Lohanul nr. 6 · 2 Lohanul, nr. 6 Decembrie 2008 Imaginea piramidei la 13. 08. 2008 Eu îmi explic...

Piramida holografica din Ceahlău – între mister şi lecţie de sinceritate –

Mihai Marin Au trecut mai bine de 5 ani de când am fost să văd pentru prima dată straniul

fenomen. De atunci am oscilat între obsesia de a şti ce-i acolo şi firescul apariţiei anuale dar despre care nu ştiau nici cei ce petrec mai mult timp pe Ceahlău (cabanieri, meteorologi), deci nu prezenta la momentul respectiv un interes special.

Anul acesta (2008) la începutul lunii August am urcat pe vârful Toaca de 3 ori pentru a fi mai aproape şi eventual a înţelege ce-i acolo, efort răsplătit cu generozitate.

Imaginea apare în acelaşi loc, dar pentru a fi clară şi tridimensională trebuiesc îndeplinite câteva condiţii simultan:

1. Fenomenul are loc la răsăritul soarelui şi durează cam o oră 2. Soarele trebuie să răsară dintr-un anume loc, altfel spus în fiecare zi se formează

umbră în alt loc, doar în preajma zilei de 6 August (a 49-a zi după solstiţiul de vară) este în poziţia potrivită.

3. La răsărit şi imediat după trebuie ca spre est să nu fie nori, razele soarelui să nu fie obturate.

4. Prezenţa unui „ecran de proiecţie“ pe care să se formeze imaginea tridimensională, ecran“ format din aerosoli (particule fine solide) şi apă în suspensie (ceaţă, nori), dar cu o densitate ce permite totuşi trecerea luminii

5. Să aibă loc fluorescenţa oxigenului sub acţiunea razelor ultraviolete, astfel imaginea compusa este albăstruie cu feţele în diferite nuanţe.

Din cuprins

Pagina 2 Campania arheologică 2008… Vicu Merlan

Pagina 4 Ieri şi azi în crizele economice Aurel Cordaş

Pagina 6 Rolul factorilor educaţionali… Prof. Viorica Miron

Pagina 7 Noi nu lăsăm deşeurile… Înv. Alina Spanache

Pagina 8 Optimizarea procesului didactic Institutor Boţu Tatiana

Pagina 9 Scurt istoric al comunităţii evreieşti din Negreşti Prof. Gică Scarlat

Pagina 10 Autograful – frântură de suflet Angelica Marcela Marcu

Pagina 11-13 Poezie Diana Dumitraşcu Carmen Angheluş Teodora Fălcianu Prof. Neculai Olariu Înv. Loriţa Lazăr Înv. Corneliu Lazăr

Pagina 13 Contribuţia lui Camil Petrescu Înv. Carmen-Any Lazăr

Pagina 16 Femeia în islam Prof. Cristian Lazăr

Lohanul, nr. 6 Decembrie 2008 2

Imaginea piramidei la 13. 08. 2008 Eu îmi explic fenomenul din punct de vedere optic ca

fiind o compunere a minim 4 umbre date de formaţiunile reliefului zonei. În jurul datei de 6 August dimineaţa, vârful Toaca, ce are forma de piramidă regulată cu baza pătrat, sub acţiunea razelor solare dinspre est formează umbra triunghi isoscel, ca în orice zi senină din an. Stânca numită Piatra Ciobanului fiind mai mica si mai jos face altă umbră prelungă, la fel Piatra Vulcanului şi peste toate astea se suprapune lumina ce trece prin şaua muntelui (Lespezi) .

În această perioada, datorită poziţiei Soarelui, toate umbrele sunt unite în vârf, sunt legate ca într-un „buchet“ şi se creează imaginea magnifică tridimensionala cunoscută. În alte

zile fiecare formă de relief face propria umbra firesc după legile fizicii.

Dacă asta nu e de ajuns pentru a produce o profundă impresie, fenomenul de refracţie a razelor solare în jurul formelor ce se află pe vârful Toaca duce la formarea un halou multicolor, un fel de curcubeu sferic. Te vezi de acolo sus oglindit pe vârful virtual al umbrei piramidei, învăluit în aure multicolore. Este o minunăţie ce se repetă an de an..

Am făcut fotografii şi înregistrări video în zilele de 1, 6 si 13 August. Se poate vedea clar cum se mişcă umbrele, se adună, apoi se despart în funcţie de mişcarea punctului de răsărit (soarele se mişcă cu aproximativ 1 grad pe zi) .

Din punct de vedere fizic, al opticii clasice deşi e o problemă complexă, poate fi soluţionată. Intervin totuşi întrebări de tipul: cum e posibilă o asemenea coincidenţă ce are loc în ziua Soarelui (străvechea sărbătoare păgână) peste care este suprapusă Schimbarea la Faţă (sărbătoare creştină) şi de ce e Muntele Ceahlău aşa sfânt, are şi hram în aceasta zi exact ca o mănăstire creştin-ortodoxă.

Prea bine sunt îndeplinite condiţiile astronomice (mişcările pământului pe orbită) aşezarea stâncilor în locul ideal, anotimpul (probabilitatea mare de a fi atmosfera potrivită) . Gândul evident că zboară la teoria construcţiei artificiale a întregului complex, susţinută şi de studii geologice.

Omul este o fiinţă cu raţiune şi simţire aşa că este corect să amintesc de starea euforica a noastră a tuturor celor aflaţi acolo în acea superbă zi, stare ce doar poate fi trăită şi nu studiată.

O frumoasă legenda spune că cei care se întâlnesc pe muntele sfânt Ceahlău rămân legaţi într-un fel sau altul, pentru totdeauna. (După www.alpinet.ro) .

Campania arheologică 2008 - Creţeşti „La intersecţie“

Vicu Merlan Cod sit: 163235.01 Obiective: trasarea unei noi secţiuni Ş VII pe direcţia NV-

SE în perimetrul gropilor de exploatare a lutului galben de către localnici, paralel cu Ş III /2005.

Realizări: -săparea integrală a secţiunii Ş VII; -salvarea a 2 morminte din necropola „Noua“ şi a

inventarului acestora; -surprinderea laturii estice a gropii contemporane (G3)

descoperită încă din 2005 / ŞIII şi a noii gropi G9 de factură cucuteniană.

Mormintele din necropola „Noua“ Mormântul M17 a fost identificat la -0,50 m (m8-m9), în

peretele vestic al ŞVII („martorul“ dintre Ş VII şi Ş III (2005) . Pentru a-l decoperta a fost deschisă o casetă A pe direcţia de înmormântare a M17, respectiv SE-NV ( L = 2 m, l = 0,60 m) . Mormântul a fost surprins în Ş VII (m8) (craniul) iar restul scheletului în martorul dintre cele două secţiuni.

-Starea de conservare a scheletului: bună spre mediocră. -Lungimea scheletului: 1,50 m. -Poziţia: a fost înmormântat cu faţa orientată spre în sus,

capul spre răsărit şi picioarele spre apus. Datorită presiunii pământului şi chiar a formei gropii mormântului, unele părţi ale craniului au fost deplasate spre dreapta (maxilarul inferior rămânând în poziţia iniţială iar celelalte oase ale feţei deplasate spre nord cu circa 10 cm) .

S-a constatat de asemenea că în prima fază capul a căzut

spre spate, apoi s-a răsucit spre dreapta, fiind descoperit cu faţa spre nord (maxilarul superior şi oasele craniului) .

Dentiţia era incompletă şi chiar stranie pentru un om obişnuit. Avea 10 dinţi şi un locaş pentru o măsea în plan îndepărtat (doar jos) restul lipsindu-i cu desăvârşire. Aceeaşi situaţie era şi cu maxilarul superior.

Oasele feţei au suportat o anumită deformare ca urmare a presiunii pământului sau altor factori exogeni.

Dimensiuni Craniul (l) = 19,5 cm; maxilar inferior = 25 cm;

mandibula = 12,5 cm; lăţimea cutiei craniene = 10 cm; lăţimea maxima la nivelul oaselor mâinilor = 40 cm; lăţimea bazinului = 32 cm; lăţimea în dreptul genunchilor = 20 cm; l (umeri) = 35 cm; l (încheietura picioarelor) = 20 cm; l (humerus) = 25 cm; L (radius) = 21 cm; metacarpienele + falangele = 6 cm; L (femur) = 39 cm; tibia = 36 cm; fibula = 35,5 cm; metatarsienele + falangele = 18 cm.

Inventarul mormântului M17 În zona pieptul a fost descoperită o piesă de harnaşament

(tip fibulă) confecţionată din două părţi: una din bronz şi cealaltă din fier (L VII / □9 m, -0,50 m), iar în partea dreaptă a capului un fragment de la o ulcică de culoare neagră, foarte friabilă.

Mormântul nr. 18 a fost surprins la m 11 (- 0,80 m) în zona picioarelor şi până la bazin (în Ş VII) .

Pentru a-l decoperta integral s-a săpat lateral o nouă casetă B (L = 3 m; l = 1 m) . Prin mărimea sa scheletul este gigant (1,90 m) în comparaţie cu cele descoperite până acum, care au o medie până la 1,60 m. În 2005 a mai fost descoperit un schelet de aceeaşi mărime în Ş VII / caseta C la -0,80 m, care avea 1,95 m.

http://alpinet.ro/

Decembrie 2008 Lohanul, nr. 6 3

Poziţia de înhumare era asemănătoare: capul spre răsărit (SE) şi picioarele spre apus (NV) .

Inventarul era alcătuit dintr-o ulcică cu doua tortiţe (păstrată integral) şi o piatră arsă dreptunghiulară, uşor albiată (concavă) în zona centrală (râşnită de mână) .

Lăţimea maximă este întâlnită la nivelul coatelor: 42 cm; l (bazin) = 35 cm; l (genunchi) = 23 cm; l (încheietura picioarelor) = 20 cm.

Dantura era integrală, conservată foarte bine cu molari mari cu Φ peste 1 cm.

Craniul: l (max) = 20 cm; L (calotei) = 27 cm; l (mandibulă) = 13 cm; grosimea cutiei craniene = 10 cm (deformată) .

Dimensiunile oaselor scheletului: L (humerus) = 30 cm; radius = 23 cm; carpiene +

metacarpiene = 6 cm; L (femur) = 43 cm; L (tibia) = 39 cm; metatarsiene + falange = 20 cm.

Osul zigomatic era puţin deplasat spre stânga. Conservare: bună. Oasele capului (osul frontal si cel parietal) sunt deformate

de presiunea pământului, fiind desprinse de la osatura craniană. Orientare: faţa a fost iniţial orientată spre sus, însă a fost

descoperită uşor înclinată spre nord, dar maxilarul inferior (mandibula) era situat în poziţia iniţială.

Umerii erau uşor căzuţi. Mâna stângă (humerusul) întins iar radiusul şi ulma uşor

oblic spre dreapta. Mâna dreaptă (humerusul) întins iar radiusul şi ulma într-

un unghi strâns spre maxilar. Bazinul era păstrat mediocru. Femurul conservat foarte bine. Tibia si fibula sunt conservate foarte bine. Oasele labelor picioarelor păstrate mediocru. Inventarul: ulcică şi râşniţă. Ulcică descoperită deasupra metatarsienelor piciorului

stâng, iar râşniţa lângă cele ale piciorului drept. Ulcica este de culoare neagră, uşor friabilă. Este uşor tronconică spre fund (cu fundul rotunjit) . Are două tortiţe rupte din vechime, supraînălţate, care

pleacă de la 1/3 dinspre fund, depăşind buza vasului (prin supraînălţare) .Φ (gură) = 8,5 cm; Φ (fund) = 7 cm.

L (tortiţe) = 4,5 cm; l (tortiţe) = 1 cm. Râşniţa de mână reprezintă o depunere ritualică, ca

simbol al regenerării şi al reînvierii sufletului celui înhumat. L = 23 cm; l = 16 cm; gr. = 3 cm. Este confecţionată dintr-o gresie silicoasă arsă şi este uşor

albiată la mijloc. De-a lungul secţiunii Ş VII / 2008, au fost descoperite (m4

şi m7) fragmente ceramice cu incizii adânci, aparţinând culturii Precucuteni III (-0,70 m), ceramică cu scoică pisată în pastă, friabilă (Cucuteni C), ceramică cucuteniană, unele pictate policrom (roşu, alb, negru şi ciocolatiu), aparţinând fazei Cucuteni A-B şi ceramică neagră sfărâmicioasă de tip „Noua”.

Alte descoperiri -Fragment de statuetă antropomorfă de factură

cucuteniană descoperită la m6 (-0,60 m) . Se păstrează din zona ombilicului, doar pe

parte stângă, până la genunchi. Întreaga suprafaţă a statuetei este împresurată cu incizii

fine, dese, pe un plan oblic si orizontal. În zona de sub ombilic prezintă o uşoară curbură, iar inciziile sunt modelate pe orizontală, coborând apoi uşor în formă de triunghi cu vârful în jos (simbol al yoniului) . În zona genunchiului prezintă o curbură nu prea pronunţată. Fesa stângă se păstrează integral.

-Vârf de săgeată triunghiular realizat din silex de Prut, retuşat şi prelucrat în tehnica „în pojghiţă“ pe ambele feţe, scăzând în grosime atât spre vârf cât şi spre zona de împănare. Partea activă (vârful) este bine conservat iar zona de inserţie

(baza) uşor arcuită spre colţuri şi subţiată pentru a fi introdusă în tija de lemn.

L = 3,8 cm; l = 2,2 cm; gr. = 0,6 cm. -Vârf de săgeată realizat dintr-o lamă carenată, retuşată

lateral până la vârf (m5) . Partea activă (vârful) este rupt din vechime (circa 0,4 cm) . Este confecţionat din silex de Prut, negru cu pigmentaţii albicioase.

L = 4,5 cm; l (bază) = 1,3 cm. -Aşchie din silex de Prut calcinată, păstrată într-o stare

bună, fiind de culoare albă (m4) . Se disting amprentele undei de soc rezultate în procesul tehnologic de desprindere din nucleu prin percuţie.

L = 3,1 cm; l (max) = 2 cm. -Gratoar pe aşchie din silex negru de Prut cu retuşe

laterale şi cu partea activă uşor convexă (m9) . L = 4 cm; l = 2,5 cm. -Nucleu „epuizat“ fusiform din silex, cu urme de rulare şi

de desprindere lamelare. Pe capete se vad urme de lovire, folosit probabil şi ca percutor. Spre capete nucleul a fost subţiat vizibil în urma desprinderilor lamelare repetate.

L = 6 cm; l = 2,5 cm. -Picior de statuetă antropomorfă (m8, -0,60 m) desprins în

două din zona bazinului până la genunchi. Este confecţionată din lut ars de culoare cenuşie, subţiindu-se dinspre bazin spre genunchi. Are picioarele unite.

L = 2,5 cm; l (bazin) = 1,5 cm; l (genunchi) = 0,7 cm. -Bucraniu miniatural din lut ars, cu coarne groase, dar nu

prea lungi (7 mm), descoperit la m7 (-0,60 m) L = 3 cm; l = 1,4 cm; gr. = 1,8 cm Este de calitate bună, de culoare cărămizie. -Groapa cucuteniana (G9) descoperită între m11-m14 (-

0,80 m -1,25 m) de formă aproximativ ovală, restrângându-se aproximativ concentric spre fund (Φ (fund) = 0, 80 m) . În umplutură s-au descoperit oase de cerb (corn), chirpic cu ardere secundară, fragmente ceramice, dinţi de bovine.

-Groapa nr. 10 (G10) contemporană de la m17 la m20 şi continuă spre est şi nord. Se adânceşte de la -0,20 m până la -1,05 m. Are în umplutură material contemporan de la fostul C.A.P. Creţeşti.

-Între m19 şi m20 a apărut chirpic de locuinţă (prelungirea sud-estică a L2 (2005), care iese din Ş VII spre nord si est.

Chirpicul din partea de est a fost deranjat parţial de groapa contemporană (G9) pe o lăţime de 0,40 m în Ş VII.

