikimedia Commons

upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/8c/Leon_IX.jpg [G.F.] 2 Wikipedia România

ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:St-Denis_Pippin-Berthe.jpg [G.F.]

Papa Leon al IX-lea

(Bruno Graf von Egisheim-Dagsburg)1

Mormântul lui Pepin cel Scurt şi al soţiei sale Bertrada aflat

la Catedrala St. Denis din Paris. Autor: Axel Brocke2

Din cuprins

Istoria, economia şi reforma religioasă .... 2 Ec. Aurel Cordaş Catagrafia satului Ţiful, ţinutul Fălciu..... 8 Prof. Adrian Butnaru De la Alexandru Ioan Cuza la Carol I...... 9 Irina Gafiţa Din istorie învaţă cine poate......................13 Prof. Valeriu Neştian Partidul Social Democrat – Fălciu (1946-1947).............................................................15 Prof. Costin Clit Peştera din Dealul Rusu, comuna Dolheşti, judeţul Iaşi...................................................22 Polemici incorecte politic de Theodor Codreanu.....................................................38 Prof. Vicu Merlan Restituiri monografice:tradiţii şi obiceiuri de altădată în comuna Stănileşti...............22 Prof. Ştefan Plugaru Reactivarea fondului tradiţional local.....30 Înv. Ion Vasiliu Înainte ori înapoi, şcoală românească?...31 Ion N. Oprea Adnotări… din publicaţiile zonale...........33 Theodor Codreanu. Bibliografie … ........35 Prof. Lina Codreanu Grafică ........................................................33 Cristian Marcu Vicu Merlan – un descoperitor liric........39 Marietta Matei Regina Maria, ctitoră a României Mari .40 Lucian M. Petrescu Colegiul Naţional Agricol „Dimitrie Cantemir“ din Huşi ....................................41 Prof. dr. Dumitru V. Marin Câteva cuvinte… ......................................41 Prof. dr. ing. Avram D. Tudosie Răzbunarea timpului… ..........................42 Spleen (Plânge natura)..............................46 Porumbel pribeag ......................................46 Elena Olariu Istoria şi geografia locală, o necesitate în educarea patriotică a elevilor....................43 Înv. Mandrea Luminiţa Copăceii prieteniei......................................43 Alina Calancea, Eugenia Bondar Fiţi un conducător adevărat!....................44 Alex Ionescu Epigrame.....................................................46 Râpanu Dumitru Toamna la şevalet.......................................46 Nunta din Carpaţi......................................48 Înv. Corneliu Lazăr Spicuiri din istorie......................................46 Prof. Constantin Partene Revenire ......................................................47 Prof. Neculai Olariu De dincolo de Prut......................................47 Viorica Creangă Boeru Avram Manipularea mediatică .............................49 Sebastien Bohler Sărbătoarea crinilor...................................54 Mădălina - Antonia Folescu Obsesia zahărului.................................61 Dr. George Silvestrovici Lumina. Lumina artificială.................78 Prof. Brînză Veronica

Isto

rie

Lohanul nr. 13 4

Astfel, creşterea pretenţiilor politice ale papilor din timpul Renaşterii (1350-1550) a fost unul dintre principalele aspecte criticate în timpul Reformei. Renaşterea (sec. XIV – sec. XVI) se dezvoltă ca o mişcare culturală europeană, în Evul Mediu târziu, mişcare ce a trezit interesul pentru învăţăturile şi valorile clasice, fiind urmată de redeşteptarea religioasă. W. von Loon în cartea sa „Istoria omenirii“ spunea: Indiferenţa religioasă şi entuziasmul artistic şi literar al Renaşterii a fost urmat de indiferenţa artistico-literară şi entuziasmul religios al Reformei.

Mişcare religioasă din sec. XVI, Reforma sau Revoluţia religioasă s-a materializat în ruperea de Biserica Catolică a unei bune părţi a Europei şi înfiinţarea bisericilor protestante.

Marile descoperiri geografice şi cuceririle coloniale, Renaşterea şi Reforma, au avut consecinţe importante nu numai pentru geografia economică, dar şi pentru geografia socială, politică, şi religioasă din Europa. Astfel, după descoperirile geografice şi mai ales după descoperirea „Lumii Noi“ (America – 1492) de către Cristofor Columb, axa economică centrală a lumii s-a deplasat din Marea Mediterană în Oceanul Atlantic şi Marea Nordului, favorizând ţările riverane (Spania, Portugalia, Ţările de Jos, Anglia şi Franţa), care deveneau puteri economice şi comerciale.

Dorinţa de a stăpâni căile maritime va declanşa între ţările europene (Spania, Anglia, Olanda şi Franţa) războaie pentru dominaţie maritimă, comercială şi colonială (sec. XVI-XIX). Nu trebuie să uităm de prezenţa unui anumit tip de fundal religios pe care îl vom explicita, personaliza în rândurile ce urmează. Expediţiile de explorare şi folosirea bogăţiilor noilor teritorii, relaţiile comerciale întinse, influenţa în creşterea capitalurilor şi a comerţului cu implicaţii directe în îmbogăţirea şi întărirea clasei de mijloc au avut rezultat că Biserica si-a pierdut din influenţă şi privilegii.

Reforma religioasă protestantă din sec. XVI a avut o serie de rezultate cum ar fi apariţia mai multor grupuri religioase protestante, larga răspândire a confruntărilor religioase în Europa (v. Războiul de 30 de ani din Germania), conflictele dintre catolici şi protestanţi ce aveau să influenţeze în mare măsură politica şi economia europeană în următoarele sute de ani.

Reforma a subminat o parte din autoritatea papală, centrul de greutate mutându-se în direcţia statului, mulţi monarhi pretinzând conducerea statului şi a bisericii prin dreptul divin.

Reforma a jucat un rol important în progresul ştiinţific, în dezvoltarea spirituală şi culturală, intelectuală în Europa Apuseană.

1 Ian T. Taylor – In the minds of men - Darwin and the New World Order, Fifth Edition - ©2003

www.creationism.org/books/TaylorInMindsMen/TaylorIMMa01.htm 2 Hussinetz (www.hussinetz.eu/huss.html) 3 Boissard, Jean-Jacques – Bibliotheca chalcographica ... 1652-1669. Sursa: Universitatea din Mannheim [G.F.]

www.uni-mannheim.de/mateo/desbillons/aport/seite20.html [G.F.]

Reforma religioasă în esenţa ei a fost ajutată în rapida ei răspândire şi de conjunctura politică şi socială a vremii.

Reforma este părintele capitalismului şi toleranţei religioase. Credinţa în puterea divină alături de puterea raţiunii umane au eliminat o mare parte din frica de a risca în afaceri şi în treburile societăţii.

Disidenţii (cei ce se abăteau de la învăţătura creştină, propo-văduind altă credinţă) nu mai trebuiau să plătească cu viaţa pentru îndrăzneala lor ca în Evul Mediu timpuriu. (W. v. Loon – op. cit.)

Reforma declară Biblia drept unica sursă a adevărurilor credinţei, afirmă principiul mântuirii prin credinţă, recunoaşte doar taina botezului („în cursul unei slujbe speciale, copilul este cufun-dat de trei ori în apă sfinţită, în numele Sfintei Treimi, devenind prin aceasta parte a Bisericii, curăţit, sfinţit şi apt a primi cuvântul Domnului”) şi a Euharistiei (Împărtăşania), aboleşte cultul Maicii Domnului şi a sfinţilor, refuză celibatul preoţilor, introduce limbile naţionale în oficierea slujbelor, practică o extremă austeritate şi simplitate în serviciile divine etc. (R. Ciobanu – op. cit.)

Formele de manifestare ale Reformei Cultele, bisericile nou înfiinţate în procesul reformei, des-

prinse din Biserica Catolică, adică bisericile protestante principale sunt: Biserica Luterană, Calvină şi Anglicană. În raport de răspân-direa reformei în Europa protestanţii au căpătat diverse nume: de exemplu, Biserica Luterană din Transilvania poartă numele de Biserica Evanghelică; calviniştii se numesc reformaţi în Transilvania, hughenoţi în Franţa, presbiterieni în Scoţia, Insulele Britanice, puritani în Anglia; din Biserica Anglicană s-a separat Biserica Unitarienilor, prezentă şi pe teritoriul Transilvaniei. În România există patru culte neoprotestante: Cultul Adventist de Ziua a Şaptea, Cultul Creştin Baptist, Cultul Creştin după Evan-ghelie şi Cultul Penticostal sau Biserica lui Dumnezeu Apostolică.

Precursori ai Reformei care au criticat unele abuzuri ale Bisericii Catolice au fost John Wycliffe în Anglia (sec. XIV) şi Jan Huss în Cehia (sec. XV). Iniţiatorul Reformei a fost Martin Luther, sub influenţa căruia Reforma se răspândeşte în Germania şi nordul Europei. În Elveţia (ţara cantoanelor unde se vorbeşte germana şi franceza). Reforma e promovată de Ulrich Zwingli, iar în Franţa de Jean Calvin. Reforma s-a extins şi în alte ţări europene, devenind repede, religia dominantă în Europa de Nord. Italia şi Spania au opus rezistenţă Reformei, devenind centre de iradiere a Contrareformei. În Anglia, unde regele Henric al VIII-lea Tudor a pus bazele Bisericii Anglicane în anul 1534, cauzele reformei au fost mai mult politice decât religioase, justificate de refuzul Papei de a accepta divorţul regelui de soţia sa Catherina de Aragon. Sub regele Eduard al VI-lea, succesorul lui Henric al VIII-lea reformele protestante au fost continuate sub forma unui compromis între luteranism şi catolicism. (R. C. – op. cit.)

John Wycliffe (1330-1384), teolog britanic, filozof, doctor în religie la universitatea din Oxford susţine prin prelegerile lui că Biserica în sine este păcătoasă şi că trebuie să renunţe la proprietăţi şi să se întoarcă la sărăcia evanghelică. Nu a fost de acord cu doctrina transsubstanţierii (prefacerea în cursul Liturghiei a pâinii

John Wycliffe1 Jan Huss2 Ulrich Zwingli3

Isto

rie

Iulie 2010 5

şi vinului în trupul şi sângele Mântuitorului). A negat faptul că structurile ierarhice în Biserică ar reprezenta o prelungire a autorităţii Domnului Iisus Hristos. John Wycliffe a început să traducă Biblia în anul 1382 în limba engleză, favorizând accesul tuturor oamenilor la cunoaşterea Sfintelor Scripturi. Urmaşii lui au fost cunoscuţi sub numele de „lolarzi.“ Scrierile sale i-au inspirat pe promotorii Reformei, în mod special pe Martin Luther.

Jan Huss (1370-1415), în calitate de rector al Universităţii din Praga s-a implicat şi a aderat la mişcarea de reformă care critica corupţia din rândurile clerului romano-catolic. L-a criticat pe papa Ioan XXIII pentru reînnoirea practicilor de vânzare a indulgenţelor. O indulgenţă era o iertare contra cost a păcatelor, acordată de Biserică; ea putea să includă o reducere a timpului pe care păcătosul urma să-l petreacă în Purgatoriu. Jan Huss a fost arestat, judecat pentru erezie (învăţătură sau doctrină despărţită de învăţătura Bisericii sau contrară ei şi condamnată de Biserică. Din gr. hairesis = „alegere”) şi ars pe rug.

După moartea lui Huss, urmaşii acestuia, „husiţii“ s-au separat de Biserica Catolică de la Roma. Ei susţineau libertatea propovăduirii, sărăcia clerului, exproprierea averilor mănăstireşti, pedepsirea penală a păcătoşilor, împărtăşania cu vin şi pâine. Un grup de husiţi au pus bazele Bisericii Moravei. În America, moravienii au pus bazele oraşului Bethlehem în Statul Pennsyl-vania (1740). Se conduc după Sfânta Scriptură considerată baza credinţei.

Nu după mult timp au apărut diferite denumiri, denominaţiuni protestante adoptate după Reformă dar mai radicale.

Ulric Zwingli (1484-1531) reprezentant important al Reformei protestante din Elveţia, fiind sub influenţa lui Martin Luther, a criticat dur obiceiurile decadente şi ierarhia Bisericii Catolice. El a afirmat că „mesa“ este o jignire la adresa Domnului Iisus şi că nu există justificare pentru Purgatoriu. A respins de asemenea noţiunea de transsubstanţialitate şi celibatul preoţilor.

Anabaptiştii sunt membri ai unei mişcări religioase ale Reformei caracterizată prin Botezul la vârsta adultă (în greacă, anabaptizo = a reboteza). Dogma anabaptistă susţine că pruncii nu sunt conştienţi de noţiunea de bine sau rău, ei nu pot alege şi nu se pot pocăi acceptând Botezul. O ramură există şi astăzi în Canada şi vestul S.U.A. numindu-se „huteriţi“, iar o altă ramură a anabaptiştilor situată în N. Germaniei şi în Ţările de Jos s-au alăturat menoniţilor conduşi de Menno Simonsz.

Mennoniţii sunt membri ai Bisericii protestante numită după Menno Simonsz (Simonszhof sau Simons) (1496-1561). Deşi a fost

1 Gravură de Jacobus Burghart, 1683. Sursa: Global Anabaptist Mennoite Encyclopedia Online [G.F.]

www.gameo.org/encyclopedia/contents/M4636ME.h 2 Gravură de Hans Baldung Grien, 1521. Sursa: Web Galerry of Art

www.wga.hu/index1.html [G.F.] 3 Portret din „Life of Calvin“ de Paul Henry. Sursa: The Reformation

www.thereformation.info/Calvin.htm [G.F.]

preot catolic nu a putut accepta doctrina transsubstanţierii şi a renunţat la catolicism. Convins că botezul nou născuţilor era o practică greşită şi că doar adulţii puteau fi membri ai Bisericii, el a devenit conducătorul grupării anabaptiste. Discipolii săi au pus bazele Bisericii Menonite. Mulţi dintre ei au emigrat în Midwest, S.U.A. şi în Canada, pe la anul 1870. Credinţa lor pune accent pe autoritatea Bibliei, modelul Bisericii Primare Creştine şi pe Botez. Alături de Biserica Mennonită, mai există şi grupări mennonite cum ar fi secta „Amişh“, grupare religioasă cu principii extrem de stricte şi „huteriţii“.

Reforma luterană Luteranismul este o mişcare protestantă care se bazează pe

principiile lui Martin Luther. El a afişat „Cele 95 de teze“ despre pocăinţă, teze care au devenit esenţa doctrinei luterane şi un manifest contra papalităţii. Doctrina religioasă a Reformei s-a răspândit în Germania şi N. Europei.

În anul 1512 Martin Luther. a obţinut titlul de doctor în teologie la Universitatea din Wittenberg şi apoi a devenit profesor la aceeaşi universitate. Luteranismul a pus accentul pe ideea de mântuire, care este oferită ca un dar Divin, destinul omului fiind deja scris, faptele lui nemaiavând mare importanţă. În plus doctrina luterană susţine ideea că pe primul loc în învăţătura creştină trebuie să se afle Biblia şi că folosirea Cărţii Cărţilor este suficientă pentru propagarea credinţei, contestând astfel dominaţia tradiţională a Bisericii asupra interpretărilor religioase. Luther a pledat pentru simplificarea cultului catolic. Astfel doctrina luterană se baza pe raportul direct dintre om şi Dumnezeu. Religia a devenit o problemă personală, respingându-se astfel superioritatea Papei şi a clerului catolic. Toţi creştinii sunt egali prin taina botezului.

Martin Luther a tradus întreaga Biblie în germană, deoarece el credea că orice creştin trebuie să citească direct Textele Sfinte şi să le dea o interpretare proprie. Din acest motiv, în ţările de religie protestantă Biblia era mult mai cunoscută decât în ţările catolice, unde era citită şi interpretată predominant de clerici.

Luteranismul a fost adus în „Lumea Nouă“ de coloniştii din New Amsterdam, Noua Olandă (1626) şi Noua Suedie (1638) şi se răspândeşte apoi în multe state americane.

Reforma calvină Jean Calvin (1509-1564), teolog francez a studiat teologia,

continuând studiile de drept în Ţările de Jos şi Elveţia. El a subliniat importanţa şi autoritatea Bibliei şi ca şi Martin Luther a negat însemnătatea şi autoritatea Bisericii Catolice. Ca şi Sfântul Pavel, Sfântul Augustin şi Luther, a susţinut că toţi oamenii sunt păcătoşi şi că nu faptele bune, ci doar credinţa le poate aduce mântuirea. Astfel spus, calvinismul pune accent pe doctrina predestinării, care afirmă că Dumnezeu dăruieşte harul şi se acordă mântuire numai celor aleşi. Calvinismul acceptă numai sensul literar al Bibliei şi consideră că Biserica este o comunitate creştină al cărei cap este Domnul Iisus Hristos, iar toţi ceilalţi membri ai comunităţii sunt egali între ei. Se respinge forma episcopală de

Menno Simonsz1 Martin Luther2 Jean Calvin3

Isto

rie

Lohanul nr. 13 6

conducere a Bisericii, susţinându-se că reprezentanţii ei trebuie să fie aleşi. În Europa, calvinismul s-a răspândit mai întâi în Scoţia (v. Biserica presbiteriană), Franţa, lumea germană şi Ţările de Jos. (M. H. Hart – op. cit)

Presbiteriterianism – formă de conducere religioasă bazată pe regula celor mai vârstnici, a presbiterilor. Bisericile presbiteriene contemporane îşi au originile în Bisericile calviniste din insulele Marii Britanii. În Europa contemporană astfel de comunităţi religioase protestante influenţate de calvinişti erau cunoscute drept Biserici reformate.

Biserica presbiteriană are o largă răspândire în Scoţia, unde a fost înfiinţată de preotul scoţian John Knox (absolvent al Universităţii, 1557) fiind de asemeni prezentă în Anglia, Ţara Galilor şi în S.U.A.

Reforma anglicană Apariţia Bisericii Angliei sau Bisericii Anglicană ca formă a

mişcării protestante este determinată de decizia regelui Angliei şi Irlandei, Henric al VIII-lea (1509-1547), care în anul 1534 s-a proclamat şef al Bisericii din regatul său, scoţând Biserica engleză de sub autoritatea Papei de la Roma, când suveranul pontif a refuzat să anuleze căsătoria regelui Henric al VIII-lea.

Regina Elisabeta I Tudor (1558-1603) fiica lui Henric al VIII-lea a acceptat în anul 1563 cele „39 de articole“ care au format baza dogmatică a Bisericii Anglicane. Dogma anglicană renunţă la folosirea limbii latine, la cultul icoanelor şi la celibatul preoţilor. Se susţine ideea mântuirii prin credinţă. Biblia rămâne singura autoritate în materie de dogmă şi se acceptau cele două sacramente, Sfinte Taine : Botezul şi Împărtăşania.

În anul 1992 Biserica Angliei s-a declarat în favoarea hirotonisirii ( „investire şi sfinţire în Sfânta Taină a Preoţiei, prin care se acordă harul pentru a deveni diacon, preot, episcop) femeilor. Biserica Episcopală Protestantă din S.U.A. „a coborât“ din Biserica Angliei şi a rămas legată spiritual de aceasta.

Puritanismul este o mişcare religioasă din sec. XVI – XVII care a avut drept scop purificarea Bisericii Angliei de orice urmă de catolicism şi care a dus la declanşarea războiului civil englez (v. Oliver Cromwel, puritan convins, conducătorul forţelor Parlamentului în conflictul militar contra regelui Carol I Stuart,

1 Adrian Vanson – John Knox, 1505 - 1572. Reformer and historian, 1580. Sursa: National Galeries of Scotland.

www.nationalgalleries.org/collection/online_az/4:322/result/0/33445?initial=V&artistId=237&artistName=Adrian%20Vanson&submit=1 [G.F.] 2 Portret după Hans Holbein Cel Tânăr expus la Walker Art Gallery, Liverpool . Sursa: Wikipedia Commons.

commons.wikimedia.org/wiki/File:Holbein_henry8_full_length.jpg/ [G.F.] 3 Sursa: Studieren Evangelischer.

www.spener-haus.de/spener_bild.shtml [G.F.]

1642. În urma Revoluţiei engleze Anglia devine monarhie parlamentară.

În anul 1585 englezii au fondat prima colonie, pe termen scurt, din America de Nord, colonie care nu a supravieţuit din cauza condiţiilor climaterice extrem de aspre şi a lipsei de hrană. Urmaşii lor din statul Virginia au fost mai norocoşi, stabilindu-şi colonia în Jamestown, în 1607.

Unii puritani au pus bazele unor aşezări în America de Nord printre care colonia din golful Massachusetts. Altfel exprimat, un grup disident din rădăcina mişcării puritane (34 de colonişti) care nu doreau să aibă legătură cu nici o biserică, cunoscuţi la început sub numele de separatişti şi mai târziu ca Părinţi Pelerini (Peregrini) care au călătorit la bordul vasului Mayflower au reprezentat primii colonişti din Plymouth, Statul Massachusetts şi care a format cea dintâi colonie permanentă din Noua Anglie (1620). Ei au reprezentat nucleul coloniştilor englezi care au reuşit cu greu să întemeieze coloniile în Statele Maryland (1634) şi Pennsylvania (1681). Coloniştii englezi, deja fixaţi pe pământ american, în anul 1664 au luat de la olandezi New-York, New Jersey, Delaware, la un an după ce englezii începuseră să colonizeze Insulele Caroline. Deci coloniştii englezi plecaţi din bătrâna Anglie ( „Lumea Veche”) au sosit în „Lumea Nouă,“ unde şi-au concentrat eforturile în zona golfului Hudson şi coasta Oceanului Atlantic.

Iluminismul şi revitalizarea creştinismului (neoprotestantismul) În Europa sec. XVII, epoca Iluminismului alături de

umanismul Renaşterii a avut o influenţă decisivă asupra tuturor domeniilor cunoaşterii, artelor, glisând raţiunea, gândirea umană dincolo de limitele stabilite de Biserica Evului Mediu, eliberând-o de „cortina de fier“ impusă de o multitudine de dogme ideologice religioase ale vremii.

În sec. XVIII au apărut mişcări de întărirea creştinismului, cu precădere în zonele anglofone având baza formată de idei religioase cu accente pe pietatea personală.

Pietismul este o mişcare reformatoare care îşi are originea în luteranismul german, apărută în secolul XVII. A fost iniţiată de pastorul luteran Philipp Jakob Spener (1635-1705). Acesta a pus bazele unui tip de organizaţie de întrajutorare pentru creştini. Pastorul reformator Spener a pledat pentru întărirea laturii didactice a predicilor.

Baptismul este o confesiune creştină întemeiată în Anglia, în anul 1534 de John Smyth. Mişcarea baptismală este prezentă în aproape toate mişcările religioase conturate mai ales de Reformă, încercând să restabilească practica apostolică a afundării în apă a celui ce vine la Botez. Anabaptiştii şi apoi baptiştii s-au revoltat împotriva introducerii de către Biserica Catolică a practicii stropirii cu apă în loc de afundare. Ideea de bază aflată în dispută este legată de teoria „formei fără fond“, altfel spus apar semne de întrebare cu privire la pierderea sensului profund al sfintei taine a botezului, care este transmiterea harului iertării şi înnoirii omului.

John Knox1 Henric al VIII-lea2 Philipp Jakob Spener3

Isto

rie

Iulie 2010 7

Baptiştii practică botezul la vârsta adultă şi nu-l acceptă decât pe Domnul Iisus ca mijlocitor între om şi Dumnezeu. Nu se recunoaşte Sfânta Cruce, icoanele, sfinţii, preoţii. În coloniile americane, în anul 1639, s-a fondat prima Biserică Baptistă în Providence. (R.C. – op. cit.)

Mişcarea adventă este derivată din mişcarea baptistă. Dacă baptismul urmărea „cufundarea“ în apă la maturitate a membrilor mişcării religioase, adventismul a privit spre cer „calculând“ a doua venire a Domnului Iisus Hristos pentru a construi o nouă împărăţie de 1000 de ani, întemeiată pe pace şi prosperitate. Adventiştii de nuanţă mozaică au negat învierea Domnului Iisus Hristos, l-au coborât în rândul profeţilor, i-au ocolit învăţătura despre rai şi iad, au negat existenţa sufletului şi au „fixat“ ca zi de odihnă sâmbăta. Legat de apariţia mişcării adventiste este influenţa predicatorului baptist William Miller (1782-1849) fost ofiţer în armata S.U.A. Aceşti adepţi ai lui Miller au înfiinţat, în anul 1863, grupul Adventiştilor de Ziua a Şaptea. Printre alte grupuri adventiste se numără Adventiştii Evanghelici şi Biserica Creştină Adventistă. Adventiştii de Ziua a Şaptea respectă sâmbăta ca „sabat“, evită să consume carne (mişcarea reformistă sau rowenismul), refuză să pună mâna pe armă, evită să folosească narcotice sau alte stimulente. Pentru adventiştii de ziua a şaptea, Biblia inspirată de Dumnezeu cuprinde voinţa lui Dumnezeu şi este singura învăţătură fără greş în ce priveşte credinţa. Domnul Iisus Hristos a murit pentru păcatele oamenilor, a înviat din morţi, s-a înălţat la cer şi mijloceşte pentru oameni la Dumnezeu Tatăl. Viaţa morală este cuprinsă în cele zece porunci, care arată cum să te fereşti de păcat, dar nu te poate mântui.

Primul „prooroc“ femeie a fost Ellen G. White, apoi la conducerea mişcării s-a impus Margareta W. Rowen, din comunitatea adventă a oraşului Los Angeles (California). Termenul de adventist derivă din latinescul „adventus“ = a doua venire.

Biserica Metodistă a fost fondată de John Wesley (1703-1791) alături de fraţii săi. Metodismul a apărut ca o încercare de a revitaliza Biserica Angliei, fiind o mişcare religioasă protestantă John Wesley a absolvit Universitatea din Oxford, devenind preot în Biserica Angliei în anul 1728. Fraţii săi întru credinţă se numeau „metodişti“, datorită accentului pus pe studiul metodic şi pe credinţă. Mişcarea a fost primită cu succes în zonele industriale de către muncitorime. În anul 1784, a fost înfiinţată în S. U. A. Biserica Episcopală Metodistă. Doctrina pune accent pe puterea Sfântului Duh. „Duhul Sfânt este cea de a treia persoană a Sfintei Treimi, care e una şi nedespărţită. Prin aceasta, Duhul Sfânt e Însuşi Dumnezeu în una din ipostazele Sale.“ (R. Ciobanu – op. cit.)

1 Sursa: Bibliotecal Recorder

www.biblicalrecorder.org/image.axd?picture=smyth.jpg [G.F.] 2 Sursa: Preparing for Eternity.

www.preparingforeternity.org/Building%20a%20Spiritual%20Church/Testimony%20of%20the%20Church/witnessing_to_seventh_day_advent.htm [G.F.] 3 Sursa: University of Michigan - Religious Perspectives.

www.umich.edu/~ece/student_projects/slavery2/religion2.html [G.F.]

Biserica Mormonă este o altă grupare protestantă cu convingeri milenariste. Pe la anul 1830, Joseph Smith (1805-1844) a fondat această biserică, în urma unei viziuni prin care un înger i-ar fi arătat locul unei comori cu vase din aur inscripţionate cu revelaţii divine. Aceste date sunt prezente în „Cartea lui Mormon“ (1830). După moartea lui Joseph Smith. lucrările sale au fost continuate de Brigham Young.

Penticostalismul sau Cultul Penticostal – mişcare religioasă protestantă care a apărut în S.U.A. în sec. XIX-XX prin despărţirea de baptism, grupare religioasă care acordă importanţă deosebită botezului prin Sfântul Duh şi Rusaliilor (Cincizecime). „Cincizecimea este una din cele mai mari sărbători creştine, numită şi Pogorârea Sfântului Duh sau Rusaliile. E celebrată la cincizeci de zile după Învierea Domnului (Sfintele Paşti), în amintirea momentului când Duhul Sfânt a coborât asupra Apostolilor sub forma unei limbi de foc, dăruindu-le harul de a vorbi în limbi necunoscute de ei până atunci, spre a putea răspândi în lumea întreagă cuvântul lui Dumnezeu. De aici şi numele, din limba greacă „pentacosta“ = a cincizecea. Practică posturi şi rugăciuni prelungite, cu manifestări spasmodice. (R.C. – op. cit.)

Martorii lui Iehova, Ieho-vişti sau Studenţi în Biblie sunt o organizaţie religi-oasă interna-ţională fondată în 1872 în S.U.A. care face parte din gruparea milenaristă, iar membrii acestei organizaţii pun accentul pe pasa-jele apocaliptice ale Bibliei, în special „Cartea lui Daniel“ şi „Apocalipsa“. Nu se recunoaşte Sfânta Treime şi nemurirea sufle-tului. Refuză transfuziile de sânge şi nu satisfac stagiul militar. Au adop-tat ca zi de sărbătoare (odihnă) sâmbăta, practică zeciuiala şi inter-zic consumul de carne. Se neagă unele forme sociale şi se înlocuiesc cu poruncile lui Iehova.

4 Sursa: Willard Library.

www.willard.lib.mi.us/historical/bcphotos/individuals/h55_5331.htm [G.F.]

John Smyth1 William Miller2 John Wesley3

Ellen G. White4

Isto

rie

Lohanul nr. 13 8Cultul

Creştin după Evanghelie ca şi celelalte culte neoprotestante îşi are originea în centrul şi vestul Europei. El ar putea fi localizat în Elveţia ca ţară de origine, pur-tând numele de „Chretiens“. Doc-trina lor ar putea fi un amestec din concepţiile lui Ulric Zwingli, ale baptiştilor, ale lui J. N. Darby, G. M. Muller, Fr. Bernay etc. În materie de con-cepţii religioase, menţionăm doar

câteva aspecte. Botezul apei nu mântuieşte, fiind un simbol; accentul cade pe botezul cu Sfântul Duh, în cadrul cultului se adresează numai maturilor în mod ocazional copiilor. Ei se socotesc „copii lui Dumnezeu“. Mileniul este domnia Domnului Iisus Hristos pe pământ, acea domnie proorocită de profeţii Vechiului Testament.

Caracteristicile mileniului sau milenarismului: pace deplină şi armonie între oameni, dreptatea va domni pe pământ, răul va fi înlăturat la a doua venire a Domnului Iisus când va întemeia o împărăţie de o mie de ani. Există patru tipuri de judecăţi şi trei feluri de ceruri în eshatologia Cultului Creştin după Evanghelie.

În concluzie Reforma protestantă din secolul al XVI-lea constituie unul din cele mai mari evenimente din istoria universală, în special din istoria Bisericii Catolice. Ea este un proces multilateral, la care au contribuit cauze religioase, morale, politice, sociale, economice, culturale şi naţionale, iar consecinţele lor se simt până în zilele noastre.

Biblia tipărită de Gutemberg în 1454 sau 14552 Bibliografie selectivă *** Biblia sau Sânta Scriptură – Editura Institutului Biblic şi de Misiune

al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 2001. *** Marea enciclopedie a cunoaşterii. Vol. 4 – Religie şi filozofie, Ed.

Litera Internaţional, Bucureşti, 2009. J. C. Attias, E. Benbassa – Larouse. Dicţionar de civilizaţie iudaică, Ed.

Universul Enciclopedic, Bucureşti, 1997. J. R. Barber – Istoria Europei moderne, Ed. Lider, Bucureşti, 1992. R. Ciobanu – Mic dicţionar de cultură religioasă, Ed. Helicon,

Timişoara, 1994. R. Ciobanu – Dicţionarul rostirilor biblice, Ed. Helicon, Timişoara,

1996. J. D. Douglas şi colab. – Dicţionar biblic, Ed. Cartea creştină, Oradea,

2009. H.W. van Loon – Istoria omenirii, Ed. Venus, Bucureşti, 1992.

1 Sursa: Mormon Stories Podcast.

mormonstories.org/top10toughissues/peepstones.html [G.F.] 2 Sursa: Harry Ramson Center, The University of Texas, Austin, SUA.

www.hrc.utexas.edu/exhibitions/permanent/gutenberg/ [G.F.]

Catagrafia satului Ţiful, ţinutul

Fălciu, la 1820 PPrrooff.. AAddrriiaann BBuuttnnaarruu –– DDuuddaa

n urma unui recensământ realizat în anul 1820, în satul Ţiful (astăzi dispărut) din ţinutul Fălciului, aflăm următoarele:

Liudi 7 birnici, însă: Toader Ifrim Gavril Cană Grigoraş Cuti Constantin Mană Andrii Bălaeş Ioan Ifrim Ioniţă Cătană 4 slugi a dumisali Ioniţă Pomană, însă: Ilii Enciu Constantin Bălăeş Lupul Corogi Vasăli Bălăeş 2 slugi a dumisali ban Costachi Lambrino: Toader Chiriacu Lupul Obreja 5 slugi a dumisali Lăscărachi Costachi, însă: Măteiu Cioban Ghiorghi Plăcintă Sandu Plăcintă Neculiţă a Tomii Condre Iancu 19 mazili ruptaşi şi rupte: Ilii Stoian Stamatin Stoian Constantin Plăcintă Ştefan Chiriacu Iftimi Ilii Tacu Ştefan Căuj Iordachi Căuj Costachi Căuj Mihălachi Plăcintă Ghiorghi sân Vasăli Plăcintă Manolachi Bota Enachi Bota Ghiorghi Bota Constantin Bota Ştefan Bota Sămion Bota Toader Cioban Sămion Bota Ioniţă Plăcintă cu bir în tablă Ion Lazăr Toader, a dumisali Ghiorghi Costachi Pavăl Plăcintă, a dumisali banului Costachi Emandi Budachi, a dumisali vornic Iordachi Catargiu diacon Ştefan dascăl Neculaiu3.

3 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, Vistieria Moldovei, 6/1820, f. 146v – 147.

Joseph Smith scriind Cartea lui Mormon1

Î

Isto

rie

Iulie 2010 9 De la Alexandru Ioan Cuza la

Carol I. O perspectivă în paginile „Gazetei de Transilvania“

IIrriinnaa GGaaffiiţţaa –– FFăăllttiicceennii

azeta de Transilvania reprezintă primul ziar politic şi cultural al românilor din Transilvania. Ziar care apare la Braşov, creaţie al lui George Bariţiu este preluat din

1850 de Iacob Mureşianu. Deşi tonul articolelor capătă un caracter moderat, acesta continuă să servească cauza românilor de pretutindeni.

Eseul de faţă îşi propune să scoată în evidenţă atitudinea publicaţiei în perioda cuprinsă între momentul abdicării lui Al. I. Cuza şi momentul instarurării pe tronul Principatelor al viitorului rege Carol I. Dacă articolele referitoare la situaţia internă capătă un caracter moderat, cele reunite sub subtitlul Cronica esternă se remarcă prin virulenţa atacurilor la adresa unei Rusii dornică de destabilizare, cât şi printr-un ferm ataşament la cauza comună a românilor. Mişcarea separatistă din Moldova nu schimbă poziţia ardelenilor care sunt fervenţi susţinători ai prinţului străin.

Consider că această temă prezintă o importanţă sporită prin prisma faptului că scoate în evidenţă poziţia unui ziar echidistant din perspectiva jocurilor politice din Principate.

Gazeta de Transilvania a reprezentat pentru mult timp în Transilvania un model de presă politică. Imprimându-i încă de la început o atitudine politică independentă, combativă şi profund ataşată cauzei poporului român, Gazeta a fost nu de puţine ori supusă unei cenzuri nemiloase.1

Obiectivele Gazetei de Transilvania au fost: impusionarea luptei politice a românilor transilvăneni, organizarea şi dirijarea concertată a acţiunilor lor în vederea obţinerii de drepturi şi libertăţi politice şi religioase. Încă de la primele numere, Gazeta şi-a dorit să devină catalizatorul acţinilor politice ale românilor din Ardeal. Atât timp cât românii de peste munţi nu au beneficiat de un ziar asemănător, şi chiar după aceea, ziarul braşovean a încercat constant să pledeze pentru unitatea poporului român.2

Anul 1866 pentru presa românească din Ardeal nu a fost unul tocmai uşor datorită prefacerilor ce aveau loc în cadrul monarhiei austriece. Totuşi, şi în acest context, relatările cu privire la situaţia românilor de peste munţi pot fi considerate mai credibile decât cele ale unor ziare precum Românul în cărui paginile se găseşte un puternic substrat politic în tonul articolelor.

Expunerea subiectelor de politică externă debutează cu chiar primul număr al anului 1866. Temele abordate sunt însă de natură oficială şi nu cuprind decât mesaje de anul nou schimbate între domnitorul Cuza şi reprezentaţele consulare din Principate.3

Păstrând o atitudine obiectivă, colaboratorii ziarului evită să facă speculaţii privitoare la situaţia Principatelor. Zvonuri cu privire la o posibilă lovitură de stat ce se va solda cu abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza nu se regăsesc în paginile ziarului.

Putem de asemenea să remarcăm faptul că editorialiştii braşoveni nu adoptă ideea conform căreia Cuza ar fi dorit să abdice oricum, considerând că misiunea lui în Principate se încheiase deja.4

Relatările cu privire la momentul 11 februarie 1866, sunt amplu dezbătute în ziarul braşovean în numărul său din 15/27 fe-bruarie, unde prima pagină este dedicată în exclusivitate eveni-mentului. Mai presus de ştirile cu, caracter intern, ce privesc situa-ţia monarhiei austriece, soarta Principatelor Române capătă priori-

1 Mircea Popa – Istoria presei româneşti din Transilvania, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, p .94. 2 Ibidem, p. 118. 3 Gazeta de Transilvania,Braşov, nr.3,27/15 ianuarie 1866. 4 Nicolae Şuţu – Memoriile Principelui Nicolae Şuţu - mare logofăt al Moldovei 1798 - 1871, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, p.371.

tate. Putem să emitem astfel ipo-teza conform căreia publicul Gazetei de Tran-silvania, este un public cu un ape-tit ridicat pentru ştirile ce implică evenimente ex-terne. Elitele tran-silvănene nu-şi pierd interesul pentru românii de peste Carpaţi.

Comunica-tul către Gazetă publicat pe prima pagină expune într-o manieră obiectivă eveni-mentele care au dus la înlăturarea lui Cuza de pe tronul Principa-telor. Astfel, ni se spune că deşi Cuza a fost obli-gat să abdice, acest lucru s-a fă-cut fără vărsare de sânge. În jurul orelor 1 s-a pă-truns în camera domnitorului şi acesta a fost silit să-şi semneze ab-dicarea. După acest moment, domnitorul a fost arestat şi ulterior obligat să pără-sească pământul românesc.5

După ce Cuza a semnat actul de abdicare, complotiştii au purces la a întreprinde o serie de arestări. Astfel au fost arestaţi generalul Flo-rescu, prectul Po-liţiei din Bucu-reşti: Alexandru Beldiman, prefec-tul de Ilfov Alexandru Mar-ghiloman, direc-torul Poştei şi telegrafului Cezar Liebrecht. Iniţia-tiva acestui act au avut-o colonelul Haralambie, maiorul Lecca şi alţi membri ai armatei.6

Următoarea parte a relatării poate fi însă pusă sub semnul

5 Gazeta de Transilvania,Braşov, nr.13, 27/15 februarie 1866. 6 Ibidem.

G

George Bariţiu[a]

Iacob Mureşianu [b]

Gazeta de Transilvania, primul număr

12 martie 1838[c]

Isto

rie

Lohanul nr. 13 10întrebării. Este prezentat ca fapt cert participarea unei părţi din populaţie la mişcare. Astfel, cititorii sunt informaţi că o mulţime numeroasă a mărşăluit pe străzile Bucureştiului, arătându-şi fericirea la auzul veştilor. Cert este că acest aspect este negat în scrierile istoriografice ce au urmat momentului.

Printre presupuşii participanţi la „marşul bucuriei“ s-ar fi împărţit manifeste ce aclamau bucuria poporului român care a reuşit în cele din urmă să-şi decidă singur soarta. Pentru a rezuma în câteva cuvinte conţinutul acestor mani-feste vom afirma următoarele: românii au arătat Europei acum şapte ani cât de ataşaţi sunt de soarta ţării lor. S-au înşelat din păcate în ceea ce priveşte alegerea domnitorului. După îndelungi suferinţe, românii au găsit în sfârşit curajul de a-şi schimba destinul şi de a înlătura un tiran. Pentru a justifica participarea armatei în complot, membrii acesteia sunt consi-deraţi eroi naţionali. Ei sunt cei care au menirea de a-i apăra pe români şi în cazul de faţă nu au făcut altceva decât să-şi respecte jurâmintele.1

Această porţiune de articol reprezintă un caz sugestiv de distorsionare a adevărului prin intermediul presei. Este bine să precizăm încă de la început că, autorul articolului nu se autodefineşte ca fiind un martor al evenimentelor. Rela-tările sale se fac pe baza unor surse prima-re. În acest caz, se poate presupune că acest manifest este preluat din paginile ziarului Românul. Lucrurile au stat însă cu totul altfel.

Alexandru Beldiman pleacă spre locuinţa personală, de unde la orele 2 va fi arestat de către colonelul Dimitrie Creţulescu din ordinul domnitorului. Trecând sub escortă prin piaţa Teatrului, acesta l-a văzut pe colonelul Haralambie strigând. Se pare că acesta îl întreba pe C. A. Rosetti, unde e poporul pe care omul politic promisese că va veni la răsturnarea lui Cuza.2

După momentul abdicării lui Cuza este instituită locoteneţa domnească, pentru ca a doua zi să fie proclamt drept principe Filip de Flandra. Este surprins de asemenea faptul că o dată cu înlăturea lui Cuza este redeschisă chestiunea orientală. Starea de incertitudine existentă în Principate este remarcată şi de autorul articolului. Din punctul său de vedere ceea ce ziarul, pentru care scrie, poate să făcă este să spere că Divinitatea va fi şi de această dată de partea românilor.3

Tot în acest număr al Gazetei regăsim comunicatul publicat în Monitorul Oficial referitor la momentul abdicării. Se merge din nou pe ideea că poporul român radiază la ideea că, domnitorul a fost înlăturat. Este lesne de înţeles o astfel de atitudine. Se încearcă legitimarea loviturii de stat, şi implicit a noului guvern.

S-a încercat în epocă să se impună ideea conform căreia Alexandru Ioan Cuza ar fi avut încă din 1865 planuri de a abdica. Acest lucru nu s-a realizat datorită insistenţelor împăratului Napoleon III, cât şi inexistenţei unui moment propice. Ceea ce au realizat cei de la 11 februarie nu ar fi fost o silirea a domnitorului ci oferirea unei ocazii de a-şi îndeplini o dorinţă mai veche.

În spiritul acestei idei, regăsim publicată o epistolă a lui Cuza către ţară. În cadrul acesteia, domnitorul revine de altfel la unele idei mai vechi. Ţara are acum o nouă conducere, o conducerea pe

1 Ibidem. 2 G. I. Valentineanu – Din memoriile mele, Bucureşti, 1898, p.113-114. 3 Gazeta de Transilvania, op.cit. nr.13.

care poporul şi-a dorit-o, şi în acest caz prezenţa sa în ţară nu mai este necesară. Ţelul său dintotdeauna a fost să vadă pe tronul Principatelor un prinţ străin, şi acum că acestă dorinţă i s-a îndeplinit, nu îi mai rămâne decât să ia drumul exilului.4

Înainte de a i se permite să plece din ţară, Cuza a mai adresat o epistolă lui Ştefan Golescu, membru al locotenenţei domneşti. Faptul de la 11 februarie a fost unul măreţ, iar întreaga Europă laudă acest lucru.5

Este destul de probabil ca această epistolă să fi fost redactată şi semnată de către Cuza. Rămâne un mare semn de întrebare în ceea ce priveşte circumstanţele în care ea a fost scrisă, şi implicit dacă reflectă crezurile domnitorului.

După ce Cuza a părăsit Principatele, guvernul provizoriu a fost nevoit să se confrunte cu alte probleme. Una dintre acestea privea situaţia Bisericii române. Prin legea din 1865, care proclama printre altele autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, s-a instituit şi procedeul prin care domnitorul putea numi mitropolitul. Noul guvern promite că şi această greşeală a lui Cuza va fi înlăturată. Se va respecta de astăzi înainte vechea tradiţie conform căreia Biserica îşi va desemna singură conducătorii.6

Articolele lunii martie pun accentul pe situaţia internaţională a Principatelor.

În şedinţa care a avut loc pe 19 martie, în cadrul Conferinţei de la Paris, reprezentantul Rusiei, baronul Budberg, a exprimat poziţia ţării pe care o reprezintă. Rusia nu poate fi de acord cu asuprirea libertăţii de alegere a Moldovei, căci majoritatea moldovenilor nu doresc unirea şi ar fi chiar de acord să demonstreze public pentru a-şi susţine cauza.7

Rusia nu era singura care susţinea tendinţele separatiste ale moldovenilor. Interesul naţional îi dicta şi Austriei să adopte o poziţie similară. Astfel, consulul austriac la Bucureşti, baronul Eder, ar fi dorit aducerea pe tron a prinţului Gr. Basarab-Brâncoveanu. Deşi austriecilor le era practic imposibil să se pronunţe deschis asupra acestui fapt, se pare că în ascuns Metternich l-ar fi instigat pe Budberg să protesteze împotriva menţinerii unirii.8

Pe data de 24 martie în paginile Gazetei regăsim o proclamţie a guvernului de la Bucureşti prin care se comunică constituirea colegiilor electorale pentru alegerile următoare. Corpurile legislative ale statului român au fost dizolvate pentru a înlătura orice rămăşiţă a vechii

guvernări şi pentru a concretiza câştigurile aferente zilei de 11 februarie.9

Dovedind o bună înţelegere a vieţii politice din Principate, autorul articlolui remarcă faptul că această veste a fost primită într-un mod diferit în funcţie de orientarea politică a ziarului care a

4 Gazeta de Transilvania, 3 martie/19 februarie. 5 Ibidem. 6 Ibidem. 7 Dimitrie Sturza – Autoritatea faptului împlinit-executat în 1866 de cei îndreptăţiţi, extras din Analele Academiei Rom.âne, seria II, tom XXXIV, memoriile secţiunii istorice, 1912, p.6. 8 Anastasie Iordache – Insituţia .monarhiei constituţionale şi regimul parlamentar în România, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1997, p.33-35. 9 Gazeta de Transilvania, 5 aprilie/24 martie.

Alexandru Ioan Cuza[d]

C. A. Rosetti[e]

Isto

rie

Iulie 2010 11reprodus-o. Românul şi Desbaterile consideră că era normal ca acest lucru să se petreacă. Vechiul Parlament era expresia actului de tiranie pe care l-a întreprins Cuza la 2 mai şi a încercării acestuia de a-şi constitui o dinastie nelegitimă. Noua conducere a ţării va exclusiv expresia voinţei poporului român. Trompetta şi Reforma adoptă mai degrabă o atitudine rezervată faţă de promisiunile liberalilor.1

O particularitate în articolele ce, circulau în acea vreme îl constituie publicarea în paginile Gazetei de Transilvania a rezumatului unei preuspuse broşuri publicate de către Alexandru Ioan Cuza în exil. Se presupuse că a fost scrisă de acesta din urmă datorită limbajului şi a cunoştinţelor detaliate despre situaţia ţării şi a persoanei fostului domnitorul. Se desprind două idei principale. Deşi au trecut nouă ani de când adunările ad-hoc au hotărât soarta ţării, cele patru puncte principale au fost distorsionate în funcţie de interesele politice; ideea unirii celor două Principate nu aparţine lui Cuza şi nu a fost folosită de acesta pentru a acapara puterea.2

Dacă este să ne raportăm la perioada cronologică februarie-mai 1866, putem remarcă în paginile Gazetei de Transilvania faptul că se acordă o atenţie sporită atitudinii marilor puteri în raport cu Principatele Române, cât şi tulburărilor existente în Moldova, datorate unor segmente ale populaţiei cu vederi separatiste.

Aversiunea faţă de politica promovată de Rusia este o constantă în paginile ziarelor. Implicarea rusească în tulburările din Moldova este privită ca un lucru cert şi evident condamnabil (oamenii răi şi neodihniţi se află pretutindeni şi mai ales cei cu simpatii străine). Poziţia ardeleană este cea mai vehementă..3 „Rusia nu doarme, ea are adunată miliţie la Prut, şi stă ca un uliu ţintindu-şi prada.“

Putem presupune că acţiunea separatistă nu a fost una de moment, ci una care a funcţionat pe baza unui plan dinainte stabilit. Cert este că zvonuri despre o posibilă mişcarea care să reînvie spiritul separatist au existat chiar şi în presa europeană. Astfel în conformitate cu Gazeta de Transilvania se pare că jurnalele străine susţin că moldovenii se pregătesc a se desprinde de Ţara Românească, îndată ce vor alege un principe român şi cum că ar fi chemat pe Grigore Sturza din Paris în scopul acesta. La Iaşi s-ar fi adunat la Ştefan Catargiu o adunare de boieri, spre a cere despărţirea Principatelor de către Puterile Garante, însă comisarul Epureanu a dat peste ei şi a desfăcut adunarea înainte de a compune memoriul către Puterile Garante. Toate tipografiile din Iaşi sunt ocupate de militari pentru a împiedica tipărirea a astfel de acte. Totuşi în Italia şi Franţa sunt publicate ştiri conform cărora liniştea în Principate.4

Lucruri îngrijorătoare se spun însă despre Rusia şi Austria. Se vorbeşte chiar de un plan ascuns. Rusia s-ar mulţumi cu Moldova şi Valahia ar lăsa-o Austrie, ca Prusia să rămână cu

1 Ibidem. 2 Gazeta de Transilvania, nr.26, 18/6 aprilie. 3 Gazeta de Transilvania, Braşov, 10 martie/26 februarie, nr.16, an XXIX, 1866. 4 Gazeta de Transilvania, 21/9 martie, nr. 19, 1866.

Holsteinul.5 „Debatte“ din Viena publică o corespondenţă din Bucureşti,

cu data de 20 martie, prin care se afirmă că agenţii partidei ruseşti umblă de-a lungul Moldovei pentru a îndemna poporul să ceară desfacerea unirii, pe lângă care se adaugă şi partizanii pretendenţilor la tron. Se menţionează şi faptul că un corp rusesc stă postat la Prut, în pofida tuturor dezminţirilor oficiale.6

Trebuie să avem în vedere faptul că pentru autorităţile române era vital să demonstreze că marea masă a moldovenilor nu aveau idei separatiste. Atât timp cât străinii erau responsabili de cele întâmplate, mişcarea era cu atât mai mult anti-naţională. Poţi considera ca subversive acţiunile acestui segment de populaţie, dar nu poţi trece cu vedere implicarea românilor de rând într-o astfel de mişcare. În Monitorul Oficial din 17 aprilie se insistă asupra acestei idei: „De câtva timp se semnalase guvernului încercările unor străini de a provoca tulburări în Iaşi, cu scopul evident de a compromite în ochii Europei cauza românilor”.7

O situaţie mai aparte a constituit-o cazul mitropolitului. După ce s-a aflat la începutul mişcării în fruntea celor ce se îndreptau spre locuinţa Roznovanu, acesta nu se găseşte nicăieri în relatările marto-rilor oculari ai evenimentelor. În confor-mitatea cu raportul lui Ştefan Golescu din 3 aprilie se pare că intenţiile mitropo-litului erau cunoscute autorităţilor. În seara de 2 aprilie, acesta a participat la şedinţele unui comitet prezidat de Nicolae Rosetti-Roznovanu, căruia i-a conferit binecuvântarea sa. Pe 3 aprilie, la orele 10, a ieşit din biserică în fruntea unei clici numeroase şi a înaintat până în piaţa Palatului, unde a fost oprit de prezenţa trupelor. Eminenţa Sa s-a făcut nevăzut şi tocmai târziu spre seară, un poliţist l-a găsit ascuns într-o pivniţă cu veşminte incompatibile cu rangul său. Fiind uşor rănit, a fost transportat la mănăstirea Sfântul Spiridon, apartamentele Mitropo-liei fiind închise şi sigilate până când se va face o percheziţie.8

Gazeta de Transilvania nu a reflecat în această perioadă doar eveni-mentele de ordin politic. Un eveniment cultural de o mare importanţă a marcat acestă perioadă de nelinişte politică, şi anume înfiinţarea Academiei Române. Scopul asociaţiei era de a determina ortografia limbii române, de a elabora gramatica acesteia şi de a începe lucrul la un dicţionar al limbii române. Articolul 11 din regulamentul de funcţionare prevede că asociaţia se va îngriji de limba română din toate provinciile locuite de români.9

Un alt moment suprins este cel al proclamării principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, ca domn al Principatelor. Din momentul proclamării acestuia ca domn de către corpurile legiuitoare române până la depunerea jurământului de către acesta, Gazeta de Transilvania suprinde întreaga desfăşurare a evenimentelor.

I. C. Brătianu a plecat la Dusseldorf pentru a încerca să-l convingă pe Carol să accepte tronul român. În ţară plebiscitul care

5 Ibidem. 6 Gazeta de Transilvania, 24/12 martie, nr. 22, 1866. 7 Gazeta de Transilvania, 21/9 aprilie, nr. 27, 1866. 8 Ibidem. 9 Gazeta de Transilvania, 25/13 martie.

Clemens Wenzel Lothar Prince von

Metternich [f]

Ştefan Golescu [g]

Isto

rie

Lohanul nr. 13 12

trebuia să consfinţească dorinţa românilor de a avea ca domn un principe străin a avut rezultate favorabile. Având şi acest atu, delegaţia română considera că principele Carol nu mai avea acum niciun motiv de a refuza.1

Gazeta de Transilvania se mărgineşte în următoarele trei numere să prezinte chestiuni de politică internă. Următoarea menţiune cu privire la evenimentele din Principate se regăseşte abia în numărul din 11 mai.

Ziarul reproduce telegrama adresată de la Severin de către principele Carol. Acesta îşi anunţă sosirea pe pământ românesc şi ţine să-şi exprime recunoştinţa faţă de poporul român care i-a conferit onoarea de a-i călăuzi destinele.2

Ultimul moment surprins în paginile Gazetei de Transilvania pe care îl vom aduce în discuţie este ziua de 10 mai. Publicaţia ardeleană îşi informează cititorii cu privire la programul zilei. Primiti fiind cu entuziasm, Carol depune jurământul prin care devine domn al românilor. În alocuţiunea pe care o ţine cu ocazia acestui moment, Carol nu omite să precizeze că va face tot ce îi stă în putinţă pentru a răsplăti încrederea poporului.3

Din păcate articolele reunite sub titlul de Cronica esternă nu sunt semnate. Cele mai multe sunt trimise de către corespondenţi

1 Gazeta de Transilvania, 2 mai/20 aprilie. 2 Gazeta de Transilvania, 23/11 mai. 3 Gazeta de Transilvania, 26/14 mai.

care se limitează la a relata ceea ce citesc în alte publicaţii care tratatează un anumit subiect. Astfel, se cuvine poate să spunem câteva cuvinte despre readactorul Gazetei din acea perioadă: Iacob Mureşianu.

Acesta s-a născut în comuna Rebrişoara, judeţul Bistriţa-Năsăud în 1812. A lucrat alături de George Bariţiu încă din momentul călătoriei la Viena pentru a obţine dreptul de a scoate pe piaţă Gazeta de Transilvania şi până în 1850 când ziarul a fost interzis. La reluarea Gazetei 2 ani mai târziu, acesta devine editor-şef deoarece lui Bariţiu i se interzice să mai lucreze la publicaţie. Acest fapt, s-a datorat şi unor articolele tendenţioase semnate de Bariţiu ce îl aveau ca subiect pe Avram Iancu. Rămas singur la cârma ziarului, Mureşanu îi va aduce acestuia îmbunătăţiri semnificative. A modernizat ziarul introducându-i alfabetul latin, mărindu-i formatul şi îmbunătăţindu-i calitatea. S-a confruntat frecvent cu problema cenzurii, însă nu a încetat niciodată să păstreze un înalt standard al articolelor publicate.4

Consider că o analiză a articolelor ce au apărut în perioada februarie-mai 1866 în Gazeta de

Transilvania oferă o perpectivă diferită asupra unei perioade de instabilitate politică pe care ziarele din Principate nu au ezitat să o exploateze în interese propriu. Deşi atitudinea ziarului braşovean este în cele mai multe cazuri una relaistă, ce denotă o bună informare, nu putem să nu precizăm şi existenţa unor anumitor lipsuri. Cea mai importantă scăpare poate fi considerată preluarea unor editoriale din Românul fără ca acestea să fie prelucrate în prealabil. Trebuie totuţi remarcat, efortul publicaţie de a se lupta cu rigorile cenzurii, totul pentru a-şi ţine publicul bine informat.

Surse imagini [G.F.]: a. Faclia - ziar independent de Cluj

www.ziarulfaclia.ro/Colegiul-Na%C5%A3ional-8220-George-Bari%C5%A3iu-8221-la-90-de-ani+31850

b. Pictură de Mişu Popp expusă la „Casa Mureşenilor“ din Braşov. Sursa: CiMeC– Institutul de Memorie Culturală clasate.cimec.ro/Poza.asp?k=1A6328565B884C838D902A6B3ED17742

c. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu – Scurtă istorie a românilor, Bucureşti, 1977. Sursa: Wikimedia Commons. commons.wikimedia.org/wiki/File:Gazeta_de_Transilvania.jpg

d. Biblioteca „V.A. Urechia“ Galaţi. www.bvau.ro/manifestari/2007/0823/domnitori/pages/28%20AlexIoan

Cuza.html e. Sculptură de Karl Storck expusă la Muzeul

Naţional de Artă al României din Bucureşti. Sursa: CiMeC– Institutul de Memorie Culturală clasate.cimec.ro/detaliu.asp?k=A3D25DA0462C4EDAAC31B8704207DA88

f. Portret de Sir Thomas Lawrence, c. 1815. Sursa: German History in Documents and Images (GHDI) germanhistorydocs.ghi-dc.org/sub_image.cfm?image_id=263

g. Sursa: Wikimedia Commons commons.wikimedia.org/wiki/File:Stefan_Golescu_-_foto.jpg

h. Portret expus la Muzeul Naţional de Istorie al României, Bucureşti. Sursa: Wikipedia Commons. commons.wikimedia.org/wiki/File:IC_Bratianu.jpg

i. Sursa: Diana Mandache's Weblog. royalromania.wordpress.com/image-gallery/carol-i-

1866/ j. Gravură din The illustrated London news,

June 1887(?). Sursa: The New York Public Library - Digital Galery digitalgallery.nypl.org/nypldigital/dgkeysearchdetail.cfm?strucID=485717&imageID=1211653

4 Sextil Puşcariu – Braşovul de altădată, Editura Şcheii Braşovului, Braşov, 2001, pg. 87-91.

I. C. Brătianu[h] Carol I la 1866[j]

Încoronarea regelui Carol I [j]

Isto

rie

Iulie 2010 13

Din istorie învaţă cine poate PPrrooff.. VVaalleerriiuu NNeeşşttiiaann –– IIaaşşii (Continuare din Lohanul, nr. 12, aprilie 2010)

Aderă la această structură verde şi tineri şi veterani ai Miş-cării, cu 10 – 15 – 20 ani puşcă-rie efectuată. Revista timişo-reană „Gazeta de Vest“ (1990 – 1999), editura „Gordian“, răs-pândiră cu zel „teze verzi“.

Pe un ali-niament distinct, activează „Noua Dreaptă“ (şef – avocatul Tudor Ionescu), „Miş-carea Legiona-ră“ a prof. Şer-ban Suru (care tipăreşte publi-caţia „Obiectiv

Legionar"), „Acţiunea Română“, condusă de un nepot de frate al lui Corneliu Codreanu, Nicador Zelea Codreanu, la rândul ei editoare a revistei lunare, „Cuvânt Legionar“. Fiecare „organism“ se revendică de la „adevărata Legiune“! Tema cu variaţiuni, gen sectele creştine (şi noncreştine) actuale, păstrând măsura...

Inamiciţia lui Constantin Ticu Dumitrescu şi a unui segment din „Asociaţia deţinuţilor politici din România“ a avut un rol bine definit.

Ca şi categoricele luări de poziţie contra ale exilului (diasporei) politicianist, ce-au alimentat din belşug campaniile incriminatorii care barează calea democratică de legalizare a Legiu-nii (indiferent sub ce nume): oculta internaţională, masoneria, ultra-filosemiţii, naţionalistofagii, democraţii puri şi duri „fac totul“ întru aceasta!

Peste hotare, funcţionează un „Grup de Comandă“ exterior, iniţial compus din Mircea Dimitriu (1913-2006), secretar general, prof. Filon Verca, Dumitru Creţu, dr. Faust Brădescu, cu misiunea să coordoneze activitatea camaraderească din garnizoanele de pe trei continente.

Trebuie menţionat, în această ordine de consideraţiuni, influenţa exercitată de ideile legionare asupra unor forţe politice de dreapta (dreapta radicală) din Spania („Falanga“), Italia („Alianţa Naţională“, „A treia Forţă“), Austria („Partidul Libertăţii“), Polonia, Bulgaria, Franţa, asupra unor personalităţi politice, intelectuale, culturale de marcă nonstângiste, cu vederi creştine. Se cuvine a fi amintit şi „Frontul Naţional European“, mesagerul unei Europe a naţiunilor creştine.

Obiectivele mesajului legionar, acuma, vizează a restitui istoriei naţionale sine ira et studio, conform principiului audiatur et altera paras, nealergic la critic şi „incorect politic“, pe fondatorii şi continuatorii tradiţiei valoroase, nonviolente şi nonextremiste, ai credo-ului verde. În acest scop, se organizează, îndeosebi în mari oraşe, conferinţe, simpozioane, dezbateri, expoziţii, comemorări şi aniversări. Sunt publicate cărţi, broşuri, reviste. Sunt înălţate troiţe, monumente, bunăoară cel din cimitirul mănăstirea Predeal, în memoria unor victime ale terorii carliste, sau cel de la Sâmbătă de Sus, de la Aiud („Râpa robilor“). Tânăra generaţie şi adulţii formează potenţiali beneficiari, căci aceştia nu fură contaminaţi de ideologia „materialismului dialectic şi istoric“. (Publicaţii ce exprimă simpatii legionare: „Puncte Cardinale“, „Rost“, „Scara“,

„Atitudini“, „Predania“, „Axa“ ş.a.). Excluderea voinţei de putere este proclamată lege de aur.

Compensativ, „contribuind creator, constructiv, la efortul absolut necesar de scoaterea societăţii româneşti din impactul malefic, distructiv al dominaţiei neocomuniste, stângiste, întru propăşire şi mântuirea Neamului“.

O întrebare legitimă îşi face aici loc în conştiinţa oricărui virtual cititor de bună credinţă: Ce a rămas în picioare din edificiul doctrinar legionar? Ce propoziţii şi-au păstrat valabilitatea, înfruntând acţiunea distructivă a vremii şi care din ele au fost înlăturate de noianul întâmplărilor?

Pentru a răspunde cinstit la această întrebare, e nevoie să stabilim mai întâi o distincţie în textele (şi în experienţa de viaţă şi luptă): o parte, sistemul închegat de concepte, idei, principii ce interpretează coerent realitatea şi recomandă o modalitate de acţiune, în funcţie de anumite opţiuni ideologice şi ţeluri ferme. Şi o parte, supusă contingenţelor istorice, care defineşte atitudini politice, prin natura sa expusă deteriorărilor. Nu toate declaraţiile, afirmaţiile, cugetări întemeietorului Mişcării aparţin patrimoniului ei doctrinar. De pildă antisemitism, anticomunism, antipoliticia-nism nu sunt decât accidente în dezvoltarea istorică. Dispărând cauzele care le-au provocat, dispar şi atitudinile sus menţionate, ca efecte ale lor. Astfel, poporul nostru a fost silit să fie când antiturc, când antirus, când antigerman, când antimaghiar, raportându-se la situaţiile politico-naţionale specifice care le-au dat naştere pentru a dura în istorie.

Pentru a înţelege doctrina legionara, trebuie să ne adresam scrierilor rămase de la Corneliu Zelea Codreanu, de la colaboratorul său cel mai apropiat, Ion I. Moţa, de la succesorul lui, Horia Sima, de la alţi gânditori legionari – Corneliu Georgescu, Alexandru Cantacuzino, Vasile Marin, Puiu Gârcineanu, Mihail Polihroniade, Faust Brădescu ş.a.m.d. Dacă admitem „teza“ că Mihai Eminescu poate fi socotit un „precursor al legionarismului“, (S. Mehedinţi), atunci trebuie să punem în ecuaţie contribuţiile lui Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran (în pofida renegărilor lui ulterioare controversate!), Constantin Noica, Ioan Găvănescul; şi ale publicaţiilor „Axa“, „Buna Vestire“, „Iconar“, „Cuvântul studenţesc“, „Rânduiala“, „Sfărâmă-piatră“, „România creştină“, „Decembrie“, „Ideea românească“ ş. cl. Nu putem omite poeziile lui Radu Gyr, cântecele lui Ion Mânzatu, picturile lui Al. Basarab, poemele lui Vasile Posteucă, lucrările istorice ale lui Petre P. Panaitescu, Alexandru Randa, studiile sociologice ale lui Ernest Bernea, Traian Brăileanu, Vasile Băncilă, memorialistica din închisoare a lui Radu Budişteanu, Dumitru Gh. Bordeianu, Marcel Petrişor, Ion Ianolide, pr. Gh. Calciu-Dumitreasa, cele referitoare la Valeriu Gafencu, „sfântul închisorilor“ ş.a.m.d). Ceea ce unul afirmă, celălalt dezvoltă ori întregeşte, lăsând loc şi variantelor de interpretare, libertăţii creatoare în materie de lăsământ doctrinar.

Să riscăm un paralelism, din punct de vedere istoric şi doctrinar. Intervine şi aici „roata istoriei“. Creştinismul, de exemplu, în

afara Evangheliilor, are o doctrină expusă de Apostolul Pavel, reglementată de Sfinţii. Părinţi, de sinoadele ecumenice, de enciclicele papale, are un mod dinamic de transmitere a Revelaţiei dumnezeieşti.

Mesajul legionar relevă un anume conţinut, este exprimat în conceptele şi reprezentările folosite în cultura veacului trecut şi

Salut pe cei ce merg spre marea biruinţă

legionară. Corneliu Z. Codreeanu, 1938 [G.F]

Ajută-ţi fratele căzut în nenorocire. Nu-l lăsa!

Ajutorul legionar [G.F.] Isto

rie

Lohanul nr. 13 14

începutul secolului nostru. O presupusă incompatibilitate dintre doctrina respectivă şi revoluţia ideilor, a speculaţiilor politicele, e falsă. Nu însă acumularea, valorificarea de noi experienţe, de noi adevăruri de viaţă, noi înţelegeri ale acestora, aparţinând dezvoltării istorice a formulării doctrinelor. Sunt excluse infailibilitatea, dogmatizarea fanatică.

Sensibilitatea omului modern, structura gândirii lui s-au modificat. Lumea românească, europeană de azi îşi are fizionomia şi preocupările specifice, tentaţiile, negaţiile, tendinţele sale, drept urmare a progresului ştiinţific, tehnic, informaţional. Ca atare, ea problematizează / relativizează credinţele, le orientează prioritar spre materie, îşi afirmă autonomia (permissiveness). Europe-nizarea, globalismul, postmodernitatea, „drepturile omului“, secu-larizarea etc. sunt provocări ce modifică mentalităţile; plus „democraţia“ cu „voie de la primărie“…

Aşadar, realităţile nu pot fi abordate paseistic în termenii anilor '30 – '40. O simplă copiere (imitare) a trecutului e nepotrivită şi nepopulară, irealizabilă, utopică, naivă. Pe celălalt versant al ideilor, nimeni dintre supravieţuitorii legionari nu-şi poate atribui merite, acte eroice, sacre, ce aparţin de fapt şi de drept precur-sorilor. După cum nu pot fi traşi efectiv la răspundere personală pentru erori, eşecuri, fapte reprobabile care nu le aparţin nemijlocit. Cei în viaţă îşi au responsabilitatea moral-politică pentru atitudinile, actele proprii, cum de altfel au procedat înaintaşii înşişi.

Doctrina legionară, deci, a existat iniţial ca o stare de spirit, ca o nouă orientare spirituală în viaţa românească, ca nouă atitudine in faţa vieţii şi morţii. Ea nu e creaţia exclusivă a lui Corneliu Codreanu, ci se înfăţişează a fi expresia acţiunii convergente a numeroşi factori de simţire, de gândire, de har. E o doctrina deschisă, confruntabilă cu diferite sisteme filozofice, cu existenţialismul creştin, Bazată pe esenţă-existenţă .

Specificul Mişcării Legionare este că reprezintă o mişcare structurată religios (nu o religie, o confesiune, o sectă, cum au acuzat adversarii răuvoitori), prin căutarea de soluţii de tip creştin problemelor politice, economice, sociale. Cum afirmă Horia Sima, pentru legionari „politica reprezintă prelungirea firească a religiei în domeniul realităţilor sociale“. Asta o deosebeşte fundamental de fascism, nazism, de alte naţionalisme „clasice“ sau contemporane.

Ideea-forţă a doctrinei verzi o formează naţiunea. Ei i se subsumează celelalte. Cu atât mai mult cu cât naţiunea e văzută ca o realitate transcendentală, o creaţie divină în veşnicie. Corneliu Codreanu spune textul: „Individul, în cadrul şi în slujba neamului său. Neamul, în cadrul şi în slujba lui Dumnezeu şi a legilor dumnezeieşti“. Neamul, în accepţie legionară, este acea entitate istorică trăind peste veacuri cu rădăcinile înfipte în negura vremii şi cu un viitor infinit.

Neamul are un patrimoniu fizic, biologic, unul material care trăieşte în veşnicie prin concepţia, onoarea şi cultura sa. De la Corneliu Codreanu citire: „Ţelul final nu este viaţa ci Învierea. Învierea neamurilor în numele Mântuitorului Iisus Hristos“. Cea dintâi lege a neamului este aceea de a merge pe linia destinului istoric hotărât de divinitate, împlinindu-şi misiunea încredinţată. Legiunea propune crearea unui mediu sufletesc, un mediu moral în care să se poată creşte un alt tip de român, un om nou în sens neotestamentar.

Mişcarea Legionară – se pretinde – nu se întemeiază exclusiv nici pe principiul autorităţii şi nici pe acela al libertăţii, ci pe

principiul dragostei aplicate, „cheia păcii pe care Mântuitorul a aruncat-o tuturor neamurilor din lume“ (de aici reiese neşovinismul doctrinar şi dezirabil, comportamental). O precizare. Dragostea lucrătoare (nediscursivă!) propovăduită de legionari nu are în vedere doar iubirea reciprocă, nu numai dragostea etică, „miloasă“ (faţa de bolnavi, bătrâni, săraci, cerşetori etc.), ci, mai cu seamă, iubirea creatoare, constructivă, îndreptată spre persoane dotate, bine înzestrate intelectual, acţional, capabile de efort şi sacrificiu, vrednice a constitui elita neamului. Dragostea aceasta, afirmă fondatorul Legiunii, nu desfiinţează obligaţia de a fi disciplinat, după cum nu desfiinţează obligaţia de a munci sau pe aceea de a fi ordonat. Toate funcţionau pe temeiul ierarhiei şi al disciplinei. În Legiune, şefii nu se aleg, se consimt (comunitatea legionară e socotită o comunitate de oameni liberi!), principiul selecţiunii sociale – nu al eredităţii, nu al elecţiunii formale – este decisiv. Ierarhia gradelor legionare era următoarea: legionar, instructor legionar, comandant-ajutor legionar, comandant legionar, comandant al Bunei Vestiri (cel mai înalt).

În perinda interbelică, realmente, ţara era departe de a fi stăpânită de o democraţie funcţională (parcă acum este…!). Pleava politicianistă, odată ajunsa la putere, se aşeza pe jaf. Şi pentru aceasta nu cruţa nimic: corupea justiţia, terfelea, oştirea, ticăloşea administraţia, înjosea biserica, degrada şcoala. „Dacă aceasta este democraţie – afirma Corneliu Codreanu – atunci ne putem lipsi de ea!“ Tarele democraţiei formale erau identificate în: ea sfarmă unitatea neamului, împărţindu-l în partide învrăjbite, transformă în cetăţeni români pe românofobi, este incapabilă de continuitate în efort, pune în imposibilitate pe omul politic de a-şi face datoria către neam, întrucât el devine sclavul partizanilor săi şi al intereselor „superioare"; e incapabilă de autoritate, trăind din afaceri scandaloase; este în slujba marii finanţe, pe mâna unor caste de bancheri. No comment!

Concluzia? Trebuia o „Gardă de Fier“ şi o mână conducătoare de fier!

Într-o lucrare doctrinară din 1992, „Creştinism, naţionalism, democraţie“, Horia Sima pledează pentru respectarea ordinii fireşti contemporane: creştinismul, ca principiu nemuritor al existenţei umane, naţionalismul, constantă a istoriei, democraţia (superioară altor sisteme de guvernământ), specific al popoarelor. Cu o clauză sine qua non: creştinismul şi naţionalismul (românismul) fac parte din Stat şi condiţionează orice activitatea de legiferare; însă ele nu pot fi sub nici o formă obiectul vreunei legi. Fostul Comandant al Mişcării conchide că ofensiva accelerată a „mondialismului“, patronată de capitalismul internaţional şi sălbatic, va provoca o replică neaşteptată a alianţei între democraţie şi naţionalism.

Măsurile preconizate pentru îmbunătăţirea condiţiilor de trai (egalitarismul este respins ab initio) trebuie să fie de două feluri: publice şi particulare. Legionarismul se arată adeptul corporatismului de tip Salazar (portughez). Dar, mai nou, militează pentru o economie dirijată care armonizează pulsaţiile economiei liberale cu circuitul productiv al întregii naţiuni. Economie dirijată, pe bază de plan, care nu urmăreşte să „naţionalizeze“ producţia, ci s-o aşeze în raporturi convenabile cu ansamblul vieţii naţionale şi să pună o surdină revendicărilor infinite sindicaliste şi asaltului reformist cu orice preţ. Doctrinarii „gardişti“ preferă o „economie coordonată“. De colectivizare a agriculturii, nici vorbă! Ca şi „lovitură de stat“ şi „complot“, se susţine.

În anii '30, taberele de muncă răspândite în aproape toată patria, comerţul legionar, operaţia „fierul vechi“, marşurile legionare încheiate de obicei cu muncă obştească în şantiere şi pe ogoare, se înscriau pe această linie, „pragmatică“ şi idealistă totodată.

În materie de politică externă, neacceptând să fie aruncaţi din raportul de drept în raportul de forţă, căpeteniile legionare, în frunte cu Corneliu Codreanu, un antititulescian declarat, s-a situat de partea Axei (alianţa între Germania naţional-socialistă şi Italia fascistă), de partea lumii sănătoase române, de partea ordinii naţional-creştine. În Circulara din 30 mai 1936, fondatorul Legiunii scrie: „De vor intra trupele ruseşti pe la noi şi vor ieşi învingătoare în numele Diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină că ele vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza? Consecinţele? Inutil a le discuta“.

Şi în declaraţia făcută presei la 30 noiembrie 1937, Corneliu Codreanu afirma „răspicat“: „În 48 de ore de la Biruinţa Mişcării Legionare, România va avea alianţa cu Roma şi Berlinul (…) contra bolşevismului“. Is

tori

e

Iulie 2010 15

Partidul Social Democrat – Fălciu (1946 – 1947)

PPrrooff.. CCoossttiinn CClliitt –– HHuuşşii

n 1947 documentele P.S.D. Fălciu cercetate de noi, atestă pe Lothar Rădăceanu ca secretar general al P.S.D., B. Solomon, secretar general adjunct şi Ştefan Voitec.1

C. Titel Petrescu, liderul de necontestat al P.S.D., este forţat la congresul din 10 martie 1946 „să părăsească congresul în care s-a pus problema ca social-democraţia română să meargă pe liste separate în alegerile din noiembrie“ 1946, iar „minusculul P.C.R. a obţinut să fie pe liste comune cu marele, cel puţin cantitativ, Partid Social Democrat.“

Este momentul când s-a înfiinţat de către C. Titel-Petrescu noul P.S.D. Indepen-dent „care a mers în coaliţie cu P.N.Ţ. şi P.N.L., câştigând alegerile care, prin inversa-rea rezultatelor, au marcat cel mai mare fals din istoria României“. P.S.D. devine din acest moment subordonat P.C.R-ului, „iar majorita-tea conducătorilor

social-democraţi nişte marionete“.2 Lothar Rădăceanu a fost „unul din principalii artizani ai înghiţirii social-democraţiei de către stalinism“.3

Prin studiul de faţă şi altele publicate, dorim să desluşim fenomenul comunizării oraşului Huşi şi persoanele implicate, evoluţia acestora în timp ar fi foarte interesantă. Observăm aportul învăţătorilor din fostul judeţ Fălciu la comunizarea societăţii locale.

Conducerea Sediul P.S.D. este situat în anii 1946 – 1947 pe strada Ştefan

cel Mare din Huşi, nr. 110. În aprilie 1946 sunt 40 de secţii în judeţul Fălciu.4

Comitetul Judeţean este format în aprilie 1946 din Ioan Dumitraşcu, Dumitru Nistor, Gh. Frentz, Vasile Racoviţă, V. Balan, Dumitru Chirica, P. Romila, Dumitru Melinte, Dumitru Blăniţă.5 În august 1946 secretar general al P.S.D. era Ioan Dumitraşcu,6 atestat şi la 28 ianuarie 1947, secondat de Teodor Antohi (secretar).7 Comitetul judeţean este format în august 1946

1 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui (D.J.A.N.V.), Fond P.S.D. Fălciu, dosar 3/ 1947, f. 33, 43, 48 2 Victor Frunză, Lichidarea social-democraţiei din România sau peştele cel mic îl înghite pe cel mare, în „Analele Sighet”, 8, Fundaţia Academia Civică, Sighetu Marmaţiei, 1998, p. 126; Idem, Istoria stalinismului în România, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 279-284 3 Victor Frunză, Lichidarea social-democraţiei din România ..., f. 127 4 D.J.A.N.V., Fond P.S.D. - Fălciu, dosar 2/ 1946, f. 4 5 Ibidem, f. 4 6 Ibidem, f. 5 7 D.J.A.N.V., Fond P.S.D. - Fălciu, dosar 3/ 1947, f. 5

din Ioan Dumitraşcu, Dumitru Nistor, A. Petrescu, Victor Glinschi, C. Andreescu, D. Ghiuca, D. Blăniţă, Gh. Stoica, Vasile Racoviţă, V. Bălan şi Gh. Frentz.8

Circulara din 1 septembrie 1946 este semnată de Ioan Dumitraşcu, preşedinte, Dumitru Nistor, vicepreşedinte, coman-dorul A. Petrescu, secretar general şi C. Andriescu, casier general.9

P.S.D. – Fălciu informa Comitetul Central al P.S.D., la 9 februarie 1947, despre alegerea la comisiile judeţene de propagandă a următoarelor persoane: Ioan Dumitraşcu, preşedintele P.S.D., Nicolaie Ciomaga, inspector şcolar, Dumitru Nistor, învăţător, ca secretar al comisiei.10

Conferinţe P.C.R., organizaţia judeţului Fălciu, se adresează la 12

decembrie 1945 organizaţiei P.S.D. din Huşi, în vederea consfătuirii din cadrul F.U.M., la care să fie delegaţi trei reprezentanţi ai P.S.D., pentru a se deplasa la sediul P.C.R., locaţia consfătuirii. Pe ordinea de zi figurau: pregătirea unei întruniri a partidelor „noastre“ în cadrul F.U.M., discutarea a diverse chestiuni importante. Secretarul P.C.R. de la acea dată era Ioan Gherman.11

Potrivit raportului politic din august 1946, atmosfera politică din judeţul Fălciu era infectată cu elementele necorespunzătoare ale partidelor politice din B.P.D., care provoacă mari nemulţumiri.12

Circulara P.S.D. – Fălciu din 1 septembrie 1946, reflectă neîndeplinirea activităţii şi obligaţiilor asumate de majoritatea secţiunilor, neînaintarea proceselor verbale de constituire a secţiunilor şi a tablourilor cu membrii respectivi, neachitarea cotizaţiilor, nepreluarea carnetelor de membri, acordarea adeziunilor pentru obţinerea de beneficii personale cum ar fi numeroşii învăţători fără activitate, neevidenţierea secţiunilor în relaţiile cu partidele Blocului, înscrierea unor persoane care nu fac cinste partidului, înregimentarea în partid pentru obţinerea funcţiilor de primar şi alte demnităţi în conducerea comunei. Se face aprecierea conform căreia „nu înseamnă Secţiune Social democrată, câţiva indivizi înrolaţi care lucrează în numele Partidului fără să-şi respecte îndatoririle faţă de organizaţia judeţeană.“ Se cere convocarea secţiunilor pentru a se aduce la cunoştinţă: nerecunoaşterea ca secţiune a P.S.D. a celor care nu au înaintat procesul verbal de constituire în trei exemplare, neadmiterea ca membri a celor care nu au înaintat adeziune scrisă şi nu au achitată cotizaţia la zi, înaintarea dării de seamă lunare după modelul anexat, recunoaşterea secţiunilor organizate administrativ, sprijinirea pe organizaţii solidare nu pe vorbe şi simpatii vagi, intensificarea maximă a muncii organizatorice şi propagandistice în cadrul P.S.D. şi a B.P.D., obligaţia de a fi purtători de cuvânt socialist şi adevăratelor fapte socialiste, „să fie luptători neînfricaţi pentru câştigarea de noi poziţii şi întărirea partidului, „formarea, cultivarea şi îndrumarea „cuvântului maselor“.1

8 D.J.A.N.V., Fond P.S.D. - Fălciu, dosar 2/ 1946, f. 9 9 D.J.A.N.V., Fond P.S.D. - Fălciu, dosar 3/ 1947, f. 202 v 10 Ibidem, f. 30 11 Ibidem, f. 243 12 D.J.A.N.V., Fond P.S.D. - Fălciu, dosar 2/ 1946, f. 8

Î

Constantin Titel Petrescu [a]

Strada „Ştefan cel Mare“ din Huşi, 1939 [b]

Isto

rie

Lohanul nr. 13 16Filiala P.S.D. – Fălciu aduce la cunoştinţa Comitetului

Central al P.S.D., la 2 decembrie 1946, „atitudinea neloială şi netovărăşească a unora din Organizaţia P.C.R. a jud(eţului) Fălciu“ şi afirmă în continuare: „Am înţeles să nu facem nici promisiuni şi cu atât mai mult nici presiuni faţă, absolut, de nimeni, fie celor din instituţiuni publice sau particulare pentru a se încadra în rândurile organizaţiei noastre, întrucât am gândit după cum gândim încă, cât nu pot fi buni tovarăşi de idee şi luptă decât acei ce vin de bună voie, împinşi de raţionamentul şi sentimentele ce nutresc.“ Gândurile şi comportamentul celor de la P.C.R., nu sunt identice cu cele exprimate mai înainte, aceştia exercitau presiuni asupra deţinătorilor de funcţii şi demnităţi în aparatul administrativ local, dându-se ca exemple pe căpitanul Surugiu de la Legiunea de jandarmi, membru P.S.D., asupra căruia face presiuni, prin diverse promisiuni şi ameninţări, plutonierul Iftenie Solomon, şeful celulei P.C.R. din Legiunea de jandarmi, pentru părăsirea partidului şi înscrierea în P.C.R.2

Prin circulara cu nr. 19, din 28 februarie 1947, se interzice răspândirea broşurii O spovedanie, semnată de Mihail Negru şi C. Titel-Petrescu.3

Adunarea generală a P.S.D. Fălciu este fixată pentru 16 martie 1947, fapt constatat la întrunirea din 6 martie 1947, adunare anunţată în paginile ziarelor „Libertatea“ şi „Vremuri noi“.4 Ion Dumitraşcu susţine la 14 aprilie 1947 în Sala Teatrului Comunal

conferinţa Minte şi suflet.5 Cu prilejul zilei de 1 mai 1947 se organizează un Te-Deum

la Catedrala Episcopală, la care participă autorităţile locale, reprezentantul sindicatului, „muncitori“, se desfăşoară un festival cultural în sala Teatrului Comunal, ţin discursuri Târcă (P.C.R) şi Ioan Dumitraşcu, ultimul afirmând despre ziua de 1 Mai că „s-a născut din sângerarea celor care au fost bătuţi şi schingiuiţi, a martirilor asasinaţi de burghezime, a eroilor care au suferit ani de temniţe grele.“ Urmează discursul profesorului Tuchilă şi programul artistic (corurile A.P., C.M.S.O.A, Căminului de Ucenici – avea ca director pe Huluţă de la P.S.D., condus de Furnică, membru P.S.D.).6

Circulara secretariatului general al P.S.D., cu nr. 39, din 14 mai 1947, lămureşte problema membrilor partidului socialist evreiesc „Ihud“ care doreau să deţină aceiaşi calitate şi în P.S.D., dorinţă neadmisă, cerându-se clarificarea situaţiei celor aflaţi în

1 D.J.A.N.V., Fond P.S.D. - Fălciu, dosar 3/ 1947, f. 201-202 v 2 D.J.A.N.V., Fond P.S.D. - Fălciu, dosar 2/ 1946, f. 80 3 D.J.A.N.V., Fond P.S.D. - Fălciu, dosar 3/ 1947, f. 29 4 Ibidem, f. 57 5 Ibidem, f. 67 6 Ibidem, f. 163-164

situaţia respectivă.7 Reprezentanţii filialelor judeţene Fălciu, Vaslui, Iaşi, Roman

şi Bacău au participat la conferinţa regională desfăşurată la Bacău între 21-22 iunie 1947.8

În cadrul conferinţei P.S.D. din Fălciu de la 17 august 1947, pentru alegerea delegaţilor participanţi la Congresul general din 4 - 8 octombrie 1947, la care participă Ioan Bâzgă, deputat de Fălciu, delegat al Comitetului Central al P.S.D. şi delegaţii a 52 de secţii, s-a ales comitetul judeţean format din 17 „tovarăşi“, comisiile de control şi judecată, secretarul general al grupului în persoana lui Dumitru Nistor şi secretarul secund, anume C. Andriescu.9

Circulara P.S.D. – Fălciu din 25 august 1947 se referă la noile cotizaţii şi trecere cererilor de intervenţie adresate Organizaţiei Judeţene prin Comitetul Secţiunii respective, menţionarea numărului şi procesului verbal al şedinţei prin care s-a admis intervenţia în adresa respectivă, sprijinirea tuturor membrilor P.S.D, devotaţi cauzei social democrate, conform criteriului menţionat mai sus, aprecierea intervenţiilor la ministere şi intervenţia la Comitetul Central al P.S.D., introducerea fişei model din care să reiasă calitatea de membru devotat al solicitantului, neacceptarea celor din P.N.Ţ. după dizolvarea partidului ca membri ai P.S.D., însă acceptarea cererilor individuale a anumitor membri ai P.N.Ţ., cazuri speciale, unde secţiunile cred că se pot încadra, înaintarea acestor cereri Organizaţiei Judeţene a P.S.D., însoţite de

raport şi oferirea de relaţii pentru fiecare persoană în parte pentru luarea unei decizii sau recomandarea către Comitetul Central, neacceptarea aderării oamenilor urmăriţi de păcatele trecutului sau neserioşi şi din interese personale. Sunt amintite informaţiile conform cărora unele partide exercită presiuni sub diferite forme pentru părăsirea P.S.D. şi aderarea la acestea. Se cere sprijinirea organizaţiilor social democrate feminine (U.F.M.) şi a tineretului socialist (U.T.S.), înfiinţarea Asociaţiei Prietenii Socialismului, conform instrucţiunilor Comitetul Central al P.S.D., în frunte cu „tovarăşi de încredere“, responsabilul Asociaţiei Prietenii Socialismului de pe lângă Organizaţia Judeţeană era un Popoiu, directorul Băncii Naţionale Române, secţia Huşi. Asociaţia urma să-şi instruiască membrii conform doctrinei socialiste, pe care să o difuzeze „la mase mari de cetăţeni“, fiecare secţiune urmând a fi condusă de un comitet format din cinci – şapte membri cu un mandat de un an de zile.10

În sediul Organizaţiei P.S.D. – Fălciu se desfăşoară la 31 august 1947 conferinţa judeţeană a U.F.M.- Fălciu, la care se prezintă Urania Racoviţă, secretara U.F.M. – Fălciu, în locul delegaţiei Comitetului Central.11

Circulara din 12 septembrie 1947 reflectă plângerile membrilor P.S.D., persecuţiile suferite din partea altor partide politice care „fac profeţii la adresa partidului nostru, prorocind că mâine sau poimâne poziţia noastră ar fi slabă“, cerinţa ascultării numai de glasul P.S.D. sub lozinca „Teroare, este numai acolo unde este slăbiciune“. P.S.D.-ul este considerat în circulara respectivă un partid socialist de stânga care a adus o contribuţie eficace la crearea, apărarea şi consolidarea regimului democratic, „în lupta împotriva reacţiunii interne şi internaţionale“, a colaborat la realizarea reformelor realizate de guvernele de concentrare democratice, nu tolerează manifestările şi elementele de dreapta. Se cere secţiunilor partidului organizarea de baluri sau o zi a congresului, organizarea de manifestări de ordin propagandistic, împodobirea sediilor P.S.D. cu steaguri şi placarde în timpul congresului, sprijinirea comisiilor interimare care şi-au început activitatea, situarea partidului în fruntea luptei, lecturarea ziarelor „Libertatea“ şi „Vremuri noi“, promovarea ca modele a secţiilor Răducăneni, Olteneşti, Ghermăneşti, evidenţierea unor

7 Ibidem, f. 74 8 Ibidem, f. 76 9 Ibidem, f. 190 10 Ibidem, f. 149 11 Ibidem, f. 158

Piaţa Haymarket, 3 mai 1886 – gravură de Harper Weekly [c]

Isto

rie

Iulie 2010 17lideri, cum ar fi Ian-cu Bostan, dr. Gh. Zamfir (plasa Vut-cani), pretorul Har-nagea, Solomon Cazacu (plasa Răducăneni), Ştefan Andriescu (plasa Fălciu), organizarea şi întărirea U.F.M. şi U.T.S. Este re-flectată şi neparti-ciparea unor primari la întrunirile parti-dului pe care l-au uitat total, cum ar fi Iancu Aprodu din Hurdugi.1

Materialul propagandistic tri-mis la 23 septem-brie 1947 constă în două broşuri cu titlul Pagini de istorie, două broşuri cu titlul Teze şi circulara cu nr. 69 (ultimele consi-derate material documentar).2

În cadrul deplasării condu-cerii P.S.D. – Fălciu în localitatea Brădi-ceşti din 17 octombrie 1947 se descrie atmosfera lucrărilor congre-sului general al XVIII-lea al P.S.D. desfăşurate între 5-9 octombrie 1947, când judeţul Fălciu a fost reprezentat de Ioan Dumitraşcu, Gheorghe Frentz, Th. Antohi, Iancu Bostan şi Vasile Racoviţă. Se apre-ciază: „Deocamdată vă facem cunoscut că în privinţa unui partid nou născut din P.C.R. şi P.S.D., după statut organ-izaţie nouă şi ideologie nouă, a rămas o problemă de discutat profund, de către Comitetul Central al Parti-dului nostru şi a elabora program nou consimţit de ultimul membru din cele două partide muncitoreşti, prin

conferinţe judeţene“.