Căzături de chirpici se găsesc şi la m16 – m17 dar sporadic. Intre m16-m20, pe întreaga lăţime a secţiunii Ş VII au fost

descoperiţi la -0,80 m, chirpici de la locuinţa nr. 2 / 2005, fiind străpunşi pe latura estică de groapa contemporană G10 care are în acest sector Φ = 0,60 m. Această zonă cu chirpic reprezintă latura estică a locuinţei descoperită în 2005.

-La m15 – m16, latura estică şi în peretele estic a fost descoperit un complex ceramic alcătuit din mai multe vase reîntregibile, printre care şi unul de tip „crater“ şi un bol pictat.

Cam 1/3 din ceramica (aflată sub o căzătură de chirpici) (latura nordică a L2 (2005) ) este pictată policrom cu motive în spirală, romburi, x-uri, triunghiuri, linii paralele şi forme lobate.

Câteva fragmente sunt arse secundar, dar păstrează pictura, nu de aceiaşi calitate ca celelalte.

-Printre resturile de chirpic s-au descoperit şi câteva fragmente cu scoică pisată în pasta de tip „Cucuteni C”, iar sub chirpic (la -1,20 m) s-au găsit fragmente ceramice precucuteniene (faza III) .

În concluzie în campania octombrie 2008 în secţiunea Ş VII au fost descoperite, la nivelul superior două morminte (M17 – M18) care ieşeau pe direcţia E–V din aceasta, motiv pentru care a fost nevoie de executarea a două casete (A şi B) .

În capătul nordic al secţiunii a fost intersectată la -0,80 m – 1,10 m, locuinţa L2 (latura estică) identificată încă din anul 2005 în Ş II.


Aurel Cordaş Pentru a intra în „intimitatea“

fenomenelor economice apelăm la precizia datelor din literatura de specialitate. Astfel găsim în dicţionarele economiei de piaţă definiţia crizei economice: fază a ciclului economic ce se manifestă prin supraproducţia relativă de mărfuri, ca urmare a decalajului dintre ofertă şi cererea solvabilă, prin micşorarea producţiei şi a volumului afacerilor comerciale, scăderea bruscă a cursului acţiunilor, înmulţirea falimentelor şi mărirea fenomenelor de centralizare a capitalului, prin creşterea şomajului şi accentuarea diferenţierii micilor producători de mărfuri, prin înrăutăţirea condiţiilor de viaţă pentru cei mulţi cu venituri fixe şi mici.

Prima criză economică ce a cuprins economia unei ţări a fost cea din 1825 din Anglia, după care a urmat un număr de circa 8 crize economice la un interval mediu de 9 ani; aceasta până în anul 1890.

În secolul al XX-lea au avut loc crize în anii 1900-1903, 1907, 1920-1921, 1929-1933, 1937-1938, 1948-1949, 1957-1958 etc.

Forme ale crizei economice sunt criza industrială şi criza comercială, care pot fi însoţite de criza agrară, criza bănească, criza de credit, criza financiară etc.

Criza industrială se manifestă în reducerea bruscă a producţiei industriale, creşterea capacităţilor de producţie neutilizabile şi creşterea şomajului.

Criza comercială se materializează prin reducerea vânzărilor pe piaţa internă şi externă, cresc stocurile de marfă nevândute, sporesc falimentele economice.

Criza agrară s-a manifestat în agricultură, prin scăderea preţurilor, sărăcind şi mai mult pe muncitorii şi producătorii agricoli.

Criza bănească se exprimă prin dereglarea gravă a circulaţiei băneşti, manifestată prin lipsa de numerar, prin neachitarea plăţilor ajunse la termen etc.

Criza de credit este prezentă prin restrângerea bruscă şi agresivă a creditului, mai ales datorită falimentelor unor bănci, creşterea dobânzilor etc..

Criza financiară în sens restrâns înseamnă dereglarea finanţelor statului, care se exprimă în deficite ale bugetului de stat (parte a cheltuielilor bugetare, ce nu pot fi acoperite din venituri bugetare) . Finanţele statului cuprind finanţele generale ale acestuia (bugetul de stat,

asigurările sociale, asigurările de bunuri, persoane, răspundere civilă şi creditul) şi finanţele agenţilor economici de stat.

Criza financiară în sens larg înseamnă dereglare a sistemului financiar a unei ţări, structură formată din: sistem de credit, circulaţie bănească şi finanţele statului. Pentru a face analiza pertinentă a crizei economice care şi-a pus amprenta asupra economiei mondiale, trebuie să înţelegem cauzele şi efectele crizei economice din 1929-1933. Vom descoperi că principala cauză o constituie războaiele pentru controlul materiilor prime şi resurse naturale, acolo unde se consumă mai mult decât se produce, sau acolo unde nu sunt. Statele aflate în aceste zone de influenţă plătesc, de regulă, „oalele sparte”.

Între anii 1929-1933 s-a desfăşurat cea mai pustiitoare criză economică ce a avut loc pe plan mondial. O primă etapă s-a materializat prin crahul financiar al Bursei din New York (marţea neagră), urmată de criza propriu-zisă, începută în S.U.A. şi extinsă în toată lumea, cu efect devastator pentru ţările care depindeau de exporturile de materii prime.

Coincidenţă sau nu, în urma acestor crize puternice au ajuns la putere, în Germania dictatorul Adolf Hitler, în Rusia Iosif V. Stalin, iar în Italia Benito Musolini, care au contribuit la pregătirea condiţiilor pentru declanşarea în 1939 a celui de-al Doilea Război Mondial.

În ţările europene industrializate producţia industrială a înregistrat, în expresie relativă, o scădere mai mică faţă de ţările slab dezvoltate. În ţările rămase în urmă din punct de vedere economic, nu se poate vorbi de o supraproducţie, ci mai degrabă de subconsum.

Se prăbuşesc bănci mari. Fiecare stat se apăra, urmărind protejarea pieţei interne şi bine înţeles, îşi intensifică propriul export. Dar, apare efectul de recul, în sensul că, scăderea preţurilor mondiale anulează efectele, implicaţiile în economie, ale rezultatelor exporturilor de materii prime şi produse agricole, iar prin reducerea importurilor, la produsele absolut necesare unei activităţi lucrative şi nu numai; aşa se pot „coace“ condiţiile pentru extinderea crizei.

Producţia industrială a scăzut pe plan mondial cu circa 37%, iar producţia agricolă cu aproape 40%. Volumul comerţului mondial se va reduce de peste 3 ori în 1932 faţă de anul 1929. S-au găsit greu soluţii de a ieşi din criză.

Rămânem, tot în zona istoriei economice şi încercăm să sintetizăm, pe scurt, formele prin care criza economică s-a manifestat în România în perioada 1929-1933, pentru a putea face o comparaţie cu

realităţile crizei economice din ţara noastră, de astăzi. Statul este cuprins de falimente masive în industrie şi finanţe, închiderea parţială sau totală a unui mare număr de întreprinderi industriale şi bancare, reducerea operaţiunilor bancare şi de credit, reducerea operaţiunilor comerciale, fiscalitate excesivă, scăderea cursului acţiunilor bancare şi industriale, scăderea puterii de cumpărare a salariilor şi pensiilor celor mulţi, etc..

În anii crizei din 1929-1933, volumul producţiei industriale din România, pe ansamblu, a scăzut cu circa 50% în industria carboniferă, cu 44% în industria metalurgică etc. Una din caracteristicile crizei industriale este aceea că ea atinge punctul culminant pe diferite ramuri şi subramuri de industrie în momente diferite.

În România criza a început cu industria textilă şi materiale de construcţii, mai târziu cu metalurgia, pielăria, industria alimentară etc. Criza industrială românească este organic legată de criza agricolă şi nu numai. Criza agrară şi cea industrială se influenţează reciproc, în sensul că agricultura este o piaţă de desfacere pentru industrie şi reciproc.

Criza agrară s-a desfăşurat în România în condiţiile unei agriculturi insuficient dezvoltate, înzestrate slab din punct de vedere tehnic, o industrie necompetitivă. În aceste condiţii produsele agricole româneşti erau obţinute la costuri de producţie mai mari decât în alte ţări cu o agricultură capitalistă dezvoltată. La aceasta se mai pot adăuga o productivitate scăzută a muncii, sistem fiscal şi dobânzi mari.

Profesorul N. Cornăţeanu spunea: „Ţărănimea din Apus a făcut

progrese mari datorită amestecului statului, sau a instituţiilor profesionale, ori de câte ori s-au acordat credite ţărănimii. Nu numai că şi creditul nostru a fost extraordinar de scump, dar a fost o totală lipsă de interes pentru modul cum ţăranul român investeşte creditele ce i se acordă.”

S-au cumpărat utilaje agricole care în scurt timp nu mai putea fi folosite, datorită costurilor ridicate la piesele de schimb şi a combustibilului. Se face agricultură cu calul, nu cu tractorul. Tractoarele se folosesc pentru agricultura mare şi acolo cu multe probleme.

Nu-i aşa că, pare-se, am mai auzit noi despre multe dintre coincidenţele economice ale anilor 1929-1933 şi realitatea economică de astăzi.?

Criza economică din România de astăzi are şi ea particularităţile ei. Una din principalele cauze ale crizei o constituie dependenţa ţării noastre de economiile transfrontaliere dezvoltate. Economia noastră având mediul economic „pregătit“ a putut fi „virusată“ de criza economică din Occident.

Preşedintele României spunea la

Ieri şi azi în crizele economice


Bruxel: „Criza economică nu ţine nici de

guverne şi nici de sistemul bancar, ci de faptul că România se află într-un sistem global;“ în continuare afirmă: „Resursele bugetare ale statelor membre să fie îndreptate către economia reală, către producţie şi către dezvoltarea infrastructurii şi nu către consum, pentru a crea astfel posibilitatea de creştere economică şi crearea de noi locuri de muncă.”

Deci, firmele româneşti nu sunt afectate numai de limitarea creditelor, ci şi de faptul că principala piaţă de export pe care o au este cea din Uniunea Europeană, unde se duc circa 70% din exporturile totale şi care este în criză. Adică, economiile Marii Britanii, Franţei, Germaniei ş.a. sunt în pragul recesiunii, economii ce se caracterizează prin diminuarea activităţii, reducerea producţiei, rămânere în urmă în afacerile comerciale, financiare, de bursă etc..

Altfel spus, 70% din balanţa comercială a României (tablou economic prin care se compară intrările, încasările şi ieşirile, plăţile de mărfuri, exprimate valoric, ale unei ţări pe un an) este cu U.E., de unde, inevitabil, ne „molipsim“ de criza economică, prin multitudinea relaţiilor economice şi financiare biunivoce pe care le avem. Din păcate, în acest context trebuie să amintim şi de un deficit al balanţei comerciale – sumă cu care plăţile (cheltuielile) pentru importuri depăşesc încasările (veniturile) din exporturi, mai simplu spus, importurile sunt mai mari decât exporturile.

Criza economică mondială se amplifică pe zi ce trece şi nu prea se reuşeşte găsirea rapidă a „antidotului.”

„O să vedem ... firme care vor începe să reducă din cheltuieli şi se vor face reduceri de personal, se vor anula investiţii, fie pentru că împrumuturile vor fi prea scumpe, fie pentru că, cererea de export din Uniunea Europeană va scădea ca urmare a crizei economice.“

Reducerea cererii pe pieţele globale a generat la multe firme de pe la noi suspendări temporare ale producţiei, însoţite evident de pierderi financiare; în final pierdem cu toţii. Exemplificăm: firmele Mittal, Dacia (Renault) ş.a.

Primul val de sectoare afectate de criză sunt sectoarele care depind de exporturi: siderurgia, metalurgia, textile, construcţii, sectorul electrocasnice etc..

La capitolul cauze ale crizei economice, se poate aminti de politica de preţuri la produsele industriale şi agro-alimentare practicate de structuri economice, companii, firme, provocând elemente de criză, dezorganizări generale.

A se vedea preţurile pe piaţa imobiliară, mărite artificial şi implicit nereale, multe dintre ele mai mari ca în marile capitale ale lumii. Amintim aici şi

de unele preţurile la produsele agro-alimentare din marile magazine, de la noi, care te fac să visezi că eşti la Milano, Paris, Roma, New York etc.

Din păcate, aceste preţuri şi multe altele nu întotdeauna se stabilesc după regulile economiei de piaţă, ci după „reguli“ de ei ştiute, cu implicaţii negative în viaţa românilor.

O altă cauză, o poate constitui inflaţia monetară (fenomen care constă în suprasaturarea arterelor de circulaţie cu o cantitate de bani de hârtie care depăşeşte nevoile reale ale necesarului de monedă, pentru circulaţia normală a mărfurilor), care a existat în primul rând la alte economii, şi în parte şi la noi.

Inflaţia poate fi şi cauză şi efect. Astfel, inflaţia are influenţă negativă asupra funcţionării economiilor naţionale, accentuând disproporţionalităţile produc-ţiei, dezorganizând comerţul şi circulaţia bănească (mişcarea continuă pe care circu-laţia mărfurilor o imprimă în mod direct banilor) la noi si oriunde..

În plus inflaţia sperie şi alungă peste frontieră marile capitaluri, sau altele, care de teamă rămân neproductive. Aceste companii, ca să nu-şi micşoreze profiturile din cauza creşterii preţului la forţa de muncă, caută zone geografice unde sala-riile celor ce muncesc sunt încă mici (Moldova, Ucraina, Albania, Bulgaria, etc.) .

Un alt element care constituie cauză-efect al crizei economice este şomajul. Aceasta cauză este în realitate consecinţă a crizei economice, dar în acelaşi timp un factor generator de probleme. Acolo unde şomajul este mare, puterea de consum a naţiunii şi activitatea ei economică sunt parţial paralizate.

Economiştii din Ministerul de Finanţe spun că efectele crizei economice globale se vor resimţi în România, în toată forţa lor, în anul care vine. Doamna ministru M. Câmpeanu a declarat că aproximativ 20.000 de români ar putea fi disponibilizaţi până la finele anului 2008, din cauza crizei. Cu tristeţe amintim că spre finele lunii noiembrie ale anului curent numărul şomerilor trece de 50.000, în ciuda prognozelor optimiste ale doamnei ministru Câmpeanu.

Pe fondul crizei economice este de aşteptat ca solicitările de credite adresate băncilor să scadă, nu se vor găsi resursele necesare achitării datoriilor scadente, nu se vor putea restitui împrumuturile făcute, rezultanta comună a tuturor acestor vectori va genera falimente care vor lăsa pe drumuri pe mulţi români.

O altă cauză, ce poate genera o criză incipientă, o poate constitui starea de turbulenţă a relaţiilor geo-politico-economice cu un vecin deosebit de puternic sub raport economico-financiar şi un anume determinism geografic, destin economic ce a făcut să ai nevoie de acest

vecin. Nu voi da exemplu, ştim cu toţii şi

simţim, în buzunar şi în suflet, vitregiile istoriei.

La aceste cauze, din care dominante rămân conflictele regionale, indiferent de pretextele de pornire, se mai adaugă o serie de cauze locale şi generale.

În concluzie, adevărata criză nu pare a fi cea financiară, ci criza economică care se manifestă prin reducere de personal, anularea de investiţii străine şi indigene, scăderea cererii de produse pentru export, creşterea dobânzilor, a preţurilor şi scăderea valorii leului.

Guvernului Tăriceanu a gândit un plan anticriză, urmărind şi creşterea economică şi crearea de noi locuri de muncă. Din păcate nu se spune nimic, de unde se vor lua resursele necesare, în condiţiile unei datorii externe de circa 60 miliarde euro, şi un deficit de cont curent impresionant (suma cu care încasările de bani de pe urma exporturilor este inferioară plăţilor de pe urma importurilor de bunuri şi servicii, diferenţă care este urmărită separat în cele două balanţe precedente: comercială şi de servicii) .

Aceasta înseamnă că economia noastră continua să producă pierderi, adică iese mai multă valută din ţară, decât intră prin exporturi + valuta celor plecaţi la muncă în străinătate. Altfel spus, ritmul importurilor este mai mare decât ritmul exporturilor.

Încercăm să fim la fel de optimişti ca şi planul Guvernului dinainte de alegeri, gândind că dacă o ţară îşi permite să plătească cu zeci de mii de euro pe lună pe o parte din români aflaţi în zona politicului, înseamnă că nu este săracă şi are potenţial economic, deci mai putem spera.

Planul anticriză propune reducerea C.A.S.. cu 10% pentru a pune mai mulţi bani în buzunarele românilor. De la 1.01.2009, va fi un bonus fiscal de 5% pentru toţi cei care îşi vor plăti impozitele la timp, cu excepţia accizelor şi impozitelor reţinute la sursă. Se vor aloca 1000 de euro pentru fiecare loc de muncă destinat unui şomer de peste 3 luni, cu condiţia ca acesta să rămână în funcţie timp de 3 ani, facilităţi fiscale pentru sectorul cercetare – dezvoltare, alocarea a minimum 10 miliarde de euro în următorii 4 ani pentru investiţii în economie, alocarea a 220 milioane euro pentru construcţii sociale ş.a..

Surse din B.N.R. susţin că nivelul cotei unice va fi nevoit să se majoreze de la 16% la 19% pentru a face faţă crizei. Rămânem, cel puţin, campioni europeni dacă nu mondiali la numărul de taxe. Tot bietul român săracu' duce-n spate „sacu'“ Pe la alţii „cota unică“ diferă la cel bogat faţă de restul muritorilor de rând, adică e în tranşe progresive. Cu alte cuvinte, cu cât ai mai mult, cu atât plăteşti mai mult.


Dacă măsurile anticriză nu vor produce efecte în economia românească, specialiştii susţin că anul 2009 ar putea să găsească România cu 1.500.000. de şomeri oficiali. Se estimează că în perioada următoare numărul celor care vor îngroşa rândul muncitorilor la negru va ajunge la circa 2.000.000. de persoane.

Necazurile mari încep din momentul în care bugetul asigurărilor sociale poate susţine, deocamdată, doar 400.000 de şomeri.

Miniştri de finanţe ai celor mai importante 20 de state ale lumii (G 20) au în studiu o listă de 47 de probleme la care să reflecteze până în luna martie 2009 şi să aducă propuneri de îmbunătăţire a

economiilor naţionale. Pentru o serie de probleme

tehnico-financiare se caută găsirea unui numitor comun. În plus grupul G20 a hotărât să nu ridice noi bariere în comerţul mondial, şi găsirea unui punct de vedere comun în privinţa subvenţiilor agricole şi a taxelor vamale.

„Un acord va fi un semnal care va fi egal în greutate cu un program de stimulare economică“ a comentat doamna Angela Merkel, Cancelar al Germaniei.

Bibliografie selectivă A. Albu şi colaboratorii – Dicţionar de

economie politică, Ed. Politică, Bucureşti, 1974.

V. Olaru, I. Bădescu – Dicţionar al economiei de piaţă, Ed. Spicon, Tg.. Jiu, 1991.

G. C. Mironescu – Privire generală asupra crizei economice şi financiare, Ed. Tipografiile Române unite, S..A., Bucureşti, 1932.

U.R.A. „Anghel Rugină“ – Istoria economiei naţionale, Ed. „Porto – Franco”, Galaţi, 1993.

V. Mircea – Istoria economiei europene, Ed. Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos“ – Galaţi, 2001.

Site „Evenimentul Zilei” Site „Gândul” Site „Cotidianul” Site „Caţavencu” Colecţia „Financiarul”

Rolul factorilor educaţionali în diminuarea violenţei şcolare

Prof. Viorica Miron În fiecare comunitate în care se

doreşte progresul, bunăstarea, binele cetăţenilor, toate acţiunile trebuie duse la îndeplinirea printr-un efort comun al factorilor care pot, trebuie şi vor să intervină. Acest aspect al colaborării, spre realizarea unui scop final şi pozitiv, privind educarea copiilor de toate vârstele nu ocoleşte nici învăţământul.

Violenţa este un subiect care apare cu regularitate ori de câte ori vorbim despre copii şi educaţia lor. Conform Dicţionarului universal al limbii române, cuvântul violenţă este echivalent cu caracterul, însuşirea a ceea ce este violent, intens, puternic, forţa nestăpânită, intensitate, tărie, impulsivitate, nestăpânire în vorbe sau în fapte. Părinţii şi educatorii se confruntă uneori cu comportamentul agresiv în sălile de clasă, în curtea şcolii, pe stradă şi se întreabă cum să reacţioneze în situaţii. Acest fenomen s-a accentuat în ultimii ani. Faptele de viaţă arată că factorul principal al disciplinei conştiente îl constituie convingerile personale cu privire la necesitatea respectării cerinţelor şi regulile disciplinare; ele desemnează o interiorizare a regulilor de comportare. Formarea acestor convingeri mai implică un aspect psihologic, cel voliţional, care presupune implicarea subiectului într-un ansamblu de activităţi şi relaţii moral-disciplinare practice. Nu sunt suficiente explicaţiile individuale şi nici adeziunea afectivă, pentru înlăturarea violenţei şi obţinerea unei conduite adecvate din partea elevilor.

Pentru a contribui la conştienti-zarea originii violenţei, agresivităţii trebuie să facem distincţie între agresivi-tatea înnăscută, agresivitatea care are la origine frustrarea şi agresivitatea învăţată.

Asistăm tot mai mult la înmulţirea şi diversificarea factorilor care pot determina comportamente deviante în rândul copiilor. Şcoala, familia trebuie să ofere modele demne de urmat, numai astfel aceştia pot fi ajutaţi să devină agenţi ai acţiunii disciplinare şi ai relaţiilor pe care aceste acţiuni le implică. Consider foarte important parteneriatul familie-şcoală privind prevenirea şi diminuarea violenţei fizice şi verbale prin menţinerea unei legături permanente cu familiile copiilor problemă, prin derularea unor proiecte educaţionale care să contribuie la amelio-rarea şi corectarea tulburărilor compor-tamentale. Nu întotdeauna mediul familial oferă copiilor confortul socio-economic şi cultural adecvat. Unele familii neglijează voit educaţia copiilor şi refuză să colaboreze cu şcoala atunci când se află în impas, ori solicită ajutor prea târziu când eşecul şcolar şi comportamentul deviant este vizibil. O tendinţă culturală a fost observată de mulţi autori, care se întrebau: oare ne-am pierdut disponibilitatea de a ne îngriji de copii şi de persoanele în vârstă? Dacă familia modernă nu mai este axată pe copii, ci pe adulţi, pe satisfacerea nevoilor de dezvoltare ale partenerilor, dacă funcţiile familiei s-au modificat în sensul diminuării celei de socializare şi a amplificării celor psihologice, îngrijorarea comunităţii ştiinţifice este justificată. Studiile recente realizate asupra copiilor prezintă o imagine mult mai diversă. La nivel mondial, în ultimele decenii, unii indicatori s-au îmbunătăţit, cum este cazul celor privind sănătatea fizică a copiilor. Alţii s-au înrăutăţit, spre exemplu, conduita socială inadecvată. Unii au crescut şi au scăzut periodic: cei ai nive-lului economic, ai bunăstării economice şi ai pregătirii academice, iar alţii au rămas neschimbaţi: cei ai stării de sănătate psihică (N. Zill şi C. C. Rogers) . În SUA, aproape trei din patru adulţi cred că

problemele care afectează creşterea copiilor apar când ei sunt foarte mici şi învinovăţiţi sunt părinţii. Doar 54 % dintre adulţi cred că marea majoritate a copiilor au părinţi iubitori, 63 % cred că efortul îndreptat spre rezolvarea problemelor copiilor este prea mic. (D. Orthner, 1998) .

Unul din aspectele cele mai importante ale vieţii familiale, ale relaţiilor părinţi-copii şi ale dezvoltării psihice normale a membrilor familiei este comu-nicarea. Modul în care familia relaţionează cu copilul acasă influenţează pozitiv sau negativ comunicarea. Mulţi părinţi nu recunosc faptul că de cele mai multe ori copiii imită anumite comportamente nu tocmai corecte sau utilizează un limbaj agresiv. Comunicarea negativă, în forma căutării defectelor, a sarcasmului, a pune-rii celuilalt în defensivă, contribuie la apariţia resentimentelor, la creşterea rezistenţei şi a rebeliunii copiilor faţă de părinţii lor, faţă de educatori şi colegi. De multe ori, un număr restrâns de copii prin violenţa verbală sau fizică pot determina stări conflictuale în cadrul colectivelor din care fac parte. În astfel de situaţii partene-riatul familie-şcoală are un rol determinant în aplanarea situaţiei. Un părinte îi poate spune în mod direct copilului că nu se comportă adecvat sau că nu este îmbrăcat adecvat pentru şcoală. Indirect, părintele poate încerca să transmită acelaşi mesaj, într-o manieră care să aibă mai puţin izul unei confruntări de forţe. Dezvoltarea relaţiilor părinţi-copii necesită că regulile, manifestările comportamentale să fie continuu renegociate şi clarificate. Învă-ţarea acceptării autorităţii parentale a dobândirii succesului în şcoală, a modului de adaptare la relaţiile egalitare trebuie să preocupe în egală măsură şcoala şi familia.

S-a constatat că hiperexcita-bilitatea sau irascibilitatea stă la baza crizelor impulsive şi a reacţiilor de aban-


don de tot felul, inclusiv a celui şcolar. Este întâlnită, de regulă, la

persoanele hiperemotive, care prezintă tendinţa de a reacţiona intens şi disproporţionat, sub raport emotiv, la evenimentele curente. Orice schimbare este puternic resimţită la copilul hiperemotiv: chiar şi o contrariere poate provoca reacţii de indignare, furie, crize de plâns. Excitabilitatea emoţională crescută îi face pe elevii în cauză să fie irascibili, violenţi uneori, sau să acorde situaţiilor ori evenimentelor şcolare valenţe afective exagerate.

Asistăm tot mai mult la creşterea influenţelor negative ale „ecranului“ asupra copilului. Calculatorul este utilizat mai întâi ca partener de joc, dar atunci

când sunt depăşite anumite limite de timp devine un pericol pentru sănătatea copilului. Din punct de vedere psihosocial dezvoltă şi încurajează violenţa prin unele jocuri. Calculatorul este „o uzină gigant“ de cunoaştere, dar care exploatată excesiv poate dăuna grav sănătăţii. Este foarte important ca educatorul şi părintele să asigure un control riguros asupra timpului petrecut la calculator.

Televizorul se numără printre factorii cu influenţă nefastă asupra comportamentului copiilor. În emisiunile TV este prezentată violenţa chiar la orele de maximă audienţă. Violenţa este prezentă în filmele artistice, dar şi în desenele animate. Se recomandă părinţilor să reducă timpul afectat televizorului la

maxim, iar timpul liber să fie folosit eficient prin efectuarea unui sport în natură, a unor excursii.

În viaţa de familie trebuie stabilite criterii unice de apreciere şi evaluare a muncii, atitudinii şi exigenţei unitare faţă de comportamentul şcolarului. Atitudinile şi mai ales dizarmoniile dintre părinţi provoacă comportamente false, dedublări în poziţia faţă de sine, de părinţi, de şcoală. Mediul ambiant din familie are profunde implicaţii în modul de a fi şi a se comporta al elevului. Numai un parteneriat viabil şi constant al factorilor educaţionali va influenţa pozitiv ruta normală şi mereu ascendentă a şcolarului.

Noi nu lăsăm deşeurile la-ntâmplare! Înv. Alina Spanache Nimic nu se pierde nimic nu se câştigă; totul se transformă!

(Lavoisiere) Aşa îşi sintetiza Lavoisiere legea conservării materiei. E adevărat că natura prin legile ei imuabile face o reciclare

perpetuă a materiei. Cu toate acestea, intervenţia necontrolată a omului în acest ciclu,

poate aduce consecinţe grave pentru întreaga existenţă de pe pământ. Industrializarea excesivă, supraconsumul şi suprapopularea sunt

cauzele principale ale periclitării mediului de viaţă de pe pământ, cu consecinţe deosebit de grave, dacă avem în vedere efectul de seră, contaminarea pânzei freatice, a apei râurilor, lacurilor şi a aerului din atmosferă.

În acelaşi context se situează apariţia unui volum tot mai mare de deşeuri, a căror reciclare devine tot mai anevoioasă. În ultima vreme suntem tot mai sufocaţi de prezenţa deşeurilor din plastic, PET-urile, pungi, saci şi alte obiecte care au nevoie

de multe zeci de ani pentru a se dezintegra. Deşi oamenii de ştiinţă au tras semnalul de alarmă de foarte multă vreme, abia în ultimele decenii problematica deşeurilor a

devenit una de nivel mondial. Tot mai multe organisme ecologice, conduceri de state şi organizaţii internaţionale se străduiesc să pună ordine în acest

marasm nociv al vieţii de pe planetă. De aceea eu cred că, problematica resturilor industriale, menajere, a deşeurilor în general, trebuie să constituie o preocupare

majoră a educaţiei civice în orice ţară din lume. Din familie şi continuând cu şcoala, copiii ar trebui educaţi riguros pentru a li se impregna o mai mare grijă faţă de mediul

înconjurător şi faţă de modul în care trebuie repuse în circuit deşeurile şi obiectele folosite în scop menajer. Trebuie educaţi pentru a şti că este de neadmis să arunci la întâmplare resturile prelucrărilor, ambalajele folosite în alimentaţie

şi activităţile zilnice, mai ales în condiţiile în care containizarea deşeurilor este specializată pe deşeuri din sticlă, plastic, hârtie şi altele.


În felul acesta, prin educaţie, se va crea o noua generaţie de oameni care va şti să pună mai mult preţ pe protejarea mediului înconjurător.

Ca învăţătoare la Şcoala cu clasele I-IV din Gura Văii, comuna Stănileşti, judeţul Vaslui, fiind o ecologistă convinsă, îmi formez copiii, începând cu clase mici, asupra spiritului de ordine şi asupra grijii de tot ce poate fi deşeu lăsat la voia întâmplării.

La ieşirile pe care le facem în natura le arăt copiilor ce daruri minunate ne-a dat Dumnezeu: câmpuri cu verdeaţă, păduri, flori, râuri, animale şi păsări, pentru care trebuie să aducem mulţumire şi să avem grijă de ele cu sfinţenie, să le păstrăm totdeauna frumoase şi curate.

Nu de mult timp am început un program instructiv cu elevii în sensul creării unor lucrări artistice în care am folosit cu precădere deşeuri - materiale recuperabile.

Astfel am lăsat imaginaţia copiilor liberă şi rezultatele nu au întârziat să apară.

Unul dintre copii a realizat o lucrare din hârtie, altul din material plastic (sticle de plastic), deşeuri din piele de la fabrica din marginea satului şi alte materiale.

Unele din ele au fost trimise şi la un concurs internaţional, urmând a fi jurizate şi sperăm că vom obţine rezultate bune, care să le răsplătească munca, creativitatea şi imaginaţia.

După cum se poate observa din imaginile de mai jos, copiii Şcolii primare din satul Gura Văii, comuna Stănileşti, au reuşit să transpună în lucrările lor inocenţa copilăriei, dragostea faţă de natură, dar şi mai de preţuit în lucrările lor este mesajul pe care îl transmit: „Iată, alungând grotescul, urâtul care îl induc deşeurile aruncate peste tot, acestea pot fi atrase spre cauza nobilă a frumosului. Buna gestionare a deşeurilor ne poate înfrumuseţa viaţa“.

Optimizarea procesului didactic de receptare a textului liric în grădiniţa de copii

Institutor Boţu Tatiana Jocul şi poezia-joc reprezintă forma de activitate umană

caracteristică copilăriei, principala metodă de instruire şi educaţie în această perioadă.

Poeziile şi jocurile dezvăluie copiilor valoarea practică a limbii şi activizează procesul de însuşire a limbii, fiind modalităţi atractive şi dinamice de aprofundare şi extindere a materialului de limbă asimilat în activităţile de tip-exerciţiu.