„Principial dorinţa majorităţii este pentru un asemenea partid, dar de găsit ca formulă ideală“. „Păgubitoarea vrăjmăşie, de mai bine de un sfert de veac, este contra intereselor neamului.“ „E vorba deci de o elaborare de program nou, începând de la titulatura

1 Ibidem, f. 173 2 Ibidem, f. 193

noului partid şi până la cea mai ideală formă organizatorică şi ideologică“. „Nu e vorba de o lichidare, sau de o adeziune mecanică ori sentimentală, ci de una raţională, care cere timp de studiu şi convingere adâncă nu de suprafaţă“. „Până atunci lucraţi armonios în F.U.M. şi mai ales întăriţi propriul nostru partid, prin muncă şi prin organizare.“ „În privinţa fuziunii, orice iniţiativă locală, personală, este un act grav de indisciplină“. „Opera viitorului partid, trebuie să fie o operă bine dezvoltată şi bine prelucrată şi această operă nu o fac seciunile din judeţul nostru, ci exponenţii verificaţi, din fruntea partidului.“ „Nimeni să nu asculte decât de glasul conducerii judeţene care va putea spune, când vor fi coapte fructele pentru temelia unui nou partid.“ „Până atunci luptaţi şi munciţi în partidul nostru, uniţi, partid care a ieşit unit în urma Congresului ţinut, partid în care au închis ochii vrednicii noştri înaintaşi, partid care ocupă loc de cinste în istoria politică a poporului românesc.”3

O mare adunare a P.S.D. şi P.C.R. în cadrul F.U.M. se desfăşoară la 23 octombrie 1947 în Sala Teatrului Comunal din Huşi, împodobită cu lozinci muncitoreşti, portretele părinţilor comunismului şi socialismului, Karl Marx, Friederich Engels, Iosif Visarionovici Stalin, Ştefan Voitec, Gheorghe Gheorghiu Dej şi Gheorghe Apostol. Sala a devenit neîncăpătoare, datorită celor o mie de participanţi, se intonează Internaţionala. Prezidiul de onoare este format din Ioan Dumitraşcu, secretarul general al P.S.D., Vasile Constantin, Urania Racoviţă (P..S.D.), Târcă, Grădinişteanu şi Maria Tăutu (P.C.R.). Tema dezbătută a fost Importanţa celui de-al XVIII-lea Congres General al P.S.D. Ioan Dumitraşcu afirmă: „Muncitorimea, care s-a vrăjmăşit îndelungat, azi vrea să-şi dea mâna frăţeşte pentru totdeauna, făcând un singur partid al unei singure clase muncitoare. Ura şi vrajba, trebuie să piară. Avem datoria să întărim legăturile cu F.U.M., să curăţim cele două partide de elementele oportuniste şi să lămurim şi pe cel din urmă tovarăş, pentru al pregăti pentru viitorul partid“. Târcă, secretarul judeţean al P.C.R., „vorbeşte despre politica externă şi internă din ultimul timp, arătând rolul principal pe care Tov. Vîşînschi l-a avut la adunarea O.N.U.-lui, unde ne-a susţinut intrarea ţării noastre printre celelalte ţări în Organizaţia N.U.“, „vorbeşte apoi despre importanţa conferinţei celor 9 partide comuniste, care s-a ţinut la Varşovia, despre procesul trădătorilor de ţară şi problema însămânţărilor“. Odată sosit, deputatul Ioan Bâzgă a luat şi el cuvântul. Lozincile folosite sunt: Trăiască deputaţii poporului, Trăiască partidul unic, Trăiască F.U.M.4

Documentele fac referire şi la întrunirea din 8 octombrie 1947 a celulei nr. 1 a P.C.R., organizaţia Fălciu, a cărei secretar era Dumitru Bejan, în cadrul căreia vorbesc Tăutu, Creţu şi Cordaş, cel din urmă despre abaterile săvârşite de Maria Albu, Vasilica Zaharia şi Constantin Pătraşcu, implicat într-un proces legat de furtul de vite săvârşit la primăria comunei Fălciu pentru care a stat închis 16 zile „pe nedrept“.5

Ioan Dumitraşcu susţine la 6 decembrie 1947 în Sala Teatrului Comunal din Huşi conferinţa cu tema Socialism şi civilizaţie.6

Nicolae Ciomaga este invitat la sediul P.S.D. la 11 decembrie 1947 în vederea primirii de instrucţiuni pentru unificarea celor două partide.7

Prin circulara P.S.D. – Fălciu din 1 decembrie 1947 trimisă lui C. Marta (P.T.T), Gh. Ionescu (prefectură), C. Potache (C.F.R), Vasile Racoviţă, M. Bălţatu, Grigoriu Ilie (Camera agricolă), Ignat (Federala), se solicită convocarea tuturor membrilor la sediile instituţiilor şi a profesorilor secundari la sediul P.C.R. pentru data de 3 decembrie 1947, „în vederea procesului de unificare pentru alegerea de comisii pe instituţii.”8

Se păstrează instrucţiile privitoare la organizarea P.U.M.9 În ianuarie 1948, Comisia Centrală pentru organizarea P.U.M. înştiinţează Comisia Mixtă de organizare a P.U.M. – Fălciu despre hotărârea desfăşurării în judeţul Fălciu, a unei adunări a delegaţilor

3 Ibidem, f. 204 4 Ibidem, f. 217 5 Ibidem, f. 222 6 Ibidem, f. 239 7 Ibidem, f. 247 8 Ibidem, f. 241 9 Ibidem, f. 7-8; 10-11

Gheorghe Gheorghiu Dej

Ştefan Voitec

Gheorghe Apostol

Isto

rie

Lohanul nr. 13 18judeţeni (80), în vederea desemnării a patru delegaţi pentru Congres.1 Circulara cu nr. 90, strict confidenţială, a P.S.D. – Secretariatul General, în vederea alcătuirii comitetului judeţean al P.U.M., priveşte convocarea de urgenţă a şedinţei Comitetului Judeţean al organizaţiei P.S.D., la care să participe membrii ai P.S.D. şi ai comisiilor mixte de organizare a P.U.M., în scopul desemnării „în ordinea preferinţei a tovarăşilor ce vor alcătui viitoarele comitete judeţene P.U.M.“, fără obligativitatea de a face parte din „actualul comitet judeţean P.S.D.“, să fie dintre cei mai activi, cu o bună pregătire, „care s-au găsit pe linia unităţii de clasă, să se dea întâetate elementelor muncitoreşti.”2

Uniunea Femeilor Muncitoare La 20 septembrie 1946 Uniunea Femeilor Muncitoare,

Secretariatul General din Bucureşti atrăgea atenţia organizaţiei Uniunii Femeilor Muncitoare din judeţul Fălciu asupra adresei cu nr. 3464 din 19 septembrie privitoare la scoaterea din producţie a unui număr „salariate ce vor fi utilizate pentru propaganda electorală“, din cele 15 femei scoase din producţie de Federaţie jumătate urma să fie membre ale U.F.M.3

Grupului învăţătorimii socialiste Reorganizarea Grupului Învăţătorilor Socialişti este propusă

la 7 iulie 1946, constituindu-se biroul pentru alegerea membrilor comitetului: Ioan Dumitraşcu (preşedinte), V. Glinschi şi Dumitru Nistor (scrutători) şi V. Margină (secretar). Sunt aleşi: N. Ciomaga (preşedinte), Ioan Dumitraşcu şi Dumitru Nistor (vicepreşedinţi), V. Margină (secretar), N. Dimitriu (casier), D, Habet (bibliotecar), V. Glinsch, D. Meleinte, C. Andriescu, V. Manoliu, D. Tăutu, I. Moraru, S. Lemne, T. Antohi, V. Constantiniu, Em. Lovin, N. Chirilă, V. Chirilă (membri), C. Slobozianu, I. Pleşu şi N. Axinte (cenzori).4

Subinspectorul şcolar de la plasa Vutcani, I. Năstase, în şedinţa din 10 decembrie 1946, îşi exprima nemulţumirea faţă de suspectarea sa şi aducerea unor acuzaţii „că a căutat să se sustragă campaniei electorale pe motiv că a fost bolnav.“ Sunt respinse acuzaţiile. Unii membri din P.S.D şi Grupul Învăţătorilor Socialişti sunt suspectaţi de nesinceritate faţă de partid, în condiţiile în care rudele lor activau în cadrul altor organizaţii politice.5

Nicolae Ciomaga, preşedintele Grupului Învăţătorilor Socialişti, aprecia la 18 decembrie 1946: „Partidul Social Democrat se încheagă în jurul Grupului Învăţătorilor Socialişti. Este nucleul în jurul căruia se cristalizează societatea de mâine. Regimul nou se creează datorită învăţătorilor.“ S-a decis acum convocarea învăţătorilor din judeţul Fălciu pentru desfăşurarea alegerilor comitetului de conducere. Pe ordinea de zi figurau teme, precum: Rolul învăţătorilor în societate (Ioan Dumitraşcu), Sindicatul în lupta profesională (Dumitru Nistor), Rolul femeii învăţătoare (Urania Racoviţă), Rolul organelor de control şi noua organizare a şcolii (Nicolae Ciomaga), Rolul grupului în societate în viaţa socială (Chirilă).6

Dumitru Nistor în cadrul şedinţei Grupului Învăţătorilor Socialişti din 16 septembrie 1947, pune în discuţie membrii „care din diferite motive n-au rezistat presiunilor făcute de alte grupări politice şi fără multă şovăire au părăsit ideologia socialistă, înscriindu-se în alte organizaţii politice“, fără a le trece în revistă.7

Comitetul de conducere al Grupului Învăţătorilor socialişti, întrunit la 25 septembrie 1946, decide organizarea de întruniri săptămânale în care să se discute subiecte cu conţinut socialist, chestiuni la ordinea zilei, organizarea unei echipe de teatru şi a corului, întărirea Grupului pe cuprinsul judeţului, stabilirea cotizaţiei lunare la o mie de lei, organizarea unui ciclu de conferinţe cu caracter socialist. Preşedintele Grupului este Nicolae Ciomaga.8

Procesul verbal din 31 ianuarie 1947, al grupului învăţăto-

1 Ibidem, f. 9 2 Ibidem, f. 14 3 Ibidem, f. 192 4 Ibidem, f. 139 5Ibidem, f. 250 6 Ibidem, f. 248 7 Ibidem, f. 199 8 Ibidem, f. 197-198

rimii socialiste a judeţului Fălciu, convocat de N. Ciomaga, preşedintele acestuia, atestă necesitatea depunerii adeziunilor de către toţi membrii săi pentru convocarea congresului P.S.D., ce se vor centraliza şi depune la organizaţia orăşenească. Totodată s-a decis intervenţia pe lângă comitetul C.A.R.S. în vederea includerii în cadrul său şi a membrilor P.S.D. N. Ciomaga urma să se prezinte la prefectură pentru depunerea doleanţelor învăţătorilor.9

Grupul Învăţătorilor judeţului Fălciu desemnează la 12 martie 1947 pe Nicolae Ciomaga şi Ana Antohi ca participanţi la adunarea generală a organizaţiei judeţene.10 La şedinţa săptămânală a Grupului Învăţărilor Socialişti din 24 martie 1947 a luat parte D. Alistar, preşedintele P.S.D. Bacău şi directorul ziarului „Vremuri noi“. Se propun diverse resorturi ale P.S.D.11

Şedinţele Grupului, „adevărate cercuri de studii“, se desfăşoară regulat, predominând tematica doctrinară socialistă în cadrul conferinţelor la care se remarcă Ion Dumitraşcu şi Dumitru Nistor. Învăţătorii socialişti îşi dau concursul în campania de însămânţări, din comitetele gospodăreşti făceau parte 85 de membri.12

Ion Dumitraşcu, un personaj interesant, „neobositul luptător pentru promovarea ideilor socialiste“, care se consideră exponentul intelectual îl muncitorimii, în discursul din adunarea generală aminteşte: seceta din judeţ care bântuie de doi ani, întâlnirile şi discuţiile cu oamenii din judeţ, care afirmau „dacă rabdă domnul învăţător şi mai mult decât noi, nu putem face decât ceea ce face şi el. Rezistăm în aşteptarea unor vremuri bune“, pomeneşte ademenirile politice care nu au schimbat învăţătorului „caracterul de pioner al socialismului“, neademenit de o bucată de pâine pentru vinderea conştiinţei, chiar dacă era slăbit de foame, neademenit cu un costum de haine când era gol. Ion Dumitraşcu admite în discursul său că „se găsesc şi din aceştia, dar nu fac parte din rândul învăţătorilor socialişti“. Personajul nostru se referă la cei 35000 de învăţători membri ai P.S.D. din România, dintr-un total 50000, la cei 397 învăţători socialişti din judeţul Fălciu dintr-un total de 470. Considerându-i îndrumătorii „masei muncitoare“, Ion Dumitraşcu nu pretinde posturi de conducere şi funcţii pentru aceştia. Este amintită prezenţa învăţătorilor fălcieni al alegerile din 19 noiembrie 1946, considerată a „a democraţiei, a garanţiei unui regim de cinste, dreptate şi egalitate, dreptate.“ Cât fariseism! Se ştie astăzi că alegerile au fost falsificate de comunişti. Majoritatea învăţătorilor social democraţi s-au remarcat, după spusele sale, ca îndrumători, propagandişti pe teren, electori, asistenţi şi preşedinţi ai secţiilor de votare. Învăţătorii socialişti prin participarea la alegeri aveau „conştiinţa împăcată că în acest fel, contribuie la făurirea lumii noi, a unei lumi socialiste şi democratice.”13

Intervenţia şi înaintarea tabelelor cu învăţătorii din oraşul Huşi, pentru primirea făinei din cota sosită pentru populaţie, sunt aduse la cunoştinţa învăţătorilor socialişti la şedinţa din 6 mai 1947, prilej cu care Ciomaga ţine conferinţa intitulată Democratizarea învăţământului.14 Se anunţa o nouă epocă în ceea ce priveşte alimentaţia şi subordonarea românilor faţă de partidul muncitoresc.

Adunarea Generală a Grupului Învăţătorimii Socialiste din 17 august 1947 desemnează comitetul, format din I. Dumitraşcu, N. Ciomaga, Dumitru Nistor, N. Chirilă, V. Constantin, Th. Antohi, Urania Racoviţă, Iancu Bostan din Vutcani, Victor Glinschi, I. Prisecaru, Ion Mardare din Răducăneni, D. Tăutu, Simion din Deleni, C. Andriescu, V. Chirilă, Oprea Cărcănescu, Lazăr Eugenia. Comisia de judecată este compusă din Dumitru Puiu, Gh. Antohi, V. Cojan, D. Melinte şi Ecaterina Profir.15

În cadrul întrunirii Grupului învăţătorilor socialişti din 11 septembrie 1947 s-a dezbătut programul de activitate şi s-au organizat resorturile: Resortul organizatoric are în componenţă pe Constantin Vasile, Vasile Chirica, Vasile Cojan, Anastasia Ulea, Gheorghe Melinte şi Eugenia Lazăr; Resortul cultural pe Nicolae

9 Ibidem, f. 30 10 Ibidem, f. 58 11 Ibidem, f. 59-59 v 12 Ibidem, f. 68-69 13 Ibidem, f. 97 14 Ibidem, f. 80 15 Ibidem, f. 168 Is

tori

e

Iulie 2010 19Ciomaga, M. Busuioc, Maria Gh. Antohi, Natalia Timuş şi Ion Dumitraşcu; Resortul de presă şi propagandă pe Teodor Antohi, Victor Glinschi, Gheorghe Antohi şi Ana Antohi; Resortul Economic şi Financiar pe D. Tăutu, N. Dimitriu, Vasile Ulea, Cozma Slobozeanu, Dumitru Melinte, Ecaterina Ştefănescu şi Neculai Axinte; Resortul Sindical pe Neculai Chirilă, Ecaterina Constantin, Emilia Slobozeanu, Elena Profir, Elena Andronic şi Ion Pleşu; Resortul feminin pe Urania Racoviţă, Ioana Ciomaga, Maria Andriescu, Elena Nistor, Maria Glinschi, Aneta Dimitriu şi Natalia Pivniceru.1

Grupul Sindical Local Grupul Sindical Local, constituit la 11 martie 1947, este

format din N. Ciomaga, N. Chiril, C. Marta, D. Chirica (din partea comisiei locale), C. Andriescu, V. Constantin, Th. Antohi (din partea Sindicatului învăţătorilor), Em. Nicolau (Sindicatul P.T.T.), Racoviţă (Sindicatul profesorilor secundari), Gh. Ionescu (Funcţionarii publici), Ion Furnică (Cântăreţi), I. Cojenei (Agricultori). Secretarul general era N. Ciomaga şi secretarul adjunct C. Andriescu. Îşi aveau sediul la P.S.D.2

Procesul verbal din 17 august 1947 atestă conferinţa judeţeană. Pentru congresul general al P.S.D. din 4-8 octombrie 1947 urmau a fi delegaţi cinci deputaţi. Se constituie biroul format din Ion Bâzgă, deputat, preşedinte, Ioan Dumitraşcu, vicepreşedinte, Th. Antohi şi Nicolae Ciomaga, secretari.3

Consemnăm organizarea alegerilor sindicale pentru Sindicatul învăţătorilor din Huşi din 28 septembrie 1947.4

Comisia Locală a Sindicatelor Unite din Huşi, preşedinte N. Ciomaga, solicită la 30 martie 1947 şapte membri P.S.D. pentru conducerea campaniei de însămânţări. Prin lista înaintată la 31 martie 1947 sunt propuşi: Andrasi Miron, Lazan Ion, Balan Vasile, Stoica Gheorghe, Dumitru Melinte, Constantin Marta şi Constantin Andreescu, învăţător la Şcoala nr. 1.5

Filiale P.S.D Întrunirea P.S.D. din localitatea Albeşti se desfăşura la 23

februarie 1947 în locuinţa locuitorului Vasile Necula, membru fondator al secţiunii din sat, „vajnic luptător al P.S.D“, propus pentru postul de primar, în cazul schimbării ce se preconiza. Preşedinţia secţiei P.S.D. Albeşti este deţinută de Emil Vâscu, secretariatul de V. Şt. Trâncu, printre membri aflându-se Vasile Necula, Ioana Popa, Constantin Teletin, Gh. Mititelu, P. Mititelu, Saiba Cozma, Catrina S. Cozma „şi mulţi alţii“.6 Pentru Comisia interimară sunt propuşi la 3 iunie 1947: Vasile Necula, Constantin Z. Teletin, S. Rânzescu (?), Petrache Ichim, Gh. Bolat, Gh. Mititelu, Toader Agache, T. Cumpănici, Costică Marcu şi Vasile Trâncu.7

Secţiunile din localităţile Brădiceşti (preşedinte Ion Moraru) şi Dolheşti (preşedinte Gh. Filon) sunt găsite cu nereguli la 16 octombrie 1947.8

Pentru Consiliul comunal de la Corni Albeşti, sunt desemnaţi la 1 iunie 1947: Ion Pişalcă (are în proprietate cinci hectare de pământ şi o casă), Ion Armanu (două hectare şi casă), Ion Tăbuşcă (cinci hectare şi casă), Neculai Bolat (cinci hectare şi casă) şi Vasile T. Popa (patru hectare şi casă), toţi plugari.9

Preşedintele organizaţiei Cozmeşti era la 29 mai 1947 Dumitru S. Iacob. Sunt recomandaţi pentru Comisia interimară: Dumitru S. Iacob, Theodor Voloacă, Niţă Meleghea, Gheorghe Şt. Huzum, Grigore V. Popa, Dumitru S. Tocală, Iancu Miron, Gheorghe Savin, Iorgu I. Ciocântă şi Petru Crică.10

Secţiunea din satul Drânceni număra 35 de membri la 3 decembrie 1947, dintre care şase aveau cotizaţia plătită la zi,

1 Ibidem, f. 195-195 v 2 Ibidem, f. 56 3 D.J.A.N.V., Fond P.S.D. - Fălciu, dosar 2/ 1946, f. 5 4 D.J.A.N.V., Fond P.S.D. - Fălciu, dosar 3/ 1947, f. 175 5 Ibidem, f. 53-54 6 Ibidem, f. 24-25, 30, 32 7 Ibidem, f. 90 8 Ibidem, f. 205, 224-225 9 Ibidem, f. 89 10 Ibidem, f. 85

ceilalţi erau foarte săraci, se constată inexistenţa U.T.S., existenţa unor demnitari din secţiune, anume Gheorghe T. Maftei, comisia interimară, pr. Ioan Penişoară, învăţătorul Ioan Diaconu, Violeta Dimofte, Ioan Jghebaru, funcţionar la Seviciul hidraulic, Stelian Dimofte, fost şef la postul de jandarmi, plata a trei abonamente la „Vremuri noi“, inexistenţa unui sediu, mobilierului, bibliotecii şi tablourilor. Secretarul secţiei este Ioan Diaconu.11

P.S.D., secţia Ghermăneşti a luat fiinţă la 23 iunie 1946, cu un comitet de conducere format din 13 membri şi cu 30 membri înscrişi al căror efectiv creşte la 70 până la 1 ianuarie 1947 şi chiar la 148 membri la 9 martie 1947 (120 bărbaţi şi 28 femei). Fac parte din Bloc. Au întâmpinat piedici din partea P.C.R. sau a Frontului Plugarilor, prin eliminarea din comisiile economice. Desfăşurarea adunărilor secţiei sunt împiedicate de P.C.R.12

În cadrul întrunirii F.U.M. Ghermăneşti din 5 februarie 1947, desfăşurată în localul primăriei, sunt propuşi pentru postul de primar: Vasile M(ihai), Iordache Mihai (P.S.D), Constantin Ignat (P.C.R.).13

Organizaţia P.S.D. Ghermăneşti înregistrează la 16 februarie un număr de 120 membri înscrişi, şedinţele de partid se desfăşoară săptămânal, iar „de la venirea la conducere a Partidelor Democratice comuna noastră este condusă de Constantin Teclici în calitate de primar, cu toate că a depus demisia la 25 ianuarie 1947“, din cauza unor nereguli: împărţirea cerealelor din podul primăriei, colectate de la locuitori pentru cantina şcolară, lipsa scândurii procurate pentru finalizarea grajdului comunal, proasta amenajare a grajdului comunal, nepăsarea totală faţă de gospodărirea comunală. Suferind în perioada 25 decembrie 1946 – 10 februarie 1947, este suplinit de Constantin Ignat, ajutorul de primar. La şedinţa F.U.M. din 5 februarie 1947 au luat parte membrii P.S.D. şi P.C.R., discutându-se probleme ce vizau buna gospodărire a comunei, s-a hotărât conlucrarea celor două partide pentru eliminarea neregulilor şi abuzurilor săvârşite, se atrage atenţia ajutorului de primar asupra provenienţei alimentelor şi îmbrăcămintei de la stat, nu de la gruparea politică din care face parte, cerândui-se să renunţe la propaganda desfăşurată. Se atrage atenţia asupra tratării şi sancţionării membrilor P.S.D. de către jandarmi, exemplificându-se prin cazul membrilor P.S.D., Vasile Lemnaru şi Grigore Rotaru, „forţaţi“ să semneze declaraţii de către jandarmi.

În Ghermăneşti exista o casă a partidului. La adunarea din 13 martie 1947 din „cauza distribuirii alimentelor dorite de americani populaţiei din această comună, s-au adunat puţini membri“, se constituie biroul adunării generale, format din Th. Manea (preşedinte), Învăţătorul Aurel Ionescu (secretar), V. I. Mihai şi Ion Năstasă (asistenţi). Totodată este ales comitetul format din Th. Manea, Gh. Alexandrache, Sofroni Savin, V. Lemnaru, Neculai Vartolomei, Petru Covrig, Gh. Pascal şi Alecu Bejan. Se realeg Const. Mihai, Vasile V. I. Mihai, Aurel Ionescu, Măndiţa Popa şi Ion S. Năstasă. Ca secretar rămâne Sofroni Savin, casier Gh. Alexandrache şi este reales ca preşedinte Th. Manea. Se aleg delegaţi pentru adunarea generală judeţeană a P.S.D., ce se va desfăşura la 16 martie 1947: Gh. Antohi, învăţător, Petru Covrig, Vasile Lemnaru, învăţător şi V. I. Mihai.14

Pentru Comisia interimară, sunt recomandaţi la 31 mai 1947: Toader Şt. Nanea, învăţătorul Petru Covrig, Vasile T. Lemnaru, Gheorghe V. Ciochină, Gheorghe Gr. Pascal, Vasile V. Iordache Mihai, Sofronie N. Savin, Gh. V. Alixăndrescu, Grigore Rotaru şi Ion S. Năstasă.15

Tineretul Social Democrat din comuna Ghermăneşti se constituie la 15 august 1947 cu o conducere formată din Aurel Gh. Ionescu (secretar), Ioan Th. Nanea (casier), Constantin I. Vâscu şi I. Mihai (cenzori).16

Deputatul I. Bâzgă însoţit de corul P.S.D. se deplasează în 7 septembrie 1947 la Ghermăneşti, unde cuvântul de întâmpinare aparţine învăţătorului Ion Covrig iar Nanea, ajutorul de primar era

11 Ibidem, f. 22 12 Ibidem, f. 46 13 Ibidem, f. 45 14 Ibidem, f. 47-47 v 15 Ibidem, f. 82 16Ibidem, f. 146 Is

tori

e

Lohanul nr. 13 20socialist (social democrat).1

Locuitorii din satul Gorban răspund la apelul agentului sanitar Alexandru Pleşu în vederea organizării secţiei P.S.D şi se întrunesc la 1 august 1947 în locuinţa lui Alexandru Pleşu. Comitetul format cuprinde pe Alexandru A. Pleşu, Iancu Şt. Andriescu, Nicolae C. Mardare, Mihai Iord. Barjoveanu, Ecaterina I. Andriescu, Virgil Gr. Vlad, Ana N. Mardare, Elena V. Vlad, Gheorghe D. Frunză, Elena M. Bârjoveanu.2

Responsabilul secţiunii Muşata era Iorgu Popescu la 5 august 1947, dată când a fost trimisă ziarului „Libertatea“ din Bucureşti excluderea din P.S.D. a lui Constantin Palade.3 Procesul verbal din 13 iulie 1947 atestă secţiunea Muşata ca una unită, din care fac parte satele Rânceni, Muşata şi Stuhuleţi, aprobarea înscrierii preotului Gheorghe Popescu la P.S.D. – Rânceni, excluderea lui Constantin Paliţă, delegarea lui Ion I. C. Nistor ca membru în secţia satului Muşata, formarea unui comitet restrâns (Iorgu Popescu, Ion I.C. Nistor şi Th. I. Musteaţă), desemnarea în calitatea de casier a lui Iordache Savin în locul lui Costică M.A., delegarea lui Costică D. I. Musteaţă de a lua parte la şedinţele secţiilor din satele Rânceni şi Stuhuleţi.4 În cadrul întrunirii membrilor P.S.D. – Rânceni din 6 august 1947, desfăşurată în locuinţa preotului Gheorghe Popescu, secretarul responsabil, s-a decis trimiterea a doi delegaţi la conferinţa judeţeană a P.S.D. ce urma să aibă loc la 17 august 1947 la Huşi, anume Costache M. Ciochină şi Alexandru Marcu.5

În cadrul şedinţei P.S.D. Moşna, din 29 mai 1947, se constituie comisia interimară, recomandându-se pe Teodor Asandei, Gheorghe Ailincăi, Neculai T. Dima, Dumitru Agriforoaiei, Neculai I. Popa, Gheorghe Nistor, Teodor Caraiman, V. Ştefan Diaconu, Vasile Gh. Pârău (agricultori) şi Vasile Botezatu (croitor).6

Asociaţia Prietenii Socialismului din satul Moşna a luat naştere la 8 septembrie 1947 şi este formată din preotul Ioan Iacoban (secretar), învăţătorul Constantin Ciobotariu (casier), cântăreţul Gh. N. Ailincăi, plugarul V. Luchian, croitorul V. Botezatu (membri), perceptorul Constantin Popa şi cântăreţul Dumitru Damaschin (comisia de control).7

Secţia Rânceni s-a întrunit la 28 septembrie 1947, când se obţin noi adeziuni: învăţătorii Şerban Chebac, Ulia Chebac şi Rudolf Voluşciuc. Organizaţia Prietenii socialismului este coordonată de Mihai Bugeag, secretar responsabil şi Gheorghe I. Trifan, secretar adjunct.8

Filiala Stuhuleţi are în fruntea sa la 20 mai 1947 pe N. Musteaţă.9

Vasile Darie deţine calitatea de secretar P.S.D. – Olteneşti, unde la 15 august 1947 soseşte caravana culturală şi ţin discursuri Marin Benghiuj şi Ioan Dumitraşcu, urmate de delectarea publicului prin orchestra Vintilă din Huşi.10 La dezvelirea plăcii comemorative, aplicată pe monumentul eroilor din satul Olteneşti, ridicat în cinstea celor căzuţi pentru patrie şi împotriva fascismului, din 27 decembrie 1947, participă deputatul Bazgă, Ioan Dumitraşcu şi inspectorul şcolar N. Chirilă. Întâlnim la data respectivă ca directori ai şcolii pe V. Darie şi Căminului cultural pe Radovici.11

În 1947 Comisia interimară din Vetrişoaia era formată din: Grigore Carp, Grigore Gâdei, Gheorghe Puiu, Daniel Sava, N. Băuleşti, Dumitru Diaconescu, V. Gâdei, V. Neştian, Tighiceanu şi P. Dabija.12

Corul P.S.D. – Fălciu, condus de preotul Timuş, pleacă la Vutcani în 21 august 1947, unde cuvântul de întâmpinare este rostit

1 Ibidem, f. 188 2 Ibidem, f. 172 3 Ibidem, f. 159-160 4 Ibidem, f. 162 5 Ibidem, f. 171 6 Ibidem, f. 70 7 Ibidem, f. 177 8 Ibidem, f. 203 9 Ibidem, f. 81 10 Ibidem, f. 189 11 Ibidem, f. 240 12 Ibidem, f. 87

de Iancu Bostan, învăţător din Mălăeşti – Vutcani.13Corul respectiv s-a deplasat la 3 august 1947 în localitatea Răducăneni.14

Frontul Unic Muncitoresc Aleşii biroului Frontului Unic Muncitoresc de pe lângă

Federaţia de meseriaşi şi patroni s-au întrunit la 24 ianuarie 1947 în vederea formării biroului, alcătuit din Ilie Grigoriu, Gheorghe Stoica, Ioan Lazan (P.S.D.), Carol Staimberg (probabil Steinberg), Moise Leibovici şi Ioan Ţâmpu (P.C.R).15

F.U.M. – Ghermăneşti hotărăşte la 5 februarie 1947 participarea la alegerile comunale, prin candidaţii V. Vasile, Iordache Mihai (P.S.D.) şi C-tin Ignat (P.C.R..16

Presa Corespondent la ziarul central în august 1946 este Victor

Glinschi, ziarul este răspândit de Leontin Friedman.17 La 24 martie 1947 sunt trimise ştiri la ziarul „Vremuri noi“ din Bacău, semnate de Titi Grănicerul.18

Situaţii statistice

Data Nr. membri anterior

Nr. membri noi Total

Aprilie 194619 August 194620

3650 3780

130 301

3780 4081

În aprilie 1946 avem 35 membri la Secţia Tineret, 18 la

Cercul de studii, 165 femei, 800 la P.C.R. şi 3000 la Frontul Plugarilor. Statistică indică 170 de abonamente la ziarul central al partidului.21 În august 1946 avem 3872 membri de partid de sex bărbătesc, 172 femei şi 37 tineri, 1003 membri la P.C.R. şi 3100 la Frontul Plugarilor.22

Situaţia politică şi social economică Raportul politic pe luna aprilie întocmit la 7 mai 1946

reflectă existenţa a 3755 de înscrişi în listele electorale şi posibilitatea de a se baza pe 4500 alegători.23 În august 1946 întâlnim, conform datelor din raportul politic, 4004 înscrişi în listele electorale, putându-se conta pe 25000 de alegători. Susţinerea electorală era văzută în mediul rural, unde se contează pe învăţători.24

Dintre partidele politice care activau în aprilie 1946 sunt amintite: Partidul Comunist din România, Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Liberal – Tătărăscu, Partidul Naţional Ţărănesc, cu cea mai mare aderenţă la electorat, Partidul Ţărănesc Democrat şi Partidul Naţional Liberal – Brătianu. Raporturile P.S.D sunt de prietenie cu forţele comuniste de la guvernare, subliniindu-se lipsa raporturilor cu partidele din Opoziţie. În sindicate sunt înscrişi 760 membri ai partidului, raporturile dintre P.S.D. şi sindicate erau bune, era în formare comitetul F.U.M., funcţiona un comitet F.N.D., la Huşi sosise ministrul Mihai Ralea, A. Potop şi Gh. Rusu din Comitetul central al P.S.D., partidul nu avea alocat nici un post de răspundere din instituţiile locale, şeful poliţiei a fost schimbat, se constată persecuţiile prefectului asupra P.S.D.25

Raportul din august 1946 ne oferă numele liderilor locali: I. Niţă (P.C.R), Mihai Ralea (Frontul plugarilor), G. Vântu (P.N.L), Patraş (Partidul Naţional Popular), Melinte (P.N.Ţ), dr Lupu (Partidul Ţărănesc), C. Holban (P.N.L). P.N.Ţ. - Maniu este considerat partidul cu ce mai importantă susţinere. Din P.S.D. 1907

13 Ibidem, f. 156-157 14 Ibidem, f. 162 v 15 Ibidem, f. 21 16 Ibidem, f. 45 17 D.J.A.N.V., Fond P.S.D. - Fălciu, dosar 2/ 1946, f. 9 18 D.J.A.N.V., Fond P.S.D. - Fălciu, dosar 3/ 1947, f. 67-68 19 D.J.A.N.V., Fond P.S.D. - Fălciu, dosar 2/ 1946, f. 4 20 Ibidem, f. 9 21 Ibidem, f. 4 22 Ibidem, f. 9 23 Ibidem, f. 3 24 Ibidem, f. 8 25 Ibidem, f. 3 Is

tori

e

Iulie 2010 21membri sunt înscrişi în sindicat. B.P.D. organizează întruniri judeţene. P.S.D. este reprezentat în instituţiile locale prin ajutorul de primar. Prefectul judeţului nu corespunde cerinţelor P.S.D. Autorul raportului politic din august 1946 observă starea de nemulţumire a membrilor P.S.D.1

Raportul economic social pe luna aprilie, realizat la 7 mai 1946, ne indică cinci întreprinderi vechi, 173 muncitori, 63 funcţionari particulari şi 631 funcţionari publici. Localitatea Huşi din punct de vedere economic are un caracter agrar. Raportul surprinde dezvoltarea cooperativelor săteşti, inexistenţa de întreprinderi străine, „afară de cooperaţie“. Conflictele de muncă şi şomajul sunt considerate fenomene inexistente. Starea de spirit generală a populaţiei este „rea“, se observă lipsa porumbului ca aliment. Starea muncitorilor este rea din cauza lipsei alimentelor. Starea de spirit negativă a populaţiei s-ar fi datorat atitudinii prefectului judeţului Fălciu. Raportul respectiv sugerează alimentarea cu porumb şi pânzeturi prin intermediul cooperaţiei. 2

În august 1946 se înregistrează cinci întreprinderi vechi, 406 angajaţi, 79 funcţionari particulari şi 736 funcţionari publici. Cooperativele săteşti s-au revoltat, P.S.D. a luptat pentru constituirea cooperativelor. Starea de spirit este de nemulţumire.3

Data Profesii Număr membri ai

P.S.D. Aprilie 19464

Lucrători Funcţionari particulari Funcţionari publici Ţărani Profesii libere Diverşi

173 63

631 2890

17 6

August 19465

Lucrători Funcţionari particulari Funcţionari publici Ţărani Profesii libere Diverşi

603 103 937

2349 30

9 1 iulie 1947

Muncitori Funcţionari Meseriaşi şi comercianţi Plugari Învăţători Profesori Medici Preoţi Ingineri Avocaţi Pensionari Militari Diverşi Secţia feminină

126 178 188

4863 257

18 3 8 5 1

59 11 13

1002 Anexă - 1947. – Lista secţiunilor P.S.D. – Fălciu, numărul

membrilor şi data înfiinţării.

Nr. Localitatea Nr. membri Data înfiinţării 1 2 3 4 5 6 7 8 9

10 11

Huşi Fălciu Berezeni Găgeşti Dodeşti Rânceni Muşata Stuhuleţi Hurdugi Guşiţei Băseşti

373 267

53 64

178 97

134 89

115 233 112

29 decembrie 1945 20 octombrie 1945 5 august 1945 1 noiembrie 1946 1 martie 1946 29 iunie 1946 22 iunie 1945 22 iunie 1945 1 iulie 1946 1 septembrie 1946 28 octombrie 1945

1Ibidem, f. 8 2 Ibidem, f. 2 3Ibidem, f. 7 4 Ibidem, f. 4 5 D.J.A.N.V., Fond P.S.D. - Fălciu, dosar 1/ 1946, f. 189

12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 51 52 53 54 55 56 57 58 59 60 61 62 63 64 65 66 67 68 69

Roşieşti Jigălia Vutcani Deleni Vetrişoaia Gugeşti Idrici Corni Albeşti Albeşti Târzii Olteneşti Vineţeşti Creţeşti Hoceni Cârligaţi Stănileşti Lunca Banului Şchiopeni Urlaţi Grumezoaia Şişcani Tâlhăreşti Tătărăni Pogăneşti Stroeşti Duda Curteni Râşeşti Drânceni Tăbălăeşti Buneşti Dolheşti Cozmeşti Moşna Bohotin Sălăgeni Răducăneni Brădiceşti Podoleni Porcişeni Gura Bohotinului Gorban Grozeşti Ghermăneşti Boţeşti Armăşeni Pâhneşti Horincea Valea Seacă Rediu Davideşti Crăsnăşeni Bobeşti Voloseni Zgura Cozia Avereşti Fundătura Pâhneşti

112 31

457 61 75

267 118

88 88 95 88

117 186

81 174

68 84 60 30 46

105 48

220 107 187

38 32 12 69 24 80

141 56

297 140

71 81 69 21

281 43 18 78

120 284

34 7

18 31 36 29 79 49 30 20 48 26 29

28 octombrie 1945 1 ianuarie 1946 13 noiembrie 1945 5 ianuarie 1946 10 octombrie 1946 15 august 1945 1 august 1946 15 octombrie 1945 27 septembrie 1946 1 mai 1945 17 octombrie 1946 15 august 1945 20 iulie 1946 1 iulie 1946 29 aprilie 1947 15 noiembrie 1946 1 septembrie 1945 1 septembrie 1945 1946 1945 2 octombrie 1946 1 aprilie 1946 29 iunie 1945 2 martie 1946 14 iulie 1946 1946 2 august 1946 1946 15 august 1946 1946 28 noiembrie 1945 28 noiembrie 1945 15 august 1946 15 august 1945 1 octombrie 1946 1 ianuarie 1946 1946 15 martie 1946 1946 28 ianuarie 1945 1 septembrie 1946 1946 1 aprilie 1946 1 mai 1945 1 decembrie 1945 1946 1946 1946 1946 1946 1946 16 august 1947 3 decembrie 1946 1 ianuarie 1946 24 ianuarie 1947 2 aprilie 1947 1947 24 august 1947

7010 D.J.A.N.V., Fond P.S.D. – Fălciu, dosar 1/1946, f. 252 – 257 Surse imagini [G.F.]: a. Partidul Social Democrat „Constantin Titel Petrescu“

www.psd-ctp.ro/ro/istoria/constantin-titel-petrescu/ b. Ing. Sergiu Găină (Creativ MGS) c. La trei zile după manifestările din 1 mai 1886 ale

muncitorilor din Chicago are loc o demonstraţie în Piaţa Heymarket. O bombă a fost aruncată spre sediul poliţiei şi au fost răniţi 66 de poliţişti, dintre care 7 au decedat. Poliţia a ripostat cu focuri de armă, rănind două sute de oameni şi câţiva mortal. În urma procesului, 5 manifestanţi grevişti au fost condamnaţi la spânzurătoare, 3 cu închisoarea pe viaţă.

Sursa: Chicago History Museum www.chicagohs.org/hadc/visuals/59V0460v.jpg

Isto

rie

Lohanul nr. 13 22

Peştera din Dealul Rusu, comuna Dolheşti, judeţul Iaşi

PPrrooff.. VViiccuu MMeerrllaann

n partea de sud-vest a satului Dolheşti, la circa 1 km de sat pe terasele superioare ale pârâului Dolheşti (partea dreaptă) se găseşte o peşteră descendentă.

Gura peşterii era iniţial mai în aval, având înainte de surparea şi intervenţia omului, o lăţime de 2 m şi h = 0,75 m.

Iniţial avea peste 10 m lungime dar în urma prăbuşirilor gravitaţionale şi-a diminuat spaţiul la circa 1/2.

În 2010, cu ajutorul elevilor Şcolii din Dolheşti, am decolmatat vechea intrare şi am înlăturat prăbuşirile gravitaţionale de tavan.

Cu 30 ani în urmă peştera se ramifica în trei braţe, unul în stânga cu circa 6 m lungime (care astăzi are intrarea colmatată), altul în dreapta, (care este în aceeaşi situaţie ca primul) şi gârliciul principal spre vest în „inima dealului”.

Are cam aceeaşi geneză sarmaţiană cu peşterile din Dealul Bucium – Iaşi, însă fundamentul geologic este alcătuit din strate alternative de nisipuri, argile – nisipoase, loessoide, gresii şi calcar oolitic.

Tavanul peşterii îl constituie un pachet gros de gresie silicioasă (rocă moale) de peste 1 m grosime. Este o peşteră descendentă, pe direcţia E-V, coborând la un unghi de peste 45º, spre fundul ei. Practic peştera s-a format în pachetul de conglomerate sub stratul gros de gresie cimentată cu o grosime de peste 2 m, cu bolovani mari, ovali de peste 30 cm în diametru.

Înspre vest, în apropiere de podea se observă o nişă cu Ø=40 cm care se prelungeşte pe o lungime de circa 3 m în amonte (ca o prelungire a peşterii) ce se constituie ca o gâtuire-prag între peşteră şi o altă cameră-sală.

La aprinderea unui băţ de chibrit am constatat un curent dinspre gura peşterii spre interior (spre cea de-a doua încăpere de după prag).

Prin studiul în teren am descoperit numeroase microdoline de tip pâlnie, umplute cu aluvionar argilos, ce păstrează pe timp ploios, apa din precipitaţii. Nu este exclus ca unele să fie permeabile şi să comunice cu alte goluri şi galerii din subteran.

Prezenţa numeroaselor doline la suprafaţa platoului cvasiplan şi a numeroase lăsături de versant, ne îndreptăţeşte să considerăm că în zonă există o mulţime de goluri asemănătoare peşterii din Dealul Rusu.

Peştera a fost locuită temporar de populaţiile locale, mai ales în vremurile de restrişte (haiduci, în timpul tătarilor, localnicii satelor dimprejur, în timpul invaziei sovietice din 1944 etc.).

Pe pereţii acesteia, în stânca moale grezoasă sunt inscripţionate diverse texte de cei ce i-au trecut pragul.

Dimensiuni: L (iniţială) = circa 10 m, L (actual) = 5,5 m, l (max.) (în fundul peşterii) = 2,4 m, l (intrare) = 1,6 m, h (max.) (fund.) = 1,25 m, h (intrare) = 0,80 m. În concluzie, peştera din Dealul Rusu din localitatea

Dolheşti, face parte din seria peşterilor formate cu câteva milioane de ani în urmă, atunci când Marea Sarmatică suferea numeroase transgresiuni şi regresiuni, când aceste locuri formând iniţial fundul mării, sunt erodate de valuri şi de râurile nou formate. Existenţa galeriilor secundare dovedeşte implicarea mai multor factori erozivi atât de natură terestră (apă meteorică, pârâuri, izvoare de suprafaţă etc.).

Platoul calcar-grezos din Dealul Rusu se constituie ca o prelungire a celei din Dealul Repedea-Bucium Iaşi, fiind cam pe acelaşi aliniament altitudinal de peste 350 m.

Legendele locale confirmă existenţa acesteia („beciul de la Rusu”) din vremuri imemorabile, spunându-se că comunică cu altele de la Cetăţuia-Brădiceşti, ajungând până la Chirceşti, satul din partea de nord-vest a întinsului platou de peste 3 km lăţime.

Restituiri monografice: tradiţii şi obiceiuri de altădată

în comuna Stănileşti PPrrooff.. ŞŞtteeffaann PPlluuggaarruu –– HHuuşşii (Urmare din Lohanul nr. 12, aprilie 2010, continuare din p. 1) Dar să urmărim ritualul de odinioară. Când unei femei îi sosea ceasul să nască, leapăda inelele din

degete, cerceii din urechi, mărgelele de la gât şi orice alte podoabe. Iar dacă naşterea era una dificilă, bărbaţii sau ceilalţi membrii ai familiei casei trăgeau focuri de armă pe deasupra locuinţei femeii însărcinate, pentru a-i înlesni „facerea“. Tot pentru a uşura naşterea, gravidei i se dădea voie să bea orice poftea.

Femeile din comună aveau credinţa că nu vor putea naşte până când nu vor bea apă din pumnul persoanei care i-a turnat cândva apă să se spele pe mâini; de aceea se fereau să apeleze la persoane despre care credeau că nu vor putea fi prezente în sat la momentul naşterii. Unele femei nu se mărgineau numai la a bea apă de fântână sau izvor, puneau pe ai casei să spele bine icoanele precum şi faţa hornului iar apa murdară era băută. În cazuri excepţionale, când naşterea era extrem de dificilă, în apă era pusă şi o cantitate mică de praf de puşcă.

Tot în scopul uşurării chinurilor facerii se dădea suferindei un corn, o carafă sau un mosor, fiind apoi îndemnată să sufle cu putere

Î

Geo

graf

ie

Iulie 2010 23

în el, pentru „a-i veni opintelile“. Dacă toate aceste încercări nu aveau niciun rezultat i se citea „Visul Maicei Domnului” ori era chemat preotul spre a-i citi rugăciuni şi spre a o „griji“, dacă nu a făcut acest lucru mai înainte. În popor a rămas vorba că: „Facerea e alăturea cu moartea“.

După ce era născut, copilul era preluat de moaşă, să vadă „cum a căzut înteiu pe păment“. Exista credinţa că dacă se va întâmpla să cadă cu faţa în jos copilul va muri şi, dimpotrivă, de va cădea cu faţa în sus va trăi şi se va face mare şi voinic. Nu i se „tăia buricul“ până nu era măsurat de către moaşă, „ca să fie de trei degete, cotit de la pântece până la locul unde se leagă cu aţa, şi trei degete de la nod până la punctul unde îl tăia“.

Capătul tăiat al buricului nu se arunca, ci era păstrat de către mamă până când se făcea copilul mare; atunci îl lua, îl arăta, şi-l întreba o singură dată ; „de ce-i buricul acesta?“ (de vacă, porc, cal etc.). În funcţie de răspuns, copilul avea de-a lungul vieţii sale norocul animalului numit.

După tăierea buricului, pruncul era scăldat într-o albie cu apă rece. Unele femei puneau în apă şi câte o mână de sare, ca să nu facă copilul bube pe corp. Apoi, copilul era cântărit, conform credinţei că dacă-i cântărit de mic nu se pot lipi farmecele de el. Despre cel care se cântărea de 10 ori în viaţa lui – de obicei în ziua de Sfântu Gheorghe – se considera că nu mai avea ce-i face nici … dracu’.

Femeii lăuze i se dădea imediat după naştere rachiu ames-tecat cu untdelemn şi cu piper, apoi se pregătea un bolovan din lut galben, pe care îl aşterneau pe partea inferioară a pântecului „în prag“, încingând-o apoi bine cu un brâu; îi legau capul şi, în sfârşit, o puneau jos pe pământ, lângă sobă, pe o mână de paie, unde rămânea vreme de trei zile. La împlinirea sorocului venea moaşa şi scălda lăuza cu apă în care fusese fiert boz, după care era ridicată şi aşezată pe un pat cu aşternut curat.

În apa în care fusese scăldată mama era îmbăiat imediat noul născut, ca să nu facă „rohii“ (un fel de bube). Oala în care se fierbea apa era nouă, pentru ca glasul copilului să sune ca oala şi să fie limbut.

După scăldatul lăuzei şi al copilului se făcea o masă de petrecere şi se dădeau daruri moaşei pentru osteneală. Acestea constau într-o bucată de pânză având lungimea cât înălţimea moa-şei, în unul din colţurile acestei pânze i se lega de obicei un ban din argint; mai primea apoi făină, sare ş.a. Apoi moaşa stropea de trei

ori pe lăuză cu aghiasmă făcută de preot, lăuza stropea şi ea pe moaşă, după care moaşa stropea copilul şi casa în care s-a născut acesta.

La trei zile după naştere moaşa înhuma „casa copilului“ (placenta) sub pragul casei, în tindă, lângă vatra focului, sub strea-şină, în grădină, de obicei sub un pom care înfloreşte şi rodeşte, sau era dată pe o apă curgătoare.1 Se considera că adăposturile nelocu-ite puteau fi ocupate de spirite malefice, de strigoi sau moroi.

De la naştere şi până la botez noul născut era vizitat de rudele şi cunoscuţii familiei, care îi aduceau grâu, orz, secară, popuşoi (porumb) şi alte produse agricole, precum şi câte un gologan, de 5 ori 10 bani, pe care i-l puneau pe frunte. Musafirii stăteau foarte puţin şi, între timp, erau cinstiţi de moaşă cu câte 2 -3 pahare de rachiu. Vizitatorii, când intrau şi ieşeau din casă, utilizau formula: „Să vă trăiască, la mulţi ani coconii şi cucoanele.”

În camera mamei şi a copilului („rodin”) nu se duceau decât femeile măritate. Dacă se ducea în „rodin“ o nevastă care nu născuse până atunci era dată afară de moaşă, lucru care o întrista până la lacrimi; odată ieşită în ograda gospodăriei era chemată îndărăt şi moaşa o ruga să nu se supere pentru că i s-a făcut aşa „fiind-că va face cu uşurinţă cel întâiu copil“.

Sătenii din partea locului credeau – şi încă mai cred – că în a treia noapte de la naşterea copilului vin Ursitoarele, care hotărăsc soarta noului născut. De aceea, peste noapte, copilul trebuia îmbrăcat „cu cămaşe“. Cămaşa era confecţionată din lucruri vechi, pentru ca pruncul să nu rupă haine în viaţă, „să poarte bine“. De întâmpinarea cum se cuvine a Ursitoarelor răspundea moaşa care îmbăiază pruncul şi lehuza, deretică prin cameră, pune pe masă obiectele cu valoare simbolică pentru viitorul copilului şi ofrande (daruri) pentru îmbunarea Ursitoarelor. În mitologia populară Ursitoarele, de obicei în număr de trei, erau: Ursitoarea care toarce firul vieţii, Soarta, care rosteşte ceea ce i se va întâmpla nou-născutului şi Moartea, care taie firul vieţii 2.

Pe lângă naşterile legitime, apărute în cadrul familiei, în lumea satului se mai iveau pe lume şi copii născuţi din flori, aluzie la fecioara care a rămas însărcinată mirosind o floare. Acestora, tradiţia le oferea un viitor fericit. Se credea/crede că sunt mai frumoşi, mai deştepţi, mai descurcăreţi şi cu mai mult noroc în viaţă. Fetele care păţeau „ruşinea“ erau excluse din grupul fetelor fără a fi primite pe de-a întregul în grupul nevestelor.

Avortul era interzis în lumea satului tradiţional, vinovatele fiind aspru pedepsite, adesea izgonite din sat.

Botezul Botezul reprezintă, la rândul său, un alt moment important

din viaţa omului. Prin acest act copilul este iniţiat în tainele sfinte ale creştinismului, este un prim pas către dobândirea identităţii. Prin numele de botez, copilul intră în rândul creştinilor.

După naştere, cam la una sau două săptămâni, uneori chiar şi la o lună, copilul este botezat. Naşii de botez sunt căutaţi, chiar înainte de naşterea pruncului, fie în sat, fie în localităţile învecinate. Săteni din satele apropiate botezau în Stănileşti cum şi localnicii încreştinau în satele vecine. Astfel, Ioan Ciobanu, din Stănileşti, a fost naş de botez pentru pruncul Ioan, din Duda, fiul lui Filip a lui Mihalachi Simion birnic şi al soţiei sale, Maria. Copilul s-a născut în data de 8 iunie 1861, iar botezul a avut loc în data de 28 iunie acelaşi an3.

Dacă nou-născutul are o constituţie plăpândă, botezul se făcea cât mai repede cu putinţă. Cum afirmam mai sus, naşul era căutat de către părinţii copilului chiar înainte de naşterea sa; de regulă, se ofereau să îl boteze naşii de cununie ai acestora.

Obiceiurile ce ţin de botezul din zilele de astăzi au suferit influenţa corupătoare a oraşului Huşi, ritualul de botez devenind un amestec eclectic de obiceiuri adunate de prin toate satele care înconjoară târgul. În spiritul restituirii specificului local, vom reda ritualul încreştinării noului născut aşa cum era el practicat acum mai bine de un secol4.

În ziua sorocită pentru botez, naşul venea la prunc acasă. Aici, moaşa lua copilul şi-l punea jos, în mijlocul casei, cu capul spre soare apune. De acolo îl ridica naşul, lăsând în locul lui

1 I Ghinoiu, p. 135- 136. 2 I Ghinoiu, op. cit., p 135. 3 D.J.A.N.V., fond Starea civilă a judeţului Vaslui, dosar 1/1860. 4 Vezi Neculai T. Mocanu, op. cit..

Icoana Naşterii Maicii Domnului aflată la Mânăstirea Cozia,

jud. Vâlcea, realizată de zugravul Bogdan în 1668 [a]

Etno

graf

ie

Lohanul nr. 13 24monede din aramă, argint ori din aur (mai rar), menite ca „bacşiş“ pentru osteneala moaşei. De aici plecau împreună la bise-rică: naşul şi moaşa cu copilul în braţe.

La biserică, moaşa, ori altcineva dintre cei prezenţi aducea apă în cofe pentru botez. Dacă se întâmpla ca per-soanei care aducea apă să-i iasă în cale cineva cu vreo cofă sau vas deşert (gol), toţi se întristau crezând că nou-născutul nu va trăi. Aceeaşi teamă se manifesta şi în cazul în care lumânarea de botez se rupea.

Cel care aducea apa primea un bacşiş modic, 30 – 40 bani, din partea naşului.

În biserică, preotul citea o moliftă specială, de iniţiere a copilului în tainele creştine, după care era scufundat de trei ori în cristelniţă, fiind apoi încredinţat naşilor de botez. Conform tradiţiei creştine, din acest moment copilul are un înger păzitor care îl va însoţi de-a lungul vieţii până în momentul trecerii în lumea de dincolo. După ce era şters şi înfăşat, preotul îi face mirungerea şi-l închina la iconostas. Băieţi erau duşi şi în altar şi închinaţi în cele patru colţuri.

Intrând în casă, după ce se întorceau de la biserică, moaşa lua copilul şi-l punea sus pe „teanc“, adică pe lada de zestre unde se aflau puse în ordine oghealul (plapuma), lăvicere, macaturi etc. ca să ajungă om de seamă. Dacă era fetiţă, când veneau de la biserică, îi dezlegau cât mai repede fundele de la lumânare, ca să nu stea multă vreme nemăritată.

A doua zi, seara, venea naşul de îşi scălda finul/fina punând în albie tot felul de seminţe: grâu, porumb etc., busuioc (să fie iubit), floare de bujor (să fie frumos) şi fulgi de găină, pentru ca pruncul să fie sprinten ca pasărea. Apoi naşul picura din lumânarea pe care a avut-o pruncul la botez trei picături la cap, trei la picioare, trei în partea dreaptă şi trei în partea stângă a corpului copilului. Naşul trebuia să spele bine copilul pe toate părţile corpului, „ca să nu se opărească“, „şi în gură, ca să nu-i miroasă gura urât“.

După ce era scos din albie şi înfăşat, naşul închina copilul prin casă în chipul crucii, dându-l apoi mamei în braţe şi rostind:

„Na, poftim, de la mine fin Şi de la Dumnezeu creştin.” Lumânarea aprinsă era stinsă în grindă şi nu suflând în ea.

Apa era aruncată într-un loc curat, de regulă la rădăcina unui pom, de preferinţă un măr, simbol al purităţii şi fertilităţii feminine. Se credea că apa de la primele scalde ale copilului, după naştere şi după botez, aruncată la rădăcina unui măr aduce pe lume noi copii.

După scăldat se întindeau mese şi se făcea „cumătria“, cei prezenţi chefuind şi veselindu-se până la ziuă. Pe la sfârşitul mesei se închinau pahare în sănătatea şi viitorul noului născut, dându-i-se şi câte un bacşiş, în termen mediu câte un leu de persoană, rostind totodată: „Poftim de la mine puţin / Şi de la Dumnezeu mai mult.”

Copilului trebuia să-i ia întâi din păr şi din unghii preotul la botez. A doua oară trebuia să-i taie părul şi unghiile naşul său. Bucăţile de păr şi de unghii nu se aruncau, din contră: mama copilului le lua şi le amesteca cu o bucăţică de ceară curată. Această bucăţică era lipită apoi de un ban din aur sau argint şi aruncată pe urdinişul unui stup de albine cu speranţa ca acest copil să fie harnic ca o albină şi prin mâini să-i treacă numai aur şi argint.

Naşul urma să poarte de grijă finului – conform credinţei străvechi, avea să-i fie tată pe lumea cealaltă – cu sfaturi cât şi ajutor material, să-l cunune şi chiar să îi boteze copiii. Finul trebuia

să îşi respecte naşii, să-i ducă daruri de ziua lui. Nunta Cea mai mare sărbătoare din viaţa unui tânăr / unei tinere cât

şi întregii comunităţi săteşti a fost şi rămâne nunta. Una dintre cele şapte taine, căsătoria a fost patronată în Evul

mediu – în întregime – de către biserică. Preoţii nu puteau oficia nunta fără blagoslovenia arhiereului. În 1785 episcopul de Huşi reamintea preoţilor că „Oricarele din preoţi, fără voia şi ştirea noastră, nu este slobod a săvârşi cununia, care este întocmai taină din cele şapte a bisericii“. Preotul trebuia să cerceteze treapta la cei ce sunt rudenii de sânge şi de sfântul botez“1.

Nunta reprezintă un ceremonial de consacrare a familiei, de procreare şi întemeiere, prin actul nupţial, a unui ciclu vital. Nunta este o rezolvare ingenioasă a problemelor juridice, economice şi psihice fără de care bărbatul nu poate câştiga dreptul de a avea o soţie şi femeia de a naşte copii. Acest moment hotărâtor pentru derularea firească a vieţii sociale era pregătit temeinic prin educaţia diferenţiată pe sexe a copiilor în familie şi instituţiile juvenile (Ruptul Turtei pentru fete şi tăiatul Moţului pentru băieţi). Intrarea şi activitatea tinerilor în ceata de flăcăi a satului, Şezătoarea fetelor şi Hora satului marcau încheierea educaţiei matrimoniale la „şcoala tradiţiei“. Se căuta realizarea unei selecţii maritale echitabile, pe un complex de criterii fizice şi psihice, zestrea, neamul bun sau neamul prost, prin respectarea unor severe interdicţii la căsătorie (evitarea gradelor de rudenie incestuoase, diferenţa mare de etate între parteneri, apartenenţa la religii diferite, consimţământul părinţilor). Formarea cuplurilor matrimoniale modifica componenta familiilor de origine (desprinderea însurăţeilor din familiile în care s-au născut şi din ceata premaritală, părăsirea casei părinteşti de către mireasă), genera dezechilibre economice (vezi zestrea dăruită pentru întemeierea noii familii) şi tensiuni sufleteşti. Aceste crize profunde, care puteau influenţa negativ soarta viitoare a familiei) erau rezolvate în timpul nunţii prin acte rituale şi oraţii, strigături, cântece şi dansuri rituale, daruri.

În trecut, ca şi astăzi, fiecare flăcău îşi avea în satul de origine iubita lui, pe care o cunoştea din copilărie şi faţă de care dezvolta, în timp, sentimente de afecţiune şi dragoste, cu care „şedea“ la hore, şezători, şi pe care o şi lua în căsătorie după înţelegerea reciprocă între părinţi. Dacă se opuneau părinţii, flăcăul „fura“ fata şi aceştia îi iertau, în urma mai multor străduinţe atât din partea mirilor cât şi a prietenilor lor, dar nedându-se partea de zestre ce li s-ar cuveni, sub cuvânt că nu „i-au ascultat“.

Când un flăcău nu găsea fată pe gustul său în satul lui, la diferite ocazii (nunţi, hore, etc.) făcea vizite în satele lăturalnice, pe unde avea rude sau câte un prieten, care îi prezenta dinainte lista fetelor din sat care ar fi potrivite pentru dânsul. Mergeau împreună la nuntă ori la horă, unde flăcăul le ochea bine fetelor privirile, ţinuta, mlădierile corpului etc., şi, în pauză, vorbea cu tovarăşul său, punând întrebări amănunţite despre fiecare fată în parte. Dacă flăcăului îi cădea cu „tronc“ la inimă vreuna dintre ele, era vesel şi trimitea răspuns părinţilor fetei, înştiinţându-şi în acelaşi timp părinţii şi rudele. Dacă părinţilor fetei „le convine“ flăcăul şi dimpotrivă, dacă şi părinţilor flăcăului „le convine“ fata, dacă se „pot împăca“ şi la zestre atunci se făcea logodna; dacă cele două familii nu ajungeau la o înţelegere, chiar dacă tinerii se plăceau mult, flăcăul se făcea a pleca acasă şi a doua seară, pe ascuns, trimitea răspuns fetei şi însoţit de alţi tovarăşi de feciorie şi fete, călări sau cu căruţa, mergeau şi furau fata.

Logodna Întrucât pregătire şi desfăşurarea nunţii solicita un timp

îndelungat, fapt ce ar fi dezorganizat activitatea economică a satului, acestea erau planificate de Calendarul Popular.

Zilele favorabile pentru pornit la peţit, logodit, încredinţare, cununie erau duminica şi joia. Calendarul ortodox interzice nunţile în cele patru posturi de peste an (Crăciun, Paşte, Sânpetru, şi Sântămăria), între Crăciun şi Bobotează, în Săptămâna Luminată în Ziua Crucii şi în zilele de post. Logodna nu era/este bine să se facă marţea, miercurea, vinerea sau în post, căci aceste zile nu aduc noroc în viaţă celor căsătoriţi.

În zona noastră, predominant agrară, nunţile se ţineau cu

1 Arhivele Basarabiei, IX, 1937, p. 47.

Scufundarea pruncului în cristelniţă

Etno

graf

ie

Iulie 2010 25precădere toamna, după culesul roadelor şi fermentatul vinului, şi chiar primăvara, între prima şi a doua praşilă a porumbului. Durata nunţii s-a redus de la o săptămână (de joi până miercuri dimineaţa), la trei zile (sâmbătă, duminică şi luni), la două zile (sâmbătă, duminică), şi chiar la o masă festivă de câteva ore.

Indiferent de starea materială pe care o avea, fiecare flăcău îşi alegea un „staroste“ care să-i arate calităţile, averea mobilă şi imobilă moştenită etc., căutând a escamota cu fel de fel de vorbe părţile care îşi închipuia că nu ar conveni fetei ori părinţilor ei. Dacă mirele era cam „grozav“ la vedere (urât), starostele spunea cu multă temeinicie: „Că nu se caută casa frumosului, ci a gospodarului“ şi apoi bombarda pe cei de faţă cu o sumedenie de exemple de acest fel, care să îi întărească şi mai mult afirmaţia. Dacă părinţilor celor doi tineri nu le convenea ceva, ca să nu se logodească erau puse condiţii de avere grele, care să nu poată fi satisfăcute de o parte ori alta, părinţii mirelui se tot grăbeau, exprimându-şi cu voce tare nerăbdarea de a pleca, cu toate că mama miresei avusese grijă să-i oprească pe toţi musafiri ca „să le şadă peţitorii“. Uneori, chiar dacă condiţiile iniţiale erau acceptate, după o perioadă de reflecţie, părintele care se considera jecmănit la zestre de viitorul mire şi părinţii săi, „dând până la piele“, „strica logodna“, trimiţând îndărăt „schimburile“ (darurile făcute tinerilor de către părinţi).

Logodna era un moment de petrecere şi se organiza la casa fetei. Părinţii ei puneau masa şi se întocmea foaia dotală a fiecăruia dintre tineri. Se punea pe masă o farfurie în care se afla grâu sau orez, sare şi două inele: unul al flăcăului şi altul al fetei. Cum stăteau faţă în faţă, flăcăul apuca cu mâna dreaptă de marginea farfuriei, din partea opusă apuca fata şi învârtind-o complet de trei ori îşi puneau în degete inelele. Mirele dădea apoi, după putinţă, 5 ori 10 lei miresei iar ea îi oferea un prosop ori batistă, lucrat de ea în casă. Se lua apoi farfuria, se trăgeau câteva focuri de armă, iar fata şi flăcăul erau până la cununie mire şi mireasă. Pe urmă se hotăra ziua de nuntă şi se puneau pe chefuit.

Pentru a verifica isteţimea flăcăului, la masă se făceau pe seama acestuia diferite glume. Una dintre ele era „găina“. Se aducea o găină friptă, destul de bătrână, pe care mirele trebuia să o rupă cu mâinile şi s-o împartă mesenilor. Era un moment de amuzament pentru petrecăreţi, pentru că sărmanul mire nu ştia de unde s-o înceapă la „hăbucit“ şi o apuca de ambele picioare, venindu-i mai la îndemână, în hohotele mesenilor care făceau glume deşucheate pe seama acestuia. Nu toţi păţeau ruşinea. Unii, povăţuiţi din vreme, o apucau de umeri, de deasupra aripilor şi de coadă, şi o întindeau până o rupeau, fără a fi păcăliţi.

De la logodnă şi până la nuntă pregătirile erau în toi iar mirele se ducea din când în când pe la casa miresei, pentru a o vedea şi a-i oferi diferite cadouri.

La 3-4 zile sau la o săptămână, după ce-şi găseau nuni/naşi şi se găteau de nuntă şi părinţii fetei, mirele, însoţit de un vornicel şi câteva femei alese dintre neamurile flăcăului, mergeau la croit pentru mireasă, care îşi aduna şi ea neamurile. Se croiau cămăşi şi ismene mirelui, cămăşi socrilor (părinţii flăcăului) şi cămăşi miresei.

Croitul îl făceau două femei, una din partea mirelui, cealaltă din partea miresei. Când puneau foarfecele să taie, vornicelul ieşea în uşa casei pentru a trage un foc, două de armă în aer.

Femeile prezente la croit dădeau câte un bacşiş miresei, iar ea le săruta mâna. Croitoresele „clempăiau“ foarfecele la începutul croitului şi se văitau „că nu taie, că trebuie ascuţite şi că n-au parale să plătească la meşter“. Bietul mire era nevoit să scoată din buzunar un bacşiş, după cât îi permitea punga şi inima. După ce erau croite hainele necesare se puneau pe chef şi voie bună.

Sâmbătă seara începea nunta dacă mireasa era din alt sat. Mirele poftea flăcăi şi fete din satul său, nunul venea cu invitaţii săi, oameni însuraţi, aşezaţi la casele lor, şi plecau cu toţii călare şi în căruţe, cu „carul de adus zestrea“ şi muzicanţii la casa miresei. Ajunşi aproape de sat, nuntaşii se opreau la marginea acestuia, iar doi flăcăi conocari mergeau înainte la mireasă pentru a vesti venirea mirelui şi alaiului, având asupra lor o carafă de vin, în gâtul căreia se afla un colac şi fire de busuioc.

Oraţia de nuntă, spusă de vornic la poarta miresei, este o alegorie a scenariului de întemeiere a casei copilului: tânărul împărat, sculat de dimineaţă, porneşte cu oastea la vânătoare; după îndelungate căutări, descoperă urma vânatului, o căprioară sau un alt animal oracol. Urmărind urma vânatului, aceasta îl conduce pe mire la locul cel mai favorabil întemeierii, casa miresei:1

„Bună ziua (bis) horă frumoasă, boieri dumneavoastră Am venit să vă întrebăm de bună viaţă Şi vedem că Dumneavoastră Vieţuiţi bine şi frumos Din mila Domnului Hristos. Vă rugăm să ne arătaţi care este gazda solilor, Să iasă să ne dăm soliile, să ne spunem poruncile. Căci noi prea mult nu vom zăbovi Ci pe care ni se va arăta de sfetnic împerătesc Aceluia numai să-i vorbim: Că al nostru tânăr împărat De Dumnezeu încoronat, Mare oaste a adunat, Şi la vânat a plecat, Prin câmpii înfloriţi, Prin codrii înfrunziţi Prin văi adânci Cu izvoare reci. Având cu sine pentru oşteni buţi cu vin Şi hafercă cu rachiu Şi ajungând cu vânătoarea Până la jumătate de cale Unde al nostru tânăr împărat De urma fiarei a dat. Fiară de care toată oastea se miră! Şi cu toţi sfetnicii şi filosofii în loc s-au oprit Şi sfat au ţinut: Unii ziceau c-ar fi urmă din Rai Ca să fie tânărului împărat de trai Alţii ziceau c-ar fi urmă de fiară Care să fie împăratului de bună împreunare. Şi aşa al nostru tânăr împărat Foarte mult s-a bucurat În scări de aur s-a înălţat Peste toată oştirea a căutat Şi ne-au ales pe noi voinicii cei mai cu sfat Mici de stat Dar buni de sfat Cari avem şi cai de alergat. Şi înainte ne-au mânat Pe crângul ceriului Pe semnele pământului, Dându-ne poruncă împărătească Ca fiara să i se găsească. Deci văzând că steaua după care am pornit Aicea s-a oprit Deasupra acestei curţi împărăteşti Înconjurată de oşti lumeşti Care de la Dumnezeu sunteţi orânduiţi Ca şi pomii cei rodiţi Ce-şi fac roada din ramurile lor Şi din răcorile rădăcinilor lor. Noi aicea am alergat, sau fiara să ne daţi

1 I. Ghinoiu, op. cit., p. 139.

Miri în perioada interbelică Etno

graf

ie

Lohanul nr. 13 26Sau urma ei să ne arătaţi. Că al nostru tânăr împărat, Odinioară s-a mai plimbat Şi pe aceste locuri a aflat. În grădina D-voastră O floare mândră şi frumoasă Înflorind şi nerodind. Şi iarăşi stat făcând Hotărî s-o ceară s-o sădească În grădină împărătească Ca mai frumos să înflorească şi să rodească Şi părinţilor săi să mulţumească. Aşa dar boeri d-voastră pentru că noi ceea ce căutăm Aicea la D-voastră aflăm, Semn trebuie să ne daţi Care la frâiele cailor să-l legaţi Ca de departe să vadă tânărul nostru împărat Că pe unde am umblat este lucru cu adevărat, Căci noi înapoi ne învârtejim Ca tânărul împărat să-l vestim. Şi pe D-voastră vă rugăm Ca gazdă împăratului şi ostaşilor să gătiţi. După rostire, celor doi conocari li se mulţumea, li se umplea

din nou carafa cu vin şi se întorceau la nuntaşi, însoţiţi de un flăcău din partea miresei. Grupul reunit pornea apoi către casa miresei, cu mirele călare în frunte, având în dreapta şi stânga sa câte un vornicel. Ajunşi în curte mirele era întâmpinat de mireasă cu o strachină plină cu apă şi un buchet de busuioc din care ea îl stropea, el aruncând un bacşiş în farfurie. Un flăcău de-al casei (din partea miresei) apuca apoi frâiele calului şi îl conducea la gazdă, însoţit de toţi nuntaşii, care la rândul lor îşi căutau gazde de popas peste noapte. Odată asigurat locul de odihnă, se adunau din nou la mireasă acasă şi se puneau pe joc şi veselie.

După câteva jocuri se aşezau la masă nuntaşii străini. După ce mâncau, ieşeau afară, era scoasă zestrea şi pusă teanc pe o masă mare. Lângă zestre se aşezau mirii, părinţii fetei şi naşii. Acum îşi luau mirii iertăciunea de la părinţii miresei.

Iertăciunea Zestrea era urcată apoi în car (căruţă), erau legate câte o

batistă la toţi nuntaşii mirelui şi plecau cu toţii în satul de unde veniseră. Ajunşi la casa mirelui, erau primiţi la scara casei de către părinţii mirelui care aşezaseră pe jos, în prealabil, o piele de oaie, ca să calce pe ea, să le fie viaţa moale şi să aibă noroc la oi şi vite. Mireasa era dusă în capul mesei, mâncau ceva, după care ea se ducea şi aşeza zestrea.

Sâmbătă seara spre duminică se strângeau nuntaşii: flăcăi şi fete, oameni însuraţi cu nevestele lor şi petreceau toată noaptea, până la ziuă. În jurul orelor 9-10 li se aşeza masa, după care erau poftiţi la dans de către muzicanţi cu versurile:

Foaie verde busuioc Ia poftim boieri la joc, Ia poftim de mai jucaţi Că-i destul de când mâncaţi. Din picioare aruncaţi Sarmalele aşezaţi etc. Masa era întinsă afară; la masa din casă nu mergeau decât cei

ce îl vor însoţi pe nun la finele nunţii. După ce se „spârcuia“ petrecerea, se bărbierea mirele, semn

al trecerii sale în rândul oamenilor însuraţi. Acesta se aşeza în mijlocul casei, pe un scaun, în timp ce mireasa îi ţinea lumânarea şi farfuria cu apă. Când începea bărbieritul lăutarii intonau un cântec de jale, duios, ca să plângă mireasa. Unele mirese plângeau, spre bucuria soacrelor, altele nu, făcându-le în ciudă acestora.

Duminica, în ziua nunţii, toţi ai casei, inclusiv mireasa, se trezeau devreme pregătindu-se de cununie.

Dacă mireasa era din sat cu mirele, şi locuia tot cu părinţii ei, se duceau naşii, însoţiţi de proprii invitaţi la nuntă, şi o „înhobotează“ : mireasa se aşeza în capul mesei, în picioare, pe divan se puneau 2 fete cu lumânări aprinse în dreapta-stânga miresei. Nuna îi aşeza pe cap beteala, apoi ieşeau afară unde părinţii se aşezau pe câte un scaun în timp ce nunii şi mirii stăteau, în picioare, pe un lăvicer în faţa lor.

Iertăciunea era rostită de un meşter în ale oratoriei:

Ascultaţi, ascultaţi, gloate şi noroade Cinstite neamuri toate Cinstiţi mesaşi Cinstiţi nuntaşi Cinstiţi socrii mari Cinstiţi nuni mari Că noi acestor părinţi ne vom ruga Şi D-lor pe fiii lor vor ierta, Că noi ne vom smeri Şi de rost vom grăi: Dumneavoastră cinstiţi părinţi1 Căutaţi spre fiii Dumneavoastră cari au îngenuncheat Şi vă milostiviţi Cu duhul blândeţelor să-i iertaţi Şi să-i binecuvântaţi Că nu sunt fii să trăiască Şi părinţilor să nu greşească Că şi părinţii mult se necăjesc Până pe fiii cresc şi de rele-i feresc Că aşa şi Dumnezeu a făcut cerul şi pământul Numai cu cuvântul Marea şi toate câte sunt întâînsa Numai cu zisa Împodobind cerul cu soare, cu stele şi cu luna Pe care o vedem întotdeauna Iar pământul l-a împodobit Dumnezeu cu munţi şi măgurile Împreună cu văile întru care trăiesc fiarele Şi tot felul de copaci, care şi după roada sa, Că aşa a poruncit Sfinţia Sa, Iar după acestea după toate Că Dumnezeu cel ce poate A făcut şi raiul despre răsărit Osăbit e de acest pământ Şi în rai a zidit pe strămoşul nostru Adam Dintre care ne tragem cu tot neamu. Cu trupul din pământ, cu oasele din piatră Cu frumuseţa din soare Cu ochii din mare Ca toate stihiile trupului, osebit de suflet Şi suflând Dumnezeu cu Duhul A înviat şi trupul. Şi văzând Dumnezeu că nu este bine un om singur Să stăpânească pământu la rânduit somn lui Adam Şi a întins Dumnezeu mâna Sa Şi i-a luat coasta din stânga Şi a zidit pe strămoaşa noastră Eva. Iar Adam deşteptându-se din somn Grăia şi prorocea zicând: Acesta este os din oasele mele şi trup din trupul meu. De aceea ea se va numi soţia mea. Şi de atunci lasă fiul pe tatăl şi pe mama sa Şi merge de se lipeşte de soţia sa. Şi se fac amânduoi un trup Pentru că Dumnezeu aşa a vrut. Iară după aceea Adam a greşit Şi din raiu a fost izgonit Dar Dumnezeu s-a milostivit Şi a doua oară l-a primit Şi i-a zis: Adame, Adame Creşteţi şi vă înmulţiţi Ca nisipul mării şi ca stelele cerului Şi pe pământ să trăiţi Şi să-l stăpâniţi. Şi de atunci se trage viţa şi sămânţa Până ce a ajuns rândul şi la aceste două mlădiţe Ce stau plecaţi, ca Dumneavoastră părinţii Să-l iertaţi şi să-l binecuvântaţi Precum a binecuvântat Dumnezeu pe Iacov Şi Iacob pe cei doisprezece patrieşi Care de Dumnezeu erau aleşi Căci binecuvântarea părinţilor Întăreşte casele fiilor Precum şi blestemul părinţilor Risipeşte casele fiilor

1 N. T. Mocanu, op. cit. p. 113. Et

nogr

afie

Iulie 2010 27De ar fi pe temelie de piatră O risipeşte până la talpă De ar fi pe temelie de lut O risipeşte până în pământ Aşa fiindcă şi acestor două mlădiţe Dumnezeu le-a orânduit ziua de căsătorit Ca unui pom înflorit Când e gata de rodit Aşa vremea a venit Şi fiilor Dumneavoastră de căsătorit Care fiind la Dumneavoastră născuţi şi crescuţi Vor fi luat greşeli înaintea părinţilor ca ierbile câmpiilor. Că precum Dumnezeu porunceşte câmpiilor De-şi usucă verdeaţa buruenilor Aşa şi Dumneavoastră părinţi Toate în pământ să lăsaţi şi fii să vă iertaţi Ca să fie de la părinţi iertaţi Şi de Dumnezeu binecuvântaţi În veci amin ! Şi mie un pahar de vin. I se dădea un pahar de vin şi o batistă, iar el continua: Ceas bun, noroc să vă trimită Milostivul Dumnezeu ! Această a dumneavoastră cale şi împreunare Să fie cu ştirea Sfinţiei sale D-zeu să vă dăruiască Hirano din roua de sus Şi din grăsimea pământului de jos, Tăria lui Samson Bogăţia lui Iov Frumuseţea lui David Înţelepciunea lui Solomon Stemă crăiască Coroană împărătească Scaun domnesc Şi toiag stăpânesc. Şi să trăiţi să faceţi fii şi fete Să fiţi pomană părinţilor Bucuria fraţilor Laudă vecinilor Gasdă oaspeţilor Şi lui Dumnezeu cel sfânt Cu roadă pe pământ Că eu nu ştiu a ura Darumnezeu se va îndura. După această urare încheia „iertăciunea“ cu următoarele

versuri: Închin şi la cea copilă oacheşă de colo dacă va vrea Iar dacă nu va vrea, voiu face pe ici colea Şi voiu da peste a mea. Sus pod că poate voiu bea tot Iar tu pântece nu te bucura Că tu nu te vei mai sătura Cum nu se satură iadul De strâns, ispravnici, ocolaşi Pochi, vornici şi vatamani. În acest moment mirele dădea câte un pahar de vin lui socru-

său şi soacrei sale şi mireasa părinţilor ei câte un pahar de vin. De asemenea, erau cinstiţi şi naşii. Vornicelul le dădea apoi mirilor câte un pahar cu vin, spunându-le să-l bea şi să-l arunce peste cap.

Tinerii, după ce sărutau mâna părinţilor şi a naşilor, gustau din pahar şi aruncau restul peste cap, moment în care se trăgeau câteva focuri de pistoale. Placau apoi la mire, spre a-şi lua iertăciunea de la părinţii acestuia, de unde mergeau la cununie.

Sfânta taină a cununiei La cununie nu era bine să fie prezenţi părinţii miresei. Dacă

unul din tinerii care se căsătoreau era cumva bolnav de vreo boală cronică ori trecătoare mărturisind acest lucru se vindeca.

Dacă se aprindea în biserică haina cuiva de la vreo lumânare ţinută aiurea, dacă se întâmpla de murea cineva în sat în ziua în

care cei doi se cununau, cei prezenţi se întristau crezând că tânăra pereche nu va trăi mult şi bine. De asemenea se credea şi dacă timpul era ploios ori potrivnic petrecerii, cu toate că mirele şi mireasa avuseseră grijă, conform credinţei, ca niciodată „să nu mănânce din oală, că le plouă la nuntă“, tânăra pereche nu va avea noroc în viaţă.

Când veneau de la biserică li se punea în cale o cofă sau două de apă, pe care le răsturnau după ce mai întâi dădeau câte un bacşiş celui care le-a pus. Lumânările cu care s-au cununat le păzeau bine, ca să nu pună mâna pe ele decât rude apropiate, fiindcă se credea că cine avea ură pe vreunul din tinerii căsătoriţi lua bucăţi din aceste

lumânări cu care se fac farmece de despărţire „la stricarea casei“. După ce au ieşit de la cununie, mergeau împreună la mireasă

acasă, dacă era din sat şi nu fugise de la părinţi, şi luau zestrea. Acolo li se făcea masă tuturor nuntaşilor.

Mirele şi mireasa mâncau împreună întâi dintr-un ou şi meşniţă (lapte fiert cu păsat) ca să trăiască bine şi să se înţeleagă între ei. La masa lor mai invitau câţiva flăcăi şi fete, rude apropiate ale mirilor.

Se scotea apoi zestrea şi urma dansul: vornicelul apuca mirele de mână, mirele apuca mireasa şi pe naşi şi cu toţii dădeau să iasă afară.

Ajunşi la uşă vornicelul o lua înainte şi făcea cu biciul semnul crucii în laturile uşii; în acest moment un frate sau un văr al miresei nu îi lasă să iasă până nu primea de la mire bacşiş.

După ce se scotea zestrea, mama dădea miresei sfânta icoană, o lua de mână şi o prezenta mirelui rostind:

Poftim de la mine fiică Şi de la Dumnezeu minte şi noroc. Mirele îi săruta mâna. Ajunşi afară înconjurau zestrea cu

„danţul“ de trei ori. În fine, plecau la mire acasă, unde-i aşteptau socrii cei mari.

Mirele şi mireasa erau întâmpinaţi de soacra mare cu 2 carafe pline cu vin, având în gâtul lor câte un colac mare, frumos împodobit cu busuioc şi cu bande (funde) roşii.

După ce tinerii primeau fiecare în mână câte o carafă erau luaţi de gât cu câte un şervet (prosop) şi conduşi în casă, unde stăteau puţin pe o pernă şi apoi se ridicau la aşezat zestrea. Când intrau în casă, mireasa şi mirele primeau mereu pumni de la flăcăii şi fetele îngrămădiţi de ambele părţi ale uşii.

Nuntă în Stănileşti (anii 60) La nuntă erau invitaţi flăcăi şi fete, familii înrudite ori vecine.

Dacă cei tineri dansau de zor, bătrânii stăteau şi priveau, vorbind despre vremurile şi oamenii de pe timpurile când erau tineri.

Rudele veneau sa dea mâna cu tinerii, aducându-le câte o pasăre (găină, gâscă ori raţă).

Seara se făcea „masă mare“. Toţi câţi au fost cu nunul în casă sâmbătă seara trebuiau să-l însoţească duminică seara. După ce stăteau la masă, se aducea o găină friptă şi acoperită, să nu se vadă semnul că de acum se dau banii.

Un „meşter de închinat“ lua o tabla mare pe care erau Etno

graf

ie

Lohanul nr. 13 28„colacii de nun“ şi câteva pahare pli-ne şi se înfiinţa înaintea nunului zicând:

„Ajungă-te voie bună, pe dumneata cucoa-ne nun mare şi pe dumneata cucoa-nă mare, de când sara o însărat noi bună vreme n-am mai dat; iată finii Domniei voastre vi se închină cu doi colaci de grâu frumos ca faţa lui Hristos şi cu aces-te două pahare de vin, să vă fie che-ful deplin şi vă roagă ca colacii şi

paharele să le primiţi şi pe tineri cu ce vă lasă inima să-i dăruiţi.“ Nunii îi felicitau pe tineri, luau paharele de „duşcă“ şi le ofe-

reau un bacşiş de 8 – 10 lei, produse agricole ori obiecte necesare tinerilor la început de drum în viaţa comună. La fel procedau şi ceilalţi meseni, în timp ce muzicanţii interpretau de zor „vivatul“. Pe urmă, erau poftiţi părinţii mirelui, care erau amândoi îmbrăcaţi cu „cămeşile de socri“, primeau câte un pahar cu vin în mână şi erau urcaţi pe un pat ori scaun să-i vadă şi să-i felicite cei prezenţi. Acolo urau noroc tinerilor, dădeau paharele peste cap, iar muzicanţii le cântau „vivatul“ soacrei mari:

„Bucură-te soacră mare Că ţi-ai luat pieptănătoare. De te-i la, de nu te-i la Nora ta te-o pieptăna Cu pieptenele cel de os Să te târâie pe jos. Cum îi borşu di- năcrit Aşa-i socru di-ndrăcit; Cum îi zama di-năcrită Aşa-i soacra di-ndrăcită.“ Pe urmă se puneau cu toţii pe chefuit şi joc. Luni dimineaţă urma „legatul miresei“. La acest obicei

asistau – de regulă – numai femeile. Mireasa se aşeza pe un scaun în mijlocul casei, având oglinda pe braţe ori ţinându- i-o mirele. Nuna îi lua beteala, o pieptăna frumos şi o leagă cu o dermeluţă1 albă. După aceasta fiecare asistentă (persoană prezentă) îi dădea câte un dar în bani – de obicei 10 sau 15 bani – pe care îi puneau pe oglindă. Dacă mireasa a fost cinstită, soacra era veselă şi-i punea şi ea pe braţe un val de pânză, o perină ori un lăviceriu2. După aceasta se făcea masă şi, dacă nunta a fost iarna, beau vin fiert cu zahăr. După legatul miresei naşii plecau acasă, întovărăşiti de muzicanţi şi de prieteni, care le duceau „colacii de nun“ .

Dacă mireasa a „fost fată“ toţi mergeau cu bucurie şi veselie mare, dacă nu, toţi erau supăraţi, iar muzicanţii cântau în bătaie de joc, rostind din când în când:

Cumu-i nuna Cumu-i fina Cumu-i drumul la Brăila.

1 Basma în trei colţuri, cu care femeile de la ţară îşi acoperă capul. 2 Obiceiurile prezentate – până la un punct – s-au păstrat până astăzi.

Unul dintre membrii alaiului purta o nuia lungă, de care

atârna o cârpă roşie, simbol al păcatului; dacă mireasa fusese cinstită se lega o cârpă albă.

La o săptămână după nuntă părinţii tinerei mergeau în preumblare la tinerii căsătoriţi. Vizitei acesteia i se zicea de „cale primară“ .

Anterior, se făcea şi luni seara petrecere mare, numită „un – crop“ Astăzi, obiceiul s-a pierdut.

Înmormântarea Cultul morţilor se caracterizează printr-o deosebită grijă ce se

acordă trupului lipsit de viaţă, pentru că el a fost sălaşul sufletului. Viaţa este un miracol dar moartea, implacabilă, ne face să reflectăm la „viaţa de dincolo“. La Judecata viitoare trupul va învia şi se va reuni cu sufletul, astfel fiind refăcută persoana, care se va înfăţişa lui Hristos pentru a primi răsplata pentru cele săvârşite în timpul vieţii pământeşti.

Prezenţa morţii în imediata apropiere a muribundului este semnalată prin diferite semne prevestitoare: pocneşte grinda, bate ceasornicul deasupra uşii, se dărâmă un perete, cel aflat în agonia morţii crede că îi cresc degetele sau îi pune cineva mâna pe ochi, visează o fantomă lângă vatră, cocoşii cântă precum găinile sau invers. Moartea este înfăţişată în mitologia românească cu o unealtă agrară în mână, seceră sau coasă, cu care ia viaţa grâului copt şi a omului ursit la naştere.

În vremurile vechi, excluzând epidemiile de ciumă, holeră, tifosul făceau ravagii la sate şi războaiele care produceau victime în orice moment al anului, maximul deceselor se înregistrau primăvara, odată cu ivirea „colţului ierbii“, şi toamna, la „căzutul frunzei“. Fiecare boală incurabilă a acelor vremuri avea sorocul ei calendaristic. Despre bolnavii de plămâni se spunea că mor „la înfloritul dovleacului”3. Media de vârstă era mult mai mică decât cea de astăzi, în special în absenţa unor instituţii sanitare şi elementare măsuri de igienă şi profilaxie. Coasa morţii se ascuţea şi curma fără milă vieţile copiilor şi tinerilor care nu mai ajungeau la maturitate.

Muribundul este pregătit de rude pentru călătoria cea de pe urmă. Se cheamă preotul la căpătâiul lui spre a-l mărturisi şi împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos (garanţia vieţii veşnice) pentru toate păcatele săvârşite în cursul vieţii. Moartea este uşurată prin moştenirea lăsată copiilor „cu limbă de moarte“, împărtăşirea unor secrete, cererea iertării persoanelor faţă de care a greşit în viaţă etc.

Când este aproape să-şi dea ultima suflare, unul dintre membrii familiei îi pune o lumânare aprinsă în mâna dreaptă, „ca sufletul să se despartă cu lumină de corp“ şi pentru ca lumina să alunge întunericul din calea pe care va merge răposatul. Mare tristeţe îi cuprinde pe cei din casă când cineva moare fără lumânare, motivând că nici de atâta nu a avut parte. Unii mai cred că, dacă strigi de mai multe ori pe nume pe cel care moare, sufletul se întoarce şi persoana supravieţuieşte. Văzându-l pe bolnav că se luptă cu moartea, în momentul când începe a-şi da sfârşitul, unii dintre cei prezenţi îl strigă cu voce puternică pe nume. Moartea intervine în momentul în care sufletul, imaginat ca o suflare, un abur, iese pe gura mortului, părăsind o singură dată trupul. Expresia feţei omului mort, ieşit din viaţă şi intrat în moarte inspiră o surprinzătoare linişte, sintetizată în popor prin sintagma „frumuseţea mortului“, în contrast cu zbuciumul şi agitaţia dinaintea morţii.

După „ieşirea sufletului“ din trup, rudele apropiate sau vecini spală trupul răposatului/răposatei (bărbaţii spală bărbaţi, femeile spală femei). Apa de la scăldătoare se aruncă la rădăcina unui copac iar locul se acoperă cu albia, pentru a nu călca nimeni peste el. Trupul este îmbrăcat în haine noi, nepurtate (altădată era înveşmântat în hainele purtate la nuntă), şi se aşează mortul pe o masă, cu picioarele spre uşă, semn că va ieşi din casă, că va pleca

3 I Ghinoiu, op. cit., p. 125. Et

nogr

afie

Iulie 2010 29

spre altă lume. În satul Stănileşti, pe vremuri, după ce se scălda mortul, se făcea o turtă din făină frământată cu vin, ruptă apoi şi pusă într-un vas plin cu vin. Era mâncată de toţii cei prezenţi cât era fierbinte, crezându-se că aburii ce ieşeau merg să deschidă calea sufletului în drumul ce-l avea de făcut către Ceruri.

Se pregăteşte sicriul sau coşciugul, se aşterne cu pânză curată, nefolosită, frumos împodobită şi se pune o pernă pentru căpătâi, apoi se aşează trupul mortului în sicriu.

Mâinile sunt încrucişate pe piept, dreapta peste stânga, în palma dreaptă aşezându-se o cruce din ceară, având lipită un ban pentru ca mortul să poată plăti vămile văzduhului, simbol al trecerii spre lumea de dincolo.

Între timp, este anunţat de deces preotul şi cântăreţul bisericii (paracliserul). Clopotele bisericii sunt trase rar, în dungă, în semn de doliu, iar sătenii află că cineva din sat a răposat. Din om în om, întreaga parohie află despre tristul eveniment. Clopotul se trage de câte trei ori pe zi, până la înmormântare.

La casa mortului se pune, deasupra uşii de la intrare, o pânză cu cruci albe, din acelaşi material, semn de doliu. Se adună lume, pentru a-l jeli, dar şi pentru a-i cere acestuia să ducă veşti morţilor despre cei vii, pe care i-a părăsit acum. Jelirea este impresionantă, plină de dramatism şi cu adânci rezonanţe în sufletele celor prezenţi, pentru că se reîmprospătează amintirea unor persoane cunoscute, dar plecate la cele veşnice. Prin bocet se exprimă, spontan, de către femei, durerea provocată de moartea rudei apropiate, prin cuvinte şi lacrimi tânguitoare la casa mortului, înainte de înmormântare, pe ultimul drum, în ziua înmormântării, în cimitir, la mormânt.

Seara se oficiază, de către preot, mici slujbe funerare, citindu-se din Evanghelie pasajele referitoare la Înviere. Sătenii vin la priveghi, aducând flori şi aprinzând câte o lumânare pentru cel decedat; rememorează clipele petrecute cu cel răposat, jelesc şi îmbărbătează rudele acestuia. Faptele mai puţin plăcute ale mortului sunt ţinute sub tăcere, conform dictonului „Despre morţi, numai de bine“. În tot timpul, până la înmormântare, mortul este privegheat de către rude, prieteni, cunoscuţi.

Înmormântarea corpului are loc, de obicei, la trei zile după deces. Pentru a se evita ziua de luni, interzisă înmormântărilor, acestea pot avea loc la două sau patru zile. Indiferent de ziua înmormântării, ceremonialul se desfăşoară numai după-amiaza.

Preotul şi cântăreţul bisericii vin la casa decedatului, slujesc puţin, apoi, cu crucea înainte (pe care s-a scris numele acestuia, data naşterii şi a morţii), se porneşte către biserică. Mortul este scos din casă cu picioarele înainte, invers de cum a ieşit la naştere, sicriul se loveşte de pragul casei, în semn de rămas bum, uşa de intrare este închisă prin trântire, satul este revăzut printr-o ultimă parcurgere a uliţelor principale, se fac opriri pentru odihnă la răscrucile importante, o ultimă slujbă la biserică, scoaterea piedicii, îngreunarea mortului pe măsură ce se apropie de cimitir (dacă

sicriul este dus pe umeri), închiderea şi amenajarea mormântului.1 Sicriul era pus pe năsălie şi purtat pe umeri; astăzi el este

transportat cu mijloace moderne. La fiecare răscruce de drumuri sau fântână, cortegiul se opreşte – în total de 12 ori -, preotul citind din Evanghelie. Înaintea mortului se pun „poduri“ cu colac şi lumânare, iar rudele aruncă bani pentru plata vămilor.

Odată cortegiul ajuns la biserică preotul oficiază slujba propriu-zisă a înmormântării, se citesc rugăciunile de dezlegare, iar cei prezenţi îşi iau rămas bun de la răposat, fiecare zicând „Dumnezeu să-l ierte“! Cortegiul porneşte din nou, de data aceasta către cimitir, unde se află groapa pregătită din vreme. După o mică slujbă la marginea gropii, răposatul este învelit în giulgiu. Apoi preotul toarnă ritual pausul (rostit incorect apausul) – vin amestecat cu untdelemn – peste trupul mortului, în formă de cruce. Se închide coşciugul de către gropari şi se lasă în groapă. Preotul pecetluieşte groapa în cele patru laturi ale sale cu pământ luat cu sapa din buza gropii. Toţi cei prezenţi aruncă ţărână în groapă, care se astupă bine, iar la căpătâi se pune crucea cu sicriul către apus. Orientarea mortului se face cu faţa spre răsărit.

Urmează masa de pomenire, la casa răposatului sau răposatei. Printre bucatele ce se servesc celor prezenţi se află coliva, preparată din boabe de grâu zdrobit, simbol al morţii şi presărată cu scorţişoară, simbol al suferinţei.

După deces se consideră că sufletul devine liber să colinde în zbor locurile cunoscute vreme de 40 de zile. În acest răstimp i se lasă apă într-un pahar şi o bucată de pâine sau un colac, se dă şi se cară apă la persoane neputincioase, se ţine doliu de cei apropiaţi.

Pentru odihna sufletului răposatului se fac pomeniri la trei şi nouă zile, la trei săptămâni, la 40 de zile (când se dă şi pomul, iar sufletul răposatului aflat până acum în plan terestru, părăseşte definitiv această lume), la trei luni, la şase luni (jumătate de an), la un an, apoi din an în an, până la şapte ani, când numele mortului trece la rând în pomelnicul sau lista de pomenire a familiei sau neamului său. La şapte ani se face dezgroparea mortului, fapt ce implică slujba de pomenire, podoabe, pomeni, lumânări, colivă.

Aceste ritualuri funerare sunt întâlnite în toate satele de pe valea Prutului, ele fiind extrem de bogate şi complexe, prin fiecare exprimându-se nădejdea în viaţa viitoare, în ajutorul lui Dumnezeu – Hristos şi al sfinţilor.

__

1 I Ghinoiu, op. cit., p. 126 Et

nogr

afie

Lohanul nr. 13 30

Reactivarea fondului tradiţional local

ÎÎnnvv.. IIoonn VVaassiilliiuu –– HHuuşşii

n contextul educaţiei actuale, am considerat că foarte important este cultivarea la micii şcolari a dragostei pentru folclor, care este cel mai vechi, cel mai autentic şi cel mai

valabil document al unui popor. În folclorul unei ţări îşi găseşte locul bine definit şi folclorul copiilor. Constituit într-un avut care nu se pierde niciodată, folclorul copiilor a fost transmis din generaţie în generaţie, printr-un testament nescris, împuternicit prin legi naturale ale pământului. Parte integrală a folclorului românesc o constituie frumoasele şi variatele obiceiuri de iarnă.

Începând cu anul 2000, am iniţiat în cadrul orelor de opţional un grup vocal-instrumental, „Muguraşi de primăvară“. În cadrul acestor ore, la un loc de cinste am situat colindele, pluguşorul, jocul caprei, cât şi alte obiceiuri de iarnă. Ore, săptămâni şi chiar ani de muncă la care au marşat cu mult entuziasm copiii dar şi părinţii.

Rezultatele nu au întârziat să apară: primele concursuri, primele premii. Au urmat altele şi altele culminând cu prezenţa deosebit de apreciată la Cotroceni. Însuşi preşedintele României, domnul Traian Băsescu, felicitându-i pe copii, le-a urat succes în activitatea şcolară şi îndemnul de a fi mândri că sunt români.

Grupul „Muguraşi de primăvară“ colindând

de Crăciun Preşedinţia României [G.F] Drumul plin de emoţii spre Bucureşti, capitala României

Mari, n-a fost o încheiere a activităţii folclorice din 2004. A urmat un altul la fel de important, tot spre o capitală dar de data aceasta, spre capitala „Primei Uniri“ – Iaşi, şi nu oriunde, ci la locuinţa celui mai mare povestitor al neamului românesc, Ion Creangă. Evenimentul s-a produs într-o superbă zi de iarnă cu un soare bând care, parcă zâmbea acelor minunaţi „mesageri ai folclorului huşean“ când, la Bojdeuca din Ţicău, au prezentat frumoase cântece populare, colinde, pluguşorul şi jocul caprei.

Rememorând aceste frumoase momente din viaţa de dascăl, gândul actual se îndreaptă spre fostul director al Şcolii nr. 1 „Mihail Sadoveanu“ din Huşi, Chirica Giosu, care între timp a trecut în lumea fără dureri şi suspin, cel căruia îi datorez afirmarea mea pe plan extra-curricular, cultural – artistic; singurul coleg ce a crezut în proiectul meu de inoculare a dragostei în inima şi sufletul elevilor a ceea ce e sfânt şi cu adevărat românesc – folclorul – ce practic defineşte şi deosebeşte un popor de celelalte.

Anii s-au scurs nemilos şi tocmai când credeam că s-a stins focul sacru al muncii mele pe tărâm cultural, un nou val de entuziasm şi dorinţă de afirmare a apărut în noua generaţie de bobocei pe care am luat-o în septembrie 2009. Astfel, într-un timp uimitor de scurt, am reuşit să formez un nou grup de „muguraşi folclorici“ din clasele I-C şi I-D (Ion Vasiliu şi Valentina Liciu)

ocupând cu el, locul I la Concursul interjudeţean „Obiceiuri de iarnă“, Vaslui, decembrie 2009.

Motivaţi încă o dată de această reuşită, am purces la refacerea drumului glorios din 2005, poposind în data de 1 martie 2010 la Bojdeuca „Ion Creangă“ din Ţicău, cu un frumos program artistic dedicat marelui povestitor, cu ocazia zilei aniversare .

Invitaţi de onoare la acest spectacol au fost doi oameni de referinţa în cultura românească: Ion Caramitru şi Johnny Răducanu, care au apreciat cadrele şi elevii în demersul lor.

Am simţit pentru a câta oară bucuria de a forma copii dar şi regretul de nu mai fi eu însumi copil… poate, doar cu inima şi sufletul…

Acum, la ceas de bilanţ si de rememorare, aducerile aminte parcă nu mai găsesc stăvilar. Dacă tot am vorbit de Creanga, cu umila mea activitate, mi-aş permite să-l parafrazez:

O bucata de humă din Trestiana care… nici frumos nu am fost, nici bogat nu am devenit dar care, am păstrat în suflet acea inocenţa copilărească şi care, se simte iar copil alături de copiii ce-i am în oblăduire.

Împreună, drumul spre reuşită s-a concretizat în următoarele realizări:

13-15 octombrie 2000, Iaşi – debut cu premiul I, concurs naţional organizat de organizata Scout – România (Cercetaşii României), ediţia a IV-a;

3 decembrie 2000, Festivalul concurs „Fluieraşul Vasluian“, ediţia a – II a

23 aprilie 2001, premiul I Concursul judeţean de muzică uşoară si populară „Florile Copilăriei“, Bârlad;

11 noiembrie 2001, Festivalul concurs „Fluieraşul Vasluian“, ediţia a III-a;

12 martie 2002, Concursul naţional de muzică uşoară si populară din învăţământul preuniversitar – zona Moldova, Piatra Neamţ;

30 august 2002 – Tabăra şcolară Băile Herculane; 11 mai 2003, Concurs judeţean de muzică uşoară şi

populară „Florile Copilăriei“ – Bârlad; 9 noiembrie 2003, Festivalul concurs „Fluieraşul

Vasluian“, ediţia a IV-a; 27 februarie 2004, Concursul naţional de muzică uşoară şi

populară din învăţământul preuniversitar, faza judeţeana – Huşi; 20 martie 2004, Concursul naţional de muzică uşoară şi

populară din învăţământul preuniversitar – zona Moldovei, Iaşi; 7 noiembrie 2004, Festivalul concurs „Fluieraşul

Vasluian“, ediţia a VI-a ; 20 decembrie 2004, Concurs „V-am adus colinda noastră“

– Huşi; 23 decembrie 2004, primii colindători ai preşedintelui

Traian Băsescu, Palatul Cotroceni, Bucureşti; 25 decembrie 2004, urători la Bojdeuca lui Ion Creanga –

Ţicău, Iaşi 9 mai 2005, Festivalul prieteniei – Iaşi; 5 iunie 2005, Festival inter-judeţean de folclor „Balada“,

ediţia a III-a – Iaşi; 13 noiembrie 2005, Festivalul concurs „Fluieraşul

Vasluian“, ediţia a VII-a ; 1 decembrie 2005, emisiune „Hora prichindeilor“, TVR 2,

Bucureşti;

Î

„Muguraşi de primăvară“ şi maestrul Johny Răducanu

Trad

iţii

Iulie 2010 31

12 decembrie 2005, Festivalul prieteniei – Iaşi; 9 mai 2006, Festivalul prieteniei – Iaşi; 11 iulie 2006, participare la Radio Vacanţa copiilor –

Năvodari; 19-23 decembrie 2006, Concurs internaţional „Colinda

din străbuni“ – Chişinău, Republica Moldova; 13 mai 2007, Concursul judeţean „Florile copilăriei“ –

Bârlad; 17 iunie, 2007 Festivalul interjudeţean de folclor –

Botoşani; 11 noiembrie 2007, Festivalul concurs „Fluieraşul

Vasluian“, ediţia a IX-a ; 19 ianuarie 2008, Concursul naţional de muzică uşoară şi

populară din învăţământul preuniversitar, faza judeţeană – Vaslui; 22-23 martie 2008, Concursul naţional de muzică uşoară

şi populară din învăţământul preuniversitar – zona Moldova; 30 mai 2008, Concurs internaţional de folclor – Odesa,

Ucraina; 15 iunie 2008, Festival interjudeţean de folclor, „Cântec

din caval“ – Agafton, Botoşani; 21 iunie 2009, Festivalul naţional de muzica populara

„Mugurelul“, ediţia aV-a – Dorohoi; 19 august 2009, Festivalul internaţional de gimnastică şi

dans al copiilor şi adolescenţilor, ediţia a XVI-a; 12 decembrie 2009, Concurs interjudeţean „Colinda din

străbuni“ – Vaslui; 1 martie 2010, Concurs interjudeţean „Mărţişorul“– Iaşi,

Bojdeuca din Ţicău.

Înainte ori înapoi, şcoală românească?

IIoonn NN.. OOpprreeaa –– IIaaşşii (Continuare din p. 1) „O carenţă gravă a învăţământului filologic“ îşi intitulează

Bogdan Creţu opiniile referitoare la lipsa limbilor clasice din programa actuală a învăţământului românesc, relevând consecinţele, total negative, în „Ziarul de Iaşi“ din 16 februarie 2010.

Acum 15 ani în urmă, un absolvent de liceu cunoştea măcar declinările şi conjugările, putându-se descurca într-un text al lui Cicero, în timp ce astăzi, latina, ca şi greaca veche, sunt cenuşăresele studiilor filologice – notează Bogdan Creţu...

Acum 60 de ani şi ceva în urmă, la Seminarul „Veniamin Costache“ latina, greaca, slavona, germana, franceza, ca şi engleza erau discipline de largă căutare, zic eu.

Cu vreo 160 de ani în urmă, absolvenţii liceelor din România deveneau bursieri ai Universităţii din Atena, care a promovat nume ca Dimitrie Racoviţă, Lazăr Drugeanu, Ilie Benescu, Dragomir Demetrecu, Gheorghe şi Constantin Erbiceanu, ultimul nu numai profesor de limbi clasice, ci şi academician, chiar vicepreşedinte al Academiei Române...

Despre Gheorghe Erbiceanu, lipsă din multe dicţionare ale personalităţilor, aflăm lucruri esenţiale de la un fost elev al său (N.V.L.) din ziarul Evenimentul nr. 229/231 din octombrie-noiembrie 1901.

Gheorghe Erbiceanu s-a născut în Erbiceni, comuna Borieşti, în anul 1835, decembrie 8. Părintele său, preotul Ion Popescu, şi mama sa Zoea presvitera, erau bucuroşi văzându-l, încă de copil, cât de respectuos şi ce dragoste şi dorinţă manifesta faţă de sfaturile şi învăţămintele morale ale timpului său.

Încă înainte de a i se fi pus abecedarul în mână, el ştia din auzite, multe din vieţile sfinţilor şi rugăciunile religioase.

Ceaslovul, psaltirea, cântările bisericeşti şi cele patru operaţii aritmetice le-a învăţat, drept clase primare. de la dascălul din

comuna Sârca. În 1848, când copilul avea 13 ani, părinţii l-au dat să înveţe mai departe la Seminarul „Veniamin Costache“ de la mănăstirea Socola, unde profesori erau fraţii Filaret şi Neofit Scriban.

Pe atunci, împreuna cu Seminarul, focar de cultură la Iaşi, era şi Academia Mihăileană.

Ajuns elev în clasa a IV-a la Seminar, şeful pedagog l-a avertizat în ajunul vacanţei de Paşti:

— Rectorul Seminarului nu-ţi îngăduie să mergi la părinţi în vacanţa aceasta!

— Dacă nu-mi dă voie, mă voi duce acasă pe răspunderea mea, i-a răspuns Erbiceanu.

Informat astfel dar şi ambiţionat, elevul s-a retras la repertoar şi până a doua zi a tradus din româneşte în greceşte o predică a profesorului său Neofit Scriban, pe care i-a prezentat-o personal.

— Iată, domnule rector, dovada că am învăţat bine greceşte. De ce sunt pedepsit să nu fiu slobod să merg la părinţi?

Limba greacă, Erbiceanu a învăţat-o mai întâi de la arhimandritul Vida şi apoi de la Neofit Scriban, ambii distinşi pedagogi şi profesori elenişti: – spune cel care-i dezvăluie biografia.

— Nu pentru aceasta eşti oprit a merge acasă. Tatăl tău mai are copii, eu nu am nici unul şi cine mă va urma în acest apostolat, dacă nu tu? Vreau ca înaintea Maicii Domnului, de Paşti, să cânţi şi să sărbătoreşti împreună cu mine, învierea Fiului său – i-a răspuns pedagogul după ce i-a primit şi citit traducerea, în care găsise foarte puţine greşeli.

Din acei moment – subliniază fostul său elev, biograful, Erbiceanul a înţeles aprecierile de care se bucura, iar grija lui cea mai mare a rămas să fie mereu demn de ele, muncind zi de zi şi an de an pentru a se afirma şi a dovedi că profesorii săi nu s-au înşelat in crezurile lor.

La examenul de absolvire a clasei a VIII-a, deci a seminarului, a asistat şi ministrul cultelor, un bun elenist. ÎI ştia pe Gheorghe Erbiceanu din recomandările profesorilor săi.

Ministrul a luat din biblioteca şcolii un autor grec, care nu se predase, i-a înmânat cartea cu un semn pus într-un anume loc, iar când i-a venit rândul să răspundă, i-a cerut să traducă de... acolo.

— Autorul în cauză nu ne-a fost predat pentru că nu a fost cuprins in programul şcolii, a motivat elevul, cu multă bună cuviinţă, către ministru.

— Nu-i nimic, încearcă, iar unde nu vei reuşi tu, voi putea eu, iar unde nu vom face-o nici unui, o va realiza părintele Neofit Scriban, iar daca nici el nu va putea, textul va rămâne netradus, că doar nu suntem greci, l-a încurajat cu blândeţe de părinte, mai

Trad

iţii

Punc

te d

e ve

dere

Lohanul nr. 13 32marele peste profesori.

Erbiceanu s-a aplecat asupra cărţii şi foilor sale, a tradus cu foarte puţine corecturi ceea ce i se ceruse, iar ministrul 1-a lăudat. În plus a mulţumit şi profesorilor pentru că şi-au ales bine urmaşul în adâncirea cunoştinţelor la disciplina de studiu.

Chiar în toamna aceea a anului 1856, Gh. Erbiceanu a fost trimis ca bursier al statului să înveţe la Universitatea din Atena, unde a studiat literatura (vezi „Bursieri români la Universitatea din Atena în secolul XIX: portretul unui grup“ de Leonidas Rados. Institutul „A. D. Xenopol“ din Iaşi; „Studenţi români peste hotare şi procesul de constituire a României moderne“ de Dan Berindei). În 1859, după terminarea studiilor, la întoarcerea în ţară cel dintâi gând al fostului elev a fost acela să-şi întâlnească profesorii, pe fraţii Neofit şi Filaret Scriban. Aceştia l-au primit cu inimă deschisă. Pentru că la Seminarul din Iaşi, catedra de limbă elenă şi filozofie erau vacante, Neofit Scriban s-a dus la minister şi a cerut să fie numit Gheorghe Erbiceanu profesor la ambele discipline, recomandându-l că îndeplineşte toate condiţiile, să le ocupe.

Cum altă persoană era acum ministru, iar Erbiceanu nu era cunoscut şi de domnia sa, ministrul a cerut să-l cunoască.

Gheorghe Erbiceanu s-a prezentat la cabinetul ministrului, s-au întreţinut timp îndelungat, că demnitarul era tot un perfecţionist în limba greacă şi latină, despre multe chestiuni referitoare la şcoală, după care ministrul i-a întins mâna, zicându-i:

— Catedrele nu-s pentru tine! Contrariat, cu sufletul zdrobit de amărăciune, Erbiceanu i-a

raportat rezultatul fostului său magistru – Neofit Scriban. — De ce aceasta? – 1-a

întrebat directorul seminarului pe mai marele peste învăţământul românesc.

— Prea cuvioase, nu luptaţi alături de noi ca să scăpăm de greci? Se poate să-mi recomandaţi ca tocmai un grec să-l numesc profesor la seminar, un român n-aţi găsit?

— Domnule ministru – i-a răspuns Scriban cu mâhnire, vreau ca în seminar, în locul meu, să se predea limba şi literatura elenă, întocmai ca la Atena şi de aceea v-am recomandat pe fiul preotului Ion Popescu de la Erbiceni, Iaşi. Am să vin împreună cu el şi are să vă vorbească tot aşa de corect şi frumos româneşte, ca şi greceşte ori latineşte, pentru ca elevul meu este român get-beget, fiu şi nepot de preot român.

După ce ministrul a vorbit româneşte cu Gheorghe Erbiceanu şi i-a cercetat atestatele, l-a şi numit cu mare bucurie profesor de limba elenă şi filozofie, la Seminarul de la Socola.

În acelaşi an el avea să se căsătorească cu Julia, fiica preotului Gavril Scriban, frate cu arhiereii Neofit şi Filare: Scriban.

A fost profesor la cele două catedre până în anul 1862, când a rămas profesor numai la limba elenă.

În această calitate, Erbiceanu era neîntrecut – spune fostul său elev care ni-l înfăţişează: „Era neîntrecut în exactitatea cu care îşi îndeplinea datoria, nu numai că nu absenta niciodată la clasă, dar punctualitatea intrării sale în clasă era proverbială. Abia înceta sunetul clopoţelului şi deodată se deschidea repede uşa, fiindcă intra totdeauna grăbit. îşi punea pălăria sau căciula pe catedră şi apoi se adresa clasei:

— Voi aţi învăţat ceva pe astăzi? — Am învăţat, domnule profesor! răspundea clasa. — Cu laude de-ale voastre sunt deprins eu, am să văd îndată

ceea ce ştiţi. Şi cel care i-a fost elev timp de patru ani (N.V.L.) explică

cum profesorul se făcea înţeles şi iubit: dacă elevul nu ştia bine sau aproape deloc, profesorul îl corija – explicându-i, iar când îl corecta, întotdeauna venea cu apropouri, încât elevul îşi amintea totodată şi lecţia.. Expresiile îmbrăcate într-o o formă înţeleasă, deveneau simple şi originale. Ideile cele mai abstracte deveneau explicite, înţelese, asimilate.

– Niciodată nu se suia la catedră, explica şi asculta plimbându-se prin clasă, oprindu-se în faţa elevilor.

Eram în clasa a V-a, spune N.V.L., un coleg, Angel Ciprian, a şters scaunul şi catedra de colbul produs prin jocurile noastre şi l-a invitat să se suie la catedră.

— Este lesne pentru dumneata să mă inviţi să mă sui la catedră. O vezi? Este mai mult decât a ţine echilibrul puterii, rămânând toată sarcina răspunsurilor pe capul miniştrilor, singurii responsabili în faţa ţării. Pe când profesorul trebuie să formeze miniştri, regi şi împăraţi, nu oricare poartă numele de profesor merită şi să se suie la catedră!

Erbiceanu era blând, îngăduitor, demn dar şi inflexibil cu oamenii mari. Odată a venit în clasă ministrul Cultelor, care era un academician, un distins literat, dar acum – nervos şi nemulţumit de ceea ce constatase la alte clase.

Erbiceanu asculta un elev, căruia i-a zis după ce l-a primi: pe ministru:

— Destul! Domnia sa este domnul ministru şi a venit să vadă nu ce ştiţi voi; că ştie că nu ştiţi greceşte, dar vrea să cunoască ceea ce ştiu eu care vă sunt profesor şi a început să explice, detaliază N.V.L.

Ministrul care ia început nu i-a plăcut primirea, a început încetul cu încetul a se lumina, a uita de sine şi fascinat de măiestria cu care Erbiceanu explica, când acesta a mântuit, i-a strâns mâna şi i-a zis:

— Dacă toţi profesorii ar fi ca dumneata, corpul nostru profesoral ar fi cel întâi în Europa!

Erbiceanu, care niciodată nu punea preţ pe importanţa cuvintelor rostite de înalţii funcţionari, fie ei şi miniştri, a plecat capul ca semn de mulţumire, fără a se fi arătat flatat de apreciere.

Pe cât de demn şi inflexibil se arăta cu cei sus-puşi, pe atât de blând şi modest era cu oamenii obişnuiţi. Deseori nu observa nici salutul foştilor săi elevi care-l iubeau ca pe un adevărat părinte.

La masa sa, întinsă oricăruia, fără distincţie de clasă sau rang social, era de o amabilitate excepţională, blând şi împăciuitor, veşnic vesel, încât nu rămânea nici o persoană – tânără sau bătrână, bărbat sau femeie, căruia să nu-i adreseze vorbe măgulitoare, devenind de

neuitat. La nevoie înlesnea şi împrumuta pe unii elevi cu bani ca să

aibă cu ce pleca în vacanţă la părinţi. — Contractezi cu minorii, i-a zis un coleg poate în glumă. — Binefacerea nu distinge între minor şi matur, i-a răspuns

Erbiceanu. În ziua de 31 octombrie 1899, biograful a mers să-şi vadă

profesorul. Era bolnav. S-a aşezat lângă patul lui, i-a luat mâna în mâinile sale şi au vorbit ceea ce se spun în asemenea ocazii.

Era mulţumit de revederea lor. A patra zi 1-a văzut mort. Era 4 noiembrie 1899. Erbiceanu a murit fără a avea inamici, ci doar bârfitori. Cărora deşi îi cunoştea, le întindea o mână prietenească. Dacă a fi fost altfel, unul care îşi face procente din persoana şi învăţătura sa , ar fi murit cunoscut în ţara întreagă.

Aşa a rămas un învăţat. Nepomenit nici în literatura de specialitate, nici în dicţionarul personalităţilor. Un uitat!

Gheorghe Erbiceanu era un dialectic de prima forţă, pe lângă talentul său rar pentru însuşirea şi cunoaşterea limbilor lumii, mai era înzestrat cu o voce puternică şi frumoasă, cunoştea la perfecţie muzica vocală şi psaltică pe care nu a încetat a le cultiva până la moarte.

Pe lângă autorii clasici, eleni şi latini, el a citit şi ştia aproape toate scrierile autorilor noi de istorie, filozofie, literatură şi sociologie, ajungând a fi un savant în toată puterea cuvântului.

Era singurul care poseda cunoştinţa tuturor sistemelor filosofice antice păgâne, un profund teolog, considerat un oracol în Pu

ncte

de

vede

re

Iulie 2010 33chestiunile greu de înţeles, adesea vizitat şi consultat în problemele timpului de către cei mai înalţi clasici români.

A fost un personaj „omniprezent în comisiile de bacalaureat din ultimele trei decenii ale secolului ai XIX-lea, membru în comisia de redactare a cărţilor de ritul bisericesc, tipărite cu litere latine, corectându-se erorile din traducerile vechi. A lucrat Evhalogianul mare (molitfelnicul) şi Orologiul mare (ceaslovul). A fost redactor la „Jurnalul“ Sfântului Sinod „Biserica ortodoxă“, a colaborat la „Revista teologică“ din Iaşi, în care a combătut logic şi ştiinţific teoria materialismului. A lucrat sintaxa limbii greacă în comparaţie cu limba latină.

În „Columna lui Traian“ a criticat şi demonstrat marile greşeli făcute în traducerea Bibliei de către Societatea Britanică, atrăgând fără succesul dorit, atenţia guvernului să ia măsurile

cuvenite. Este cel care a contribuit la înscrierea între monumentele

istorice a Bisericii fostului Seminar de la Socola – Iaşi, scăpând-o de la demolare.

Lângă biserica din incinta Spitalului nr. 7 Socola Iaşi se odihneşte corpul celui care a învăţat aici serviciul religios şi a primit benedicţia religioasă la cununie, Gheorghe Erbiceanu, alături de mormântul socrului şi a copiilor săi.

Aşa că, ajunşi în acest punct, după distrugerea învăţământului românesc în 1948 şi atâtea reforme de atunci încoace, devine firesc să ne întrebăm, după ce am citit cele de mai sus: încotro, şcoala românească? Înainte ori înapoi, în cultura românească?

Adnotări… din publicaţiile zonale PPrrooff.. LLiinnaa CCooddrreeaannuu –– HHuuşşii

aaadul literar“, revistă trimestrială de cultură, Bârlad, anul IV, nr. 1(12), februarie 2010. Debutul se face prin anunţarea evenimentului editorial

rarisim: Opere politice, de M. Eminescu. În editorialul Program şi ideologie literară, criticul literar Valeriu Râpeanu comentează rolul articolelor programatice şi al ideologiilor literare din revistele româneşti, începând de la Asachi şi Heliade Rădulescu (perioada paşoptistă) până la „convorbirile“ junimiştilor. În aceeaşi notă, criticul de artă Valentin Ciucă dă substanţă revistei, trecând în revistă evenimentele din domeniul artelor plastice şi anunţând apariţia albumului Un secol de arte frumoase în Moldova. Personalitatea primului academician român, Dimitrie Cantemir, este obiectul cercetărilor lui Gh. Clapa şi Constantin Barbu, ultimul constatând amar că „Academia Română, încă din 1881, vrea să scoată o ediţie completă Cantemir. N-a terminat-o nici acum“. Mărturisiri de natură eseistică, din specia „tabletelor“, putem afla din serialul Jurnal (V) al băcăuanului C. Călin şi tot mărturisiri despre timpuri trecute includ convorbirile dintre Octavian Blaga şi Ion Murgeanu (Zorlenii au fost şi rămân locul de sub stele în care bunul Dumnezeu a pus în mine fiinţa cea mereu neliniştită de mai târziu). Paginile revistei, isprăvnicite de Gruia Novac, cuprind numeroase cronici, cronichete şi recenzii de carte, profesorul însuşi ţinând ritmul pentru vreo şase apariţii editoriale. Poezia, proza, dramaturgia pigmentează sumarul şi găsim aici nume de scriitori consacraţi, precum Ion Beldeanu, Petruş Andrei, George Irava, Florin Iordache. Surprinde plăcut o proiecţie de revistă mai rar întâlnită: pictopoeziile care, pagină după pagină, dau ritm

interesului de cititor. Aici, e fericită împletirea repro-ducerilor plastice (din păcate, alb-negru) din vernisajul „Elegia mării“ a artistului Dan Cumpătă cu fragmente lirice selectate din vol. Marea şi stelele, de Ion Murgeanu.

„Academia

Bârlădeană“, revistă edi-tată de Societatea literar-culturală „Academia Bârlădeană“, Bârlad, anul XVII, nr. 1(38), trim. I, 2010. Revista e condusă de un colectiv redacţional, cu agerime şi receptivitate, având în frunte pe renumitul rebusist Serghei

Coloşenco. Despre cei „plecaţi“, mai devreme sau nu, cuvinte evocatoare semnează C.D. Zeletin (despre profesorul Harry Zupperman), Aurel Popescu şi Elena Popoiu (despre „parizianul“ Gil Crăescu şi inventatorul Mărgeluş Burgă), Nicolae Creţu şi Mihaela Tudor (despre profesorul Mihai Daraban) şi Mircea Coloşenco (despre publicistul Octavian Stoica). Sub semnul liricii, Petruş Andrei publică un grupaj de sonete de dragoste (Ce bine-i să te văd de dimineaţă,/ Să aflu că eşti fericit cu mine (…)// Hai vino să ne pregătim de cină/ Că ţi-am adus de toate din grădină/ Şi să lăsăm mâhnirile la uşă), căruia i se alătură un Sonet bilingv al lui Simion Bogdănescu şi grupajul din Dicţionarul cu distihuri al lui Adrian Voica. Diana Stoica îşi continuă demersul eseistic despre motivul insulei în imaginarul poetic eminescian. O cronică substanţială a lui Ion Popescu-Sireteanu lămureşte interesul bucovineanului Nicolae Cârlan pentru destinul lui Eminescu. Mesajul din cartea-document a M. Lovinescu (La apa Vavilonului), scrisă sub semnul exilului, este descifrat de Al. Mânăstireanu. Cercetarea antroponimică a lui Teodor Oancă şi prezentarea de către Ştefan Epure a unei lucrări de lingvistică a profesorului ieşean Ilie Dan precum şi întoarcerea unei file de istorie a locului (despre Casa Greceanu, Bârlad) de către infatigabila D-nă Elena Monu motivează diversitatea ideatică a publicaţiei bârlădene.

„Elanul“, revistă

de cultură editată de Aso-ciaţia Culturală „Acade-mia Rurală Elanul“ şi Şcoala „Mihai Ioan Botez“, Giurcani-Găgeşti, anul XI, nr. 95, ianuarie 2010. Mircea Ciubotaru, profesor uni-versitar ieşean, onorează publicaţia cu un material sistematic şi documentat despre Arghiropolii din Moldova, nume de ori-gine grecească, intrat în genealogia românească în timpul domniilor fanari-ote de sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul celui următor, atât în Muntenia cât şi în Mol-dova. Cunoscut cercetă-tor al folclorului zonal, Dan Ravaru cercetează repertoriul variat al colindelor de cerb şi ciută din zona Vasluiului, descoperind că cele mai bogate vetre se află în comunele Berezeni şi Iveşti. Tot în aria cercetării se înscriu articolele lui Iulian-Marcel Ciubotaru (ecouri ale descoperirilor arheologice din Comarna în literatura de specialitate) şi Adrian Butnaru (Un boier filantrop de altădată: Dimitrie Iamandi). De menţionat că boierul a trăit în zona târgului Huşi şi a donat clădiri de locuit, pe care le deţinea în proprietate, pentru înfiinţarea spitalului din Huşi, împreună cu 2000 de galbeni. Pios omagiu unei personalităţi complexe din ţinuturi argeşene, Ion Nania (1934-2009), îi aduc Dragoş Măndescu şi Jean Dumitraşcu. Ultimul redă

„B

Rec

enzi

e

Lohanul nr. 13 34profilul directorului de revistă (la „Restituiri”), care poate fi pildă şi contemporanilor: Era de o intransigenţă fără limite. Veneau tot felul de propuneri de publicare, desfiinţate imediat: „Ce aduce nou acest articol în istoriografie? Cu două-trei citate dintr-o carte citită recent nu te poţi numi istoric. Nu încurajez recenziile, ci cercetarea arhivelor şi cercetarea de teren“. Pagini interesante mai semnează N. Ionescu (Viaţa confesională a oraşului Vaslui în secolul al XIX-lea), M. Bolum (Bancnotele de ocupaţie ale Băncii Generale Române), Ioan Mitrea (Antichităţile Elanului), I. Oprea, S. Coloşenco

„Lohanul“, revistă cultural-ştiinţifică, Huşi, anul IV, nr. 1

(11), februarie 2010; nr. 2 (12), aprilie 2010. Fondatorul Vicu Merlan se îngrijeşte cu stoicism de apariţia revistei, chiar dacă sporadică, totuşi într-o ţinută aleasă. Ambiţioasă prin tematica exhaustivă, revista se structurează pe istorie, geografie, literatură, arheologie, recenzie, poezie, spiritualitate, ştiinţă, psihologie, medicină naturală, dezbateri, paranormal, tradiţii etc. La obiect, documentarea şi cercetarea ştiinţifică este asigurată de V. Merlan (arheologie), C. Clit şi Adrian Butnaru (istorie), Aurel Cordaş (economie), Avram D. Tudosie (oenologie), Valeriu Neştian, Ion Gavrilă Ogoranu (legitimitate istorică, rezistenţa anticomunistă), L. Codreanu (bibliografie), Şt. Plugaru (etnografie), D. Grigoraş (psihologie), protosinghel Veniamin Ilie şi prof. Paul Matei (spiritualitate). Prezentările de monografii ori de producţii lirice sunt semnate de N. Ionescu, Elena Olariu, I.N. Oprea, C. Donose, iar adnotările din reviste, de subsemnata, desigur, fără pretenţia epuizării subiectelor. Între autorii de texte lirice: Ioana Frenţescu, Carmen Angheluş, Elena Olariu, Petru Brumă, Valentin Furtună ş.a.

V. Neştian se arată necruţător faţă de Marin Preda, conside-rând că a avut o atitudine duplicitară în epoca comunismului. Din Ierusalim, S. Brandea prezintă prin faţa ochilor minţii, ca pe un ecran miraculos, imagini atitudinea lui de trasee turistice şi spirituale: edificii publice, „muntele grandios“, Ierusalimul vechi, „munţii“ Ierusalimului, legende, procesiuni religioase, biserica învierii, într-un cuvânt Via Dolorosa. Urmează multă informaţie despre: descoperiri celebre româneşti, alimente şi plante medi-cinale, probleme de sănătate (cu pledoarie pentru hrana naturală), pericole contemporane asupra sănătăţii omului. În final, româ-nescul Dragobete vs. transoceanicul Sfânt Valentin.

Formatul revistei, prezentarea grafică, ilustrarea materialelor şi nuanţele pastelate o aşază între publicaţiile dorite chiar şi de boierii de la vechile case „domneşti“.

În concluzie, pe-aici, pe-acasă, toate bune, dar, ca peste tot, e loc de… mai bine. De exemplu, în nr. 1 al revistei, orientarea cititorului este îngreunată de absenţa unui reper paginal, a unui sumar, observaţie intuită, căci în nr. 2 - da, există. Apoi, încă se mai poate lucra la structurarea riguroasă a materialelor. Bine că sunt!

„Zorile“, revistă

literar-ştiinţifică a Cole-giului Naţional „Cuza Vodă“ din Huşi, anul XXI, nr. 1(41), ianuarie-iunie 2010. Revistă de tradiţie, cu profil şcolar, „Zorile“ este „lăsată“ în seama liceenilor, care, iată, fac treabă serioasă. În primul rând structura-rea revistei este una de substanţă, continuându-se vechile rubrici (Pro amicitia, Arhiva „Zo-rile”), adăugându-se unele noi, după natura materialelor primite de redactori. Apoi formatul, calitatea hârtiei şi grafica impun. Poezia adolescen-tină, cu veşnica problemă

a nefericirii în dragoste e la ea acasă. Numeroase sunt eseurile, adică „încercările“ (fireşte!), multe de nuanţă literar-speculativă. E greu a discerne între „eseuri“ şi „studii şi articole“. Cine are de că-

utat poate avea încredere în recenziile, interviul, personalităţile prezentate ori cercetările făcute de elevi sub coordonarea exigentă a prof. Costin Clit. „Cinste lor!“ e ultima rubrică ce redă liste nenu-mărate cu elevi premiaţi la olimpiade şi concursuri şcolare - 2010. Aidoma şi aprecierea noastră. „Zorile“ este secondată sprinten de „Roua zorilor“, primul număr al revistei gimnaziştilor din liceu, că-reia îi dorim drum lung şi ascensional.

„Maluri de Prut“,

periodic al Asociaţiei Culturale „Pro Basarabia şi Bucovina“, Huşi, anul III, nr. 4, ianuarie 2010; anul II(?), nr. 5-6, februa-rie-martie 2010. În am-bele numere, materialele de fond sunt semnate de Viorica Olaru-Cemârtan, Ştefan Plugaru, Dinu Poştarencu, Gabriela Ielenicz, Teodor Candu. Cei mai mulţi, din Republica Moldova. Bravo lor! Problematica este adecvată profilului publicaţiei: ocuparea Basarabiei de către sovietici, Mitropolia Basarabiei, prigonirea populaţiei româneşti din Basarabia (în iunie-iulie 1941), Unirea Principatelor, din activităţile filialelor A.C.„P.B.B“, file de istorie, memorii ş.a.

Numărul din februarie-martie este dedicat împlinirii a 20 de ani de activitate a Asociaţiei Culturale „Pro Basarabia şi Bucovina“ din România. Sub semnătura basarabenilor sunt publicate materiale docte şi interesante. Analiza Gabrielei Ielenicz (O privire retrospectivă) punctează, la momentul aniversar, evenimentele majore din viaţa asociaţiei, înfiinţată în noiembrie 1950, la Paris, reorganizată în februarie 1990, în Ţară. De asemenea, evidenţiază activitatea corifeilor din cercul basarabenilor ori al bucovinenilor, numeşte principalele evenimente (proiecte, conferinţe, congrese, simpozioane, mitinguri etc.) şi pe unii dintre reprezentanţi. La nivelul urbei Huşi, întrunirile din asociaţie, au însemnat un fapt de înviorare a legăturilor dintre românii de pe ambele maluri de Prut. Mai entuziaste la început, în latenţă ulterior şi, de la un timp, reavivate, după cum ştim şi, de altfel, după cum menţionează şi autoarea. În acelaşi spirit sunt prezentate activităţile celor 15 filiale ale A.C.„P.B.B“, desfăşurate în ultimii 20 de ani.

În atenţie, Romeo Cemârtan din Chişinău aduce Reacţia Patriarhiei Moscovei la reactivarea Mitropoliei Basarabiei, după 70 de ani, concluzionând cu amărăciune: în ciuda efortului depus de către Patriarhia Română pentru a rezolva cazul Mitropoliei Basarabiei pe calea dialogului frăţesc cu Patriarhia Moscovei, cea din urmă a rămas pe poziţiile sale imperialiste (monopoliste), caracterizând reactivarea Mitropoliei Basarabiei drept o „sciziune în sânul bisericii“ (p. 6).

„Gheorghe Ghibănescu“, revista Catedrei de Ştiinţe Socio-Umane, Colegiul Naţional „Cuza Vodă“, Huşi, anul II, nr. 2, martie 2010. Oriunde sunt publicate articole semnate de universitarul Mircea Ciubotaru, prestigiul revistei sporeşte. Aici, ţine dreaptă cumpăna privind exigenţa ştiinţifică şi „iubirea de moşie“, formulând câteva criterii şi observaţii esenţiale în elaborarea unei „monografii“. Profesorul constată că, în mod surprinzător, tocmai istoricii calificaţi sunt absenţi, lăsând loc autorilor cu diverse preocupări şi calificări profesionale: preoţi, învăţători, profesori de diverse specialităţi şi grade academice, jurişti, economişti, contabili, medici, militari, silvicultori, astfel încât istoria scrisă devine o îndeletnicire populară. Aferim! Aplicaţia o face asupra nereuşitei monografice a lui Ioan Costache Enache despre Boţeşti-Gugeşti (jud. Vaslui) şi a postfaţatorului acesteia, Ion N. Oprea. Arare am mai citit o polemică atât de elegantă şi argumentată.

Cercetarea arheologică este reprezentată şi ilustrată grafic de arheologul Vicu Merlan (Situl arheologic de la Rotăria) şi de profesorul Tiberiu Dogariu. De interes cultural-istoric sunt completările aduse despre personalităţi ale Huşilor (Gheorghe Ghibănescu, Episcopul Varlaam), paginile despre istoricul urbei, al R

ecen

zie

Iulie 2010 35satelor ori al moşiilor din zonă. Asemenea, fără drept de tăgadă, articolele sub semnătura precum şi publicaţia sub conducerea lui Costin Clit, de la început, dau siguranţă pentru un drum lung.

„Cenaclu“, publi-

caţie lunară editată de Cenaclul literar „Eminescu“, Huşi, anul III, nr. 1(18), ian. 2010; nr. 2(19), feb. 2010; nr. 3(20), mart. 2010; nr. 3(21), mai 2010. Cu consecvenţă, publicaţia apare lunar. Semnături consecvente: Elena Mun-teanu, Val. Furtună, Aurel Cehan, Ioan Marcu, Alina Darie, Gina Mazilu, Maria Moraru, mare parte dintre ei fiind membri în colegiul de redacţie. Fără costuri majore, fără pretenţii de revistă lite-rară, aceasta foaie literară adună texte lirice şi în proză, unele posibile

realizări literare. Reţinem, spre exemplificare, versuri semnate de A. Darie: Plâns de vară,/ Nopţi de ceară,/ Soartă de cireaş-amară,/ Lemn cioplit, făcut iubire, /Nopţi de dor şi de-amăgire/. Toamnă…/ Toamnă arsă,/ Vânt spre seară,/ Amorţeli în călimară,/ Urme de visări uscate,/ De iubire şi de moarte… (Aşa mi-a fost…).

Notă: Tipărite în acelaşi loc, sub aceeaşi mână tehnore-

dacţională, revistele „Academia Bârlădeană“, „Elanul“, „Maluri de Prut“ se aseamănă între ele, ca prezentare grafică. Sunt de apreciat tehnoredactorii care şi-au creat un stil, e adevărat. Dar n-o fi prea amprentant?! Un fel de monotonie provincială de vremi trecute se prelinge stins printre şirurile paginilor.

Numele autorilor sunt cam aceleaşi de la o revistă la alta. Dominante sunt articolele de factură istorică şi foarte rare cele de natură socială.

Calitatea materialelor este asigurată şi de probitatea ştiinţifică a autorilor, avizaţi specialişti în domeniu. De ex., M. Ciubotaru, V. Râpeanu, Viorica Olaru-Cemârtan, C. Călin, C. D. Zeletin, V. Ciucă, Avram D. Tudosie, C. Clit, V. Merlan.

Profilul revistelor este generos, putând găzdui multiple valenţe auctoriale. Mai mult, publicaţiile apar sub egida unor asociaţii, societăţi, instituţii, grupări literare. Doar „Baaadul literar“ şi „Lohanul“ au curajul să iasă în lume aşa… singurele.

Theodor Codreanu. Bibliografie

PPrrooff.. LLiinnaa CCooddrreeaannuu –– HHuuşşii

Atitudini civice, social-politice (continuare din Lohanul nr. 2(12)/2010)

1. Petre Ţuţea şi „noua dreaptă“, în „Vremea“, ziar de

luptă naţională, politică şi socială, Bucureşti, anul II: (I), nr. 96, 8 ianuarie 1993, pp. 1, 3; (II), în nr. 97, 9 ianuarie 1993, p. 2. Consideraţii critice privind doctrinele politice, atitudinea gânditorului Petre Ţuţea faţă de ideea naţională.

Petre Ţuţea s-a încăpăţânat să rămână până la moarte, de dreapta, adică naţionalist în cel mai profund sens al cuvântului. (…) Partea cea mai izbitoare a lucrurilor e că înţeleptul a încăput pe mâinile stângii, convertite, între timp, în extremă dreaptă. Este vorba de „noua dreaptă“, care se vrea „elitistă“, antinaţionalistă şi cosmopolită, ca singura reprezentantă a democraţiei „adevărate“. Arsenalul ideologic al „noii drepte“ şi l-a asumat Grupul pentru Dialog Social, cu ramificaţiile sale (…) Există o incompatibilitate de eră geologică între naţionalismul lui Petre Ţuţea şi ideologia „noii drepte“ (nr. 96/1993).

2. Disputele în Asociaţia „Pro Basarabia şi Bucovina“ continuă, în „Vremea“, ziar de luptă naţională, politică şi socială, Bucureşti, anul II, nr. 116, 5 februarie 1993, p. 5. Exprimarea dezamăgirii că în cadrul acestei asociaţii unioniste nu tronează concordia, ci, dimpotrivă, s-a ajuns la desfiinţarea ei.

Aşadar, mult mai eficiente ar fi fost acţiunile de reintegrare culturală pe care să le promoveze o asociaţie puternică. „Pro Basarabia şi Bucovina“ obţinuse rezultate notabile, în acest sens, dar era loc pentru un program mult mai limpede şi mai decis. Din păcate, mult mai active erau filialele regionale decât cea din capitală. În aceste condiţii, desfiinţarea asociaţiei a fost lovitura mortală pentru ideea reîntregirii spirituale a românilor de pe ambele maluri ale Prutului.

3. Monopolizarea Europei, în „Vremea“, ziar de luptă

naţională, politică şi socială, Bucureşti, anul II, nr. 133, 2 martie 1993, p. 1. Atitudine polemică faţă de monopolizarea „ideii europene“, pe care cei grăbiţi să prindă puterea politică au opus-o „ideii naţionale“.

Cu acest mit, izvorât dintr-un sforăitor „complex european“, ei n-au urmărit altceva, decât să monopolizeze total ideea europeană, pe care s-au străduit s-o opună, cu surle şi trâmbiţe, ideii naţionale. (…) Domniile lor au lansat zvonul că naţionaliştii sunt „antieuropeni“ şi se dovedeşte că aceştia trăiesc cu ardoare pentru şi întru europenism...

4. Naţionalismul american, în „Totuşi iubirea“, Bucureşti,

anul IV, nr. 9 (129), 5-12 martie 1993, pp. 1, 10. Exprimarea observaţiei că americanii îşi trăiesc exploziv naţionalismul, în timp ce naţionalismul românesc este oprimat, marginalizat, umilit programatic chiar de românii înşişi.

Au drept la existenţă numai popoarele care ştiu ce vor, nicicum cele vlăguite, fie de umilinţă fanariotă, fie de snobismul perioadelor de crepuscul. Or, forţa extraordinară a Americii stă în naţionalismul tânăr, ofensiv, generos, care – evident – alunecă foarte uşor în dominaţie imperială, America rămânând astăzi singurul jandarm veritabil al lumii. (…)

Aşijderea, viitorul României nu poate fi decât naţional, căci numai naţionalul, singurul care are acces la universal, nu este izolaţionist. Izolaţionist este doar şovinismul.

5. Ediţii fasciste!, în „Totuşi iubirea“, Bucureşti, anul IV,

nr. 10 (130), 12-19 martie 1993, pp. 1, 5 (Forţa amintirii). Constatând că din lucrarea Publicaţiile interzise până la 1 mai 1948 (1948) lipsesc multe pagini, Th.C. conchide că motivaţia este de natură ideologico-politică.

Cuvântul-cheie al motivaţiei ideologico-politice este acela de fascism. Tot ce era românesc şi nu convenea ocupanţilor şi minoritarilor transformaţi în braţ pedepsitor, devenea, în chip inevitabil, fascist. Invenţia cea mai spectaculoasă a staliniştilor demnă de a intra într-o istorie neagră a culturii universale este, cred, conceptul de ediţie fascistă. Ştiam de ediţie critică, de ediţie de autor, de ediţie princeps etc., dar de ediţie fascistă nici că ne-ar fi dat prin minte! (p. 5).

6. Tot despre obsesia „fascismului“, în „Vremea“, ziar de

luptă naţională, politică şi socială, Bucureşti, anul II, nr. 148, 23 martie 1993, pp. 1, 7. Sesizarea atacurilor programate împotriva oamenilor de televiziune, a lui Paul Everac, dramaturgul care, prin R

ecen

zie

Lohanul nr. 13 36publicistica ultimilor ani, se situează între apărătorii fiinţei naţionale.

Dacă Răzvan Theodorescu a fost anihilat incredibil de uşor, ce se va întâmpla cu Paul Everac? Şansa lui este să fie obiectiv, dar nu indiferent cu destinul ţării. Căci o adevărată Televiziune Naţională trebuie să fie independentă faţă de partide, dar nu şi faţă de România (p. 7).

7. Gestul Leonidei Lari, în „Vremea“, ziar de luptă

naţională, politică şi socială, Bucureşti, anul II, nr. 157, 3 aprilie 1993, pp. 1, 2. Observaţii pe baza discursului Leonidei Lari, susţinut într-o tonalitate temperată, în şedinţa comună a celor două camere, prin care, făcând parte din Convenţia Democratică, s-a desolidarizat de interesele grupului parlamentar ţărănist de a se infiltra în treburile Frontului Popular din Moldova şi a deruta pe moldoveni, întrucât nu se identificau cu interesele ţării.

Ceea ce generaţia de aur a intelectualităţii basarabene izbândise în 1988, 1989, 1990 a început să se piardă vertiginos, încât a fost posibil ca agrarienii să readucă pe tapetul proiectului noii constituţii, articolul 14, rediscutarea denumirii limbii de stat: română sau moldovenească? E doar un aspect între multe altele (p. 2).

8. Obrăznicii fanariote, în „Totuşi iubirea“, Bucureşti,

anul IV, nr. 17 (137), 29 aprilie-6 mai 1993. Luare de atitudine faţă de îndrăzneala unor „elitişti“ de la noi de a leza demnitatea românilor.

9. Ţepeş şi propaganda antiromânească în „Totuşi

iubirea“, Bucureşti, anul IV: (1), nr. 18 (138), 6-13 mai 1993; (2), nr. 19 (139), 13-20 mai 1993 (Scenariul şi regia); (3), nr. 20 (140), 21-28 mai 1993, p. 3 (Monitor). Serial de articole pentru o cronică a cărţii lui Mihai Ungheanu, Răstălmăcirea lui Ţepeş (Ed. Globus, Bucureşti, 1992), carte-documentar prin care este reabilitată, pe coordonate istorice fireşti şi obiective, figura domnitorului Vlahiei – Vlad Ţepeş.

De la Ţepeş şi până în zilele noastre există o tendinţă constantă, în anumite cercuri propagandistice occidentale, de a falsifica istoria românilor şi de a proiecta o lumină de culori sumbre asupra firii şi personalităţii poporului român. Arhetipul negativ al acestei imagini îl constituie Vlad Ţepeş, supranumit Dracula. Nu e vorba de un fenomen izolat sau nesemnificativ, ci de un veritabil mit prin care este cunoscut poporul român în lume (1, nr. 18/1993).

10. Guvernul mondial, în „Românul“, săptămânal

independent de opinie şi informaţie liberă, Bucureşti, anul IV, nr. 31 (173), 9-15 august 1993, pp. 1, 2. Constatarea că marile puteri sunt grupate transnaţional într-un guvern mondial, care în vorbe maschează apărarea naţiunilor mici, iar în fapte îşi dezvoltă tendinţele imperiale.

Toate relele care se produc în lume izvorăsc din ignorarea problemelor vitale de ordin naţional. În consecinţă, naţionalismul care se vrea realizat ca „internaţionalism“, devine oprimator şi imperial: internaţionalismul care ocultează realitatea naţiunilor, devine, deopotrivă, oprimator şi imperial. De aceea, un guvern mondial cu adevărat „echitabil“ este o aberaţie teoretică şi o monstruozitate practică. Echitabil pentru cine? De facto, este vorba de înlocuirea totalitarismelor regionale şi statale, cu un totalitarism planetar. Şi nu înseamnă pură demagogie războiul logistic care se poartă, astăzi, împotriva totalitarismelor? (p. 2).

11. „Mein Kampf“ şi destinul Europei, în „Totuşi iubirea“,

valoare, atitudine, dialog, concordie, Bucureşti, serial în 30 de episoade, anul IV, nr. 48 (168)/decembrie 1993 – anul V, nr. 27 (197)/iulie 1994, după cum urmează: 1, IV, nr. 48 (168), 16-23 decembrie 1993, pp. 1, 13; 2, IV, nr. 49 (169), 23-30 decembrie 1993; 3, IV, nr. 50 (170) – V, nr.1 (171), 31 decembrie 1993-12 ianuarie 1994, p. 3; 4, V, nr. 2 (172), 12-19 ianuarie 1994, p. 3 (Scenariul şi regia); 5, V, nr. 3 (173), 19-16 ianuarie 1994, p. 3 (Monitor); 6, V, nr. 4 (174), 16 ianuarie - 2 februarie 1994, p. 3 (Monitor); 7, V, nr. 5 (175), 3-10 februarie 1994, p. 3 (Monitor); 8, V, nr. 6 (176), 10-17 februarie 1994, p. 3 (Monitor); 6 V, nr. 7

(177), 17-24 februarie 1994, p. 5 (Labirint)1; 7, V, nr. 8 (178), 24 februarie - 2 martie 1994, p. 5 (Convulsiile epocii); 8, V, nr. 9 (179), 2-9 martie 1994, p. 5 (Convulsiile epocii); 9, V, nr. 10 (180), 9-16 martie 1994, p. 5 (Convulsiile epocii); 13, V, nr. 11 (181), 16-23 martie 1994, p. 5 (Monitor); (14), V, nr. 12 (182), 24-31 martie 1994, p. 5 (Monitor); (15), V, nr. 13 (183), 31 martie-7 aprilie 1994, p. 5 (Monitor); (16), V, nr. 14 (184), 7-14 aprilie 1994, p. 5 (Scenariul şi regia); (17), V, nr. 15 (185), 14-21 aprilie 1994, p. 5 (Convulsiile epocii); 18, V, nr. 16 (186), 21-28 aprilie 1994, p. 5 (Convulsiile epocii); 19, V, nr. 17 (187), 28 aprilie-5 mai 1994; 19, V, nr. 18 (188), 5-12 mai 1994, p. 5 (Convulsiile epocii); 20, V, nr. 19 (189), 12-19 mai 1994, p. 5 (Convulsiile epocii); 21, V, nr. 20 (190), 19-26 mai 1994, p. 5 (Convulsiile epocii); 22, V, nr. 21-22 (191-192), 26 mai-2 iunie 1994, p. 5 (Convulsiile epocii); 23, V, nr. 23 (193), 2-9 iunie 1994, p. 5 (Convulsiile epocii); 24, V, nr. 24 (194), 9-16 iunie 1994, p. 5 (Convulsiile epocii); 25, V, nr. 25 (195), 16-23 iunie 1994, p. 5 (Convulsiile epocii); 26, V, nr. 26 (196), 23-30 iunie 1994, p. 5 (Convulsiile epocii); 27, V, nr. 27 (197), 30 iunie-6 iulie 1994, p. 3 (Convulsiile epocii). Serialul surprinde reacţiile statelor europene în faţa nestăvilitului Hitler, ceea ce denotă cea mai mare nelinişte istorică a secolului al XIX-lea, în bătrâna Europă.

12. Simptomul Druţă, în „Românul“, săptămânal

independent de opinie şi informaţie liberă, Bucureşti, anul V, nr. 7 (201), 21-27 februarie 1994. Deşi, în momentele de răscruce din revoluţia basarabeană (1987-1989), Ion Druţă, prin imaginea sa a contribuit, alături de alţi intelectuali, la câştigarea luptei pentru independenţă, limbă de stat, alfabet latin, tricolor, totuşi în ultima vreme a produs, în mod surprinzător, o decepţie generală. Scriitorul, retras acum la Moscova, acuză intelectualitatea basarabeană de românism, părând atins de sindromul „mancurtizării“, aşadar, rupt de matca românească, de arheitatea strămoşilor.

Apariţiile sale pe micul ecran, animate de harul său de povestitor din spiţa lui Creangă, au avut o influenţă enormă în bătăliile câştigate (limbă de stat, alfabet latin, independenţă, tricolor etc.). (…)

De aproape doi ani, Ion Druţă a devenit cea mai mare decepţie a Basarabiei, contribuind la o dramatică paralizare a conştiinţei naţionale, la semănarea de confuzie în rândul poporului şi la dezbinarea intelectualităţii, pe care acum o repudiază şi o acuză de românism! Incredibil, dar acesta-i adevărul. (…)

Ce diferenţă enormă între Grigore Vieru şi Ion Druţă! Cel dintâi nu şi-a uitat şi renegat niciodată mama, simbolul central şi luminos al întregii opere. Pe când Ion Druţă, cum observa cu amărăciune Serafim Saka, s-a lepădat pre uşor de „toiagul păstoriei“.

13. Legiferarea absurdităţii morale, în „Vremea“, ziar de

luptă naţională, politică şi socială, Bucureşti, anul III, nr. 374, 4 martie 1994, pp. 1, 2. Articol de atitudine împotriva legiferării căsătoriilor între homosexuali (cf. rezoluţiei Consiliului Europei).

Cu legiferarea acestei absurdităţi incalculabile, parlamentarii români şi europeni şi-au pus deja semnătura pe actul de deces al civilizaţiei creştine, care a primit lovituri peste lovituri în ultimele două secole, deşi fără creştinism Europa n-ar fi însemnat nimic niciodată. Nimic nu poate dura fără temelii sănătoase din punct de vedere moral (p. 1).

14. O „Cosa Nostra“ a internaţionalismului civic, în

„Românul“, săptămânal independent de opinie şi informaţie liberă, Bucureşti, anul V, nr. 9 (203), 7-13 martie 1994, pp. 1, 5. Observarea a două pericole în fază de nucleu: în Apus – Casa Comună Europeană şi în Răsărit – Comunitatea Statelor Independente, ceea ce duce la stări de confuzie în rândul populaţiei din Republica Moldova.

La Chişinău, Alianţa Civică (ramură străvezie a Interfrontului – Edinstvo) militează pentru „frăţietate“ în cadrul Casei Comune a CSI, inventând o nouă identitate

1 Deşi , cronologic, apariţiile sunt cursive, începând cu acest număr, numerotarea articolelor din serial suferă modificări. Noi am redat ceea ce oferă hebdomadarul în cauză. R

ecen

zie

Iulie 2010 37naţională – moldovenismul opus românismului. La Bucureşti, Alianţa Civică a frânt multe săgeţi împotriva aceluiaşi românism, de astă dată în numele unei democraţii supranaţionale, emiţând ipoteza absurdă şi primejdioasă că Europa Unită ar putea fi împotriva statelor-naţiuni, când o veritabilă comuniune ar trebui să favorizeze tocmai înflorirea liberă a naţiunilor, temeiul şi bogăţia civilizaţiei europene dintotdeauna. Aşa cum Interfrontul basarabean concepe moldovenismul împotriva ideii de românism, la fel acreditează transnaţionalii noştri ideea că românismul este… antieuropean! În realitate, moldovenismul este chintesenţă de românism, iar românismul este consubstanţial europenismului, o veritabilă sinteză a modelului cultural european (p. 5).

15. Doctrina Snegur, în „Totuşi iubirea“, Bucureşti, anul V:

(1), nr. 10 (180), 9-16 martie 1994, pp. 1, 3; (2), nr. 12 (182), 24-31 martie 1994, p. 8. Observaţii asupra direcţiei politicii promovate de Mircea Snegur, preşedintele Republicii Moldova, privind identitatea naţională a românilor basarabeni.

Noi ştim că o „mutaţie genetică“ în istoria unui popor nu este imposibilă. Recunosc că un asemenea popor are drept de existenţă de îndată ce-şi poate dovedi identitatea în faţa lui Dumnezeu şi a celorlalte popoare. Dacă moldovenii basarabeni nu mai sunt români, atunci, desigur, ei au drept de statalitate, de vreme ce au ajuns să creeze o altă limbă, o altă conştiinţă etnică, o altă spiritualitate. Surprinde doar că acest „nou“ popor nu şi-a putut găsi un etnonim propriu, fiind nevoit să uzurpe un străvechi nume românesc. Mai mult, proaspăta etnie n-a creat, în fapt, o nouă limbă, ci continuă să vorbească româna… (1, p. 1, 3).

16. „Casa noastră“ şi românofobia, în „Românul“,

săptămânal independent de opinie şi informaţie liberă, Bucureşti, anul V, nr. 10 (204), 14-20 martie 1994. Comentarii privind ideologia politică a Congresului „Casa noastră – Republica Moldova“, de la Chişinău, care conduce la ambiguităţi diplomatice. Reluat în „Jurnalul de Vaslui“, săptămânal de informaţii, atitudine şi publicitate, Vaslui: nr. 14, 21-27 martie 1994, pp. 1, 2; nr. 15, 28 martie-3 aprilie 1994, pp.1-2.

… o idee centrală mi-a atras atenţia în mod deosebit, idee subliniată cu insistenţă atât de preşedinte1, cât şi de alţi vorbitori. Este vorba de opoziţia antagonică dintre moldovenism şi românism, opoziţie care ar risca să se iugoslavizeze… (…)

Aşadar, în noua Moldovă, oricine va putea avea loc, va fi primit cu dragoste în „Casa noastră“, afară de aceia care se vor recunoaşte, în continuare, drept români! Nu s-a cerut deja scoaterea în afara legii a partidelor unioniste?! Nici nu ne dăm seama la ce ticăloşie istorică suntem martori.

17. Un corb al presei, în „Totuşi iubirea“, Bucureşti, anul

V, nr. 17 (187), 29 aprilie-5 mai 1994, p. 4 (Convulsiile epocii). În dreptul la replică, Th.C. motivează publicarea serialului Mein Kampf şi destinul Europei, care-l nedumereşte şi-l intrigă pe N. Corbu, ceea ce duce la continuarea disputei cu acesta.

18. Cântecul nepoatei lui Dumitru Matcovschi, în

„Sinteze“, literare-critice-sociale, supliment la „Deşteptarea“, Bacău, anul V, nr. 20 (146), 20 mai 1994, pp. 3, 5 (Basarabia ’94). Articol de susţinere a cauzei Basarabiei, pentru care au pătimit poetul Dumitru Matcovschi sau a fost condamnat la moarte Ilie Ilaşcu.

… partea tragică a actualei politici de la Chişinău este tratarea elementului românesc ca pe o minoritate absolut indezirabilă. Cei care se simt români în Republica Moldova sunt declaraţi „extremişti“ tocmai buni de scos în afara legii. Ei nu mai au nici măcar statutul unei minorităţi protejate conform unor minime standarde europene. Simbolul tragediei elementului autohton este Ilie Ilaşcu. (…) „Autonomia“ Transnistriei trage după sine ca un vălătuc autonomia Republicii Moldova faţă de România. Există un antecedent recent înainte de Ilie Ilaşcu – poetul martirizat Dumitru

1 Mircea Snegur, atunci, preşedintele în exerciţiu al Republicii Moldova.

Matcovschi, cel „accidentat“ aproape mortal… (…) Această agonie fizică prelungită a marelui poet Dumitru Matcovschi este simbolul agoniei Basarabiei condamnate la o lentă moarte etnică, deşi spiritul poetului n-a putut fi înfrânt.

19. Jugul fascist, în „Totuşi iubirea“, Bucureşti, anul V, nr.

27 (197), 30 iunie-6 iulie 1994, p. 9 (Cauza naţională). Luare de atitudine faţă de hotărârile luate de Parlamentul din Republica Moldova de a interzice imnul şi de sărbători eliberarea de sub „jugul fascist“.

Ambele decizii au un numitor comun: sunt antiromâneşti. Prima se referă la interzicerea imnului „Deşteaptă-te, române!“. A doua, la propunerea socialistului interfrontist, Valeriu Senic, vizează hotărârea ca Basarabia să omagieze, cu mare fast, 50 de ani de la „eliberarea“ de sub „jugul fascist de către glorioasa armată sovietică“, „jugul fascist“ fiind, bineînţeles, „ocupaţia românească”! Incredibil, dar până aici s-a ajuns. O întoarcere la vremurile de cea mai tristă amintire pentru drama românismului basarabean.

20. Se apropie apocalipsa?, în „Jurnalul de Vaslui“,

săptămânal de informaţii, atitudine şi publicitate, Vaslui, nr. 33, 1-7 august 1994, p. 4. Scurt comentariu despre posibila ciocnire a unor resturi de cometă cu planeta Jupiter şi a unor „profeţii“ ridicole. Concluzia lui Th.C.: „Apocalipsa e în om, nu în afara lui“.

21. Ceapa şi găinarii, în „Jurnalul de Vaslui“, săptămânal

de informaţii, atitudine şi publicitate, Vaslui, nr. 33, 1-7 august 1994, p. 4. Notaţii despre libertate, confundată cu „fenomenul hoţiei“, în urma unui incident trăit „în direct“.

(Fragment din Theodor Codreanu, Biobibliografie, cap.

Atitudini civice, probleme social-istorice, vol. în curs de apariţie).

Rec

enzi

e

Lohanul nr. 13 38

Polemici incorecte politic de Theodor Codreanu

PPrrooff.. VViiccuu MMeerrllaann

artea domnului Codreanu prezintă o realitate obiectivă, cenzurată în cea mai mare parte de mass-media contemporana românească. Citind cartea îţi dai seama

că poporul român nu este pus la zid doar prin pauperizare şi manipulare ci şi prin... literatură. Autorul scoate în evidenţă antiromânismul unor controversaţi autori „literaţi“ care sunt „elogiaţi“ uneori chiar de înalţi demnitari de stat, pe când unii dezidenţi ai literelor care au fost prigoniţi de dinainte de 1989, sunt şi astăzi puşi la zid şi marginalizaţi.

Nu de multe ori chiar autorul cărţii „a fost acuzat“ de unele „figuri literare“ ale neamului sau de altă etnie, primind diverse etichetări pentru obiectivitatea domniei sale.

Legătura domniei sale cu oamenii de cultură basarabeni şi prezentarea „dramei“ fraţilor de dincolo de Prut poate fi sesizată şi din analiza textelor privitoare la unele subiecte sensibile din această carte.

Despre cei care atacă furibund neamul românesc în scrieri tipice unui şcolar agramat, autorul citează: „Dacă beţia provocată de droguri sau băutura poate fi întâlnită şi la animale, beţia de cuvinte este specifică doar omului“ – citându-l pe Maiorescu.

De asemenea, făcând analogie la „explozia“ informaţională a internetului adaugă: „Internetul de azi e şi el un mediu excelent pentru palavragii de toată mâna, vulgaritatea şi prostia proliferând irezistibil“.

Domnul Codreanu atrage atenţia că printre „cetăţenii români“ se numără şi unele elemente recalcitrante, care nu se pot suporta nici pe ele însele aşa cum e H. R. Patapievici. Necontrolat la cuvinte, acesta aduce injurii şi calomnii pe care nici un şcolar mediocru nu le-ar folosi. Pro-fesorul Codreanu prin obiectivitatea sa îl pune la zid pe acest controversat „literat“ care atacă nu numai pe români ci şi valorile cele mai de preţ ale acestora: cultura şi religia ortodoxă: „Faptul că se pretinde ortodox «cu o mână» pentru a agresa ortodoxia cu cealaltă, intră în structura anacronismului său de «disident» nu numai politic, dar şi în raport cu românitatea“.

Despre Basarabia, pământ românesc de dincolo de Prut,

autorul punctează următoarele: „… Iar istoria a împins Basarabia atât de la margine, încât n-a putut supravieţui Marii Unirii. Ba chiar şi noii politicieni o lasă uitată undeva tot la marginea Europei, în sfera de influenţă a fostei Uniuni sovietice…“

Despre Paul Goma, profesorul Codreanu îi scoate în relief portretul de patriot, de sorginte basarabeană care din păcate, pentru adevărurile pe care le-a scos la suprafaţă suportă soarta marginalizării; „Paul Goma este un intelectual român menit să fie împins «la margine» până la eliminarea din comunitatea care l-a produs. Din acest punct de vedere, el reproduce soarta lui Mihai Eminescu, cel scos din publicistica românească şi adus la starea de nebunie. Tot un «nebun» este considerat şi Paul Goma“.

Autorul cărţii prorocise încă de prin 1998, marginalizarea basarabeanului Paul Goma:... „Nici după douăzeci de ani de la Revoluţie el nu şi-a recăpătat cetăţenia luată abuziv de regimul Ceauşescu. Şi nici calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor. El rămâne proscrisul tuturor regimurilor din ultimii cinzeci de ani...“

În ceea ce priveşte Premiul Nobel, profesorul Codreanu este de părere ca acesta este acordat pe alte criterii decât cele obiective şi corecte: „Premiul Nobel a devenit, în menta-litatea românească mai nouă, o obsesie a «elitismului de mas㻓.

Pe ansamblu cartea „Polemici incorecte politic“ este alcătuită din câteva dintre zecile de polemici purtate de autor de-a lungul anilor. Dezbate dis-pute ce au apărut după 1989, anali-

C

Rec

enzi

e

Grafică de Cristian Marcu – Bucureşti

Iulie 2010 39

zând „intelighenţia“ postcomunistă, impasibilă faţă de profunda criza a valorilor naţionale şi refugiată în narcisismul mizelor minore.

Profesorul Codreanu atrage atenţia, prin intermediul acestui volum, asupra adevăratei Românii profunde, a acelora care simt româneşte, a acelora care se jertfesc pentru binele acestui popor călcat şi furat de toate neamurile... barbare. El prezintă o lucrare cu o profundă rezonanţă culturală a realităţilor postcomuniste, a polemicilor dintr-o perspectivă dialogală. Pentru cei ce i-au înţeles demersul, autorul este un demolator al noului ideologism numit political correctness, care ameninţă fundamentul civilizaţiei şi culturii europene, păstrat azi şi reactivat de unele „minţi luminate“ ce şi-au propus să manipuleze conştiinţele slabe şi să creeze disensiuni acerbe printre susţinătorii naţionalismului cultural.

Vicu Merlan – un descoperitor liric

MMaarriieettttaa MMaatteeii –– RRăădduuccăănneennii (Continuare din p. 1)

tiind (chiar şi numai în general) strădania cercetătorilor de a demonstra existenţa noastră multimilenară aici, în această vatră Carpato-Danubiano-Pontică, vom înţelege

valoarea descoperirii de către prof. Vicu Merlan, fost elev al Liceului Răducăneni şi locuitor al satului Isaiia, a vasului de lut cu Zeiţele de la Isaiia, care atestă existenţa aici a unei importante civilizaţii precucuteniene! Ce vechi suntem! - circa 7000 de ani - şi ce strămoşi importanţi avem!

Nu vreau să vă prezint conţinutul şi nu vă descriu Zeiţele - vă spun cu tărie: „Citiţi cartea!“ Va fi o lectură foarte interesantă, veţi deveni mai cunoscători şi, desigur, mai mândri că sunteţi

descendenţii unor oameni care şi-au transformat credinţa în artă şi s-au gândit s-o lase urmaşilor! Aş merge chiar mai departe – „Cumpăraţi cartea!“ Nu vreau să-i fac publicitate autorului spre!… bunăstarea sa – nici nu ştiu dacă sunt exemplare de vânzare. Ceea ce ştiu sigur este că această carte n-ar trebui să lipsească din biblioteca oricărui cetăţean al comunei Răducăneni care se consideră cât de cât un cititor.

Şi mai ştiu că Vicu Merlan este un pasionat cercetător, pătimaş chiar (cei care l-au ajutat la săpăturile sale arheologice ştiu că am dreptate), dar în nici un caz un doritor de înavuţire. Argumentul este faptul că şi-a realizat cu greu visul şi că familia sa din Isaiia a contribuit material la aceasta.

Sunt convinsă că, în insistenţele sale de a-şi înfăptui visul copilăriei, Vicu Merlan a fost un om cam incomod, că apărea cerând ajutor când ţi-era lumea mai dragă, deşi ce altceva ar fi trebuit să facă un angajat al Muzeului de Istorie din Huşi decât să vrea să descopere ceva important?! Bănuiesc, de asemenea, că oficialităţile huşene de atunci nici nu aveau multe surse financiare, de unde şi atenţia acordată activităţilor...profitabile, deşi paradoxul ca o instituţie de cultură să obţină bani e atributivă...Epocii e Aur! Ştim bine – cultura e spirit, profitul ei nu poate fi, nu trebuie să fie decât unul spiritual! Dar… „foamea“ de bani te face să gândeşti… „subţire“, visătorii să-ţi pară nebuni, uitând că ei - „frumoşii nebuni“ (cum îi numea cineva) – dau lumină acestei lumi sfârtecate de necazuri, umilinţe şi sărăcie (inclusiv morală)! Asta este explicaţia faptului că descoperirea lui Vicu Merlan a „căzut“ în întunericul depozitului de muzeu din Huşi, fără ca nimeni să nu se întrebe, măcar din curiozitate, ce cuprinde ceea ce a scos la iveală insistentul vizionar.

Iată de ce cred eu că avem această datorie faţă de concetăţeanul nostru, care n-a renunţat să creadă în „flăcările unor comori de la Isaiia“. Să-i citim cartea! Aşa vom şti cine suntem!

Ş

Grafică de Cristian Marcu – Bucureşti

Rec

enzi

e

Lohanul nr. 13 40

Regina Maria, ctitoră a României Mari

LLuucciiaann MM.. PPeettrreessccuu –– HHuuşşii

emeie de inteligenţă şi frumuseţe superioară, dăruită de Cel de Sus cu remarcabil talent literar şi artistic, de o graţie şi gingăşie neîntrecută, descendentă a lor

două din cele mai puternice curţi domnitoare din Europa (a Angliei şi Rusiei), Regina Maria a fost o personalitate excepţională, o regină prin excelenţă, un simbol al regalităţii întrupate. Această personalitate excepţională posesoare a unor serii de virtuţi admirabile, parcă anume a fost aleasă de providenţa dumnezeească să ocupe tronul României în momentele cele mai hotărâtoare din istoria neamului nostru, atunci când se cerea o viziune profetică şi-o voinţă energică pentru a lua hotărârea salvatoare şi a directiva paşii neamului spre idealul tuturor: unitatea naţională.

Ea va fi Regina Durerii şi Regina Victoriei, ea va fi alături de soţul său Regele Ferdinand, Ctitoră a operei realizată prin jertfe şi eroism supraomenesc, ctitoră a României Mari.“

Şi după ce autorul publică o serie de documente emise din iniţiativa Mariei Regine, toate pentru România Mare, ne redă portretul şi puternicul caracter al reginei: „Cavaler în adevăratul înţeles al cuvântului, vărul regal (George al Angliei) si-a ţinut promisiunea faţă de verişoara sa din România şi mulţumită şi puternicului său sprijin, idealul nostru naţional s-a realizat, unitatea tuturor Românilor, s-a înfăptuit.

Cea care a înfruntat urgia războiului şi a menţinut moralul trupelor şi al civililor, cea care a plâns de durere, dar a cărei voinţă şi credinţă în triumful final nici când nu s-a frânt, a ajuns să se bucure de rodul străduinţelor ei: zămislirea României întregite.

Reginei Maria pe tot dreptul i s-a potrivit epitetul de Îngerul Păzitor al Marelui Nostru Vis Naţional“ pe care i la dat delegaţia de ardeleni, în frunte cu Mihai Popovici, când, la Iaşi, în ziua de 11 noiembrie 1918, i-au oferit un buchet de flori şi au preamărit-o ca pe aceea care din mijlocul tuturor nenorocirilor, strălucitor îi călăuzise prin întuneric până la marele ceas al luminii. (V. III, pagina 574).

Ea a fost o călăuză, o inspiratoare a fost centrul de îndârjire în zilele cele mai negre după cum mărturiseşte în acel cântec de lebădă, care este „Scrisoarea din urmă adresată post mortem Ţării mele şi Poporului meu“.