În cadrul lecţiei de memorizare, folosirea aceloraşi metode şi procedee în tot cursul activităţii oboseşte copiii şi diminuează atenţia şi interesul acestora. Pentru a evita asemenea fenomene este necesară alternarea activităţilor.

De aceea, am căutat să am la dispoziţie în practica mea, pe lângă alte metode şi mijloace de antrenare a copiilor în însuşirea limbii, o gamă largă de poezii şi jocuri.

Deşi poeziile şi jocurile sunt foarte valoroase ca procedeu de învăţare a limbii române, ele sunt în acelaşi timp inegalabile modalităţi de odihnă activă a copiilor.

Trebuie ţinut cont că procesul memorării unei poezii depinde în mare măsură de interesul şi emoţia pe care le suscită poezia.

Poeziile despre natură şi vieţuitoare îi ajută pe copii să dezvăluie frumuseţile naturii în diferite anotimpuri, să înţeleagă universul unor animale îndrăgite.

Pentru memorizarea textelor din lirica peisagistică şi despre vieţuitoare am folosit numeroase procedee, astfel încât raportul învăţare-joc să-şi păstreze echilibrul şi valoarea.

Întrucât la vârsta preşcolară mică înţelegerea este

sincretică şi globală, am ales poezii al căror conţinut să fixeze nivelul de cunoştinţe al copilului de 3-7 ani.

La această vârstă, învăţarea prin joc are un rol dominant. Un prim moment în desfăşurarea activităţii de

memorizare este captarea şi menţinerea continuă a atenţiei întregii grupe, căci acesta este şi un exerciţiu ce stimulează dispoziţia copiilor de a învăţa trezindu-le interesul. Priceperea de a capta atenţia copiilor atât de activi şi dinamici, se bazează pe cunoaşterea profundă a acestora pentru a şti să le oferi “surprize“ potrivit vârstei lor.

În activitatea de memorizare a textului „Doamna toamnă“ de Cezarina Adamescu am folosit o păpuşă mare, cu coroniţă de crizanteme şi frunze îngălbenite, precum şi cu un paneraş cu fructe.

Am prezentat copiilor păpuşa-toamnă, spunându-le că toamna, fiica anului cea mai bogată, ştie o poezie pe care ar dori să-i înveţe, suscitându-le în felul acesta interesul.

O conversaţie despre toamnă i-a edificat pe copii în înţelegerea textului. Poezia „Doamna toamnă“ degajă un puternic sentiment de bucurie, de voioşie, de optimism. Astfel, toamna cea „ghiduşa“ şi „jucăuşă“ ne îmbie să alegem să gustăm fructele „fiindcă-i darnică şi bună!“

Prin recitarea model a educatoarei am urmărit pronunţia clară a textului, intonaţia şi expresivitatea lui. Pentru însuşirea textului am utilizat şi jocul “Recită mai departe!”. Am ales câţiva copii, am recitat primele două versuri, apoi pe rând, copiii indicaţi au continuat.

Încheierea activităţii am realizat-o prin intonarea unui cântec vesel de toamnă.


Scurt istoric al comunităţii evreieşti din Negreşti

Prof. Gică Scarlat Relaţiile dintre negreşteni şi evrei au fost paşnice de a

lungul vremurilor, însă uneori evreii au avut de suferit din cauza furiei locuitorilor din Negreşti datorită unor evenimente naţionale. În anul 1803, în satul Negreşti erau doar 2 evrei plătitor de taxe.

Conform păcii de la Adrianopol din 1829, dintre Imperiul Otoman şi Rusia, populaţia evreiască pătrunde acum în Ţările Române datorită libertăţii comerţului, întrucât evreii erau buni comercianţi şi au găsit în Principate un teren bun pentru activităţi comerciale.

Târguşorul Negreşti a fost înfiinţat în anul 1835, când proprietarul a obţinut de la Mihail Sturdza Voievod un hrisov, pentru întemeiere. „Aşezământul“ definitiv de târguşor, a fost dat la 5 iulie 1845 de către proprietăreasa Eufrosina Rosetti, care a acordat printre altele: scutiri de besman pentru feredeu, sinagogi şi cimitir. În 1838, erau 72 de familii, fiind privilegiate de plata taxelor, pentru că erau fondatorii târgului. În Catagrafia din 1845 erau înscrise 237 de familii în târgul Negreşti. Dintre acestea 72 erau evrei, 5 căpătăieri, 10 bătrâni nevolnici, 18 văduve şi 180 de birnici, mai figurau de asemenea: 3 preoţi, 3 diaconi, 1 postelnicel, doi scutiţi de ocârmuire şi doi ţigani.

În 1845, proprietăreasa târgului, Eufrosina Rosetti, a întocmit un contract cu evreii privind suma de bani pe care trebuiau să i-o plătească, reprezentând taxele. Au obţinut permisiunea de a-şi construi case şi dreptul de a vota un reprezentant în consiliul local. În însemnările comunităţii au fost consemnate începând cu anul 1849. Instituţiile comunităţii erau o sinagogă, o baie rituală şi un cimitir. În anul 1889 în târgul Negreşti, existau 3121 locuitori din care 325 de evrei, care aveau dughene, mici magazine şi mici ateliere meşteşugăreşti contribuind la dezvoltarea economică a localităţii.

În urma unui incendiu din 1894, târgul Negreşti este distrus, fiind distruse şi proprietăţile evreieşti. În 1899, populaţia din Negreşti era majoritar evreiască şi se ocupa cu comerţul şi meşteşugurile. Comunitatea evreiască din Negreşti va funcţiona la începutul secolului XX, implicându-se activ în viaţa de zi cu zi a evreilor, fiind condusă de un rabin, care era şi preşedintele comunităţii evreieşti şi al cărui nume nu îl cunoaştem. Realizările comunităţii constau în înfiinţarea unei şcoli cu predare în limba ebraică, a unui cimitir şi a două sinagogi.

În zilele rebeliunii ţăranilor, din 1907, răscoala devine violentă şi sălbatică. Pe 7-8 martie, ţăranii intră în târg, distrugând şi vandalizând casele evreilor. Mai mulţi evrei care au vrut să-şi repare casele au fost bătuţi, şi o femeie a murit din cauza rănilor. 173 de familii au rămas fără nimic. În 1910 erau 88 de comercianţi, 11 croitori, 13 cizmari şi 84 care aveau diferite profesii, formând comunitatea evreiască. În 1914, persecuţiile au apărut. Administratorul târgului i-a instigat pe ţărani să nu cumpere de la comercianţii evrei, iar în zilele de sărbătoare el însuşi s-a asigurat că ordinul va fi respectat. Comunitatea evreiască din Bucureşti s-a plâns Ministerului de Interne şi în Parlamentul României a avut loc o discuţie despre această persecuţie.

La sfârşitul Primului Război Mondial, comunitatea va amplasa un monument în cimitir, în cinstea soldaţilor evrei care au murit pe front, participând alături de Armata Română, la eliberarea Moldovei de sub dominaţie germană.

În urma recensământului din 1930, populaţia târgului Negreşti avea 5211 locuitori, din care 611 erau evrei, care prin activităţile comerciale tradiţionale, aveau acum diferite profesii

cum ar fi: medici, profesori, jurişti, avocaţi. În timpul guvernării antonesciano-legionare din 1940-1941, unii membrii ai comunităţii au fost bătuţi, molestaţi şi li s-au spart geamurile de la locuinţe, dându-li-se foc la dughene şi la cârciumi de către legionarii negreşteni. Odată cu izbucnirea războiului dintre România şi U.R.S.S. din iunie 1941, evreii negreşteni au fost mutaţi în Vaslui. După război, aproximativ jumătate din cetăţenii evrei s-au întors în Negreşti. După 1945, odată cu instalarea regimului comunist în România, şi membrii comunităţii evreieşti din Negreşti au avut de suferit, deoarece le-au fost confiscate proprietăţile (dughenele, micile ateliere meşteşugăreşti şi moşiile), unii membrii s-au menţinut având diferite profesii liberale, fiind obligaţi să colaboreze cu elementele comuniste din târg. A treia sinagogă a fost construită prin anii 1948-1950. În prezent, fosta sinagogă a fost cedată de comunitate autorităţilor locale care au transformat-o în Bibliotecă Orăşenească. După 1950, numărul populaţiei din Negreşti a scăzut şi astfel comunitatea se va desfiinţa. Cimitirul comunităţii evreieşti din Negreşti se află pe strada Alexandru Ioan Cuza, numărul 68, având suprafaţa de 9200 m2, reprezentând pământul liber fără morminte, iar restul de 5000 de mp, reprezintă pământul pe care se află mormintele. Astăzi, în cimitir, se află 829 morminte cu pietre funerare, pe suprafaţa fiecărui mormânt. Cimitirul avea o casă mortuară în care locuia o bătrână, Dima Maria, care a avut grijă de cimitir din anul 1970 până în anul 1982, când a fost preluat de paznicul Pavel Constantin, care şi astăzi se ocupă de îngrijirea cimitirului. Ultimul evreu îngropat în cimitir a fost Iancu Liberman, la 25 mai 1965, fost şef de depozit I.C.R. Negreşti. Familiile evreieşti îngropate în acest cimitir au următoarele nume: Abramovici, Spitzer, Hainnen, Haimu, Hamstei, Rosenberg, Stolberg, Pincu, Liberman. Din 1982 şi până în anul 2001, de cimitirul comunităţii evreieşti se ocupa, comunitatea evreiască din Vaslui, care la fiecare doi ani încheiau un contract de colaborare cu paznicul Pavel Constantin. După 1970, au plecat în Israel mulţi evrei, fapt care a dus la destrămarea comunităţii evreieşti din Vaslui în 2001. Din anul 2001, comunitatea evreiască din Iaşi a preluat cimitirele comunităţii evreieşti din judeţul Vaslui, prin care şi cimitirul comunităţii evreieşti din Negreşti, dar cei de la Iaşi nu au mai încheiat un contract de colaborare cu paznicul Pavel Constantin. În cimitir, totul este bine conservat şi păstrat, în afară de casa mortuară, care a fost vândută, de comunitatea evreiască din Vaslui domnului Afloarei Constantin, pentru suma de 2000 lei, în anul 1982. Cimitirul a fost vizitat de familii evreieşti din Anglia, Israel şi unii membrii ai comunităţii din Bucureşti. Astăzi, pentru a vizita cimitirul este nevoie de o adeverinţă de la comunitatea evreiască din Iaşi. Gardul cimitirului trebuie reparat de urgenţă pentru că există riscul să se dărâme. Apelurile făcute de paznicul Pavel Constantin la Iaşi, la comunitate, au rămas fără răspuns. Situaţiile statistice şi exemplele care le-am dat, deşi nu sunt suficiente pentru a trage concluzii absolut certe, conferă totuşi o imagine sugestivă şi în acelaşi timp reprezentativă, fără a avea de epuizat problema.

Bibliografie 1. Scarlat Gică, Scurtă istorie a oraşului Negreşti, în revista

„Istoria astăzi“ nr. 1-2002, pag. 3-15 şi Revista „Prutul”, pag. 10-12, nr. 15-16, an II, 2001;

2. Pinkaş Hakehelliot, România: Negreşti – Yad Vashen; pag. 1-3; 3. Dr. E. Schwaezfeld, „Din istoricul evreilor: înpopularea,

reîmpopularea şi întemeierea târgurilor şi târguşoarelor în Moldova”, Bucureşti 1894, pag. 77;

4. Nicu Ionescu, „Aspecte demografice din judeţul Vaslui, în perioada interbelică”, în Acta Moldaviae Meridionalis – Vaslui, XX – 1999, pag. 245-247;

5. Istorie orală – interviu realizat cu paznicul Pavel Constantin de către Scarlat Gică;

6. Ligia Maria Vlasă, Buletinul comunităţii evreilor din Huşi în revista „Prutul”, an III, nr. 20, pag. 12.


Angelica Marcela Marcu Autograful îşi are originile în

istorie, bucurându-se dintotdeauna de interes, evidenţiind evoluţia civilizaţiei omeneşti. Într-un fel sau altul, ele, autografele, se adună în rafturi, multe zeci, sute, înmărmuriri fugare ale unor clipe de viaţă ce binecuvântează încă o dată actul de naştere a cărţii. Un gând scris ce însoţeşte CARTEA în lumea necuprinsă, dăruind-o încă o dată cititorului, pentru ceasurile de taină şi meditaţie.

Din ce îndemn lăuntric cerem un autograf pe cartea unui scriitor? Unii ― din pasiune, alţii ― din complezenţă şi prea puţini din conştiinţa valorii acelei fraze scurte, în versuri sau proză, aruncată grăbit pe colţul primei foi sau frumos caligrafiată pe foaia de titlu, frântură de suflet dăruită odată cu cartea.

În Enciclopedia Română, voca-bula autograf este definită astfel: scriere de mână proprie, manuscris original, scrisul unei persoane renumite, primul tipar al unei cărţi din timpul descoperirii tiparului.1

Autograful (fr. autographe), ca adjectiv, înseamnă scris de cineva chiar cu mâna lui: manuscrisele olografe ale lui

Alecsandri2 (text semnătură etc.), scris de mâna autorului3.

Cuvântul olograf / ă este definit astfel: – care este scris în întregime de persoana care lasă o moştenire (despre testamente); care este scris de autorul însuşi (despre scrisori, acte).4

Se presupune că vocabula autograf a fost folosită pentru prima dată de Suetoniu. Înaintea sa, la autorii greci se găsesc cuvintele: idiograph - scriitură proprie, dar şi chirograph – scriitură de mână5, ambele potrivite pentru a defini acţiunea lui Moise, la comanda divină scrieţi cuvintele acestea, căci pe cuvintele acestea închei Eu legământ cu tine şi cu 1 Enciclopedia Română, Cluj, Editura

Minerva, 1930. 2 I.A. Condrea, Dicţionarul enciclopedic

ilustrat, Editura Cartea Românească. S. A., 1931.

3 Dicţionarul Practic al Limbii Române, Bucureşti:Floarea Darurilor, 1995, p. 35.

4 Dicţionarul Enciclopedic, Bucureşti: Editura Cartier, 2003, p. 606.

5 Pierre Larousse, Grand Dictionnaire Universel, vol. I, Paris, 1865, apud Viorel Savin, Despre starea autografului. Cărţi cu olografe, Bacău: Studion, 2001, p.X

Israel, pe tablele de piatră, Şi a scris Moise pe tablele cuvintele legământului: cele zece porunci.6

În literatura biblică întâlnim deseori raportări la scriituri proprii, scriituri de mână, autografe. Sfântul Apostol Pavel face referire în Epistolele sale: v-am scris eu cu mâna mea subliniind importanţa celor comunicate prin viu grai.

Manuscrisele de la Marea Moartă, manuscrisele egiptene îngropate odată cu personajele importante ale vremii, toate chirographe, dovedesc importanţa şi respectul mistic faţă de cuvântul scris. Ultima dorinţă a lui Carol cel Mare a fost aceea de a fi însoţit în mormânt de o carte, pe care o considera înzestrată cu puteri miraculoase, protectoare în necunoscuta lume de dincolo.

Respectul, veneraţia faţă de cuvântul scris este covârşitor la poporul autografofil chinez, care consideră pancardele, împodobite cu scriitura de mână a unor împăraţi care au domnit cu mulţi ani înaintea lor, tapiserii protectoare pentru vremurile viitoare.

La japonezi, alt popor civilizat în principal prin scris, se întâlnesc interioare decorate cu autografe importante, precum şi obiecte frumos ornate: evantaie, porţelanuri etc.

În antichitate, colecţionarii au plătit în aur un manuscris considerat a fi scris de Homer, iar Pliniu cel Bătrân a publicat Dialogurile oratorilor (Tacitus) după manuscrisele din colecţiile sale.