„Când a venit şi rândul într-o măsură mare decât le visam cele mai înflăcărate nădejdii şi când poporul românesc era nebun de fericire şi entuziasm. (O. C., pagina 576). Regina Maria, conştientă că ea n-a fost decât un instrument în mâna divinităţii pentru a înfăptui lucruri mari şi minunate, primul lucru pe care l-a făcut după reîntoarcerea la Bucureştii eliberaţi, a fost să meargă la Te Deum-ul de la Mitropolie şi îngenunchiată să înalţe rugăciuni de mulţumită către Domnul (pagina 592).

„Cum să nu-mi plec fruntea în faţa minunii celor întâmplate“ (pagina 585). Şi se aplecă şi zise: „Mulţumesc cu smerenie lui Dumnezeu că timpul nostru de umilire şi de împilare a avut un sfârşit atât de minunat“ (pagina 377).

„Acum s-a sfârşit visul cel rău şi lung, iar visul României Mari s-a întruchipat aievea. Minunate cu adevărat sunt căile Domnului, mari şi înfricoşătoare (...). (pagina 588).

Ea se va fi prezentat înaintea Dreptului Judecător aşa după cum şi-a formulat dorinţa în rugăciune din memoriile sale: „Îmi

înalţ inima; spre Tine, Oh ! Doamne! Ascultă re rog, smerita mea rugă… Îngăduie-mi, o Doamne, să ţin capul sus, nu din trufie, ci pentru că mi-e cugetul curat, cum e cristalul in care străluceşte soarele scoţând la iveală o mie de lumini si pentru că mă pot uita fără teamă in ochii oricui. Iar când va veni ceasul mei din urmă, o Doamne, fă să mă găsească fără amărăciune în suflet, împotriva nimănui, şi fă ca nimeni să nu se creadă duşmanul meu, aşa că înainte de a veni în faţa Ta, mâinile ce ridic în binecuvântare să fie uşoare, ca nişte aripi plutind sure cer.

Şi de îşi va aminti cineva de mine pe pământ, o Doamne, să mă vadă cu un zâmbet pe buze, cu un dar în mână şi cu lumina credinţei in ochi, acea credinţă care mută munţii din loc. Amin.“

Dorinţa Marei Regine, Ctitoră a României Mari, se va împlini. Părinţi şi bunici vor povesti de-a lungul veacurilor la copii, nepoţi şi strănepoţi, că a fost odată o Regină a României cu numele simbolic al Maicii Domnului, frumoasă şi captivantă ca o zână din poveşti, cu un zâmbet serafic pe buze, bună şi milostivă ca o mamă a îndurărilor, cu un suflet sensibil de scriitoare şi artistă, deşteaptă şi iscusită ca un diplomat de rasă, vitează ca un soldat, energică, statornică şi hotărâtă ca un „Vir fortis“ care a ilustrat tronul Ţării Româneşti punând pietre de temelie la înfăptuirea unităţii naţionale, a Românilor, între graniţele lor fireşti dintre Nistru, Dunăre, Tisa şi Marea-Neagră. O Regină pe care a deplâns-o nu

numai poporul român, şi la moartea căreia au vărsat lacrimi de condoleanţe, trimişi extraordinari din 16 ţări. Şi fiindcă Românul ţine minte binefacerile ce i s-au făcut, la fel cu strămoşii săi Români („Populus Romanus beneficii memor esse solet“ zice A. Salilustiu). Nu putem sfârşi aceste rânduri de comemorare, decât citând versurile de mulţumită şi recunoştinţă puse de Virgilius în gura lui Enea la adresa Didonei, versuri care, mutatis mutandis, ilustrează atât de clasic sentimentele întregului neam românesc la adresa aceleia care i-a fost mai mult decât Didonă: i-a fost o Genovevă, i-a fost Ioana d'Arc.

„Râuri în mare cât timp vor curge

şi umbra roti-va, Vârful stâncoşilor munţi şi pămân-

tul pluti-va prin stele, Vecinie, tu, slavă şi nume şi laude

vei avea tu vecinie.“ Îndrăznesc să adaug la minunata şi

documentata pagină de istorie şi literatură a prof Coriolan Suciu, despre marea Regină Maria, câteva rânduri ce-mi aparţin într-u totul, după cum şi realitatea amintirii legate de marea regină îmi

aparţin. O fac aceasta pentru ca cei care vin după noi să ştie fapte

adevărate şi cu care poporul nostru trebuie să se mândrească. Eram băietan de 12-13 ani în 1932 când Regina Maria stătea

mai des vara la palatul de la Balcic, aproape de Cavarna, iar mai la capăt, ca un pinten înfipt în mare, Capul Caliacra. Golful Cavarnei se află între Capul Caliacra şi Stâncile Ecreneului – Varna. Un loc de poveste, cu un climat blând, cu aşezări de un pitoresc cu totul deosebit şi cu oameni de factură deosebită. Erau turci, tătari, bulgari şi români. Toţi trăiau în prietenie şi bună vecinătate.

Când regina era la palatul de la Balcic toţi ştiau aceasta căci ea putea apare ori unde în plimbările ei. Toţi vroiau să o vadă pe regina ctitoră a României Mari. Era bună, era frumoasă şi forte inteligentă. În acel an de Sfânta Maria, aşezată pe tronul de marmu-ră de pe malul Mării la castelul de la Balcic (tronul mai este şi acum), a chemat la ea patru regi din zona balcanică: Boris al Bulgariei, Alexandru al Iugoslaviei, George al Greciei, Carol al României (fiul ei). Fiecare rege şi-a adus în golful Cavamei, tot ce avea mai reprezentativ in flota fiecărei ţări, unde domnea şi au de-monstrat de ziua şi în cinstea marei regine (submarinul Delfinul nu a lipsit). A fost o sărbătoare pe care numai în basme o mai găseşti. Iată o regină, o augustă personalitate, iubită, cinstită de toţi şi vene-rată de un popor întreg. Avea Marea Regină Maria la debarcaderul

„F

A. S. R. Pricipesa Maria

Rec

enzi

e

Iulie 2010 41personal o şalupă cu motor de avion care făcea mare zgomot când pornea motorul, dar zbura pe deasupra mării şi a valurilor.

În patru ore era la Constantinopol pentru a se întâlni cu marele Ataturkc (reformatorul Turciei), şi a stabilit relaţii de bună prietenie pentru popoarele noastre şi al regilor din Balcani. Iar seara la minunatul apus al Soarelui. în apropierea stâncilor de la Ecrene şi Vama (graniţa veche şi dreaptă a noastră) unde valurile se spărgeau în minunat covor de spumă marină şi ozonificau atmosfera, şalupa aducea pe regină, care împreună cu una din doamnele de onoare se îmbăia în spuma marină. Trecând peste vigilenţa grănicerilor care aveau consemn, copii fiind (eu şi fratele meu, Horia) după boscheţi am privit minunatul tablou pe care nu l-am uitat niciodată. O regină de o frumuseţe neasemuită ieşită din spuma mării ne ducea cu gândul la poveştile copilăriei. Iată o poveste adevărată pe care nu o puteam uita şi pe care vreau să o las celor ce vin, ca să ştie mai multe şi adevărate fapte din istoria noastră. Citind cele trei volume din „Povestea vieţii mele“ de

Regina Maria, rămâi impresionat de naturaleţea şi sinceritatea stilului în care este scrisă. Voi cita din această lucrare frazele de început ale acestei adevărate opere literare-istorică, adăugând aceasta ca un omagiu bine meritat pentru marea şi augusta personalitate şi ca o completare la lucrarea prof. dr. Coriolan Suciu.

Povestea vieţii mele „Adesea mi s-a cerut s-o scriu, si am stat în cumpănă dacă să

o fac, din multe pricini. Cu moartea scumpului meu soţ, regele Ferdinand, se încheie un anumit capitol al vieţii mele şi visul că pot mai uşor să privesc înapoi la calea, la lunga mea cale ce am străbătut-o până acum. Pot s-o privesc de departe în chip mai puţin părtinitor şi, poate, tocmai aceasta am aşteptat, mereu…“

S-ar putea scrie multe despre Regina Maria, dar rămâne aceasta o sarcină şi o mare datorie către generaţii, a acelora care vor scrie adevărata istorie a noastră.

Colegiul Naţional Agricol „Dimitrie Cantemir“ din Huşi

– tradiţie - actualitate - năzuinţe – PPrrooff.. ddrr.. DDuummiittrruu VV.. MMaarriinn –– VVaasslluuii

vram D. Tudosie şi câţiva valoroşi absolvenţi publică în două volume o cuprinzătoare monografie istorico-literară a unei şcoli centenare, legendare, cu înfăptuiri naţionale,

de mare valoare, cu aspiraţie universală. Este o carte de autor, cuprinde deopotrivă memorii şi documente, sumedenie de date, nume, fotografii, citate, prezentă activităţile didactice şi ştiinţifice, publicistice şi de producţie care au ridicat instituţia pe scara de sus a istoriei valorilor. Este o lucrare consacrată Centenarului Colegiului Naţional Agricol „Dimitrie Cantemir“ din Huşi, veche şcoală huşeană inaugurată în 1908 ca Şcoala de Viticultură.

Volumul II îmbogăţeşte şi îl completează pe primul, îndeplinind toate cerinţele unei monografii enciclopedice.

Lucrarea oferă în cele două volume a câte 400 de pagini in-formaţii esenţiale despre trecutul şi prezentul acestei unităţi şcolare (cu rol de universitate locală), care a pregătit în peste un secol 10.000 de absolvenţi, specialişti de care avea nevoie toată ţara. Bibliografia selectivă include autori importanţi care au contribuit la autoritatea şcolii şi … autorului. În unele pagini cea mai mare gre-şeală este imortalizarea unor nulităţi. Cine rămâne… rămâne prin cărţi şi realizări, este Avram D. Tudosie şi nimeni altcineva. La cât

a reuşit în această di-recţie, monografia e un premiu, o recunoaştere şi un monument. Slujind 40 de ani instituţia, autorul se confundă firesc cu evoluţia şi statornicia unei perioade cu certe realizări. Fără A. D. Tudosie, cărţile sale, colegiul slujit, Huşul popularizat, noi toţi am fi mai altfel şi mai săraci!

Colegiul Naţional Agricol „Dimitrie Cantemir“ din Huşi, tradiţie - actualitate - năzuinţe 1908 - 2008, merită citită rând cu rând şi recunoscută ca o carte de temelie pentru puterea de creaţie a oamenilor judeţului Vaslui.

Câteva cuvinte… PPrrooff.. ddrr.. iinngg.. AAvvrraamm DD.. TTuuddoossiiee –– HHuuşşii

ceastă cetate şcolară, seculară şi naţională, Colegiul Naţional Agricol „Dimitrie Cantemir“ a fost numită de acad. V. D. Cotea „Academia de Ştiinţe Vitivinicole

Huşene“ pentru înfăptuirile sale realizate de marii făclieri-slujitori ai instituţiei, ca: directori şi adjuncţi, sute de specialişti şi profesori şi meritoşi săi absolvenţi. Din cei 10.000 de absolvenţi, 15% sunt licenţiaţi, specialişti de vază, conducători de frunte a zeci de unităţi, demnitari, doctori în ştiinţe şi cercetători, cadre didactice univer-sitare, profesori şi academicieni, laureaţi ai Premiului de Stat.

Şcoala viticolă huşeană a căpătat o înaltă aureolă şi încoronare de onoare pentru ale ei înfăptuiri majore, a fost declarată „Stea Polară după care trebuie să se orienteze constelaţia şcolilor viticole din ţară“. (Ministerul Agriculturii şi Ministerul Învăţământului la Olimpiada Şcolilor Viticole, ţinută la Huşi în mai 1989).

Iată şi o scurtă descriere a obiectivelor unicat prezentate în carte:

– primul muzeu viticol din ţară, cu dotare naţională (1966 - 1994), templu în care se înveşniceşte tradiţia vitivinicolă naţională în cele 500 de exponate şi o primă sală cu 100 de figuri zoomorfe din butuci din viţă-de-vie sculptaţi de natură şi selectaţi, conservaţi şi ordonaţi, ca toate obiectele din muzeu împreună cu acad. C. C. Giurescu şi I. C. Teodorescu (1977);

– vechea cramă pivniţă zidită din pia-tră cioplită în 1936 (cu 30 de vagoane capacitate), dublată şi modernizată în timp, sculptată pe di-nafară cu motive isto-rice şi bahice iar pe dinăuntru, ca o icoană aforistic pictată, se constituie într-un atractiv templu arhi-tectural, cu elemente de modern şi medie-val, (acad. C. Lăză-rescu) în care sălăş-luieşte cea mai veche vinotecă didactică experimentală,

A A

Rec

enzi

e

Lohanul nr. 13 42instituţionalizată de Spiru Haret (dr. N. Gh. Lupu şi I. C. Teodorescu);

– noul complex vinicol şcolar cu grandioasa vinotecă nouă, devenită şi naţională, în care se eternizează toate vinurile reprezentative din ţară, şi multe şi din afară, ca într-o unică comoară naţională, cu 25000 de sticle constituind marele tezaur vinicol strămoşesc românesc. (acad. M. Ralea, D. Bernaz, T. Martin şi M. Oşlobeanu);

– vinoteca nouă încorporează o superbă sală – laborator de protocol, pentru iniţierea elevilor şi a unor oaspeţi mari, în ştiinţa degustării şi recunoaşterii vinurilor. A fost dată ca model pe ţară, pentru eleganţa şi estetica sa utilitară şi ornarea oenologică interioară, cu citate învăţătoare, nepieritoare, copiate de oricare… (acad. Eugen Simion, 1988);

– o bibliotecă centenară, unică ca valoare şi dotare, cu 50.000 de volume şi 250 de mari opere vitivinicole, fundamentale pentru viticultura lumii, aduse din străinătate de primii mari directori: C. Hogaş, Gh. Gheorghiu, T. Volcov şi Marino Degli-Uomini, care constituie mândria şcolii şi ai valoroşilor înaintaşi, rămase ca zestre „valută forte“ pentru urmaşi. (T. Marian, 2008);

– o fermă şcolară, didactică experimentală de practică şi producţie (30 ha), înfiinţată în 1975-1977, pe terenul fostei Pepiniere a judeţului Fălciu, care aduce şcolii un venit anual de circa 1.000.000 lei;

– la sfârşit prezentăm celebra noastră Busuioacă de Bohotin Huşi (BB sau BBH), numită şi „a opta minune a lumii şi prima minune vegetală“ (prof. univ. Gh. Neamu şi N. Pomohaci), care este a podgorie vocaţie, făurită şi lustruită de câţiva faimoşi făclieri ai Viticolei, cu multă trudă şi inspiraţie şi redată podgorie şi României. Acest vin a Huşilor comoară de anvergură naţională şi preţuire planetară la congresele mondiale vitivinicole de la Atena (1993) şi Paris (2000) a fost validat ca „vin licoros, aromat muscat şi roz-trandafiriu colorat“, „… care face apt orice bărbat pentru sublimul act, cugetat dar nesperat… Un vin elixir divin şi de vis cu care priveşti răul vieţii ca pe un paradis, în care ai şi intrare … gratis“ (acad. M. Abramovici, Universitatea Lomonosov - Moscova), a cărei mireasmă a încântat şi pe N. Iorga, marele savant, ca prim ministru (1931), şi pe N. Titulescu, marele lumii diplomat (1936), dar şi pe regele Carol al II-lea (1935 şi 1937), inclusiv pe regina Maria, „mama răniţilor“ (1916), care declara că: „Huşii cu podgoria sa sunt cel mai frumos şi pitoresc oraş din Moldova“ iar N. Iorga, a completat-o: „Oraşul Huşi şi podgoria sa constituie un vast amfiteatru circular natural, fără asemănare sau rival… În Şcoala de Viticultura şi în vinoteca sa, trebuie să se intre (şi iese) ca într-un templu vinicol măreţ, covârşit de respect şi cu pălăria în mână“ (1931).

Răzbunarea timpului… EElleennaa OOllaarriiuu –– RRăădduuccăănneennii,, jjuuddeeţţuull IIaaşşii

ot ce se află pe faţa pământului se transformă necontenit, fiindcă pământul e viu şi are suflet. Noi facem parte din acest suflet şi rareori ne dăm

seama că el lucrează spre binele nostru“ Paulo Coelho

Aprilie, 2009. Ziua şapte ale lunii. Soarele. îndrăzneţ,

pătrunde prin sticla transparentă a ferestrei biciuind ultime frânturi ale unui vis. Se făcea că Biserica se dărâmase până la temelii în urma unui cutremur mare. Zidurile, din cărămidă roşie erau singurul martor al existenţei vieţii în această cetate. Pe zidurile răvăşite, desculţă, într-un capot rupt, al cărui culoare fusese cândva albastru senin, cu capul în poale şi cu părul răvăşit, o Rachelă a timpului acesta îşi plângea cu disperare fiii… Şi încetarea vieţii pe pământ. Cât cuprinzi cu privirea, lanurile, altădată cu grâu şi porumb, cu ovăz şi secară, cu vii şi chiar plantaţii de tutun, cu livezi de cais ori măr, de prun sau cireşi, de nuci ori gutui sau piersici, acum erau totuna: cenuşă. De parcă o lavă incandescentă răbufnise din adâncuri înghiţind toate frumuseţile începutului de veac 20. Cerul. înroşit, lăsa să se observe cele trei chipuri ale Sfintei Treimi care mai privegheau încă pământul, să-l binecuvânteze cu rouă, pe pământ să renască nouă viaţă. Înmărmurită zare sta neclintită ca un sfeşnic în faţa arătării divine vreme în care ea singură, Rachela îngenuncheată încă cerşea milă:

Tatăl nostru carele eşti în ceruri (…) facă-se voia Ta precum în Cer aşa şi pe Pământ… (…) şi Ne iartă nouă greşelile noastre…

Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt ascultă. Şi cercetează inimile… Aprilie, 2009. Genele ochilor refuză să lase lumina aceasta să

şteargă ultima privelişte de dincolo de vis, nu care cumva odată deschişi realitatea să fie aevea. Dar soarele, prietenos, alungă, aburii năucitori din mintea Rachelei şi ca trezirea să nu-i fie înspăimântătoare, trimite ciripitul vrăbiuţelor în prunul din faţa casei să-şi trezească stăpâna în tril de primăvară. Una, mai îndrăzneaţă, probabil o alintată a casei, cuteză chiar să-şi facă simţită prezenţa cu ciocul în geam: „Ce faci, stăpână?! Ai uitai de noi!…“

Şi stăpâna, o femeie trecută de cincizeci de ani, obosită de alergătura vieţii, de problemele zilnice, de suferinţa trupului, poate

şi cea a sufletului, nu se lasă trezită. Sau poate vrea să mai lenevească un pic. Ochii, de culoarea măslinei trecute de copt, străbat camera cu o privire calmă, calmă. Pe peretele din faţă, icoana Măicuţei Domnului şi a Mântuitorului Iisus o trimit cu gândurile înapoi, la pelerinajul de la Mănăstirea Sihla, Sihăstria şi Petru Vodă, de minunea întâlnirii cu părintele stareţ Petru Vodă, de pilda primită, de „bunăvoinţa“ oamenilor care aşteptau la rând să primească binecuvântarea sfinţiei-sale. de pilda cu albina şi ce fel de miere să continue a culege şi… întoarcerea acasă.

Mai mult ca oricând am conştientizat că pământul nostru străbun este sfinţit de Dumnezeu, că suntem un popor ales, că suferinţa nu este dată gratuit, că nu ştim ierta, nu ştim iubi, am uitat de jertfa străbunilor pentru apărarea gliei, am uitat să ne respectăm, am uitat să ne cinstim femeile, cele care dau viaţă vieţii, am uitat să lăsăm portiţă la gardul sufletului…

Răşina rămasă de la tăierea brazilor îngălbeneşte pământul altădată plin de păduri de brad, iar conii, seminţele acestuia se usucă pe umezeala anemică a pietrei munţilor. Mai golaşi ca oricând, pătrund cu privirea stingheră zarea, neînţelegând de ce mâna altădată oblăduitoare a muntenilor a devenit seceră. .Florile de colţ, mai sus ca oricând, nu mai vor să înflorească; poate razele soarelui le usucă înainte de vreme tulpina, poate îngrijorate ele însăşi, refuză să mai bucure ochiul privitorului, cine ştie. poate este o răzbunare a timpului prin semne pe care nu avem cum le înţelege.

Cutremurat de schimbări neaşteptate, pământul „aleargă“ întruna încoace şi încolo, trăgând după sine case, păduri, ucigând viata din ape şi de pe uscat, acoperind lacuri cu păduri scufundate, ascunzând, pentru totdeauna de privirea oamenilor gospodării, acareturi, oraşe întregi. Într-o continuă schimbare, azi aici, mâine dincolo, toate aceste cataclisme nu vor fi înţelese de oameni decât după cutremurarea sufletului. Pământ mişcător şi el, trupul, această membrană a sufletului, într-un continuu dute-vino, uită de sine, uită de menirea pentru care a fost plămădit, uită că mâine haina viageră poate putrezi. Necontenit se transformă funcţie de schimbările inerente ale climei şi trage după sine şi sufletul, esenţa vieţii.

Este bine, este rău. cutremurul sufletesc transformă trupul, îi dă servitute, îl angajează în alergătura fără zăbavă a calului înfometat care din mers îşi satură maşina internă a organelor şi precum un tren lăsat la depou, nu poate, nu mai poate pleca la drum… Nu mai are suflul acela lăuntric care să-i producă scânteia vieţii. Nu mai are piciorul sigur când păşeşte pragul propriei case, nu mai are siguranţă în vorba-i până nu de mult plină de sensibilitate şi nobleţe, nu-şi mai lucrează propria bătătură – trupul, ca pe un locaş sfinţit şi binecuvântat de Dumnezeu. Pământ în plină schimbare, trupul devine un condamnat: surd la durere, mut să-şi spună suferinţa, lăcrimând prin sudoare şi plâns lăuntric, simte

„T

Lite

ratu

ră

Rec

enzi

e

Iulie 2010 43răzbunarea timpului, simte timpul pierdut fără înţelepciune, simte ora care-l apropie de secunda finală…

Mut sau nemaivoind să vorbească, şi aşa vorba nu mai are valoare, sufletul – în agonie, caută să prindă ultima licărire de lumină a vieţii care să-l transforme. S-o ia de la început…Dar, lumina aceea nu vine din afară. Niciodată nu a venit din afara trupului. Ci dinăuntru. Numai dacă a fost bine primenită cămara sufletului. Numai dacă parfumul de mosc şi tămâie a ucis din vreme ura, gelozia, răzbunarea, agresivitatea, înşelătoria, meschinăria, minciuna şi pervertirea. Pentru că „puterea fără înţelepciune nu are nici o valoare“ (proverb indian) şi nu slujeşte nimănui. Nu mai slujeşte nimănui.

Istoria şi geografia locală, o necesitate în educarea patriotică

a elevilor ÎÎnnvv.. LLuummiinniiţţaa MMaannddrreeaa –– HHuuşşii

uţine locuri sunt mai duios cunoscute la acest ţinut al Vasluiului, care nu e nici la munte, nici la şes, şi se împărtăşeşte de o neasemuită frumuseţe.“

Nicolae Iorga Istoria, ca obiect de învăţământ, are o importanţă deosebită

datorită abundenţei de fapte ale evoluţiei sociale, conţinutului de idei şi sentimente, care oglindesc trecutul bogat în lupte şi plin de speranţe ale poporului român. Cunoaşterea istoriei nu poate fi considerată doar ca răspunzând unei simple dorinţe de informare, oricât de legitimă ar fi aceasta; studierea istoriei oferă bogate valenţe educative prin experienţa umană acumulată, prin exemplele pe care le oferă, prin învăţămintele ce decurg din ele, îndeplinind astfel un rol educativ de primă însemnătate.

Studiind istoria în clasa a IV-a înarmează elevii cu cele mai semnificative momente din istoria poporului român, învăţătorul are acum posibilitatea să încadreze, în sistemul cunoştinţelor ştiinţifice ale elevului mic, istoria ca obiect de sine stătător ce studiază procesul de formare şi dezvoltare a societăţii umane în general, a poporului român în special, ca o sinteză a luptei sale pentru apărarea fiinţei naţionale, pentru independenţă şi libertate naţională şi socială.

Prezentând cunoştinţele într-o formă clară, atrăgătoare, sugestivă, învăţătorul asigură înţelegerea cu uşurinţă a evenimentelor de către elevi, trezindu-le interesul faţă de această disciplină de studiu. În cadrul creat de istoria şi geografia patriei, elementele de istorie şi geografie locală sunt demne de luat în seamă pentru creşterea eficienţei muncii didactice, a calităţii pregătirii elevilor. Folosirea cunoştinţelor locale la istorie şi geografie contribuie într-o mai mare măsură la dezvoltarea interesului şi dragostei pentru studiul acestor obiecte. Elevii se conving că locuitorii din fiecare sat sau oraş şi-au adus contribuţia la făurirea istoriei. Prin introducerea în lecţiile de istorie a românilor a elementelor din istoria locală a judeţului Vaslui, elevii vor înţelege că vasluienii – asemenea întregului popor român – se mândresc şi preţuiesc faptele de vitejie săvârşite în trecut de locuitorii acestor plaiuri, eroismul de care au dat dovadă în marile bătălii purtate de Ştefan cel Mare şi ai altor domnitori români, pentru apărarea gliei strămoşeşti, pentru libertate şi progres social. Vor înţelege că judeţul Vaslui, vatră milenară de cultură şi civilizaţie românească, cuprinde într-un cadru natural

variat, meleaguri legendare, udate de apele Prutului şi Bârladului, în care trecutul glorios de muncă şi luptă se îmbină armonios cu minunatele împliniri ale zilelor noastre. Vaslui reprezintă o zonă istorică şi geografică ce trebuie cunoscută. Trecutul său înseamnă istorie şi cultură, prezentul înseamnă transformare şi devenire, iar viitorul multe, multe speranţe. Istoria judeţului Vaslui, frumuseţea acestor meleaguri, faptele strălucite de vitejie ale oamenilor acestor locuri, se pot transforma într-o adevărată invitaţie adresată tuturor celor ce poposesc chiar şi pentru puţin timp prin aceste minunate ţinuturi. Cine nu ar vrea să cunoască meleagurile unde au învăţat să zămislească opere nepieritoare Al. Vlahuţă, V. I. Popă, George Tutoveanu, Nicolae Tonitza, Elena Farago, E. Racoviţă, Gh. I. Popa, Gh. Vrânceanu, C. Tănase… şi mulţi, mulţi alţii.

Cine nu ar vrea să îşi plece capul şi să îşi închine sufletul în Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Vaslui (ctitorie a marelui Ştefan Voievod? Cine nu ar vrea să-şi plece capul în ţărâna sfântă a necropolelor dacice de la Poeneşti? Cine? Unde?… şi lista ar putea continua.

Vizitând locuri încărcate de istorie, casele în care atâţia oameni de seama s-au născut, în care au trăit sau au creat, cărţile ori obiectele de uz personal, mergând pe aceleaşi drumuri străbătute de ei, nu poţi spune ca Vasluiul nu a existat şi nu există prin el însuşi. Ca în întreaga ţară, viaţa pulsează pe meleaguri vasluiene în vârtejul nestăvilit al anilor şi al evenimentelor, toate sub semnul unităţii dintre idee şi faptă, între conştiinţă şi realizare. Azi, ca şi altă dată, Vasluiul însemnă – prin momentele sale – folclorul şi peisajul generos, o înaltă şcoală a patriotismului pentru orice român. Paşii făcuţi in această zona geografică încărcată de zbuciumul istoriei sunt un bun prilej pentru îmbogăţirea cunoaşterii, generând totodată sentimente de preţuire faţă de generaţiile care ne-au precedat şi o neţărmurită dragoste faţă de ţară

Copăceii prieteniei AAlliinnaa CCaallaanncceeaa,, EEuuggeenniiaa BBoonnddaarr –– HHuuşşii

oamna, ştii, a înflorit copacul nostru! Aşa a intrat Mitică, un copilaş din grupa

mijlocie într-o dimineaţă de aprilie. Povestea copăcelului însă îşi avea începutul de la grupa mică, când doamna educatoare de la grupa pregătitoare ne-a invitat la o acţiune de salvare a planetei şi anume să plantăm un copăcel. Aşa că, înarmaţi cu bună dispoziţie, curiozitate şi mult curaj am ieşit afară, în curtea grădiniţei şi noi cei de la grupa mică. Am păşit timid deoarece eram încă mici dar totodată îndrăzneţi în lumea asta „nouă“. Curtea zumzăia ca un stup de albine. Erau copii de la celelalte grupe şi, ca şi noi, erau nerăbdători să se apuce de treabă. Doamna educatoare

„P

– DPe

dago

gie

Lohanul nr. 13 44de la grupa pregătitoare ne-a explicat în ce constă acţiunea şi ne-a cerut să fim atenţi cum vor planta copiii din grupă copăceii pentru că vom face şi noi la fel. O parte dintre copii au luat câte un copăcel, alţii au luat stropitoarea, alţii au luat hârleţe şi cu mult drag s-au apucat de lucru. Mai întâi au făcut gropile apoi cu mânuţele lor au pus copăceii, i-au astupat la loc cu pământ şi i-au udat rugându-se să prindă rădăcini, să crească mari. Când ne-a venit rândul nostru am făcut acelaşi lucru numai că am fost un pic mai stângaci, ne-am împiedicat şi am căzut puţin în nas, am mai şi plâns puţin, am râs dar până la urmă totul a fost bine şi ne-am descurcat onorabil pentru vârsta noastră. Timpul a trecut, copăcelul nostru a crescut şi chiar i-au dat primele floricele. Cuvintele lui Mitică mi-au amintit că luna aceasta urma să plantăm alt copăcel. Activitatea era parte integrată a proiectului educaţional „Ajută-mă să cresc“, proiect iniţiat de doamnele educatoare Bondar Eugenia şi Blânda Maria şi la care am acceptat să participăm şi noi cu mult drag. Iar dacă anul trecut acţiunea a fost un început timid, anul

acesta a avut mai multă amploare. Fiecare educatoare a stabilit împreună cu părinţii din grupă să modernizeze spaţiul verde din faţa grădiniţei şi bineînţeles plantarea de noi copăcei. Prin acest lucru am dorit formarea atitudinilor de respect faţă de ceea ce ne înconjoară dar şi de dezvoltare a unor comportamente responsabile faţă de mediul înconjurător. Pentru că atât părinţii dar mai ales copiii trebuie să înţeleagă că doar păstrând un mediu curat vor putea creşte sănătoşi. Şi chiar dacă ei sunt încă mici şi ei pot contribui la păstrarea unui mediu curat şi sănătos, prin plantarea de pomi, plantarea de floricele. Fiecare grupă a adus diferite soiuri de floricele şi copăcei şi împreună cu părinţii ne-am apucat de lucru. Şi ca treaba să meargă cu mai mult spor am cântat cântecele despre primăvară. Apoi vom aştepta să se coacă vişinele, cireşele şi să stăm la umbra sălciilor dar…răbdare!

Fiţi un conducător adevărat! Cum să ajutaţi oamenii să se

transforme AAlleexx IIoonneessccuu –– BBuuccuurreeşşttii

aţă de cum ar trebui să fim, suntem numai pe jumătate treji. Folosim doar o mică parte din resursele noastre fizice şi mentale. În linii mari,

individul uman nu se apropie nici pe departe de limitele sale. Posedă anumite capacităţi pe care, de obicei, nu se pricepe să le folosească“

William James O persoană pusă într-un post de conducere, pentru a putea

coordona cu succes activitatea respectivă, trebuie nu numai să aibă cunoştinţe de management şi cunoştinţe în domeniul respectiv, ci şi o excelentă abilitate de a comunica cu oamenii. Dale Carnegie a fost primul care a realizat un manual despre modul de a interacţiona armonios cu oamenii. Ca şi coordonator al unei acţiuni, al unui proiect, al unei întreprinderi este necesar să existe capacitatea de a motiva oamenii, de a le arăta unde greşesc, de a-i determina să facă anumite acţiuni sau de a-i convinge să depună mai mult efort. De cele mai multe ori, în lipsa acestei capacităţi de a interacţiona armonios cu ceilalţi, apar opoziţii, refuzuri şi piedici în realizarea activităţilor. În toate acţiunile pe care un conducător trebuie să le realizeze pentru ca activitatea coordonată de el să se desfăşoare foarte bine, cel mai important lucru pentru a obţine cooperarea şi acceptarea celorlalţi este abilitatea de a comunica, de a face ca ceea ce se transmite celorlalţi să fie acceptat cu bucurie de către aceştia. Ne putem naşte cu această capacitate sau o putem învăţa. Ceea ce susţine această capacitate este respectul şi preţuirea reală faţă de oameni şi dorinţa sinceră de a le înţelege punctul de vedere şi motivaţiile interioare. Acest demers, cel de a comunica eficient cu oamenii, poate deveni obositor dacă nu este realizat din suflet, dacă nu ne pasă cu adevărat decât de interesul propriu. Expunem mai jos câteva extrase din lucrarea lui Carnegie, „Secretele succesului. Cum să devii influent şi să îţi faci mulţi prieteni“, referitoare la modul în care un coordonator al unei anumite activităţi, proiect, grupări, etc. ar trebui să interacţioneze cu oamenii.

Dacă trebuie neapărat să reproşaţi ceva, trebuie să ştiţi cum să începeţi William McKinley, cel de-al 25-lea preşedinte al Statelor

Unite, în 1986, când candida pentru preşedinţia Statelor Unite avea nevoie de un discurs bine scris. Unul dintre republicani a realizat aceasta – i-a scris discursul. După ce a citit discursul, McKinley a

concluzionat că acesta avea unele puncte bune, dar nu mergea. McKinley nu vroia să îl jignească pe acel om dar trebuia să zică „nu“. Prin urmare, i-a zis: „prietene, e un discurs splendid, excepţional. Nimeni n-ar fi putut compune unul mai bun. Ar fi perfect pentru multe ocazii, dar crezi într-adevăr că se potriveşte în cazul de faţă? Aşa sonor şi sobru cum e, din punctul dumitale de vedere, trebuie să cântăresc efectul lui din perspectiva partidului. Acum du-te acasă, scrie-mi un discurs după indicaţiile pe care ţi le voi da şi trimite-mi o copie.“ Iar respectivul a rescris discursul, fiind bucuros să realizeze aceasta sub îndrumarea lui McKinley.

Reţineţi: ne vine mai uşor să ascultăm lucruri neplăcute după ce am fost lăudaţi pentru calităţile noastre.

Cum să criticaţi fără să vă atrageţi ura Mulţi îşi încep critica printr-o laudă sinceră urmată de

cuvântul „dar“. Acest cuvânt însă îi poate face pe mulţi să se întrebe dacă lauda a fost sinceră. Poate apare ca o introducere abilă către reproşul datorat unei anumite situaţii. Se pot evita uşor aceste probleme înlocuind „dar“ cu „şi“. Spre exemplu: „suntem foarte mândri de tine, Johnnie, pentru că notele tale au crescut în acest trimestru, şi (NU „dar“!! – n.r.) dacă eşti la fel de conştiincios şi în trimestrul viitor, îţi vei putea îmbunătăţi şi nota la algebră.”

Atragerea atenţiei indirect asupra greşelilor face minuni cu oamenii sensibili, care pot să respingă criticile aspre şi directe.

Comentaţi-vă mai întâi propriile greşeli Priviţi o mostră de convorbire a lui Dale Carnegie către

nepoata sa (n.r.): „Ai greşit, Josephine, dar Dumnezeu ştie că nu mai mult decât mine. Nu te-ai născut cunoscând soluţia tuturor problemelor. Asta vine doar cu experienţa şi eşti mai eficientă decât eram eu la vârsta ta. Eu unul am comis atâtea greşeli prosteşti şi fără rost, încât sunt cel mai puţin indicat să te critic pe tine sau pe oricine altcineva. Dar nu crezi că ar fi fost înţelept să faci aşa şi aşa?”

E mult mai uşor să auzi greşelile pe care le-ai făcut, dacă acuzatorul începe spunând că el însuşi e departe de a fi perfect.

Clarence Zerhusen din Timonium, Maryland, şi-a prins fiul învăţând să fumeze: „Normal că nu vroiam ca David să fumeze, dar eu şi mama lui fumam; îi dădeam un exemplu prost permanent. I-am explicat lui David cum începusem eu să fumez la aceeaşi vârstă şi cum distrusese nicotina tot ce era mai bun în mine, şi acum îmi crease dependenţă. I-am amintit cât de persistentă era tusea mea şi cât insistase chiar el să renunţ la ţigări cu ani în urmă. Nu i-am impus să se oprească, nu l-am ameninţat şi nu i-am vorbit despre pericole. Tot ce am făcut a fost să accentuez că acum eu nu mă mai puteam opri şi cât îmi dăunează asta. S-a gândit o vreme la ce i-am spus şi s-a hotărât să nu înceapă să fumeze până nu termină liceul. Cu trecerea anilor, David nu s-a mai apucat de fumat şi nu s-a mai gândi la asta.”

Nimănui nu îi place să primească ordine Ian Macdonald din Johannesburg, Africa de Sud, era director

general al unei mici uzine specializate în fabricarea componentelor maşinilor de precizie şi a avut ocazia să primească o comandă

„F

Soci

olog

ie

Iulie 2010 45foarte importantă; şi-a dat seama că nu va putea să respecte termenul de livrare. Comenzile deja existente şi timpul scurt alocat făceau imposibilă terminarea lucrului la timp.

În loc să oblige muncitorii să muncească mai repede, el i-a chemat pe toţi, le-a explicat situaţia şi le-a spus cât ar ajuta compania şi pe el însuşi dacă ar livra comanda la timp. Apoi a început să pună întrebări: „Putem contribui în vreun fel la onorarea acestei comenzi?“, „Poate sugera cineva vreo procedură prin care să grăbim activitatea în atelier?“, „Ar servi la ceva să modificăm programul de lucru sau însărcinările lucrătorilor?”

Angajaţii au adus multe sugestii şi au insistat să fie preluată comanda. Au abordat totul cu o atitudine optimistă, iar comanda a fost acceptată şi livrată la timp.

Aşadar, formulându-l ca pe o întrebare, ordinul devine mai uşor de acceptat şi în acest mod stimulează adeseori creativitatea interlocutorului. Oamenii acceptă mai uşor un ordin dacă li se lasă şi lor o parte din decizia care a cauzat emiterea ordinului.

Deci... puneţi întrebări în loc să daţi ordine directe. Cruţaţi amorul propriu al celorlalţi Antoine de Saint-Exupery afirma: „N-am niciun drept să

spun sau să fac ceva care să înrăutăţească imaginea cuiva despre sine însuşi. Nu contează ce cred eu despre el, ci ce crede el despre sine însuşi. E o crimă să ştirbeşti demnitatea proprie a cuiva.”

Adeseori călcăm în picioare sentimentele celorlalţi spre a ne face drum, găsim vinovaţi, adresăm ameninţări, criticăm un copil sau un angajat în prezenţa celorlalţi, fără să ne gândim măcar că îi jignim. Doar câteva minute de reflecţie, un cuvânt bun, o atitudine de înţelegere a acţiunilor celorlalţi ar îndulci considerabil loviturile pe care ne vedem nevoiţi să le dăm.

Cum să propulsaţi oamenii spre succes Un băiat de zece ani lucra într-o fabrică la Napoli. Visul lui

era să devină cântăreţ, dar primul lui profesor l-a descurajat: „Nu eşti în stare să cânţi“, i-a spus. „N-ai deloc voce. Când cânţi scoţi aceleaşi sunete ca nişte jaluzele prin care flutură vântul.“ Dar mama lui, o sărmană ţărancă, l-a îmbrăţişat şi l-a lăudat şi i-a spus că ea ştia că el cântă bine, că deja sesiza un progres şi că va merge şi desculţă, numai să economisească bani ca să-i plătească orele de muzică. Lauda şi încurajarea acestei femei simple au schimbat viaţa acelui băiat. Numele lui era Enrico Caruso, cel care a devenit unul din cei mai mari şi mai vestiţi cântăreţi de operă.

Jess Lair spunea: „Lauda e raza de soare ce ne luminează sufletele; nu putem să creştem şi să ne dezvoltăm fără ea. Şi totuşi, dacă majoritatea dintre noi sunt prea grăbiţi ca să declanşeze vântul rece al criticii, suntem oarecum şi reticenţi în a oferi semenilor noştri laude călduroase.”

William James, psiholog şi filozof american afirma: „Faţă de cum ar trebui să fim, suntem numai pe jumătate treji. Folosim doar o mică parte din resursele noastre fizice şi mentale. În linii mari, individul uman nu se apropie nici pe departe de limitele sale. Posedă anumite capacităţi pe care, de obicei, nu se pricepe să le folosească.“ Deci, de ce să nu ne ajutăm unii pe alţii să ne descoperim comorile din noi? Ce ne împiedică?

Prin urmare, lăudaţi cea mai neînsemnată îmbunătăţire şi cel mai mic progres. Aprobaţi cu însufleţire şi lăudaţi din belşug!

Investiţi încredere în semeni Dacă vreţi să îmbunătăţiţi o anumită latură a unei persoane,

comportaţi-vă ca şi cum acea caracteristică făcea deja parte din calităţile ei excepţionale.

Shakespeare a spus: „asumaţi-vă o virtute, dacă nu o posedaţi“.

Daţi impresia că orice greşeală poate fi îndreptată Spuneţi copilului, partenerului de viaţă sau salariatului

dumneavoastră că este prost sau bătut în cap la ceva, că nu are chemare pentru nimic, că tot ce face este greşit şi aţi distrus aproape orice scânteie de dorinţă de a se îmbunătăţi. Dar folosiţi tehnica opusă – fiţi darnic în încurajări, faceţi orice să pară uşor, înştiinţaţi-l pe celălalt că aveţi încredere în capacităţile şi flerul lui înnăscute şi se va strădui zi şi noapte ca să poată să respecte aceste standarde.

Ca un exemplu: Ely Culbertson, ale cărui cărţi de bridge au fost traduse într-o duzină de limbi şi s-au vândut în milioane de exemplare. Totuşi, acesta i-a spus lui Dale Carnegie că nu ar fi

transformat acest joc în profesie, dacă nu l-ar fi încurajat o tânără, spunându-i că are chemare în direcţia aceasta. Când a ajuns în America în 1922, a încercat să îşi câştige existenţa ca profesor de filozofie şi sociologie, dar a ratat. Apoi a vrut să vândă cărbuni şi nu i-a mers. După care a încercat să comercializeze cafea şi nu a reuşit nici cu aceasta. Jucase ceva bridge, dar nu se gândise niciodată pe atunci că într-o zi l-ar putea preda. Ulterior, a cunoscut o frumoasă profesoară de bridge, Josephine Dillon, s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit cu ea. Ea a observat cât de atent îşi analiza el cărţile şi l-a convins că era un potenţial geniu la masa de joc. Culbertson mi-a spus că numai şi numai acea încurajare l-a propulsat spre cariera de profesor de bridge.

Folosiţi încurajările, daţi impresia că orice greşeală poate fi corectată.

La antipodul tehnicii de constrângere Colonelul Edward M. House avea sarcina spinoasă de a-i

comunica lui William Jennings Bryan, secretar de stat în perioada preşedintelui Woodrow Wilson, vestea proastă că va merge el ca emisar al păcii la mai-marii Europei. Bryan a fost vădit dezamăgit când a auzit că va merge colonelul în Europa. Colonelul i-a spus că „preşedintele se gândise că nu era prea prudent să recurgă în mod oficial la acest demers (ca el să meargă) şi că, dacă ar pleca el, personalitatea lui ar fi fost atât de remarcată, încât oamenii s-ar întreba ce face acolo...“ Deci House i-a comunicat practic lui Bryan că era prea important pentru această misiune – şi Bryan a fost mulţumit.

Colonelul House, abil şi experimentat în lecţiile vieţii, nu făcea decât să respecte una dintre cele mai importante reguli ale comunicării interumane: asiguraţi-vă întotdeauna că interlocutorul dumneavoastră e fericit să facă ceea ce-i propuneţi.

Wilson a respectat aceeaşi conduită când i-a propus lui William Gibbs McAdoo să devină membru al cabinetului său. Aceasta era cea mai înaltă onoare pe care o putea acorda cuiva. McAdoo: „Wilson a pus problema cu o măiestrie desăvârşită: mi-a dat impresia că i-aş face o favoare acceptând această mare onoare.”

Cum refuza Carnegie, în mod politicos, diverse invitaţii de a ţine discursuri, invitaţii făcute de prieteni sau de oameni faţă de care avea obligaţii: după ce îşi exprima mulţumirea că a fost invitat şi regretul că nu poate accepta, sugera un înlocuitor. Nu dădea timp celuilalt ca să fie nefericit din cauza refuzului său. Schimba imediat gândurile celuilalt către un alt vorbitor care ar putea să accepte invitaţia.

Infantil? Poate. Dar asta i-au spus şi lui Napoleon când a creat Legiunea de onoare şi a distribuit 15000 de cruci de onoare soldaţilor săi şi a numit optsprezece dintre generalii săi „mareşali ai Franţei“, iar trupele sale au fost numite „Marea armată“. Napoleon a fost criticat pentru că a dat „jucării“ veteranilor săi, trecuţi prin focul războaielor, dar replica lui a fost: „oamenii sunt conduşi de jucării.”

Un conducător de succes ar trebui să reţină următoarele principii menite să schimbe atitudinea sau comportamentul celorlalţi:

1. Fiţi sinceri. Nu promiteţi nimic din ceea ce nu puteţi oferi. Nu vă mai gândiţi la propriul profit şi concentraţi-vă asupra binelui celuilalt

2. Fixaţi-vă clar în minte ce doriţi să facă ceilalţi 3. Citiţi gândurile celuilalt. Întrebaţi-vă ce vrea într-adevăr

cel de lângă dumneavoastră 4. Analizaţi beneficiile pe care o persoană le-ar obţine

urmând sugestiile dumneavoastră 5. Comparaţi acele beneficii cu dorinţele celuilalt 6. Când cereţi ceva, formulaţi-vă cererea într-o formă care să

lase clar faptul că şi celălalt va profita, negreşit. Spre exemplu, un ordin concis ar suna astfel: „John, ne vin clienţi mâine şi trebuie curăţată magazia. Deci mătur-o, pune produsele în grămezi ordonate pe rafturi şi lustruieşte tejgheaua.“ Sau, am putea exprima aceeaşi idee arătându-i lui John ce va câştiga şi el, personal, dacă va face această treabă: „John, avem ceva de făcut care nu ar trebui să fie amânat. Dacă terminăm acum, nu ne vom mai bate capul cu asta după aceea. Mâine aduc nişte clienţi ca să le arătăm ce avem pe aici. Aş vrea să îi duc să vadă şi magazia, dar e cam în dezordine. Dacă ai putea să o mături, să pui produsele în grămezi ordonate pe rafturi şi să lustruieşti tejgheaua, ne-ar face să părem eficienţi şi tu ţi-ai fi îndeplinit rolul foarte special în crearea unei bune imagini pentru companie.” So

ciol

ogie

Lohanul nr. 13 46

RRââppaannuu DDuummiittrruu –– HHuuşşii

Epigrame

Bahică Mâna încă nu-i vibrează Când colindă cramele, Chiar şi capul mai lucrează; Dar nu-l ţin picioarele. Corecţie conjugală De nu ar prinde-o deochiul, Că-i frumoasă rău, cadâna, De-i face cuiva cu ochiul, El îi face semn cu mâna. Taxe Cine guvernează Pentru tot românul Acuma impozitează Şi răbdarea şi tutunul. Analize medicale Am trecut prin catacombe În amurgul violet Am scăpat chiar şi bombe… N-am scăpat de diabet. Paradox zodiacal Şi la nunta lor de aur Mă intrigă, bunăoară, Că femeia este taur Şi bărbatul tot fecioară.

ÎÎnnvv.. CCoorrnneelliiuu LLaazzăărr –– GGuurraa BBoohhoottiinn

Toamna la şevalet

Înzestrată de natură (Cu talent mare-n pictură) Toamna strânge din curea Ca să-şi cumpere vopsea. Întinde o pânză mare Neţinând cont de hotare Dar n-o aşează î n ramă Că la margini se destramă! Apelează-apoi la stuf Ca să-i vândă pămătuf Şi să-şi facă bidinele Să poată vopsi cu ele. Nu-s poveşti! Totu-i concret! Vâră pânza-n şevalet Cu-n tăciune-drept peniţă Face mai întâi o schiţă. Hai să treacă la vopsele... Ce să facă ea c u ele? Galbenul îl are-n grâu Albastrul deschis în râu Oranjul e peste tot (Chiar şi-n zeama de compot)

Violetu-n crizanteme Negrul ochilor sub gene Despre verde? Asta-i bună...! Unde-ar mai putea să-l pună? Albu-l lasă pentru iarnă (Treaba ei când vrea să-l cearnă) Iarna-i bună precupeaţă Mai ales când vinde ceaţă. Verdele? I-acum de-ocară Las“ că-l dau la primăvară Că se plânge . . .se tot plânge... Niciodată nu-i ajunge. I a să-mi strâng eu mustăria C-afară-ncepe urgia. Va fi vai de capul meu Să stau u n an la muzeu...!

AAlliinnaa CCaallaanncceeaa –– HHuuşşii Livada în sărbătoare Rând pe rând cad din copaci Mii de fluturi zburători. Nu fi trist,te-ai speriat? E doar floarea pomilor. Le culeg , le ţin în pumn Si mă bucur de căldură, Bâzâie pe ram acum Mulţi bondari de-atâta trudă. Fluturaşii coloraţi Zboară-n voie pe câmpie, Mult parfum ne-mbie acum Să cântăm de bucurie!

EElleennaa OOllaarriiuu –– RRăădduuccăănneennii

Pe o carte de Eminescu nu poţi citi decât… tăcere.

Grigore Vieru Spleen (Plânge natura) Plânge natura prin pletele unei sălcii; grele de sevă şi taină a Iubirii s-apleacă pământu-1 sărutând... Un sticlete, amorţit de aseară primeşte rouă divină a Botezului baie fiindu-i... Şi focul din vene se stinge... Şi focul din suflet s-aprinde... Plânge natura, noiembrie aducând de Mireasă coroană, pe a anului frunte aşezând-o... Plânge dormind în pieţele unei sălcii un sticlele...

EElleennaa OOllaarriiuu –– RRăădduuccăănneennii Porumbel pribeag Porumbel pribeag – suflet zbuciumat alergi înaintea morţii cu aripile-ţi fâlfâinde ca poate s-o opreşti... Amazoană fără-de-frâu – îţi pătrunde prin vene ca Fecioarei, străpunsă de sabia tăcerii, ucigându-te încet, încet – ele pe drumul îmbrăţişării amare adunându-te... ...copil pribeag – porumbelul – cu sufletul împăcat de propria-i sentinţă decolează spre fereastra inimii însângerate aducând pacea... PPrrooff.. CCoonnssttaannttiinn PPaarrtteennee –– GGhheerrmmăănneeşşttii Spicuiri din istorie Dacă sămânţa n-ar fi rodit, În ogorul nostru cu omăt, Noi mai mult am fi gândit Şi acum eram departe, hăt! Când de aleşi nu ne-a plăcut, Obicei de la daci lăsatu, După un timp i-am omorât Ca să se destrame... statul! Po

ezie

Iulie 2010 47Păi, ce-au avut cei nobili daci De l-au ucis pe Burebista? Doar spiritul neunirii de la traci Şi nesupunerea le-a fost pista. Regele a pus bazele unui stat, Ajuns apoi, putere mare, Iar cu Deceneu i-a îndemnat Doar la unire şi cumpătare. Ce-i rău în asta, vă întreb, De n-au vrut o ascultare? Instinctul doar le-a fost întreg Iar interesul şi mai mare. Plină-i istoria noastră, iată; De trădări, omoruri şi otrăviri, Că ne-ar trebui o listă lată Pentru cei morţi ca martiri. Aşa le-a fost hărăzită soarta Lui Bogdan II, Tepeş, Ioan Vodă Vina n-o purta doar...Poarta, Ci şi gândirea noastră slobodă. Sultanul dicta doar mazilirea, Arareori moarte de ghiauri, Noi pe Biblie ne juram pieirea, Ca s-avem şi alţi martiri ! Voievozi şi regi uniţi cu neamu, Care pentru ţară s-au sacrificat: Un Decebal, Mihai şi Brâncoveanu Şi lista încă n-am epuizat. Horia şi Cloşca nu trebuiau să moară Nici Tudor, ucis de-un trecător, Iar Cantemir, Inochentie, Bălcescu, Să fi rămas să moară-n ţara lor. Acţionând tot contra firii, La mijlocul epocii moderne Abdică Cuza, Domnul Unirii, De moftul opoziţiei interne ! În anul '40, al mutilării, Când vecinii răi, care de care Rupeau hălci din trupul ţării Silim pe Carol II la… abdicare. Au urmat ani grei, de război, Cu Antonescu, mareşal unificator, Bucovina şi Basarabia s-aduse înapoi Doar fraţii de acolo-i zic „eliberator“! Pe Antonescu, mare român, Comuniştii noştri, proaspăt supuşi, N-au făcut ceva mai bun Decât să-l predea la ruşi ! Apoi Dej, ca şi Antonescu A „supărat“ pe ruşi nespus, Mai apoi, în '89, Ceauşescu Tot de Moscova-i răpus! În '89, grăbit spre „tron“ Iliescu cere sprijin tot la rus! Ruşii nu trag spre balcon, Ci în popor! Ordin de sus!

Iar aşa-zişii terorişti Să-i găsim nu s-a putut, Or fi fost şi securişti, Dar cei mulţi, trec peste Prut. Iată cine i-a chemat Pe ruşi, apoi şi pe mineri, Să tragă gloanţe pe-noptat, Să bată-n voi şi în muieri ! După lovitura de stat, tip Iliescu, Comuniştii conduc ţara şi acum. Tot ei au ucis pe Ceauşescu, Chiar în ziua de Crăciun! Se ştie, ăştia suntem noi, C-aşa am fost şi în trecut. Analizând la rece, mai apoi, Regretăm prostia ce-am făcut.

PPrrooff.. NNeeccuullaaii OOllaarriiuu –– RRăădduuccăănneennii Revenire Scrâşniri de peste zi îmi semăn în imagini Şi-n oarba licărire a lămpii fumegând Privesc în întuneric, ce-n scârţâiri asemeni Prelung se vaită neaua, sub pasul ei, plângând. Ea, cu mişcări domoale, deschide uşa larg Şi-n lăcrimări încete pe rumenii obraji Aşteaptă în tăcere, aşteaptă lângă prag Să-mi redeştept în suflet trecutele mreji. Sclipiri diamantine din ochii ei pornesc Şi parcă mă-nfioară acum în întuneric Când în clipiri blazate şoptind îmi tăinuiesc Dureri înăbuşite, închise-n piept ermetic. Mi-aştern pe pânza albă covorul de-amintire Ce-acuma-i veştejită de jocul ei bizar Şi-aş vrea din licărire, -n pocal de fericire Să-mi iau lavanda-i moale, dar totu-i în zadar.

Cu vocea-i tremurândă îmi spune-n plânset lin: „Te-am căutat prin codru, prin lume, prin poteci Şi inima-mi nebună m-a îndemnat să vin În vechi şoptiri duioase s-alungi fiorii reci. Să-mi dai o sărutare pe buzele-mi uitate Şi să-ţi mângâi obrajii cu-o dulce alinare Chemându-te în taină sub crengile uscate Prin care luna-şi cerne a umbrelor putere. Tăcerea ta m-alungă, mă cheamă în tristeţe Chiar dacă-al verii zâmbet e-n razele-i fierbinţi. Alungă-ţi putregaiuri ce-n fiecare zi „Ţi-ndepărtează-n bezna a tale-ngăduinţi !“ Mă faci să cred că totul e doar vorbă goală Ce-a alungat din minte-mi frumoase amintiri Şi, pustnic stând o vară zăcând parcă de-o boală, Am ascultat injurii şi multe clevetiri. Cu chipul tău angelic, iubită diafană, Curmează-mi întristarea şi pragu-1 treci uşor Să reînviem iubirea să crape lumea-ntreaga, Să crească fericirea în văzul tuturor! 11.08.1968 VViioorriiccaa CCrreeaannggăă BBooeerruu AAvvrraamm –– HHuuşşii De dincolo de Prut „Latră câinii şi e noapte! Dormi copilă, nimic nu-i. Sub fereastră s-aud şoapte Şi-s străine. Ale cui?! Somnul fuge. Pe la case S-aprind lumini la geam, Se deschid obloane trase, Ce era, nu-nţelegeam. Doar că de-undeva, din ţară, Mai la vale, peste Prut, De pe hartă ne tăiară, Într-o clipă, cât au vrut. Năpustiţi în bezna nopţii, Doar cu sufletul din ei, Prutului s-au dat şi sorţii. „Doamne, fă cu noi ce vrei“. Latră câinii, latră tare. În ograda fără gard, Umbra unui om apare, Talpa-i arde, ochii-i ard. Nici nu ştie cum ajunse, Rezemat de un buştean. În cuvinte stinse, spuse: „Sunt român, basarabean.“ Nu mai ştie dacă-i tată, Dacă-i frate, dacă-i fiu, Mintea-i e înfricoşată, Chipu-i este străveziu. Po

ezie

Lohanul nr. 13 48Ascultam amărăciunea Stând ascunsă-n aşternut. Însoţindu-mi rugăciunea, Ochii-mi lacrimi au cernut. 1990 ÎÎnnvv.. CCoorrnneelliiuu LLaazzăărr –– GGuurraa BBoohhoottiinn Nunta din Carpaţi I Cerbul, marele stăpân În desişul de alun, Iată că dă „sfoară-n ţară“ Că odrasla i se-nsoară. Fecioru-i un ţap voinic, (Atlet, elegant, „cu şic“) Încă de an-primăvară Tot curtează-o căprioară. (Cu blana de catifea Şi sprâncene de cafea Iar cum spune-o veveriţă, „Ar fi şi-o mare actriţă. Joacă cu Alain Delon Într-o gară. Pe-un peron!“) Nu mă prea interesează Eu spun ceea ce urmează: Printre brazi, pini şi arţari Aricii, cioplesc la pari Şi întind masa cea mare În poiana cu izvoare. Foarte multă greierime Vine cu pânzeturi fine Ce le înşiră pe masă (N-am văzut aşa mătase…) Milioane de furnici Tăbărăsc cu toate-aici Înfundând prin magazii Bunătăţi ce mai ştii…! Lupilor! Voi staţi de pază! (Zice ursul spre amiază După ce îi instruieşte) Cine greşeşte, plăteşte…! Nici o vulpe nu suport, Dacă n-are paşaport. Iepurii de-or vrea să vie Să stea la bucătărie Şi să spele farfurii…! (Altfel, îi mănânc de vii!) Să nu văd picior de cioară Prin copaci… Că mă fac pară Noaptea să tot „croncănească“ Nunta, să nu-mi tihnească. – Mă iertaţi, domnule urs Că vă-ntrerup din discurs: Eu sunt lup. Cum să prin cioară? Treaba asta mă-nfioară…

– Ai dreptate, frăţioare Cred că am făcut o eroare…! Uliul, mare răpitor, Ar fi bun de leacul lor…

*** Muncă multă, cum se ştie Este - acum la magazie Şi chiar dacă - afară plouă Păsăretu - aduce ouă Bune pentru cozonaci (Gospodine! Ce să faci?)

Veveriţele roşcate Cară alune sărate Şi le vâră în cuptor (Să faci asta, nu-i uşor…!) Mai ales că trei bursuci Crapă afară butuci Că mistreţul bucătar Ţipă, că nu are jar… Alte mii şi mii de-albine Vin cu ciuberele pline Şi le toarnă-n farfurii Colea! În cofetării. Suflecată pân' la brâu Vrăbiile intră-n grâu, După ce adună boabe Se cară la moară-n roabe Şi-apoi, se-ntorc cu făină Albă, din cea mai fină. Zarvă mare şi la beci: – Vinurile, toate „seci“! (Dă comandă-un piţigoi Cocoţat sus, pe butoi). – Ţuică fiartă de pădure, Corcoduşi, măceşi şi mure… Numai lapte crud de cuc Se serveşte-n loc de suc…

II Aşteptata cununie Are loc într-o chilie La umbra unui stejar Preoţită de-un bondar. Nunul, cocoşul de munte, (Cu aleasa lui de frunte) Nuna şi cu finii lor Dau bineţe tuturor, Celor ce-aşteaptă-n cărare (Cornii toţi plesnesc de floare Corcoduşii se apleacă: – Sărutaţi-vă oleacă…! Cucuta iese la drum Dată bine cu parfum Vin în grabă şi ţânţarii Angajaţi drept lăutari Ce improvizează un vals (Din păcate, puţin fals). Mii de fluturi vornicei (Sigur, angajaţi şi ei), Ies din spini către cărare… – Ce covor imens de floare… Zice unul dintre fagi: – Cei doi tineri, îmi sunt dragi, Mai puţin de naşii lor (Treaba lor… Eu mă-nsor…!) N-am citi nici o poveste Cu-aşa nuntă precum este: Erbivorele din lume (De nu le mai ştiu pe nume). Toate au fost onorate ca să fie invitate: Zebre, lame, rinoceri, Girafe şi dromaderi, Canguri, bivoli, vaci şi boi, Capre, caii, măgari şi oi, Chiar şi de Polul Nord Vine-un ren cu rang de Lord Şi s-aşează la o masă cu ochii către mireasă.

*** Ce-a urmat şi ce-a mai fost! N-aş mai spune (că e post) Cum dansau doi câte doi Boi cu zebre, cai cu oi, Treaba lor! Trist că măgarii S-au certat cu ospătarii Şi-apoi au plecat acasă (Fără să dea bani pe masă). Chiar şi soacrele se ceartă (Musafirii ies pe poartă) – Cred că nu le iese banii…! (Comentează toţi cârlanii). Chiar de-a fost o nuntă-aleasă, Supărat m-am dus acasă Că toate făcute-n fală S-au sfârşit cu „păruială“ Altfel zis, „Boncăluială“.

Poez

ie

Iulie 2010 49

Manipularea mediatică SSeebbaassttiieenn BBoohhlleerr –– BBuuccuurreeşşttii „Mass-media este cea mai puternică entitate pe pământ. Ea

are puterea de a-l face vinovat pe cel nevinovat şi nevinovat pe cel vinovat, şi aceasta înseamnă putere. Deoarece, ea controlează mintea maselor.”

Malcolm X Metodele folosite de micul ecran pentru a ne influenţa

gusturile, preferinţele, motivele de ură şi invidie, sunt modalităţi de manipulare aflate la îndemâna oricui!

Comportamentul fiecăruia în faţa ziarului, televizorului, a radioului se supune în mare parte unor mecanisme psihologice inconştiente care au fost decriptate prin studii de specialitate. Aceste mecanisme sunt folosite de mass-media în diferite scopuri, toate fiind circumscrise ideii de a face oamenii să creadă cu convingere tot ceea ce ei spun.

Există mai multe pârghii pe care distribuitorii de informaţii televizate le acţionează pentru a obţine opinia dorită în rândul maselor. Aceste pârghii sunt:

1. Timpul considerabil petrecut de individ în faţa televizorului;

2. Derularea rapidă a ştirilor; 3. Repetarea obsedantă a unor imagini conexe unui anumit

subiect; 4. Acordarea unui spaţiu larg registrului emoţional; 5. Efectul „anestezic”.

1. Timpul considerabil petrecut de individ în faţa televizorului În ziua de astăzi, majoritatea oamenilor petrec câteva ore pe

zi în faţa televizorului. Studii anuale realizate de Nielsen Media Research au arătat că între anii 1988 şi 2007 media zilnică de timp petrecut de bărbaţi şi femei la televizor a crescut astfel: pentru bărbaţi de la 4h la 4h şi 35 minute, iar pentru femei de la 4h şi 40 minute la 5h şi 15 minute. Totuşi, 4 - 5 ore pe zi reprezintă o perioadă însemnată de timp! Acest timp este folosit de către canelele de televiziune pentru a ne servi ştirile pe care ei consideră că trebuie să le aflăm, şi nu ceea ce ne-ar interesa cu adevărat şi

care ar conduce la un progres real al societăţii. Televizorul ne transportă în câteva zeci de minute în aproape

toate colţurile lumii, oferindu-ne ştiri de tot felul. Însă acest tur al mapamondului nu este controlat de noi, ci este direcţionat de cei care fac desfăşurătorul ediţiei de ştiri către diferite evenimente care, de fapt, ne interesează mai mult sau mai puţin. Per ansamblu, există o suprasaturaţie cu informaţii de care suntem conştienţi mai mult sau mai puţin.

2. Derularea rapidă a ştirilor Zi de zi oamenii sunt bombardaţi prin intermediul

televizorului cu diferite informaţii, pe un ton alert şi uneori aproape isteric, aspect care ajunge să le modifice viziunea asupra lumii şi asupra vieţii, datorită naivităţii lor. Experimentele psihologice realizate au arătat că în momentul în care informaţia este prezentată prea rapid, creierul uman tinde să o considere tot mai mult adevărată, fără a-i pune la îndoială veridicitatea. Şi astfel, fiecare îşi formează o imagine falsă despre lume, deoarece emisiunile de ştiri dau prioritate crimelor, violurilor, accidentelor, calamităţilor, grevelor, atentatelor. Astfel se generează o imagine a realităţii cu mult mai neagră decât este de fapt, majoritatea oamenilor având senzaţia că această planetă este un loc periculos. În psihologie acest fenomen a fost denumit „sindromul lumii rele”. Mass-media ne zugrăveşte o imagine ireală asupra realităţii şi astfel ajungem să dezvoltăm convingeri eronate faţă de anumite informaţii, fără să le supunem unei minime analize.

De asemenea, forma rapidă a expunerii ştirilor suprastimulează sistemul nervos. Aceasta poate conduce la dependenţa de o infuzie regulată de imagini şi sunete rapide pentru a ne simţi bine. Unii se aşează în faţa televizorului pentru a nu se mai gândi la problemele zilnice, stresante. Este mult mai simplu să înghiţi pasiv nişte emisiuni de la televizor decât să îţi focalizezi atenţia asupra a ceea ce trebuie rezolvat cu adevărat.

Când ne gândim la ceva concret, structurile mentale produc imagini care se succed prin efortul imaginativ. În faţa televizorului, activitatea voluntară a creierului este topită într-o pasivitate nediferenţiată datorită afluxului mare de informaţii, care de multe ori sunt asimilate ca adevăruri indubitabile din cauza formei de prezentare.

Nevoia de a înţelege rapid o informaţie densă îl determină pe individ să o considere adevărată. Se pare că prezumţia de adevăr este un suport al înţelegerii. A considera o informaţie adevărată ajută la asimilarea conţinutului, a sensului acestuia. Astfel, atunci când fluxul ştirilor se derulează rapid, avem tendinţa să cedăm prezumţiei de adevăr, pentru o mai bună asimilare a sensului. Acest fenomen se aplică emisiunilor TV. Fluxul rapid al ştirilor este o capcană pentru spiritul critic al raţiunii oricărui individ. Creierul omenesc este vulnerabil la situaţiile în care este nevoit să înţeleagă rapid. Dar... în loc să ne dorim să înţelegem totul rapid, mai bine ne-am întreba dacă ceea ce vedem este adevărat sau nu.

3. Repetarea obsedantă a unor imagini conexe unui anumit subiect Experimentele psihologice au arătat că atunci când încercăm

să ne reprezentăm probabilitatea ca un eveniment să se producă, adunăm rapid în minte toate imaginile mentale legate de acesta şi, cu cât găsim mai multe astfel de imagini, cu atât considerăm că evenimentul respectiv este mai probabil să se producă. Este ceea ce a fost denumit euristica disponibilităţii: cu cât imaginile mentale sunt mai disponibile, cu atât probabilitatea estimată este mai mare.

În 1973 doi economişti, Daniel Kahneman şi Amos Tversky, au întrebat un grup de voluntari dacă, în opinia lor, în limba engleză litera „r” apare mai des la începutul cuvintelor sau în poziţia a treia. Aceştia au constatat că majoritatea credeau (în mod fals) că litera „r” apare mai des la începutul unui cuvânt. Voluntarii au tras această concluzie întrucât le-a fost mai uşor să găsească cuvinte care încep cu „r” şi au confundat uşurinţa de a găsi cuvinte cu frecvenţa reală a acestora.

Mecanismul fundamental ar putea fi puţin diferit: este vorba de uşurinţa cu care ne putem reprezenta un eveniment care ni se pare mai probabil. Cu cât mass-media oferă descrieri bogate în imagini şi detaliate asupra unui eveniment, cu atât creşte uşurinţa cu care spectatorul şi-ar putea reprezenta acest eveniment. Creierul va interpreta această uşurinţă în reprezentare drept o probabilitate importantă ca evenimentul să se producă. Ps

ihol

ogie

Lohanul nr. 13 504. Acordarea unui spaţiu larg registrului emoţional Reacţiile publicului sunt dictate direct de tonul emoţional

folosit de mass-media. O expunere pasională a ştirilor are adesea un impact profund asupra opiniilor şi comportamentelor, chiar dacă nu vehiculează informaţii adevărate.

Psihologii consideră că există două moduri de abordare a informaţiei: deliberativ sau asociativ. Modalitatea deliberativă ne permite să luăm o decizie pe baza unei reflecţii impuse asupra informaţiilor de care dispunem. Modalitatea asociativă se realizează prin analogii clare şi maşinale. De obicei, prezentarea alertă şi plină de încărcătură emoţională a informaţiilor nu permite decât o abordare asociativă a acestora, eliminând abordarea raţională a lor.

Modul în care sunt prezentate informaţiile în presa scrisă, la televizor sau radio este ales astfel încât să acorde un spaţiu larg încărcăturii emoţionale. Astfel că modul în care sunt formulate cele câteva fraze dintr-o ştire are efecte pe scară largă asupra comportamentelor, influenţând uneori chiar pieţele economice.

5. Efectul „anestezic” Psihologul american Byron Reeves a arătat manifestarea

„reflexului de orientare” în cazul urmăririi emisiunilor TV. Reflexul de orientare cuprinde toate modificările neurofiziologice şi comportamentale care apar la un stimul vizual nou sau dacă are o valoare motivaţională puternică. Concret, acest reflex constă într-o redirecţionare a atenţiei asupra stimulului respectiv, cu o sporire a activării corticale. După 10-15 repetări ale stimulului apare obişnuinţa şi un efect de inhibare a atenţiei, însoţită de calmarea activării cerebrale.

În televiziune se folosesc în mod intenţionat schimbări de plan la fiecare 2-3 secunde, pentru a induce şi menţine creierul într-o stare de relaxare artificială. Dacă vrea să revină la realitate, telespectatorul trebuie să iasă din această stare de relaxare. Aceasta este resimţit uneori ca un efort de a învinge un fel de toropeală, de dificultate de a se ridica din fotoliu.

Televizorul nu produce întotdeauna dependenţă, dar structura emisiunilor, cu schimbări frecvente de cadru, activează reflexul de orientare care este însoţit la scurt timp de o stare de relaxare aparentă. Aceasta explică pasivitatea noastră la o oră relativ târzie, când ne este greu să stingem televizorul. De asemenea, aceasta face ca, pe lângă celelalte modalităţi descrise mai sus, să preluăm ştirile pasiv, fără să le trecem prin filtrul raţiunii.

Aşadar modul alert şi emoţional de prezentare a ştirilor, repetarea obsedantă a anumitor imagini în legătură cu persoane sau evenimente petrecute sau probabile, concentrarea emisiunilor informative asupra evenimentelor tragice, modificarea planurilor de filmare la 2-3 secunde, toate acestea şi multe alte aspecte, care vor fi expuse ulterior, declanşează anumite resorturi inconştiente care înclină formarea opiniilor şi a imaginii despre realitatea prezentată într-o anumită direcţie dorită de cei aflaţi în spatele marilor trusturi responsabile de informarea publicului asupra a ceea ce se petrece în lume.

Bibliografie: Sebastien Bohler, 150 de experimente pentru a înţelege

manipularea mediatică

Şapte lecţii pe care le putem învăţa de la copii

AAnnaa--MMaarriiaa DDoorrddee –– BBuuccuurreeşşttii „Atunci când încetăm să mai fim copii suntem deja morţi“

Constantin Brâncuşi Creştem, credem că ne maturizăm şi ne grăbim să devenim

serioşi, foarte ocupaţi, să ne cumpărăm ceas şi servietă diplomat. Pe lângă starea de minunare, inocenţă şi curiozitate, spiritul ludic şi inventiv, fericirea fără motiv, puritatea spiritului şi a minţii, umilinţa, recunoştinţa şi mulţumirea, un copil ne învaţă în primul rând, să iubim total şi să ne dăruim complet.

Toate acestea sunt rezultatul unei credinţe de nezdruncinat în Creator, iar de aici şi libertatea, abandonul şi bucuria de a descoperi minunatele surprize ale vieţii. Desigur, nu putem fi asemeni unor copii de trei sau şapte ani la 20, 30 sau 50 de ani, dar discernământul şi bunul simţ ne pot ajuta să integrăm armonios aceste calităţi în viaţa de adult. Şi este uimitor că atunci când eram mici aşteptam cu nerăbdare momentul când vom creşte, iar ajunşi „mari“, ne este dor de copilărie, pentru că uităm să fim fericiţi, să ne bucurăm de viaţă, să fim spontani şi încrezători.

Amintindu-ne momentele minunate ale copilăriei noastre şi evocând calităţile extraordinare ale stării arhetipale de copil, putem să facem faţă multor provocări din viaţa noastră. Dacă ne oprim un pic, doar câteva minute şi observăm un copil, vom simţi cum fiinţa noastră este cuprinsă instantaneu de o stare de bine, de bucurie şi împlinire sufletească. Cu excepţia copiilor răzgâiaţi şi prost crescuţi, orice copil ne poate învăţa cel puţin şapte lecţii importante. Aceste lecţii depăşesc sfera preocupărilor educaţionale clasice pe care ni le putem imagina. Aceste lecţii pot fi învăţate doar dacă avem inima deschisă. Vom descoperi cu încântare cât de mult ne place să ne jucăm, cât de natural şi normal este să dăruieşti, vom descoperi că suntem spontani şi curioşi să surprindem magia din tot ce ne înconjoară.

Când a început lumea? Astăzi dimineaţă! Lecţia 1 – A trăi bucuria momentului prezent. Copiii au capacitatea de a percepe fiecare zi ca pe un nou

început. Ei uită repede trecutul. Dacă doi copii se ceartă azi, mâine ei redevin cei mai buni prieteni. Iertând spontan, ei ştiu să fie fericiţi şi să trăiască din plin în momentul prezent.

Capacitatea de a trăi în prezent este de asemeni principala calitate a sfinţilor şi a înţelepţilor. La copii, surprinzător pentru unii, aceasta se manifestă spontan. De altfel, în cazul lor, capacitatea de a încadra evenimentele în timp începe să se dezvolte abia odată cu vârsta preşcolară.

Copiii ne învaţă în primul rând să ne bucurăm de lucrurile simple. Făcând aceasta, putem intui sacrul ce se ascunde în profan. Copiii sunt mereu entuziaşti şi nu amână nici măcar pentru o clipă să fie fericiţi, nu aşteaptă evenimente importante pentru a se bucura

Psih

olog

ie

Iulie 2010 51din plin. Ei savurează fiecare clipă şi astfel fiecare clipă devine un motiv de încântare. Sunt optimişti şi gustă viaţa din plin.

Pentru un copil, totul se desfăşoară în timp real, în faţa ochilor lui, el este actorul principal al evenimentelor şi se abando-nează cu totul prezentului. Adulţii au tendinţa de a se raporta pre-dominant fie la trecut, fie la viitor. Astfel, ajung să se blocheze, să rămână „consumaţi“ de aceste condiţionări temporale, uitând cu totul de momentul pre-zent. Cei care nu reu-şesc să se desprindă de trecut devin prizonierii unor trăiri care în timp capătă un vector des-cendent. Pe de altă parte, cei care trăiesc predominant în viitor, construind sau mai bine zis proiectând amăgiri legate de anumite pla-nuri şi proiecte sau îngrijorându-se pentru lucruri care se pot petrece, acumulează frustrări şi devin stresaţi pentru că „viitorul fericit“ nu devine realitate. De altfel, numeroase studii demonstrează faptul că, cu cât o persoană aleargă mai mult după fericire, cu atât este mai puţin fericită, alocându-şi din ce în ce mai puţin timp pentru bucuriile personale.

De ce copacii sunt verzi? Ca să ne reamintească că totul este posibil! Lecţia 2 – A fi plin de curiozitate Având o stare de deschidere şi curiozitate permanentă, copiii

experimentează totul cu un mare interes. Ei nu cunosc rutina, sunt naturali, neobosiţi, gata s-o ia oricând de la capăt. Această curiozitate ne arată că aproape orice lucru poate fi foarte important şi plin de miez pentru un copil. Această atitudine şi percepţie le conferă nebănuite resurse fizice, mentale şi sufleteşti.

Începând cu vârsta de trei ani, copiii încep să pună o mulţime de întrebări. Curiozitatea liber exprimată, fără reţinere sau restricţie, ar trebui să rămână o trăsătură a spiritului nostru, indiferent de vârstă.

Platon spunea: „Nu ştiu cum le par a fi celorlalţi, dar în sinea mea, eu mă consider a fi un mic copil, minunându-se clipă de clipă de vastele ţărmuri ale cunoaşterii şi, apoi, mă descopăr cu încântare şi mulţumire ca fiind o mică pietricică strălucitoare de pe acest ţărm“.

Ce sunt baloanele de săpun? Sunt pistruii îngeraşilor! Lecţia 3 – A trăi în inimă Copiii sunt foarte sinceri şi dezinvolţi şi descoperă lumea

prin sfera lor emoţională şi afectivă. Se ştie că, în general, copiilor le este caracteristic faptul că, deşi au învăţat să vorbească, nu verbalizează tot ce trăiesc, fiind lipsiţi de mentalul discursiv care apreciază, alege şi judecă. Seninătatea, inocenţa şi puritatea lor caracteristică ar putea fi antidotul stresului, insomniilor şi al multor dintre bolile adulţilor. Reacţiile şi logica celor mici nu încetează să ne surprindă. Iată câteva exemple:

1. La ce folosesc sprâncenele? Sprâncenele folosesc ca să ţină fruntea sus, să nu ne vină pe ochi.

2. Ce sunt buruienile? Buruienile sunt nişte plante folositoare doar lor.

3. De ce ceaşca are o ureche, iar cratiţa le are pe amândouă? Ceaşca are doar o ureche, deoarece aşa vrea ea să fie mai elegantă şi nu clăpăugă ca o cratiţă.

4. Un băieţel s-a pierdut pe culoarele unei săli de gimnastică şi a nimerit la cabinele femeilor. Acestea au început să ţipe, să înşface prosoape să se acopere şi să fugă în toate părţile ca să se ascundă. Băieţelul le-a privit uimit, după care a întrebat senin: „Ce s-a întâmplat? N-aţi mai văzut un băieţel în viaţa voastră?”

5. O fetiţă abia terminase prima săptămână de clasa întâi şi

vine uimită acasă: „Îmi pierd vremea cu şcoala!“, îi spune mamei. „Nu ştiu să citesc, nu ştiu să scriu şi nici să vorbesc nu mă lasă!”

Copiii au acces la cunoaşterea bazată pe trăire afectivă, care mai apoi este înglobată integral în memoria afectivă a fiinţei lor. Fiind deschişi şi liberi, ei se îmbogăţesc foarte repede cu multe şi

variate impresii. Trăind predomi-

nant în inimă şi datorită purităţii lor, copiii sunt mult mai receptivi la pla-nurile subtile, spre deo-sebire de majoritatea adulţilor care sunt închişi şi opaci la realitatea zâ-nelor, elfilor sau a înge-rilor. Dat fiind acest dar nativ cu care mulţi copii sunt înzestraţi, părinţii suficient de înţelepţi ar putea să-i înveţe pe aceştia să viseze conştient, să-i încurajeze şi chiar să-i inspire în explorarea tărâmurilor astrale paradisiace.

Ce este bătaia inimii? Bătaia inimii este ecoul dorului de Dumnezeu! Lecţia 4 – A iubi necondiţionat În iubire copiii sunt foarte devotaţi, ei iubesc necondiţionat şi

complet, fără teamă sau egoism. Ei iubesc aproape orice şi pe oricine, fără a fi influenţaţi de împrejurări. Adulţii îşi proiectează adeseori propriile aşteptări asupra persoanei iubite. Ulterior ei devin frustraţi pentru că persoana iubită nu le răspunde aşteptărilor lor, se simt răniţi şi dezamăgiţi. Apoi trag concluzii pripite, puerile şi total deplasate despre iubire.

Copiii iubesc detaşat, necondiţionat, se dăruiesc şi se abandonează cu o uşurinţă dezarmantă. Sunt spontan atenţi şi pe deplin concentraţi asupra a ceea ce este aici şi acum.

Când un copil admiră un fluture, el este complet absorbit de culorile lui minunate. Pe chipul lui citim uimire şi încântare. Un copil se identifică spontan cu obiectul sau cu fiinţa pe care o admiră şi întotdeauna acel obiect sau acea fiinţă va fi prioritatea momentului respectiv. Copilul devine, astfel, un exemplu remarcabil pentru că el trăieşte într-un singur Univers atotcuprinzător, unde nu există interior sau exterior, el este un punct Unic şi în acelaşi timp inseparabil de Tot.

Ce este o stea? Când vezi o stea înseamnă că Dumnezeu îţi face cu ochiul! Lecţia 5 – A iubi jocul şi a te juca iubind Un mare înţelept spunea: „Ca să redevină copii, oamenii

trebuie să înveţe din nou să se joace.“ Copiii sunt foarte rar plictisiţi sau dezinteresaţi, ei trăiesc din plin şi experimentează total surprizele jocului. Niciun eşec nu-i descurajează. Copiii ştiu să se bucure de jocul propriu-zis şi nu doar de rezultatul lui; prin joc, ei se încarcă cu energie şi optimism.

O serie de studii au arătat că un adult se simte mai bine dispus după 15 minute de mişcare şi joc, decât după ce a urmărit la televizor emisiunea preferată timp de jumătate de oră, având ceva de ronţăit alături. De fapt, ce trebuie să învăţăm sau, mai bine spus, să ne amintim – este imensa bucurie pe care ne-o aduce jocul şi mişcarea. Şi iar, copiii ne dau multe idei în această direcţie, care mai de care mai interesante şi mai năstruşnice. Ei sar, ţopăie, dansează, se aruncă în zăpadă, se bucură permanent de jocul nesfârşit şi fără hotare!

Copiii dau deseori dovadă de imaginaţie creatoare şi chiar de intuiţie atunci când se joacă. Învăţând să se joace din nou, adulţii îşi pot redinamiza aceste calităţi în fiinţa lor, calităţi care în timp au fost mai greu accesate sau uitate. Aşadar, una din consecinţele stării ludice este bucuria neîntreruptă de a trăi, care ne umple de o energie divină elevată.

Psih

olog

ie

Lohanul nr. 13 52Ce este un curcubeu? Un curcubeu este zâmbetul lui Dumnezeu! Lecţia 6 – A fi fericit fără motiv O altă calitate a copilăriei este fericirea debordantă, ce îşi află

sursa în lipsa oricăror limitări exterioare sau interioare. Copiii îşi exprimă dorinţele şi caută să şi le împlinească imediat; de aceea, ei trăiesc deseori bucuria perfectă şi fericirea împlinitoare. Procedând astfel, pentru ei nu există refulare, complexe, frustrare, proiecţii inutile, inhibiţii, teamă, nu au tendinţe egoiste sau agresive, ataşamente sau posesivitate. Prin urmare, ei nu cunosc nici noţiunea de păcat sau sentimentul de vinovăţie, ideea de greşeală, competiţie şi recompensă. Ei sunt liberi, nu-i judecă pe ceilalţi şi nu au mecanismele de apărare specifice personalităţii de adult.

Ce vezi când te uiţi la cer? Îl văd pe Dumnezeu! Lecţia 7 – A fi mulţumit şi recunoscător Pe lângă toate calităţile enumerate mai sus, copiii ne oferă, de

asemenea, un bun exemplu de umilinţă, mulţumire şi recunoştinţă spontană în multe situaţii de viaţă. Odată cu trecerea timpului, însă, adulţii, respectiv părinţii şi profesorii, le imprimă gradat modele comportamentale înguste şi limitate, din ignoranţă sau dintr-o iubire prost înţeleasă.

În loc de concluzie... Ce înseamnă să fii copil? Înseamnă să crezi în iubire, în frumuseţe, să ai credinţă.

Înseamnă să fii atât de mic încât spiriduşii să ajungă să-ţi şoptească la ureche, înseamnă să fii plin de imaginaţie, să fii capabil să transformi lucruri şi fiinţe, să faci tot ce vrei din nimic, căci orice copil are o zână bună în sufleţelul său.

Câteva răspunsuri inspirate ale copiilor... • Cum ştiu cei de la televizor că mâine va fi vreme urâtă sau

frumoasă? Omul de la televizor ştie că mâine plouă, că are un bilet şi citeşte. Biletul i l-a scris mama lui. (6 ani)

• Ce este inima? Inima e o carne care stă pe sufletul oamenilor, ca să trăiască oamenii cu suflet. (7 ani)

• Ce este sufletul? Suflet e când îţi pune mama prăjituri pe farfurie şi îi laşi şi lui ăla mic. (8 ani) Sufletul are o formă de inimă. (8 ani)

• Ce este tristeţea? Tristeţe înseamnă când un om vine la altul şi bea mult. (7 ani)

• Ce este timpul? Timpul este o vreme care trece tot timpul. (5 ani) • Ce este zâmbetul? A zâmbi înseamnă sa râzi parcă în

gândul tău. (8 ani) • La ce foloseşte steagul? Steagul foloseşte, ca atunci când

veneau turcii peste noi, ei nu ştiau pe ce ţară veneau şi atunci noi le arătăm steagul şi după aia ei ştiau. (6 ani)

• Ce este igiena? Igiena este când vin neamurile şi văd ce curat e în casă. (7 ani)

• Din ce se face săpunul? Săpunul se face din mai mulţi clăbuci, la un loc. (6 ani)

Câteva citate inspirate

despre copii şi copilărie... „Copilăria este inima

tuturor vârstelor.“ Lucian Blaga „Un copil poate oricând să-

l înveţe pe un adult trei lucruri: cum să fie mulţumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată şi cum să ceară cu insistenţă ceea ce-şi doreşte.“ Paulo Coelho

„Copilul este aidoma albinei care adună nectarul pentru a face miere. Copilul preface totul în miere.“ Antoine de Saint Exupery

„Când vezi sufletul curat şi nevinovat al unui copil, îţi vine parcă să zici că orice mamă e o «născătoare de Dumnezeu»“. Francis Bacon

Limbajele iubirii PPssiihhoolloogg IIooaann IIoossiiff –– BBuuccuurreeşşttii Iubirea este un subiect pe cât de vast, pe atât de fascinant şi

de misterios. Ce poate fi mai savuros în viaţă decât trăirea amplă şi profundă a acestui sentiment euforic şi îmbătător, pe care îl numim iubire? Iubirea ne face să ne dilatăm de la finit către infinit şi ne scoate din singurătatea fiinţei noastre. Experienţa delicioasă şi copleşitoare a îndrăgostirii ne face să plutim de fericire şi să ne simţim în al nouălea cer. Rezervoarele noastre de iubire sunt umplute la maxim şi starea de transfigurare a fiinţei iubite este exemplară. De ce nu am rămâne mereu în această stare de graţie? Pentru a realiza aceasta este însă nevoie de multă atenţie, dăruire şi este foarte important să cunoaştem modul în care ar trebui să ne manifestăm iubirea faţă de fiinţa pe care o iubim, pentru a o putea face cunoscută şi simţită, pe limba ei, astfel încât iubitul/iubita noastră să se simtă întotdeauna iubit/ă şi apreciat/ă în relaţia cu noi.