În Franţa, primul catalog în care figurează autografe datează din 1803, iar în anul 1862, apărea un ziar: L’ Amateur d’autographes. În Germania, în aceeaşi perioadă, colecţionarii erau categorisiţi tranşant: autografomani - interesaţi de cantitatea autografului; autografofili, interesaţi de celebritatea autorilor şi colecţionari de autografe cu particularităţi literare sau istorice pentru comerţ.

În Mans, la 1842, şi Chambery, la 1863, au fost organizate expoziţii cu autografe, iar la Florenţa, în mai 1865, a fost expus manuscrisul Divinei Comedii şi o scrisoare olografă a lui Dante.7

Autograful modern s-a detaşat de cultura manuscriselor, care însemna, în toată antichitatea şi în tot evul mediu, citirea cu glas tare sau chiar un fel de incantaţie8. Astăzi autograful se doreşte discret, profund personal prin exprimarea 6 Biblia, Ieşirea, cap. 34, versetul 27-28. 7 Apud Viorel Savin, op. cit. 8 Marshall McLuhan. Galaxia Gutenberg.

Bucureşti: Editura Politică, 1975, p. 147.

prieteniei, a unor aprecieri menite să flateze, un gen de complicitate prin declararea în mod agreabil a dependenţei afective, morale sau materiale faţă de destinatar.

Ca intenţie, autograful este o intervenţie importantă în sistemul de valori al destinatarului, cu menirea de a se insinua în mod plăcut în mintea acestuia.

În România, ca autografofili împătimiţi în colecţionarea autografelor sunt recunoscuţi: L. Kalustian9, Şerban Cioculescu 10, Al. Raicu11 etc.

Şerban Cioculescu, pasionat colecţionar de autografe din lumea literară, nota în capitolul Dedicaţiile lui Camil, în 4 mai 1974 Ştiu prea bine cât plătesc dedicaţiile scrise de autori pe cărţile oferite recenzaţilor sau când sunt solicitate. Sunt nişte transparente încercări de captaţie a bunăvoinţei, sau nişte amabilităţi care nu angajează cu nimic. Hiperbola înfloreşte uneori fericită, alteori jignitor omagială, când cel mare pare a se pleca umil înaintea unui mititel. Asta nu-l costă nimic pe scriitorul care se aşteaptă, în schimbul unui omagiu confidenţial, la un răsunător elogiu public sau când ştie câtă plăcere face unui cititor anonim care se declară admiratorul său de totdeauna.12

Camil Petrescu scria dedicaţiile

grăbit, înfierbântat, fără să recitească ce scria: era sigur pe tot ce făcea, spunea şi scria, susceptibil la cea mai mică rezervă critică, dornic de publicitate literară, cât mai superlativă. Dedicaţiile lui îi reflectă desăvârşit temperamentul, pe care i l-a descifrat aşa de bine H. Stahl, în manualul său de grafologie: un pachet de nervi.13

În articolul „Autografe semnificative“ Şerban Cioculescu scria (revista „România literară“ nr. 17 din 1975: Paralel cu bibliofilia s-a dezvoltat în secolul trecut pasiunea colecţionării autografelor… Ion Codru Drăguşanu povesteşte în „Peregrinul transilvan“ (1865) cum solicitatorul, refuzat printr-un bilet de scuze de către Chateaubriand, în acel moment simţindu-se strâmtorat, a valorificat la dublu acele câteva rânduri preţuite de anticari la justa lor valoare… O plusvaloare atrage pe colecţionarii de 9 L Kalustian. Facsimile. Bucureşti:

Eminescu, 1975. 10 Şerban Cioculescu. Amintiri. Bucureşti:

Eminescu, 1981. 11 Al. Raicu. Autografe. File de istorie

literară. Bucureşti: Albatros, 1983. 12 Şerban Cioculescu, op. cit., cap.

Dedicaţiile lui Camil [Petrescu], p.192.

13 Ibidem, p. 197.

Autograful – frântură de suflet, mărturie peste timp


autografe din rândul bibliofililor.14 În paginile revistei „Manuscrip-

tum“ (1970) s-au publicat mii de file facsimilate din scriitorii noştri clasici, unele pagini purtând autografe extrem de preţioase: dedicaţii scrise de Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Barbu Şt. Delavrancea, Ion Pillat şi alţii, adunate de Perpessicius şi Al. Oprea, fapt ce relevă încă o dată valoarea acestor texte caligrafiate de autori.

Dedicaţiile sunt semnificative pentru inventivitatea autorului. Cele mai variate şi frumos construite au fost autografele semnate de Tudor Arghezi şi Ionel Teodoreanu. Mihail Sadoveanu scria doar: D-lui X…, cu stimă…, cu prietenie….15

Raritatea unei cărţi nu dictează întotdeauna valoarea cărţii, dar cu cât tirajul unei cărţi este mai mic, cu atât aceasta se găseşte mai greu, iar preţul ei creşte. Autografele pe carte sporesc valoarea cărţii mai ales atunci când unele dintre ele restabilesc date exacte şi importante despre autor şi carte.

În plan afectiv, autograful este un contract prin care autorul, cu propria fantezie, creează adresantului iluzia excelenţei, a intensităţii emoţiilor propriei personalităţi, fără a aştepta nimic în schimb. Scris la modul curtenitor, flatant, metaforic, autograful se înscrie în sfera literaturii retorice.

Procedeu de stil născut cu scopul de a mări capacitatea sugestivă şi sensibilă, prospeţimea impresiei, el redă individualitatea mesajului. În credinţa autorului, cuvintele transcrise în dedicaţie au o mare putere de seducţie. Ele transformă lumea reală într-una iluzorie. Ca specie în literatura retorică, aparţine 14 Al. Raicu. Autografe. Bucureşti: Editura Albatros, 1983, p. 6. 15 Şerban Cioculescu, op. cit., cap. Din experienţa unui bibliofil, p. 447

literaturii de frontieră16 Din cadrul literaturii de frontieră

fac parte: jurnalul intim, memorii, compuneri SF, scrisori, anunţuri publicitare, caligrame, autografe etc.

Autograful este un reper de istorie literară: consemnează data şi locul în care autorul a scris un text pentru un adresant, consemnează starea sufletească a autorului la acel moment, autograful de posesie relevă lecturile şi nivelul de cultură al autorului, autograful colectat arată nivelul de stimă la care se află autorul în evaluările olografice ale breslei.

Interesul pentru autografe ca specie a literaturii de frontieră este întreţinut de varietatea formelor şi modurilor în care se prezintă, în funcţie de inspiraţia autorului: în versuri, în proză, combinat sau doar semnătura autorului, care, la rândul ei, poate fi de apartenenţă intelectuală (a autorului) şi de posesie (a proprietarului) .

Autograful a fost impus şi de valoarea sa comercială, astfel că expoziţiile, colecţiile şi colecţionarii, schimburile de autografe, licitaţiile au ridicat autograful la rang de mesager al sentimentelor: O plus valoare …atrage pe colecţionarii de autografe din rândul bibliofililor17.

Valoarea unui autograf depinde şi de celebritatea autorului, de vechimea şi calitatea semnăturii (lizibilitatea semnăturii) .

La cartea veche, legătura ridică valoarea cărţii atunci când artistul este şi bine cunoscut. O carte oarecare, legată în marochin, cu adevărată artă, are o valoare destul de mare. La fel şi cartea rară modernă, cu legătura în piele, dublură de 16 Viorel Savin. Despre starea autografului. Cărţi cu olografe. Bacău: Studion, 2001, p.IX. 17 Şerban Cioculescu. Autografe semnificative, în "România literară", nr.17, 1975.

mătase, cu autograful autorului sau al artistului, cu o inscripţie ex-libris, devine o raritate bibliofilă.

În trecut, “ex-libris”-ul era considerat autograf, deoarece posesorul cărţii scria: Ex libris … tradus din limba latină - din cărţile mele. Cartea rară se mai valorifică şi prin calitatea hârtiei: alfa, rives, olandă, de Japonia, de China.

Motivele decorative, încrustările în piele, legătura semnată, ex-libris-ul dau unei cărţi vechi o valoare bibliofilă însemnată.

Ex-libris-ul a parcurs secole de istorie culturală. Iniţial, această expresie latinească din cărţile mele preceda numele posesorului cărţii. Istoria menţiunii de proprietate este strâns legată de aceea a scrisului şi a cărţii.

După invenţia tiparului, marii bibliofili, inspiraţi de frumoasele mărci ale tipografilor, au adăugat menţiuni de proprietate: o gravură sau un blazon de familie. Arta ex-libris-ului s-a dezvoltat concomitent cu grafica de multiplicare, cu ilustraţiile pe carte; grafica heraldică şi vignetele gravate sunt o consecinţă a apariţiei tiparului, a răspândirii rapide a cărţilor în lume.

Singurul muzeu dedicat autografelor se află în Rusia şi poartă numele Ţarului Nicolae al II-lea. Muzeul colecţionează şi studiază scrisul de mână al personalităţilor istorice din diverse epoci şi diferite colţuri ale lumii. Din acest punct de vedere, muzeul este o bancă unică de date grafologice, reflectând adevăratul caracter al personalităţilor respective, nu imaginea pe care şi-au creat-o în epocă.

Biblioteca „Mihai Ralea“- Huşi reuneşte un mare număr de cărţi cu autograf. Dată fiind diversitatea autografelor, am ales secţiunea Cartea cu autograf - lucrări selectate dintr-o generoasă colecţie specială.

Cugetare...

Diana Dumitraşcu Poezia este duminica unei întregi săptămâni de lucru. Nu trebuie să fii nebun ca să suferi de nebunie, trebuie să fii fericit. Timpul cunoaşte totul dar nu stăpâneşte nimic. Secunda care a trecut a fost prezent, iar cea care va urma va fi tot prezent. Prezentul este acum trecător, ceea ce rămâne este trecutul în viitor. Timpul se uita şi uita în timp de o secundă. Pentru a înţelege trebuie mai întâi să cunoşti. Nimeni nu moare cu adevărat atât timp cât cineva îşi aminteşte de el.


Să fiu o literă

Carmen Angheluş să mă eliberez să mă eliberez de gânduri de aşteptări de căutări de vis să mă eliberez de iubiri pământeşti să alerg doar spre tine să mă-nchipui transparentă... să devin rugăciune absentă pentru lume să fiu să mă eliberez să mă-mpart tuturor dar să rămân numai a ta numai ţie să-ţi şoptesc a mea neputinţă nebuna mea iubire ce tu mi-ai dăruit-o când m-am născut atât de dureros din tine Sfânt IISUS să fiu eu însămi să fiu ceea ce sunt să fiu o literă o singură literă a...Cuvântului întrupat Rugă

Teodora Fălcianu O lacrimă dintr-un nor stingher Mă sărută pe faţa ridicată spre cer. Mă sărută pe ochii închişi către rugă Amintiri triste şi supărări ca să fugă. Poate să cadă lacrimi o mie Amintirile tot o să învie. Clocot nestins

Prof. Neculai Olariu În vânturi şi ploaie, în tunet grăbit, În raze arzându-se pleşuvă-i o stâncă. Puternică-n soare-i, e trup de granit, E bloc de tăcere şi-n gânduri adâncă. E singură-n codru, cu fruntea în vânturi Stă strajă tăcerii sau ritmulu-n ropot, Nu-i pasă de susur, de vântul zefiric, Nu-i pasă de-al râului zbucium şi clocot. În clocot de veacuri stă trează şi tace, Priveşte înecu-i în umbra de haos, Dar sufletu-i piatră şi mintea-i-i rece, Nu plânge, nu crede în veşnic repaus. Coboară în haos de raze şi t ină Cu seacă privire din ochii-i de piatră, Coboară, coboară şi fruntea-i se-nchină La stânca de mâine ce fruntea-şi arată.

Şi veacuri de veacuri coboară şi urcă Pleşuvă şi tânăra stâncă de piatră, Granitul e-n clocot şi-n suflet de stâncă E lumea ştiută, şi lumii de mâine e vatră. Lumina

Prof. Neculai Olariu Pe file-mpiestriţate de papirus În slovele de aur, prăfuite, Lumina străvezie te aşteaptă Să-ţi lumineze calea înainte . Să-ţi dea panere pline, bibelouri, Să-ţi semene smaralde în cărări, Palate mari, în via ţă şi în suflet, Să-ţi construiască ţie şi în zări. Dar vezi că mură-n gură ea nu-ţi vine, Aşteaptă ascunsă-n file prăfuite Şi-ar vrea să stea sub cerurile senine Şi-n chipurile fine, dă ltuite. Tu. soarbe-i razele-i multicolore. Preia în v ia ţ ă visul ei senin Ca, braţ la braţ cu razele solare, S-aştearnă-n ochii tăi un plai d iv in! Vreau un nume

Diana Dumitraşcu Mă visez stând pe mare. Nu mă cheamă cum ar trebuie să mă cheme, Nu sunt nici măcar ceea ce ar trebui să fiu. Sunt doar o imagine a unui chip dintr-o poză. Sunt înăuntru unei case de visuri din care nu reuşesc să evadez. Sunt uitat pe o bancă atunci când toţi Au încetat să mai spere Sunt doar o imagine refulată Şi nu mă cheamă cum ar trebui să mă cheme. Cubul

Diana Dumitraşcu Douăsprezece linii formează un cub care începe în locul unde se termină cea mai lungă idee zgomotoasă. Un cub e-aşa frumos când stă cu capu-n jos. Dar cubul are cap? Eu cred ca are ascuns în laturile sale şi cap şi suflet şi suspin ca un om de el prea plin care stă şi visează să fie şi el luminat de-o rază privit de ochii curioşi. şi ascultat de credincioşi Oameni buni, cubul e ceva rotund, colţuros cu şase feţe de întors.


Duc cu mine

Înv. Loriţa Lazăr Roşul macilor din grâu Sălcii unduind în râu Siniliu de liliac Muşchi moale de copac Florile măceşului Cerneala cireşului Gustul mărului furat (Cel cerut şi nu l-ai dat) Tremurul izvorului Ispitele dorului Aburii de aluat Mirosul de fân uscat Pârguitul zorilor Plânsetul viorilor Umpletul ulucului Scuturatul nucului Umezitul genelor Fâlfâitul penelor Balsamul norocului Ogoitul focului Făcătura saltului Spre piscul înaltului Răvăşitul somnului La porunca Domnului Curatul zăpezilor Lumina amiezilor Zămislitul naşterii Arşiţa cunoaşterii.

Nunta florilor

Înv. Corneliu Lazăr Chiar acum s-au cununat La biserica din sat Toporaşul cu Narcisa — Hai la gard-zice Caisa Să vedem şi noi alaiul Şi-apoi pot să-mi coc mălaiul. ............................................. Trandafirul cu-a lui floare (Nunul şi cu nuna mare) Iaca ţin finii de toartă... Câtă lume e la poartă... Ce puzderie de-albine Iată-n urma lor că vine... Şi –apoi mii şi mii de fluturii Aduc mirilor săruturi... Ce parfumuri, ce fanfare Defilează pe cărare... — Vai ce splendidă-i Narcisa (Aud că spune Caisa Cu obrazul roş ca focul) — Sunt frumoşi, bată-i norocul Şi ce rochii vaporoase Şi ce talii mlădioase Ce culori câtă beteală... Zău mă ia cu ameţeală... Nu mai ştiu ce a urmat Pentru că m-am îmbătat Dintr-o cupă de nectar Ce mi-a dat-o nunta-n dar În lumina diafană... Dacă tot eşti curioasă Cât a dat nunul la masă, Chiar acum mă duc la nuntă (Numai dac-o vrea să-mi spună).

Contribuţia lui Camil Petrescu la modernizarea romanului românesc

Înv. Carmen-Any Lazăr Fenomenul literar occidental dintre

cele două războaie a influenţat mişcarea literară românească. Multitudinea formulelor care se grupau în jurul câtorva direcţii ideologice s-a făcut vizibilă şi în beletristica noastră. Romanul românesc continuă o tradiţie mai veche a „frescei“, dar este sensibil şi la tendinţele „noii structuri“. Unii scriitori creează în spiritul romanului obiectiv, alţii sunt mai receptivi la insolit, pe care din diferite motive nu-l pot asimila întru totul.