Limbajul emoţional al iubirii tale poate fi, faţă de cel al fiinţei pe care o iubeşti, la fel de diferit cum este chineza de engleză, de exemplu. Oricât de mult te-ai strădui să-ţi exprimi iubirea în engleză, dacă iubitul / iubita nu pricepe decât chinezeşte, nu veţi înţelege niciodată cum să vă iubiţi. Nu este suficient să fim sinceri atunci când ne exprimăm iubirea, ci trebuie să fim dispuşi să învăţăm principalul limbaj al iubirii celuilalt, dacă dorim să comunicăm eficient în dragoste. Astfel iubirea noastră va fi tradusă în limbajul iubirii fiinţei pe care o iubim.

Încă din copilărie, fiecare fiinţă umană îşi dezvoltă un anumit mod specific prin care receptează iubirea pe care i-o transmit părinţii şi oamenii cu care vine în contact. Acesta ar putea fi numit limbajul iubirii acelei fiinţe. Este, deci, foarte important ca, atunci când suntem într-o relaţie de iubire şi ne dorim sincer fericirea celuilalt, să urmărim să-i descoperim limbajul iubirii şi să ne manifestăm în acel mod, cât mai des cu putinţă.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru noi, autoanalizându-ne şi urmărind să descoperim cum ne place cel mai mult să fim iubiţi, o putem ghida pe fiinţa iubită să se manifeste faţă de noi în modul care ne face să ne simţim cel mai bine şi ne conferă un amplu sentiment de fericire şi împlinire.

Dacă dorim să fim eficienţi în a ne face cunoscută dragostea, este necesar să fim dispuşi să învăţăm limbajul iubirii fiinţei iubite Deşi există o infinitate de modalităţi şi nuanţe prin care ne

putem manifesta iubirea, au fost determinate, totuşi, cinci limbaje principale ale iubirii. În cartea sa, „Cele cinci limbaje ale iubirii“, dr. Gary Chapman, consilier matrimonial şi conferenţiar pe tema

modalităţilor de perfecţionare şi îmbogăţire a vieţii cuplurilor, sintetizează şi concluzionează că cele cinci moduri fundamentale prin care o fiinţă îşi exprimă şi receptează iubirea sunt: cuvintele de încurajare, timpul acordat, cadourile, serviciile şi mângâierile sau atingerile.

Puţini sunt aceia care au cunoştinţă despre cele cinci limbaje ale iubirii şi chiar şi mai puţini sunt cei care şi-au determinat propriul mod de a iubi sau pe cel al fiinţei iubite. Rareori bărbatul şi femeia dintr-un cuplu au acelaşi limbaj principal al iubirii. Cu toţii avem tendinţa să ne exprimăm în limbajul nostru principal şi suntem contrariaţi când fiinţa iubită nu înţelege ce îi

comunicăm. Noi ne exprimăm iubirea, dar mesajul nu este receptat, pentru că limbajul folosit de noi îi este străin celuilalt. Aceasta este problema fundamentală ce apare de obicei în relaţiile de cuplu de Ps

ihol

ogie

Iulie 2010 53lungă durată. O dată ce înveţi limbajul principal al iubirii partenerului de viaţă, ai descoperit cheia unei relaţii de cuplu sau căsnicii de lungă durată şi pline de afecţiune. Deci, pentru a ne păstra vie iubirea trebuie să învăţăm limbajul iubirii celuilalt. Dacă dorim ca fiinţa pe care o iubim să simtă iubirea pe care noi i-o comunicăm, trebuie să ne exprimăm în limbajul ei.

Există 3 modalităţi principale prin care ne putem determina limbajul iubirii:

1. să ne gândim ce anume ne provoacă cea mai mare suferinţă din ceea ce face sau nu face iubitul/iubita. Opusul a ceea ce ne face să suferim va fi, de obicei, limbajul iubirii noastre.

2. să ne dăm seama care este lucrul pe care l-am cerut cel mai des de la iubitul/iubita noastră, poate determina, de asemenea, modul nostru de a iubi şi de a ne simţi iubiţi.

3. modul în care ne exprimăm iubirea faţă de fiinţa iubită indică, de obicei, ceea ce ne face pe noi să ne simţim iubiţi.

La temelia existenţei umane stă nevoia de intimitate şi de a fi iubit de cineva De obicei, în relaţiile de iubire, prăpastia care se creează la

un moment dat între cei doi iubiţi se datorează faptului că unul dintre ei sau amândoi nu se mai simt iubiţi. Rezervoarele lor de iubire sunt goale şi entuziasmul începutului, clipele magice de iubire sunt foarte rare sau au dispărut complet. Nevoia de a fi iubit este cea care a stat la baza întemeierii cuplului. Dacă această nevoie nu mai este satisfăcută, cuplul se destramă de cele mai multe ori în mod iremediabil. Păstrarea unui rezervor plin de iubire într-o relaţie de cuplu este la fel de important precum păstrarea nivelului corect de ulei la un automobil.

Oamenii se comportă diferit atunci când rezervorul lor de iubire este plin. Sunt mai binevoitori, mai îngăduitori, mai altruişti, mai înţelegători, mai buni. Învăţarea şi exprimarea limbajului principal al iubirii fiinţei iubite îi poate afecta acesteia în mod decisiv comportamentul.

Femeia – ideal de frumuseţe şi iubire divină

PPrrooff.. PPaauull MMaatteeii –– BBuuccuurreeşşttii Moto: „Orice femeie întruchipează întreaga natură. Va

trebui aşadar s-o privim cu aceeaşi admiraţie şi cu aceeaşi detaşare pe o simţim în apropierea nepătrunsului secret al Naturii şi a capacităţii sale de creaţie. Dacă în faţa femei nu descoperim în fiinţa noastră, graţie transfigurării, cea mai profundă emoţie sublimă pe care o simţim în faţa revelării Misterului Cosmic, atunci nu există iubire sublimă şi acesta nu este decât un act profan.”

Mircea Eliade Încă din cele mai vechi timpuri femeia a reprezentat idealul

de frumuseţe, gingăşie, puritate, sensibilitate şi rafinament. De aceea, ea este simbolul senzualităţii şi, în acelaşi timp, al celor mai alese virtuţi ale naturii sale misterioase: capacitatea de a manifesta un eros sublim, care spiritualizează fiinţa, întruchipând partea cea mai elevată a sufletului omenesc şi îmbinând într-o perfectă armonie forţa creatoare a vieţii şi puterea de origine divină a dăruirii necondiţionate. Probabil Paul Evdochimov aşa a perceput-o când a afirmat: „Icoana cea mai răspândită în catacombele creştine este cea a unei femei rugându-se. Ea reprezintă adevărata atitudine de rugăciune a sufletului omenesc.”

Prin firea sa sensibilă şi intuitivă, femeia explorează şi amplifică facultăţile profund benefice ale naturii umane, cu o mai mare uşurinţă decât bărbatul, fiind adeseori mai deschisă faţă de spiritualitate decât el. În acest sens, absolut toate culturile omenirii păstrează – cel puţin în unele doctrine filosofice sau în creaţii ale folclorului artistic – imaginea Marii Zeiţe Mame în diverse ipostaze, una dintre cele mai frecvente fiind cea de păstrătoare a valorilor morale şi spirituale, şi, implicit, cea de iniţiatoare. De exemplu, în basmele populare româneşti în persoana Sfintei Vineri sau a Sfintei Duminicii se manifestă atât sfătuitoarea, îndrumă-toarea şi protectoarea, cât şi ghidul spiritual al protagonistului care, în majoritatea cazurilor este un bărbat.

Iubirea feminină este cea mai profundă enigmă de care bărbatul nu va înceta niciodată să se minuneze Idealul feminin divin implică în mod necesar energie şi

vitalitate debordantă, care pot fi manifestate doar printr-un corp fizic robust şi armonios proporţionat; să nu uităm că principiul feminin este cel care naşte, care dă viaţă. Nicio formă sterilă nu s-a perpetuat vreodată sau nu a evoluat spre etajele superioare ale existenţei. Iată de ce o femeie lipsită, înainte de toate, de vitalitate, nu este cu adevărat femeie oricât de frumoase ar fi trăsăturile sale,

întrucât ea sfidează şi anulează prototipul divin, arhetipul, sustrăgându-se lui şi pierzând astfel legătura cu Dumnezeu.

Bărbaţii ar trebui să ştie că, prin relaţii cu femei foarte vitale şi foarte sănătoase (atât fizic cât şi psihic), pot deveni foarte repede puternici, vitali şi virili. Forţa înseamnă energie controlată, iar femeia vitală

debordează de energie! Să nu uităm că fizicul şi psihicul provin din spirit, servindu-l

şi manifestându-l. Datorită spiritului său matern are femeia facultatea fiziologică de a naşte. De asemenea, bărbatul este mai viguros din punct de vedere fizic, deoarece în spiritul lui există ceva ce corespunde curajului despre care vorbeşte Evanghelia: „Cei curajoşi vor lua Împărăţia lui Dumnezeu“. Bărbatul se prelungeşte în lume prin acţiune, femeia o face prin dăruire de sine.

Femeia are felul ei specific de a fi, modul ei propriu de existenţă, darul său aparte de a-şi urzi întreaga fiinţă din legătura ei cu totul, atât cu Dumnezeu, cât şi cu ceilalţi şi cu sine însăşi. De-a lungul întregii istorii, mediul social este cel care a format sau a deformat modelul de feminitate. Cu toate acestea, femeia îşi salvează mereu, în adâncul ei, taina fiinţei şi a calităţilor sale, pe care Sfântul Pavel le desemnează prin simbolul „vălului“. Aceasta este taina care trebuie „dezvăluită“, descifrată, pentru a înţelege destinul „conjugal“ al femeii în strânsă legătură cu cel al bărbatului. Chiar relatarea biblică a creării Evei se ridică la nivelul de arhetip originar al consubstanţialităţii principiilor complementare. Masculinul şi femininul formează monada umană arhetipală: Adam – Eva.

Chiar dacă uneori femeia este mai neajutorată decât bărbatul, acest lucru este compensat de capacitatea ei mult mai mare de dăruire şi de credinţă în Dumnezeu, iar prin aceasta există un echilibru între capacităţile bărbatului şi cele ale femeii. Sfântul Clement al Alexandriei spune: „Virtutea bărbatului şi virtutea femeii este una şi aceeaşi virtute… deoarece amândoi au mijloacele necesare, specifice fiecăruia prin care să atingă acelaşi ţel spiritual“. Teodoret menţionează femeile „care au luptat cu nimic mai puţin, dacă nu chiar mai mult decât bărbaţii… Cu o natură mai fragilă, ele au dovedit totuşi aceeaşi voinţă ca şi bărbaţii. Tăria lor este dumnezeiasca bunătate şi un har aparte de a se îndrăgosti de Cristos“.

„Nu există femei urâte – spune un proverb – ci doar femei care nu ştiu să fie frumoase.“ Fiecare femeie are frumuseţea sa proprie şi este frumoasă în felul ei. Eliminând inhibiţiile psihice şi mentale, complexele de inferioritate, sugestiile negative, femeile sunt capabile să-şi exprime farmecul nativ şi să emane misterul lor ancestral printr-o raportare firească şi legică totodată la Eternul Feminin, acel ideal care înseamnă iubire, gingăşie, sensibilitate, graţie, jucăuşenie, spontaneitate, dăruire, puritate – adică o întreagă bogăţie interioară, care se reflectă în armonia şi împlinirea exterioară corporală.

Psih

olog

ie

Lohanul nr. 13 54

Hramul Bisericii „Sfântul Anton de Padova“ şi sfinţirea Casei Tineretului „Papa Ioan Paul al II-lea“

PPrreeoott ppaarroohh AAnnddrreeii CCiioobbăănniiccăă –– HHuuşşii

n Parohia „Sfântul Anton de Padova“ din Huşi au avut loc, duminică, 13 iunie 2010, câteva momente deosebite: sărbătoarea hramului, vizita PF Michel Sabbah, patriarh

emerit de Ierusalim, sfinţirea grotei dedicate Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes şi sfinţirea Casei Tineretului.

Sărbătoarea a început cu sfânta Liturghie celebrată de PF

Michel Sabbah, PS Petru Gherghel, mai mulţi preoţi şi o delegaţie din Parohia „Santisimo Cristo“ din Santander (provincia Cantabria), Spania condusă de pr. Francisco Sanchez Gutierez, parohie înfrăţită cu Parohia „Sfântul Anton de Padova“. Din partea Bisericii Ortodoxe a fost prezent episcopul Corneliu Bârlădeanu.

PS Petru Gherghel în cuvântul de început a salutat pe cei prezenţi şi a mulţumit PF Michel Sabbah pentru vizita pe care o face în Dieceza de Iaşi şi pentru ajutorul dat preoţilor români care au vizitat Ţara Sfântă în timpul perioadei comuniste.

La sfârşitul sfintei Liturghii au fost binecuvântaţi copii şi crinii, iar apoi cei prezenţi s-au îndreptat spre cala tineretului unde a urmat sfinţirea acesteia. Construcţia acesteia s-a făcut în perioada 1 mai 2009 - 30 mai 2010 cu sprijinul Fundaţiei „Help Us Dry the Tears“ din Irlanda (prin Conlon Valentin, Eusebiu Catană şi Alin

Gavril), a Diecezei de Koln (cu ajutorul pr. Vladimir Petercă) şi mai multor credinioşi.

Ca pregătire pentru aceste momente deosebite, credincioşii au participat timp de trei zile la Liturghii speciale în care pr. predicator Cristinel Fodor a abordat ca teme principale: dragostea inimii lui Isus, inima de mamă a Preasfintei Fecioare Maria şi dragostea sfântului Anton faţă de Sfânta Scriptură.

Sărbătoarea crinilor MMăăddăălliinnaa -- AAnnttoonniiaa FFoolleessccuu –– HHuuşşii

ata de 13 iunie 1231 reprezintă ziua morţii Sfântului minunilor, al Ciocanului ereticilor, al Arcii Testamentului, sau al Aflătorului lucrurilor pierdute.

Ziua de 13 iunie anul curent, a reprezentat pentru Biserica Sfântul Anton de Padova din Huşi hramul acesteia. Biserica a fost împodobită de steguleţe colorate, care exprimă bucuria locală, dar şi de două fâşii mari de pânză (amplasate pe pereţii exteriori ai biserici) de culoare alb şi galben, ce ne duc cu gândul la Vatican, respectiv alb şi albastru, ce o simbolizează pe Fecioara Maria.

Cu ocazia acestei sărbători s-a adunat o mulţime

impresionantă de oameni, locuitori ai oraşului, creştini catolici şi ortodocşi, oameni curioşi. Acestora li s-au alăturat personalităţi locale şi venite de peste graniţă. Dintre acestea amintesc pe: patriarhul emerit al Ierusalimului, Michel Sabbah – el a fost întâmpinat de doi copii îmbrăcaţi în costume populare care i-au oferit pâine şi sare, episcopul Diecezei de Iaşi Petru Gherghel, episcopul ortodox Corneliu Bârlădeanu, preotul Cristinel Fodor –

Î

PS episcop Corneliu Bârlădeanu, PS episcop Petru Gherghel,

primarul municipiului Huşi, Ioan Ciupilan

D

Spir

itual

itate

Iulie 2010 55cel care a pregătit spiritual credincioşii prin predicile sale, atât în ziua hramului, cât şi în zilele de vineri şi sâmbătă, primarul Huşului Ioan Ciupilan

Liturghia de hram a fost susţinută la grota bisericii, de preoţi catolici, cărora li s-au alăturat doi preoţi otodocşi,. Aceasta a fost animată de corul adulţilor, Acţiunea Catolică a Tinerilor (ACT), Acţiunea Catolică a Copiilor, de fetele îmbrăcate în rochii de mirese, cele care anul acesta au primit prima Sfântă Împărtăşanie şi de ministranţi. Liturghia a fost celebrată în două limbi, în română şi latină.

Lecturile din Biblie au fost citite de doi tineri catolici, membri ai ACT, predica a fost susţinută de preotul Cristinel Fodor, momentul în care se prezintă rugăciunile credincioşilor a fost realizat de o doamnă, membră a Familiei Preasfintei Inimi a lui Isus, iar oferirea darurilor a fost făcută de membri ai ACT si ai corului adulţilor. Ofertoriul simbolizează darurile date de noi, oamenii, lui Dumnezeu, în semn de preţuire şi cinste pentru Cristos care se transformă în pâine şi vin. Printre acestea se numără lumânarea, semn al luminii pe care am primit-o la Botez, vinul, simbol al oraşului nostru, placa comemorativă arată înfrăţirea bisericii noastre cu Biserica Santisimo Cristo din Santander, tabloul cu Sfântul Anton de Padova semnifică dorinţa noastră de al avea pe acesta mereu alături de noi, iar florile sugerează iubirea noastră pentru Maria, mama noastră cerească.

După ce s-a săvârşit momentul împărtăşaniei a urmat

sfinţirea crinilor. Credincioşii au ridicat crinii, simbol al lui pruncului Isus din mâinile Sfântului Anton, asupra cărora episcopul Petru Gherghel a rostit o rugăciune specială de binecuvântare şi i-a stropit cu apă sfinţită. Crinii sfinţiţi sunt păstraţi până se usucă, iar petalele lor sunt puse în diferite locuri sau obiecte, pentru a ne apăra de rău.

S-a succedat momentul sfinţirii Casei Tineretului Ioan Paul al II-lea de către episcopul Diecezei de Iaşi. Acolo au fost prezenţi doar câţiva preoţi, primarul oraşului, şi unii credincioşi. Această casă are două roluri: va fi utilizată atât pentru

aducerea persoanelor decedate şi pomeni, cât mai ales de tineri, pentru cateheze, pregătirea Sfintei Liturghii, a momentelor artistice în cadrul unor întâlniri şi petreceri. La parter este o sală mare cu o scenă şi casa mortuară, iar la etaj sunt prezente o serie de camere.

Oamenii s-au putut ruga şi depune flori la statuia Sfântului Anton de Padova, cumpărată de parohie cu banii donaţi de credincioşi. Aceasta a fost pusă în faţa bisericii.

La sfârşit, părintele paroh Andrei Ciobănică şi patriarhul Michel Sabbah au prezentat mulţumiri participanţilor, dar şi mulţumiri reciproce.

Fanfara a cântat, iar cei prezenţi au putut să cumpere diferite icoane şi cărţi de rugăciuni.

Rugăciune pentru izbăvirea poporului de mânia lui Dumnezeu şi

de strâmtorarea ce s-a făcut din pricina păcatelor şi a necredinţei lor

şi a stăpânitorilor

PPrroottoossiinngghheell VVeenniiaammiinn IIlliiee –– BBrrăăiillaa

iditorule şi făcătorule a toate, care prin cuvânt pe toate dintru nefiinţă le-ai adus la fiinţă şi pe om l-ai zidit cu mâna

Ta, punându-l stăpân peste toată zidirea Cuvântului Tău. De toate bunătăţile l-ai umplut pe el şi prin poruncă l-ai îngrădit de moarte şi de toată lucrarea cea rea a satanei. Însă, din minte slabă şi plină de răutate, călcat-a porunca Ta şi s-a îndulcit din pomul pe care Tu i-ai poruncit a nu-l atinge. Pentru această neascultare a sa, l-ai trimis pe pământul acesta, să-şi plângă faptele sale şi cu sudoarea frunţii să-şi agonisească cele de trebuinţă, aducându-şi aminte de cinstea cea dintâi întru care a fost aşezat, şi din care a căzut prin ascultarea îndemnului diavolesc. Însă, din nebăgare de seamă iarăşi s-a făcut pradă vicleanului diavol şi a uitat de Tine, Creatorul său şi s-a depărtat de la Tine, apropiindu-se de desfrânare şi preadesfrânare. Pentru aceasta l-ai smerit pe el cu apă multă şi prin moartea întregului popor păcătos şi viclean, nu ne-ai nimicit şi pe noi, ci prin Noe ne-ai lăsat să

vieţuim şi să moştenim pământul acesta. De atunci ai făgăduit că nu vei mai pierde pe poporul Tău pentru fărădelegi, însă, nici de făgăduinţa aceasta nu ne-am cutremurat şi nu ne-am abătut de la păcate pentru a mulţumi Ţie, Stăpânul tuturor celor văzute şi nevăzute, creatorul tuturor celor cereşti şi pământeşti. Însă, văzând starea cea rea a sufletelor oamenilor, l-ai trimis în lume pe Unul Născut Fiul şi Cuvântul Tău, cel împreună cu Tine din veci, ca prin propovăduirea Lui noi toţi să ne întoarcem către Tine şi să primim iertare păcatului strămoşesc pentru care atâtea veacuri omul a fost rob vicleanului vrăjmaş şi osândit până la sânge. Însă, poporul lui Israel de atunci, l-a prins pe Fiul Tău, pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, l-a dat la chinuri şi l-a răstignit. Pe acesta l-ai înviat a treia zi din morţi şi ai dăruit iertare de păcate tuturor celor ce prin El vor

Sfinţirea crinilor. PS episcop Petru Gherghel

ZSp

iritu

alita

te

Lohanul nr. 13 56veni la Tine şi se vor abate de la toată lucrarea cea rea a păcatului. Iată, şi acum ne-am depărtat de Tine şi de poruncile Tale şi pentru păcatele noastre ni s-au făcut nouă toată strâmtoarea şi nici acum nu ne-am îndreptat, după ce te-ai mâniat pe noi, dar nu ne-ai pierdut cu puterea Ta, ci ne-ai îngăduit şi acum să ne îndreptăm şi la pocăinţă alergând, să cerem iertare greşelilor noastre.

Te rugăm cu umilinţă şi cu pocăinţă sinceră: iartă-ne pe noi şi nu ne pierde pentru fărădelegile noastre, precum ai făgăduit! Dez-leagă norii cerului să dăruiască ploaie bună, iar rodul pământului să ne hrănească pe noi din belşug; leagă pe vrăjmaşi şi aruncă-i în pră-pastia deznădăjduirii şi nu-i lăsa pe ei să stăpânească cu silnicia popo-rul Tău care acum cade cu umilinţă înaintea Ta. Doamne, făgăduit-ai căci nici pentru un drept care îl vei afla, nu vei pierde cetatea şi popo-rul. Acum de ai căuta, nu ai mai găsi pe nimeni drept înaintea Ta; însă, cu lacrimi te rugăm: nu ne pierde pe noi pentru fărădelegile noastre precum a făgăduit preas-fântă gura Ta! Nu ne încredinţa pe noi chinuitorilor şi stăpânitorilor iadului, nici viclenilor potrivnici care caută să ne facă nouă rău. Nu suntem vrednici de milele Tale; însă, nu ne alunga pe noi cei ce cădem acum, aici, înaintea Ta, în Biserica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, căci tot locul Ţie ţi se găteşte şi spre slava numelui Tău se zideşte. Dăruieşte stăpânitorilor ţării acestea minte trează, veghetoare, în paza

poruncilor Tale şi în împlinirea virtuţilor, ca prin ocârmuirea lor, paşnică viaţă să petrecem şi noi, slăvind Preasfânt numele Tău. Aşa Doamne, te rugăm şi cu umilinţă cădem înaintea Ta. Dăruieşte-ne nouă spor bun în toate şi mai ales putere să ne întoarcem din calea cea rea a păcatelor şi a patimilor, şi să ne îndreptăm spre calea împărăţiei celei cereşti. Pentru rugăciunile Preacuratei, Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarei şi pururi Fecioarei Maria, cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci; cu folosinţele cin-stitelor cereştilor şi celor fără de trupuri puteri; cu rugăciunile Sfin-ţilor Slăviţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli; cu ale Sfinţilor Slăviţilor şi bunilor biruitorilor mucenici; cu ale Sfinţilor sfinţiţilor ierarhi; cu rugăciunile Preacuvioaselor Maici şi ale tuturor femeilor care bine au vieţuit şi cu credinţă ţi-au slujit Ţie; cu ale tuturor Sfinţilor Preacuvio-şilor şi de Dumnezeu purtătorilor Părinţilor noştri; cu ale Sfântului (N) a cărui pomenire o săvârşim; cu ale Sfinţilor şi drepţilor Dumneze-ieştilor Părinţi Ioachim şi Ana şi cu ale tuturor Sfinţilor Tăi.

Cu îndurările Unuia Născut Fiului Tău, cu care împreună bine eşti cuvântat, cu al Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

Misionari în linia întâi EEuuggeenniiaa FFaarraaoonn –– HHuuşşii „Eu vă trimit ca pe nişte miei mijlocul lupilor“ (Matei 10,16)

. umnezeu pătrunde în tabăra adversă a vrăjmaşului in-fernal prin victime (conştiente sau nu), pentru a salva ce se poate salva dintre prizonierii săi, dar şi pentru a-i

sfinţi pe aceşti misionari în „teatrele de operare“. Fără menaja-mente şi explicaţii ale misiunii ce-i aşteaptă, îi plasează, prin eve-nimente şi ocaziile vieţii (familiale, de serviciu, de călătorie etc.) şi orice prilej de relaţionare umană pe frontul duşmanului. Ca nişte spioni sub acoperire sunt infiltrate aceste suflete-tampon între agenţii răului (de fapt victime ale Ispititorului), pentru a lupta la faţa locului; prin exemplul propriu, prin rugăciuni de trezire, de deschidere la harurile divine ce facilitează ocazii de vindecare, de convertire, de salvare. Exemplele sunt numeroase, începând cu cele biblice, Moise, Ilie, şi alţi proroci ai Vechiului Testament, au con-dus din interior poporul răzvrătit spre salvare.

În Noul Testament, de exemplu, sfintele Ana şi Elisabeta nu au fost avertizate că la bătrâneţe îşi vor împlini menirea lor de mame , nefiind cruţate de suferinţa grea de a părea pedepsite de Dumnezeu prin sterilitate, conform legii evreilor. Însă, această jer-tfă a pregătit şansa salvării sufletelor, naşterea Sfintei Maria şi a Sfântului Ioan Botezătorul deschizând drumul mântuirii. Exemplul suprem îl constituie Isus, Marea Victimă trimisă de Tatăl în mijlo-cul poporului ales, „Centrul concentric“ de propagare (prin Jertfa

Sa) a mântuirii la toate popoarele. Exemplele ştiute şi neştiute abundă, mai ales în viaţa .sfinţilor dar extrapolând, fiecare conşti-inţă trează e un miel în mijlocul lupilor! Literatura redă acele cazuri ocazionale, uneori dure şi riscante, de inserare a „salvatorilor“ în mijlocul hoţilor, criminalilor, prostituaţilor etc., cum au fost: Manolio în „Cristos răstignit a doua oară“ (de Kazan-tzakis), Aleoşa între „Fraţii Karamazov“ (de Dostoievski), Oliver Twist (de Charles Dickens), iar la alt nivel de mesaj „Micul Prinţ“ (de Saint-Exupery). Arta în general, mai ales cinematografia, surprinde cazuri spectaculoase de inserţie a albului, a luminii, în nebulo-sul cotidian, în mediul corupt. Iar în lumea contempo-rană interlopă, vă las să-i descoperiţi singuri pe „misio-nari“, ori chiar să vă asumaţi rolul amort-izării efectelor aces-tui război nevăzut.

Sfânta Treime de Andrei Rubliov (c. 1411)

D

Sfânta Familie cu un miel

Pictură de Rafael (Raffaello Sanzio da Urbino) (1507),

Muzeul Naţional „Del Prado“, Madrid Spir

itual

itate

Iulie 2010 57

Urmele misterioase şi fascinante ale paşilor lui Dumnezeu în manifestare

PPrrooff.. GGeeoorrggee BBiiaannuu –– BBuuccuurreeşşttii Descoperind parfumul tainic al prezenţei lui Dumnezeu în Creaţie

rmele misterioase şi fascinante ale paşilor lui Dumnezeu în manifestare sunt peste tot unde privim. Cu toate acestea, mulţi dintre noi ne împiedicăm,

trecem prin viaţă ca orbii, căutând un înţeles la tot ce vedem. Şi atunci când dovada apare de la sine şi tânjeşte după a fi recunoscută ca atare, vălul de pe ochii noştri continuă să ne despartă de adevăr. Punem şi noi încă o dată întrebarea pe care i-a pus-o Pilat lui Iisus: „Ce este adevărul?” Cum ancorele noastre pentru adevăr au fost demult înlăturate în numele „ştiinţei“, plutim fără ţintă printr-o mocirlă de relativism în permanentă schimbare.

În încercările noastre disperate de a explica ceea ce vedem – dar negând totuşi adevărul, şi anume că Dumnezeu este fundamentul a orice – inventăm noi teorii şi speculaţii despre cum s-ar fi întâmplat totul. Ca să facem ideile şi presupunerile noastre mai acceptabile, le împopoţonăm cu denumiri frumoase, cum ar fi „o nouă paradigmă ştiinţifică”. Apoi speculăm: dacă se acordă timp suficient, sau o infinitate de încercări, sau conform unei legi care încă nu este pe deplin înţeleasă, am putea, de exemplu, să avem un univers antropic.

Când am ajuns la suficiente postulate de tipul: se poate să fi avut... s-ar putea să aibă... probabil că a fost şi le-am înveşmântat în respectabilitatea ştiinţei, ne felicităm pentru deşteptăciunea noastră. Ce nebunie! Aroganţa noastră studiată stă de fapt în calea adevăratei noastre educaţii. Nu e de mirare că scripturile ne spun că noi şi înţelepciunea noastră vom pieri. În Vechiul Testament, Isaia, suntem avertizaţi despre aceasta. Din Nefilimi 9:28, aflăm: „O, ce plan viclean al răului! O, deşertăciune şi slăbiciune şi nebunie a oamenilor! Când sunt învăţaţi, cred că sunt şi înţelepţi şi nu iau în seamă sfatul lui Dumnezeu, se întorc cu spatele, presupunând că ei

se cunosc pe sine, deşi înţelepciunea lor este nebunie şi nu le e de niciun folos. Şi vor pieri.”

Experienţele EGVM – o amprentă clară Vorbim despre amprentele lui Dumnezeu. Unde le-am putea

descoperi? Să începem cu experienţele de moarte clinică. În opinia noastră, ele reprezintă una dintre cele mai clare amprente ale lui Dumnezeu. Încercările de a explica cum se produc fenomenele EGVM (experienţe la graniţele dintre viaţă şi moarte) sunt extrem de multe. EGVM coroborative, adică acele experienţe care sunt verificate ulterior de martori, în care individul părăseşte corpul şi vede lucrurile din afară, lucruri care nu puteau fi văzute în mod normal de persoana în cauză, devin din ce în ce mai numeroase. Munca lui Kenneth Ring cu oameni orbi care au avut EGVM este un exemplu uluitor de cercetare actuală, unde este foarte dificil să se găsească alte explicaţii în afara aceleia spirituale.

Poate că un alt exemplu de experienţă EGVM coroborativă este de ajutor aici. Elane Durham a avut o experienţă EGVM extinsă, în 1976, ca rezultat al unei tumori cerebrale, care a determinat un atac de cord. Deşi inconştientă, s-a văzut pe sine cum era transportată cu ambulanţa la spitalul Mercy din Chicago. După sosirea la spital, Elane a fost dusă într-o cameră de urgenţă; imediat, ea şi-a părăsit corpul şi a plecat către o lume mult mai frumoasă. A fost întoarsă din acea lume cu ajutorul defibrilatorului, fiind adusă din nou în corp, violent şi dureros. Pentru o vreme, a fost conştientă de confuzia personalului medical care se lupta să o salveze. A devenit conştientă şi de o asistentă din cameră care se ruga pentru ea. Apoi, starea ei s-a înrăutăţit foarte mult, până când ea l-a auzit pe doctor spunând: „Nu mai contează nimic. Este pierdută. Duceţi-o de aici.”

Mai înainte de a renunţa definitiv la ea, doctorul trimisese după un preot, care să-i facă ultimele slujbe. Preotul a sosit imediat după ce se dăduse ordinul de a se pregăti corpul lui Elane pentru morgă.

Preotul a început să-i facă slujba de binecuvântare, pe care ea a putut-o auzi cuvânt cu cuvânt. În timp ce el se ruga, Elane a spus că a simţit „o energie incredibilă, o forţă imensă care a mers de la cap până la picioare, în valuri calde”. Imediat după aceea, ea şi-a părăsit corpul din nou şi, ridicându-se deasupra, l-a văzut pe preot.

În 1998, Elane a descris în detaliu toată această experienţă, în cartea saMă declar complet uluită şi a inclus şi o declaraţie scrisă a preotului care-i făcuse ultima slujbă, cu 22 de ani în urmă; el a confirmat ce a spus ea că i se petrecuse. Când sosise el la faţa

U

Grafică de Cristian Marcu – Bucureşti

Spir

itual

itate

Lohanul nr. 13 58locului, i se spusese că ea este moartă de 15-20 de minute. Controlându-i corpul, constatase că nu erau niciun fel de semne de viaţă, astfel că şi-a oficiat slujba şi a plecat.

El s-a întors la spital o săptămână sau două mai târziu şi, uitându-se într-unul din saloane, spre marea lui surprindere, a văzut-o pe Elane. I-a spus atunci: „Elane Durham, ce s-a petrecut cu dumneata? Erai moartă!”

Elane l-a asigurat că nu era moartă, dar el a răspuns că da. Era şocat să o vadă încă în viaţă.

Deşi experienţa lui Elane este dramatică, porţiunea coroborativă este foarte interesantă, deoarece include declaraţiile martorilor, scrise din perspectiva lor.

Cercetătorii continuă să descopere din ce în ce mai multe fenomene EGVM de tip coroborativ. Alţi cercetători încearcă cu disperare să explice cam cum s-au petrecut evenimentele, fără să fie nevoiţi să aducă în discuţie legătura cu Dumnezeu.

Universul antropic Universul antropic este un alt exemplu de amprentă a lui

Dumnezeu. Există un număr excesiv de mare de constante naturale şi de legi fizice care par a fi potrivite foarte bine unele cu altele, pentru ca viaţa să poată exista.

Putem da la infinit astfel de exemple ale unui univers – şi pământ – foarte bine acordat. Dacă pământul ar fi fost doar un pic mai aproape de soare, toate formele de viaţă ar fi fost arse, dacă ar fi fost doar un pic mai departe, totul ar fi fost îngheţat. Orbita Pământului în jurul Soarelui este aproape circulară, spre deosebire de cea a lui Marte, care este eliptică. Variaţia anuală a distanţei Pământului de Soare este de numai 3% din distanţa totală – de aici şi stabilitatea temperaturii. Variaţia redusă a temperaturii, moderată şi de înclinaţia pământului de 23 de grade în timpul rotaţiei sale, este tocmai cea potrivită pentru a menţine apa în stare lichidă, condiţie necesară pentru toate formele de viaţă. Mare parte din miezul de fier al Pământului este topit din cauza presiunii şi radioactivităţii. Acest miez de fier topit produce câmpul nostru magnetic, care deviază astfel radiaţia dăunătoare provenită de la Soare. Căldura internă este de asemenea foarte potrivită pentru erupţiile periodice ale vulcanilor, fenomen esenţial pentru eliberarea apelor subterane închise. Gravitaţia este foarte potrivită pentru ca oxigenul atmosferic şi nitrogenul să nu dispară în spaţiul cosmic. Dacă raportul nitrogen-oxigen din atmosferă ar fi mai mic, atunci s-ar dezlănţui o conflagraţie de neoprit de fulgere extrem de puternice. Dacă raportul ar fi mai mare, atunci viaţa, aşa cum o cunoaştem noi, nu ar mai fi posibilă. Dacă densitatea gheţii ar fi mai mare decât a apei – aşa cum se întâmplă în cazul tuturor celorlalte elemente, atunci când acestea se transformă din lichide în solide – atunci s-ar fi scufundat în apă şi oceanele ar fi devenit întinderi de gheaţă. Dacă elementele grele, cum ar fi carbonul, oxigenul, fierul şi uraniul nu ar fi fost distribuite corespunzător prin praful stelar, atunci... dacă fotosinteza nu ar fi funcţionat, atunci... dacă raportul dintre cantitatea de pământ şi apă ar fi fost diferit, atunci... dacă pământul ar fi doar cu puţin mai mare sau mai mic în diametru, atunci... dacă gradul de căldură al vaporilor de apă ar fi fost diferit, atunci...

Aşa după cum argumentează John Leslie, este adevărat că se poate vorbi la infinit despre diverse varietăţi de universuri, în care fenomenul creaţiei lor se bazează pe probabilistică. Întrebarea este, dacă examinăm toate celelalte amprente ale lui Dumnezeu, cum am putea motiva apariţia unui univers antropic?

Creaţia spontană a vieţii Aceasta este una dintre cele mai clare amprente ale lui

Dumnezeu. Dacă am vrea să demonstrăm cum a putut lua fiinţă viaţa din întâmplare, nu am avea încotro şi ar trebui să folosim instrumentul matematicii probabilistice. Şi când acest instrument este folosit în conformitate cu legile ştiinţei, constatăm că şansele creaţiei spontane sunt incredibil de mici – mult mai mici decât

consideră matematicienii că ar fi imposibilitatea. În mod similar, timpul disponibil pentru orice combinaţie întâmplătoare de substan-ţe chimice în supa prebiotică, necesară pentru apariţia chiar a celei mai simple forme de viaţă, depăşeşte chiar vârsta universului, ce să mai vorbim de vârsta mult mai mică a vieţii de pe pământ.

Această situaţie creează o dilemă extrem de dificilă pentru aceia care nu recunosc amprentele lui Dumnezeu. Instrumentele ştiinţei ori sunt aplicabile peste tot, ori nicăieri. Nu se poate spune că el poate fi aplicat într-o situaţie şi în alta, nu. Când Morowitz a calculat probabilitatea ca o legătură chimică distrusă dintr-o bacterie unicelulară să fie restabilită în condiţii chimice ideale, el a afirmat următoarele, despre rezultatele extrem de mici:

„... nicio argumentare şi nicio teorie despre vârsta universului sau despre mărimea sistemului nu reuşeşte să facă plauzibilă ipoteza că o asemenea fluctuaţie ar fi apărut într-un sistem în echilibru. Oricând putem spune despre orice eveniment unic că a apărut pur şi simplu. Acest lucru depăşeşte sfera consideraţiilor probabilistice şi chiar depăşeşte sfera ştiinţei. Oricum, putem deja să susţinem că, numai pe baza datelor probabilistice despre energie, posibilitatea apariţiei unei celule vii într-un sistem în echilibru este extrem de mică.”

Originea Big-Bang-ului Aceasta este o amprentă interesantă care este discutată destul

de mult. Problema este următoarea: ce sau cine a iniţiat Big-Bang-ul? Mai înainte de a fi început Big-Bang-ul, situaţia este descrisă de

fizicieni ca fiind o singularitate – unde legile fizicii nu se aplică. Cu alte cuvinte, ei nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce s-a petrecut.

Stephen Hawkins a recunoscut dilema referitoare la Dumnezeu ridicată de modelul Big-Bang-ului, care presupune un început determinat de cineva. În acea singularitate, timpul nu are nicio semnificaţie şi nu se poate afirma logic că singularitatea ar fi fost începutul. Tot ce se poate spune este că, la momentul Planck, dintr-odată, Big-Bang-ul s-a produs şi legile fizice s-au aplicat. După aceea, timpul a căpătat sens. Dar dacă nu Dumnezeu a fost acela care a iniţiat acest fenomen, atunci ce a fost?

Pentru a evita atribuirea cauzei iniţiale sau a începutului Big-Bang-ului lui Dumnezeu, Hawkins a postulat existenţa unui univers spaţiu-timp fără limite. În acest postulat, el s-a folosit de matematica numerelor imaginare pentru a sugera că timpul se poate mişca şi înainte şi înapoi. Un asemenea univers ar putea avea o fază de expansiune în care viaţa să existe – cum

este cea în care ne aflăm – urmată de o fază de contracţie, în care viaţa nu ar putea să existe. Într-un univers nelimitat, nu ar putea exista singularitatea.

Postulatul lui Hawkins despre un univers nelimitat implică faptul că, prin expansiunea şi contracţia în cicluri repetate, universul ar putea exista o infinitate de timp. Nu ar fi niciun început şi niciun sfârşit şi de aceea, nu ar fi nevoie de o cauză iniţială – sau Dumnezeu.

Hawkins nu a susţinut niciodată că ideea lui ar fi o teorie, ci doar o idee la care alţi fizicieni s-ar putea gândi şi ar putea lucra. Nu este cazul să discutăm toate argumentele pro şi contra unui sistem nelimitat. Problema principală a acestui postulat derivă din a doua lege a termodinamicii. În termeni simpli, legea a doua afirmă că orice se petrece în univers trebuie să se producă de la o stare de ordine către o stare de dezordine din ce în ce mai mare. Astfel, de exemplu, atunci când umfli un balon, suflând din ce în ce mai tare în el, cheltuind astfel energie, şi un puşti îl face să pocnească, poate să plângă cât o vrea, că nu va putea acumula din nou gazul care fusese închis în balon. Energia aceea este pierdută pentru totdeauna, într-o stare de entropie mai mare şi de dezordine mai mare. Chiar dacă ai avea un alt balon gol, trebuie să cheltui altă energie, suflând din nou din adâncul plămânilor, pentru a-l satisface pe puşti.

În ce priveşte universul nelimitat al lui Hawkins, aceasta înseamnă că, indiferent dacă universul se expansionează sau se Sp

iritu

alita

te

Iulie 2010 59contractă, în orice sistem real (nu imaginar), lucrurile progresează de la o stare organizată către o stare din ce în ce mai dezorganizată. Nu putem înainta nedefinit, într-o expansiune şi contracţie alternantă, dacă lucrurile ajung, în ultimă instanţă, într-o stare de dezordine infinită. Într-un anumit punct, universul ajunge la un sfârşit. Ca să admitem că a ajuns la un sfârşit, înseamnă implicit că a avut un început. Entropia crescândă din orice sistem termo-dinamic implică inevitabil un început, când entropia era mai mică.

Deci, deci ne întoarcem din nou la amprenta iniţială. Cu siguranţă că a fost un început. Şi dacă a fost un început, cine sau ce a creat universul (starea de ordine sau de entropie scăzută) şi cine sau ce a produs Big-Bang-ul?

Materia şi antimateria, gravitaţia şi lumina Teoria actuală susţine că, în timpul Big-Bang-ului, materia şi

antimateria existau în cantităţi egale şi că atunci când au interacţionat una cu cealaltă, s-au distrus. De ce a supravieţuit materia şi antimateria nu – într-adevăr, de ce universul nostru nu s-a distrus în această perioadă, este o întrebare... Au fost avansate numeroase teorii care au încercat să explice surplusul de materie faţă de antimaterie, dar nu există niciun răspuns definitiv. Gerald Schroeder a scris, în cartea sa Ştiinţa lui Dumnezeu: „Dintr-un motiv exotic şi oarecum incert, a fost produsă un pic mai multă materie decât antimaterie. Noi şi întregul univers material suntem dovada aceste inegalităţi primordiale. Diferenţa a fost infinitezimală, 1 la 10 miliarde. Adică, pentru fiecare 10.000.000.000 de antiparticule, s-au format 10.000.000.001 particule. Cum particulele şi antiparticulele s-au anihilat, acea particulă în plus din 10 miliarde, a rămas. Fiecare galaxie, stea şi fiinţă umană este compusă din acele rare particule „extra”.”

Să ne gândim pentru un moment la gravitaţie. Oamenii de ştiinţă pot descrie efectul gravitaţiei, în detaliu, cu mare precizie matematică. Este clar că obiectele sunt atrase unele de altele proporţional cu masa lor. De exemplu, greutatea indivizilor este mai mică pe lună decât pe pământ. Dar de ce este aşa, care este cauza acestei atracţii? Cereţi unui om de ştiinţă să explice ce este gravitaţia şi el o va descrie repede, dar va admite şi faptul că nu ştie de ce acţionează aşa. Poate chiar o să mormăie ceva despre faptul că spaţiul, timpul şi gravitaţia sunt interconectate, dar nu vă va putea da un răspuns definitiv în ce priveşte natura sau cauza ei.

La fel se petrece şi cu lumina. Oamenii de ştiinţă descriu lumina ca fiind o formă de radiaţie electromagnetică, dar de la acel punct încolo, explicaţia lor devine confuză. Vor fi capabili să vă arate – iarăşi, cu mare precizie matematică – cum, în anumite condiţii, lumina se comportă ca o particulă şi cum în alte condiţii, ea se comportă ca o undă. Dar cereţi-le să vă explice de ce manifestă ea acest comportament diferit, sau ce este lumina mai exact, şi ei îşi vor mărturisi ignoranţa.

Acestea sunt doar câteva exemple despre cât de bine lucrează natura pentru beneficiul tuturor formelor de viaţă. Deşi aceste amprente nu sunt foarte uşor de identificat ca fiind ale lui Dumnezeu, totuşi cu siguranţă par să arate în direcţia Lui.

Continuumul spaţio-temporal şi viteza de propagare – o amprentă importantă Oamenii de ştiinţă sunt capabili să verifice dacă timpul se

dilată într-adevăr sau se contractă – în funcţie de starea observatorului – pe măsură ce ne apropiem de viteza luminii. Problema apare atunci când răsar dovezi, în urma unor alte descoperiri ştiinţifice recente, cum că ar exista o altă dimensiune în care timpul, spaţiul şi viteza de propagare sunt diferite de cele din universul nostru cvadri-dimensional. Cei care experimentează EGVM frecvente spun că acolo unde merg ei, spaţiul nu are semnificaţie şi că pot călători între stele cu o viteză imensă – mult mai mare decât viteza luminii. Cred că ar fi binevenite aici câteva exemple. Mai întâi, vom include nişte comentarii legate de timp, din cadrul unor EGVM:

„Nu ştiu. Nu aveam noţiunea timpului.” „Ai putea spune că EGVM a durat o secundă sau a durat

10.000 de ani, că nu ar fi nicio diferenţă.” „Era o sferă diferită... una în care conceptul de timp nu are

niciun sens.” „Pentru un moment, care a părut în afara timpului...” „Mă aflam într-un spaţiu, într-o perioadă de timp, în care, aş

putea spune că spaţiul şi timpul erau negate.” Iată acum câteva exemple în care unii au relatat cum au

călătorit ei pe distanţe mari, cu viteză enormă: „Am părăsit camera de spital, m-am ridicat direct în sus, prin

tavan şi m-am înălţat de la suprafaţa planetei, cu o viteză foarte mare.”

„Viteza mea era incredibilă – indescriptibilă. Nimeni pe pământ nu a călătorit atât de repede, nimeni n-ar fi putut.”

„M-am simţit de parcă aş fi fost propulsat înainte cu viteza luminii sau chiar mai repede.”

„Ne-am început călătoria prin spaţiu, părând că merg cu viteza luminii (căci nu pot face altă comparaţie).”

„Gradat, îţi dai seama... că te deplasezi cel puţin cu viteza luminii. E posibil să fie viteza luminii, dar e posibil să fie chiar mai mare decât atât. Îţi dai seama că mergi atât de repede şi că acoperi distanţe vaste, imense, în doar câteva sutimi de secundă...”

Fenomenele EGVM demonstrează că indivizii se află într-o altă dimensiune, sau sub o altă formă (sau amândouă), în care timpul nu este la fel cu cel de aici şi în care sunt posibile viteze enorme. Presupunând că EGVM reprezintă realitatea, aceasta ar fi dovada că astfel de lucruri sunt posibile şi că Dumnezeu este cel care le produce, dar cel puţin în acest moment, amprenta nu este clară.

Dar dacă vom compara aceste EGVM cu unele învăţături din Biblie? Iată un citat din „Apocalipsă“, în ce priveşte timpul: „Şi tot aşa, până când ultimul înger va suna din trompeta sa; şi el se va ridica deasupra pământului şi deasupra apei şi va jura în numele celui care stă pe tron, că timpul nu va mai exista; şi că Satan va fi înlănţuit, acel şarpe bătrân, care este numit diavol, şi nu i se va mai da drumul în spaţiu timp de o mie de ani.”

Dubii despre domeniul cuantic Teleportarea cuantică este o stare distinctă în care o particulă

atomică poate transmite instantaneu informaţia către o altă particulă, la distanţe imense. Un alt caz de „acţiune ciudată“, după cum a denumit-o Einstein, este ilustrată în experimentele care demonstrează natura duală a luminii – aceea de particulă (fotoni) şi de undă.

Se ştie de multă vreme că această caracteristică de undă a luminii poate fi dovedită prin plasarea luminii în spatele unei bariere, în care se observă apariţia pe ecran a unei imagini formată dintr-o serie de benzi alternante verticale de întuneric şi lumină. Acesta este faimosul experiment realizat pe la începutul anilor 1800, de către englezul Thomas Young, care a demonstrat interferenţa undelor luminoase după ce trec prin fante. Liniile întunecate corespund zonelor în care undele de la două fante interferează (şi se anulează), iar liniile luminoase sunt corelate cu zonele în care undele se întăresc reciproc. Aceasta este analog cu aruncarea a două pietre într-un lac, unde observăm interferenţa undelor provocate de cele două pietre.

O singură fantă nu produce acest efect, dar în schimb ilustrează faptul că dacă fotonii trec numai printr-o fantă, va fi proiectată pe ecran o singură linie luminoasă verticală. Este destul de enigmatică întrebarea de ce într-un caz lumina acţionează ca o undă, sub forma caracteristică a undelor care interferă unele cu altele, iar în alt caz se manifestă ca particule – care pot fi influenţate de gravitaţie. Dar adevăratele îndoieli au apărut când fizicienii din domeniul fizicii cuantice au extins cercetările pe care le începuse Young.

Să ne imaginăm experimentul cu cele două fante, dar în loc să folosim o rază ca sursă de lumină, vom folosi o particulă emiţătoare, care poate emite doar un foton o dată. Puteţi să credeţi sau nu, dar, dacă emitem câte un singur foton printr-una din cele două fante, aceştia vor lovi ecranul, dar vor evita cu scrupulozitate zonele în care ar apărea în mod normal liniile întunecate în cazul interferenţei de unde. Pe măsură ce sunt emişi din ce în ce mai mulţi fotoni prin aceeaşi fantă, modelul deja familiar de linii întunecate şi luminoase va începe să apară. Cum se poate petrece aşa ceva, din moment ce nu emitem fotoni şi prin fanta cealaltă? Nu ar trebui să existe interferenţă de unde, din moment ce nu există unde care să provină de la fanta a doua şi care să interfereze cu cele de la prima fantă.

Ca efectul să fie şi mai accentuat, haideţi să închidem cea de-a doua fantă. De data aceasta, fotonii care sunt emişi prin prima fantă se comportă aşa cum trebuie, ca particule normale care lovesc ecranul şi formează o linie luminoasă continuă. Dacă deschidem acum fanta a doua, dar continuăm să emitem doar prin prima fantă, deodată fotonii par „să ştie” că s-a deschis şi cea de-a doua fantă. Sp

iritu

alita

te

Lohanul nr. 13 60Încep să se comporte din nou ca şi unde interferente. Vor evita spaţiile în care ar fi apărut liniile întunecate şi se vor concentra în spaţiile care ar fi fost luminate, dacă ar fi existat unde provenite de la ambele fante. Brian Silver, afirmă în cartea saAscensiunea Ştiinţei:

„Fotonii emişi printr-o fantă par să «ştie» că nu trebuie să se îndrepte în direcţia striurilor întunecate. Se petrece ceva ciudat aici. Imaginaţi-vă că aţi fi un foton care trece printr-o fantă. De unde aţi putea să ştiţi să nu vă îndreptaţi către liniile întunecate?...

Dacă un foton «ştie» că nu poate să meargă către o linie întunecată deoarece interacţionează cu fanta prin care trece, înseamnă că n-ar trebui să conteze dacă închidem fanta a doua. Cum poate «ştie» un foton dacă cealaltă fantă este deschisă sau închisă?”

Aceste „dubii cuantice” în ce priveşte particulele aflate la ani-lumină una de alta, care par să simtă imediat ce face partenera sa şi în ce priveşte fotonii de lumină care ştiu ce nu ar trebui să ştie – nimeni nu le-a spus că cealaltă fantă este deschisă sau închisă – sunt pur şi simplu inexplicabile. Fizicienii cunosc ciudăţenia acestor efecte cuantice, dar nu pot face altceva decât să ridice din umeri, dacă li se cere să dea o explicaţie.

Deşi aceasta nu este o amprentă clară a lui Dumnezeu, pare să fie ceva de genul acesta. Se pare că legile Lui au ceva insondabil pentru ştiinţa de astăzi.

Un răspuns angelic despre Biblie Mai înainte de a avea acea EGVM, Howard fusese un ateu,

astfel că se îndoia de adevărul Bibliei. În timpul EGVM, Howard i-a întrebat pe „prietenii” săi angelici despre Biblie:

„Când revederea vieţii s-a încheiat, ei au întrebat: «Vrei să pui vreo întrebare?» Eu aveam un milion de întrebări. De exemplu, am întrebat: «Ce-mi puteţi spune despre Biblie?» Ei au răspuns: «Ce-i cu ea?» Am întrebat dacă este adevărată şi ei au spus că da. Atunci i-am întrebat cum de am descoperit atâtea contradicţii atunci când am citit-o. Atunci ei m-au dus din nou înapoi în revederea vieţii pe care o trăisem şi mi-au arătat ceva ce se pare că omisesem. Atunci mi-au arătat că de câte ori am deschis Biblia, am citit din ea cu ideea de a descoperi contradicţii şi probleme. Încercam să-mi demonstrez mie însumi că nu merita să o citesc.

Le-am spus atunci că nu-mi este foarte clar ce scrie în Biblie. Nu prea avea sens. Ei mi-au spus că Biblia conţine adevăruri spirituale şi că trebuie să o asimilez din punct de vedere spiritual ca să o pot înţelege. Trebuie să o citesc, având starea de rugăciune. Prietenii mei m-au informat că ea nu este ca toate celelalte cărţi. Mi-au mai spus, lucru care l-am descoperit şi eu singur mai târziu, că atunci când o citeşti având în tine starea de rugăciune, Biblia îţi vorbeşte, ţi se revelează şi nu mai ai nevoie să te chinui tu singur.”

Libertatea de alegere şi Principiul Incertitudinii al lui Heisenberg Pentru evoluţia fiinţelor umane este fundamental ca

indivizilor să le fie acordată o scurtă perioadă în această lume a mortalităţii, în care ei să înveţe ce înseamnă consecinţele propriilor acţiuni alese. Această libertate este constrânsă doar de limitele fizice ale existenţei şi de mediul politic şi social al contextului pe care-l trăiesc şi, în funcţie de aceste constrângeri, ei sunt răspunzători în faţa lui Dumnezeu pentru alegerile lor.

Experienţele de moarte clinică susţin această poziţie teologică. Şi am mai fi putut da multe alte exemple de acelaşi gen.

Dar ce poate spune ştiinţa despre această libertate de alegere? Chiar şi mai înainte de apariţia mecanicii cuantice pe la sfârşitul anilor 1900, oamenii de ştiinţă şi filozofii s-au luptat cu ideea liberului arbitru. Ştiinţa newtoniană a arătat o predictibilitate miraculoasă a cauzei şi efectului. Folosind legile dezvoltate de Newton, a fost posibil, de exemplu, să se calculeze cu precizie traiectoria unui proiectil de artilerie. Sub guvernarea acestor legi, se pare că natura răspunde întotdeauna într-un mod determinist şi predictibil.

Din aceste observaţii ştiinţifice, filozofii au desprins în mod natural ideea că viitorul ar fi predeterminat. Cum toate acţiunile din ceruri sau de pe pământ sunt guvernate de legile deterministe ale fizicii şi chimiei, concluzia ar fi că nu poate exista liber arbitru.

Mecanica cuantică şi Principiul incertitudinii dezvoltat de Max Planck, Werner Heisenberg şi Niels Bohr au schimbat această viziune deterministă asupra lumii şi universului. Gerald Schroeder a explicat ce s-a petrecut: „În 1927, un concept revoluţionar a

răsturnat logica determinismului. În acel an, Werner Karl Heisenberg a publicat principiul său al indeterminismului, principiul incertitudinii. Acesta definea o limită a preciziei cu care poate fi măsurată poziţia şi impulsul unei particule. Cu cât mai exact poate fi determinat impulsul unui obiect, cu atât mai puţin exactă este poziţia lui. Valoarea exactă a amândurora nu poate fi măsurată niciodată...

Pentru prima dată, comunitatea ştiinţifică a admis că există o limită a cunoaşterii ştiinţifice. Nefiind capabili să cunoaştem cu exactitate prezentul, este evident că nu putem spune mare lucru despre viitor.”

Concluzii de bază în urma identificării anumitor amprente Bazându-ne pe amprentele lui Dumnezeu pe care le-am

subliniat până acum, am ajuns la anumite concluzii. Prima concluzie este aceea că dovada că Dumnezeu este cel care a creat universul şi lumea vie este copleşitoare. Doar întrebându-ne pur şi simplu Ce este singularitatea? sau: Ce anume produce ciudăţenia cuantică?, ajungem de fapt la Dumnezeu. În timp ce unii pot spera într-o şansă ca universul antropic să se fi creat dintr-o infinitate de universuri non-antropice, dacă luăm totuşi în considerare dovezile prezentate în această carte, observăm că orice răspuns care nu conduce la ideea de Dumnezeu creator, dispare.

A doua concluzie pe care o putem formula este că evoluţia prin selecţie naturală este o realitate, dar acest fapt nu poate fi extrapolat pentru a explica complexitatea multor forme de viaţă. Nu putem răspunde nicicum la întrebarea: Cum a apărut viaţa pe pământ? Chiar şi numai din considerente probabilistice, există un singur răspuns raţional la cum a început viaţa – Dumnezeu.

O altă concluzie este că EGVM nu pot fi explicate nicicum altfel decât ca fiind o dovadă a existenţei noastre şi într-un alt plan spiritual, o dimensiune subtilă guvernată de adevăr, lumină, iubire şi cunoaştere – tărâmul lui Dumnezeu.

Unele concluzii corelate Abordarea ştiinţifică a creaţiei, deşi foloseşte termeni

ca: univers antropic, constante foarte bine armonizate, omega egal cu unitatea şi improbabilitatea formării spontane a vieţii, a inclus din ce în ce mai mult ideea unui Creator, ca postulat acceptat ştiinţific. Frank J. Tipler, de exemplu, este profesor de fizică mate-matică la Universitatea Tulane. În cartea sa Fizica nemuririi, el dezvoltă o teorie a învierii universale bazată pe principiile fizicii. Concluziile la care a ajuns sunt suficient de pertinente pentru a duce la transformarea perspectivei multor oameni de ştiinţă. El scrie:

„Fizica a absorbit acum teologia; divorţul dintre ştiinţă şi religie, dintre raţiune şi emoţie, a luat sfârşit... Ştiinţa ne poate oferi acum consolări atunci când suntem faţă în faţă cu moartea, consolări care altădată le oferea doar religia. Religia este acum o parte a ştiinţei.”

La fel de importantă este cercetarea ştiinţifică a fenomenului de moarte clinică şi descoperirea că EGVM coroborative nu pot fi explicate logic decât ca fiind dovada naturii duale a omului. În momentul morţii, conştiinţa se separă şi pătrunde într-o altă dimensiune sau alt tărâm – unul guvernat de Lumină. Dr. Michael Sabom a cercetat moartea clinică şi experienţe asociate şi a descris o parte din munca sa în cartea Lumină şi moarte. El îşi comentează astfel unele descoperiri: „Oamenii de ştiinţă au evitat constant să se preocupe de lumea non-materială şi au preferat să opereze cu latura fizică mult mai confortabilă, care poate fi supusă examinării şi măsurării. Oricum, orice studiu asupra fenomenului EGVM aduce faţă în faţă aceste două lumi (cea non-materială, a spiritului, şi cea fizică, materială) şi previne separarea convenabilă a acestora. Deci noi ne angajăm acum pe o cale nouă şi eu caut să păşesc cu atenţie în acest teritoriu, unde ştiinţa şi teologia se intersectează.”

Deoarece cercetarea EGVM are nevoie şi de instrumentele ştiinţei moderne pentru explicarea sa – instrumente ale fizicienilor şi cosmologilor – ea acţionează ca o punte de legătură între ştiinţă şi spiritualitate.

Astfel că oamenii de ştiinţă creaţionişti din domeniul astronomiei, matematicii, cosmologiei, fizicii, geofizicii, chimiei, antropologiei, biologiei şi microbiologiei le pot vorbi cercetătorilor EGVM din domeniul fiziologiei, psihologiei, chimiei, biologiei, microbiologiei, sociologiei şi farmacologiei despre descoperirile lor Sp

iritu

alita

te

Iulie 2010 61comune, care indică toate existenţa unui Creator. Mai mult, inter-secţia celor două câmpuri ştiinţifice cu cel al religiei poate duce la o înţelegere mai mare între oamenii religioşi şi oamenii de ştiinţă.

Implicaţii Ce implicaţii au aceste concluzii? Enorme. În loc ca

umanitatea să fie înghiţită de lucruri care contează mai puţin, de fapt ajungem la concluzia că umanitatea este lucrul care contează cel mai mult. Înseamnă că există un Dumnezeu şi că viaţa continuă şi după moarte. În loc să se considere că viaţa a apărut ca eveniment întâmplător şi care poate dispărea oricând în urma unor explozii stelare viitoare, putem considera că viaţa este scopul din spatele erupţiilor cosmice. În locul unei alunecări fără sens către moarte, caracterizată prin absurdităţi tragi-comice – şi care se încheie cu cea mai mare absurditate din toate, extincţia – moartea devine o misiune cu scopul de a descoperi Adevărul şi Lumina: Dumnezeu.

Noi, ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu suntem angajaţi într-o continuă călătorie de transformare. Am trăit întotdeauna şi vom continua să trăim pentru totdeauna. Tuturor ni se garantează, prin sacrificiul lui Iisus Cristos, că vom trăi într-un corp spiritual perfect, după care nu vom mai muri niciodată. Mai înainte de a ajunge la acest stadiu, imediat după moarte, ne vom părăsi trupul fizic şi vom continua să trăim în spirit. În ultimă instanţă, în funcţie de cum am trăit în această viaţă de probă, putem deveni ca şi Dumnezeu, bucurându-ne alături de El în gloria Sa.

Această perspectivă asupra viitorului impactează întotdeauna prezentul nostru. Aşa cum cei care experimentează EGVM se reîntorc la viaţă cu sentimentul că au o misiune şi o dorinţă copleşitoare de a-şi modifica vieţile astfel încât acestea să fie cât mai spirituale şi mai pline de iubire, la fel ne vom modifica vieţile dacă vom crede cu adevărat în existenţa lui Dumnezeu şi în dovezile care ne sunt prezentate. Noi ne-am părăsit căminul din

ceruri pentru o perioadă scurtă de testare în această şcoală efemeră. Atunci când am plecat de acolo, am ţipat de bucurie pentru că Părinţii noştri cereşti ne-au oferit această oportunitate. Când ne întoarcem înapoi şi dacă ne vom fi valorificat potenţialul nostru ceresc, bucuria noastră va fi completă.

Dacă i-aţi întreba pe majoritatea celor care au trăit moartea clinică cum ar fi să descrie într-un singur cuvânt experienţa lor, aproape cu certitudine ar spune că acest cuvânt este iubire. Când Iisus a fost întrebat de farisei „Care este cea mai mare poruncă?“, el a răspuns: „Să-L iubiţi pe Dumnezeu din toată inima şi cu tot sufletul şi cu toată mintea. Aceasta este prima şi cea mai mare poruncă. Iar cea de-a doua este la fel de mare, iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. Pe aceste două porunci se sprijină toată legea şi toţi profeţii.”

Acei indivizi privilegiaţi care pot arunca o privire pe tărâmul lui Dumnezeu sunt copleşiţi de iubirea pe care o pot simţi. Acea iubire le pătrunde fiinţa şi ei se întorc înapoi, dorindu-şi să împărtăşească şi altora ceea ce au descoperit. O altă concluzie este aceea că dacă pătrundem adânc în noi, putem descoperi iubirea de Dumnezeu şi putem transforma lumea prin puterea ei.

Cine suntem noi? Noi suntem cu toţii fiii şi fiicele lui Dumnezeu, trimişi de El

aici pe pământ pentru a ne continua creşterea şi dezvoltarea, suntem fiinţe spirituale care se bucură de o şcolarizare fizică temporară, dar extrem de importantă. Trupurile noastre fizice sunt făcute din praf stelar, dar trupurile noastre spirituale sunt făurite din eternitatea lui Dumnezeu. Menirea noastră, pe care ar trebui să o împlinim întotdeauna, este de a deveni una cu Lumina şi de a împărtăşi gloria şi puterea lui Dumnezeu. Şi deşi acum privim prin nişte ochelari întunecaţi, o să ajungem să vedem şi să ştim, să fim văzuţi şi ştiuţi, în lumina şi gloria eternă care a fost şi este casa noastră de drept.

Obsesia zahărului DDrr.. GGeeoorrggee SSiillvveessttrroovviiccii –– VVaasslluuii ccoommppeetteennţţăă îînn aappiitteerraappiiee,, ffiittootteerraappiiee,, aarroommootteerraappiiee,, ddiieettootteerraappiiee

ncepem astăzi un articol dedicat consumului de zahăr şi de riscurile pe care le incumba acesta.

În cartea sa „Ce să mănânci?” Marion Nestle, profesor la Universitatea din New York, spune că orice mâncare, care conţine mai mult de 15 gr/porţie te aduce mai aproape de deşertul sănătăţii decât orice altceva. Zahărul rafinat şi sucurile îmbuteliate sunt considerate de mulţi experţi a fi cei mai mari cauzatori de obezitate şi boala în lumea occidentala.

Ştiinţa modernă arată că epidemia de obezitate nu este numai lipsa de autocontrol, ci mai ales un fenomen general de schimbările biochimice care alterează metabolismul. Care este cauza acestor modificări biochimice de vreme ce se produc pe scara aşa de largă? Răspunsul ar putea fi într-o lungă listă de produse alimentare realizate din zahăr şi care sunt consumate în cantităţi industriale.

Zahărul, într-o formă sau alta, este prezent în aproape fiecare produs de la sosuri până la dulceţuri şi de la biscuiţi, maioneză şi ketchup, până la siropuri, aceasta doar că să numim câteva.

Acest zahăr în cantităţi revoltător de mari a generat dereglarea completă a sistemului de control al apetitului. Leptina, hormon responsabil pentru saţietate nu mai funcţionează corect la majoritatea oamenilor.

Este acum clar că reducând zahărul, şi fructoza în particular, găsiţi cheia pentru longevităţii.

Iată de ce: Conform doctorului Richard Jonson, autorul cărţii „Obsesia

zahărului“, aproximativ 25 % din oameni consuma peste 227 gr/zi

şi aceasta statistica se mulează bine pe studiul care arata că unul din patru oameni este ori prediabetic ori are diabet de tip 2.

Diabeticii au în medie o durată de viaţă redusă cu 15 ani.

Cum poate zahărul să iţi dea sau să iţi ia sănătatea? Nivelul zahărului din sânge creşte de fiecare dată când

mâncăm. Aceasta este natural. Consumul exagerat de zahăr va genera un nivel crescut al glucozei în sânge şi menţinerea acestora în mod nepermis în timp.

Este dovedit faptul că zahărul creste nivelul leptinei şi insulinei şi descreşte sensibilitatea receptorilor la aceşti hormone vitali. Aceasta poate genera:

– hipertensiune arterială şi colesterol mărit; – boli cardiovasculare; – diabet; – obezitate; – îmbătrânire prematură. În numărul următor vom continua cu alte informaţii cheie

legate de consumul de glucide şi alimentaţia moderna. Informaţiile din acest articol sunt noutăţi în domeniu şi pot constitui în cazul în care le veţi folosi sursa sănătăţii dumneavoastră.

ÎSp

iritu

alita

te

Sănă

tate

Lohanul nr. 13 62

Avantajele produselor naturale în raport cu medicamentele de sinteză

PPrrooff.. GGeeoorrggee BBiiaannuu –– BBuuccuurreeşşttii

ste evident pentru oricine că un drajeu roşu sau albastru cuprinzând doar unul dintre principiile active ale unei plante (substanţă care de cel mai multe ori nici nu e

naturală, ci sintetizată în laborator şi, deci, lipsită de principiul vital) nu poate avea un efect comparabil cu cel al plantei sau al extractului de plantă. Un element extras dintr-un ansamblu nu poate fi decât incomplet şi, prin urmare, insuficient. Îi va lipsi întotdeauna sprijinul substanţelor sinergice indispensabile acţiunii lui, astfel încât diferiţii factori se sprijină, se completează, se întăresc reciproc în aspectele potenţial agresive, mai mult decât dacă ar fi fost folosiţi izolat. Evidenţa este atât de categorică încât nu necesită alte dovezi. Astfel, scorbutul n-a putut fi vindecat cu vitamina C de sinteză, folosită chiar în doze mari. Dar boala aceasta se tratează prin consumarea anumitor legume sau fructe (lingurea, varză, hrean, lămâie). Profesorul Paris a demonstrat că vegetalele acestea acţionează graţie vitaminei C, dar mai ales datorită prezenţei concomitente a vitaminei C2, necesară acţiunii primeia.

Se cunosc deopotrivă şi alte raţiuni ale folosirii vegetalelor. De exemplu, sunt binecunoscute proprietăţile energizante ale caiselor. Or, acestea conţin tocmai zaharuri simple (levuloză şi glucoză, pentoză, arabinoză) – adevăraţi combustibili pentru organism şi care nu solicită în plus tubul digestiv. Mai mult, asocierea cu acizii organici conţinuţi în fruct pare să fie de mare importanţă pentru metabolizarea lor.

Zaharurile din struguri sunt reprezentate în principal de glucoză – component normal al sângelui – şi, în consecinţă, aceste zaharuri nu au nevoie de digestie. De aceea, strugurii sunt recomandaţi atât în cazul constipaţiilor, cât şi în cazurile de gută sau reumatism.

Un element oarecare dintre cele care intră în alcătuirea caisei ori a strugurelui, sau o asociere fantezistă a celor mai bune elemente cunoscute în prezent n-ar putea să asigure ansamblul proprietăţilor fructului integral.

Toate elementele unui vegetal sunt, într-adevăr, necesare acţiunii optime a acestuia: sărurile minerale complementare, oligoelementele, enzimele, mucilagiile, glucidele, proteinele, lipidele, vitaminele etc., care nu pot avea eficacitate decât în sinergie. Majoritatea vegetalelor conţin vitamine ale complexului B. Consumul, chiar crescut, de legume, fructe sau cereale înzestrate cu acest complex nu atrage după el inconveniente serioase. Izolată, vitamina B1 se comportă ca un antagonist al vitaminei PP. Dar ea nu este niciodată „agresivă” atunci când e administrată sub forma germenilor de grâu, a drojdiei de bere ori a orezului nedecorticat.

Clorofila legumelor şi a fructelor, a plantelor în general, are o enormă importanţă în menţinerea echilibrului intern al organisme-lor animale. Ea este „sângele verde” al vegetalelor. Între ea şi hemoglobină sunt puţine deosebiri: nucleul lor comun este botezat hemopirol, metalul însoţitor fiind într-un caz fierul şi în celălalt magneziul. De aceea, clorofila s-a distins de mult timp prin virtuţile ei antianemice, prin proprietăţile ei tonifiante şi ca factor de creştere. Unii autori îi acordă, în plus, proprietăţi anticancerigene.

Alimentele naturale sunt medicamentele noastre Alimentele naturale şi plantele medicinale, într-un mod

competent dozate şi asociate unele cu altele, pot constitui veritabile medicamente.

Iată câteva argumente în această direcţie: - alimentele naturale conţin agenţi farmacologici (naturali) de

care organismul se poate folosi ca de nişte medicamente (vitamine, elemente minerale, aminoacizi, amine biogene ş.a.m.d.);

- alimentele naturale obţinute în condiţii biologice (şi nu prin hiperstimulare) şi plantele medicinale nu numai că nu intoxică organismul, ci aduc nutrienţi mai uşor asimilabili şi stimulează astfel dezintoxicarea, redând corpului vigoarea şi sănătatea;

- alimentele naturale şi plantele medicinale sunt entităţi vii

care se sacrifică pentru a ne asigura nouă viaţa. Ele au toate nivelurile energetice pe care le are şi fiinţa umană şi, prin urmare, sunt capabile să inducă modificări benefice fizice, emoţionale, mentale. Veridicitatea acestor afirmaţii este confirmată de eficienţa extraordinară a remediilor biofuncţionale (diluţii înalte ale unor extracte naturale, care, practic, nu mai conţin nicio moleculă din substanţa bioactivă).

Inspiraţi de tradiţia populară, anumiţi oameni de ştiinţă s-au angrenat în realizarea de studii şi corelaţii între anumite tipuri de alimente naturale şi unele maladii. Ei au descoperit astfel că alimentele naturale au, cu certitudine, importante proprietăţi farmaceutice. Astfel, terapeuţi autentici, cum este de exemplu doctorul francez Jean Valnet, prescriu plantele medicinale, legumele, fructele cerealele, mierea de albine pentru tratarea pacienţilor lor. Noile descoperiri în domeniul farmacologiei alimentare sunt de natură să provoace adevărate răsturnări de valori în mentalitatea medicală.

Oamenii pot să utilizeze (dacă sunt corect informaţi şi educaţi în acest sens) alimentele naturale pentru a-şi menţine un grad optim de vitalitate şi sănătate sau pentru a ameliora ori vindeca anumite maladii. Asistăm la o situaţie inedită: oamenii de ştiinţă contemporani, angrenaţi într-o muncă pasională, dau explicaţii biochimice (dar nu pot fi explicate şi cauzele subtil-energetice) faptului că alimentele naturale pot constitui medicamentele noastre.

Este normal de fapt să se petreacă aşa, pentru că acum medi-cina şi farmacologia se întorc la origini. Ele au pornit de la Natură şi se întorc la Natură (medicamentele de sinteză au plecat de la compuşi izolaţi din extracte naturale). În această direcţie, chiar Or-ganizaţia Mondială a Sănătăţii a iniţiat un program de culegere de informaţii din toate regiunile Globului, în care remediile naturale sunt folosite cu succes. Acest program se va focaliza mai ales asu-pra preparatelor miraculoase ale „vracilor“, ale şamanilor şi ale al-tor persoane iniţiate, şi reprezintă recunoaşterea oficială a valorii inestimabile a remediilor naturale şi chiar a practicilor magice.

Tratamentul ayurvedic al pneumoniei

DDrr.. AAnnddrreeeeaa DDrraaggoommiirreessccuu –– BBuuccuurreeşşttii Lector Ayurveda în cadrul Asociaţiei Naţionale pentru provomarea medicinelor neconvenţionale, Centrul naturist de sănătate „Steaua Divină“

in perspectiva medicinii Ayurvedice (medicina tradiţională indiană) pneumonia se încadrează în grupul de afecţiuni denumite Kasha, adica tusea sau

afectiuni care evoluează cu tuse. În Ayurveda se acordă multă importanţă aspectelor legate de

dietă, ele având un rol semnificativ atât în prevenirea cât şi în tratamentul oricărei afecţiuni, prin urmare primul pas în tratarea pneumoniei îl constituie adoptarea unei diete uşoare, care să contribuie la eliminarea toxinelor şi a mucusului în exces. Se recomandă eliminarea din alimentaţie a cărnii şi alcoolului, renunţarea, pe parcursul bolii, la alimentele muco-formatoare: lactate (cu mici excepţii), făină albă şi zahăr alb rafinat, eliminarea alimentelor greu digerabile deoarece puterea digestivă e redusă în timpul bolii şi bineînţeles renunţarea la fumat, acesta fiind un factor toxic major pentru plămâni.

Este indicat să se consume în perioada bolii sucuri de fructe sau de legume proaspăt stoarse, supe de rădăcinoase la care se adaugă condimente (ghimbir, chimen, coriandru, cardamom, cimbru, busuioc) şi cantităţi mici de ulei presat la rece, cereale uşor digreabile (hrişcă, ovăz, orez basmati), legume fierte asezonate, la fel ca şi supele, cu puţin ulei şi condimente, salate de crudităţi.

În medicina Ayurvedică tratamentul este individualizat, specific pentru fiecare pacient în parte, deoarece simptomatologia

E

D

Sănă

tate

Iulie 2010 63şi evoluţia poate fi foarte diferită chiar în cadrul aceleiaşi boli.

În linii mari, dacă pneumonia evoluează cu tuse uscată şi secreţii reduse, ceea ce corespunde pneumoniei virale interstiţiale din medicina modernă, se recomandă maceratul la rece din plante medicinale emoliente, cum sunt rădăcina de brusture şi rădăcina de nalbă mare, seminţele de fenicul şi anason, tonice pulmonare Ayurvedice tradiţionale: fructe de Pippali (Piper longum), Yasthimadu (Glycyrrhiza glabra) precum şi rădăcina deAshwagandha (Withania somnifera). Acestea se pot administra în lapte cald îndulcit cu zahăr brun.

Dacă pneumonia evoluează cu febră crescută se recomandă macerate din rădăcină de brusture, fructe de soc, scoarţă de salcie care sunt depurative, antiinflamatorii şi antifebrile, alături de tonice pulmonare răcoritoare precum Vasa (Adhatoda vasika) şi Vamsa

(Bambusa arundinacea) administrate sub formă de pulbere sublingual.

Dacă evoluţia este cu secreţii mucoase abundente se vor administra iarbă mare, busuioc, cimbrişor sub formă de pulbere sublingual sau macerat la rece şi fructe de Pippali, rădacină de ghimbir, scorţişoară în miere sau în apă caldă.

Este important să se ştie că pneumonia este o afecţiune severă al cărei tratament se face numai sub îndrumare medicală iar cei ce doresc să adopte un tratament natural se vor adresa medicului specialist în terapii naturale, care poate aprecia gradul de severitate al bolii şi poate institui un tratament individualizat.

Antioxidanţii şi secretele lor MMeellaanniiaa RRaadduu,, AAlleexx IIoonneessccuu –– BBuuccuurreeşşttii „Drumul către sănătate şi o formă fizică bună este o

călătorie, nu o destinaţie. Să nu ne aşteptăm ca într-o bună zi să ajungem ori, în sfârşit, să reuşim. Secretul este să facem în aşa fel încât să mergem pe acest drum tot restul vieţii.“

Dr. Kenneth H. Cooper’s – O nouă cale de a prelungi viaţa

ste greu în zilele noastre să studiezi o publicaţie medicală, să citeşti o revistă, să deschizi un ziar sau chiar să priveşti o reclamă la televizor fără să vezi

vreo referire la antioxidanţi sau la radicalii liberi. Deşi acest subiect rămâne învăluit în mister şi confuzie pentru mulţi oameni, înţelegerea lui poate deveni chiar o problemă de viaţă şi de moarte. Radicalii liberi (moleculele de oxigen reactiv) sunt implicaţi în mai mult de 50 de afecţiuni medicale, inclusiv diverse forme de cancer, maladii cardiace, îmbătrânire prematură, cataractă şi chiar SIDA.

Legăturile cu această largă varietate de boli sugerează că radicalii liberi nu sunt un fenomen izolat, periferic, ci, mai degrabă, actori principali în majoritatea problemelor de sănătate ale oamenilor. Astfel, orice problemă am avea cu sănătatea, putem presupune că, oarecum, într-un mod perfid şi ascuns, radicalii liberi ar putea fi un factor în a provoca ori în a exacerba afecţiunea de care suferim.

Ce sunt radicalii liberi şi cum acţionează ei? Nu îi putem vedea. Nu îi putem simţi. Lasă doar urme

trecătoare ale prezenţei lor. Dar, să nu ne lăsăm înşelaţi: inima, plămânii, vasele de sânge, toate organele şi ţesuturile noastre suferă un atac continuu din partea acestor renegaţi biologici, cunoscuţi sub numele de „radicali liberi”.

Să ne imaginăm că am putea micşora o cameră de luat vederi până la dimensiunile unei molecule, pe care s-o introducem apoi în propriul organism la bordul unui submarin la fel de minuscul, care să circule prin fluidele interne care susţin viaţa. Imediat am fi martorii unui spectacol asemănător cu un foc de artificii biologic. Este rezultatul mişcărilor bezmetice ale „radicalilor liberi“, care încearcă să se agaţe de orice altceva pentru a obţine o oarecare stabilitate.

Există atât molecule stabile cât şi molecule instabile de oxi-gen, care „aleargă” prin organism. Oxigenul stabil este esenţial pentru susţinerea vieţii. Moleculele instabile de oxigen (radicalii liberi) sunt utile, de asemenea, pentru că luptă împotriva inflama-ţiilor, ucid bacteriile şi controlează tonusul „muşchilor netezi“, cei care reglează funcţionarea organelor interne şi a vaselor de sânge.

Cheia acţiunii eficiente şi sigure a radicalilor liberi din organism este echilibrul lor, dar problema este că mecanismele fin echilibrate se dereglează deseori. Pentru a corecta situaţia, organismul produce substanţe de curăţire a radicalilor liberi –

cunoscute ca „antioxidanţi endogeni“, sisteme enzimatice care „înghit” radicalii liberi în plus şi îi împiedică să producă efecte negative (superoxid-dismutaza, catalaza şi glutation-peroxidaza). Unii antioxidanţi pe care îi preluăm din afara organismului prin alimentaţie ajută şi ei la sporirea apărării împotriva numărului excesiv de radicali liberi. Cei mai importanţi dintre aceşti antioxidanţi externi (sau exogeni) sunt vitamina C, vitamina E şi betacarotenul.

Supraproducţia de radicali liberi Se pare că, oriunde ţi-ai întoarce privirea, diferite substanţe

ori situaţii ameninţă să ne invadeze organismul cu radicali liberi. Iată câţiva dintre factorii mediului sau ai modului de viaţă, care ne pun în pericol de stres oxidativ şi de îmbătrânire prematură: fumul de ţigară, aerul poluat, anumite medicamente, lumina ultravioletă (naturală sau artificială), pesticidele şi alte substanţe chimice dăunătoare din mâncare, prepararea necorespunzătoare a alimentelor, leziunile articulaţiilor şi ale ţesuturilor (inclusiv durerile sau febra musculară), leziunile legate de reperfuzie (întoarcerea sângelui într-un organ sau ţesut care a fost temporar privat de sânge, de exemplu după un infarct miocardic sau după o comoţie cerebrală), diabetul, radiaţiile (proceduri medicale, reţele de înaltă tensiune, computere, cuptoare cu microunde, telefoane mobile, pături electrice, televizoare), stresul emoţional, azbestul şi alte materiale care pot fi inhalate prin respiraţie, alimentarea în exces cu sânge a tractului digestiv după o masă copioasă sau exerciţiile fizice realizate imediat după masă şi chiar exerciţiile fizice, însă realizate în exces.

Când organismul este suprasaturat cu radicali liberi, aceste molecule instabile de oxigen se transformă, din aliaţi, în prădători moleculari. Încep să alerge în dezordine, atacând cu succes atât părţi bolnave cât şi părţi sănătoase. Unii dintre ei sunt atât de instabili încât există doar pentru un moment, o microsecundă, timp în care acţionează pe post de catalizatori, determinând reacţii chimice şi schimbări în alte molecule, chiar mutaţii genetice. Îmbătrânirea precoce sau accelerată, boli de inimă, diverse tipuri de cancer şi multe alte maladii sunt consecinţa acţiunii acestora.

Orientativ, se estimează că genele fiecărei celule sunt agresate de aproximativ zece mii de ori pe zi de către radicalii liberi, iar ADN-ul mitocondrial de aproximativ o sută de mii de ori pe zi. Dacă ne gândim că celulele miocardice (ale inimii) şi celulele neuronale (ale sistemului nervos) nu se divid, atunci ne dăm seama cât de importantă este combaterea agresiunii exercitate de către radicalii liberi.

Ce putem face pentru a ne proteja? Pentru că este mult mai eficient, dar şi mai ieftin, să

menţinem o bună stare de sănătate, decât să o redobândim după ce am pierdut-o, cea mai bună tehnică de apărare împotriva radicalilor liberi este aceea de a construi şi de a menţine scuturi de antioxidanţi, printr-un regim alimentar adecvat (cu grăsimi puţine, bogat în fibre digestive şi în substanţe antioxidante - 400 UI de vitamina E, 1000 mg de vitamina C şi 25.000 UI de betacaroten pe zi), prin practicarea regulată a exerciţiilor fizice (dar fără exagerări), şi printr-un program de viaţă care să urmărească evitarea, pe cât posibil, a situaţiilor în care suntem expuşi atacului radicalilor liberi.

E

Sănă

tate

Lohanul nr. 13 64Pregătirea alimentelor şi dieta Alimentele cu conţinut mare de antioxidanţi trebuie să consti-

tuie baza elementelor nutritive pe care le luăm din surse exterioare, cu atât mai mult cu cât în hrană mai există, în afara antioxidanţilor, şi alte substanţe care ne pot proteja împotriva bolilor.

Studii de amploare, realizate în SUA, Anglia, Finlanda, Japonia, China, au concluzionat că cei care consumă fructe şi legume proaspete au un risc de afectare de către radicalii liberi redus cu aproximativ 75%. Atenţie! Este vorba despre consumul de fructe şi legume proaspete şi nu de suplimente vitaminice, deoarece aceste suplimente realizate în laborator nu pot înlocui toată gama de compuşi care se găseşte în mod natural în fructe şi legume: vitamine, săruri minerale, polifenoli, etc. Inteligenţa naturii, în mii de ani de evoluţie, a realizat în produsele sale echilibrul perfect al elementelor necesare organismului uman.

Mai întâi, pentru a ne obişnui să estimăm conţinutul antioxidant maxim potenţial al hranei, să vedem care alimente sunt bogate în antioxidanţi:

- alimente bogate în betacaroten: cartofi, morcovi, pepene galben, dovleac, nuci, spanac, broccoli, pătrunjel, mango, papaya, alge, batate, caise.

- alimente cu conţinut ridicat de vitamina C: acerola (fruct din India de vest, asemănător cu cireşele), pătrunjel, orz verde, ardei, broccoli, căpşuni, conopidă, grapefruit, guava, kiwi, lămâie, mango, mure, papaya, pepene galben, portocale, roşii, sparanghel, varză de Bruxelles.

- alimente bogate în vitamina E: alune, batate, ciocolată, floarea soarelui, grâu (inclusiv germeni şi grâu încolţit), migdale, porumb.

Al doilea pas îl constituie evaluarea impactului pregătirii termice şi al altor procedee de preparare a hranei asupra conţinutului de antioxidanţi; în general, cantitatea de antioxidanţi poate fi redusă de factori ca: aditivii alimentari, expunerea la oxigen, expunerea la lumină, expunerea la căldură sau la temperaturi mari (cele mai bune metode de preparare a alimentelor, astfel încât să se păstreze antioxidanţii sunt: la cuptor, în aburi sau prin prăjire uşoară).