Dacă în evoluţia romanului românesc „momentul Rebreanu“ a însemnat consolidarea prozei sociale şi de observaţie, a construcţiei epice monu-mentale şi a personajelor obiectivate, „momentul Camil Petrescu“ reprezintă

sincronizarea lui cu tendinţele europene de modernizare.

Cele două fenomene, de conso-lidare şi de modernizare, sunt atât de apropiate în timp, chiar paralele, încât nu se poate considera că procesul maturizării prozei noastre se încheie în aceste decenii. Coexistenţa atâtor formule de roman – care surprinde ca trăsătură definitorie pentru epoca interbelică– confirmă acest proces. Ceea ce în alte literaturi s-a consti-tuit în succesiune, la noi se condensează în simultaneitate, etapele sunt sărite şi într-o singură perioadă apar romane scrise în maniera secolului al XIX-lea, dar şi romane care introduc elemente de inovaţie ale secolului al XX-lea.

Meritul lui Camil Petrescu este că – alături de Lovinescu şi G. Călinescu – prin înclinaţia lui pătimaşă spre teoretizare, a dat un contur mai clar noţiunii de modernitate, justificând

tendinţa şi schiţând liniile ei de dezvoltare. Textul fundamental, prin

caracterul sistematic al ideilor, care exprimă concepţia lui Camil Petrescu asupra romanului este Noua structură şi opera lui Marcel Proust, eseu publicat în volumul Teze şi antiteze (1933). În el Camil Petrescu face un examen critic al vechilor direcţii narative, arătându-se că proza tradiţională nu ar mai fi corelativă cu ştiinţa şi filozofia timpului, care au adâncit ideile asupra realităţii şi a cunoaşterii ei. Scriitorul reproşează caracterului schematic al convenţiei artistice, faptul că prozatorul „are darul ubicuităţii“, se comportă ca un demiurg, ştiind ce gândesc sau ce fac mai multe personaje deodată: casele nu mai au acoperişuri, distanţele nu mai reprezintă nici o dificultate şi nici depărtarea în timp nu stinghereşte.

Prezentarea evenimentelor la


persoana a treia se pare inacceptabilă, ca ştirbind autenticitatea realităţii originare, care nu poate fi decât realitatea conştiinţei, fluxul propriei noastre deveniri. Proza tradiţională face „propuneri de realitate“ şi de tipuri „predictibile în comportament“, ea e învechită, pentru că ignoră noua concepţie asupra realului, văzut ca proces unic, inefabil şi irepetabil: „Tot ce e dat istoric e organic şi are un caracter de unicitate, integral opus unificării tipice, automate, simplificatoare“.

Noua structură - pentru care optează Camil Petrescu, valorificând experienţa lui Proust, dar mai ales filozofia lui H. Bergson şi Husserl - se înfăţişează sub semnul covârşitor al subiectivităţii în locul obiectivităţi. Ca şi la Hortensia Papadat-Bengescu, accentele se mută din exterior în interior. Pentru a ajunge la această nouă structură, Camil Petrescu îşi defineşte astfel metoda: „Să nu descriu ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu. Aceasta-i singura realitate pe care o poţi povesti. Dar aceasta-i realitatea conştiinţei mele, conţinutul meu psihologic…Din mine însumi eu nu pot ieşi…Orice aş face, eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi“.

Dacă persoana întâi devine eroul narator, timpul naraţiunii e timpul prezent, adecvat curgerii de gânduri, memoriei involuntare, al cărei flux impune digre-siunea, abandonarea compoziţiei clasice şi stilul liber, neconveţional, neartistic.

În afara conceptului de realitate, care aduce atâtea modificări în noua structura narativă, Camil Petrescu propune şi o nouă tipologie umană, care poate fi considerată ca o tipologie a inteligenţei. În linii mari, în romanele lui Camil Petrescu se întâlnesc două clase de personaje: pline de prejudecăţi, de idei preconcepute, imobile sub raport afectiv (Emilia Răchiaru), altele caracterizate printr-o maximă spontaneitate a reacţiilor (Ella, doamna T. Ştefan Gheorghidiu, Fred Vasilescu)

Cea de-a treia mare dimensiune a „noii structuri“ este stilul „anticalofil”, refuzul elocinţei, al discursului frumos. Stilul frumos, numit de el însuşi calofil, devine un impediment pentru literatura autentică, pentru că nu poare să surprindă realitatea conştiinţei. Singurul ţel al scriitorului este să scrie exact, proprietatea termenilor fiind cea mai de seamă virtute stilistică. Camil Petrescu spunea că proprietatea expresiei este o realitate indispensabilă artistului şi omului de ştiinţă, ea fiind piatra filozofală a îndemânării.

În Patul lui Procust, Camil Petrescu merge mai departe, susţinând că pentru un prozator cel mai important lucru este să transcrie trăirea fără grija normei

gramaticale: „Un scriitor e un om care exprimă în scris cu limitată sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viaţă, lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar a obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie.”

Deşi polemica lui cu proza tradiţională e adeseori nedreaptă anulând dintr-o dată o modalitate de creaţie care i-a dat pe Sthendal, Balzac, Tolstoi sau Dostoevski, iar teoretizarea „noii structuri“ se bazează doar pe Proust, Camil Petrescu este unul dintre cei mai înzestraţi promotori ai modernizării romanului românesc.

El contribuie la sincronizarea literaturii române cu literatura europeană prin aducerea unor noi principii estetice ca: autenticitatea, substanţialitatea, relativismul şi crearea personajului intelectual, lucid şi analitic, în opoziţie cu ideile vremii, care promovau „o duzină de eroi plângăreţi“.

Patul lui Procust este un roman expresionist, construit pe voci ideologice având ca temă problema intelectualului dar şi realitatea social-istorică românească de la începutul secolului al XX-lea. Ideea este aceea a incompatibilităţii dintre viaţa socială şi viaţa interioară a intelectualului.

Romanul se afirmă de la bun început ca aderând la realism prin atitu-dinea critică, la simbolism prin sugestiile date mitului lui Procust, la clasicism prin mitul antic şi conceptul de armonie şi echilibru, la expresionism prin proble-matica conştiinţei. Descrierile sunt pagini clasice, „în spiritul analizelor carteziene ale pasiunilor…, prin preocuparea de a lămuri motivele intelectuale cu claritate şi distincţie“ (Tudor Vianu) .Ele au „o încor-dare patetică, un nerv vibrant, o plasti-citate sclipitoare, prinse în formule pregnante“ (Pompiliu Constantinescu) . Camil Petrescu are „un dar vădit de a se exprima exact…El şi-a însuşit perfect acel aer de nepăsare formală, de preciziune, pe care o cere autenticitatea indiscutabilă a faptelor, care este a clasicilor francezi, a lui Diderot, înainte de a fi a lui Stendhal“ (G. Călinescu) .

Tehnica romanului ridică problema raportului dintre scriitor şi erou. Pentru a răspunde nevoii de autentic, de veridic, de viaţă trăită, pe care îşi propune să le aducă orice scriitor realist în general şi Camil Petrescu în special, autorul inovează o structură compoziţională pe voci dând o autonomie accentuată eroilor săi.

El simulează că invită pe doi dintre ei, doamna T. şi Fred Vasilescu să scrie ei textul pentru a-şi exprima amprenta psihică proprie, lipsită de elementele amprentei autorului.

Compoziţia textului ne apare astfel structurată din trei segmente complet diferite, adunate printr-o tehnică de colaj.

Textul T realizat de doamna T. este alcătuit din trei scrisori într-un stil liric, feminin, cald, autentic, intimist. Epistola este o specie clasică şi sunt realizate romane în genul epistolar ca cel al lui Laclos, Legături periculoase. Textul este realist, de factură romantică şi cu elemente clasiciste. Are o amprentă psihică construită pe afecte, senzaţii, tendinţe, reflexe adică pe categorii ale subconştientului cu elemente ale sistemului volitiv: reacţii, atitudini, hotărâri, scopuri.

Textul Fred este intitulat Într-o după amiază de august. El este construit după regula celor trei unităţi: de loc, de timp şi de acţiune, preluată din clasicism dar aplicată parţial în realism. Este un text masculin, realist, construit pe o amprentă psihică alcătuită din trei categorii ale sistemului volitiv.

Textul autorului este comple-mentar şi este alcătuit din note false, comentarii, fragmente de articole, poeziile lui Ladima, Epilogul II şi are o amprentă de tip noetic. Dă compoziţiei romanului un accentuat aspect de colaj. Astfel imaginea doamnei T. se construieşte din textul propriu, din textul Fred dar şi din imaginea obiectivă sugerată de textul autorului. Imaginea lui Fred Vasilescu este realizată tot din straturi succesive. Fred este un ambiţios în textul autorului, un egoist în textul doamnei T.

Simularea actului creator realizat de personaje este un mod de a transpune în proză ceea ce făcuse Luigi Pirandello în teatru cu piesa: Şase personaje în căuta-rea unui autor. Se discută de mimesis, catharsis, poezie pură, poetul profet, se pun în circulaţie panseuri ca: „vocea femeii care iubeşte este frumoasă”, „stilul frumos doamnă e opus artei”, „un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate, ceea ce a simţit, ceea ce a gândit”, „nici unul din marii scriitori n-a avut talent”.

Pasaje ca: „Emilia, fata asta blondă sau mai mult spălăcită, grăsuţă şi vulgară”, „femeia cu respiraţia groasă”, „eşti un copil”, „femeia pe care o iubea {Ladima}”, „Emilia ideală, bună, suavă”, „cobora oarecum ca o prinţesă”, demonstrează caracterul de pluriperspectivism al romanului .Ceea ce asigură omogenitatea romanului este naraţiunea la persoana I. („eu nu pot descrie decât propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi”) . Aceste idei se regăsesc la Bergson şi Husserl. „Perspectivismul“ se traduce în expoziţia scenică a atitudinilor sufleteşti şi obiectivează configuraţia eroului central. De aceea scriitorul a făcut uz de mijloacele esteticii clasice şi romantice.

Camil Petrescu a aderat la conceptul de timp bergsonian. Regăsirea timpului pierdut se poate realiza doar prin „memorie afectivă”, aceasta ar da


posibilitatea artistului să creeze timpul, aceste idei se regăsesc la Bergson şi Proust. În Patul lui Procust, Camil Petrescu ni-l înfăţişează pe Fred Vasilescu iscodind în scrisorile de Ladima Emiliei, cu sentimentul voluptăţii trăirii în trecut. Fred Vasilescu comunică sufleteşte cu Ladima, „simpatizează“ bergsonian cu acesta.. „Fumez mult îngândurat. Se deşteaptă în mine, chemată de asta, cum se cheamă stafiile, viaţa mea proprie pe care o comprim greu, îndurerat, sau: „Iar trebuie să mă întrerup. Mă trag gândurile ca o apă, e ceva care pătrunde în mine. Propria mea viaţă şi toate întâmplările pe care le ştiu trecute se desfac din nou ca un strigoi care ar ridica o lespede pusă deasupra lui. O lacrimă adevărată provoacă întotdeauna alta, în alţi ochi, pe deasupra raţiunii instinctele se cheamă, se înţeleg acum ca şi amintirile altora şi ale tale, îşi răspund din inconştient, cum îşi răspund paznicii sau câinii din noapte”.1 Fred Vasilescu chiar dacă „simpatizează“ cu Ladima nu-şi exprimă prin gestul său prostianismul, deoarece timpul evocat este apropiat de prezent şi pentru că timpul readus în prezent subliniază critic contrastele sociale. Proust era mai melancolic şi-şi amintea de anii copilăriei. Camil Petrescu, prin Fred Vasilescu, ancorează nava trecutului în prezent, după o călătorie în timp. La Prost, călătoria se realizează prin meandrele ascunse ale sufletului, abordând problema dragostei prin mijloacele evocării. Camil Petrescu se bazează mai mult pe observaţie, la el, istoria aproape se repetă. G. Călinescu arăta că proustianismul lui Camil Petrescu este deviat într-o direcţie opusă, spre creaţia obiectivă.2 Prezentul este un timp fără dimensiune, scriitorul fiind nevoit să dilate momentul prezentului până la dimensiunea unei după-amieze de august. Doar Fred şi Emilia sunt personajele care animă prezentul real, celelalte personaje fiind fantomatice. Acestea vin din scrisori, din memoria lui Fred, din amintirile Emiliei, sau din comentariul sprijinit pe amintirile Emiliei.Ca timp gramatical este preferat prezentul, un prezent etern.. Trecutul gramatical este folosit doar când se reconstituie o scenă sau alta din întâmplări revolute. Timpul trecut ne dă sugestia unui prezent psihologic, iar prezentul gramatical ne dă sugestia trecutului.

Întreg romanul întruneşte toate condiţiile pentru a fi un roman de „nouă structură”, şi totuşi nu este astfel decât în expoziţie, deoarece substanţa ei este dată de observaţia socială imediată. Ceea ce face ca Patul lui Procust să nu fie un „basorelief inversat”, aşa cum se spunea despre romanul lui Procust, ci un 1 Camil Petrescu,Patul lui Procust,p.125. 2 Aurel Petrescu,Opera lui Camil

Petrescu,Ed. Didactică şi pedagogică,p.189.

basorelief propriu-zis.3 Deşi s-a arătat interesat de proble-

ma romanului proustian în studiul Noua structură şi opera lui Mercel Proust, şi cu toate că şi-a autocomentat multe dintre creaţii în lumina filozofiei şi curentelor literare ale vremii, Camil Petrescu nu şi-a analizat din aceste puncte de vedere romanele. Romanul camilpetrescian este o creaţie obiectivă, în el viaţa interioară se dezvoltă logic. Între realitatea obiectivă şi „eul“ personajelor există o perfectă corespondenţă. Ştefan Gheorghidiu şi Ladima sunt refractari ordinii sociale existente. Emilia rapace şi interesată prin excelenţă. Ella doreşte să-şi asigure un testament de la Ştefan Gheorghidiu. Doamna T. este o femeie practică în limitele moralităţii.

Dacă obiectul său îl constituie lumea socială, tehnica expoziţiei e cerută de aceasta. La Proust, libertatea e nemărginită, pe când la Camil Petrescu, reveria şi visul sunt aproape absente. Tezire şi luciditatea lui Camil Petrescu sunt la antipodul subiectivismului care-l caracterizează pe Proust.4

Romanul lui Camil Petrescu se înscrie în coordonate balzaciene şi prin bogata experienţă de viaţă a autorului. Acesta a cunoscut epoca dintre cele două războaie şi încearcă s-o reconstituie în complexitatea ei. Scriitorul, îşi face cunoscută atracţia pentru formula balzaciană într-un interviu, în care mărturisea că se înclină în faţa lui Shakespeare, ca dramaturg, în faţa lui Proust, Balzac, Tolstoi, ca romancieri.5

G. Călinescu descoperea la Camil Petrescu existenţa portretului sintetic, pitoresc care ar fi de esenţă clasică. „Patul lui Procust e un parc de statui înşirate în ordine, dar peste care cad în perdele lungi apele unor fântâni arteziene, care le ascund într-o ceaţă de pulbere lichidă.“6Camil Petrescu are o memorie vizuală, el ştie să privească, asemenea lui Goethe şi Wagner „vede“ ideile. În opera sa ideile şi sentimentele capătă corporalitate, tocmai din cauză că, scriitorul foloseşte mai mult imaginile vizuale mai mult decât cele auditive. Adecvată specificului creaţiei obiective, fraza lui Camil Petrescu nu are faldurile proustiene, ci căderea sobră a „cretonului de lux, pe o mobilă de higienă şi 3 Idem,p.189. 4 Aurel Petrescu,Opera lui Camil

Petrescu,Ed.didactică şi pedagogică,p.197.

5 Eugen Jebleanu, Patul lui Procust.Domnul Camil Petrescu despre noul său roman şi despre altele,în Viaţa literară, 51,1933.

6 G.Călinescu, Camil Petrescu– „Patul lui Procust”,în Adevărul literar şi artistic,XII,64,12 martie 1933.

confort”.7 Dacă recomandările pe cere le face

doamnei T. şi lui Fred Vasilescu scriitorul teoretizează stilul „anticalofil“, exagerând proporţia neglijenţelor de redactare (fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie), în realizarea propriei sale cărţi, Camil Petrescu se dovedeşte un stilist remarcabil. El a introdus în proza românească imaginile intelectuale, scrisul nuanţei sufleteşti, frumuseţea limbajului analitic. Efectul estetic al frazei nu provine din abundenţa figurilor de stil, pe care le respinge cu oroare, admiţând numai comparaţia, ci din vibraţia inanalizabilă pe care o strecoară în cuvinte o gândire nervoasă, sensibilă, mobilă, capabilă să adune toate ecourile zbuciumului uman. Spectacolul stilistic este la Camil Petrescu un spectacol al inteligenţei.

Camil Petrescu este un scriitor modern. Pentru el „arta nu e o distracţie, ci un mijloc de cunoaştere“ a sufletelor omeneşti cu instrumente pe care nu le posedă ştiinţa. De aceea arta şi literatura depun „sforţări penibile, istovitoare şi uriaşe”, pentru a releva adevărul şi a-l face accesibil în toată profunzimea lui. „Nu stearpă «artă pentru artă» – spune el – ci o artă pentru adevăr“. Camil Petrescu cere literaturii autenticitate, de aceea pentru el opera literară este „un dosar de existenţe“, o succesiune dramatică de fapte şi întâm-plări concrete, a căror semnificaţie se revelează în conştiinţa lucidă.

Promotor al romanului citadin, al eroului sfâşiat de contradicţii, Camil Petrescu consideră scrisul ca un act de eliberare existenţială, ca pe o experienţă a spiritului care se descoperă într-o aspră şi dramatică mărturisire. Revelator în acest sens este comentariul pe care-l face pe marginea jurnalului lui Fred: „Din câteva convorbiri… am înţeles ce uimitoare descoperire a fost pentru el posibilitatea de eliberare prin scris. Refulând ani de zile un mister ca pe un germen distructiv, în adâncul organic, închis cu taina lui în el însuşi, ca şi când ar fi fost încarcerat cu un dement, expresia devenită posibilă capătă pentru el sensul unei evadări.”

În privinţa proustianismului lui Camil Petrescu, G. Călinescu făcea următoarea remarcă: „Camil Petrescu pare proustian, dar el nu a putut împrumuta de la Proust decât elemente superficiale de expoziţie, caracteristică civilizaţiei noastre, între o lume aprigă, dotată să parvină, şi intelectualul delicat, care rămâne un învins”.

„Întreaga poetică a romanului camilpetrescian exprimă renunţarea curajoasă la iluzia cunoaşterii absolute a omului.“ N. Manolescu. 7 Aurel Petrescu,Opera lui Camil

Petrescu,Ed.didactică şi pedagogică,p.203.


Problematica femeii în islam este complexă pentru cineva

din afara culturii islamice, aceasta ieşind în evidenţă în special prin îmbrăcăminte. Legea islamica consideră că femeile şi bărbaţii sunt egali în faţa lui Allah, însă acordă consideraţie lucrurilor legate de femei pentru a le păstra puritatea. Credincioşii musulmani consideră că aşa numita restricţie asupra veşmintelor femeii musulmane şi asupra etalării ornamentelor şi frumuseţilor feminine constituie o pavăză împotriva dezonorării şi a căderii în păcat a femeii şi implicit a bărbatului. Altfel aceasta ar putea fi considerată o „bucată de carne”.

Definiţia hijabului: veşmântul islamic; îmbrăcămintea islamică care trebuie să o poarte femeia musulmană la ieşirea din casă şi în faţa bărbaţilor străini; hijabul reprezintă nu numai vălul care acoperă părul ci vestimentaţia în ansamblu.

Purtarea hijabului reprezintă în accepţiunea islamică un act de supunere faţă de Allah. În Coran se spune: „Nu se cuvine ca un dreptcredincios şi nici o dreptcredincioasă să mai aleagă, dacă Allah şi Trimisul său au hotărât în privinţa lor un lucru”. Dreptcredincioşii musulmani consideră că Allah a ordonat femeilor să poarte văl şi nu ştie nimeni ce este mai bine pentru oameni decât creatorul lor, Allah. În sura Luminii: „Şi spune drept-credincioaselor să-şi plece privirile lor şi să-şi păzească ruşinea lor, să nu-şi arate gătelile lor, afară de cele dinafară, şi să-şi coboare vălurile peste piepturile lor”. Tot Allah spune: „Şedeţi în casele voastre şi nu vă arătaţi în mod ostentativ, aşa cum se arătau în vremea Jahiliyei (Perioada Ignoranţei) de mai înainte”.

Islamismul are două ramuri principale care diferă, în principal, în credinţele în ceea ce priveşte succesiunea lui Mahomed. Musulmanii suniţi cred că Mahomed a intenţionat să aleagă un succesor sau un calif care să conducă teocraţia (împărăţia pământenească, aflată sub conducerea divină) pe care a înfiinţat-o el. Musulmanii şiiţi cred că Mahomed l-a ales pe cumnatul său, Ali, ca succesor al său, şi că numai urmaşii lui Ali şi ai soţiei sale, Fatima, au dreptul să guverneze comunitatea musulmană. De asemenea, există diferenţe între cele două ramuri în ceea ce priveşte interpretarea Coranului.

În continuare vom prezenta viaţa femeii din două ţări emblematice ale lumii islamice: Iran comunitatea şiită) şi Arabia Saudită (comunitatea sunită) .

Iran În statul condus de ayatollahul Ruhollah Khomeini,

femeile trăiesc sub dominaţia bărbaţilor, conform celor mai stricte reguli religioase musulmane. Trebuie să amintim că

restricţiile impuse de Coran ajută la păstrarea ordinii şi menţin o înaltă moralitate în rândul cetăţenilor. Astfel, bărbaţii persani nu folosesc cuvinte obscene, nu beau alcool şi nu joacă jocuri de noroc. Femeile nu trebuie să-şi arate nici un centimetru pătrat de piele, nici măcar pe mâini sau glezne, pentru că trupul lor este considerat o tentaţie satanică ce poate să-i trimită drept în iad pe bărbaţii care le privesc.

Primii intelectuali ai ţării cer reforme privind emanciparea femeii, căsătorii monogame, şcoli laice pentru copii şi drepturi egale pentru femei şi bărbaţi. Ideile reformatoare sunt privite cu răceală de majoritatea bărbaţilor. Chiar poeta Parvin Etesami, ştiind ca mentalităţile nu dispar uşor, nu a folosit în poemele sale cuvintele: dragoste, bărbat, femeie.

În anii 60 existau localuri unde se organizau „petreceri comune”. La aceste petreceri băieţii de însurat se puteau întâlni cu fete nemăritate, care nu purtau văl, în condiţii de mare stricteţe. Băieţii aveau voie să privească grupurile de fete, dar nu aveau voie să se apropie de ele. Populaţia din zona rurala nu a aderat la schimbările introduse de tineri. Depravarea era asociată cu intelectualii. Ayatollahul Motahari introduce „Codul Islamic al Îmbrăcămintei“ pentru a împăca poporul indignat. Femeile sunt obligate din nou să îşi acopere părul, gâtul, mâinile şi gleznele. Putem să amintim că nici în timpul revoluţiei sexuale femeile nu au îndrăznit să-şi scurteze fusta. Femeia îşi păstrează dreptul de a merge la universitate, acoperita din cap până în picioare, sau de a intra în magazine, însoţita şi purtând vălul.

Revoluţia din 1979 transformă Iranul într-o republică islamică. Autorităţile islamice înăspresc regulile şi înfiinţează poliţia îmbrăcămintei. Aceasta stabileşte ce culori, ce modele vor trebui să poarte femeile la schimbarea sezonului, astfel încât acestea să pară la fel. Hainele multicolore nu sunt permise. Culorile permise sunt: bej, maro, gri, alb sau negru. Viaţa femeilor de acum nu este cu mult diferită faţă de acum un secol. În 2006, preşedintele Ahmadinejad a dat un decret prin care femeilor li s-a permis să asiste la competiţiile sportive într-o tribună specială. Autorităţile islamice protestează violent iar preşedintele abrogă decretul după un an de zile invocând motivul că spionii americani se pot infiltra pe stadioane.

Curiozităţi: – Arhitectul iranian, Elaheh Sofali construieşte în mai

2007 prima bicicletă pentru femei. Aceasta are a cabină din plastic fumuriu care acoperă complet corpul femeii care pedalează;

– Costumul de baie „burkini”, inventat în Italia pentru femeile musulmane este interzis în Iran, fiind considerat satanic;

– Femeile din Iran nu pot fi acuzate că au întreţinut relaţii sexuale în afara căsătoriei decât dacă sunt patru martori sau dacă o fată nemăritată rămâne însărcinată.

Arabia Saudită Religia

conservatoare bazata pe vechile tradiţii guvernează societatea saudită. Ibrahim al-Juweir, profesor de sociologie în cadrul

Femeia în islam Prof. Cristian Lazăr


Universităţii Imam spune: „Putem să construim autostrăzi, să fabricăm cele mai rapide trenuri, să importăm tehnologie avansată, dar nu putem grăbi procesul de schimbare a mentalităţii şi de adaptare la nou”.

Arabia Saudită este cel mai mare exportator de petrol din lume. Un om de afaceri saudit afirma: „Ne aflăm în secolul 21, dar, dacă priveşti societatea arabă nu observi acest lucru. Femeile nu au voie să şofeze”.

În capitala Riyad, orice activitate încetează de cinci ori pe zi pentru rugăciune. Pieţele şi târgurile tradiţionale sunt invadate de membrii poliţiei religioase, Autoritatea pentru Promovarea Virtuţii şi Prevenirea Viciului, care verifică oamenii dacă se duc la moschee să se roage. Islamul obligă femeile să-şi acopere corpul şi faţa în întregime, deoarece bărbaţii nu trebuie să le vadă chipul. În Arabia Saudită femeile nu pot conduce maşina, argumentându-se că în cazul unui accident femeia implicată ar

trebuie să-şi arate faţa poliţistului. Restaurantele şi şcolile de stat sunt împărţite compartimente pentru bărbaţi şi pentru femei. Bărbaţii saudiţi evită să meargă cu o femeie în lift pentru a nu rămâne singuri cu ea.

Femeile saudite se îmbracă cu hainele marilor creatori de modă dar se acoperă cu abayasul negru. Un angajat guvernamental spunea ca „singurul lucru care mă ajută să-mi identific soţia când discută cu alte femei sunt pantofii, dar mă aflu în dificultate când îşi cumpără o pereche noi”.

Regele Arabiei Saudite, Abdallah se declară susţinător convins al drepturilor femeii, dar avertizează că nu li se va permite să şofeze chiar dacă acest lucru este cerut în prezent cu insistenţă. Într-un interviu acordat postului „ABC News“, suveranul recunoaşte că ar putea da un decret prin care femeilor li s-ar permite sa urce la volan, dar nu vrea „să declanşeze patimi în rândul societăţii civile“.

Scurt jurnal de călătorie la viteze ultrahipersonice Am pornit la alcătuirea acestui

text ca un chirpicar treaz de la Valea Grecului, asigurându-mă că am lut, paie, apa, şi nu în ultimul rând, mâna de lucru, şi având în minte titlul unui roman SF la acea vreme (1865), scris de Jules Verne, „De la Pământ la Lună". Deşi călătoria în timp real şi cu mijloace la îndemâna oricui e gata să te lipsească de o mie şi ceva de euro, durează cam trei zeci de ore, pentru mine a durat aproximativ treisprezece ani. Afirmaţia asta chiar merită o explicaţie. În 1995 am fugit ca din puşca din culcuşul pufos, cu drumuri desfundate şi cu aromă de toamnă în fiece an unica oferit de „târgul trăsniţilor“ pentru a face o pauza de şase ani în halta „târgu' Ieşilor“, timp în care am aflat că studenţia e o cu totul şi cu totul alta poveste decât viaţa de liceu. Probabil ca am lezat câteva suflete în momentul în care printre atributele caracterizante ale „leagănului“ am strecurat şi remarca despre străzi, dar nu ar trebui pus la inimă acest pas greşit, pentru că de exemplu, la scară mult mai mare mi-a fost dat să văd aceeaşi imagine în Austin (Texas), locul ce a dat lumii dinastia Bush. Dacă te îndepărtezi cale de jumătate de oră de centrul Austinului, ajungi într-o lume cam prăfuită, cu personaje suspicioase, care se uită chiorâş la tine şi care sunt gata să scoată pistolul în cazul în care faci mişcări bruşte. Toate această caracterizare e însoţita de un zâmbet „hoţ“ din partea celui de dincolo de tastatură, care oricum ştie că există şi o alta Americă, cea funcţi-onală şi eficientă, şi oricum Texasul poartă încă amprenta sudistă şi nu e reprezentativ pentru Unchiul Sam. Am divagat, aşa că trebuie să mă întorc acolo unde rămăsesem, în Tudor, în Copou, în Codrescu. La vremea respectiva, am făcut

parte din generaţia celor ce au asistat la decesul Borcanelor şi a Gardului Verde, am văzut cum din Vox T răsare un cub bizar, mare aspirator de fiţe şi impresii supradimensionate, şi nu în ultimul rând de mulţi, mulţi bani. O noua etapa s-a încheiat în 2001, când în urma unei configuraţii stelare şi cu ceva eforturi personale, am câştigat un bilet pe care scria în dreptul destinaţiei, Kyoto. Deşi suna desuet până la lacrimi de crocodil, parcă mă şi văd în aeroportul Otopeni, cu încă cinci românaşi, trepidând la ideea ca noi suntem cei ce vom lua cu asalt reduta ştiinţifică niponă. Acum să nu vă ima-ginaţi că eram o echipă de ochelarişti sifonoizi (în ipostaza în care rândurile acesta cad sub ochii unor omuleţi născuţi după 1989, sifoanele erau acele recipiente de sticla foarte groasă, îmbrăcate în plasă metalica, umplute cu apa, în care nişte neni transpiraţi băgau vara acid carbonic, pentru ca tata să poată bea un şpriţ. Asocierea cu ochelariştii era evidentă pentru că obişnuiam să glumim pe seama celor care aveau dioptrii foarte mari spunându-le că lentilele lor erau făcute din sticle de sifon. Comprende? Wakari-masuka? Got it?) . Singura calitate pe care nu as contesta-o când mă refer la grupul celor ce doreau să vadă ţara din care răsare soarele e un curaj nebun. După primul meu zbor de optsprezece ore, plecat dintr-un Bucureşti ploios de Octombrie de ăla de-ţi vine să-l radiezi din calendar, am ajuns în Kansai Airport unde prima impresie a fost sufocarea. E posibil să fi fost un atac de panica datorat mai multor factori: cantitatea uriaşă de oameni ce împărţeau aceeaşi incintă, oboseala, stresul, etc. Conform aranjamentului cu universitatea gazda, am fost aşteptat de un taximetrist în uniformă şi cu mănuşi imaculate, ce nu ştia o boabă de engleză, dar care avea o singura misiune, în schimbul a 3500 de yeni (aproximativ 25 Euro) să mă ducă la destinaţie. Ajungerea