Câteva recomandări pentru pregătirea şi păstrarea alimentelor - evitaţi produsele veştede - nu exageraţi atunci când curăţaţi, mărunţiţi, tăiaţi, spălaţi

sau înmuiaţi legumele şi fructele - evitaţi folosirea în exces a apei în timpul preparării - evitaţi folosirea în exces a temperaturilor ridicate în timpul

gătitului; fierberea timp îndelungat, alte metode prelungite de preparare, expunerea alimentelor la flacără sau fum, cum ar fi la grătar sau la foc în aer liber, pot distruge antioxidanţii; aceste metode pot, de asemenea, stimula schimbări chimice nedorite în hrană şi producerea de radicali liberi în exces

- folosiţi la gătit apa în care aţi fiert legumele, în ea se vor păstra antioxidanţii

- nu păstraţi mai mult de o zi la frigider alimente gata pregătite

- depozitaţi hrana gătită în recipiente cu aer puţin - nu încălziţi din nou preparatele din legume sau zarzavaturi

deja gătite - evitaţi să păstraţi alimentele încălzite mai mult de 30 de

minute înainte de a le servi - nu cumpăraţi produse gata tăiate - nu păstraţi produsele proaspete în frigider mai mult de

câteva zile Model de meniu pentru o zi (alimentele care îl alcătuiesc conţin 1.120 mg de vitamina C,

36.085 UI de betacaroten şi 109 UI de vitamina E, adică aproximativ cantitatea recomandată zilnic)

Mic dejun: suc de portocale, fulgi de cereale şi germeni de grâu, stafide, iaurt simplu, căpşuni proaspete.

Prânz: suc cocteil de fructe cu boabe, portofel de aluat umplut cu broccoli, conopidă şi brânză, salată cu paste, suc de roşii.

Gustare de după-amiază: fruct de kiwi proaspăt. Cină: salată de spanac proaspăt şi roşii cu seminţe de floarea

soarelui, condimente, fără ulei, morcovi înăbuşiţi, orez brun, salată de fructe (pepene verde, pepene galben şi mandarine).

Gustare de seară: suc de portocale, baton şi unt.

Alte procedee antioxidante Postul negru Postind una sau două zile pe săptămână, îi oferim corpului

timpul necesar pentru a elimina cu eficienţă toxinele acumulate din alimente şi pentru regenerarea anumitor funcţii şi procese ale sale. Când vorbim despre post ne referim la postul negru, ţinut doar cu apă, a cărei folosire este obligatorie pentru a evita deshidratarea corpului şi blocajul renal. Dacă postul este mai îndelungat, revenirea la alimentaţia obişnuită trebuie făcută gradat, în acelaşi număr de zile cât a durat şi postul, începând cu supe foarte diluate, în care s-au fiert anumite legume sau cereale (de obicei morcov şi orez).

Ştiinţific, se atestă că omul poate trăi fără hrană circa 100 de zile, rezervele interioare fiindu-i suficiente pentru aceasta, cercetări ştiinţifice recente arătând că postul are inclusiv puternice virtuţi antioxidante. Practic, putem spune că postul acţionează la nivelul tuturor structurilor fiinţei, începând cu cele subtile şi, prin rezonanţă, până la cele fizice.

Cura cu struguri În sâmburii de struguri se găseşte proantocianidina, compus

ce face parte din clasa flavonoidelor şi având un rol important în combaterea directă a radicalilor liberi, creşterea vitalităţii şi a rezistenţei faţă de atacurile agenţilor mutageni(cancerigeni) şi redarea tinereţii. Concentraţiile cele mai crescute sunt prezente în sâmburii de struguri negri, extractul din sâmburi de struguri negri fiind unul dintre cei mai puternici antioxidanţi.

Este benefic să se realizeze o cură de struguri (fără a mai consuma nimic altceva) timp de 10 zile minim (se poate prelungi până la 21 de zile, în bolile cronice). Se vor consuma 4 kg de struguri pe zi. Acest regim este contraindicat în diabet. Modul de realizare a curei cu struguri este prezentat mai detaliat în lucrarea Enciclopedia terapiilor naturiste de vindecare a cancerului, de Gregorian Bivolaru.

Cura cu suc de orz verde Orzul verde conţine superoxid-dismutaza (SOD), o enzimă

proteică activă, în proporţie de 2000 micrograme SOD (superoxid-dismutaza) activ, la o porţie de 2 g pudră de orz verde. SOD este unul dintre antioxidanţii endogeni, cu un efect deosebit în inactivarea radicalilor liberi oxidril, vindecarea bolilor, revitalizarea organismului şi în încetinirea procesului de îmbătrânire. Orzul verde este cea mai bogată sursă de SOD cunoscută până în prezent. Modul de preparare a sucului de orz verde este prezentat în lucrarea Alimentaţia în practica yoga, de Dan Bozaru.

Folosirea plantelor cu proprietăţi antioxidante Oregano (Origanum vulgare), busuioc (Ocimum basilicum),

maghiran (Majorana hortensis), dafin (Laurus nobilis), cimbru (thymus vulgaris), cimbrul de munte (satureja montana), mărar (Anethum graveoles), rozmarin (Rosmarinus officinalis), salvia (Salvia officinalis), cuişoare (Eugenia caryophyllata), scorţişoara (cinnamonum zeylanicum), ghimbir (zingiber officinalis), coriandru (Coriandrum sattivum), pătrunjel (Petroselium arvense), chimen (Carum carvi), fenicul (Foeniculum vulgare), turmeric (Curcuma longa), brusture (Aratium lata), ceaiul verde (Green Tea), usturoiul (Allium sativum), harpagofitum (Harpagophytum procumbens), buruiana de 5 degete (Potentilla tormentilla), amalaki (Emblica officinalis), rooibos (Aspalathus linearis), etc.

După cum observăm, multe din plantele menţionate pot fi utilizate în prepararea alimentelor, pentru a spori savoarea acestora. Cunoscând şi acest secret al lor, de diminuare a stresului oxidativ, veţi putea utiliza plantele menţionate mai sus cu mai mult interes, dar şi cu atenţie, fără a exagera.

Exerciţiile fizice Exerciţiile fizice sunt necesare pentru sănătate şi longevitate.

Fără exerciţii fizice practicate regulat, apărarea internă a organismului împotriva radicalilor liberi, cu tot efortul antioxidanţilor endogeni naturali, poate deveni prea fragilă pentru a beneficia în întregime de efectul suplimentelor, persoanele sedentare fiind mai predispuse la îmbolnăviri.

Sănă

tate

Iulie 2010 65Hatha-Yoga, o modalitate exceptională de menţinere a tinereţii şi longevităţii Hatha-yoga implică realizarea unor posturi corporale speciale

cu efecte benefice complexe (asana-e), precum şi relaxarea profundă (Shavasana).

Asana (postura statică) în Yoga este o modalitate de integrare psihofizică şi se bazează pe reeducarea posturală. Efectele predominante ce se resimt din ce în ce mai pregnant în urma menţinerii imobile în aceste posturi yoga sunt: echilibru, încredere în sine, energie crescută, rezistenţă la oboseală şi stres, senzaţie relaxantă de bunăstare şi calm, vindecarea unor boli, rearmonizare fizică şi psihică, creativitate şi concentrare crescute, menţinerea tinereţii şi prevenirea îmbătrânirii.

Transformarea modului de viaţă Traiul în societatea modernă ne expune, dincolo de voinţa

noastră, la bombardamentul radicalilor liberi. Sunt unele situaţii pe care nu avem cum să le evităm, însă ceea ce putem face este să micşorăm ameninţarea pe care radicalii liberi o reprezintă pentru sănătate evitând prezenţa acestora de câte ori este posibil şi înlocuind obiceiurile nesănătoase cu unele benefice. Menţinerea echilibrului între factorii antioxidanţi şi radicalii liberi permite

desfăşurarea normală a vieţii şi a creşterii celulare, precum şi a proceselor de apărare a organismului, ceea ce duce la creşterea longevităţii.

Pentru un studiu mai aprofundat al subiectului recomandăm lucrarea Enciclopedia naturistă a vitaminelor, de Profesor Yoga Gregorian Bivolaru.

Bibliografie - Gregorian Bivolaru - Enciclopedia naturistă a vitaminelor,

Editura Shambala, 2003 - Gregorian Bivolaru - Enciclopedia terapiilor naturiste de

vindecare a cancerului, Editura Shambala - Gregorian Bivolaru - Ghidul efectelor aditivilor alimentari

uzuali, Editura Shambala - Dr. Kenneth H. Cooper’s – O nouă cale de a prelungi viaţa,

Editura Elit Comentator, 1994 - Dan Bozaru – Alimentaţia în practica yoga, Editura Satya,

1993 - Ernst Günther – Hrana vie, Editura Venus, 2002 - Harold J. Reilly şi Ruth Hagy Brod - The Edgar Cayce

Handbook for Health Trough Drugless Therapy, A.R.E. Press, Virginia Beach, Virginia, U.S.A., 1998

Iridologia DDrr.. AAnnddrreeeeaa DDrraaggoommiirreessccuu -- BBuuccuurreeşşttii Lector Ayurveda

bservarea semnelor irisului are o lungă istorie. În medicina tradiţională indiană ayurveda, culoarea irisului, textura sa precum şi aspectul general al

ochilor şi al conjunctivei face parte din analiza constituţiei individuale a pacientului (numită prakriti).

În ayurveda există mai multe metode de determinare a tipului constituţional individual. Cei mai mulţi practicieni ayurvedici integrează în cadrul examenului obiectiv al pacientului, iridologia, examinarea limbii şi a pulsului precum şi diagnosticul facial. La datele primite pe această cale se adaugă o serie de întrebări care ajută practicianul să-şi formeze o imagine completă despre starea pacientului.

Iridologia este modalitatea de apreciere globală a stării de sănătate şi vitalitate a organismului prin analiza

imaginii irisului.

Princi-piul care stă la baza iri-dologiei este un principiu fundamental

al medicinii holistice: a-cela al re-flexiei părţii în tot şi a totului în parte sau

principiul hologramei.

Acesta afir-mă că orga-nismul, ca întreg, se re-flectă în părţile sale

şi deopotrivă fiecare parte se reflectă în întreg. Acest principiu stă la baza acupuncturii, unde prin acţiune asupra unor puncte de la suprafaţa pielii este influenţat întregul organism, reflexoterapiei, unde întregul organism se reflectă la nivelul unor zone restrânse - palmele şi tălpile-, auriculoterapiei -organismul se reflectă la nivelul pavilionului urechii-. Acelaşi principiu e folosit chiar şi în medicina modernă: analizând câţiva mililitri de sânge sau urină putem afla foarte multe informaţii despre starea întregului organism (cu alte cuvinte funcţionarea întregului organism se reflectă în lichidele corporale). În mod similar tot organismul se reflectă la nivelul celor două irisuri şi interpretând imaginea irisului putem obţine multe date despre funcţionarea sa.

Primele noţiuni despre iridologie se găsesc în tratatele medicale antice indiene, chinezeşti şi greceşti, după care iridologia a fost succesiv uitată şi redescoperită, dar epoca modernă a iridologiei începe cu studiile medicului maghiar Ignatz von Peczely, care a publicat prima hartă a irisului în 1886. Ulterior iridologia a fost dezvoltată de Nils Liljequist (medic suedez), Dr. Henrz Lane (SUA) dar mai ales de Dr. Bernard Jensen, medic american considerat părintele iridologiei moderne, care între 1950 şi 1982 a publicat mai multe lucrări de iridologie, a studiat în amănunt relaţia dintre alimentaţie şi semnele care apar în iris şi a perfecţionat în urma studiilor şi practicii personale hărţile de iridologie existente până în acel moment.

Ce se poate evidenţia prin iridologie: - starea generală de sănătate şi vitalitate a organismului - starea de încărcare a organismului cu toxine - starea de vulnerabilitate sau rezistenţă a diferitelor organe şi

ţesuturi - gradul de afectare a organelor şi sistemelor în cazul unei

afecţiuni: acut/precronic/ cronic/degenerativ - nivelul de congestie limfatică - capacitatea de eliminare a toxinelor - efectele stressului asupra organismului Ce nu se poate evidenţia prin iridologie: - nivelul tensiunii arteriale, glicemiei etc. (constante

biologice şi biochimice) - tipul de medicaţie pe care îl urmează un pacient - sarcina - litiaza biliară/urinară - tipul de germeni care a acauzat o infecţie - dacă a fost extirpat un organ în urma unei intervenţii

chirurgicale Iridologia este o modalitate valoroasă de apreciere a stării

organismului şi marile ei avantaje sunt pe de o parte neinvazivitatea şi pe de altă parte faptul că, într-un interval de timp foarte scurt, „dintr-o privire“, putem afla foarte multe informaţii despre starea de sănătate.

O

Irisul uman

–––––––––––––––––– Gray's Anatomy of the Human Body, publicată în 1918.

Sursa: Wikipedia Commons http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Gray878.png [G.F.] Să

năta

te

Lohanul nr. 13 66

Cosmetice naturiste la îndemâna fiecăruia

MMeellaanniiaa RRaadduu –– BBuuccuurreeşşttii

bună alternativă la cosmeticele care conţin substanţe sintetice sunt produsele pregătite acasă, din ingrediente naturale uşor de procurat şi bine

tolerate de organism. Vă prezentăm în continuare câteva idei simple pentru astfel de produse. Pornind de la acestea veţi putea apoi să vă creaţi propriile reţete, conform preferinţelor şi necesităţilor personale.

Produse pentru îngrijirea tenului

Laptele de migdale este un demachiant potrivit pentru toate tipurile de ten. Acesta se poate prepara din 50g migdale dulci, 200ml apă de trandafiri sau de portocal, 1g pulbere din rădăcină de angelică. Migdalele se pisează turnând câte puţină apă de trandafiri, se adaugă rădăcina de angelică şi se amestecă bine totul. Pentru tenul uscat se poate prepara un demachiant special din 100ml apă de trandafiri sau de portocal încălzită puţin (maxim 30ºC) pentru a putea dizolva în ea o lingură de miere şi 20g lapte praf; se adaugă 20ml ulei de migdale dulci şi 20ml ulei de avocado; se păstrează la frigider. Cantităţile sunt suficiente pentru mai multe utilizări, de aceea e bine ca aceste creme naturale să fie păstrate la frigider, de preferinţă în recipiente din sticlă.

O dată pe săptămână se poate realiza un tratament pentru curăţarea pielii şi îndepărtarea celulelor moarte. Acesta constă în masarea blândă a pielii (după ce a fost umezită în prealabil cu apă) cu mălai, cu tărâţe de grâu ori cu un amestec din: un pahar mălai, o jumătate de pahar făină de grâu, un pahar lapte praf. Amestecul este suficient pentru mai multe utilizări, între timp păstrându-se într-o cutie închisă ermetic. După masaj, pielea se clăteşte cu apă din belşug. Tot săptămânal se pot face băi de aburi şi se pot aplica măşti din fructe, smântână, miere, drojdie de bere, fiecare contribuind în modul său specific la întreţinerea frumuseţii şi prospeţimii tenului.

După demachiere este binevenită o loţiune pentru faţă. O astfel de loţiune poate fi preparată simplu din 50ml apă de trandafiri sau de portocal, o jumătate de linguriţă de miere, 50ml apă de hamamelis şi 10 picături tinctură de muşeţel. Se dizolvă mierea în apa de trandafiri şi apa de hamamelis puţin încălzite, se adaugă tinctura de muşeţel, se pune amestecul într-un recipient din sticlă de culoare închisă şi se agită. Pentru tenul gras se poate prepara o loţiune din 80ml apă de hamamelis şi 20ml tinctură de salvie în care s-au dizolvat 4 picături ulei de rozmarin. Iar pentru tenul uscat şi sensibil este recomandată o loţiune din 90ml apă de trandafiri sau de portocal şi 10ml tinctură de gălbenele. Acestea, de asemenea, sunt cantităţi suficiente pentru mai multe utilizări şi e recomandabil ca, între timp, să fie păstrate în frigider.

Una dintre cele mai vechi reţete de cremă pentru faţă a fost inventată de către greci şi se compunea din ceară de albine, ulei şi apă. O astfel de cremă, dar mai îmbogăţită, poate fi preparată din: o lingură ceară de albine, 150ml ulei presat la rece (poate fi de porumb, de măsline, de susan), o lingură gel de aloe vera, două linguri unt clarificat, câteva picături de ulei volatil (muşeţel, lavandă, portocal sau un altul, după preferinţe). Ceara de albine se topeşte în puţină apă fierbinte, apoi se adaugă treptat untul clarificat, gelul de aloe vera (care în prealabil a fost amestecat împreună cu uleiul) şi uleiul volatil. Se pot adăuga şi câteva picături de ulei de migdale pentru efectul antirid al acestuia. Se amestecă continuu până când crema se răceşte, apoi se pune într-un vas de porţelan în care se păstrează la frigider. Din 20-30 picături de ulei de migdale amestecate în 20g unt clarificat se poate prepara o cremă foarte eficientă contra ridurilor fine din jurul ochilor; şi aceasta se păstrează în condiţii mai bune la frigider.

Igiena gurii şi a dinţilor Pentru aceasta putem prepara în casă un praf pentru dinţi din

40g coajă de portocală netratată lăsată la uscat până a doua zi şi

amestecată apoi cu 30 g frunze de mentă pulbere şi cu 10g sare de mare. Se mai poate prepara o pastă de dinţi naturală din pulpa de la o lămâie amestecată cu o linguriţă frunze de salvie mărunţite, o linguriţă pulbere din rădăcină de stânjenel, o jumătate linguriţă ulei de scorţişoară şi puţină apă distilată, atât cât să se formeze o pastă groasă. Ambele se păstrează în recipiente cu capac. Ca apă de gură poate fi folosită tinctura de arnică (în proporţie de câteva picături la un pahar cu apă), aceasta având efect antiinflamator.

Iată şi o reţetă pentru balsam de buze: două linguriţe de ceară de albine se topesc pe baie de aburi, apoi se amestecă cu o linguriţă de apă de trandafiri, o linguriţă de ulei de sâmburi de struguri şi două linguriţe de ulei de migdale dulci. Se lasă să se răcească şi se păstrează într-o cutiuţă cu capac.

Reţete pentru îngrijirea şi menţinerea frumuseţii naturale a părului Părul normal poate fi îngrijit cu succes cu ajutorul unui

şampon preparat dintr-o linguriţă de fulgi de săpun natural (se obţin foarte simplu dând pe răzătoarea mică săpunul respectiv), 100ml de apă, uleiuri esenţiale sau extracte de plante. Modul de preparare este următorul: se pune apa la fiert, iar când începe să fiarbă se ia de pe foc şi se adaugă fulgii de săpun amestecând până la dizolvarea acestora. După răcire se adaugă 2-3 picături din uleiul esenţial ori extractul de plante preferat. Cantitatea este suficientă pentru o spălare.

O reţetă mai elaborată pote fi obţinută din: 8 linguri flori de muşeţel uscate (ori salvie în cazul părului închis la culoare), o lingură mentă uscată, 2 linguri rozmarin, 600ml apă distilată, 60g fulgi de săpun natural, 3 picături ulei de eucalipt sau mentă, 2 linguri alcool. Se prepară astfel: din apă şi plante se face un decoct, care se lasă încă 30 minute acoperit, după care se strecoară presând bine plantele. Se încălzeşte din nou şi se adaugă fulgii de săpun amestecând până la dizolvarea lor. După răcire se adaugă alcoolul amestecat cu uleiul volatil, se toarnă într-un recipient închis ermetic şi se mai ţine 3-4 zile la temperatura camerei, înainte de prima utilizare, apoi se păstrează în acelaşi recipient.

Un şampon purificator poate fi obţinut din 100ml apă distilată, 20g rădăcină de tătăneasă tocată, 2 gălbenuşuri, 20ml alcool de 50%. Din rădăcina de tătăneasă se prepară un macerat (timp de 3-6 ore), după care se înfierbântă, se strecoară şi se adaugă gălbenuşurile şi alcoolul. Se aplică în două reprize pe părul ud, se masează pielea capului şi se clăteşte părul de fiecare dată.

Pentru părul uscat şi deteriorat este potrivit un şampon cu gălbenuş de ou şi cu miere preparat în modul următor: se amestecă bine cu telul un albuş, două gălbenuşuri, o linguriţă de miere, o lingură ulei de măsline presat la rece şi sucul de la o lămâie. Se aplică pe părul ud şi se masează, după care se lasă să acţioneze puţin şi apoi se clăteşte părul cu apă din abundenţă.

O dată pe lună se poate aplica acestui tip de păr o cură nutritivă din: 50ml ulei de migdale, 30ml ulei de floarea-soarelui, 30ml ulei de nucă, 30ml ulei de ricin, 5ml ulei de trandafir. Acestea se amestecă şi se lasă la rece timp de două zile. Se aplică prin masare pe păr, se înfăşoară capul într-un prosop şi se lasă uleiurile să acţioneze peste noapte. A doua zi se spală şi se clăteşte cu multă apă.

Din 100ml apă, o lingură de plante uscate (de exemplu muşeţel pentru blonde sau coajă de nucă pentru brunete) şi 6 linguri de suc de lămâie sau oţet de fructe se poate prepara o loţiune pentru clătirea părului după spălare în modul următor: din apă şi plante se prepară o infuzie în care, după 10 minute, se adaugă sucul de lămâie sau oţetul. Se aplică pe părul ud fără a se mai clăti după aceea. Pentru părul gras şi subţire este foarte eficient masajul cu macerat din următoarele plante (câte o linguriţă din fiecare): rozmarin, muşeţel (sau cimbru), urzici (sau coada-calului). Se poate adăuga şi o lingură de oţet de fructe.

Un fixativ natural poate fi preparat din 250ml de apă în care se adaugă o linguriţă de miere, puţin oţet şi câteva picături de ulei aromat. Se aplică în locul loţiunii pentru clătire.

Câteva idei pentru îngrijirea corpului Săpun nutritiv: se prepară dintr-un săpun obişnuit de toaletă

dat pe răzătoarea mică şi dizolvat în 300 ml de ceai tare din flori de tei amestecat cu 4 linguri de suc de grapefruit, ambele încălzite. Se mai înglobează 5 picături de ulei de micşunea şi 4 linguri de fulgi fini de ovăz. Când ajunge o masă păstoasă se pune în forme, se

O

Sănă

tate

Iulie 2010 67acoperă cu o pânză uscată, se lasă să stea 2-3 săptămâni într-un loc uscat şi cald, după care pot fi scoase din forme şi împachetate.

Deodorant natural: 1g mentol se dizolvă în 30ml alcool de

90º. Se încălzesc 50ml apă de trandafir în care se dizolvă 1g piatră acră. Se amestecă cele două soluţii şi se agită energic. Se păstrează într-un recipient din sticlă bine închis pentru a evita evaporarea. Un alt deodorant natural mai delicat poate fi constituit din câteva picături de ulei esenţial (lavandă, mentă, busuioc, etc.) adăugate într-o linguriţă de apă, amestec cu care se tamponează apoi pielea. Se foloseşte imediat.

Ulei pentru corp: se amestecă bine şi se păstrează apoi într-o

sticlă de culoare închisă 50ml ulei de susan, 25ml ulei de ricin, 10ml ulei de germeni de grâu şi câteva picături de ulei volatil.

Ulei pentru plajă: 250ml ulei de măsline presat la rece,

10picături tinctură de iod şi sucul de la o lămâie se amestecă şi se păstrează într-o sticlă închisă la culoare. Se agită înainte de utilizare.

Ulei de masaj anticelulitic: un pumn de frunze proaspete de

iederă se lasă la macerat timp de două săptămâni în 200ml ulei de germeni de grâu, apoi se strecoară presând bine plantele şi se adaugă două picături de ulei eteric de rozmarin. Se păstrează într-un recipient din sticlă şi se aplică zilnic după duş prin mişcări energice de masaj.

Parfum: dacă vrem un parfum fără riscuri, putem să alegem

unul cu uleiuri esenţiale, dar fără alcool. Ingredientele pentru aceste produse pot fi cumpărate din

magazine Plafar, din magazine naturiste sau din raioanele naturiste ale supermarket-urilor la preţuri accesibile. Câteva sfaturi în acest sens:

- ceara e bine sa fie achiziţionată direct de la producătorii apicoli pentru a fi cât mai curată, fără adaosuri (nu se foloseşte ceara care se găseşte în magazine, gata preparată de exemplu pentru epilat, aceasta conţine şi alte ingrediente în afară de ceară);

- cumpăraţi migdale neprăjite, lapte praf fără zahăr, apă de trandafiri care conţine doar compuşi naturali (e bine să citiţi etichetele înainte de a cumpăra);

- gelul de aloe vera se obţine cel mai simplu din frunzele proaspete ale plantei respective, al căror miez se rade cu o lingură de lemn după ce frunza a fost despărţită în două pe lungime (în concluzie, e folositor un ghiveci cu o plantă de aloe printre celelalte plante de apartament, ea se regenerează repede şi putem folosi din frunzele ei din când în când);

- untul clarificat se prepară după o reţetă pe care o găsiţi la capitolul despre sănătate al site-ului nostru.

Calmaţi-vă fără tranchilizante Sunteţi cuprins de o nervozitate excesivă? Preocupările

cotidiene vă stăpânesc şi după ora stingerii şi nu vă lasă să dormiţi?Nu este nevoie să apelaţi la medicamente, există metode mult mai eficiente.

Să presupunem că nu reuşiţi să adormiţi deoarece mentalul vă este agitat. Înseamnă că gândiţi, că recurgeţi la „limbajul interior”. Dar ca să dialogaţi cu dumneavoastră înşivă trebuie ca muşchii vorbirii, prin mişcări minuscule, să schiţeze fiecare cuvânt al discuţiei. Dacă limba, buzele şi gâtul dumneavoastră sunt în stare de destindere totală vă este imposibil să gândiţi în cuvinte. De asemenea, pentru a putea gândi în imagini trebuie ca muşchii oculari, prin mişcări minuscule, să creeze imagini. Dacă ajungeţi la relaxarea totală a muşchilor în cauză e posibil să tacă mentalul şi să adormiţi buştean.

Unii oameni au învăţat să stăpânească o enervare (aparent necontrolabilă) decontractându-şi muşchii (controlabili). Ei au descoperit infailibilitatea acestui procedeu care cere, desigur, antrenament şi perseverenţă şi ale cărui rezultate nu sunt instantanee ci progresive. Nu vă aşteptaţi să găsiţi calmul absolut după cinci sau zece minute de decontractare parţială.

Gândiţi-vă, prin analogie, la ceea ce se întâmplă atunci când stingeţi una după alta luminile dintr-o casă: atât timp cât nu veţi fi apăsat pe ultimul întrerupător, obscuritatea nu va fi completă.

Faceţi zilnic următorul exerciţiu: stând întinşi cu ochii

închişi, începeţi prin a contracta unul din muşchii mari ai corpului, apoi lăsaţi-l să se destindă. Repetaţi încă o dată şi continuaţi pe parcursul şedinţei să observaţi impresia pe care o produce în dumneavoastră această decontractare progresivă. Învăţaţi să acţionaţi mai întâi asupra unuia sau altuia dintre muşchii mari cum ar fi muşchii principali ai braţelor, picioarelor sau torsului. Apoi treceţi la muşchii mai mici, până când veţi învăţa să descoperiţi şi să stăpâniţi cele mai subtile tensiuni. Astfel veţi reuşi ca în fiecare clipă să puteţi sesiza şi elimina fără greutate orice contracţie inutilă.

Propuneţi-vă ca timp de o lună să respectaţi următoarele reguli:

1) Lăsaţi braţele să atârne moi atunci când nu vă serviţi de ele;

2) Atunci când tăceţi nu mişcaţi buzele sau spâncenele, iar atunci când vorbiţi nu le mişcaţi mai mult decât este necesar;

3) Nu vă încordaţi umerii dacă nu aveţi nimic de dus pe ei; 4) Eliminaţi orice rigiditate a picioarelor şi a gambelor atunci

când nu staţi în picioare. Fiind decontract vă veţi îndeplini mai bine, cu mai puţină

oboseală şi cu mai multă luciditate ocupaţiile zilnice, oricare ar fi acestea. Pe măsură ce vă veţi obişnui să scutiţi de orice încordare inutilă acei muşchi care se supun voinţei, această stare de relaxare îi va cuprinde şi pe cei asupra cărora nu putem acţiona direct.

Metodă simplificată de relaxare Căutaţi un loc liniştit (în aer liber sau într-o încăpere bine

aerisită), descheiaţi-vă gulerul cămăşii şi eliberaţi-vă de toate articolele vestimentare care vă strâng sau vă jenează. Aşezaţi-vă pe spate, cu braţele şi picioarele întinse. (Mâinile pot fi sprijinite de abdomen). Apoi concentraţi-vă pe rând gândurile asupra părţilor corpului pe care vreţi să le destindeţi:

1. Picioarele; lăsaţi-le să cadă, moi, cu vârfurile înafară. 2. Abdomenul şi toracele; nu vă gândiţi la respiraţie; ea va fi

liberă şi uşoară dacă muşchii sunt bine destinşi. 3. Braţele şi umerii destinşi. 4. Faţa şi gâtul; ochii închişi dar nu contractaţi, gura uşor

întredeschisă, fruntea bine destinsă. Dutrata totală a exerciţiului este de 10-15 minute. (Evident, el

nu vă poate scuti de mersul zilnic pe jos, în aer liber, de cel puţin 45-60 minute, în ritm alert, cu capul şi pieptul bine degajate şi cu braţele moi, relaxate.) Oamenii foarte nervoşi, persoanele foarte obosite sau bolnavii îl pot realiza de mai multe ori pe zi, de preferinţă înainte şi după mese. Cei ce suferă de insomnie au interesul să-l facă înainte de a adormi sau noaptea, în caz că se trezesc.

O ultimă precizare: începutul este destul de dificil dar nu vă lăsaţi păgubaşi: primele rezultate pozitive se obţin abia după o săptămână sau două. Şi, după cum ne asigură revista „Vie & Action“, treptat veţi realiza o destindere totală şi binefăcătoare.

Trucuri pentru Moş Ene Dacă somnul întârzie obişnuiţi-vă să-l chemaţi cu ajutorul

unor mici „trucuri“, dezvăluite de Andre Passebecq, directorul Institutului de cultură umană din Lille în „Adio insomnie”. Bunăoară: număraţi în gând, reprezentaţi-vă un peisaj pe care îl traversaţi, imaginaţi-vă o figură geometrică şi urmăriţi-o etc. Iată câteva mijloace simple menite să vă înlăture „obsesia”:

a) Culcându-vă, reprezentaţi-vă mental pe dv. înşivă; priviţi-vă în gând aşa cum ar face o altă persoană, aflată la oarecare distanţă de pat; convingeţi-vă că dormiţi.

b) Întinşi pe pat, imobili, slăbiţi atenţia, puneţi-vă în stare de „vid mental”. Repetaţi în gând sau cu voce joasă şi monotonă: „Sunt calm şi adorm”. Treptat, toate imaginile se estompează şi dispar de pe „ecranul” mental.

c) Urmăriţi cu ochii minţii traseul ueni curbe. Se vor ivi, desigur, o mulţime de idei parazit, dar atunci, fără a vă crispa, va trebui să readuceţi mintea la curba imaginată.

d) Imaginaţi-vă că citiţi fel de fel de cifre înscrise pe o tablă neagră.

e) Concentraţi-vă (fără crispare, desigur) asupra unui singur cuvânt, de exemplu: linişte.

Şi acum, un exerciţiu de destindere care poate sluji drept somnifer:

Asiguraţi-vă că toţi muşchii sunt perfect destinşi. Închideţi ochii, apoi conştientizaţi respiraţia fără să interveniţi asupra ei. Destinderea obişnuită în felul acesta favorizează venirea somnului. Să

năta

te

Lohanul nr. 13 68Un ultim sfat. Dacă trezirea este prea matinală, rămâneţi în

pat fără a vă crispa sau lamenta. Nu vă uitaţi la ceas cu nelinişte: lăsaţi să revină somnul sau cel puţin o stare de destindere mentală până la ora la care trebuie de fapt să vă treziţi.

Reţete pentru regimul Oshawa Regimul Oshawa este adoptat periodic de mulţi pentru

efectele sale de purificare şi solarizare. Ceea ce noi numim „regimul Oshawa ” este de fapt cel mai sever (al şaptelea) dintre regimurile alimentare propuse în scop terapeutic de celebrul medic japonez George Oshawa. Această veritabilă cură purificatoare presupune ca, timp de 10 zile, să consumăm numai grâu, orez, mei şi hrişcă (adică numai cereale yang). Pentru cei care ţin acum acest regim, înainte de sărbătorile de iarnă, oferim câteva reţete inedite numai cu cereale yang. Pentru cei care nu sunt deloc familiarizaţi cu acest regim, începem cu câteva elemente introductive.

Regimul nr.7 al dr. George Oshawa din Japonia este un regim alimentar sever, dar totodată foarte eficient în eliminarea a aproape tuturor bolilor produse de excesul de energie Yin, inclusiv cancerul, şi permite totodată o echilibrare gradată a fiinţei din punct de vedere energetic (Yin-Yang).

Regimul prevede ca pe o durată de 10 zile să se consume exclusiv cereale yang: grâu, orez, hrişcă şi mei în orice combinaţie sau proporţie dorim, fierte sau coapte, singurul ingredient admis fiind sarea. Acest regim poate fi repetat de mai multe ori (în grupe de câte 10 zile) cu o pauză de trei până la 5 zile între două astfel de grupe, timp în care se pot consuma şi alte alimente, de preferinţă tot yang, până când se obţine efectul dorit, adică eliminarea definitivă a bolii sau a dezechilibrului cu care ne confruntăm.

Efectele regimului Oshawa Pe lângă faptul că înlătură aproape orice boală, acţiunea

acestui regim este extrem de purificatoare; traseele subtile energetice din corpul uman (nadi-urile) sunt curăţate de multe impurităţi care îngreunează circulaţia energiei subtile prin corp. Această purificare generală are drept efect imediat o limpezime şi o claritate considerabilă a minţii; digestia devine mai bună, secreţiile hormonale sunt reglate. Ochii devin strălucitori, iar tenul devine curat şi luminos; fiinţa simte o inexplicabilă forţă şi poftă de viaţă, străine ei până atunci.

Este posibil ca la începutul realizării acestui regim să apară, la unele fiinţe umane, reacţii fiziologice neplăcute, uneori chiar violente, datorate în special unei purificări intensive şi unei dezintoxicări masive a corpului. Continuând însă cu tenacitate acest regim, aspectele neplăcute vor dispărea destul de repede, ele cedând locul unei cu totul alte condiţii fizice, psihice, mentale şi chiar unui metabolism diferit, mult îmbunătăţit. Chiar şi cei sănătoşi ar trebui să recurgă la cel puţin două astfel de regimuri Oshawa (de câte 10 zile) pe an, pentru o reîmprospătare şi o purificare generală a organismului.

Atragem atenţia încă o dată că în acest regim nu trebuie să se consume decât: grâu, orez, hrişcă şi mei şi absolut nimic altceva! Ca lichid, trebuie să se consume doar apă, de preferinţă cât mai pură. În continuare vă vom prezenta şi câteva reţete de preparate Oshawa .

Reţete: În afară de reţetele cunoscute cu grâu, orez, hrişcă sau mei

fierte în apă cu sare, vă mai prezentăm în continuare o serie de reţete mai elaborate care vă vor face mai facilă abordarea acestui regim.

1. Grâu, hrişcă sau mei copt Se spală foarte bine grâul şi se pune în tigaie cu sare, în strat

subţire, atât cât să o acopere. Se pune pe foc puternic şi se amestecă în continuu cu o lingură de lemn. Este foarte important ca focul să fie puternic, pentru ca bobul să devină crocant şi nu tare. Se coace până când boabele de grâu plesnesc toate şi îşi schimbă uşor culoarea. Se verifică dacă grâul a devenit crocant şi uşor de mestecat. Trebuie să aveţi grijă să îl luaţi de pe foc înainte de a se arde, deoarece începe foarte rapid să se închidă la culoare după ce

s-a evaporat apa din boabele de grâu. Pentru hrişcă sau mei se procedează analog, cu precizarea că

acestea trebuiesc coapte fără a fi fost umezite în prealabil. În schimb, se adaugă sarea umezită pentru ca aceasta să adere la boabele de hrişcă sau mei.

2. Turtiţe din grâu Se macină fin grâul (cu ajutorul unei râşniţe mecanice sau

electrice), până devine făină. Se face o cocă din apă, sare şi făină de grâu complet, care trebuie să fie elastică, nici prea moale, nici prea tare. Se lasă cca. 2 ore să stea, până ce glutenul din făină face priză, după care se fac turtiţe care se coc fie în tigaie, fără ulei, la foc mic, fie în cuptor (care a fost încins din timp), iar tava în care se pun turtiţele sau covrigeii trebuie să fie şi ea fierbinte.

Dacă se coc în tigaie, se recomandă ca turtiţele să fie cât mai subţiri. La cuptor se pot face covrigi, batoane sau orice alte forme. Se procedează analog în cazul turtiţelor din hrişcă. Se recomandă să se facă turtiţe din făină de grâu amestecată cu făină de hrişcă sau/şi cu făină de mei, făina de grâu fiind în proporţia cea mai mare.

3. Supă de orez cu găluşte de grâu Dintr-o cantitate mică de făină de grâu integral, apă şi sare se

face o cocă moale (mai moale decât cea pentru turtiţe) şi se lasă să stea 15-25 de minute.

Din aceasta se fac găluştele, de mărime cât o nucă, şi se pun în apă clocotită cu sare. Se fierb circa 10 minute, după care se adaugă orez sau făină de orez. Se mai fierbe vreo 10-15 minute, amestecând des dacă am pus făină de orez pentru a nu se lipi. În loc de orez se poate folosi şi hrişcă.

4. Supă de tăiţei de hrişcă Se prepară din făină de hrişcă măcinată fin, sare şi apă un

aluat tare, care apoi se întinde cu făcăleţul pe o masă presărată cu făină. Se rulează apoi foaia obţinută şi se taie felii subţiri. Din aceste felii, când se desfac, se obţin tăiţei care se pun într-o sită şi se scutură de făină. Se mai ţin un sfert de oră să se usuce, apoi se fierb în apă clocotită cu sare timp de 10-15 minute. Opţional se poate adăuga şi o mână de orez pentru a „îmbogăţi” supa.

5. Terci de grâu şi orez Se pune apă cu sare la fiert. Când clocoteşte, se toarnă, în

ploaie, făină din grâu integral şi făină de orez, până se obţine o consistenţă de mămăligă moale. Atenţie! Şi grâul şi orezul se umflă la fiert, astfel încât va trebui să lăsaţi compoziţia mai moale şi să nu puneţi prea multă făină. Se fierbe circa 20-30 de minute, amestecând din când în când. Se poate realiza şi numai din făină de grâu sau numai din făină de orez. De asemenea, se poate realiza şi terci din făină de mei sau amestecat cu făină de grâu sau orez.

6. Terci de hrişcă Este o mâncare foarte sănătoasă şi delicioasă, care poate fi

consumată des în acest regim. Se prepară din făină de hrişcă măcinată peste care se toarnă apă clocotită şi sare. Se amestecă, obţinându-se o compoziţie moale care se lasă la umflat 15-20 de minute. Se observă apoi că făina de hrişcă a absorbit toată apa şi terciul a devenit consistent, fiind foarte gustos şi hrănitor.

7. Cremă de orez Se prăjeşte moderat orezul până ce devine rumen. Se macină

şi se adaugă la făina rezultată trei pahare de apă la patru linguri de făină astfel obţinută. Se fierbe totul aproximativ 25 de minute, adăugând apă dacă mai este necesar. Se sărează în final după gust.

Se mai pot consuma şi următoarele combinaţii: - orez fiert împreună cu făină de grâu, hrişcă sau mei coapte; - grâu fiert împreună cu făină de orez copt; - hrişcă fiartă împreună cu făină de grâu copt; - hrişcă înmuiată în apă rece cu sare timp de minim 1 oră.

Sănă

tate

Iulie 2010 69

Căpşunul şi virtuţile sale terapeutice IIoonn PPaavveell –– BBuuccuurreeşşttii LLeeccttoorr AAyyuurrvveeddaa

e poate spune despre căpşun (Fragaria moschata) că este fratele mai mare al fragului şi face parte din familia Rosaceae. Este o plantă erbacee, viguroasă şi

care rămâne de la un an la altul (plantă perenă). Cel mai adesea îl întâlnim cultivat în grădini şi mai rar prin

păduri rare, margini de pădure, tufişuri, fâneţe umbrite, pe soluri jilave, bogate in humus. Atunci când are suficientă apă şi lumină ne poate încânta cu fructele lui pline de o dulceaţă inconfundabil aromată.

Principalii constituenţi Fructele conţin circa 89 % apă. Conţinutul în hidraţi de

carbon este relativ redus - 7%, la fel şi în protide - 0, 8 %. Sodiul este în cantităţi mici – 2 mg la 100 g de fruct, fierul - 0, 9 mg, iar calciul - 25 mg. În schimb, conţinutul de săruri de potasiu este destul de ridicat – 140 mg. Mai sunt prezente în cantităţi mici substanţe uleioase (0, 15 %), acid salicilic (0, 01g / kg), brom, iod, sulf, siliciu, vitamine (A, B1, B2), vitamina C fiind în proporţie de 60 – 80 mg la 100 g de fruct. Mai conţine, dintre zaharuri, levuloză – 5 %, ceea ce le permite şi diabeticilor să le consume.

Cum ne pot ajuta De la căpşun se consumă, după cum ne-am obişnuit, fructele

dar chiar şi frunzele se pot folosi cu succes pentru efectele lor terapeutice. Fructele sunt consumate în stare proaspătă (cure de primăvară) sau prelucrată (siropuri prin presare la rece), iar frunzele sunt folosite uscate, sub formă de pulbere fin măcinată, luată sublingual ori ca macerat la rece.

Căpşunul este un bun diuretic activ, stimulând eliminarea acidului uric şi a toxinelor din corp. Asupra tubului digestiv are acţiune uşor laxativă şi antioxiurică, dar cu acţiune favorabilă şi asupra ficatului. Mai are şi proprietaţi hipotensive şi diuretic-depurative, provocând şi eliminarea excesului de colesterol.

Proprietăţi -antibiotic bactericid -astringent (frunzele) -antidiareic (frunzele) -antihelmintic -antiinflamator -calmant (frunzele) -coleretic -depurativ -dezinfectant al căilor urinare (frunzele) -diuretic (frunzele) -laxativ -răcoritor -reechilibrant endocrin -reechilibrant nervos -remineralizant -tonic -vermifug. Sunt indicate în următoarele situaţii: -afecţiuni hepato-biliare -angină (frunzele) -arterioscleroză -artritism -constipaţie -cosmetică -demineralizare -diabet zaharat -diaree (cu atonie) -enterite faringiene -gută

-hemoragie -hipertensiune arterială -intoxicaţii (alcoolice / tabagice) -laringită (frunzele) -litiază renală / biliară -nefrite -obezitate -oxiuroză -pletoră -reumatism articular / cronic degenerativ -slăbiciune -tuberculoză -varice Câteva recomandări – Se pot consuma ca atare, putându-se face cure cu 300 g – 1,

5 kg pe zi, de preferat dimineaţa, timp de 7- 14 zile, in special pentru cei ce suferă de constipaţie cronică, reumatism articular, gută, nefrită, litiază urică sau biliară .

– În cazul oxiurozei se pot mânca 0, 5 kg de căpşuni dimineaţa pe stomacul gol, fără a se mai consuma ceva până la pranz (timp de 6 ore) şi se repetă timp de 10 zile.

– Pentru diabetici se recomandă cure de primăvară, până la 300 g zilnic.

– Se pot face cure exclusive, primăvara, timp de 10 zile, de câte 1 -1, 5 kg pe zi îndulcite numai cu miere în cazul pletoricilor, hipertensivilor, în obezitate, constipaţie, reumatism cronic degenerativ.

– Sub formă de lapte nutritiv (sucul de căpşuni se amestecă cu aceeaşi cantitate de lapte dulce proaspăt)

– Frunzele uscate, măcinate foarte fin, câte 5 g, se ţin sub limbă timp de 5 minute, după care se înghit cu puţină miere. Luate de 3 ori pe zi sunt foarte bune antidiareice şi diuretice foarte eficiente, având şi proprietăţi dezinfectante ale căilor urinare.

– În uz cosmetic, se fac măşti de înfrumuseţare perfect naturale cu căpşuni zdrobite sau amestecate cu albuş de ou (pentru ten gras) sau cu smântână (pentru ten uscat).

Alimente si plante medicinale cu actiune antibiotica fata de

Helicobacter pyllori DDrr.. CCrriissttiinnaa CCîîmmppeeaann –– BBuuccuurreeşşttii LLeeccttoorr AAyyuurrvveeddaa

nfecţia cu Helicobacter pyllori este cea mai frecventă cauză a gastritei hiperacide cornice. De la punerea sa în evidenţă în 1983 de către Warren şi Marshall,

rolul Helicobacter pylori în suferinţele gastrice a fost tot mai mult luat în consideraţie, astfel încât în momentul de faţă există suficiente date care dovedesc implicarea acestui germene patogen în diverse tulburări digestive: gastrita cronică, ulcerul gastro-duodenal, dispepsia non-ulceroasă, carcinomul gastric, limfomul gastric şi chiar cancerul colonic. În gastrita cronică Helicobacter pylori este considerat factorul etiologic major, fiind pus în evidenţă în 70-100% din cazuri.

Incidenţa gastritei cronice este foarte mare în cadrul populaţiei generale, fiind adesea corelată şi cu un status socio-economic mai redus. Tocmai de aceea, problema eradicării infecţiei cu Helicobacter pyllori este considerat azi un aspect de sănătate publică atât din punctul de vedere al numărului de cazuri cât şi din punct de vedere economic ţinând seama că tratamentul este eficace doar dacă se aplică scheme terapeutice care includ două, trei sau patru medicamente cu preţ de cost relativ ridicat.

Luând în considerare toate aceste aspecte considerăm important să prezentăm în continuare o serie de rezultate ale unor studii ştiinţifice realizate în ultimele decenii şi care au dovedit că unele alimente precum şi unele plante medicinale au un

S

IM

edic

ină

natu

rist

ă

Lohanul nr. 13 70bacteriostatic şi chiar bactericid faţă de Helicobacter pillory.

Sulforafanul este un compus cu acţiune antibiotică faţă

de Helicobacter pillory. El este prezent în cantităţi mari în broccoli şi alte legume înrudite cu acesta, cum ar fi conopida, varza, gulia, ridichile şi muştarul. Pentru tratamentul gastritelor hiperacide, dar şi pentru ulcer, rezultatele bune se obţin cu sucul de varză albă (Brassica oleracea L. var. capitata). În acest scop, se rade o varză, se pune puţină sare şi se lasă în repaus o jumătate de oră. Se stoarce şi se bea zilnic 1 pahar, între mese, timp de 1 luna.

Uleiul de măsline extra-virgin are şi el acţiune de inhibare a

dezvoltării Helicobacter pillory. Iaurtul natural, datorită conţinutul său în Lactobacilli

şi Bifidobacterium, inhibă şi el dezvoltarea Helicobacter pillory. Iaurtul este necesar să fie consumat proaspăt, deoarece altfel amplifică aciditatea gastrică.

Mierea are şi ea un efect antibiotic faţă de Helicobacter şi în

plus protejeaza mucoasa gastrica prin stimularea fluxului sanguin, prin efectul antiinflamator si prin stimularea cresterii celulelor epiteliale. Cu toate acestea, în cantităţi mari ea creşte aciditatea gastrică, de aceea se recomandă să nu fie consuamtă singură sau să fie luată după mese.

Lemnul dulce (Glycyrrhiza glabra) este un remediu

tradiţional pentru inflamaţiile digestive şi este inclus în numeroase

preparate indicate în tratamentul ulcerului gastro-duodenal şi al gastritei. El inhibă creşterea lui Helicobacter pillory. El nu este indicat persoanelor care suferă de hipertensiune arterială.

Muşeţelul (Matricaria recutita), conţine apigenină, un

bioflavonoid care inhibă Helicobacter pillory şi chamazulenă, un compus cu acţiune antioxidantă.

Conform unui studiu realizat în Turcia la Universitatea Gazi,

conurile de cedru (Cedrus libani), fructele de Momordica charantia, partea aeriană de boz (Sambucus ebulus), şi florile de sunătoare (Hypericum perforatum) au de asemenea o acţiune antibiotică faţă de Helicobacter pylori.

O serie de studii realizate la Universitatea din Toyama, Japonia, care au evaluat acţiunea antibacteriană a 50 de plante medicinale, au demonstrat acţiunea antiobtică faţă deHelicobacter pillory a următoarelor plante: citraka (Plumbago zeylanica), salmali (Bombax malabaricum), amada (Curcuma amada), nucşoara (Myrisctica fragrans), bakuchi (Psoralea corylifolia) şi mai ales kapilla (Mallotus phillipinesis), care a dovedit o acţiune antibiotică deosebit de intensă.

Berberina este un alt compus active cu proprietăţi antibiotice

faţă de Helicobacter pillory. Ea este prezentă în cantităţi suficiente în scoarţa de dracilă (Berberis vulgaris), scoarţa de daruharidra (Berberis aristata) şi în goldenseal (Hydrastis canadensis).

Starea de armonie in ayurveda – armonie şi vindecare

DDrr.. CCrriissttiinnaa CCîîmmppeeaann –– BBuuccuurreeşşttii LLeeccttoorr AAyyuurrvveeddaa

n viziunea sistemului tradiţional ayurveda, starea de sănătate perfectă înseamnă în primul rând o deplină stare de armonie. Ţelul principal acestui sistem de vindecare

este nu doar acela de a reda fiinţei umane aflate în suferinţă o stare temporară de confort fizic, psihic sau mintal, deoarece starea de sănătate a unei fiinţe umane nu poate fi redusă doar la o simplă stare de confort sau de bine.

Această ştiinţă milenară – ayurveda – urmăreşte să trezească în fiecare fiinţă umană aspiraţia autentică către o stare de armonie profundă şi deplină. Această aspiraţie constant menţinută reprezintă în realitate fundamentul stării veritabile de sănătate.

Starea de armonie Starea de armonie reprezintă o concordanţă, un acord, o

potrivire a elementelor componente ale unui întreg. În contextul noţiunilor incluse în ştiinţa milenară a sistemului ayurveda, întregul căruia urmărim să-i cunoaştem starea de armonie specifică poate fi ori fiinţa umană, ori o anumită structură vie (a unei plante, spre exemplu), ori o anumită forţă vitală sau energie subtilă, ori un anumit constituent corporal sau o anumită substanţă fizică.

Armonia este o categorie filozofică ce exprimă aderenţa părţilor, coerenţa interiorului şi a exteriorului, unitatea conţinutului şi a formei, împăcarea contrariilor. Analizată pe larg în istoria esteticii, armonia este adesea considerată ca fiind un temei, atribut sau efect al frumosului.

„Cele opuse se completează şi se acordă şi din cele discordante rezultă prin proporţionare cea mai frumoasă armonie” (Heraclit).

Armonia „constă, pe de o parte, în totalitatea integrată a unor laturi esenţiale, iar pe de altă parte, în pura opoziţie rezolvată a acestora, prin ceea ce ele revelează ca apartenenţă reciprocă,

legătură interioară, ca unitate a lor. În acest sens vorbim de armonia formelor, culorilor, tonurilor etc.” (Hegel).

În muzică, armonia este combinarea simultană, îmbinarea melodioasă a mai multor sunete, în conformitate cu anumite legi, care se ocupă cu studiul acordurilor în compoziţie. Tot astfel, în celelalte arte, armonia este apropiată de ordine, măsură, proporţionalitate, unitate constructivă sau compoziţională.

Ştiinţa străveche a sistemului tradiţional ayurveda porneşte de la premiza esenţială conform căreia starea de sănătate veritabilă a unei fiinţe umane este întotdeauna expresia unei armonii depline, care se manifestă atunci în toate planurile. Privind lucrurile din această perspectivă, starea de armonie constituie punctul de referinţă al oricărei evaluări a stărilor fizice, psihice sau mentale ale fiinţei umane.

Armonia şi vindecarea naturală Toţi cei care au cunoscut şi au urmat principiile acestui

sistem tradiţional au putut verifica la scurt timp după aceea acest adevăr şi l-au putut confirma, în acelaşi timp, chiar prin practica lor. Mai mult decât atât, toţi cei care au atins această stare şi-au putut da seama că nu există în realitate nici un sfârşit sau, cu alte cuvinte, nici un aşa-zis grad ultim al armoniei pe care o fiinţă umană îl poate atinge atunci când se decide să urmeze consecvent principiile de viaţă ale Ayurvedei. Această modalitate de a trăi pune accentul mult mai mult pe prevenirea afecţiunilor decât pe tratament, fără a neglija însă, atunci când este cazul, o cură de vindecare naturală.

Procesul de armonizare, realizat prin metodele tradiţionale ayurvedice, reprezintă chiar o parte integrantă a vindecării, mai ales astăzi, când majoritatea dintre noi suferim de nenumărate şi variate afecţiuni, datorate oboselii, stresului şi care, marea majoritate, au drept cauză principală graba nejustificată, care ajunge în prezent chiar să ne angoaseze clipă de clipă, fără încetare.

Sistemul tradiţional ayurveda echilibrează şi reîntinereşte organismul fiinţei umane, reducând astfel susceptibilitatea de boală, mai ales prin întărirea imunităţii şi puterii de autoregenerare a acestuia şi totodată prin dezvoltarea unei capacităţi naturale de a preveni apariţia eventualelor noi afecţiuni, simultan cu stoparea procesului de agravare sau dezvoltare a acelor afecţiuni deja existente

Î

Med

icin

ă na

turi

stă

Iulie 2010 71

Spaţiul macroeconomic al anilor noştri

EEcc.. AAuurreell CCoorrddaaşş –– HHuuşşii

ercetând Cărţile cunoaşterii, împreună cu cititorul, ne propunem să călătorim în zona echilibrului şi dezechilibrului macroeconomic. Pentru ca parcursul

economic să fie mai uşor, mai ales pe teritoriul „minat“ al disfuncţionalităţilor, a legităţilor economice şi legăturilor de cauzalitate dintre componentele echilibrului economic, trebuie să urmărim, să citim şi să înţelegem indicatorii de orientare în lumea performanţei sau non-perfomanţei macroeconomice care este reflectată de o serie de factori ce vor fi amintiţi, treptat, în timpul călătoriei.

Mai clar exprimat, dacă monitorizăm organismul economic ca pe o maşină aflată în mişcare, afişajele electronice trebuie să indice principalii parametri, indicatori de bord care să reflecte starea de bună funcţionare: viteză, temperatura motorului, nivelul de ulei şi de combustibil din rezervor etc.

Se ştie că activitatea economică reprezintă izvorul bunăstării, bogăţiei pentru orice naţiune. Implicarea Guvernului şi cadrul legislativ din domeniul economicului au un rol hotărâtor nu doar asupra nivelului de trai ci şi asupra vieţii sociale şi politice.

Rolul guvernului este bazat pe o serie de politici şi instrumente, pârghii economice, din care amintim:

politica fiscală = măsuri luate de guvern pentru a stabiliza economia în special prin ajustarea măririi taxelor, reducerea impozitelor şi cheltuielilor guvernamentale, preferând un buget deficitar, stimulativ pentru economie în starea de recesiune economică, iar în starea de boom prelungit impozitele mărindu-se;

politica monetară = măsuri luate de banca centrală şi uneori de trezorerie pentru a influinţa activitatea economică şi anume reglarea creditului şi masei monetare, cota rezervelor monetare obligatorii, rata dobânzii, pentru a echilibra cererea şi oferta totală pe piaţă, deficitul sau excedentul bugetar, nivelul de îndatorare sau de creanţe, inflaţie etc;

politica cheltuielilor publice = guvernul măreşte sau micşorează cheltuielile publice în funcţie de starea de recesiune (cresc cheltuielile publice, rezultând un deficit bugetar care permite mărirea investiţiilor publice, pe termen scurt, implicit dezvoltarea economică) sau de boom a economiei (scad cheltuielile publice, iar excedentul bugetar acoperă deficitele acumulate în starea de recesiune.

Trebuie luate decizii cu privire la: politica de investiţii = parte din venituri cheltuită pentru

formarea capitalului, bani + mijloace de producţie aducătoare de profit. Investiţiile din surse proprii sau credite constituie un „motor“ al dezvoltării economice, creează noi locuri de muncă, retehnologizează economia etc;

politica de consum = folosirea unei părţi din venituri pentru cumpărarea de bunuri şi servicii necesare vieţii şi funcţionării societăţii. Lordul ec. Keynes spunea că oamenii înclină sa-şi mărească consumul când venitul creşte, dar nu atât cu cât creşte venitul.

În acest sens Guvernul, agenţii economici, investitorii particulari trebuie să cunoască performanţele economice ale zonei de interes cu ajutorul unor indicatorii esenţiali utilizaţi pentru a măsura dezvoltarea macroeconomică şi a lua în cunoştinţă de cauză decizii legate de profitabilitatea investiţiilor economice. Aceşti indicatori sunt: produsul intern brut (PIB), rata şomajului, inflaţia, rata dobânzii, deficitul bugetar, deficitul de cont curent, cursul de schimb al monedei.

Produsul intern brut (PIB) PIB-ul reprezintă valoarea totală de piaţă a bunurilor şi

serviciilor produse de economia unei ţări şi destinate consumului final. Altfel spus, PIB-ul reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii produse de o ţară într-o perioadă de timp. PIB-ul este un indicator de bază al bogăţiei materiale create de un mediu economic. El este folosit ca măsură a bunăstării. În concluzie mărimea PIB-ului

reflectă producţia de bunuri şi servicii capabile să acopere nevoile cetăţenilor săi.

Statul, guvernul poate relansa, stimula prin cheltuielile sale publice, creşterea investiţiilor, a activităţii economice direct în sectorul public. Prin subvenţii sau mărimea impozitelor, el poate influenţa interesul pentru investiţii a agenţilor privaţi. Consumul şi investiţiile administraţiilor publice sunt elemente ale producţiei interne ale ţării. Creşterea şi descreşterea lor are efect direct şi imediat asupra PIB-ului.

Guvernul, investitorii particulari folosesc o câtime, o parte din venitul lor suplimentar, pentru consum („înclinaţia marginală spre consum“). Deci, creşterea venitului disponibil antrenează, stimulează creşterea cererii de bunuri şi servicii. Altfel spus dacă Guvernul relansează activitatea prin cheltuieli de consum sau de investiţii (investiţii = dezvoltare), el stimulează direct cererea de bunuri şi servicii în economie.

Creşterea producţiei (mărirea PIB-ului) implică o creştere a nevoii de forţă de muncă, rezultă că locurile de muncă se înmulţesc şi ca o consecinţă firească şomajul se diminuează. În plus, aceeaşi relansare a cererii interne, adică creşterea producţiei generează de asemenea o creştere a preţurilor adică a inflaţiei. Creşterea producţiei determină şi nevoia mai multor fonduri pentru a finanţa un volum crescut al comerţului etc. care are ca rezultantă imediată creşterea cererii de monedă. La rândul ei cererea de monedă suplimentară face să urce, să se mărească preţul banilor (rata dobânzii).

Raportat le creşterea PIB în anul 2010, analiştii economici declară că revigorarea economiei româneşti va veni pe filiera comerţului internaţional. Creşterea economică a PIB-ului va fi nesemnificativă, în condiţiile în care consumul va fi redus datorită creşterii şomajului şi îngheţării salariilor implicit a efectului dobânzilor mari asupra investiţiilor, a declarat pentru „Business Standard“, M. Muhleger, analist în cadrul Deutsche Bank. Prognoza creşterii valorilor PIB, estimat de analişti, la nivelul anului 2010 va fi în medie de 0,6%.

Rata şomajului Rata şomajului reprezintă procentul forţei de muncă care se

află în căutarea unui loc de muncă. Şomajul generează presiuni sociale şi dificultăţi financiare. Presiunea socială se materializează în micşorarea producţiei de bunuri şi servicii care nu pot fi la nivelul cererii. Dificultăţile financiare cu care se confruntă Bugetul se reflectă în creşterea cheltuielilor publice prin mărirea cheltuielilor bugetare neproductive privind indemnizaţiile de şomaj, evident în detrimentul investiţiilor cu caracter social – cultural, cheltuieli cu sănătatea, învăţământul, etc. În esenţă, şomajul reprezintă eşecul economiei de a utiliza toate resursele disponibile de muncă.

După definiţia Biroului Internaţional al Muncii este considerat şomer orice persoană de peste 15 ani care este aptă de muncă, nu munceşte, este disponibilă pentru a se angaja şi caută un loc de muncă.

Cele mai multe concedieri de personal prin desfi-inţarea locurilor de muncă s-au produs în anul 1992 pe timpul guvernului Stolojan (856.100 de persoane), urmat de anul 1991 de guvernarea Roman (658.700 de per-soane); guvernul Vasile în anul 1999 (523.000 de per-soane) şi guvernul Ciorbea în anul 1997 (495.000 de persoane). În aceşti patru ani, un procent de 30,34% din numărul de salariaţi existent la 31.12.1989 şi-au

C

Econ

omie

Lohanul nr. 13 72pierdut locurile de muncă, recordul anual fiind deţinut de guvernarea Stolojan, cu un minus de 10, 29% faţă de numărul total din 1989.

Între aprilie 1998 – decembrie 2000, ministrul Industriei a fost pedistul Radu Berceanu, care s-a făcut cunoscut prin celebrul său mesaj, „vă plătesc doi ani să staţi degeaba acasă'“. Prin urmare, guvernele României nu aveau bani să-i investească şi să reabiliteze industria, dar aveau bani să-i plătească pe salariaţi „să stea degeaba acasă.“ Şi în anul acela, 495.000 de oameni şi-au pierdut locurile de muncă. (D. Fota – colecţia „Financiarul”).

La începutul anului 2010 în evidenţele oficiale figurau circa 710.000 de şomeri care reprezentau un prag de 8%. În realitate se poate vorbi de peste 1.000.000 de şomeri. Fondul de şomaj prevăzut în BVC pe anul 2010 este subdimensionat cu circa 50%.

„Şomajul este de 8% şi va continua să crească în prima jumătate a anului 2010. Nu aş fi surprins să ajungă la 10% în acea perioadă, înainte să înceapă să scadă.“ (J. Franks – şeful misiunii FMI în România).

O parte economiştilor analişti speră ca spre finele anului 2010 să apară creşterea economică, implicit relansarea angajărilor.

Inflaţia Un alt indicator al performanţei economice este inflaţia.

Economiştii definesc inflaţia drept un dezechilibru de ansamblu al economiei reflectată în creşterea masei banilor în circulaţie într-un ritm mai rapid decât creşterea producţiei.

Într-o economie în dezvoltare, în care veniturile oamenilor cresc, aceştia îşi pot permite să cheltuiască mai mulţi bani pentru ceea ce vor sau ce le trebuie. Ajungi să plăteşti tot mai mult ca să cumperi aceleaşi mărfuri (servicii) sau chiar mai puţin. Banii câştigaţi valorează din ce în ce mai puţin.

Inflaţia are două tendinţe, creşterea generalizată a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor.

Cauzele principale ale apariţiei inflaţiei:

a) Crearea de mijloace de plată lichide pentru finanţarea deficitului bugetar, este vorba de o inflaţie bugetară;

Deficitul bugetar – În cazul în care statul are cheltuielile mai mari decât veniturile curente (bugetare, publice), cel mai la îndemână mijloc de acoperire a diferenţei îl constituie împrumuturile de la bănci, astfel masa banilor în circulaţie creşte, fără ca nevoile circulaţiei să fi crescut şi ele, deoarece statul, guvernul nu se împrumută pentru a produce bunuri şi servicii suplimentare, ci doar, pentru a consuma, micşorând doar cantitatea de mărfuri şi servicii deja produse, existente. Altfel spus, aceste resurse împrumutate neavând acoperire în mărfuri şi servicii afectează direct puterea de cumpărare a populaţiei.

b) Nerambursarea la scadenţă a creditelor bancare, concomitent cu acordarea de noi credite într-un volum mai mare, deşi producţia a scăzut, este vorba de inflaţia de credit;

c) Spirala inflaţionistă a salariilor, cauzată de majorarea lor fără să fie însoţite în aceeaşi proporţie de creşterea productivităţii muncii, avem de-a face cu inflaţia salarială;

d) Deficitul balanţei comerciale, (deficitul comerţului exterior şi implicit al balanţei de plăţi externe), adică situaţia în care încasările valutare din export ale ţării sunt mai mici decât plăţile valutare la import. Cererea de valută este nesatisfăcută (cererea mai mică decât oferta) şi de aceea cursul, preţul valutei creşte şi importurile se scumpesc.

Inflaţia se poate transmite prin importuri de materii prime şi transferarea acestor preţuri de import + taxele vamale asupra produselor finite destinate producţiei interne. Devalorizarea ratei de schimb reflectă intensitatea inflaţiei. În felul acesta apare inflaţia importată.

Măsura inflaţiei se face cu ajutorul indicelui general al preţurilor care exprimă creşterea preţurilor ca fenomen de ansamblu şi se determină ca raport procentual între preţul prezent şi preţul la un anumit moment dat în trecut. În acest sens statisticienii au creat un „coş“ de produse şi servicii şi au urmărit preţul acestui coş. Inflaţia erodează, depreciază, micşorează puterea de cumpărare a banilor. Altfel spus, oamenii cu aceeaşi sumă de bani, vor putea

să cumpere mai puţine mărfuri şi servicii la finele perioadei de inflaţie decât la începutul inflaţiei.

Politicile de combatere a inflaţiei cuprind trei sectoare de manifestare: financiar (reducerea deficitului bugetar), monetar (ridicarea taxei oficiale a scontului, a ratei dobânzii, operaţiuni pe piaţa liberă, rezerve bancare minime obligatorii, şi a nu se acoperi deficitul bugetar prin emisiune, creare de monedă) şi controlul preţurilor şi salariilor prin deflaţie.

Deflaţia este operaţiune inversă inflaţiei şi are ca scop readucerea masei monetare la situaţia iniţială, respectiv de a reduce preţurile la nivel iniţial. În acest context Guvernul adoptă o serie de măsuri: creşterea producţiei şi scăderea ratei şomajului; măsuri de ajustare bugetară; politici de austeritate prin „îngheţarea“ salariilor şi pensiilor; măsuri de realizarea echilibrului balanţei de plăţi externe.

Un alt grup de cauze derivate, care contribuie la temperarea, diminuarea inflaţiei o constituie: eliminarea excesului de cerere, micşorarea consumului care se realizează prin creşterea dobânzilor la credit, limitarea creditelor şi îngheţarea preţurilor şi salariilor.

Un alt factor de control, de micşorare a inflaţiei îl constituie influenţa, variaţia cursului de schimb (= cantitatea de monedă străină care se primeşte în schimbul unei unităţi de monedă naţională). Una din influenţe se exprimă prin aprecierea monedei naţionale. Aceasta înseamnă creşterea valorii monedei şi implicit mărirea puterii de cumpărare a bunurilor şi serviciilor, fapt ce creează posibilitatea cumpărării unei cantităţi mai mare de bunuri şi servicii cu aceleaşi unităţi monetare sau chiar mai puţine. Deci aprecierea monetară are ca efect micşorarea, atenuarea inflaţiei.

Încercăm cu ajutorul memoriei presei de specialitate să vedem de pe unde vine scumpirea vieţii la români. Se pare că pe la noi inflaţia nu e un fenomen monetar, spunea nu demult, consilierul

ec. Adrian Vasilescu, cauzele ei reale, posibil să se găsească în zona economiei reale. Ştim că rata inflaţiei arată mărirea, grandoarea, aprecierea sau micşorarea, decăderea banilor, oscilaţia puterii lor de cumpărare.

Ne amintim, în urmă cu ceva timp, creşterea economică era apreciată la 9-10% din PIB. Dar la noi ca la nimeni, mărimea cererii de consum, de atunci nu a

fost urmată, cum era firesc, de o creştere corespunzătoare a ofertei de bunuri, mărfuri şi servicii. Într-un asemenea dezechilibru răspunsul a fost scumpirea unor mărfuri speciale care îndeplinesc funcţia de echivalent general şi instrument de schimb. Această scumpire a banilor, căci despre ei este vorba, s-a făcut prin mărirea dobânzilor, limitarea creditului, etc. şi ca un efect de domino, lipsa de lichiditate era însoţită de ieftinirea activelor de toate felurile.

Mai ieri, românii plecaţi la muncă în străinătate trimiteau miliarde de euro în ţară. Banca Centrală (BNR) făcea eforturi pentru a elimina surplusul de monedă din economie. Dar, se pare că nu banii erau în exces, ci oferta de bunuri şi servicii pe piaţa de consum era redusă. Astfel o dată cu absorbirea plusului de bani cash, prin transformarea lor în rezerve valutare etc. se poate reveni la egalitatea bani = marfă + servicii. Cartea cunoaşterii „spune“ despre această speţă că este de dorit ca banii să se înmulţească, pe cât posibil, în acelaşi ritm cu multiplicarea rezultatelor muncii materializate în bani şi servicii.

Dacă banii se înmulţesc prea repede, într-un sistem economic, fără nici o legătură cu productivitatea muncii, cu creşterea producţiei în genere, aceştia „dispar, se topesc“ în inflaţie. Deci nerespectarea acestei egalităţi economice (bani = marfă + servicii) „se răzbună“ prin dezechilibre de ansamblu ale organismului economic, dezechilibre care se numesc inflaţie.

Dar pe lumea asta nimic nu este veşnic şi vremurile când se dădeau credite doar cu buletinul au apus din cauza crizei. Fluxul de euro trimişi de români de pretutindeni s-a subţiat bine, investiţiile străine în România s-au micşorat binişor, în plus deficitele economice grave ale economiei noastre fac ca lipsa de lichidităţi să se cronicizeze. Drept răspuns „mama băncilor“ de la noi, BNR, face eforturi, împrumuturi publice, împrumuturi de pe piaţa financiară internă şi externă cu dobânzi mari etc. pentru a face rost Ec

onom

ie

Iulie 2010 73de lichidităţi pentru a mai da o gură de oxigen organismului economic. Băncile care primesc, o parte din această transfuzie de „sânge + oxigen“ (bani) trebuie să valorifice aceste lichidităţi punând în mişcare motoarele sistemului economic prin mecanismul de creditare etc.

Potrivit analiştilor economici prognoza inflaţiei medii la nivelul anului 2010 va fi de 4, 4%, iar ec. şef al BCR, Lucian Anghel considera că: dacă taxele sunt modificate, dacă T.V.A.-ul s-a majorat, atunci presiunile inflaţioniste se vor intensifica. Producătorii şi comercianţii îşi vor mări preţurile pentru a face faţă sumelor suplimentare ce trebuie plătite Bugetului de Stat. Din păcate toate aceste măriri de preţuri materializează prezenţa inflaţiei şi vor fi simţite mai ales de cei cu venituri mici.

Rata dobânzii Apariţia creditului se leagă de un anumit stadiu de dezvoltare

a schimbului, când vânzătorul cedează valori de întrebuinţare în schimbul unor promisiuni că va primi cândva o valoare. Etimologic vorbind termenul de „credit“ are la origine noţiunea de credinţă, încredere.

Creditul este un instrument esenţial al activităţii economice, fie o sumă de bani acordată ca împrumut, fie o cantitate de bunuri, o executare de lucrări sau o prestare de servicii, cu condiţia ca obligaţiile să fie executate la un termen numit scadenţă. Altfel apare creditul bancar, comercial, sau de vânzare a bunurilor pe credit.

Creditul bancar realizează două funcţii principale: 1. concentrarea disponibilităţilor băneşti ale populaţiei şi

redistribuirea fondurilor disponibile drept împrumuturi pentru necesităţile temporare ale investitorilor;

2. emisiunea monetară care se realizează prin mărirea, lărgirea creditului pe o cale specială, legală dar plină de riscuri, în condiţii restrictive de creare de mijloace băneşti suplimentare necesare într-o economie în plină dezvoltare.

Dobânda se exprimă prin rata dobânzii care reprezintă raportul procentual dintre masa dobânzii de plătit într-o anumită perioadă şi volumul capitalului împrumutat. Variaţia ratei dobânzii depinde de raportul între cererea şi oferta de capital, de o serie de factori econo-mici, monetari (inflaţie), sociali şi politici. Economistul Turgot (1727-1781) spunea ca rata dobânzii este „un fel de termometru al abundenţei sau a rarităţii capitalului unei naţiuni: dobânda scăzută a banilor este totodată efectul şi indicile abundenţei de capitaluri.”

Dobânda ca regulator al pieţei de capital reprezintă pentru creditor (o persoană căreia i se datorează ceva) un venit din împrumutul de capital, iar pentru debitor (o persoană care datorează ceva) costul capitalului împrumutat. În practică, există o mare varietate de dobânzi în funcţie de operaţiunea de credit implicată, de tipul creditorului sau debitorului.

Principalele categorii de dobânzi sunt următoarele: taxa oficială a scontului = dobânda încasată de Banca

Centrală de emisiune pentru creditele acordate băncilor comerciale pe baza portofoliului cambial, adică trată + bilet la ordin,

dobânzile la depozitele şi împrumuturile bancare (dobânzi bancare), dobânzi la împrumuturi guvernamentale pe termen scurt de la cetăţeni sau bănci în vederea finanţării cheltuielilor bugetare, pentru acoperirea deficitului bugetar (ex. emisiuni de bonuri de tezaur),

dobânzi la împrumuturi guvernamentale pe termen lung (ex. emisiuni de obligaţiuni).

Cu cât este mai ridicat nivelul dobânzii, cu atât este mai motivată economisirea banilor şi sunt mai puţin atractive împrumuturile pe termen scurt. Ratele scăzute ale dobânzii încurajează împrumuturile şi investiţiile, stimulând astfel activi-tatea economică. În plus, pe fondul ratelor dobânzilor (preţul banilor) scăzute, masa monetară creşte.

Creşterea producţiei, creşterea PIB-ului generează o creştere

a cererii de monedă, deoarece economia, investitorii au nevoie de mai multe fonduri pentru a finanţa un volum crescut al actelor de vânzare-cumpărare. Cererea de monedă suplimentară face să crească preţul banilor (rata dobânzilor).

În ceea ce priveşte dobânzile la credite, P. Gelin, preşedinte director general al BRD – Groupe Societe Generale, consideră ca rata dobânzilor la credite va rămâne aproximativ ridicată pe zona creditelor în lei.

Nu văd o scădere foarte puternică a dobânzilor la lei, pentru că situaţia în România va fi încă fragilă şi pentru că deficitul bugetar va rămâne ridicat. În ceea ce priveşte ratele la dobânzi sunt astăzi deja la niveluri foarte scăzute şi cred că în 2010 ar trebui să rămână aproximativ la acelaşi nivel spune Gelin pentru publicaţia „Business Standard.”

Deficitul bugetar Limita maximă a deficitului public (deficitul fiscal)=3% din PIB. Limita maximă a datoriei public = 60% din PIB. Deficitul public (bugetar) nu poate depăşi 3% din PIB

deoarece această cifră, 3%, reprezintă deficitul necesar impus matematic pentru a stabiliza datoria publică la 60% din PIB.

Datoria publică nu poate depăşi 60% din PIB. Această cifră reprezintă media raportului dintre datoria publică brută şi PIB în Comunitatea Europeană în anul 1990. Datele sunt prevăzute în Codul de disciplină fiscală al Uniunii Europene.

Bugetul de stat este un tablou sinoptic, macroeconomic, care sub forma unei balanţe cuprinde ansamblu încasărilor (veniturilor) şi cheltuielilor, fiecare dintre acestea fiind detaliate pe capitole, adică pe surse de venituri şi obiective de cheltuieli. Bugetul de Stat este componenta cea mai importantă a Bugetului Public Naţional. Din punct de vedere juridic, el repre-zintă un act prin care sunt prevăzute şi autorizate de către Parlament, veniturile şi cheltuielile anuale ale statului. Din punct de vedere finan-ciar la nivel macroeconomic, este un instrument de prognozare şi intervenţie a guvernului (statului) în viaţa economică.

Bugetul public naţional este format din bugetul de stat, bugetul

asigurărilor sociale, bugetele locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor.

Veniturile publice (încasările publice) cuprind atât veniturile curente din impozite, taxe şi venituri din proprietăţile statului, precum şi venituri extraordinare (temporare) din împrumuturi pe piaţa internă şi externă. Se mai adaugă veniturile din emisiunea monetară. Există de asemenea şi resurse bugetare care nu au origine fiscală.

Cheltuielile publice (ale statului) sunt destinate să acopere salariile şi dotările în sectorul administrativ–poliţienesc, în reţeaua publică de învăţământ, cercetare ştiinţifică, sănătate şi cultură, cheltuieli pentru căi şi mijloace de transport rutier, naval, aerian şi gospodărie comunală, cheltuieli militare, datoria publică, participare la organisme şi instituţii internaţionale, investiţii realizate de Stat pe calea subvenţiilor vărsate întreprinderilor publice sau colectivităţilor locale.

Dacă cheltuielile bugetare (publice) definitive sunt superioare încasărilor publice definitive este vorba de un deficit public (bugetar). Adică cheltuim mai mult decât producem. Iar suma totală datorată de către guvern, ca urmare a obţinerii unor împrumuturi interne şi externe pentru acoperirea deficitului bugetar se numeşte datorie publică. Împrumuturile pot fi destinate finanţării economiei, acoperirii deficitului, completării rezervelor valutare insuficiente sau diminuării altor dezechilibre. Datoria publică este în mare măsură rezultatul deficitului bugetar.

Efectele deficitului bugetar asupra economiei diferă în funcţie de calitatea indicatorilor macroeconomici în interdepen- Ec

onom

ie

Lohanul nr. 13 74denţa lor sub raportul factorului timp. De cele mai multe ori guvernul care încearcă să relanseze sau să mărească cererea (dezvoltarea producţiei), în mod subiectiv, provoacă sau agravează un deficit bugetar.

Cauza principală a deficitului public (bugetar) este faptul că mărimea cheltuielilor bugetare nu este în echilibru cu sursele (impozite, taxe, contribuţii etc.) de finanţare a acestor cheltuieli. Sau o reducere a impozitelor nu este echilibrată printr-o micşorare echivalentă a cheltuielilor.

Deficitul bugetar mare şi contracţia, restrângerea producţiei pune presiune pe cursul de schimb sau preţul de schimb (preţul unei monede naţionale exprimate în monedă străină, devize) şi în plus poate determina o depreciere a raportului leu – euro în cursul anului 2010. Adică deficitul bugetar duce la deprecierea ratei de schimb (= ieftinirea monedei, scăde-rea puterii de cumpărare a monedei naţionale) micşorând preţurile la pro-dusele naţionale, stimulând cererea internă, favorizând exporturile, punând frână importurilor, creând condiţii de reechilibrare a deficitului.

Ne reamintim că deficitul bugetar poate fi finanţat prin: creşt-erea obligaţiilor fiscale (impozite, taxe), emisiunea monetară şi împru-muturi (emisiunea de obligaţiuni sau bonuri de tezaur etc.). Când deficitul public (bugetar) este finanţat, acope-rit cu împrumuturi pe termen lung, aceste surse atrase vin şi încarcă, măresc datoria publică. Astfel încăr-cătura financiară a acestei datorii publice se accentuează în bugetele următoare, reducând libertate econo-mică a statului. Numai cheltuielile cu dobânzile pentru creditele luate necesare diminuării datoriei publice se ridică la 2,5 miliarde euro. Iar cheltuielile legate de rambursarea creditelor scadente se ridică la peste 6 miliarde de euro.

Deşi economia românească în anul 2009 a avut cea mai mare scădere din ultimii 15 ani, din structura bugetului pe anul 2010 rezultă că, instituţia numită Curtea Constituţională primeşte surse bugetare mai mari cu aproape 60% faţă de anul 2009. Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (STS) – înregistrează o creştere a alocărilor bugetare, cu circa 38%. Iar la Ministerul Economiei, cheltuielile de personal cresc de 4 ori etc.

Majoritatea analiştilor economice care au făcut prognoze pe anul 2010 privind deficitul bugetar consideră că planul convenit împreună cu F.M.I. de 5, 9% din PIB nu va fi realizat, dacă nu se reduc cheltuielile bugetare (cheltuieli pentru funcţionarea administraţiei publice, apărare, învăţământ, sănătate, asigurare şi asistenţă socială, locuinţe etc.) în special cele cu salariile şi pensiile „nesimţite“, salarii bugetare între 13 mii şi 20 mii de euro, pensii de serviciu plătite de la Buget, în afara pensiilor calculate pe baza contribuitivităţii, de multe mii de euro pe lună.

O altă soluţie care ar putea contribui la reducerea deficitului bugetar ar fi mărirea sarcinilor fiscale (impozite, taxe etc.). Experţii sunt de acord că mărirea taxelor frânează, întârzie relansarea economică. Economistul Radu Soviani, redactor şef la „Business Standard“ spunea, printre altele, că deficitul bugetar mare va micşora cheltuielile de la bugetele de drumuri, şcoli, apărare publică, şi în general tot ce înseamnă administraţie. Aceste reduceri de cheltuieli publice se materializează în şomaj, reduceri de salarii, reduceri de cheltuieli cu bunuri şi servicii.

În concluzie la adâncirea deficitului bugetar au contribuit nu numai scăderea veniturilor (încasărilor) la buget, ci şi creşterea facturii salariale în sectorul public. J. Franks şeful misiunii F.M.I. a spus, în publicaţia „Business Standard”: cel mai mare exces au fost salariile din sectorul public, care au urcat de la 6% din PIB acum câţiva ani, la 9, 5% din PIB în prezent.

Deficitul de cont curent Comerţul internaţional cuprinde suma tranzacţiilor rezultate

din import = cheltuieli pentru cumpărarea unui bun sau serviciu contra unei sume de bani) şi din export = vânzarea de bunuri materiale şi servicii spre un agent economic dintr-o altă ţară). Baza

comerţului internaţional o constituie tranzacţiile cu bunuri (mărfuri) materiale, prestări de servicii, vânzări –cumpărări de licenţe, turism şi transporturi internaţionale, colaborări tehnico-ştiinţifice cu străinătatea etc., care constituie comerţul invizibil (cu servicii).

Balanţa de plăţi externe este un tablou statistico-economic în care se înscriu şi se compară totalitatea plăţilor şi încasărilor valutare având ca obiect mărfurile, invizibilele şi fluxurile de capital în relaţiile unei ţări cu celelalte ţări, la un moment dat. Altfel exprimat, documentul contabil care reflectă, reprezintă sintetic totalitatea încasărilor şi plăţilor determinate de tranzacţiile comerciale (export-import) şi monetare internaţionale ale unei ţări este balanţa de plăţi cunoscută în literatura economică şi sub numele de balanţa globală de plăţi sau balanţa de plăţi externe.

Părţile principale ale unei balanţe globale de plăţi (balanţe de plăţi externe) sunt balanţa contului curent şi balanţa contului de capital sau balanţa mişcărilor de capital.

I. Balanţa contului curent

denumită şi balanţa plăţilor curente sau balanţa tranzacţiilor curente înregistrează intrările de bani de pe urma exporturilor şi ieşirile de bani de pe urma importurilor de bunuri (mărfuri) şi servicii urmărite separat în balanţele precedente prezentate mai jos:

1) Balanţa comercială (balanţa comerţului exterior) cuprinde, în sens restrâns, valoarea totală şi pe grupe de mărfuri a exportului şi importului unei ţări pe o anumită perioadă.

Balanţa comercială este defici-tară când importul de mărfuri este mai mare ca exportul de mărfuri, adică preţurile mari la produsele naţionale, frânează exporturile şi stimulează importurile. Creşterea importurilor atrage după sine şi creşterea cheltuielilor, altfel spus creşterea efortului valutar pentru satisfacerea acestui tip de cerere. Din păcate, această mărire a consumului, a cererii produselor şi serviciilor din afara ţării, determină ca cererea de valută necesară să nu fie satisfăcută (cererea este mai mare ca oferta de valută) şi de aceea cursul, preţul valutei creşte şi astfel importurile se scumpesc, rezultând datorii externe în efortul Guvernului de a echilibra acest deficit.

Deci fiecare componentă a Balanţei de plăţi externe reflectă o situaţie de excedent, deficit sau de echilibru. D.p.v. financiar-contabil, balanţa de plăţi externe poate fi echilibrată, deoarece deficitele unor posturi se acoperă din excedentele altora. De exemplu, un deficit al balanţei comerciale se echilibrează, se acoperă dintr-un excedent al balanţei capitalurilor rezultat ca urmare a contractării împrumuturilor externe.

2) Balanţa serviciilor denumită şi balanţa invizibilelor (efectuări de export-import de servicii reciproce, cum ar fi transport, turism, asigurări, reprezentanţe diplomatice, etc.).

3) Balanţa veniturilor (venituri din muncă şi din proprietate intelectuală, venituri din dobânzi, dividende, profituri ale plasamentelor de capital în străinătate etc.,

4) Balanţa transferurilor unilaterale (donaţii publice şi particulare, despăgubiri).

II. Balanţa mişcărilor de capital: pe termen scurt (ex.

creditele pe termen până la un an); pe termen lung (ex. investiţiile directe = cumpărarea de active în străinătate cu scopul de a controla o întreprindere sau de investiţii de portofoliu = cumpărări de acţiuni, obligaţiuni etc. de pe pieţele străine); balanţa rezervelor valutare (ex. valută internaţională, credite FMI).

Generic exprimat soldul balanţei parţiale de plăţi sau soldul contului curent este diferenţa între exporturile şi importurile de mărfuri pe de o parte şi invizibile (= formă de comerţ exterior şi în acelaşi timp o poziţie de intrare sau de ieşire în domeniul serviciilor în balanţa naţională de plăţi adică balanţa de plăţi externe). Soldul operaţiilor contului curent permit să se vadă dacă o ţară are nevoie de finanţare, adică dacă exportul este mai mic decât importul, balanţa fiind deficitară rezultând datorii externe.

Un deficit de cont curent face necesar apelul la o finanţare Econ

omie

Iulie 2010 75exterioară, ceea ce poate antrena două feluri de probleme: o problemă financiară (anual se vor plăti dobânzi şi comisioane = serviciul datoriei publice) care vor amplifica dezechilibrul „comerţului invizibil“ (= balanţa serviciilor + balanţa transferurilor) şi probleme politice, adică datoria poate genera dependenţă faţă de ţările creditoare sau de instituţiile internaţionale (F.M.I. etc.).

Un deficit cronic la balanţa plăţilor curente sau balanţa contului curent se traduce fie printr-o politică economică defectuoasă, fie o scăderea competitivităţii produselor naţionale.

Un deficit de cont curent indică faptul că cererea de mărfuri + servicii (masa consumatorilor) este orientată către exterior, iar producătorii interni se află într-o poziţie de inferioritate în raport cu producătorii străini (importurile sunt mai mari decât exporturile).

Dar trebuie să încercăm să înţelegem care sunt factorii, cauzele care determină ca cererea să fie orientată cu precădere spre importuri.

O primă cauză o constituie inflaţia (= creşterea generalizată a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor) care face ca produsele naţionale să fie mai scumpe şi implicit mai puţin competitive faţă de produsele străine.

O a doua cauză o constituie mărirea, presiunea cererii. Mai clar exprimat, ştim din învăţăturile „legii cererii şi a ofertei“ că prin intermediul raportului cerere-ofertă acţionează „legea valorii“ stabilindu-se astfel preţurile. De exemplu, dacă oferta unui produs pe piaţă este mai mare decât cererea pentru acel produs, atunci preţul scade sub valoare şi invers, când oferta produselor este mai mică decât cererea solvabilă, preţul creşte peste valoare.

Un al treilea factor este aprecierea monedei naţionale, adică creşterea valorii monedei, implicit a puterii de cumpărare, a fost însoţită din anii precedenţi de-o creştere a salariului real, peste productivitatea muncii, ca să nu amintim de salariile „nesimţite“ ale clientelei politice, ceea ce face ca preţul forţei de muncă încorporat în produs să micşoreze competitivitatea economică externă, adică exporturile.

Rezultă că mărirea importu-rilor şi scăderea exporturilor agra-vează deficitul comercial (deficitul schimburilor comerciale, deficitul balanţei comerciale, deficitul comerţului exterior, deficitul balanţei parţiale de plăţi). Reducerea cheltuie-lilor valutare pentru importuri şi mărirea încasărilor valutare din ex-porturi au ca rezultat reducerea deficitelor (comerciale, de cont curent etc).

Analistul economic I. Dumitru notează că imposibilitatea de a acoperi deficitul comercial (componentă structurală a deficitului de cont curent) prin investiţii directe va creşte datoria externă = împrumut în străinătate contractat de persoane publice, fizice, juridice. Cu alte cuvinte, creşterea soldului negativ, adică mărirea deficitului balanţei comerciale influenţează în sensul creşterii deficitului contului curent. Aşadar deficitul de cont curent devine greu de susţinut atâta vreme cât nevoia de acoperire a deficitului depinde de investiţiile de portofoliu (cumpărări de valori mobiliare pe o piaţă externă) în defavoarea investiţiilor directe (creări sau cumpărări de active în străinătate cu scopul de a controla întreprinderi).

B.N.R. are de ales între menţinerea unei inflaţii scăzute şi dezechilibrul balanţei comerciale. Aceasta înseamnă că preţurile mici la produsele şi serviciile interne favorizează, stimulează, încurajează exporturile, implicit micşorarea deficitului comercial şi a deficitului de cont curent.

Analistul Radu Limpede în cartea „Economia în 2010...“ aparţinând publicaţiei „Business Standard“ afirmă: contul curent va înregistra un deficit în anul 2010 pe fondul creşterii schimburilor comerciale, ale avansului consumat de importuri. Practic balanţa comercială va reamplifica acest dezechilibru extern.

Relansarea consumului şi deci creşterea importurilor vor determina o creştere accentuată a deficitului de cont curent, estimându-se ca acesta să ajungă la aproape 7% din PIB. Aceasta înseamnă că economia continuă să producă pierderi adică se

cheltuie mai mult pentru produse, mărfuri şi servicii aduse din străinătate (vezi importurile de produse agroalimentare, electrocasnice etc.). La acestea se mai adaugă starea de criză a economiei româneşti. Dar ca să terminăm prezentarea într-o notă optimistă amintim că deficitul de cont curent poate aduce, cel puţin teoretic, un aflux de investiţii străine, concretizate în achiziţii de active ieftine, aflux ce poate contribui la creşterea producţiei (PIB-ului), sporirea locurilor de muncă şi a veniturilor, cu implicarea pozitivă în creşterea cererii etc. Drumul redresării va fi însă lung şi anevoios.

Cursul de schimb al monedei naţionale Pentru efectuarea plăţilor internaţionale este necesară

preschimbarea monedei unei ţări în banii altor ţări. Un exportator trebuie să ştie care este echivalentul în moneda sa naţională a valorii exportului exprimat în valuta respectivă. În acelaşi timp, un importator vrea să ştie ce sumă în monedă naţională va trebui să cheltuiască pentru a procura valuta necesară importului.

În acest context, trebuie să vorbim de raportul valoric dintre cele două valute, adică de paritatea monetară.

Acest gen de paritate poate fi definită în mai multe feluri şi anume: paritate metalică când valorile paritare ale celor două monede comparate sunt exprimate în aur, paritate valutară când valorile paritare sunt exprimate într-o terţă valută (de regulă, dolarul) luată ca bază de calcul şi paritatea puterii de cumpărare, care are la bază nivelul general al preţurilor din ţara respectivă şi este considerată ca una din condiţiile echilibrului economic internaţional.

În practică s-a renunţat treptat la stabilirea unor valori paritare, rămânând ca valoarea monedei să fie evaluată pe piaţă cu ajutorul cursurilor valutare, denumit şi curs (rată) de schimb.

Curs de schimb valutar (exchange rate) reprezintă preschimbarea în monedă naţională a valutelor încasate de exportatori şi procurarea de către importatori a valutelor necesare plăţilor externe care se realizează prin vânzare-cumpărare de la băncile autorizate, acestea operând pe pieţele de schimb valutar. Deci cursul de schimb, rata de schimb a monedei naţionale reflectă preţul monedei naţionale în monedă străină, adică raportul între moneda unui stat şi moneda altui stat. Altfel exprimat vânzarea-cumpărarea

unei monede naţionale, a unei valute în schimbul altei monede străine pe piaţa schimburilor valutare, se face la un anumit preţ sau curs valutar, care poate fi oficial sau de piaţă.

Exemplu: dacă 1 euro va fi 3, 4 lei, atunci 1 leu = 1:3, 4 euro.

Nivelul, mărimea cursurilor oscilează în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă la un moment dat. Pe de altă parte cursul de schimb, adică valoarea unei monede în raport cu celelalte, se schimbă de la o zi la alta. 1 euro poate să valoreze astăzi 4, 28 lei, dar mâine ar putea fi 4, 12 lei. Pentru a înlesni compararea monedelor trebuie să existe o monedă etalon aşa cum a fost aurul de-a lungul timpului.

Ştim deja că există două feluri de cursuri valutare: cursul oficial sau fix şi cursul pieţii, flotant sau liber.

Cursul de schimb este oficial sau rata de schimb poate fi fixă atunci când monedele ţărilor sunt definite prin raportare la un etalon (standard) respectiv echivalent general, numitor comun, greutate, care serveşte ca unitate de măsură. Altfel spus fiecare monedă are un curs de schimb, preţ, o valoare oficială obţinută prin raportare la un etalon monetar, adică la o cantitate de metal preţios (aur, argint) corespunzător unei unităţi monetare.

Din punct de vedere istoric cel mai cunoscut sistem valutar fix a fost etalonul – aur cu formele lui de funcţionare etalonul aur – monedă, etalonul aur – lingouri şi etalonul aur – devize.

Etalonul aur a funcţionat pe deplin începând din anii 1870 (renunţarea la bimetalismul aur – argint în cea mai mare parte a ţărilor) până la Primul Război Mondial când se prăbuşeşte etalonul aur – monedă şi implicit sistarea, oprirea convertibilităţii în aur a Ec

onom

ie

Lohanul nr. 13 76biletelor de bancă care sau transformat pe deplin în bani de hârtie.

În perioada etalonului aur orice deţinător al unor bancnote avea dreptul să le prezinte la ghişeele băncii emitente solicitând în schimb cantitatea de aur pe care acestea le reprezentau (convertibilitate aur). Adică, dacă aveai o bancnotă de o liră sterlină, o puteai schimba, converti liber, la o bancă pentru o monedă de aur, cu valoare intrinsecă de o liră. Pe la mijlocul sec. al XIX-lea o uncie de aur (31, 10 gr.), valora 20 dolari şi 4 lire sterline, rezultă că rata de schimb era de 5 dolari : 1 liră sterlină.

În anul 1931 Anglia a renunţat oficial la etalonul-aur. Astfel după mai mult de 110 ani de domnie, metalul galben a încetat să mai fie etalon monetar unic în ţara în care a fost lansat în această funcţie. Etalonul aur era ca şi dispărut în anul 1936.

Datorită etalonului aur – monedă, secolul al XIX-lea a cunoscut o remarcabilă stabilitate a ratei de schimb şi o dezvoltare economică înfloritoare, care n-a fost împiedicată de dezechilibrele din schimburile internaţionale.

În perioada etalonului aur – devize (1944 – 1971) sensul conver-tibilităţii a devenit mult mai re-strâns, a fost exclus dreptul de a pretinde schimbarea bancnotelor în aur, aceasta putând fi preschimbate numai în alte valute convertibile (de la acest principiu făcea excepţie dolarul, care era convertibil în aur la cererea băncilor centrale deţină-toare, cerere adresată Trezoreriei S.U.A.). Odată cu suspendarea, încetarea convertibilităţii în aur a dolarului, în anul 1971, principalele monede occidentale, inclusiv dolarul au trecut la flotare. Deci, începând cu luna august 1971 administraţia Nixon a sistat, a oprit posibilitatea dolarului de a fi schimbat, vândut-cumpărat pe aur, a renunţat la etalonul-aur şi implicit a renunţat la cursurile de schimb fixe şi până în prezent, în cadrul schimburilor valutare internaţionale funcţionează etalonul – devize.

Prin devize se înţeleg „înscrisuri, exprimate printr-o valută convertibilă, ce consemnează dreptul creditorului de a primi şi respectiv obligaţia debitorului de a plăti împrumuturile precum şi dobânzile aferente. Este vorba de cambii, cecuri, acţiuni, obligaţiuni etc. alături de valute liber utilizabile.“

Valuta reprezintă unitatea bănească a unei ţări în situaţia în care este folosită în relaţiile economice internaţionale. Valutele se pot schimba între ele la un curs de schimb pe pieţele valutare. Valutele pot fi, în anumite proporţii, convertibile sau neconvertibile. Uneori, valutele convertibile se numesc „valute forte“, iar valutele neconvertibile „valute slabe“.

Din acest moment nu se mai poate vorbi de o convertibilitate oficială, ci de o convertibilitate flotantă, de piaţă. Ca urmare aurul nu mai este legat de paritatea monetară, nemaiavând preţ fix, ci variabil, în funcţie de legea cererii şi a ofertei. Metalul preţios nu mai este etalon monetar, însă continuă să fie menţinut de băncile centrale de emisiune ca stoc de rezervă.

Într-un regim de schimburi flotante, libere valoarea (preţul) monedei este determinată de cererea şi oferta agenţilor economici care se exprimă pe piaţa schimburilor valutare.

Piaţa schimburilor valutare în România este o piaţă liberă, denumită piaţă valutară interbancară, unde cotaţia, respectiv cursul monedei naţionale se realizează prin fixing (licitaţie închisă). La noi în ţară, piaţa valutară funcţionează şi ca o piaţă a caselor de schimb valutar, pentru persoanele fizice. Cursul de referinţă calculat de BNR are caracter orientativ.

Cursul care se formează în cadrul licitaţiei (fixingului) este un curs de echilibru (de referinţă), ca şi preţul de echilibru (când cererea = oferta). Mai clar exprimat „legea cererii şi ofertei“ influenţează preţul de piaţă astfel: când oferta unui produs (monedă) pe piaţa valutară este mai mare decât cererea pentru acel produs (monedă), atunci cursul (preţul) scade sub valoare, scăderea preţului monedei duce la reducerea ofertei de monedă şi la creşterea cererii până la echilibru; şi invers, când oferta produselor (monedă) este mai mică decât cererea solvabilă, atunci preţul (cursul) monedei creşte peste valoare, oferta fiind mai mică decât cererea, atunci creşterea preţului (cursului) monedei duce la creşterea ofertei şi reducerea cererii până la echilibru.

Ex. dacă o bancă vinde euro şi cumpără lei şi constată că

are cerere mare pentru euro, va mări cursul de vânzare la euro, scăzând cursul de cumpărare al leului.

Cursul de echilibru este acel curs care permite satisfacerea celui mai mare volum al cererii şi ofertei de diferite valute, pe baza ordinelor de vânzare.

Cursul valutar este influienţat pe piaţa monetară, de fluctuaţia importurilor şi exporturilor unei ţări. Adică, dacă exporturile noastre cresc, cererea pentru lei creşte şi leul se apreciază (creşterea cursului leului în raport cu alte monede). Şi invers, dacă importurile cresc, oferta de monedă naţională pentru achiziţionarea monedei străine creşte şi cursul monedei naţionale se depreciază (adică scade cursul leului în raport cu alte monede).

Cursul valutar mai este determinat şi de variaţia ratei dobânzii. Dacă rata dobânzii la moneda naţională, în raport cu cea pentru valută, creşte, cererea pentru moneda naţională creşte şi cursul ei creşte.

Intervenţiile Băncii Naţionale pe piaţa valutară, prin vânzarea sau cumpărarea de valută, influenţează, de asemenea, prin intermediul cererii şi al ofertei de valută, cursul de schimb.

Cea mai mare parte a comer-ţului mondial se desfăşoară în regim de schimburi flexibile, ce variază în limite relativ fixe.

Cererea şi oferta de valută sunt la rândul lor determinate, nu numai de comerţul exterior, mişca-rea, circulaţia capitalului şi servicii-ilor dintre ţări. Acestea sunt reflec-

tate în balanţa de plăţi externe şi implicit în părţile sale compo-nente: balanţa contului curent (balanţa comercială + balanţa cheltuielilor invizibile) + balanţa contului de capital (balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt şi lung + balanţa rezervelor valutare).

Legătura dintre cursul de schimb valutar şi balanţa de plăţi externă Fenomenul economic al scăderii puterii de cumpărare

(deprecierea monedei naţionale), este determinat de apariţia şi persistenţa dezechilibrului, deficitului balanţei de plăţi externe (plăţile, cheltuielile valutare depăşesc încasările, veniturile valutare în relaţia unei ţări cu alte ţări la un moment dat), precum şi de creşterea preţurilor interne peste cele externe (inflaţie), sau de nivelul relativ scăzut al dobânzilor interne.

Prezenţa în economia unei ţări a fenomenului devalorizării, deprecierii monedei naţionale adică ieftinirea monedei, are ca rezultat micşorarea preţurilor produselor naţionale. Această scădere a preţurilor mărfurilor şi serviciilor indigene are ca rezultat creşterea cererii interne şi în plus duce la ieftinirea vânzărilor de bunuri şi servicii în afara ţării, favorizând astfel creşterea exporturilor şi descurajând, obstrucţionând cheltuielile pentru importuri.

În concluzie, creşterea încasărilor, veniturilor valutare din exporturi şi diminuarea, scăderea cheltuielilor valutare datorate reducerii importurilor, adică tocmai devalorizarea, deprecierea monedei naţionale, poate contribui la echilibrarea balanţei de plăţi.

Sintetic exprimat, cursul (rata, preţul) de schimb valutar în perioada de deficit al balanţei globale de plăţi are tendinţa de scădere, ceea ce generează reechilibrarea, aproape, automată a deficitului balanţei de plăţi, iar deprecierea monedei stimulează exporturile şi descurajează importurile.

În acelaşi timp, deprecierea monedei deteriorează raportul de schimb şi constituie o pierdere de venituri, adică pentru acelaşi volum fizic exportat este obţinută mai puţină valută străină, ceea ce poate agrava inflaţia internă şi implicit reduce nivelul de trai al populaţiei.

Încercăm cu ajutorul consilierului guvernatorului BNR, ec. A. Vasilescu să facem o călătorie în trecutul apropiat al schimburilor valutare din România.

Începând cu data de 1 august 1994, piaţa valutară din ţara noastră era liberă, adică a avut loc liberalizarea cursului valutar. De atunci unica metodă prin care BNR mai putea să influenţeze cursul era modificarea ofertei valutare. Deci, dacă BNR vinde dolari pe Ec

onom

ie

Iulie 2010 77piaţă, oferta creşte până la echilibrarea cu cererea. Preţul de echilibru făcea ca presiunea asupra leului să scadă. Aşa s-au putut susţine o serie de reforme.

Leul nu putea să se aprecieze, deficitul balanţei comerciale se adâncea, rata inflaţiei se dublase fără a se mai lua în calcul şi blocajul financiar.

Preţul dolarului era influenţat de cheltuielile de producţie al bunurilor şi serviciilor, de rentabilitatea societăţilor economice, de competitivitatea produselor naţionale pe pieţele externe şi mai ales de diferenţa dintre rata inflaţiei din ţara noastră şi ratele inflaţiei din ţările cu care s-a făcut comerţ.

Preţul dolarului a început să fie stabilit zilnic pe piaţa valutară, rezultând din „împăcarea“ cererii cu oferta de valută. Cererea era cam de 80% din totalul importurilor (energie, materii prime, furaje, alimente de bază, produse electrocasnice etc.), iar oferta era mică.

Importurile erau mai mari decât exporturile, aşa că deficitul comercial era prezent. Astfel era mare nevoie de valută pentru a asigura cursul interbancar în zona de echilibru. Pentru aceasta se făceau împrumuturi peste împrumuturi.

După liberalizarea cursului valutar, a urmat convertibilitatea de cont curent a leului. A fost deschisă piaţa valutară. BNR şi-a făcut rezerve cumpărând valută de pe piaţa internă. Această liberalizare a balanţei mişcărilor de capital a început înainte de intrarea în U.E.

Deşi în România nu au crescut exporturile, nu au năvălit „hoardele“ de investitori străini, se înregistrează în anumite perioade o creştere artificială a leului. Problema este că un leu puternic majorează excesiv deficitul de cont curent (deficitul balanţei parţiale de plăţi). În plus aprecierea leului faţă de principalele valute de-a lungul ultimilor ani poate ridica semne de întrebare în legătură cu stabilitatea macroeconomică a României.

Conform analiştilor economici, această apreciere în salturi a leului se datorează intrărilor masive de capital speculativ pe fondul randamentelor pozitive oferite de rata ridicată a dobânzii la depozitele în lei. (R. Chesoi).

Diferenţele ridicate dintre ratele dobânzilor pentru lei, comparativ cu ratele dobânzilor din zona euro au încurajat speculatorii, care câştigă atât din dobânzi, cât şi din aprecierea monedei naţionale pe piaţa valutară. (I. Dumitru, Raiffeisen Bank).

Analiştii de la ING Bank anticipează că BNR s-ar putea vedea forţată să intervină pentru a deprecia leul (scăderea puterii de cumpărare a monedei naţionale, situaţia reflectată de inflaţie şi de dezechilibru de lungă durată al balanţei de plăţi externe), dacă moneda se apreciază cu mult faţă de euro.

Dacă leul creşte semnificativ faţă de euro, producţia economică ar putea fi afectată. Acest scenariu este acuzat de faptul că economia nu a profitat în întregime de perioada de cădere a monedei, iar, acum, se va confrunta probabil cu o monedă mai puternică se arată într-o analiză ING în publicaţia Business Standard.

Interdependenţele dintre principalii indicatori macroeconomici Legăturile între principalii indicatori de echilibru

macroeconomici sunt deosebit de complexe şi contradictorii, ceea ce îngreunează, face dificilă stabilirea unor măsuri sau intervenţii, care să le rezolve în acelaşi timp şi sigur.

Se spune că cele patru anotimpuri ale anului (primăvara, vara, toamna, iarna) ar coincide cu cele patru anotimpuri economice şi anume:

Relansarea creşterii economice – guvernul micşorează taxele şi dobânzile. Oamenii şi firmele au mai mulţi bani de cheltuit.

Afacerile se dezvoltă, se creează noi locuri de muncă, oamenii sunt plini de speranţă. Produsele şi serviciile muncii lor au căutare, se vând bine.

Expansiunea – pe baza investiţiilor cresc: producţia, venitul naţional, cursul (preţul) acţiunilor, salariile, vânzările şi implicit profiturile, veniturile.

Oamenii culeg roadele muncii lor, creşterea veniturilor oamenilor şi a firmelor duce la creşterea consumului. Dar cererea mare de bunuri duce la mărirea inflaţiei.

Criza economică – din cauza inflaţiei oamenii cumpără tot mai puţin, deci profiturile agenţilor economici scad. Firmele economice concediază salariaţii, muncitorii, deci numărul celor care nu au de lucru se măreşte. Veniturile oamenilor se micşorează, creditele bancare nu se achită, în plus veniturile Statului din obligaţii fiscale scad. Economia intră în faza de depresiune.

Depresiunea – întreprinderile reduc costurile de producţie, înlocuiesc capitalul fix, mijloacele fixe de producţie depăşite fizic şi moral cu altele noi având productivitate mărită, încep să facă investiţii pentru modernizarea tehnologiilor şi astfel se începe faza ascendentă a ciclului de producţie, adică relansarea producţiei.

Un model general (unic) al ciclului de producţie economic nu există.

Starea de boom (relansarea creşterii economice + expansiunea economică) asigură progresul economic, iar starea de recesiune (criza economică + depresiunea economică) are rolul de

a restabili echilibrul economic şi înnoirea factorilor de producţie şi dezvoltarea viitoare a economiei.

În faza de expansiune doi indicatori macroeconomici, PIB-ul şi rata şomajului, fac să se înregistreze rezultate economice bune. Şi anume, creşterea veniturilor populaţiei duc la mărirea cererii şi implicit la creşterea producţiei, adică a PIB-ului cu implicaţii directe în creşterea locurilor de muncă şi implicit în reducerea ratei şomajului.

În schimb ceilalţi doi indicatori inflaţia şi deficitul de cont curent al balanţei de plăţi externe se înrăutăţesc. Încercăm o explicaţie. Mărindu-se cererea de mărfuri şi servicii, cresc preţurile adică creşte inflaţia. Datorită creşterii preţurilor (inflaţiei) produsele naţionale, indigene devin mai puţin competitive pe piaţa internaţională, adică are loc o reducere a exportului. Produsele străine apar mai ieftine pe piaţa

internă, astfel vor creşte importurile, ceea ce atrage după sine un deficit în contul curent.

Deficitul contului curent adică deficitul balanţei plăţilor curente atrage după sine deprecierea cursului (preţului) de schimb al monedei naţionale. Sau altfel spus, deprecierea monedei naţionale, este determinată de apariţia deficitului balanţei globală de plăţi, implicit deficitul balanţei de plăţi curente (deficitul bontului curent).

Încercăm să „vedem“ dacă fraza este adevărată. Devalorizarea, deprecierea preţului, cursului de schimb (ieftinirea monedei) micşorează preţurile la produsele şi serviciile interne şi implicit duce la ieftinirea produselor destinate exportului, adică se favorizează creşterea exporturilor, descurajând cheltuielile valutare pentru realizarea importurilor.

Cu alte cuvinte, creşterea veniturilor, încasărilor valutare din exporturi şi scăderea cheltuielilor valutare datorate reducerii importurilor, adică tocmai deprecierea monedei naţionale, poate contribui la reechilibrarea automată a deficitului balanţei plăţilor externe, implicit deficitul contului curent etc.

Sintetic exprimat, rata de schimb (preţul, cursul de schimb) are tendinţa de devalorizare, de scădere în perioada de deficit, ceea ce generează a reechilibrare simultană, încurajând exporturile şi frânând importurile.

Ca un aparent paradox economic, atunci când se depăşeşte Econ

omie

Lohanul nr. 13 78punctul de vârf al creşterii economice şi se trece la starea de recesiune (criză + depresiune economică.) realităţile economice au loc invers. Adică scăderea cererii atrage după sine reducerea locurilor de muncă şi deci mărirea ratei şomajului. Simultan se micşorează rata inflaţiei, iar situaţia balanţei de plăţi externe (balanţa globală de plăţi, balanţa de plăţi) se apropie de echilibru, adică se îmbunătăţeşte.

În asemenea împrejurări, guvernul care se implică în politica economică, prin instrumentele, pârghiile pe care le are la îndemână, politica fiscală şi politica monetară, se află în faţa unei dileme.

Dacă se adoptă politica creşterii economice prin stimularea cererii de mărfuri şi servicii, se rezolvă două obiective: creşterea producţiei şi reducerea şomajului dar apar pericole din zona presiunilor exercitate de inflaţie şi de deficitul balanţei de plăţi.

Dacă se adoptă o politică contrară, de reducere a cererii de produse şi servicii, adică o politică de deflaţie, se reduce inflaţia şi se îmbunătăţesc rezultatele în raporturile economico-financiare externe, altfel spus, se echilibrează balanţa de plăţi externe (balanţa globală de plăţi), dar în schimb producţia se reduce şi implicit creşte şomajul.

Rezultă o problemă de deficit, de echilibru macroeconomic între şomaj şi inflaţie, între cerere şi consum etc.

Se pare că destinul nostru economic depinde de atingerea optimului în găsirea răspunsului la întrebări de genul „a fost sau nu a fost“ alegerea cea mai bună a politicii economice de urmat şi unde se află limita între raiul şi iadul vieţii noastre economico-sociale.

Pentru aceasta se impune în permanenţă prezenţa unor oameni competenţi în luarea deciziilor economice, sociale şi politice.

Bibliografie selectivă A. Brociner – Europa monetară – Ed. Institutul european

Iaşi, 1999.

J. Dumitriu – Monedă şi credit, Ed. Grafix, Iaşi, 1994. I. Genereux – Politici economice, Ed. Institutul European,

Iaşi, 1997. G. Harja – Economie. Planuri, sinteze, teste, probleme,

subiecte – Ed. All Educational, Bucureşti, 1996. C. Kiriţescu şi colab. – Băncile, mică enciclopedie, Ed.

Expert, Bucureşti, 1998. G. Macovei – Fundamentele gândirii economice, Ec. „Ion

Ionescu de la Brad“, Iaşi, 1999. N. Murgu, C. Lazăr, M. Isărescu – În zgomotul bursei.

Glosar bursier, Ed. Albatros, Bucureşti, 1982. V. Olaru şi colab. – Dicţionarul economiei de piaţă, Ed.

Spicon, Tg. Jiu, 1991. E. Prahoveanu – Economie politică, fundamente de teorie

economică, Ed. Eficient, Bucureşti, 1991. F. Teulon – Sistemul monetar internaţional – Ed. Institutul

European, Iaşi, 1997. F. Teulon – Comerţul internaţional – Ed. Institutul

European, Iaşi, 1997. T. Tudoranca – Dicţionar de afaceri englez – român, Ed.

Business Books, Bucureşti, 1995. Colecţia „Business Standard.“ Colecţia „Jurnalul Naţional.“ Colecţia „Financiarul.“ Colecţia „Evenimentul zilei“ Colecţia „Săptămâna Financiară.“ ––––––––––––––––––––––––––– Pentru ilustrare s-au folosit imagini de la Stock.XCHNG,

the leading FREE stock photo site [G.F.] http://www.sxc.hu/photo/1260919

Lumina. Lumina artificială PPrrooff.. BBrrîînnzzăă VVeerroonniiccaa –– HHuuşşii

umina reprezintă o formă importantă de energie. Viaţa pe Pământ e dependentă de energia eliberată de Soare. Pe de altă parte, lumina e radiaţia care ne dă

posibilitatea să vedem. Lumina de laser are numeroase întrebuinţări – de la transmiterea mesajelor până la tăierea oţelului.

Vedem obiectele când lumina lor ajunge la ochiul nostru. Lucrurile pe care le vedem fie produc lumină, fie reflectă lumina produsă de alte obiecte sau permit luminii să le străbată. De exemplu putem vedea Soarele şi stelele pentru că produc lumină. Majoritatea obiectelor din jurul nostru le vedem datorită luminii pe care o reflectă.

În general lumina strălucitoare a Soarelui e considerată ca fiind pură sau albă. Acest lucru e greşit, lumina albă fiind de fapt o combinaţie de mai multe culori. Culorile ce compun lumina albă pot fi văzute atunci când razele de soare strălucesc prin picăturile de ploaie dând naştere unui curcubeu. Când lumina este reflectată de marginea unei oglinzi sau atunci când trece printr-un ornament sau recipient de sticlă, poate fi văzută o bandă de culori. Această bandă de culori e denumită spectrul luminii, ea trecând treptat de la culoarea roşie până la violet.

De obicei se neglijează nuanţele mai fine şi se consideră că spectrul este alcătuit doar din şapte benzi colorate. Aceste culori, denumite şi cele şapte culori ale curcubeului, sunt: roşu, orange, galben, verde, albastru, indigo şi violet.

În anii 1660, savantul englez Isaac Newton făcea diferite experienţe cu lumina. Folosind o prismă triunghiulară de sticlă a descompus lumina într-un spectru. A descoperit că utilizând încă o prismă putea să recombine razele colorate, obţinând lumina albă.

Experimentul a adus dovada că lumina albă e formată din rad-iaţii colorate.

La trece-rea prin prismă razele de lumina îşi modifică di-recţia de propa-gare. Dar radia-ţiile de culori diferite îşi vor schimba direcţia în mod diferit, cele roşii cel mai puţin, iar cele violet cel mai mult.

Modifica-rea direcţiei de propagare a lu-minii se numeş-te refracţie, iar fenomenul de descompunere a luminii albe în radiaţii colorate se numeşte dis-persie. Curcu-beele se formează atunci când picăturile de ploaie dispersează

1 Arthur Shuster şi Arthur E. Shipley – Britain's Heritage of Science. London: Constable & Co. Ltd., 1917. Gravură după o pictură de Kneller. Sursa: A Temple of Worthies [G.F.] http://www.marcdatabase.com/~lemur/lemur.com/gallery-of-antiquarian-technology/worthies/

L

Isaac Newton1

Econ

omie

Fi

zică

Iulie 2010 79

lumina Soarelui. Spectrul luminii reprezintă doar o parte din gama largă de

radiaţii numită spectrul electromagnetic. Acesta mai include radiaţiile gamma, radiaţiile X, ultraviolete, radiaţiile infraroşii (căldura) şi undele radio. Toate formele de radiaţii electromagnetice se propagă ca unde de vibraţie electrică şi magnetică, cu viteza luminii – aproximativ 300.000 km/s. Diferenţa principală între aceste tipuri de unde electromagnetice o reprezintă lungimea lor, determinată de frecvenţa – ritmul în care sunt produse undele electromagnetice. Cu cât frecvenţa e mai mare, cu atât undele sunt mai apropiate, iar lungimea lor de undă e mai mică. Undele electromagnetice se află între radiaţiile infraroşii şi cele ultraviolete în spectrul electromagnetic.

Lentilele din aparatele de fotografiat şi din instrumentele optice deviază radiaţiile luminoase astfel încât să formeze imagini. Poate aţi remarcat că lentilele din telescoapele ieftine, de exemplu, produc franjuri coloraţi pe marginea imaginilor pe care le formează. Acest lucru se întâmplă deoarece, la fel ca prismele, lentilele simple confecţionate dintr-o singură bucată de sticlă sau plastic deviază radiaţiile colorate mai mult sau mai puţin. În echipamentele de calitate, acest defect e eliminat folosind două lentile suprapuse. Prima dintre aceste lentile descompune lumina albă în radiaţii colorate, iar cea de-a doua recompune radiaţiile colorate, astfel încât să elimine acele margini franjurate (cunoscute sub denumirea de aberaţie cromatică).

Aşa cum a arătat Newton, lumina albă poate fi produsă combinând radiaţiile celor şapte culori ale curcubeului. Există însă o cale şi mai simplă de a face acest lucru. Radiaţiile roşii, verzi şi albastre pot fi combinate astfel încât să se obţină lumina albă. Aceste trei culori sunt denumite culorile primare ale luminii. Prin combinarea lor în diverse moduri se pot obţine alte culori. De exemplu cu ajutorul radiaţiilor roşii şi verzi se obţine lumina galbenă.

Faptul că lumina albă este un amestec de mai multe culori ne ajută să explicăm de ce unele obiecte ne apar colorate. Un obiect va fi văzut alb dacă reflectă toate cele trei componente ale luminii albe, iar dacă nu reflectă niciuna dintre aceste componente, va fi văzut negru. Un obiect ne apare roşu când este privit în lumină albă, pentru că reflectă cu precădere componenta roşie a luminii

1 Millikan şi Gale – Practical Physics, 1920. Sursa: Wikipedia Commons [G.F.] http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Christiaan-huygens3.jpg 2 Arthur Shuster şi Arthur E. Shipley – Op. cit. Sursa: A Temple of Worthies [G.F.] http://www.marcdatabase.com/~lemur/lemur.com/gallery-of-antiquarian-technology/worthies/ 3 Fotografie din 1878. Sursa: ALEPH Gruppe Siegen. http://alephwww.physik.uni-siegen.de/~brandt/jubil/sld003.html

albe şi absoarbe aproape în totalitate componentele verzi şi albastre.

Aproximativ în secolul III î.e.n., grecii au dedus că lumina este emisă de corpuri luminoase, cum ar fi Soarele şi cărbunii aprinşi. Dar modul în care se formează şi se deplasează în spaţiu radiaţiile luminoase a rămas un mister secole de-a rândul. Chiar şi în zilele noastre această problemă nu este în totalitate înţeleasă de către oamenii de ştiinţă.

În anii 1600, Isaac Newton şi alţii credeau că lumina era compusă din particule ce se mişcă cu viteză mare, particule denumite corpusculi. Dar olandezul Christian Huygens şi adepţii săi susţineau că lumina este alcătuită dintr-o succesiune de unde.

În 1801, savantul englez Thomas Young a realizat o serie de experimente cu privire la difracţia luminii, un fenomen prin care lumina, în loc să se propage în linie dreaptă, se împrăştie uşor la trecerea printr-o fanta îngustă. Young a explicat difracţia plecând de la presupunerea că lumina se propagă sub formă de unde. În anii 1860 savantul scoţian James Clerk Maxwell a susţinut că energia electromagnetică se deplasează sub formă de unde, iar lumina este o formă particulară a acestei energii.

Cu toate acestea, la începutul secolului XX, savantul german Max Plank a arătat că energia radiaţiilor este formată din mici cantităţi de energie, numite cuante. Pe această ipoteză se bazează teoria cuantică a luminii emisă de Plank, teorie pentru care a primit premiul Nobel pentru fizică în 1918. Cuanta de energie luminoasă este o particulă denumită foton. Întotdeauna lumina emisă sau absorbită se comportă ca un curent de fotoni.

După cum s-a văzut, adevărata natură a luminii e greu de înţeles. De aceea se spune despre lumină că are o natură duală, iar savanţii pot folosi atât teoria ondulatorie a luminii cât şi teoria corpusculară pentru a-şi explica observaţiile.

La fel ca electricitatea, lumina poate fi generată cu ajutorul altor forme de energie. Soarele produce lumină şi alte radiaţii electromagnetice ca urmare a unor reacţii nucleare puternice, care transformă hidrogenul în heliu. Când ard cărbunii sau lemnele, energia chimică a combustibilului se transformă în căldură şi lumină. La trecerea curentului electric printr-un filament metalic, becurile transformă electricitatea în căldură şi lumină. Dar o lampă fluorescentă funcţionează într-un mod diferit. La capetele unui tub ce conţine vapori sub presiune mică (de obicei mercur), se aplică un curent de voltaj înalt. Astfel vaporii devin incandescenţi şi emit radiaţii ultraviolete, care se vor lovi de învelişul chimic aflat pe pereţii interiori ai tubului. Învelişul absoarbe radiaţiile ultraviolete, care sunt invizibile şi emite energie sub formă de lumină. Acest proces de conversie a radiaţiilor se numeşte fluorescenţă. Fosforescenţa este un efect similar, dar luminozitatea va persista o perioadă destul de lungă de timp după ce sursa de radiaţii a fost îndepărtată. După ce a fost expusă câteva momente la o lumină puternică, va continua să strălucească câteva ore. Atât fluorescenţa cât şi fosforescenţa sunt forme ale luminiscenţei – emisiunea de

Christian Huygens1 Thomas Young2 Max Plank3

Fizi

că

Lohanul nr. 13 80

lumină care se datorează altei cauze decât temperatura ridicată. Unele organisme vii, cum ar fi viermii luminoşi şi unele

specii de peşti, ciuperci şi bacterii, emit lumină printr-un fenomen numit bioluminiscenţă: lumina este produsă pe baza energiei chimice, rezultată atunci când substanţa numită luciferină se combină cu oxigenul.

Una dintre cele mai folositoare surse de lumină este laserul. Literele acestui cuvânt provin de la denumirea din limba engleză „Light Amplification by the Stimulated Emission of Radiation“ (amplificarea luminii prin stimularea emisiunii de radiaţii). Într-un tub laser, cu ajutorul curentului electric se stimulează atomii pentru a elibera fotoni. Fotonii ies din tub sub forma unui fascicul îngust de lumină sau alt tip de radiaţie electromagnetică – în funcţie de substanţa utilizată pentru a produce fotonii.

Spre deosebire de lumina normală, lumina de laser este coerentă. Aceasta înseamnă că toate undele luminoase oscilează împreună. Fasciculul de raze are numeroase întrebuinţări: cicatrizarea ţesuturilor în chirurgie, tăierea oţelului, ghidarea proiectilelor către ţintă şi transmiterea unor semnale de comunicaţie.

Cu cel puţin 500 de mii de ani în urmă, oamenii au învăţat cum să folosească focul ca sursă de lumină. De-a lungul secolelor, iluminarea a devenit tot mai evoluată, azi putând ilumina clădiri şi străzi întregi doar prin apăsarea unui buton.

Nimeni nu ştie câtă vreme s-a scurs de când omul a folosit pentru prima dată un fitil într-un vas umplut cu grăsime animală; cert este că s-au găsit lămpi primitive scobite în roci calcaroase sau gresie datând din jurul anului 80000 î.e.n., iar în Iran lămpi de ceramică în jur de câteva zeci de mii de ani vechime.

Perioada modernă a luminaţiei a început cu inventarea lămpii de petrol; cea mai evoluată dintre primele forme a fost prezentată în 1784 de către elveţianul Ami Argand.

Primele lămpi cu curent au fost elaborate în 1809; acestea erau lămpi cu arc carbonic: la cei doi poli ai unei baterii s-a fixat câte o baghetă de carbon, acestea atingându-se la locul contactului, producând o lumină incandescentă, albă. Dacă erau îndepărtate la aproximativ 10 cm distanţă, se obţinea un arc luminos alb, puternic.

Însă până la apariţia generatoarelor, în 1831, lămpile cu arc

1 Sursa: Wikimedia Commons http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Ami_Argand.png 2 Sursa: Ibidem http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Argand01.jpg 3 Desen din The New Student's Reference Work, Chicago, 1914. Sursa: Wikisource http://en.wikisource.org/wiki/The_New_Student%27s_Reference_Work/Edison,_Thomas_Alva

caloric nu puteau deveni o metodă practică de iluminare. Acestea emit lumină foarte puternică, dar au şi dezavantaje: sunt mari, greoaie şi necesită reglaj permanent. De aceea cercetătorii au căutat alte soluţii. Au experimentat trecerea curentului electric printr-un filament subţire, bun conducător de curent: filamentul se încălzeşte până la incandescenţă, emiţând lumină.

Savantul american Thomas Edison a câştigat cursa pentru titlul de inventator al becului electric. În globul de sticlă al becurilor moderne filamentul este reprezentat de o spirală de wolfram. Curentul ce trece prin filament îl încălzeşte la 2700 C°, şi emite la această temperatură o lumină albă, puternică.

Intensitatea luminii emise de lampă se măsoară în lumeni. Iar „randamentul“ se obţine prin raportarea luminii produse şi curentul consumat. Randamentul unui bec incandescent cu wolfram este de aproximativ 12 lumeni/watt, fiind considerat o sursă de lumină neeconomică. Radiaţiile luminoase ale tubului incandescent aparţin în mare parte domeniului infraroşu, imperceptibil ochiului uman, adică le percepem mai mult sub formă de căldură, decât ca lumină.

Alt inconvenient ar fi că atomii de wolfram se evaporă de pe suprafaţa filamentului şi se condensează pe suprafaţa interioară a învelişului de sticlă. Astfel, învelişul se întunecă treptat şi becul emite mai puţină lumină. În final, filamentul evaporându-se treptat, el se subţiază, se rupe, iar becul se arde.

Pentru reducerea evaporării filamentului, becurile sunt umplute cu argon sau nitrogen gazos, dar evaporarea nu poate fi oprită complet. Cu cât temperatura filamentului creşte, evaporarea este mai rapidă, dar şi lumina este mai albă, mai naturală.

În lămpile cu wolfram-halogen, evaporarea este încetinită prin altă metodă. În interiorul becului este introdusă o cantitate mică de halogen – iod sau brom. Aceştia formează compuşi instabili cu wolframul, care după evaporare se condensează pe filament, şi nu pe suprafaţa interioară a învelişului de sticlă. Însă halogenii reacţionează şi cu sticla, de aceea becul trebuie fabricat din cuarţ.

Cercetările se efectuează şi în alte direcţii. Lămpile infraroşii sunt folosite la accelerarea uscării vopselelor, razele infraroşii şi ultravioletele având utilizare şi în medicină. Se folosesc endoscoape cu lămpi pentru a pătrunde în corpul uman fără a produce răni superficiale mari şi pentru a putea efectua pe această cale intervenţii chirurgicale mici, ce necesită vizibilitate bună.

Prin fibrele optice se pot ilumina locuri imposibil de abordat cu lămpi tradiţionale. În plus, prin laser, fascicul luminos subţire, intens situat la capătul fibrei optice din interiorul endoscopului se pot rezolva probleme organice interne.

François Pierre Ami Argand1 Lampa realizată de Ami Argand2

Thomas Alva Edison3

Fizi

că

Iulie 2010 81

Spre 2012, cu încredere! MMiicchhaaeell SSaallllaa

ASA a anunţat în 16 decembrie 2008 că s-a detectat o imensă gaură în câmpul magnetic al Pământului, câmp care înconjoară planeta protejând-o de vântul solar

(energie plasmatică emisă de soare). Pe întreaga durată a noului ciclu energetic solar, această plasmă nu va mai fi oprită de câmpul magnetic protector al planetei, şi va ajunge, prin breşa imensă (estimare NASA: de 4 ori mai mare decât planeta), pe suprafaţa Terrei.

De ce nu am auzit de asta până acum? Pentru că activitatea solară a fost la minim până recent, iar acum urmează un nou ciclu solar care va avea un maxim în anul 2012. Coincidenţă? De ce iarăşi 2012?

Lipsa activităţii solare a permis unor comentatori ştiinţifici să speculeze că urmează să intrăm întri mini-eră glaciară. Cu toate acestea, o echipă de cercetători condusă de Mausumi Dikpati a afirmat în 2006 că următoarea perioadă de activitate solară va avea un maxim mai mare cu până la 50% decât precedentul ciclu.

Această activitate crescută a Soarelui va face ca uriaşe cantităţi de masă solară coronară să fie expulzate, astfel că vântul solar va transporta un surplus de plasmă care va ajunge inevitabil pe Pământ, datorită găurii din magnetosfera planetei.

Iată cum explică situaţia un cercetător NASA: „Intrăm în noul ciclu solar (al 24-lea). Pentru motive care ne scapă, emisiile de masă solară coronară care au loc în ciclurile pare (ca acesta) lovesc Pământul cu un vârf care este totdeauna magnetizat Nord, iar astfel este posibil să se deschidă magnetosfera planetei şi să fie încărcată cu o imensă cantitate de plasmă chiar înainte de a începe furtuna solară. Este combinaţia perfect sincronizată pentru un eveniment unic.“

Evenimentul unic la care se referă cercetătorul NASA este încetarea funcţionarii sateliţilor, sistemelor de telecomunicaţii (fixe sau mobile) şi a reţelei de transport electric terestre. Dar niciun cercetător nu doreşte să discute despre impactul acestei furtuni solare asupra sistemului bio-electric uman.

Sistemul bio-electric al fiecărei fiinţe umane de pe planetă va fi astfel impulsionat datorită încărcăturii suplimentare care vine de la Soare. Ca urmare, mulţi vor simţi o încărcătură energetică mai mare decât până acum. Dacă fiecare se pregăteşte corect astfel încât corpul său să facă faţă noilor condiţii mai intens-energetice, atunci această creştere energetică ce vine de la Soare poate duce la o îmbunătăţire semnificativă a abilităţilor umane.

Sistemul nervos uman este construit din miliarde de neuroni care comunică unul cu altul şi cu miile de miliarde de celule din corpul uman. Robert Becker a arătat că neuronii transmit informaţie prin mici semnale bio-electrice care pot fi foarte uşor influenţate masiv de condiţiile energetice exterioare. De aceea cei care trăiesc în apropierea liniilor de transport electric de înaltă tensiune suferă de deteriorarea sistemului bio-electric sensibil al corpului.

Efectul concret asupra sistemului nervos uman al acestei creşteri uriaşe energetice cauzată de plasma solară ajunsă pe suprafaţa planetei, nu este cunoscut. Şi nici acela asupra relaţiilor interumane şi al societăţii, în general.

Cu toate acestea, poate fi afirmat că această plasmă solară ce impulsionează sistemul bio-electric uman va influenţa categoric relaţiile şi comunicarea interumană. Asta pentru simplul motiv că micile semnale bio-electrice care formează comunicarea neuronală

sunt sensibil modificate de condiţiile energetice exterioare. Nick Begich, autor al volumului „Controlând mintea umană“

(Controlling the human mind), a arătat cum industria militară americană a întreprins cercetări secrete asupra sistemului bio-electric uman. De exemplu, militarii au dat „undă verde“ unui studiu la Universitatea Utah în 1985 (în urmă deci cu 25 de ani) care a avut ca rezultat cartea „Îndreptarul dozării frecvenţelor radio“ (Radio Frequency Dosimetry Handbook) care studiază pe larg frecvenţele de rezonanţă electrică alte tuturor organelor şi ţesuturilor din corpul uman. Exact ca un recensământ. Aceste informaţii pot fi folosite pentru a determina un efect aproape instantaneu de distrugere sau de vindecare a organului vizat, în funcţie de tehnologiile folosite.

Aşa că din moment ce corpul uman este manipulabil bio-electric, prin tehnologii disponibile, oare ce ne aşteaptă în perioada imediat următoare care atinge apogeul în 2012? Este clar că şi noi, oamenii, suntem afectaţi gradat de aceste condiţii neobişnuite aduse de ciclul energetic solar. David Sibeck, cercetător în cadrul proiectului THEMIS, afirmă că gaura din magnetosfera planetei va exista pe întreaga durată a noului ciclu solar: „Trăim în vremuri

foarte dure, pentru următorii 11 ani“.

Ciclurile creierului repre-zintă modul dominant în care neuronii comunică între ei pentru a organiza informaţiile senzoriale despre mediul înconjurător al fiinţei în cauză. În timpul perioadei de veghe omul experimentează două feluri de cicluri de funcţionare: beta (cu o frecvenţă de 14 – 40 cicluri pe secundă sau Hz) care reprezintă o stare cu intensă activitate mentală similara stressului, şi alpha (7,5 – 14 Hz) reprezentând o stare de relaxare mentală.

Frecvenţe mentale mai joase, theta (4 – 7,5 Hz) şi delta

(0, 5 – 4 Hz), sunt expresia unei inactivităţi fizice, dar mintea ajunge astfel să experimenteze stări de meditaţie profundă şi somnul. Cea mai înaltă (ca frecvenţă) stare a creierului, gamma (peste 40 Hz), reprezintă condiţia în care apar viziunile cognitive, adesea întâlnite la copii.

Pe măsură ce plasma energetică solară ajunge pe Pământ, este evident că aceste stări de funcţionare a creierului vor fi afectate. Pentru unii, această creştere a semnalelor bio-electrice între neuroni va determina intensificarea comunicării intra-neuronale sub forma stărilor beta. O analogie ar fi când un om care a trăit toată viaţa lui în tihna şi relaxarea unui mic sat din provincie, se mută în New York! Alţii vor constata că le lipseşte vitalitatea datorită creşterii intense a electricităţii statice din mediul planetei.

Cei care reuşesc să-şi canalizeze surplusul de energie din sistemul nervos în moduri constructive vor reuşi foarte uşor să înceapă şi să realizeze proiecte la care de mult visau sau pe care le amânaseră până atunci. Capacitatea de a trece foarte uşor de la o stare gamma la o stare alpha le va permite să beneficieze de viziuni creative, pentru că în faţa noilor condiţii socio-economice adesea bulversante trebuie să răspundem cu calm şi echilibru interior.

Secretul care ne permite să beneficiem de acest surplus energetic sub forma stărilor gamma este acela de a avea mereu o minte „deschisă“ şi orientată pozitiv pentru a fi capabili să integrăm armonios viziunile care apar. Odată ce am început să conştientizăm noile capacităţi cognitive mentale, este foarte important să integram cu echilibru noile viziuni în viaţa noastră.

O minte deschisa şi orientată pozitiv sunt condiţiile care ne permit să trecem cu bine această perioadă de creştere energetică solară pe care suntem obligaţi să o trăim. Vom fi astfel pregătiţi să folosim armonios acest surplus de energie care ne afectează modul de funcţionare bio-electric al creierului.

Mai mult, cei care se pregătesc zi de zi, conştient, pentru aceasta, devin gradat adevăraţi „profesionişti“ în domeniul stărilor mentale şi beneficiază la maxim de pe urma creşterii energetice solare reuşind să-şi ridice viaţa pe culmi ale împlinirii şi creativităţii.

N

Dez

bate

ri

Lohanul nr. 13 82 Aspecte privind amoralitatea

Codex-ului Alimentarius

IInnggrriidd VVoorrnniiccuu –– BBuuccuurreeşşttii

„Lumea nu va fi distrusă de cei care fac rău, ci de aceia care îi privesc şi refuză să intervină.”

Albert Einstein 1. Codex Alimentarius ≠ drepturile omului De când am iniţiat petiţia împotriva Codexului

(http://www.petitieonline.ro/petitie-p61682048.html), am tot fost întrebată ce formare profesională am, ce interes am şi pe cine reprezint, de ce mă deranjează pe mine Codexul, şi încă atât de tare încât să încep o campanie împotriva lui, de ce cred că acest Codex este periculos şi „nociv pentru sănătate“, ce şanse cred că are o asemenea petiţie şi, mai ales, ce dovezi textuale am în ceea ce priveşte intenţiile Codexului, aşa cum sunt ele atacate de criticii săi, printre care am onoarea să mă număr.

Răspunsurile sunt relativ simple: 1. Formarea mea profesională nu

este importantă, pentru că nu trebuie să fii om de ştiinţă şi să fi trecut pe la cinci facultăţi ca să poţi recunoaşte crimele împotriva umanităţii! Nu ne trebuie decât un pic de bun simţ şi un pic de vigilenţă!

2. Reprezint interesul pe care îl am

ca să mănânc sănătos şi curat şi să-mi păstrez drepturile şi puterile discreţionare [Puteri discreţionare – 1. care acţionează, se exercită aşa cum consideră cineva, fără a fi prevăzut şi îngăduit de lege; care are prin lege întreaga libertate de acţiune. 2. puteri date unei autorităţi de a lua măsurile pe care le socoteşte necesare în anumite împrejurări şi în afara legii – DEX (Definiţia 1 se referă, în principiu, la drepturile individului, definiţia 2 se referă la Codex (n. a.)] în ceea ce priveşte viaţa, trupul, mintea şi sănătatea mea! Ca nativă în zodiac Taur şi vegetariană cu ştate vechi [îmi displace profund ideea de a consuma cadavre - ştiu că sună nu ştiu cum, dar e perfect adevărat: din momentul întreruperii proceselor vitale – din motive naturale, sau de mâna omului – vaca, porcul, găina etc., devin cadavre (n. a.)], pentru mine hrana este unul dintre cele mai importante aspecte ale vieţii. La urma urmei, suntem şi devenim ceea ce mâncăm şi, din momentul în care am citit primul articol despre Codex, chiar pe acest site, am simţit clar că trebuie să iau atitudine împotriva acestei noi dictaturi, despre care se afirmă cu impertinenţă că este spre binele consumatorilor!

3. Mă deranjează Codexul, şi încă atât de tare, deoarece

încalcă drepturile omului! În cartea sa Conspirators Hierarchy - The Committee of 300

(Ierarhia conspiratorilor – Comitetul celor 300), Dr. John Coleman, psiholog şi fost ofiţer de informaţii britanic, scrie: „At least 4 billion "useless eaters" shall be eliminated by the year 2050 by means of limited wars, organized epidemics of fatal rapid-acting diseases and starvation. Energy, food and water shall be kept at subsistence levels for the non-elite, […] until the world's population reaches a manageable level of 1 billion...” (Traducere: „Cel puţin 4 miliarde de „mâncători nefolositori” vor fi eliminaţi până în anul 2050, prin intermediul războaielor limitate [războaie de uzură, de slăbire a duşmanului, în care beligeranţii nu angajează toate resursele pe care le au la îndemână şi ale căror obiective nu vizează înfrângerea totală a duşmanului. (n. a.)], epidemiilor organizate, de boli cu acţiune rapidă şi foametei. Energia, hrana şi apa vor fi menţinute la niveluri de subzistenţă

pentru non-elită, […] până când populaţia lumii va ajunge la un nivel manevrabil de 1 miliard…”

Nu trebuie să fii un geniu ca, citind informaţiile despre

Codex care se găsesc peste tot pe internet (şi pe care mă voi strădui să le analizez în articolele următoare) şi vizionând diversele conferinţe ale Dr. Rima Laibow, Ian Crane etc., să îţi dai seama că acest Codex este parte a planului straniu descris de Dr. John Coleman, precum şi de mulţi alţii.

Acest Codex Alimentarius, progenitură monstruoasă a straniului „cuplu” format de OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) [în limba engleză, WHO – World Health Organization (n. a.)] şi OAA a ONU (Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură a Organizaţiei Naţiunilor Unite) [în limba engleză, FAO – Food and Agriculture Organization of the United Nations Organization (UN sau UNO) (n. a.)], cuplu „năşit” de ONU şi Big Pharma [trustul mondial al chimiei farmaceutice, format din marile corporaţii farmaceutice mondiale, care se străduiesc să taie accesul consumatorilor la orice metode naturale de menţinere şi de refacere a stării naturale de sănătate (n. a.)], şi devenit ulterior un oribil ménage à trois, prin implicarea insidioasă a OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului) [în limba engleză, WTO – World Trade Organization (n. a.)], care a adoptat şi foloseşte Codexul ca reguli de referinţă pentru arbitrajul comercial, forţând statele membre să adopte Codexul în detrimentul şi cu încălcarea

legislaţiei interne şi a sănătăţii şi dreptu-rilor cetăţenilor acestor state, acest Codex, spuneam, încalcă exact acele drepturi stipulate şi întărite în Declaraţia Univer-sală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 Decembrie 1948, în cadrul Adunării Generale a aceleiaşi ONU de care vorbeam mai sus (aşa cum se poate vedea chiar pe site-ul Centrului de Informare ONU pentru

România: http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/declaratia_drepturilor_omului/)!

Reproduc mai jos părţi din această declaraţie pentru a putea sublinia mai uşor şi comenta încălcările Drepturilor Omului de către Codex Alimentarius. Comentariile acestea nu au pretenţia de a fi exhaustive sau perfect logice; ele reprezintă raţionamentul meu simplu şi opinia mea sinceră în ceea ce priveşte încălcarea Drepturilor Omului de către Codex.

Preambul Considerând că recunoaşterea dem-

nităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie funda-mentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume,

Considerând că ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revoltă conştiinţa omenirii şi că făurirea unei lumi în care fiinţele umane se vor bucura de libertatea cuvântului şi a convingerilor şi vor fi eliberate de teamă şi mizerie a fost proclamată drept cea mai înaltă aspiraţie a oamenilor,

Considerând că este esenţial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluţie extremă, la revolta împotriva tiraniei şi asupririi,

Considerând că este esenţial a se încuraja dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între naţiuni,

Considerând că în Cartă popoarele Organizaţiei Naţiunilor Unite au proclamat din nou credinţa lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi în valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru bărbaţi şi femei şi că au hotărât să favorizeze progresul social şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în cadrul unei libertăţi mai mari,

Considerând că statele membre s-au angajat să promoveze în colaborare cu Organizaţia Naţiunilor Unite respectul universal şi efectiv faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale, precum şi respectarea lor universală şi efectivă,

Considerând că o concepţie comună despre aceste drepturi şi libertăţi este de cea mai mare importanţă pentru realizarea deplină a acestui angajament, D

ezba

teri

Iulie 2010 83Adunarea

Generală proclamă: Prezenta Decla-

raţie Universală a Drepturilor Omului, ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile, pentru ca toate persoanele şi toate organele socie-tăţii să se străduiască, având această decla-raţie permanent în minte, ca prin învăţă-tură şi educaţie să dezvolte respectul pentru aceste drepturi şi libertăţi şi să asi-gure prin măsuri pro-gresive, de ordin naţi-onal şi internaţional, recunoaşterea şi apli-carea lor universală şi efectivă atât în sânul

popoarelor statelor membre, cât şi al celor din teritoriile aflate sub jurisdicţia lor.

Articolul 1 Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în

drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii.

Comentariul I. V. Dacă eu m-am născut liberă şi egală în drepturi cu ceilalţi

oameni, cei care fac Codexul nu consideră că noi avem aceleaşi drepturi cu ei, atunci când adoptă reguli şi iau decizii de parcă populaţia acestei planete s-ar afla sub tutela lor.

Declaraţia Drepturilor Omului îmi recunoaşte înzestrarea nativă cu raţiune şi conştiinţă, deci am, prin naştere, dreptul, cel puţin, la prezumţia că sunt capabilă, inclusiv din punct de vedere legal, să iau decizii corecte în ceea ce priveşte viaţa şi sănătatea mea. Ceea ce nu este susţinut şi de afirmaţia următoare din Ghidul Vitaminelor şi Mineralelor, aşa cum poate fi găsită aici:

www.codexalimentarius.net/download/.../cxg_055e.pdf Because foods contain many substances that promote health,

people should therefore be encouraged to select a balanced diet from food before considering any vitamin and mineral supplement.

Traducere: Deoarece alimentele conţin numeroase substanţe care susţin

sănătatea, oamenii, prin urmare, trebuie să fie încurajaţi să aleagă un regim alimentar echilibrat înainte de a se gândi la vreun supliment alimentar bazat pe vitamine şi minerale.

Întrebarea care se pune este de ce trebuie să fim „încurajaţi”? Dacă eu prin naştere sunt liberă şi înzestrată cu raţiune şi

conştiinţă şi, deci, capabilă să iau decizii corecte, de ce trebuie să mă „încurajeze” cineva să iau anumite decizii [care aşa cum voi argumenta mai jos, sunt, practic, imposibil de luat după cum vrea Codexul (n. a.)], înainte de a lua alte decizii? Veţi spune, poate, că există şi oameni care nu sunt capabili să aleagă un mod de viaţă corect şi la aceasta răspund că acei oameni sunt puţini comparativ cu populaţia acestei planete, şi pentru ei există modalităţi legale suficiente pentru a fi ajutaţi (de familie sau de statul în care trăiesc) şi, ca atare, nu se justifică luarea de măsuri, la nivel mondial, pentru toate popoarele la un loc, ca pentru protejarea unor persoane lipsite de discernământ. Chiar şi cei care aleg un mod de viaţă diferit, chiar şi ei au dreptul, prin naştere, să aleagă ce mod de viaţă doresc! Avem dreptul, prin naştere, de a lua decizii bune sau greşite! La urma urmei, aşa învăţăm! Cine nu vrea să înveţe, e liber, prin naştere, să nu înveţe dacă nu vrea! De altfel, în calitate de persoană majoră şi vaccinată, consider că este strigător la cer să mi se dicteze natura hranei, porţiile şi dozele. Atunci când eram minoră şi depindeam de deciziile părinţilor în ceea ce privea alimentaţia, trebuia să mănânc cuminte ce şi cât mi se punea în farfurie, dar ca adult găsesc că este, pur şi simplu, strigător la cer să vină cineva şi să îmi dicteze ce tipuri şi cantităţi de hrană sau

suplimente alimentare am voie să ingerez sau, şi mai puţin bine, să îmi impună să le respect regulile care, de departe, sunt în defavoarea mea. Comisia Codexului nu îmi este nici mamă şi nici tată, şi la fel OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) sau OAA (Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură a Naţiunilor Unite) şi nu au nici un drept de decizie asupra vieţii şi sănătăţii mele. Dacă ar fi venit la mine, personal, să îmi ceară să le acord aceste puteri discreţionare asupra fiinţei mele şi nu aş fi fost de acord, dar ei nici măcar nu ne cer voie! Gata, o mână de oameni decid şi noi stăm ca nişte oiţe cuminţi şi îi privim cum ne distrug!

„Făcătorii” Codexului nu se comportă fratern atunci când îmi încalcă libertatea de a alege singură în ceea ce priveşte sănătatea şi viaţa mea, atunci când îmi impun să folosesc numai vitaminele şi mineralele alese de ei (prin „listele pozitive” şi „negative”) şi în dozele alese de ei şi când îmi interzic să folosesc modalităţi naturale alternative de a-mi menţine şi reface starea naturală de sănătate, lucruri pe care le voi argumenta detaliat în articolele viitoare.

Articolul 3 Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la

securitatea persoanei sale. Comentariul I. V. Acelaşi comentariu de mai sus, cu adăugarea faptului că

securitatea persoanei mele este pusă în pericol atunci când sunt ameninţată cu închisoarea dacă folosesc alte vitamine şi minerale decât cele acceptate şi aprobate de Codex Alimentarius, cu atât mai mult cu cât aceste liste pozitive, prin puterile discreţionare acordate Codexului pot exclude oricând, în mod arbitrar şi fără justificări, plante şi chiar legume şi fructe care se folosesc de milenii în alimentaţia şi medicina tradiţională a diverselor state. Cu alte cuvinte, dacă „făcătorilor” Codexului li se năzare că muşeţelul sau usturoiul reprezintă un „pericol” pentru populaţie, le pot declara oricând în afara legii, fără ca noi să avem dreptul să protestăm. Şi în cazul în care încălcăm reglementările lor, mergând să culegem din natură plantele interzise, se poate ajunge la pedepse cu închisoarea sau la amenzi foarte mari. Şi chiar, în cazul în care reprezentanţii Codexului descoperă asemenea plante, ca specii spontane sau de cultură „ilegală“, pot decide distrugerea acelor plante, prin ardere, erbicide, sau orice alte mijloace, oriunde vor fi ele întâlnite, aşa cum se procedează peste tot în cazul culturilor interzise.

Articolul 4. Nimeni nu va fi ţinut în sclavie, nici în servitute. Comentariul I. V. Acelaşi ca şi la Articolul 1, cu adăugarea faptului că, Code-

xul ţine în sclavie atât timp cât, prin deciziile pe care le ia, şi care în mod evident sunt în detrimentul sănătăţii şi bunăstării cetăţenilor statelor membre, îşi asumă dreptul de viaţă şi de moarte asupra lor. Este vorba aici, de exercitarea puterilor sale discreţionare, care îi permit să impună statelor membre să aplice standardele Codex (deşi se pretinde că ele sunt voluntare, se prevăd sancţiuni aspre pentru neaplicarea lor!) trecând peste legislaţia internă a statelor respective, după cum se vede aici: http://www.fao.org/docrep/005/y2200e/y2200e03.htm

(i) Full acce-ptance

Full acceptance of a general standard means that the country concerned will ensure, D

ezba

teri

Lohanul nr. 13 84within its territorial jurisdiction, that a product to which the general standard applies will comply with all the relevant requirements of the general standard except as otherwise provided in a Codex commodity standard. It also means that the distribution of any sound products conforming with the standard will not be hindered by any legal or administrative provisions in the country concerned, which relate to the health of the consumer or to other food standard matters and which are covered by the requirements of the general standard.

Traducere: (i) Deplina acceptare Deplina acceptare a unui standard general înseamnă că ţara

în cauză, în cadrul jurisdicţiei sale teritoriale, va avea grijă ca un produs căruia i se aplică standardul general să se conformeze tuturor cerinţelor standardului general, cu excepţia situaţiei în care nu se specifica altfel într-un standard al Codexului privind bunurile de larg consum. Înseamnă, de asemenea, că distribuirea oricărui produs sănătos care se conformează standardului nu va fi împiedicat prin nicio reglementare legală sau administrativă, din ţara în cauză, care priveşte sănătatea consumatorului, sau alte chestiuni legate de standarde alimentare, şi care sunt acoperite de

cerinţele standardului general.

Cu alte cuvinte, distribuirea unui produs considerat sănătos de către Codex, nu trebuie să fie şi nu va fi împie-dicată de nicio regle-mentare legală sau ad-ministrativă internă (specifică legislaţiei ţă-rii în cauză) care regle-mentează standardele alimentare şi pe cele privind sănătatea con-sumatorului… adică, în situaţia în care Codexul consideră că laptele

cancerigen provenit din vacile injectate cu hormonul recombinant de creştere Monsanto sau că alimentele modificate genetic sau ali-mentele iradiate cu Cobalt 60 sau Cesiu 137 sunt sănătoase (sic!), ţara în cauză va fi obligată să le distribuie în condiţiile indicate de Codex (adică fără etichetare care arată că este un OMG – organism modificat genetic, un aliment iradiat (simbolul pentru iradiere este Radura, imaginea de sus şi se poate vedea (http://en.wikipedia.org/wiki/Radura) că este înşelător şi induce în eroare prin formă şi culoare etc.), chiar dacă legile ţării o interzic şi populaţia nu este de acord cu acest lucru!!!

Practic ţările membre, şi implicit cetăţenii statelor membre, devin sclavele şi sclavii Codexului, lucrând pentru Codex, şi îndeplinindu-i ordinele cu exactitate, fără drept de veto! E ca şi când cetăţenii statelor membre Codex s-ar afla sub tutela medicală a Codexului!

Tutélă s.f. 1. Autoritate dată de lege unei persoane sau acceptată de bunăvoie de aceasta, de a avea grijă, în mod gratuit, de o persoană minoră şi de averea sa sau de o persoană pusă sub interdicţie. 2. Ţinere a unei persoane, a unui stat etc. (în mod abuziv) sub ascultare, sub dependenţă. DEX

Sclavíe, Fig. Stare de totală dependenţă politică, socială şi economică în care este ţinută o ţară, o categorie socială, un individ - DEX.

Din câte ştiu, numai prin intermediul instanţei judecătoreşti se stabileşte dacă o persoană, un grup sau o categorie de persoane necesită punerea sub tutelă medicală sau sub interdicţie [interdicţie judiciară: Mijloc de ocrotire judiciară a persoanelor lipsite de discernământ, aflate în imposibilitatea de a se îngriji de interesele lor sau de a-şi exercita drepturile civile (n. a.)], dar pentru ca o asemenea decizie să fie validă, trebuie să fie dovedită, fără niciun dubiu, lipsa de discernământ sau incapacitatea de decizie a persoanei, a categoriei sau a grupului, incapacitate care este de obicei generată de statutul de minor, de consumul de alcool, de medicamente, sau chiar de anumite afecţiuni psihice.

A fost cumva un proces pe planeta aceasta privind tutela medicală sau punerea sub interdicţie a cetăţenilor acestei planete şi

nu ştiu eu? Categoric, nu! Dar ei aşa acţionează! De parcă întreaga populaţie a acestei planete ar fi incapabilă din punct de vedere juridic şi necesită punerea sub tutelă medicală sau sub interdicţie.

Articolul 5. Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau

tratamente crude, inumane sau degradante. Comentariul I. V. Codexul supune la tortură alimentară atunci când impune ca

pe piaţa internă să fie vândute numai alimente conforme cu standardele lui, alimente care sunt în marea lor majoritate sintetice, nocive şi pline de aditivi alimentari extrem de toxici (glutamat monosodic – al cărui principal efect este obezitatea, ciclamaţi, care produc cancer la rinichi etc… aşa cum se poate vedea şi în lucrarea Enciclopedia Aditivilor a lui Gregorian Bivolaru şi în alte lucrări, precum cele ale dr. Mencinicopschi.) Supune la un tratament inuman şi degradant atunci când îi tratează pe cetăţenii statelor membre ca pe nişte persoane lipsite de discernământ, incapabile să aleagă corect în privinţa vieţii şi a sănătăţii lor, aşa cum am precizat şi mai sus.

Codex Alimentarius = Nociv pentru sănătate! "Suntem într-adevăr mult mai mult decât ceea ce mâncăm, dar ceea ce mâncăm poate, totuşi, să ne ajute să fim mult mai mult decât ceea ce suntem."

Adelle Davis Notă: Înainte de a trece la punctul 4 al acestui articol, aş vrea

să precizez un aspect: am observat ca din documentarul Brevet

Dez

bate

ri

Iulie 2010 85pentru un porc de pe You Tube lipseşte pasajul în care Jane Akre, reportera de la Fox News, concediată în urma presiunilor concernului Monsanto asupra postului de televiziune, spune că acel hormon IGF-1 este un hormon de creştere puternic, aflat în laptele mamei, care, în condiţii normale, îl ajută pe pui să crească, dar care, rămânând în laptele vacilor tratate cu BGH (prescurtarea pentru rBGH - Recombinant Bovine Growth Hormone = Hormon Recombinant de Creştere Bovin (n. a.)) în cantităţi mai mari decât cele normale, "ajută" toate celulele să crească, inclusiv celulele cancerigene.

4. Consider

că acest Codex Alimentarius este periculos şi "nociv pentru sănătate" din foarte multe mo-tive, din care voi reda, aici, doar unul: permite folo-sirea în industria alimentară sau ac-ceptarea prezenţei în alimente a tot felul de substanţe chimice extrem de

periculoase: aditivi alimentari [m-am referit deja la unii dintre ei – n. a.], pesticide [cel mai "faimos“, acum, la noi este Initium ] – n. a.], antibiotice, micotoxine [substanţe chimice produse de anumite specii de mucegaiuri: Aspergillus, Trichothecium, etc. Unele dintre cele mai periculoase micotoxine pentru siguranţa alimentaţiei umane sunt aflatoxina, ochratoxinele şitricotecenele; la aflatoxină mă voi referi în detaliu mai jos – n. a.], etc. şi chiar plastic [la care mă voi referi detaliat chiar în următorul articol, care se va intitula: Plasticul care ne deformează – n. a.] ale căror doze încurajează şi întăresc cel mult comerţul, şi nicidecum siguranţa alimentară şi sănătatea oamenilor. Voi urmări să analizez, în seria de articole pe care mi-am propus-o, diversele aspecte legate de toate aceste substanţe extrem de toxice pe care Codexul le permite cu nonşalanţă în alimentaţia umană.

Deocamdată, redau mai jos un citat dintr-un studiu realizat de Colegiul Medicilor de Familie din Ontario, Canada (care este membră Codex) referitor la dozele permise existente de reziduuri de pesticide şi expunerea la aceste doze.

"The Committee on Pesticides in the Diet of Infants and

Children (CPDIC) concluded that the population is at great risk from the existing allowable levels of pesticide residues and that the data strongly suggest that exposure to these neurotoxic compounds at levels believed to be safe for adults could result in permanent loss of brain function when it occurs during prenatal and early childhood periods of brain development. [20] Toxicologists agree that by extrapolation from hazard assessment studies conducted primarily in rodents, pesticides have the potential to produce toxicity in humans, a potential that includes many different toxic end points. Recent studies have investigated non-occupational human exposure, such as those presented by Leiss et al, who demonstrated an association between yard treatments and soft tissue sarcomas (odds ratio 4.0) and the use of pest strips and leukemias (OR 1.7-3.0) in children [21]. Similar findings have been reported by Gold et al, who report an association between exposure to insecticide extermination and brain tumors (OR 2.3) [22]; Lowengart et al, who report an association between household pesticides and leukemia (OR 4.0) and garden pesticides and leukemia (OR 5.6) [23] and most recently Davis et al, who found odds ratios up to 6.2 for several pesticide specific exposures among children with brain cancer".

Traducere: "Comitetul privind Pesticidele în Dieta Sugarilor şi Copiilor

(CPDSC) a concluzionat că populaţia se află într-un mare pericol din pricina nivelelor permise existente de reziduuri de pesticide[sublinierile autoarei] şi că datele sugerează categoric faptul că expunerea la aceşti compuşi neuro-toxici la nivele crezute a fi nepericuloase pentru adulţi pot duce la pierderea permanentă a funcţiilor creierului când [expunerea] are loc în timpul

perioadelor de dezvoltare a creierului din stadiile prenatale şi primii ani ai copilăriei [20]. Toxicologii sunt de acord că prin extrapolarea studiilor de evaluare de risc realizate iniţial pe rozătoare, pesticidele au potenţialul de a produce toxicitate în fiinţele umane, un potenţial care include multe puncte finale [rezultate provocate; la modul general vorbind, în categoria "puncte finale" se încadrează: cancerul, moartea, etc. – n. a.] diferite. Studii recente au investigat expunerea non-ocupaţională [adică fără legătură cu locul de muncă; expunere a persoanelor care nu lucrează cu asemenea substanţe şi care, aşadar, nu sunt expuse direct la ele – n. a.], precum cele prezentate de cătreLeiss et al.[William Leiss şi colegii; et al. (et alia) = şi alţii (în limba latină, în original) – n. a.], care a demonstrat o legătură între folosirea pesticidelor în gospodărie [tratarea cu pesticide a plantelor din curte, a peluzelor, copacilor, etc. din jurul casei] şi sarcoamele de ţesut moale ["Tumoare malignă care apare în celulele ţesuturilor conjunctive la oameni şi la animale". – DEX . "Ţesuturile moi cuprind muşchii, tendoanele, ţesutul adipos, ţesutul fibros, ţesutul sinovial, vasele si nervii. Aproximativ 60% dintre sarcoamele ţesuturilor moi se dezvolta la nivelul extremităţilor, cu implicarea de trei ori mai des a membrelor inferioare decât a celor superioare. Treizeci de procente se dezvolta la nivelul trunchiului, dintre care 40% se afla retroperi-toneal. Restul de 10% se dezvolta la nivelul capului si gatului." (rata de probabilitate 4,0), şi între folosirea insecticidelor şi leucemie (RP 1,7-3,0) la copii [21]. Constatări similare au fost raportate de către Gold et al.; informaţii despre Ellen B Gold, , care a raportat o legătură între expunerea la insecticide şi tumorile cerebrale (RP 2,3) [22] ; Lowengart et al., care raportează o legătură între pesticidele folosite în gospodărie şi leucemie (RP 4,0) şi între pesticidele de grădină şi leucemie (RP 5,6) [23], iar, de curând, de către Davis et al. , care a descoperit rate de probabilitate de până la 6,2 pentru mai multe expuneri specifice la pesticide printre copiii cu cancer cerebral.

Pentru informaţii suplimentare, cunoscătorii limbii engleze pot studia şi:

– Cancer in Children and Pesticide Exposure (Cancerul la copii şi expunerea la pesticide)

– Brain and Central Nervous System Tumors (Tumorile cerebrale şi ale sistemului nervos central)

Câteva pasaje ce definesc aflatoxina, diverse aspecte

privindstandardul Codex referitor la prezenţa aflatoxinei în lapte, textul acestui standard, precum şi comentariile mele privind acest standard:

"Aflatoxinele sunt un grup de micotoxine cu proprietăţi mutagene ["Mutagenul reprezintă oricare element capabil sa provoace o mutaţie în cadrul unei specii. Principalele elemente mutagene sunt radiaţiile si produsele chimice. Generate de către substanţele mutagene, mutaţiile pot conduce la boli ereditare sau la cancere"], carcinogene [Substanţă care, în contact cu ţesuturile, poate cauza dezvoltarea unui cancer. Carcinogenele cunoscute includ: radiaţiile ionizante si diferitele substanţe chimice, de exemplu, cele din fumul de ţigară sau poluanţii industriali. Ele produc lezarea ADN-ului celular, leziuni care persista daca celulele se divid înainte de repararea leziunii. Celulele afectate pot ulterior sa degenereze in cancer şi imunosupresoare [care atenuează reacţiile imune ale organismului – n. a]. Au fost clasificate de către Agenţia Internaţională de Cercetări asupra Cancerului ca fiind un carcinogen uman de clasa unu". (Kankaanp. et al., 2000)]

Pentru informaţii suplimentare despre aflatoxine, efectele

aflatoxinelor şi aflatoxicoze, cunoscătorii limbii engleze pot studia şi:

– Aflatoxicosis and cancer effects of Aflatoxin (Aflatoxicozele şi efectele cancerigene ale aflatoxinei) – Wikipedia

– Aflatoxin (Aflatoxina) – Wikipedia – Aflatoxins : Occurrence and Health Risks (Aflatoxinele:

Apariţie şi riscuri pentru sănătate) – Universitatea Cornell, SUA – Human aflatoxicosis in developing countries: a review of

toxicology, exposure, potential health consequences, and interventions (Aflatoxicozele umane în ţările în curs de dezvoltare: privire generală asupra toxicologiei, expunerii, consecinţelor potenţiale asupra sănătăţii şi intervenţiilor) – American Journal of Clinical Nutrition

Standardul Codex stabilit pentru aflatoxină (al doilea cel mai D

ezba

teri

Lohanul nr. 13 86puternic carcinogen non-radioactivcunoscut) este de 0.5 mg/kg., adică de cel puţin 100 de ori doza recomandată.

Iată cum justifică Consiliul Internaţional al Asociaţiilor Producătorilor de Alimente [în limba engleză: The International Council of Grocery Manufacturer Associations - n. a.], această decizie:

"The imposition of a maximum level less than 0.5 mg/kg would restrict international trade of feed ingredients because the level of aflatoxins in the feed would need to be controlled to lower levels than currently used in order to assure that the milk meet the lower standard. This issue is further complicated by the fact that the animals for which the feed components will be used are not known at the time of international shipments. Therefore, the milk level may result indirectly in an unwritten lower limit for aflatoxins in feed ingredients for all animals, even though animal feed is a good use of the more aflatoxin contaminated ingredients for many animal species."

Traducere: "Impunerea unui nivel

maxim mai mic de 0,5 mg/kg ar restricţiona comerţul[sublinierile autoarei] cu ingrediente de nutreţ, din pricina faptului că nivelul de aflatoxine din nutreţ ar trebui să fie menţinut la nivele mai scăzute decât cele folosite în prezent, pentru a garanta faptul că laptele respectă standardele mai mici. Această chestiune este complicată şi mai mult de faptul că animalele pentru care componentele de nutreţ vor fi folosite nu sunt cunoscute la momentul realizării transportului. Aşadar, nivelul din lapte poate duce indirect la o limită nescrisă mai mică de aflatoxină în ingredientele de nutreţ pentru toate animalele, deşi nutreţul este o bună utilizare a ingredientelor contaminate mai mult cu aflatoxină, pentru multe specii de animale."

Cu alte cuvinte, ei, ca şi "făcătorii" Codexului consideră că ar fi o piedică în calea comerţului, dacă nivelul de aflatoxină permis ar fi mai mic. În plus, se ştie deja că aflatoxina trece în carnea şi în laptele animalelor hrănite cu nutreţ contaminat!

Despre stabilirea acestui nivel de aflatoxină, şi este bine să reamintesc faptul că vorbim despre al doilea cel mai puternic carcinogen uman cunoscut, se poate citi în raportul celei de-a 24-a sesiuni a Comitetului Codex pentru Aditivi Alimentari şi Contaminanţi (ce apropiere stranie!), paginile 21-22 ale PDF-ului.

Notă:Link-ul la care duce rezultatul respectiv este un link de

descărcare. Documentul poate fi doar deschis în Adobe Reader. Este posibil să nu meargă întotdeauna în Internet Explorer. Este posibil să poată fi vizualizat mai bine în Firefox.

Spicuiesc câteva pasaje: 87. The Committee noted the Working Group proposal to

proceed with the maximum level of [5 μg/kg]. Several countries supported the proposed level of [5 μg/kg] aflatoxin B1, as an aflatoxin M1 limit of 0.05 μg/kg in milk was easily achievable with such a limit.

88. Several delegations noted that the [5 μg/kg] level was unrealistically low.

Traducere: 87. Comitetul a notat propunerea Grupului de Lucru de a

continua cu nivelul maxim de 5 mg/kg. Câteva ţări au susţinut nivelul propus de 5 mg/kg de aflatoxină B1, deoarece limita de 0,05 de aflatoxină M1 în lapte poate fi uşor realizabilă [sic! – sublinierile autoarei] cu o asemenea limită.

88. Câteva delegaţii au comentat că nivelul de 5 mg/kg este nerealist de mică.

"Nerealist de mică!"... deşi depăşeşte de 100 de ori doza recomandată. Adică, în situaţia în care anumite ţări nu pot produce

decât produse contaminate masiv cu aflatoxină – din pricina umidităţii excesive, etc. – în loc să se caute alte mijloace şi produse pentru comercializare, se pretinde ca produsele lor să fie acceptate aşa cum sunt, deşi se ştie că sunt periculoase pentru sănătate! Dealtfel, "făcătorii" Codexului nu au nici un interes să asculte sau să accepte studiile atâtor oameni de ştiinţă; ei spun că aflatoxina nu e toxică şi gata! Jucăm cum ni se cântă!

La pagina 29 a Standardului Codex general pentru contaminanţi şi toxine în alimente şi nutreţ, care poate fi vizualizat aici, primul rezultat de pe pagină, se poate vedea standardul pentru aflatoxină şi ochratoxină. La Toxicological guidance (Indicaţii toxicologice), se poate citi:

"Cancer potency estimates at specified residue levels (2001, Using worst-case assumptions, the additional risks for liver cancer predicted with use of proposed maximum levels of aflatoxin M1 of 0.05 and 0.5 μg/kg are very small. The potency of aflatoxin M1 appears to be so low in HBsAg- individuals that a carcinogenic

effect of M1 intake in those who consume large quantities of milk and milk products in comparison with non-consumers of these products would be impossible to demonstrate. Hepatitis B virus carriers might benefit from a reduction in the aflatoxin concentration in their diet, and the reduction might also offer some protection in hepatitis C virus carriers.)

Traducere: "Evaluările posibilităţii de

a dezvolta cancer la nivele de reziduu specifice (2001, folosind ipotezele cele mai pesimiste, riscurile suplimentare de cancer la ficat prevăzute de la folosirea nivelelor maxime de aflatoxină, de 0,05 şi 0,5 mg/kg, sunt foarte

mici. Influenţa aflatoxinei M1 pare să fie atât de mică [sic!] în indivizii infectaţi cu antigenHbs [particula infectantă care provoacă hepatita B], încât un efect carcinogen al aportului de aflatoxină M1 în persoanele care consumă cantităţi mari de lapte şi de produse lactate, prin comparaţie cu neconsumatorii acestor produse, ar fi imposibil de demonstrat. Purtătorii virusului Hepatitei B pot beneficia de o reducere a concentraţiei de aflatoxină în dieta lor, şi reducerea poate, de asemenea oferi o oarecare protecţie purtătorilor virusului hepatitei C)

Asta e chiar culmea ipocriziei! Adică există atâtea studii care demonstrează fără putinţă de tăgadă o incidenţă uriaşă şi imposibil de ignorat a cazurilor de cancer , şi nu numai de ficat, ci şi de plămâni, la persoanele expuse la aflatoxină şi în condiţiile în care aflatoxina a fost catalogată, deja, ca fiind al doilea cel mai puternic carcinogen uman cunoscut şi ei spun că riscurile de a face cancer de la folosirea acestor nivele de aflatoxină sunt foarte mici! Hai să presupunem că aceste riscuri sunt mici aşa cum afirmă ei, dar cât de mici? Vedeţi cumva să citeze acolo vreun studiu care să arate cât de mici sunt aceste riscuri? Nu! Nu este aceasta culmea ipocriziei? Şi în acelaşi timp şi o gravă tăinuire de informaţii faţă de publicul larg!

În fond, în condiţiile în care ar exista chiar şi cel mai mic risc de cancer, substanţele respective ar trebui definitiv şi complet eliminate, dar sigur, producătorii industriali nu ar fi deloc mulţumiţi, doar Codexul le slujeşte numai lor interesele!

"Riscurile de cancer sunt foarte mici!" Extraordinar, domnule! Cu alte cuvinte, dacă există riscul ca doar câţiva oameni se îmbolnăvească de cancer, nu e nici o problemă… ei sunt o cantitate neglijabilă! Şi aşa le stăm în gât şi vor să ne împuţineze!

Chiar şi viaţa unui singur om este foarte importantă şi trebuie făcute toate eforturile pentru ca acea viaţă să fie protejată! Vieţile tuturor oamenilor de pe pământ nu ar merita să fie salvate dacă aceasta s-ar petrece cu preţul vieţii unui singur om nevinovat! Cel puţin, în viziunea mea… Dar ei nu gândesc aşa! Acest mod de a gândi, în stilul lui Mengele [http://ro.wikipedia.org/wiki/Josef_Mengele] şi al celorlalţi asemenea lui, nu trebuie, totuşi, să ne surprindă la "făcătorii" D

ezba

teri

Iulie 2010 87Codexului, pentru că acesta este de fapt planul lor, aşa cum se precizează în conferinţa Dr-ului Rima Libow din prima parte a articolului (conferinţă care urmează a fi postată curând, integral ): depopularea planetei! Acest gen de atitudine produce o demonizare intenţionată a oamenilor, provocându-i, în final, să nu le pese de "victimele colaterale" ale comerţului cu… aflatoxină: nu contează că există riscul ca nişte oameni să moară... noi să fim sănătoşi!

De fapt, tocmai prin această atitudine Codexul se face vinovat de terorism… alimentar:

"Terorismul este o tactică violentă de luptă neconvenţională folosită pentru atingerea unor obiective politice. El se bazează pe acte de violenţă acţionate asupra unor populaţii neimplicate în mod direct în conflict dar cu potenţial de presiune asupra propriei conduceri (stat , organizaţii, categorii sociale sau, împotriva unui grup de persoane civile) în sensul scontat de terorişti - producerea unui efect psihologic generalizat de panică şi intimidare, cu scopul atingerii unui obiectiv care nu poate fi îndeplinit prin mijloace democratice sau convenţionale." Wikipedia

Adaptând această definiţie la cazul Codexului (modificările îmi aparţin), definiţia devine:

Terorismul alimentar (n.a.) este o tactică violentă [Care se face cu forţa; brutal, silnic. DEX – n. a.] de luptă neconvenţională folosită pentru atingerea unor obiective politice şi comerciale (n.a.). El se bazează pe acte de violenţă [A comite un act de violenţă; a constrânge, a sili, a forţa; DEX – n. a.]alimentară, prin impunerea folosirii şi consumului de substanţe toxice extrem de periculoase pentru sănătate, organisme modificate genetic, alimente iradiate, etc. (n.a.), acţionate asupra unor populaţii neimplicate în mod direct în conflict, dar cu potenţial de presiune asupra propriei conduceri (stat, organizaţii, categorii sociale sau, împotriva unui grup de persoane civile) în sensul scontat de terorişti - producerea unui efect psihologic generalizat de panică şi intimidare [a se vedea comentariile mele privind încălcările Drepturilor Omului de către Codex, din primele două părţi ale articolului – n. a.], cu scopul atingerii unui obiectiv care nu poate fi îndeplinit prin mijloace democratice sau convenţionale."

… Sună cunoscut? Pentru detalii şi evidenţiere suplimentară a asemănării dintre acţiunile Codexului şi actele de terorism, citiţi aici

Dar să revenim la ce spuneam… "Riscurile de cancer sunt foarte mici!" Să spui că nu

contează că nişte semeni de-ai tăi se vor îmbolnăvi grav şi, poate,

vor muri este, pur şi simplu, monstruos!!! Cum trebuie să fie dpdv moral cineva ca să poată face cu atâta uşurinţă o afirmaţie atât de îngrozitoare! Cum ar fi dacă ar fi şi printre "făcătorii"Codexului câţiva care s-ar îmbolnăvi de cancer din acest motiv? Le-ar mai conveni atunci?

Modul acesta de gândire amoral şi cutremurător este foarte mult încurajat în ziua de astăzi! Faptul că există "victime colaterale" îi face azi pe mulţi să ridice din umeri cu nepăsare! Nu contează cine moare, atât timp cât ei prosperă! Şi, dacă ne gândim bine, toată această grozăvie este cuprinsă într-un cerc vicios ilogic: dacă pentru a face comerţ este nevoie de consumatori, pe cine ajută faptul că acei consumatori sunt, apoi, ucişi, în mod deliberat chiar de către acest comerţ?... Pas!

Revenind la standardul Codex pentru aflatoxină, se afirmă mai departe, aşa cum am citat mai sus: "Influenţa aflatoxinei M1 pare să fie atât de mică [sic!] în indivizii infectaţi cu AntigenHbs [particula infectantă care provoacă Hepatita B], încât un efect carcinogen al aportului de aflatoxină M1 în persoanele care consumă cantităţi mari de lapte şi de produse lactate, prin comparaţie cu neconsumatorii acestor produse, ar fi imposibil de demonstrat. Purtătorii virusului Hepatitei B pot beneficia de o reducere a concentraţiei de aflatoxină în dieta lor, şi reducerea poate, de asemenea oferi o oarecare protecţie purtătorilor virusului Hepatitei C). Nu pot accentua suficient lipsa citării unor studii care să ateste că acest efect carcinogen ar fi imposibil de demonstrat. Deci, ei cer studii care să ateste valoarea terapeutică şi nutritivă a anumitor alimente şi suplimente alimentare, dar când vine vorba despre a oferi dovezi ei înşişi, fie măcar şi demonstrând inexistenţa unor dovezi contrare, o fac pe niznaiul! Influenţa aflatoxinei doar PARE să fie mică… Iar purtătorii virusurilor Hepatitei B şi C nu pot decât să se bucure că li se oferă posibilitatea reducerii consumului de aflatoxină şi că li se oferă o oarecare protecţie!

De parcă cineva ar ingera aflatoxină în mod deliberat şi cu tot entuziasmul! Ne râd în nas cu aceste afirmaţii! Pur şi simplu… Îşi bat joc de noi pe faţă!

Şi, oricum, aflatoxina nu există numai în lapte, ci şi în carnea animalelor hrănite cu nutreţ contaminat cu aflatoxină, deci riscul este acelaşi pentru toţi, că beau sau că nu beau lapte!

Deşi sunt extrem de periculoase

pentru sănătatea umană, alimentele modificate genetic sunt

comercializate în întreaga lume AAuurroorraa NNiiccoollaaee –– BBuuccuurreeşşttii lleeccttoorr AAyyuurrvveeddaa Sfârşitul secolului XX a fost marcat de descoperirea

modalităţii de decodificare a complexului cod genetic existent in toate structurile vii. În 1992 cercetătorii au scos pe piaţă primul tip de tomată modificată genetic. US Food And Drug Administration (FDA, autoritatea americană în domeniu) a decis că tomata nu prezenta nici un pericol asupra sănătăţii şi nu era necesară nici o etichetă care să arate că a fost modificată genetic.

În următoarele câteva luni cercetătorii au scos duzine de fructe, legume, cereale şi lapte modificate genetic. În 1997, 4 milioane de hectare erau dedicate cultivării de recolte OMG (organisme modificate genetic), iar în prezent 70% din mâncarea comercializată în SUA include ingrediente modificate genetic.

Atuurile pe care producătorii le atribuie noii tehnologii sunt impresionante: productivitate mai mare, rezistenţă mărită la anumite insecte şi boli, aspectul exterior mai estetic al fructelor,

rezistenţa sporită la stocare, intemperii ale vremii şi pesticide, timpi de creştere reduşi şi posibilitatea de cultivare a respectivelor plante în afara mediului lor tradiţional. Mâncarea modificată genetic poate conţine adaosuri de vitamine pentru combaterea malnutriţiei şi vaccinuri pentru a proteja împotriva bolilor. Şi, desigur, marele argument este acela că aceste produse sunt soluţia miracol impotriva foametei. Toate acestea sunt de natură să închidă gura celor prost informaţi şi cu un nivel cultural care lasă de dorit, deorece nimic din ceea ce natura a realizat atât de eficient pe parcursul a mii de ani omul nu poate imbunătăţi într-un timp atât de scurt.

Monsato, masiva corporaţie americană producătoare de

Dez

bate

ri

Lohanul nr. 13 88OMG, este unul dintre cei mai controversaţi producători de OMG deoarece cercetările şi dezvoltarea tuturor produselor sale sunt protejate de patent şi legile copyrightului. Corporaţia este acuzată de prezentarea numai a rezultatelor favorabile a cercetărilor realizate pe produsele lor. Există nenumărate efecte negative pe care produsele le-au avut asupra animalelor in urma testelor de laborator, dar toate acestea au fost muşamalizate cu măiestrie. Monsato a investit sume enorme în cercetare şi dezvoltare, iar pentru a-şi acoperi aceste cheltuieli are nevoie să-şi vândă în cantităţi uriaşe produsele, fără ca cei care le consuma să işi pună intrebări legate de rapoartele care au apărut în urma experimentelor de laborator pe animale hrănite cu aceste produse.

Modalitatea Monsanto de a realiza modificările genetice conduce întotdeauna la mutaţii impredictibile ce duc la aparitia unor noi proteine inexistente în planta nemodificată genetic! Unele dintre aceste proteine sunt toxice sau pot produce alergii mortale! Monsanto ştie de prezenta acestor proteine si nu-i interesează! Iata mai jos un citat dintr-o declaraţie a purtătorului de cuvant Monsanto, Phil Angel:

”Monsato nu are datoria să garanteze siguranţa produselor sale. Interesul nostru este să vindem cat mai mult. Este de datoria FDA să asigure aceasta.”

Unul dintre nenumăratele studii cu rezultate negative făcute pe mâncarea modificată genetic a fost realizat de cercetătorul de origine maghiară Dr. Arpad Pusztai care a hrănit şoarecii de laborator cu cartofi modificaţi genetic. Rezultatele cercetărilor sale au arătat că şoarecii de laborator astfel hrăniţi aveau creier, ficat şi testicule mai mici, precum şi sistem imunitar deficient. S-a mai observat şi prezenţa unui număr ridicat de celule precanceroase în mai multe ţesuturi ale organismului. La două zile după publicarea rezultatelor cercetărilor sale, Dr. Puszai a fost dat afară din postul pe care îl ocupa la Aberdeen University. Echipa sa de cercetători a fost dizolvată şi au început procese care aveau ca menire stoparea dezvăluirii a mai multe descoperiri.

Jeffrey Smith, renumit susţinător al campaniei împotriva

mâncării modificate genetic, susţinea în cartea sa ”Seeds of Deception: Exposing Industry and Government Lies About the Safety of the Genetically Engineered Foods You're Eating“, apărută în 2003, că cercetătorii din FDA care şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la mâncarea modificată genetic „au primit instrucţiuni precise de a păstra pe viitor tăcerea referitor la acest subiect sau au fost eliberaţi din funcţie”.

Soia modificată genetic Soia, una dintre cele mai vechi plante cultivate, a ajuns în

SUA în 1800 şi a fost încă de atunci folosită ca materie primă în industria alimentară datorită versatilităţii sale. Aproximativ 75% din mâncarea produsă industrial conţine soia sau derivate din soia, inclusiv margarina, pâinea şi cerealele.

În 1996, marele producător american de OMG, Monsato, a introdus pe piaţă soia modificată genetic “RoundUp Ready”. RoundUp este un foarte puternic erbicid produs de aceeaşi corporaţie. Când noua soia modificată genetic a ajuns în Europa au apărut multe îngrijorări legate de efectele erbicidului asupra sănătăţii umane, unele cercetări arătând că acesta are efecte dezatruoase asupra fertilităţii şi potenţează apariţia ţesuturilor canceroase.

În magazinele din SUA şi nu numai, soia modificată genetic este amestecată cu planta naturală, FDA acceptând pretenţiile producătorului cum că nu există nici o diferenţă între cele două şi deci nu există necesitatea unei etichetări diferite. În consecinţă, acele magazine şi clienţii lor nu au posibilitatea să aleagă ce varietate de soia cumpără.

RoundUp omoară totul cu excepţia plantei de soia modificată genetic, în acest fel fermierii pot cultiva doar un singur tip de recoltă, disponibilă doar dintr-o singură sursa care este tot Monsato. Rezultatul este un aliment toxic cu multiple efecte negative asupra sănătăţii.

Glutamatul monosodic ne distruge neuronii

PPrrooff.. GGeeoorrggee BBiiaannuu –– BBuuccuurreeşşttii Pentru a-l seduce, industria a căutat să îl convingă pe

consumator că, în materie de gust poate să bată toate recordurile. Ea introduce în alimentele procesate substanţe care modifică gustul final, falsificându-l. Acestea sunt intensificatorii de gust. Un exemplu teribil despre cum ne putem înşela în privinţa gustului şi mai ales cum putem deveni dependenţi de un anumit gust îl reprezintă glutamatul monosodic (E621).

Acest aditiv universal este folosit excesiv, pentru a acoperi toate carenţele produselor, din punctul de vedere al gustului. Pentru producători, prezenţa glutamatului monosodic se traduce prin expresia: „iată cum vă pot vinde tot ceea ce vreau”. Întrucât după ingerarea acestei chimicale neurotoxice ni se face foarte sete, este interesant pentru companiile alimentare să ştie şi acest efect secundar... ca să ne pună la dispoziţie şi băuturile carbogazoase „necesare”. Însă de acum 25 de ani, neurologul John W. Olney declarase glutamatul de sodiu ca fiind toxic pentru creier şi pentru alte organe. Deci este un aditiv extrem de nociv. Succesul produselor alimentare din ziua de azi se datorează în exclusivitate formulelor chimice de sinteză, „aromatizanţilor”: chipsuri cu „gust” de caşcaval, chipsuri cu „gust” de chilli, chipsuri cu „gust” de şuncă etc. Îngropaţi adânc în lista ingredientelor, aromatizanţii păcălesc papilele gustative. Ingredientele adevărate sunt substituite cu toxine chimice, care intensifică gustul în mod artificial. Dintre aceşti aditivi, cei mai cunoscuţi şi des folosiţi sunt glutamaţii (E621-E625), care produc reacţii alergice, migrene, greaţă, oboseală, tulburări cardiace, dureri musculare, tendinţa către

obezitate. Aceste manifestări fac parte din aşa-numitul „sindrom al restaurantului chinezesc”.Dar efectele nocive ale intensificatorilor de gust şi, în particular, ale glutamaţilor sunt cu mult mai grave, ei fiind în primul rând neurotoxine.

Glutamatul de sodiu şi aspartamul Acidul glutamic este componenta principală a glutamatului

de sodiu, iar acidul aspartic reprezintă 40% din structura aspartamului. Acidul aspartic şi acidul glutamic sunt aminoacizi. Excesul de glutamat şi aspartam duce la acumulări extrem de ridicate ale acestor neurotransmiţători în anumite zone ale creierului.

Cum acţionează aspartamul şi glutamatul asupra creierului? Un nivel crescut de aspartam sau glutamat în creier distruge anumiţi neuroni, pentru că se permite un aflux mărit de calciu în celule. Acest aflux eliberează cantităţi excesive de radicali liberi, care stimulează sau excită celulele neuronale, până la distrugerea lor completă. În această situaţie, bariera hematoencefalică, care în mod normal protejează creierul de excesul de glutamat şi aspartam sau alte toxine, nu îşi mai poate îndeplini corect funcţia.

Despre această barieră hematoencefalică se ştie că: • nu este complet dezvoltată în perioada copilăriei; • nu protejează complet toate zonele creierului; • poate fi distrusă de numeroase boli acute sau cronice; • excesul de glutamat şi aspartam se poate infiltra în creier

chiar şi când bariera hematoencefalică este intactă. Astfel, excesul de glutamat şi aspartam începe încet-încet să

distrugă neuronii. Marea majoritate a celulelor neuronale din anumite zone din creier sunt distruse înainte de apariţia oricărui simptom clinic sau boli cronice. Datorită excesului de neurotoxine, riscurile la care sunt expuşi bebeluşii, copiii, femeile însărcinate, bătrânii şi bolnavii cu probleme cronice de sănătate sunt imense. Dr. Rusell Blaylock este doar unul dintre nenumăraţii oameni de ştiinţă şi medici care au atras atenţia asupra efectelor devastatoare ale unor aminoacizi liberi sau asupra efectelor produse de ingerarea de aspartam şi glutamat. Unul dintre experţii care au pledat D

ezba

teri

Iulie 2010 89împotriva aspartamului şi glutamatului este şi doctorul în medicină Adrienne Samuels, psiholog şi cercetător ştiinţific. Un altul este dr. John W. Olney, profesor la Departamentul de Psihiatrie al Şcolii de Medicină din cadrul Universităţii Washington, neurolog şi cercetător, una dintre cele mai renumite autorităţi în domeniul excitotoxinelor. El a fost cel care i-a informat pe cei de la G.D. Searle, în 1971, că acidul aspartic produce adevărate „găuri” în creierul cobailor. Un altul este şi doctorul în medicină Francis J. Waickman, deţinător al Premiilor Rinkel şi Forman, licenţiat în pediatrie, alergie şi imunologie.

Alţi oameni de ştiinţă care s-au declarat împotriva glutamatului şi aspartamului sunt: John R. Hain, medic licenţiat în patologie, biologul Bernard Oser, doctorul în medicină H.J.Roberts, specialist în diabet. Acesta din urmă a citat rezultatele a numeroase cercetări ştiinţifice pentru a demonstra pericolele ingerării în exces a acidului glutamic şi a acidului aspartic. Şi lista cercetătorilor şi medicilor care s-au pronunţat vehement pentru eliminarea din alimentaţie a acestor substanţe neurotoxice poate continua.

Simptomele comune ale acestor două excitotoxine, aspartam şi glutamat, sunt:

La nivel cardiac: • Aritmie • Fibrilaţie atrială • Tahicardie (palpitaţii) • Încetinirea ritmului inimii • Angină pectorală • Creşterea tensiunii • Scăderea tensiunii La nivel gastrointestinal: • Diaree • Greaţă/vomă • Crampe stomacale • Colon iritat • Hemoroizi • Sângerări rectale la nivel muscular: • Înţepături • Dureri simultane • Slăbire La nivel respirator: • Astm • Respiraţie insuficientă • Dureri în piept • Iritarea nasului La nivel uro-genital: • Dureri de prostată • Dureri vaginale • Urinare frecventă • Urinare nocturnă La nivelul ochilor: • Vedere înceţoşată • Focalizare greoaie • Presiune în jurul ochilor La nivel neurologic: • Depresie • Modificări de comportament • Reacţii de furie • Migrene • Ameţeală • Dezechilibru • Dezorientare • Confuzie mintală • Anxietate • Atacuri de panică • Hiperactivitate • Probleme de comportament • Atenţie deficitară • Letargie

• Somnolenţă • Insomnie • Paralizie • Sciatică • Vorbire inconsistentă • Frisoane • Pierderi de memorie La nivelul pielii: • Crăpături • Mâncărimi • Leziuni bucale • Paralizie parţială • Uscarea gurii • Înţepenirea feţei • Înţepenirea limbii • Cearcăne sub ochi

Glutamatul monosodic (E621, GMS) În 1908, un chimist japonez reuşea izolarea glutamatului de

sodiu din kombu. Kombu este o algă marină bogată în acid glutamic, substanţă care amplifică gustul sărat. După cel de-al doilea război mondial, această substanţă invadează Statele Unite şi apoi întreaga Europă. Este foarte larg utilizată în industria agroalimentară, pentru că permite reducerea dozelor de condimente şi stimulează apetitul, atât la oameni cât şi la animale.

E621 este cel mai folosit aditiv cu rol de intensificator al gustului. El reprezintă sarea de sodiu a acidului glutamic, care este un aminoacid important în structura proteică, dar se mai folosesc şi sărurile de potasiu, calciu, amoniu, magneziu (E622, E623, E624, E625). El se adăugă în produsele alimentare care au nevoie de o îmbunătăţire considerabilă a gustului, amplificând gustul de carne.

E621 (GMS) se fabrică în urma unui proces de fermentaţie a amidonului, a melasei şi a zahărului obţinut din trestia de zahăr sau din sfeclă. Proteinele hidrolizate sunt proteine tratate în mediu acid sau enzimatic şi conţin săruri ale aminoacizilor liberi, ca de exemplu glutamaţii. Proteinele hidrolizate sunt frecvent adăugate în produsele alimentare.

Eticheta E621 (GMS) Alte denumiri prin care putem să identificăm pe etichetă

acest ingredient sunt: monosodium glutamate, sodium glutamat, natriumglutaminat, ajinomoto, zest, vetsin, mei-jing, wei-jing, glutavene, glutacil, rl-50, msg, accent, chinese seasoning, acid glutamic sodium salt, glutammato monosodico, monosodioglutammato, monosodium-1-glutamate, a-monosodium-glutamat, sodium-1-glutamate.

În ultimii ani au apărut mai multe avertismente asupra acestui aditiv şi astfel oamenii sunt din ce în ce mai suspicioşi atunci când văd pe etichete numele său. Guvernul american a aprobat un mod subversiv de prezentare a GMS pe eticheta produselor, iar majoritatea oamenilor nici măcar nu cunoaşte aceasta: GMS este inclus întotdeauna în următoarele ingrediente din produsele alimentare: acid glutamic, glutamat monopotasic, proteină vegetală hidrolizată, „arome naturale“, pudră gourmet, condimente chinezeşti, extract kombu, proteine hidrolizate (proteine hidrolizate de soia, proteine de porumb, proteine de mazăre etc.), proteină autolizată din plante, proteine hidrolizate din plante, extract de D

ezba

teri

Lohanul nr. 13 90proteine din plante, proteină texturată, proteină vegetală texturată, faină hidrolizată de ovăz, ulei de porumb, cazeinat de sodiu, cazeinat de calciu, drojdie autolizată, extract de drojdie, drojdie alimentară sau nutritivă, carragenan, gelatină, condimente.

GMS se găseşte frecvent în: gumă vegetală, extractul de malţ, aromă de malţ, malţul din orz, aditivii din bulion, concentratul de roşii, aditivii din pâine, arome, aromele identic naturale, aromă de fum, aromă de carne (porc, pui, vită, oaie), aromă de caramel, amidonul alimentar modificat, sosul de soia, proteină din soia, izolatul proteic din soia, concentratul proteic din soia, acidul citric (atunci când se obţine din porumb), amidonul de porumb, laptele praf, siropul de porumb, agenţii de suspesie, siropul de orez, supă de carne, cubuleţele instant pentru supă, concentratul proteic din lapte, proteinele din lapte, proteină fortifiata din lapte, grâu sau proteinele din grâu, grăsimea lipolizată din unt, maltodextrina, menţiunile „fără grăsime” şi „conţinut scăzut de grăsime“, orice produs cu adaos de vitamine, annatto (E160b), proteină fortifiată, gume, pectină, enzime modificate, proteaze, orice produs care este fermentat, nutrimenţii din drojdie. Celelalte forme de glutamaţi pot să nu fie menţionate pe etichetă. Astfel, chiar dacă pe etichetă scrie „fără GMS“, pot fi prezenţi alţi glutamaţi, care determină aceleaşi efecte nocive.

Una din categoriile de produse care conţin o cantitate foarte mare de GMS sunt condimentele. După sărea de bucătărie, E621 este al doilea nume menţionat pe etichetă, chiar înaintea celor care ar trebui să constituie de fapt ingredientele principale: busuioc, rozmarin, nucşoară etc. În concluzie, înţelegem importanţa acestui aditiv care, cu cât este consumat mai mult, cu atât creează o dependenţă mai mare şi organismul cere în continuare gustul respectiv. Jack Samuels, de la campania „Adevărul pe etichete”: „Termenul de «natural» înseamnă că ingredientul respectiv are o sursă naturală. Pentru credibilitatea produsului comercial, menţiunea «natural» este foarte importantă pe etichetă. Acum câţiva ani, prin apelul lobby-ştilor, Congresul American a votat un articol de lege în care aromele şi aromatizarea erau considerate a fi obiective protejate. Aceasta înseamnă că dacă sunăm la o companie de arome şi ne interesăm ce anume conţine sintagma «aromă» de pe produse, producătorul are dreptul să răspundă că reţeta este secretă.”

Soia procesată industrial este alimentul cu cea mai mare concentraţie de glutamat În timpul metabolizării, extractul de soia procesată, adăugat

în alimente, eliberează glutamatul, sub forma izolatului din proteină de soia. Nivelele de glutamat sunt mult mai ridicate în soia industrializată decât în oricare alt produs care conţine GMS, deşi vegetarienii consumă, în necunoştinţă de cauză, soia şi produse pe bază de soia sau care conţin extract de soia. S-a realizat un studiu, care a ţinut sub observaţie timp de 25 de ani persoane care consumau preponderent produse din soia procesată industrial, realizând periodic scanări tomografice computerizate ale creierului. Studiul a arătat că oamenii care consumau preponderant produse din soia, ca bază proteică vegetală, aveau cea mai mare incidenţă a demenţei şi atrofiei creierului. Aceşti oameni îşi distrugeau sistemul nervos şi mulţi acuzau migrene puternice. Imediat ce soia a fost eliminată din dieta lor, durerile de cap au încetat. În plus, aceste persoane aveau un nivel foarte ridicat de mangan, element foarte toxic pentru regiunea din creier care produce boala Parkinson. Există un amestec de toxine în produsele de soia procesată industrial, deşi oamenii sunt convinşi că mănâncă o hrană sănătoasă şi nutritivă; de fapt, această hrană le distruge sistemul nervos şi alte organe.

Mecanismul prin care acţionează glutamaţii Oamenii pot fi predispuşi genetic la acţiunea anumitor

excitotoxine. Genele nu produc boala, ele doar dau o sensibilitate mărită la substanţele care cauzează boala. De exemplu, atacurile de cord sunt corelate cu eliberarea de radicali liberi în sânge. Fumatul eliberează aceşti radicali liberi. De asemenea, GMS produce şi el o cantitate foarte mare de radicali liberi în circuitul sanguin, crescând astfel riscul de apariţie a infarctului, a sclerozei multiple, a bolii Alzheimer, a bolii Parkinson etc. Dacă gena va exprima sau nu caracteristica sa, depinde în totalitate de ceea ce facem, de ce consumăm, de gradul de toxicitate din organism. Glutamatul de sodiu este un neurotransmiţător al creierului, iar în cantităţi mari acţionează ca un drog. Receptorii pentru glutamat sunt prezenţi în

întregul organism, atât în creier cât şi în celelalte organe. În anumite condiţii, glutamatul distruge neuronii din creier prin supraexcitare repetată.

Cercetările ştiinţifice au demonstrat clar efectul sinergic dintre glutamatul de sodiu şi nucleotide, în dezvoltarea gustului. Acestea din urmă sunt frecvent amestecate cu glutamaţii, pentru a le îmbunătăţi acţiunea. Prezenţa acestor nucleotide triplează puterea de intensificare a gustului, pe care o are glutamatul. Nucleotidele sunt compuşi proteici solubili, prezenţi în regnul animal sau vegetal în aceeaşi măsură ca şi aminoacizii, peptidele, acizii organici. Cel mai important rol al glutamatului este acela de a păcăli creierul asupra gustului mâncării, care devine astfel „foarte bun“, iar stimularea neuronală produce dependenţă faţă de alimentele care sunt slabe din punct de vedere nutritiv, dar conţin acest ingredient „mincinos”.

Studiile au evidenţiat faptul că, după 15-30 de minute de la expunerea la o concentraţie crescută de glutamaţi (cel mai simplu, prin ingerarea de alimente care îi conţin), o parte din neuroni se umflă, luând forma unor balonaşe care încep să degenereze, timp în care se acumulează cromatina. În maxim trei ore, aceşti neuroni mor. Dacă timp de două ore se folosesc doze mici de GMS şi apoi se întrerupe acţiunea lor, celulele mai rămân viabile 18 până la 24 de ore, după care mor brusc. În organism, aminoacizii se găsesc sub forma de proteine şi nu în formă liberă. Când un complex de proteine din alimente apare în corp, el este absorbit încet în tractul intestinal. Aceşti aminoacizi din proteine sunt absorbiţi în totalitate sub formă aminoacizilor combinaţi şi se descompun apoi în ficat, unde sunt eliberaţi în mici concentraţii, pe care corpul le poate metaboliza. Organismul uman nu a fost conceput pentru a avea concentraţii atât de ridicate de aminoacizi liberi.

Când aceste proteine se descompun (de exemplu, atunci când se folosesc extractul de drojdie sau enzimele în alimente cu adaos de GMS, pentru a le descompune) în aminoacizii lor liberi corespunzători, atunci ele nu mai sunt deloc asimilabile pentru organism. Aminoacizii corespunzători sunt obţinuţi într-un mod nenatural şi în momentul în care ajung în tractul digestiv, sunt absorbiţi sub formă de aminoacizi liberi, iar nivelul de acid glutamic din sânge creşte semnificativ, de 20 până la 40 de ori. Bariera hematoencefalică nu a fost concepută pentru a face faţa unor nivele atât de ridicate de glutamat, pentru că în mod natural nu se petrece aşa ceva. Unui organism care are celule canceroase în dezvoltare, dacă este expus la GMS, i se va amplifica foarte repede rata de proliferare a celulelor canceroase. Dacă expunerea la glutamat scade, scade corespunzător şi răspândirea celulelor canceroase.

În afara creierului, există numeroşi receptori pentru glutamat: întregul sistem digestiv, de la esofag la colon, plămânii, ovarele, întregul aparat reproducător (incluzând chiar sperma), glandele care produc adrenalina, oasele şi chiar pancreasul. Toate acestea acţionează şi operează exact la fel ca receptorii de glutamat din creier.

Atunci când consumăm GMS, sunt stimulaţi toţi receptorii de glutamat din corp. De aceea, unele persoane au diaree prelungită sau dispepsie, pentru că glutamatul stimulează receptorii corespondenţi din esofag şi intestinul subţire, alte persoane au simptome de intestin iritabil sau, dacă deja au un intestin iritabil, senzaţiile se înrăutăţesc.

Sistemul de receptori de glutamat din aparatul cardiovascular poate explica foarte bine creşterea deceselor subite cardiace, care este asociată şi cu scăderea concentraţiei de magneziu: când nivelul de magneziu scade drastic, receptorii de glutamat devin hipersensibili, intervenind astfel pericolul problemelor cardiace. Moartea subită prin atac de cord se datorează aritmiei sau spasmului coronarian şi ambele pot fi produse de consumul de glutamat. Unul dintre fenomenele comune care s-au descoperit în legătură cu moartea subită cardiacă este că majoritatea oamenilor au murit după ce au mâncat la restaurant. Aceşti oameni aveau un nivel scăzut de magneziu. Consumând mâncăruri cu mult glutamat, acesta a stimulat puternic receptorii de glutamat din sistemul cardiovascular şi din hipotalamus şi au avut astfel stop cardiac.

Neurologul Russell Blaylock a realizat de-a lungul timpului studii ample care au dovedit nocivitatea glutamatului şi a aspartamului. Începând cu 1995, el a început să prezinte rezultatele la care a ajuns:

„Bolile neurodegenerative sunt legate de mercur, aluminiu, pesticide şi erbicide, dar modalitatea prin care acestea produc D

ezba

teri

Iulie 2010 91vătămări ale creierului este mecanismul excitotoxic. Suntem cu toţii expuşi la aceste toxine, iar când mai adăugăm şi GMS şi alte excitotoxine în alimentaţie, procesul de toxicitate se accelerează. De aceea, doctorii nu pot explica o cauză a bolilor degenerative: pentru că ele nu au o cauză, ci mai multe. Când se realizează un studiu de caz pe o persoană bolnavă de Alzheimer, un medic spune că este vorba de intoxicaţia cu mercur, un altul că este vorba de pesticide, altul de altceva, dar de fapt este acelaşi mecanism care se petrece.

Toate acestea operează concertat, crescând activitatea imunitară a creierului, activând astfel excitotoxicitatea. De aceea toate aceste substanţe par să aibă legătură cu boala, pentru că toate acţionează în acelaşi fel asupra creierului.”

Pericolele excitotoxinelor Cele mai toxice substanţe care se găsesc în produsele

alimentare, glutamaţii şi aspartamul, acţionează asupra celulelor nervoase. Ele sunt denumite „excitotoxine“, deoarece „excită” neuronii, având o structură similară cu aceea a neurotransmiţătorilor. În mod natural, în organismul uman se găsesc diverse specii de glutamaţi şi aspartaţi, în anumite concentraţii, la nivelul măduvei spinării. Creşterea acestor concentraţii este imediat contrabalansată printr-un mecanism specific, care transferă excesul de glutamaţi la nivelul celulelor gliale, prezente în jurul neuronilor, furnizându-le, astfel, energie. Atunci când concentraţia de glutamaţi creşte peste nivelul necesar, ei devin toxine neuronale şi atacă celulele care conţin receptori specifici glutamaţilor. Excesul de glutamaţi va distruge nu numai neuronii care conţin receptorii pentru glutamat, ci şi acei neuroni care sunt conectaţi atunci cu ei, chiar dacă acei neuroni folosesc alte tipuri de receptori.

Această descoperire este foarte importantă, deoarece, astfel, se poate explică rolul glutamaţilor şi al aspartaţilor în apariţia şi dezvoltarea bolii Parkinson şi a sindromului Alzheimer.

Sunt afectaţi în special neuronii hipotalamici (hipotalamusul controlează creşterea şi dezvoltarea armonioasă a organismului, acţiunea a numeroase glande endocrine, apetitul, ciclul somnului, bioritmul). În combinaţie cu o altă neurotoxină, aspartamul (E951), pericolul devine cu mult mai mare.

O proporţie considerabilă a oamenilor, aproximativ 25%, este sensibilă la acţiunea glutamatului monosodic. Cele mai frecvente simptome sunt: pierderea memoriei, hiperactivitate, sindromul oboselii cronice, amorţeală, dureri de cap, migrene, agitaţie, iritabilitate, confuzie mintală, ameţeală, modificări de comportament (în special la tineri şi la copii), depresie, paranoia, sindromul Alzheimer şi boala Parkinson, ţiuituri în urechi, vedere înceţoşată, fibromialgie, senzaţie de explozie la nivelul gâtului, al umărului sau al antebraţului, disconfort abdominal, tulburări gastrice, greaţă, vomă, diaree, senzaţie de sete, transpiraţie abundentă, senzaţie de presiune facială, aritmie cardiacă, ritm cardiac crescut, palpitaţii, alergii, dificultăţi respiratorii, ritm respirator mărit, astm, bronhospasm, ulceraţii ale pielii, efect teratogen.

Binecunoscutul „sindrom al restaurantului chinezesc” a fost descris pentru prima dată de către o persoană care consumase mâncare chinezească: strângere în piept, dureri de cap, greaţă, senzaţie de vomă, crampe abdominale, insuficienţă respiratorie, şoc respirator. Simptomele pot fi legate de o anumită reacţie alergică, dar şi de o reacţie de intoleranţă.

Mâncarea chinezească conţine adeseori aditivi (în special glutamat de sodiu), peşte, produse din peşte sau sos de arahide. În cazul pacienţilor astmatici, glutamatul produce bronhoconstricţie. Primele simptome apar după 15 minute, dar a fost descris de asemenea şi un interval de acţiune de 24-48 de ore.

Anumite persoane tolerează acest aditiv, în cantităţi variate, în timp ce altele nu îl tolerează deloc. S-a descoperit că simptomele apar dacă se ingerează minim 3 grame de substanţă. Reacţiile pot fi cumulative: dacă o persoană mănâncă o dată pe săptămână un produs care conţine GMS, efectele nocive pot să nu apară, dar dacă mănâncă acelaşi produs două-trei zile la rând, atunci poate simţi efectele.

„Riscurile” eliminării definitive a glutamatului Dacă s-ar interzice folosirea GMS în alimente, companiile

alimentare şi farmaceutice ar pierde miliarde de dolari. Să ne gândim numai la toate medicamentele care se fac pentru a „trata”

aceste simptome produse de glutamat. Şi care, evident, ar putea fi îndepărtate prin simpla eliminare a glutamatului din alimentaţie. Guvernele au anumite planuri de control al populaţiei prin consumul de aspartam, glutamat, organisme modificate genetic, îndulcitori sintetici etc.

Cine afirmă cu dovezi incontestabile şi zdrobitoare că GMS este toxic? * Cercetătorii, care, în urma studiilor, au descoperit că GMS

cauzează vătămări grave ale creierului, tulburări endocrine etc; * Oamenii de ştiinţă, care folosesc GMS în anumite teste de

laborator, spre a distruge celule din creier, pentru a studia efectul altor substanţe chimice asupra creierului.

Cine spune că GMS produce reacţii nocive? * Milioanele de victime care s-au îmbolnăvit grav în urma

ingerării a GMS; * Medicii din camerele de urgenţă, care au fost martori la

sute de mii de cazuri de bolnavi în stare gravă, în urma consumului de GMS din alimente;

* Medicii din ambulanţe, care au transportat sute de mii de bolnavi în stare gravă, în urma consumului de alimente care conţineau GMS, la spitalele de urgenţă;

* Medicii de familie la care se prezintă oamenii cu simptome ale intoxicaţiei cu GMS.

Cine pretinde în mod fals şi mincinos ca GMS este „sigur”? * Cei care profita în urma producerii, vânzării şi promovării

GMS-ului; * Cei care lucrează direct pentru Aijimoto Co, Asociaţia

ProGlutamat, Comitetul Tehnic International ProGlutamat şi alte asociaţii;

* Cercetătorii care lucrează în instituţii şi laboratoare finanţate direct de către industria glutamatului;

* Firmele de publicitate şi de relaţii cu publicul, angajate de către industria glutamatului pentru a promova o imagine favorabilă acestui produs;

* Cercetătorii plătiţi, mituiţi, avansaţi în posturi mai bune de către industria glutamatului, pentru a minţi public că GMS este sigur;

* FDA; * „Prietenii” celor care profită din producerea, vânzarea şi

promovarea GMS. Cine spune că GMS este „controversat”? * Cei care nu vor ca oamenii să recunoască faptul că, practic,

GMS este o otravă pentru organismul uman. În mai 1998, Institutul Naţional al Sănătăţii a ţinut un

simpozion mondial intitulat Cascada de Glutamat: modalitate de declanşare a bolilor Sistemului Nervos Central. Medici, specialişti şi oameni de ştiinţă din întreaga lume au venit să discute efectele glutamatului asupra anumitor simptome şi boli. Mesajul central a fost că este nevoie de ajutorul companiilor farmaceutice pentru a produce medicamente care să inhibe sinteza glutamatului în corp. Deşi la început a fost dificil, cu timpul s-au introdus din ce în ce mai multe medicamente care să blocheze formarea glutamatului: unele pentru tratarea bolii Alzheimer, altele pentru scleroza D

ezba

teri

Lohanul nr. 13 92multiplă etc.

Richard Hennebery, neurolog, a afirmat la o întrunire a Federaţiei Societăţilor Americane de Biologie Experimentală, în legătură cu un studio finanţat de FDA asupra siguranţei GMS-ului în alimentaţie: „Consider că este o ironie faptul că industria farmaceutică investeşte resurse imense în dezvoltarea unor substanţe care să blocheze receptorii de glutamat ce protejează neuronii sistemul nervos central împotriva toxicităţii glutamatului, în timp ce industria alimentară, cu acordul FDA-ului, continuă să adauge nestingherită cantităţi uriaşe de glutamat în produsele alimentare.”

FDA continuă şi ea să aprobe nenumărate noi ingrediente şi aditivi alimentari care conţin acid glutamic liber de sinteză. În acelaşi timp, refuză sistematic să ia vreo măsură împotriva companiilor care nu etichetează corect şi nu menţionează clar prezenţa glutamatului în produse. EPA aprobă şi ea folosirea acidului glutamic de sinteză ca pesticid în culturile agricole.

Mai mult, guvernul american a permis introducerea unei noi arome, care imită acţiunile glutamatului, fără nicio testare prealabilă a efectelor adverse ale acestuia. Produsul, numit Senomix, este puternic susţinut financiar de unii giganţi ai industriei alimentare, cum ar fi Kraft Global Inc., Nestle, Campbell’s Soup, Coca-Cola, Cadbury, Aijimoto. Compania Senomix pretinde că, după acest înlocuitor de glutamat, va produce un substitut pentru zahăr şi unul pentru sare.

Istoria acestei companii vorbeşte de la sine, fiind cunoscută ca producând substanţe neurotoxice, care folosesc aceleaşi căi de pătrundere în creier ca şi glutamatul. Conform dr. Russell Blaylock, ultimele studii dezvăluie faptul că medicamentele care blochează receptorii de glutamat, administrate în paralel cu alte medicamente şi cu tratamentul chimioterapic, accelerează foarte mult înaintarea cancerului.

În 2004, Congresul American a aprobat Legea pentru Protecţia Consumatorului şi pentru Etichetarea Alergenilor Alimentari. Hăituită de plângerile şi de rapoartele cu probleme de sănătate ale milioanele de oameni care suferă de reacţii alergice şi de alte simptome negative în urma consumului anumitor alimente care nu sunt etichetate corespunzător, pentru ca oamenii să le poată evita, FDA a cerut industriilor alimentare să indice pe etichetă prezenţa alergenilor în produse. Principalele produse vizate erau laptele, alunele, ouăle, soia, grâul, nucile de pădure, peştele şi scoicile. FDA şi industria alimentară menţionează că această acţiune va ajuta cele 7 milioane de americani care suferă de aceste alergii. Dar oare de ce nu s-a făcut nimic şi în privinţa glutamatului? Aceasta ar ajuta 25% din populaţie, adică 65 de milioane de oameni, care sunt alergici şi sensibili la glutamat. FDA ignoră complet problemă gravă a GMS.

Un alt atac asupra trupului nostru, pentru profit EPA a aprobat folosirea, fără restricţie cantitativă, a acidului

glutamic liber – AuxiGro – în culturile agricole. În iulie 1997, corporaţia Auxein (mai târziu cunoscută sub numele de Emerald BioAgriculture) a cerut aprobare de la EPA să conducă un program experimental, de folosire a acidului glutamic liber sintetic, fără restricţie cantitativă, în sau pe vegetalele care urmau să fie puse în vânzare către populaţie. AuxiGro este un „stimulator de creştere” pentru recolte. Acidul glutamic liber prezent este transformat în acid gama-amino butiric (GABA) în vegetale, dar şi în corpul uman. La oameni, GABA stimulează în mod artificial glanda pituitară ca să producă hormoni de creştere. La vegetale are acelaşi rol, stimulând creşterea plantelor. Produsul stimulează producerea de GABA prin mitocondrii. Astfel, GABA deschide noi canale de nutriţie în pereţii celulelor, permiţând redistribuirea elementelor nutritive în diferite arii ale plantei. Dacă înainte eram îngrijoraţi din cauza hormonilor de creştere prezenţi în carne şi lapte, iată că acum avem o grijă în plus: pesticidele din vegetale.

AuxiGro a pornit iniţial ca o substanţă ce cataliza creşterea şi dezvoltarea culturilor, dar apoi s-a observat ca insectele nu se atingeau de plantele stropite cu AuxiGro; prin urmare, compania a cerut patentarea produsului AuxiGro şi ca pesticid şi erbicid, iar mai apoi, ca fungicid. În august 1997, corporaţia Auxein înregistra spre aprobare pesticidul AuxiGro WP Catalizator Metabolic, un pesticid care conţinea acid glutamic liber de sinteză în procentaj de 30%. În septembrie 1997, EPA a aprobat cererea de a realiza programul experimental.

În octombrie 1997, compania Auxein a depus o petiţie de a i

se permite pulverizarea „acidului glutamic biochimic” în sau pe toate articolele alimentare, fără restricţii în ceea ce priveşte cantitatea de substanţă care rămâne în sau pe vegetale, în momentul recoltării. Acid glutamic biochimic a fost prima denumire data de Auxein acidului glutamic de sinteză folosit în produsul său.

În ianuarie 1998, EPA aproba cererea de a folosi fără restricţii acidul glutamic de sinteză sub forma de catalizator al creşterii şi dezvoltării plantelor. Astfel, EPA permitea companiei Auxein să folosească produsul AuxiGro, indiferent de cantitatea de acid glutamic de sinteză rămas în sau pe nuci, seminţe, cereale, fructe şi legume în momentul comercializării.

Pulverizată peste recolte mai ales din avion, această toxină este susceptibilă de a fi inhalată, dusă de vânt la mari distanţe, în alte regiuni decât cele prevăzute de companie, de a intra în pământ şi de a contamina reţeaua de apa freatică. Salată verde, roşiile, cartofii şi alunele au fost printe primele vegetale vizate.

În septembrie 2000, Auxein Corporation raporta că recoltele pulverizate cu AuxiGro includ: ţelină, castraveţii, fasolea, strugurii, ceapă, ardeiul gras, alunele, cartofii, căpşunele, roşiile şi pepenii verzi. Astăzi nu există recoltă care să nu fi fost aprobată spre „tratare” cu AuxiGro de către EPA.

În decembrie 2000, compania Auxein depunea o petiţie în care cerea să se aprobe folosirea fără restricţii a acidului glutamic de sinteză în toate culturile şi pe toate produsele aflate sub jurisdicţia EPA. În iunie 2001 EPA aprobă petiţia. În 2004, Emerald BioAgriculture cerea aprobarea de a folosi AuxiGro ca dezinfectant, agent de deshidratare, fertilizator, fungicid, reglator de creştere pentru culturi. Interesant este ca în anul 2000, catalogul de prezentare a produsului AuxiGro a firmei Auxein conţinea următorul avertisment: „Avertisment de precauţie: periculos pentru oameni şi animale de casă – Atenţie!”

De ce este periculos acidul glutamic, care este un aminoacid din proteine, să ajungă direct pe legumele şi fructele proaspete? Acidul glutamic liber folosit este de fapt procesat prin sinteză, conţinând şi alte substanţe chimice contaminante nedorite. Atunci când este produs prin hidroliza acidă, acest produs conţine substanţe cancerigene. Când este obţinut prin fermentaţie bacteriană, bacteria folosită pentru a excreta forţat acidul glutamic prin pereţii celulari este modificată genetic prin diferite procedee care include şi iradierea. Nu s-au efectuat studii referitoare la efectele acestei substanţe asupra sănătăţii umane şi animale sau asupra mediului.

O dată pulverizată pe legumele şi fructele proaspete, substanţa pătrunde prin coaja în interiorul fructelor, legumelor, seminţelor. Efectele nocive ale glutamatului sunt deja studiate şi cunoscute.

Cercetările efectuate de industria glutamatului în 1970 şi depuse la EPA de către Corporaţia Auxein, pretinzând că acidul glutamic sintetic este „sigur” au fost îndelung respinse ca fiind neconcludente de către oameni de ştiinţă independenţi. Neurologii folosesc în testele de laborator acidul glutamic de sinteză, atunci când vor să distrugă selective anumite celule nervoase din creierul cobailor studiaţi.

Institutul Naţional al Sănătăţii din SUA recunoaşte că acidul glutamic este asociat cu dependenţa, atacurile de apoplexie, epilepsia, tulburările degenerative, tulburările neuronale, boala Alzheimer, boala Parkinson, traumele cerebrale, schizofrenia, anxietatea, depresia, cancerul etc. Conform EPA, aditivii alimentari cu numele de „glutamat monosodic” cauzează reacţii nocive asupra organismului uman. Conform FDA, aditivii alimentari cu numele de „glutamat monosodic” conţin acid glutamic liber de sinteză.

În revizuirea documentelor depuse de Corporaţia Auxein, prin care se cerea acordul de a utiliza acidul glutamic liber sintetic spre a fi aplicat prin pulverizare asupra recoltelor în creştere, EPA nu s-a conformat cererilor Actului Federal care reglementează Alimentaţia, Medicamentele şi Cosmeticele. Acest Act reglementator cere ca EPA să revizuiască şi să aprobe aplicaţiile primate în conformitate cu riscurile pe care acestea le produc asupra oamenilor. EPA a ignorat de asemenea şi Ordinul Executiv nr. 13045 care cere agenţiilor guvernamentale să ia în considerare toate informaţiile care există la acea dată referitoare la sensibilitatea variabilă individuală a consumatorilor, în special a copiilor. Organizaţia americană Adevărul pe Etichete (’Truth în Labeling’) a fost cea care a sesizat apariţia produsului toxic AuxiGro în 1998 şi care a depus în 2001 o petiţie de protest.

Dez

bate

ri

Iulie 2010 93

Enigmele Mării Negre DDaacciiaannaa MMaatteeii –– BBuuccuurreeşşttii În urmă cu aproximativ 13.000 de ani, clima europeană era

destul de asemănătoare cu cea a zilelor noastre, exceptând partea de nord a continentului, în care mai persistau încă urmele ultimei Epoci de Gheaţă. În acea perioadă clima s-a schimbat brusc şi dramatic, gheţarii au început să se topească repede datorită creşterii accelerate a temperaturii, ceea ce a dus la inundaţii de proporţii în mari regiuni ale Europei. Noi ne vom referi în continuare la zona ţării noastre şi în special la zona Mării Negre.

Studiind geografia Mării Negre, doi geologi americani W.

Ryan şi W. Pitman de la Universitatea Columbia au ajuns la concluzia că în acele vremuri îndepărtate, Marea Neagră nu era decât un lac uriaş cu apă dulce, înconjurat de terenuri fertile, cultivabile, nivelul lacului fiind cu aproximativ 100 de metri sub cel al Marii Mediterane. Dar în urma glaciaţiunii, Marea Mediterană a fost practic inundată de cantităţi imense de apă rezultate în urma topirii gheţarilor şi s-a revărsat inundând Marea Neagră cu apă sărată, peste istmul ce a devenit apoi Strâmtoarea Bosfor-Dardanele. Nivelul Mării Negre a crescut într-un timp relativ scurt, până când a ajuns să inunde pământurile din jurul fostului lac cu apă dulce. În favoarea acestei ipoteze vine structura atipică a fundului Mării Negre, unde se văd terasele unor plaje care înaintează în largul mării şi astfel se explică şi de ce Marea Neagră are un conţinut de sare mai scăzut în comparaţie cu cel al Mediteranei.

Fost comandant în marina militară a Statelor Unite ale Americii şi oceanograf, doctor în geologie marină şi geofizică, Robert Ballard şi-a dedicat întreaga viaţa explorării oceanelor, fiind cel care în 1985 a descoperit rămăşiţele subacvatice ale celebrului vas Titanic. În cadrul unei conferinţe publice susţinute în 2008, oceanograful Robert Ballard prezintă descoperirile făcute în Marea Neagră şi afirmă următoarele: „pentru că nu există oxigen, Marea Neagră este cel mai mare rezervor de hidrogen sulfurat de pe pământ. Epavele sunt perfect conservate. Toate detaliile lor sunt perfect conservate. Priviţi acele artefacte, încă se vede mierea cum curgea din vase.”

Peştera Movile, un ecosistem unic în lume Recent, în urma cercetărilor efectuate, Ballard a emis ipoteza

că Potopul descris de Biblie ar putea fi localizat pe actualul

teritoriu al Mării Negre. Astfel, o echipă de cercetători a filmat în largul Mării Negre, cam la 20 km de ţărmul turcesc mai multe artefacte specifice perioadei comunei primitive. Aceste descoperiri arată clar că ţărmul fostului lac cu apă dulce a fost locuit. La aceeaşi concluzie s-a ajuns şi în urma descoperirii a câtorva specii de scoici, unele dispărute, altele pe cale de dispariţie, dar toate cu o vechime cuprinsă între 7.500 – 15.000 de ani. În lipsa curenţilor marini, apele dulci au rămas neamestecate cu apa sărată provenită din Marea Mediterană. Mai mult decât atât, mediul marin din acea zonă prezintă condiţii optime de conservare a habitatului de acum câteva mii de ani, din cauza lipsei de oxigen.

Devenită celebră în urma cercetărilor făcute de NASA, Peştera Movile situată lângă coasta Mării Negre este un loc unic în lume datorită ecosistemului său neobişnuit. În această peşteră există ape bogate în hidrogen sulfurat şi o atmosferă bogată în dioxid de carbon şi metan. Majoritatea cercetătorilor sunt convinşi că ecosistemul peşterii este complet independent de cel existent pe pământ şi că în urma unui eventual cataclism planetar, acest ecosistem ar fi singurul supravieţuitor. Speologul Cristian Lascu, cel care a descoperit această peşteră spectaculoasă spune că fosilele vii descoperite aici s-ar fi putut refugia în peşteră încă din Epoca de Gheaţă. La momentul separării peşterii de mediul exterior, singurele organisme care au supravieţuit transformărilor climatice au fost cele care trăiau în această peşteră caldă de sub pământ. Aceste organisme nevertebrate au fost nevoite să se adapteze la condiţiile extreme de mediu prin pierderea pigmentului, dezvoltarea simţurilor tactil şi olfactiv, iar cel al văzului dispărând complet. Ceea ce o face atât de specială şi unică este faptul că materia organică primară este sintetizată de bacterii chimiosintetizante, producătorii primari fotosintetizanţi lipsind, în interiorul peşterii nefiind lumină. Astfel acesta este singurul ecosistem bazat complet pe energia chimică folosită de aceste sulfobacterii care folosesc hidrogenul sulfurat din apă.

Pădurea preistorică Se ştie că o foarte mare parte din Europa era acoperită de

păduri, iar pe teritoriul ţării noastre aceste suprafeţe împădurite acopereau nu doar munţii, dar şi dealurile şi o mare parte a câmpiei, astfel că pământul românesc era acoperit în proporţie de 60 – 70 % cu păduri.

În timpul săpăturilor necesare construcţiei canalului Dunăre –

Marea Neagră în anii ’80, în zona râului Argeş cupele excavatoarelor au scos la iveală foarte multe resturi vegetale la o adâncime de aproximativ 6 metri. Continuând să sape cu atenţie, la o adâncime de 15 – 25 de metri s-au descoperit specii preistorice de stejari, fagi, goruni şi tei, toate într-o formă bine conservată chiar de nisipul care le acoperea vârfurile. Specialiştii veniţi la faţa locului au constatat vechimea acestui nisip care era de 10.000 – 12.000 de ani, ceea ce înseamnă că pădurea era desigur mult mai veche decât nisipul. Acestor descoperiri au urmat şi altele în zone apropiate. Rezultatele cercetărilor nu au întârziat să apară: pădurea preistorică se întindea pe o suprafaţă cuprinsă între localităţile Glina – Bobesti, Jilava, Domneşti, Mihăileşti – Cornetu terminându-se undeva la sud, probabil dincolo de graniţele ţării noastre.

Concluzia la care au ajuns cercetătorii a fost că această pădure a fost într-adevăr acoperită de o cantitate uriaşă de apă, dar care s-a retras într-un timp extrem de scurt, lăsând în urmă acea D

ezba

teri

Lohanul nr. 13 94depunere de nisip sărat care a dus la conservarea excelentă a copacilor. Pornind de la ipoteza lui Ballard cum că pe actualul teritoriu al ţării noastre ar fi avut loc un adevărat potop datorită imensei cantităţi de apă ce s-a revărsat asupra pământului, ne punem întrebarea cât de mare putea fi acel val uriaş astfel încât să acopere suprafeţe întinse de pădure.

Cetatea scufundată În anul 2004, o echipă de scafandri specializaţi în arheologie

subacvatică au făcut unele cercetări în largul Mării Negre pentru a căuta vestigiile scufundate ale vechiului oraş Callatis. Această primă expediţie a fost condusă de Jeno Szabo, singurul român care a făcut parte din echipa lui Jacques –Yves Cousteau. În urma acestei expediţii s-au găsit piese arheologice şi urme ale vechiului oraş pierdut. Dar aceste cercetări au fost întrerupte din lipsă de fonduri. Mai târziu, în anul 2007 s-a reluat această expediţie la care li s-au adăugat şi alţi scafandri specializaţi din Ungaria şi, dotaţi cu

aparate performante cu tehnologie de ultimă oră, au detectat cu ajutorul sonarelor o „anomalie“ ciudată în adâncurile Mării Negre.

La aproximativ 6 metri adâncime, sub nisipul de pe fundul mării, s-au descoperit artefacte, pereţi, coloane şi străzi pavate. Atunci, scafandrii au realizat că au găsit ceea ce căutau, vechiul oraş pierdut al Callatisului, întemeiat de greci la porunca oracolului din Delfi, pe locul unei aşezări getice. Coordonatele relevate de aparatura folosită în timpul cercetărilor au evidenţiat o arie de opt kilometri pătraţi unde au fost înregistrate aşa-numitele „anomalii“ – puncte care se diferenţiază de relieful natural.

Marea Neagră ascunde în adâncurile ei multe alte enigme, vestigii ale vechilor cetăţi, corăbii scufundate, monumente şi temple antice. Toate aceste tezaure arheologice necunoscute şi neexplorate încă aduc un farmec misterios şi fascinant ţării noastre.

Acţiunile criminale de intoxicare a populaţiei prin intermediul

chemtrails-urilor s-au intensificat în ultima perioadă

MMiihhaaii VVaassiilleessccuu –– BBuuccuurreeşşttii Dezvăluirile incendiare care s-au făcut în ultima vreme

despre chemtrails (aşa-zisele „dâre ale morţii“ pe care le lasă în urma lor unele avioane) nu au reuşit să oprească acţiunile criminale ale celor care se folosesc de orice mijloace, oricât de abjecte, pentru a reduce populaţia globului la 1 miliard de oameni. Pentru aceasta, printre alte metode criminale de intoxicare, otrăvire şi îmbolnăvire a oamenilor, sunt răspândite pe cale artificială, de exemplu prin pulverizare din avioane, substanţe toxice, virusuri şi germeni patogeni. Am primit de la un cititor din Bristol, Anglia, nişte fotografii extrem de elocvente ale unor chemtrails-uri apărute recent în zona respectivă.

Fenomenul nu este singular, ba din contră. Nici în România nu suntem feriţi de aceste acţiuni criminale. În ţara noastră se pot observa deseori aceste dâre chimice deasupra mai multor oraşe. De exemplu, în luna martie a acestui an, în mai multe oraşe din sudul ţării a căzut din cer o pulbere cărămizie ce conţinea fier, cupru, plumb şi alte metale grele. Acest praf a putut fi observat în săptămânile care au urmat şi în Bucureşti, în judeţul Constanţa, în Bărăgan. Specialiştii Agenţiei de Protecţia Mediului spun că în mod normal, în aer nu ar trebui să existe nicio urmă de astfel de metale şi că inhalarea lor este deosebit de periculoasă.

În Dobrogea, de exemplu, ploaia de pulbere conţinea crom, plumb, nichel, arseniu şi cadmiu, metale care se găsesc în mod normal în sol şi nicidecum în aer. De asemenea s-a eliminat ipoteza că aceste prafuri au fost aduse de la mare depărtare de curenţii de aer, deoarece în acea perioadă meteorologii nu au constatat nicio mişcare a curenţilor de aer care să fi venit din nordul Africii, aşa cum au presupus cei de la Mediu. Această ipoteză nu a fost decât „praf în ochi“ (de data aceasta, la propriu) pentru naivii care se lasă prostiţi de declaraţiile sforăitoare ale autorităţilor.

Multe persoane au observat aceste prafuri chimice ce cad din cer sub formă de ploaie sau se depun pur şi simplu pe lucrurile aflate la sol. Unii spun că după ploaie, frunzele au fost acoperite de negreală şi de atunci tufele de flori nu mai înfloresc. Alţii spun că legumele se ofilesc şi florile arborilor fructiferi se scutură înainte de vreme, în urma unor astfel de ploi otrăvite. La fel se petrece cu viţa de vie, care pare arsă.

Fostul primar Peter Vereecke din Evergem, Belgia a făcut unele afirmaţii legate de ceea ce el numeşte „o industrie a morţii – chemtrails“ , într-un interviu luat de Willy De Buck în ziarul De

Gentenaar, 26 iulie 2009. Aici citiţi varianta online: http://chellow.blogspot.com/2009/07/former-mayor-crusade-

against-white.html Redăm fragmente din acest interviu: „…Chemtrails sunt nori de chimicale şi germeni cauzatori de

boli care intenţionat sunt împrăştiaţi peste noi pentru a ne îmbolnăvi şi a ne manipula comportamentul.“

„Opinia mea este următoarea: toate procesele globale implică bani, putere şi control. Creierele din spatele chemtrails se află la vârful industriilor farmaceutice şi chimice. Acum 100 de ani de exemplu, 1% din oameni aveau cancer. Astăzi a ajuns să aibă cancer unul din trei oameni. Acest fapt este foarte convenabil pentru unii. Industria curativă a cancerului este o afacere de miliarde de dolari. La fel ca şi tratamentul atâtor boli „pulverizate din avioane” în ultimii 10-15 ani. Alzheimer, Parkinson, autism, ADHD, astm, diabet, alergii… niciodată nu am fost atât de bolnavi ca acum. Psihicul nostru, sănătatea emoţională şi intelectuală sunt sistematic subminate. Cum explicaţi asta?“

„Priviţi. Cu certitudine ei joacă un rol în asta pentru că avioanele care împrăştie substanţe sunt folosite mult mai intensiv în ultimii câţiva ani. Puteţi observa fenomenul în ţara noastră (Belgia) cel puţin 10 zile pe lună. De ce nu vedeţi aceste chemtrails deasupra Saharei sau Amazonului? Pulverizarea chimicalelor asupra acestor zone menţionate ar fi o acţiune lipsită de sens atâta timp cât acolo nu trăiesc oameni. Întregul nostru mediu este infestat chimic: mâncarea, sistemul de sănătate, totul este bazat pe chimie.

Nimeni nu face nimic… Pentru că procesul nostru de gândire este condiţionat. Priviţi

ochii oamenilor de pe stradă, sunt sedaţi şi se plimbă ca nişte zombi. Priviri plictisite lipsite de „bucurie de viaţă“ şi fără o perspectivă a vieţii. De aici începe cruciada mea: oameni treziţi-vă, deschideţi-vă ochii, acţionaţi, înainte să fie prea târziu!“

D

ezba

teri

Iulie 2010 95

La închiderea ediţiei

Huşul în „Lumea cărţilor“ IIoonn NN.. OOpprreeaa –– IIaaşşii

Din ce în-

demn lăuntric oferă un scriitor o carte cu autograf? – îşi pune întrebarea Constantin Donose, lucrător cu cartea la Biblioteca munici-pală „Mihai Ralea“ din Huşi, provo-cându-ne să pătrun-dem în „Lumea cărţilor“, unde – spune tot domnia sa, la Huşi se află în rafturi şi depozite o sumă de pagini care poartă autografe „extrem de pre-ţioase“ oferite bi-bliotecii de aproape 700 de scriitori ro-mâni, alături de care se află şi prin-cipalii donatori şi scriitori din Huşi: Costache Olăreanu, Theodor Codreanu,

Valeriu Neştian, Ioan Alexandru Angheluş, Petru Brumă, Clit Costin etc.

Şi cum acest tezaur de carte stă „ferecat“ în depozite şi doar cu prilejul unor expoziţii aniversare (şi poate la cererea expresă) ajunge la public, colectivul de la biblioteca municipală „Mihai Ralea“ din Huşi, cu sprijinul financiar al unor susţinători constanţi ai actului de cultură local, au reuşit şi editat o bibliografie a cărţilor purtătoare de autografe, înlesnind prin aceasta cunoaşterea şi mai complexă a celor care înnobilează cu opera lor sanctuarul huşean al cărţii.

„Lumea cărţilor“ este intitulată cartea despre care scrie ca „Argument“ şi ne-o oferă drept dar cu autograf şi C. Donose (Editura PIM Iaşi, 2010) şi pe care o primesc cu bucuria celui care ştie să selecteze şi să citească o carte de interes.

Cartea în cauză nu-i doar o bibliografie în înţelesul strict al termenului, ci îmbracă în ea starea sentimentală superioară unui moment consumat care dă prioritate reuşitei autorilor ei, pe care i-aş fi vrut nominalizaţi pe copertă, ca şi pe colectivul bibliotecii de pe foaia de vis a vis (á la „Junimea“, Iaşi), nu doar un inventar al cărţii primite, ci şi o sumă de „înscrisuri“ memorabile culese din „Jurnalul cu impresii“ al instituţiei, lăsate de cei care, de la 15 ianuarie 1991, au trecut pragul bibliotecii cu prilejul unor manifestări scriitoriceşti. Manifestări ale căror important iniţiator şi moderator de elită a fost şi a rămas profesorul şi scriitorul Theodor Codreanu.

Indiferent că cele scrise în „Cartea de onoare“ a bibliotecii poartă gândurile şi semnătura unor personalităţi, oameni politici, precum Ion Iliescu, Nicolae Văcăroiu, Călin Popescu Tăriceanu, Octav Cosmâncă, ori Valeriu Tabără, ale academicienilor Alexandru Zub, Mihai Cimpoi, Dan Berindei, Nicolae Dabija şi Grigore Vieru, ale scriitorilor Valentin Silvestru, Constantin Olăreanu,

Theodor Codreanu, Ştefan Cazimir, Leo Butnaru, Cezar Ivănescu, Dan Horia Mazilu, Simion Bogdănescu, Petru Ioan, Fănuş Neagu, ori a unui nostalgic, precum Ion N. Oprea, cartea „Lumea cărţilor“ înmănunchează nu doar cuvinte curtenitoare, flatante, metaforice, ci trăiri care rămân eternităţii, martore ale timpului care le poartă data consemnării.

Cu un „supplementum“ drept încheiere, cartea despre care vorbesc devine şi un dicţionar cuprinzând principalele date autobiografice şi opera majorităţii celor care rămân principalii „eroi“ ai volumului: Andrei Petrus, Cazimir Ştefan, Dabija Nicolae, Enache Ion, Fandarac Ion Marcel, Gălăţeanu Iorgu, Hadârcă Ion, Iachim Ion, Manolache Rodica, Neamţu Ion si printre ei, in cazul de faţă, şi Oprea N. Ion.

„După aproape 40 de ani revenind în Huşul meu drag, loc al tinereţilor mele, dăruindu-i una din cărţile mele, l-am reîntâlnit mai tânăr decât mi l-am închipuit, iar oamenii de un optimism pe măsura anilor prezenţi.

Să ne închinăm Huşului“ – scriam la 12 iunie 2008, când cu profesionalismul de care eram convins, profesorul şi scriitorul, eseistul Theodor Codreanu a făcut oficiile de deplină curtoazie, prezentându-mi unui grup de prieteni şi alţi cititori, volumul în acel an editat „Huşul în presa vremii“.

Mi-au fost alături, în sala cu emoţii, cunoscutul coleg şi profesor Mihalache Mocanu, ani mulţi diriguitorul învăţământului public în localitate şi judeţ, scriitorii Vicu Merlan, Ştefan Plugaru, Alina Mihaela Pricop, Costin Clit, C. Donose, colectivul bibliotecii municipale, medicul Tudor Stafie, primarul municipiului atunci etc.

Reveneam, într-adevăr, după 40 de ani de întrerupere a activităţii la Huşi, chemat în alte locuri si condiţii de muncă.

În perioada 1962-1968 fusesem la Huşi un fel de şef al cancelariilor unităţilor administrative din oraşul şi raionul Huşi.

Anii tinereţilor mele… cetăţean cu buletin de identitate pentru oraşul Huşi…

Revenind la Huşi cu ocazia lansării volumului despre localitatea şi oamenii din municipiu şi judeţ, reîntâlneam oraşul si ofeream bibliotecii şi cititorilor mei şi cărţile înscrise la paginile 93-94 din cartea de astăzi, făcându-le intrarea în ceea ce s-a botezat; „Lumea cărţilor“.

De atunci, de fiecare dată când editez altă carte, una din ele ia neapărat drumul către Constantin Donose, prieten, pentru biblioteca municipală Huşi, şi s-au adunat acolo, în „Lumea cărţilor“, alături de cele pomenite în dicţionarul la carte şi cele trei volume despre Vaslui, Tradiţionalism şi … Itinerarii.

Cărţi dăruite cititorilor din oraşul în care am trăit şi despre care păstrez atâtea amintiri care mă fac, pentru a nu deveni de tot nostalgic, să revin, întinerit, iarăşi şi iarăşi în „Lumea cărţilor“ mele…

Fostul local al Bibliotecii Orăşeneşti Huşi,

donat la 1941 de Elena Iamandi [G.F.] La

înch

ider

ea e

diţie

i – R

ecen

zie

Lohanul nr. 13 96

Cireşar amar, 1940 VVaalleerriiuu NNeeşşttiiaann –– IIaaşşii Acu’ 70 de ani, şcolar la primară în Huşi nu ştiam mai nimic

şi nu aveam presimţiri sumbre. În estul României Mari, ogoarele dezvăluiau privirii o stare de lucruri bună: abundenţa neobişnuită a precipitaţiilor din acel iunie 1940 nu-i îngrijora pe oameni în legătura cu recolta viitoare.

Pierdut în farmecul şi frumuseţea matinală, mă uitam câteodată „extaziat“ de pe dealul Dobrina la viile şi livezile inundate de verdele proaspăt al priveliştilor, ce sclipeau feeric în soare. Păşeam „visător“ fără să pot desluşi vocile şi cântecele tinereşti din podgorii, care le auzeam urcând spre cer. Mirosea zdravăn a muguri de roade. Departe, în lunca Prutului, zăream lanuri de grâu pătrunse de rugină.

Dar, în prag de vară, bucuria simplă şi sănătoasă a vacanţei ce se apropia se risipi deodată, parcă luată de vânt. Ai mei de-acasă, care ascultau buletine de ştiri la posturi de radio străine, aflară sideraţi că la frontierele ţării aveau loc evenimente excepţionale! Iar, într-o seară, auziseră cu stupoare, în premieră la Radio Roma, despre pretenţiile teritoriale ruseşti.

Totuşi, concertul vesperal al fanfarei militare continuă să fie dat în parcul din faţa liceului. Piesa de rezistenţă: „Soldăţelu’ lui tăticu’“. Era joi, 27 iu-nie. După-amiază mama m-a luat de mână şi am ajuns în parcul de la ci-nematograful Corlătea-nu. Acolo, o întreagă adunare de intelectuali. La început, rumoare, apoi o agitaţie de neîn-ţeles pentru mine. Printre persoanele spontan reunite, se aflau: veşni-cul revoltat înflăcăratul patriot preot doctor Mi-hail Bejenaru, profesorul Racoviţă, directorul Li-ceului „Cuza Vodă“, profesorul Aurelian Gâdeii, avocatul Mihai Bugeag, magistratul Gheorghe Obreja, medi-cul Constantin Toma, Grigore Andreeseu, di-rectorul Şcolii primare nr. 1 şi alţii, pe care memoria unui om ajuns la senectute nu-i mai poate reţine. Trăiam sub impresia că ne pândea o mare nenorocire.

Aproape toţi vorbeau cu aprindere despre zvonul care se lăţise ca un giulgiu peste români: se cedează Basarabia şi Bucovina de nord! Însă nu se ştia exact până unde se limitează pretenţiile teritoriale mus-căleşti, ceea ce sporea îngrijorarea generală. Câţiva – probabil – agenţi bolşevici, comunişti şi alogeni românofobi de-alde Bucur, FIorescu, Terdiman, Schneer, împânziseră oraşul cu zvonul – dovedit ulterior a fi alături de adevăr – că sovieticii cer „Moldova toată“, cel puţin „Moldova până la Siret!“ Lumea, panicată, se împrăştie rapid pe la casele fiecăruia. Starea de nervi era atât de agitată, încât se părea că şi unul, şi altul voia să facă orice, numai să scape de grava situaţie a clipei ce-o apăsa.

În aceeaşi seara, încărcat cu cireşe culese din grădina lui Dumitru Chiriea, secretar al primăriei, mergeam spre casă, cu paşi rari şi îngândurat. La poarta locuinţei noastre din cartierul Broşteni, aproape de uzina electrică, am dat piept în piept cu judecătorul Gheorghe Leon, fost primar al Huşului, rudă a familiei. Era alb la faţă ca varul, şi adânc tulburat. De astă dată, întârziase, poate cu un minut, poate cu două, peste ora de începere (20,45) a

1 Sursa: GID - Grupul Independent pentru Democraţie [G.F.] www.gid-romania.com/IndexSections.asp?SID=147

radiojurnalului. Astfel încât se auzi doar sfârşitul Comunicatului Casei Regale, difuzat, în sfârşiţi, de Radio România şi Radio Bucureşti, asupra acceptării (necondiţionate) a ultimatumului Uniunii Sovietice. Nenea Jorj (Leon) răsuci la maximum butoanele negre de bachelită ale receptorului la baterii „Philips“. O voce sonoră, gravă, lansa în eter lugubra ştire. N-am priceput cine ştie ce din conţinutul anunţului oficial. Mama însă înlemnise de spaimă; tata (profesor de istorie) se afla concentrat la Regimentul 21 infanterie pe graniţa nistreamă, nu departe de Orhei (la Ivancea), Treptat, treptat, ea îşi reveni. Posturile de radio începură să transmită, în direct, un concert de orgă cu muzică de Bach, de la Biserica Neagră din Braşov…

Frecventul vizitator al casei noastre avea cunoscuţi buni dintre ofiţerii Batalionului III, încarzamat în clădirea garnizoanei, dincolo de primele două rampe C.F.R. Lasă vorbă că se duce să se intereseze la dânşii care-i situaţia reală din răsăritul României. Dacă află ceva deosebit, va reveni. Nu s-a mai reîntors…

Altminteri Huşul, oraş curat, reavăn în acel timp, era garnisit de ofiţeri şi ostaşi, încartiruiţi pe la case particulare.

După aceea, a început să bată la uşa noastre ba unul, ba altul dintre vecini şi prieteni de familie, la fel do speriaţi, la fel de îngrijoraţi. Trecuse de miezul nopţii. Amăgiţi de zvonuri contradictorii, somnul nu se prindea pe majoritatea lor, pentru că despre noua zi ce începea nimeni nu ştia, nu putea să-şi închipuie ce va aduce.

Vineri, 20 Cireşar. Când lucrurile s-au mai limpezit, huşenii n-au mai fost siliţi, deocamdată, să pună piciorul în scară, ca sa scape de cea mai cruntă robie a vieţii. De robia sufletului...

Tulburare reînvie în urbe când pe şoseaua dinspre Albita, pe Calea Basarabiei, înspre gară, în trenuri, s-a pro-dus o aglomeraţie de ne-descris: mii de bejenari, bărbaţi femei, copii, cu geamantane, boccele, cu mici pachete în mâini tremurătoare, şi-n toro-peală se refugiau din-coace de Prut, care cum putuseră. Fie şi cu ajuto-rul unor ambarcaţiuni improvizate pentru tre-cerea „râului rău bleste-mat“. Le-au succedat trupe ale Armatei a IV-a română, ce traversau grăbit oraşul cu moralul la pământ,

Un „spectacol“ dezolant!

Reprezentanţii autorităţilor civile trans-prutene ce se retrăgeau,

la rândul lor, nu găseau motive serioase pentru a semăna încredere în inimile huşenilor. Relatau îngroziţi acte de sălbăticie, atrocităţi la care s-au dedat în cursul retragerii o serie de minoritari antiromâni.

Cu sufletul la gură, am aşteptat, la ora 14 (28 iunie) reînceperea programului său zilnic (prezentat săptămânal in extenso în revista „Radio Universul“) al postului românesc „Radio Chişinău“, pe lungimea de unde medie de 212 m. Aşteptare zadarnică! La ceasurile prânzului, trupele bolşevice cotropitoare erau deja intrate în fosta capitală a Basarabiei (şi în Cernăuţi, Ce-tatea Albă). Peste două luni, maghiari şi bulgari „imitară“ infamia...

După două zile, săteni veniţi cu produse în piaţa Huşului, de la Drânceni, Albiţa, Pogăneşti, povesteau că observară dincolo de Prut patrule grănicereşti sovietice şi liniştea nopţilor le era răvăşită de zgomot intens de motoare (camioane, tancuri, probabil). La amiază, un avion inamic survolă oraşul. Localnicii aşteptară şi altele...

De neuitat, pentru copilul de altădată, Ziua de doliu naţional proclamată joi, 3 iulie, data retragerii ultimelor unităţi militare din teritoriile cedate umilitor, prin ceremonialul foarte emoţionant. Băteau clopotele bisericilor; sunau sirene; preţ de câteva minute, circulaţia, activitatea s-a oprit; creştinii aflători pe străzi, în piaţă, în localuri publice au îngenuncheat cu toţii! Semn de rugăciune, de reculegere...

Bucureşti 1940 – ziua când României i s-a răpit Bucovina1

La

înch

ider

ea e

diţie

i – Is

tori

e

Iulie 2010 97

A fi sau a nu fi învăţător? NNeellaa DDiiaannaa RRaadduu–– HHuuşşii După douăzeci de ani de muncǎ la catedră încep sǎ mă întreb

din ce în ce mai des dacǎ mi-am ales corect meseria. Probabil c-aş fi putut să fiu şi profesor şi jurnalist dar am preferat sǎ rămân la baza de jos a piramidei, acolo unde inocenţa e încă în stare purǎ şi

n u are nimic de-a face cu minciuna, igno-ranţa şi prefă-cătoria.

Mi-aduc aminte cum, atunci când am terminat Liceul Pedagogic am sperat sǎ fac minuni şi cum îmi închipuiam cǎ nimic nu-mi poate sta în cale. Iluzii de ado-lescent. Brusc totul s-a tran-sformat într-o muncǎ frumoasǎ dar titanica, într-o muncǎ plinǎ de satisfacţii dar care îţi lasă un gust amar une-ori. Nu e ciudat sǎ te întâlneşti pe stradă cu

foşti elevi care-şi duc copiii de mâna? Dar e şi mai ciudat când îi întâlneşti pe aceia care întorc capul şi nu te salutǎ. Sunt tocmai acei copii cu care ai muncit mai mult, cu care ai lucrat suplimentar, pentru care ai stat nopţi nedormite gândindu-te ce metodǎ sǎ mai aplici pentru a-l face sǎ citească, sǎ calculeze sau pur şi simplu sǎ-l faci să se simtă bine la şcoală.

Şi-atunci îmi pun întrebarea: „Unde oare am greşit?“. La fel se va întâmpla şi cu actuala generaţie? Căci e minunat sǎ-mi revăd marea majoritate a elevilor zâmbindu-mi şi spunându-mi cu satisfacţie, că sunt psihologi, cadre militare, studenţi sau pur şi simplu elevi buni la liceu. În clipele acelea mă simt minunat şi am convingerea ca foştii mei profesori din Şcoala Normalǎ aveau dreptate: „Învăţătorul nu se uitǎ niciodată. Dacǎ profesorul, numele lui se mai şterge în timp, figura învăţătorului rămâne neştearsǎ. Acum depinde de voi ca imaginea pe care o lăsaţi în mintea copilului şi a adultului de mai târziu, sǎ fie una plăcută, caldǎ care sǎ dureze toata viaţa.“

Bazele teoretice ale pedagogiei şi psihologiei le-am pus în liceu. Am aprofundat apoi în colegiu. Mi-am continuat studiile mai departe şi cu „Pedagogia învăţământului primar“. Însǎ experienţa este cea care şi-a spus cuvântul. Abia acum pot să spun cǎ pot pătrunde mai bine în sufletul copilului pentru a-l descoperi şi a-l face sǎ se deschidă şi pentru a-l valorifica.

Vremurile sunt aşa cum sunt, dar poate cǎ niciodată n-au fost mai bune sau mai rele. Copilul a fost mereu acelaşi „copil universal“ aflat la „vârsta cea fericitǎ“. Patru ani trec zburând ca vântul şi te trezeşti din nou în clasa a patra. Parcǎ mai ieri eram împreuna cu „boboceii“ în clasa întâi. Am ajuns, eu cel puţin, sǎ-mi mǎsor vârsta din patru în patru ani. Am iubit întotdeauna începuturile de an, festivităţile de deschidere ale anului şcolar şi am fost obositǎ la sfârşitul anului. Astăzi dau o altǎ explicaţie acelei „oboseli“. De fapt era golul acela pe care-l resimţeam

toatǎ vara. Îl resimţeam anticipat ca o obosealǎ aproape dureroasa. Şi mă întâlneam cu copiii pe stradǎ care-mi spuneau: „Doamna, ne e dor de şcoalǎ! Ne plictisim! Singurul lucru bun în vacanţă e că dormim mai mult.“

Ce-mi lipseşte cel mai mult în vacanţe e acel „Bunǎ dimineaţa!“ de fiecare zi. Pur şi simplu acest salut, plin de glasurile calde şi voioase ale copiilor, este pentru mine acel tonic care îţi dǎ impulsul de a merge mai departe, indiferent dacǎ e luni sau vineri.

Sinceritatea copiilor m-a făcut sǎ fiu mai sincerǎ, bunătatea lor m-a făcut sǎ fiu mai bunǎ, candoarea lor mi-a readus uneori inocenţa pe care am lăsat-o undeva în urma şi cu fiecare joc, cu fiecare lucru redescoperit am mai întinerit puţin.

Spunea cineva cǎ sunt învăţători care nu ştiu gramatica, care nu ştiu sǎ solfegieze un cântec sau sǎ rezolve o problemǎ. Mi-e fricǎ sǎ cred aşa ceva. Orice învăţător posedǎ o pregătire medie în toate domeniile. Nu ai cum să te duci în faţa copiilor nepregătit căci te descoperă imediat. Curiozitatea şi accesul la nenumărate surse de informaţie îl fac să fie tot timpul în cutare de nou. Şi învăţătorul este prima persoana pe care o întreabă. E mai mult decât penibil sǎ nu ştii sǎ dai un răspuns corect unui copil de 10 ani.

Tot timpul a fost nedreaptǎ afirmaţia: „Un învăţător stǎ patru ore la şcoala şi mai mult nu face“. Câte alte ore se ascund în spatele celor patru ore, care niciodată nu sunt patru, ci mult mai multe! Eu cel puţin nu plec acasă mai devreme de ora unu şi atunci încărcatǎ cu douǎ rânduri de caiete de corectat! În afarǎ de asta, mai existǎ şi timpul acordat pregătirii temelor, timpul acordat conceperii şi întocmirii fişelor de lucru. Pentru a fi în fata elevilor măcar patru ore pe zi îţi trebuie cel puţin alte patru de pregătire. Şi acest lucru îl poate confirma orice cadru didactic. Munca la clasele I-IV nu înseamnă doar a preda şi a asculta elevul. Înseamnă a-l învăţa cum sǎ înveţe, înseamnă a-i decodifica o mulţime de reguli pe care trebuie sǎ le respecte, înseamnă a-l face sǎ iubească frumosul, a-l face sǎ creeze, şi nu în ultimul rând, a-i argumenta totul. Copilul nu e capabil sǎ perceapă lumea ca un întreg, aşa cum o percepem noi. Lui trebuie sǎ i se desfacă bucăţică cu bucǎţicǎ, sǎ i se explice o întreagǎ lume a de ce-urilor. Şi aceste bucăţele sǎ-i hrănească sufletul, sǎ-i clădească un întreg edificiu de care suntem direct răspunzători

Şi dincolo de acel salariu mult discutat, aprobat şi iar aprobat, dar până la urmǎ respins, rămâne dragostea faţa de copii, respectul faţǎ de meseria de dascăl, satisfacţia de a lucra cu inocenţa şi bucuria de a fi în mijlocul unei lumi veşnic tinere. E o minune veşnicǎ zâmbetul unui copil dincolo de grija zilei de mâine şi de neajunsurile vieţii.

Nu ştiu dacǎ mi-aş îndruma copiii spre a îmbrăţişa meseria de dascăl, dar ştiu ca Dumnezeu m-a îndrumat spre aceastǎ meserie şi o fac cu drag. A fi învăţător este sinonim cu a fi mamǎ. Este aceeaşi responsabilitate. Poate la şcoala e un pic mai mare, deoarece mă confrunt cu douăzeci şi patru de personalităţi diferite, fǎrǎ a mai pune la socoteala părinţii.

Astfel cǎ pledez cu toatǎ convingerea: a fi învăţător este meseria creatǎ de Dumnezeu, căci fiecare om, copil sau adult fiind, îşi lasă amprenta asupra altui om şi ia cu el amintirea intrării lui în viaţa ca personalitate în formare. Iar lucrul acesta face parte din ciclul continuu al vieţii. Şi este minunat, ca tu ca învăţător, sǎ faci parte încă o datǎ, din acest ciclu continuu al vieţii.

La

înch

ider

ea e

diţie

i – P

edag

ogie

Lohanul nr. 13 98

Clubul de tir sportiv „Condorul“ Huşi

VViiccuu MMeerrllaann –– HHuuşşii

Clubul de tir sportiv Condorul a fost înfiinţat în anul 2005 de

către Vasile Marian din Huşi, fiind o îndeplinire a unei pasiuni din vremea copilăriei în ceea ce priveşte armele de tir sportiv. Primul pas a fost făcut odată cu concesionarea unui iaz şi a locului dimprejur, la sud de localitatea Râşeşti, judeţul Vaslui, în albia majoră a Prutului. Aici a înfiinţat primul poligon de tir sportiv din Moldova, numit „Teleasa“, după toponimul locului. Teleasa este un loc ideal pentru construirea unui poligon de tragere la standarde olimpice, omologat de Federaţia Română de Tir, unde se desfăşoară antrenamente şi concursuri naţionale şi internaţionale. Poligonul cu o suprafaţă de peste 3000 m2, este proprietatea domnului Vasile Marian, patronul SC „Marsemar“ SA Huşi. Clubul de tir sportiv „Condorul“ are, pe lângă poligonul de tragere, în acelaşi loc, Teleasa şi un spaţiu de agrement de circa 10 ha cu iaz şi debarcader, unde se desfăşoară activităţi de pescuit sportiv şi concursuri pe această temă.

Pentru a corespunde cerinţelor olimpice poligonul îndeplineşte următoarele condiţii:

– poziţie geografică în ceea ce priveşte mediul natural; – siguranţa executării tragerilor, la minim 4 km de o

localitate; – să respecte toate cerinţele conform legilor în vigoare

(Legea 265/2004). Conformându-se acestor condiţii poligonul a fost omologat

de Federaţia Română de tir şi autorizat de Poliţia Română (Inspectoratul Judeţean Vaslui).

În cadrul poligonului „Teleasa“ au avut loc peste 20 de concursuri locale, naţionale şi internaţionale: Cupa „Condorul“ şi Cupa „Marsemar“. Tot aici se desfăşoară şi concursuri de tir la talere aruncate susţinute de Clubul de Vânătoare şi Pescuit Sportiv Huşi şi antrenamente ale lotului olimpic naţional de trăgători „Skeet“.

Probe executate în cadrul Poligonului „Teleasa“ – Râşeşti – proba olimpică de skeet; – proba de parcurs vânătoresc; – proba de talere lansate din turnul înalt; – proba de ţintă fixă, cu glonţ. Muniţie folosită – cartuşe de tir omologate de Federaţia Internaţională de Tir. Arme – cu ţeavă lisă cu calibre de mărimea 20, 16 şi 12. Antrenamente În cadrul poligonului antrenamentele se desfăşoară în funcţie

de competiţiile naţionale (10 –12 pe an) şi internaţionale. Fiind un poligon într-un cadru natural foarte variat este

considerat în rândul trăgătorilor un „poligon greu“, fapt care îi ajută în perfecţionarea aptitudinilor sportive.

Performanţe Cele mai spectaculoase realizări în cadrul Clubului de tir

sportiv „Condorul“ Huşi le-a obţinut Vasile Marian, trăgător legitimat de Federaţia Română de Tir, care a participat la 5 finale pe ţară, iar în 2008 a obţinut la Baia Mare, cu echipa din zona Moldovei locul II pe ţară. La finala din 2009 desfăşurată la Vaslui, Vasile Marian a obţinut titlul de campion naţional la proba „Sportivi legitimaţi“.

Trăgători din cadrul clubului Constantin Moişanu, Radu Moişanu, Marius Marian, Sergiu

Marian, Paul Şapcă, Vlad Cârjan. Preşedintele Clubului „Condorul“ Huşi este Vasile Marian,

care are şi un magazin propriu în Huşi de arme, muniţie şi talere. Clubul este singurul autorizat din zona Moldovei şi fiind

dotat cu echipamente şi materiale performante, la standarde moderne, concurează cu cele din Ardeal şi Banat.

L

a în

chid

erea

edi

ţiei –

Rec

enzi

e

Iulie 2010 99

Sponsori Adrian Dominte – Anta 95 SRL Huşi; Ec. Aurel Cordaş; Teodor Pop – RED Management Capital Bucureşti; Irina Claudia Râpanu – Librăria „Aniri“ Huşi; Florin Guzumaş – Misaflor SRL Huşi, Albert Romila – Ceracons SA, Huşi; Filip Nicoleta – Bicomplex SRL Huşi

nnnrrr... 111333 ––– rrreeevvviiissstttăăă cccuuullltttuuurrraaalll şşştttiiiiiinnnţţţiiifffiiicccăăă

fffooonnndddaaatttăăă::: nnnoooiiieeemmmbbbrrriiieee 222000000777 Colectivul de redacţie: Redactor: Vicu Merlan Tehnoredactare: Gabriel Folescu (lohanul@gmail.com)

Referenţi ştiinţifici: Dr. Antonio Sandu (filozofie), prof. dr. ing. Avram D. Tudose (viticultură), dr. Doina Grigoraş (psihologie), dr. ing. Paul Şuşnea (mecanică), dr. George Silvestrovici (medicină generală), lect. univ. dr. Gabi Voicu (comunicare şi ştiinţe politice), ec. Aurel Cordaş (economie), ing. Teo Pop (management), Cristian Marcu (grafică).

Colaboratorii acestui număr: Prof. Marietta Matei, ec. Aurel Cordaş, prof. Adrian Butnaru, Irina Gafiţa, prof. Valeriu Neştian, prof. Costin Clit, prof. Ştefan Plugaru, înv. Ion Vasiliu, Ion N. Oprea, prof. Lina Codreanu, grafician Cristian Marcu, Lucian M. Petrescu, prof. dr. Dumitru V. Marin, prof. dr. ing. Avram D. Tudosie, Elena Olariu, înv. Mandrea Luminiţa, Alina Calancea, Eugenia Bondar, Alex Ionescu, Râpanu Dumitru, înv. Corneliu Lazăr, prof. Constantin Partene, prof. Neculai Olariu, Viorica Creangă Boeru Avram, Sebastien Bohler, Ana-Maria Dorde, psiholog Ioan Iosif, prof. Paul Matei, preot Andrei Ciobănică, Mădălina - Antonia Folescu, protosinghel Veniamin Ilie, Eugenia Faraon, prof. George Bianu, dr. George Silvestrovici, dr. Andreea Dragomirescu, Melania Radu, Alex Ionescu, Ion Pavel, dr. Cristina Cîmpean, prof. Brînză Veronica, Michael Salla, Ingrid Vornicu, Aurora Nicolae, Daciana Matei, Mihai Vasilescu, Radu Nela Diana

Puteţi citi revista şi pe www.lohanul.lx.ro Articole noi pot fi trimise la adresa de e-mail: lohanul@gmail.com sau C.P. 51, Huşi, jud. Vaslui, 735100. Contact tel. 076.1997.505, 0758.94.379 (Vicu Merlan) – 076.104.70.80 (Gabriel Folescu).

Colaboratorii acestei reviste sunt direct responsabili de conţinutul articolelor trimise.

Lohanul nr. 13 100