în Ohbaku Kaikan (unde era dormitorul internaţional al Kyoto University) a fost o aventură în sine, dar graţie sistemului GPS am străbătut distanţa Osaka-Kyoto în 90 de minute, purtând pe chipu-mi obosit imaginea tâmpă a lui Tândală la vederea piramidelor. Starea de uimire profundă a durat vreo şase luni, în care am început să pricep câte ceva din ce se întâmpla în jurul meu, am învăţat denu-mirile celor 19 staţii de tren între Ohbaku şi Demachiyanagi unde era campusul, am cunoscut o sumedenie de studenţi veniţi din cele mai felurite colţuri ale lumii, din Nepal până în Chile şi din Cehia până în Samoa, şi m-am integrat propriu-zis în mediul academic ce avea să mă ajute să devin doctor în inginerie chimică. Dincolo de partea profesională a povestiri pe perioada celor trei ani, mi-a fost dat să păşesc în Amida Hali, cea mai mare şi mai veche clădire din lemn (de cedru) de pe planetă, în Yasaka Shrine, locul de unde se da semnalul Anului Nou japonez şi care pe 31 Decembrie adună aproape un milion de oameni, am pescuit în Biwako, cel mai mare lac al Japoniei, am vizitat castelul imperial Nijo, vila imperială din Katsura (monument UNESCO), Kinkaku-ji si Ginkaku-ji din Higashiyama (Templul de Aur şi cel de Argint), am văzut şi Byodoin-ul memoriilor unei gheishe, şi am mâncat în restaurantele de pe Ponto-cho, am văzut păstrăvii uriaşi din Kamo-gawa şi focurile de la Daimon-ji, am respirat aer cu gust de cenuşa în Hiro-shima şi m-am îmbăiat în onsen-urile (izvoare termale) din Yamaguchi şi Ube, pentru ca apoi să călătoresc cu 350 km/h cu Shinkansenul (trenul glonţ) pentru a ajunge în grădinile din Osaka în care Aprilie transformă totul într-o ninsoare de petale de flori de cireş, în spiritul sărbătorii Hannami, cea care le aminteşte japonezilor ca tot ceea ce e frumos moare. Prezenţa mea la Kyoto

De la Huşi la Brisbane în 5 minute Ing. dr. Bogdan Constantin Donose


University mi-a permis prin intermediul unui conferinţe să sar într-un avion cu destinaţia San Francisco şi apoi Austin, dar despre asta am spus câte ceva pe la început. Cu mai multe sau mai puţine greutăţi, cei trei ani au zburat cu viteza gândului şi a venit momentul despărţirii de un pământ pe care îl voi asocia mereu cu eficienţa şi corectitudinea, cu răceala oamenilor dar şi cu pasiunea lor pentru frumos şi pentru lucrul bine făcut. Căutările mele întru ştiinţă au făcut ca următoarea staţie în care am oprit să fie Australia, mai precis în Newcastle, un oraş de mărime medie de pe coasta estica a statului New South Wales. Socul cultu-ral la impactul cu Australia a avut din nou o latura comunicaţională. În cele trei ore cu taxiul din Kingsfordsmith Airpoit Sydney până în Newcastle am trăncănit cu şoferul despre câte-n luna şi în stele fără a înţelege mai mult de 60 de procente din

ceea ce spunea interlocutorul. Mă gân-deam că totuşi noua ani de studiu al englezei în România plus încă trei de experienţa pură în Japonia or să mă ajute. Asta s-a dovedit ulterior, pentru că am observat că limba vorbită în afara universităţii e diferită de cea din interior. După un an petrecut în Newcastle, precum un nomad m-am mutat în Brisbane la University of Queensland, un loc cu adevărat superb, cu un campus central probabil cât jumătate din zona plană a Huşului. O universitate cu 37000 de studenţi şi o bibliotecă cu 19 sucursale şi 4 campusuri, al cărei buget bate doua miliarde de dolari australieni pe an, e cu adevărat o imagine menita să taie respiraţia. Dacă în Japonia natura locului m-a împins să vizitez temple şi monumente, în Australia am avut şansa să mă urc la 300 de metri deasupra Melbourne-ului în Oz Tower, să mă

bronzez pe plaja faimoasă de la Bondi, să pescuiesc în Marea Tasmaniei, să înot în lacul Macquarie, să vizitez sanctuarul koala de la Lonepine sau grădina zoolo-gică din Taronga şi bineînţeles să vad Opera House şi Darling Harbour în Sydney.

Călătoria continuă. PS. Cum în linie dreaptă între

Huşi şi Brisbane sunt 14.800 m şi presupunând că v-a luat 5 minute să citiţi, înseamnă că aţi călătorit cu aproximativ 180.000 km/h. Nu e rău deloc.

PPS. Chirpicii au fost făcuţi şi stivuiţi sub forma scrierii de mai sus. Poate o sa încep să fac şi o casă din ei, sau poate o să-mi cumpăr bolţari. Nu ştiu. Mă mai gândesc.

ADN-ul poate reacţiona la limbajul vorbit al omului

Bogdan Munteanu O „nouă medicină“ ar putea „convinge“ genele, prin

frecvenţe radio şi luminoase, să-şi repare singure cromozomii cu defecte

Descoperirea arată de ce gândirea pozitivă poate avea aşa o mare influenţă asupra organismului

ADN-ul poate reacţiona la limbajul vorbit al omului ADN-ul uman din ţesuturile vii (nu şi cel din eprubetă)

cunoaşte regulile sintactice şi semantice de bază ale limbajului uman, astfel că îşi poate modifica structura dacă „i se vorbeşte", a descoperit o echipă de cercetători ruşi, condusă de biofizicianul Piotr Gariaev. Astfel, nu ar fi nevoie de intervenţiile de tip „chirurgical“ pentru a altera genele, ci de a „comunica“ cu ele, dacă un medic doreşte corectarea unui cromozom cu un anumit defect, care predispune la o boală genetică.

În timp ce, în Occident, cercetătorii „disecă“ lanţul ADN pentru a extrage anumite gene sau doar mutaţia, academicianul Piotr Gariaev propune „convingerea“ genelor să acţioneze singure. El a descoperit că moleculele alcaline din ADN respectă regulile gramaticale folosite în toate limbajele umane. Desigur, genelor nu li se poate vorbi direct prin cuvinte, ci prin modularea frecvenţelor radio şi luminoase care acţionează asupra lor, modulare efectuată în funcţie de cuvinte şi structurarea lor în propoziţii.

Câtă vreme structura acidului dezoxiribonucleic (ADN-ului) uman pare fi aceeaşi cu a limbajului uman, se pot folosi cuvinte şi propoziţii pentru a-l influenţa, mai ales că, la nivelul cromozomilor, există un sistem ideal de recepţie a frecvenţelor luminoase. Cromozomii vii funcţionează exact precum computerele holografice, folosind pentru transferul de informaţii o radiaţie laser generată endogen, chiar în interiorul ADN-ului. Pentru Gariaev, membru al Academiei de Ştiinţe a Rusiei, ideea de „chirurgie moleculară“ – când geneticienii occidentali separă

genele „rele“ de cele „bune“ – este o „barbarie", câtă vreme potenţialul „geneticii vibraţionale“ (comunicarea cu genele) se arată imens.

Majoritatea geneticienilor occidentali consideră că 90% din ADN este „inutil“ în formarea corpului uman. În acest scop, organismul fiecăruia dintre noi ar putea fi „reconstruit“ din informaţia suficientă stocată numai într-o zecime din informaţiile conţinute de lanţul ADN. Totuşi, lingviştii ruşi au descoperit că tocmai această parte de 90% respectă în cea mai mare măsură regulile gramaticale şi ar fi susceptibilă „a răspunde“ la mesaje structurate în funcţie de aceste reguli, chiar dacă sunt transmise prin unde radio sau luminoase, nu vorbire propriu-zisă.

Cercetările confirmă „puterea gândului“ Descoperirea echipei lui Gariaev atestă ceea ce ştiinţa

seculară a ultimelor veacuri a respins, anume că organismul uman este „programabil“ prin cuvânt, prin limbaj, prin gând. Fie că programarea vine „din voia lui Dumnezeu“ (prin intermediul sfinţilor), fie în urma unor „formule magice“ (folosite de şamani, spiritişti, hipnotizatori), ea este posibilă.

De-a lungul secolelor, numai „cei iniţiaţi“ în diferite tehnici spirituale puteau să comunice direct cu organismul lor sau al altora, însă cercetătorii ruşi cred că ar putea construi un dispozitiv medical care să comunice cu ADN-ul, la o frecvenţă adecvată pentru a obţine vindecarea de diverse afecţiuni.

(După: http://www.gandul.info/stiinta-si-tehnologia/adn-ul-poate-reactiona-la-limbajul-vorbit-al-omului.html)


Paideuma sau sufletul local

Prof. Otilia Roman Oamenii aceluiaşi spaţiu geografic

sunt legaţi intre ei prin fire invizibile, aşa cum sunt legaţi membrii aceleiaşi familii, locuitori ai aceleaşi case. În această legătură intră factori complecşi care ne determină felul de a gândi şi de a simţi, pe scurt, profilul psihologic.

Etnograful german Leo Frobenius a scris o lucrare intitulata Paideuma. După ce a cercetat mai bine de treizeci de ani, viaţa şi obiceiurile unor triburi de negri, a enunţat o teorie asupra culturilor de pe glob, teorie ce are in centrul ei, noţiunea de „paideuma“.

Acest termen este grecesc şi înseamnă în general „ceea ce este cultivat“ „ce s-a instruit“ dar mai înseamnă şi „locul unde se învaţă“ , „locul unde se produce ceva“, devenind la Frobenius „sufletul local“, esenţa psihologică a spaţiului geografic. Alături de natura organică şi anorganică, „paideuma“ contribuie la formarea trăsăturilor specifice ale unei populaţii, având în vedere că populaţiile unui spaţiu bine conturat îşi au caracteristicile lor proprii, un mod specific de a fi, de a gândi, de a acţiona.

Astfel dacă ne gândim la greci şi romani, îi vom pune în strânsa legătură cu cerul senin şi înalt al Mediteranei ce le-a împrumutat forţa de nesupus a mării, dar şi dorinţa de a străbate şi de a cuceri spaţii nesfârşite.

Cerul încărcat de ceţuri al Mării Nordului i-a făcut pe nordici să fie distanţi ca zilele iernii, iar vorbirea lor guturală să amintească de asprimea vânturilor aprige ce suflă peste aceste ţinuturi.

În ceea ce priveşte poporul român, paideuma este determinată, aşa cum spunea Lucian Blaga, de continua alternanţă a formelor de relief deal-vale. Poetul a văzut în spaţiul daco-român, un „spaţiu mioritic“ dominat de nesfârşita îmbinare de dealuri şi văi.

N. Miulescu numea spaţiul românesc o „fortăreaţă carpatică”, exprimând astfel unitatea globală a ţării noastre şi mai ales rezistenţa la tot ceea ce înseamnă influenţă străină.

Se pot întâlni şesuri şi văi şi munţi oriunde, ape, râuri şi fluvii, ceea ce este important este felul în care se combină şi se armonizează în spaţiul românesc, conferindu-i particularităţi care îl individualizează ca pe o fiinţă, prin trăsăturile ei personale.

Aceşti factori au determinat elementele antropologice şi psihice ale românilor şi forţa acestor elemente s-a tradus in timp prin unitatea limbii pe tot teritoriul românesc, fenomen rar întâlnit la alte popoare.

Spun „paideuma“ şi îmi închipui o fiinţă magică, un spirit ce construieşte şi protejează revărsându-şi efluviile.

Spun „paideuma“ şi mă gândesc că modul de a fi, de a gândi al unui popor, matricea lui spirituală nu este întâmplătoare, deoarece aşa cum îţi este dat să te naşti într-o familie, aşa îţi este dat să fii parte a unui popor.

Fiecare român este al ţării, pentru că istoria neamului determină istoria fiecărui român. Sufletul românesc con-struit din cuvintele sfinte ale limbii române, vibrează şi simte româneşte

oriunde s-ar afla indiferent la spaţiu şi timp.

Măsura, valoarea şi calitatea unui om sunt date de modul în care îşi foloseşte puterea dată de locul în care trăieşte şi de tradiţiile culturale pe care şi le asimilează.

Scriitorul român care a ilustrat magistral legătura omului cu spaţiul în care trăieşte este Mihail Sadoveanu. În opera lui, oamenii sunt vechi ca şi locurile în care trăiesc, şi sunt păstrători ai unor cunoştinţe şi ritualuri care au fost ale păstorilor dintâi. Muntele şi delta reprezintă cele două extreme spre care merg preferinţele scriitorului, ele devenind simboluri. Muntele este tărâmul pur al liniştii şi al permanenţelor, iar delta, locul mişcării continue supuse efemerului. Înfăţişând oamenii de la munte, din delta sau din stepa dobrogeană, Sadoveanu îi diferenţiază după îmbrăcăminte „Omul din veac al muntelui “ poartă straie albe, suman şi căciulă munteanca „nu-i slabă, osoasă şi umilită“ ca ţăranca de la câmp, şi-şi strânge trupul în catrinţă şi cămaşă albă, ca şi vârfurile înzăpezite ale munţilor. Gesturile, limbajul, modul de adresare constituie şi ele motive de reflecţie. „Oamenii din locurile înalte păstrează o discreţie remarcabilă în raporturile lor verbale. Fraza lor e înflorită altfel, în armonie cu linia munţilor, cu limpezimea apelor şi a cerului.“

Pentru a surprinde atâtea detalii, pentru a cunoaşte viaţa locurilor şi a oamenilor de pe cuprinsul întregii ţări, Sadoveanu a urmat îndemnul pe care ni-l adresează şi nouă : ,, ...e bine să te integrezi peisajului şi să te armonizezi în toate, ca să-ţi cânte fiinţa de puterea acestui pământ şi să simţi că te adaugi neamului tău.”

Despre rugăciune şi post

Olariu Elena Acum mă apropii eu, păcătosul şi

împovăratul, către Tine, Stăpânul şi Dumnezeul meu, şi nu îndrăznesc să mă uit la cer, numai mă rog şi grăiesc: Dă-mi, Doamne, mai înainte ca să plâng faptele mele cu amar!...

Pentru că nebun după cele ale lumescului fiind, am uitat de Dumnezeu. Şi de aproapele. De Dumnezeu, uitând să-mi primenesc pereţii din cămara sufletului, orbecăind o bună bucată de vreme prin întuneric şi, de aproapele, semeţindu-mă…

Păcat de moarte, trufia! Semeţia, îngâmfarea şi părerea falsă că eşti cel mai bun…

Semeţindu-mă, am aflat la un moment dat că Dumnezeu, voit mă lasă să mă poticnesc, să conştientizez apoi de pe ce pantă alunec…Şi, să nu-mi fie fatală căderea, când nici nu visam, mi-a întins Mâna… Gustând astfel, din hrana suferinţei, ochii au început a-mi spăla obrajii plini de tină. Şi lacrimile mi-au albit pomeţii subţiaţi, nu de inaniţie, ci de foamea necunoscută a celuilalt drum…Care cunoaştere nu curge din cer fără parte de renunţare la cele lumeşti precum stropii de ploaie care astâmpără arşiţa prafului într-o zi de vară când soarele încinge pământul…

Să pui strajă gurii şi într-o profundă tăcere să priveşti în adâncimea propriului suflet cu ochii minţii, să ţi-l găteşti apoi de sărbătoare, după ce mintea, în smerenie, a cugeta de două ori apoi, cu

aurul dulceţii pe buze, să cuvânţi… Şi cuvântul tău, Cuvântul lui Dumnezeu să fie…

Aceasta este apropierea de Dumnezeu! Pe nesimţite.

Să ţi se ierte greşeala- poate de moarte, pentru faptele tale, este plânsul- strigător la cer al sufletului care nici lacrimi nu mai are, este durerea sfâşietoare, lăuntrică care nu mai îndrăzneşte să ridice privirea din pământ, umilindu-se continuu: Sunt păcătos! Sunt păcătos…! Dar cine recunoaşte acest crud adevără?! Cine, prin prisma influenţei materiale, înţelege că are de purtat în spate o cruce- propria CRUCE care-l va mântui sau, mai adânc îl va coborî în groapa săpată înainte de vreme prin trăirile sale vremelnice…

Cu o floare nu se face primăvară! spune un vechi proverb românesc. Deschiderea nevinovată a celor trei petale ale ghiocelului la sfârşitul lui februarie nu


este propria rezistenţă în faţa rafalelor gerului ce i-ar putea veşteji frumuseţea, fragilitatea şi naturaleţea. Este voinţa lui Dumnezeu ca el, ghiocelul să-i arate omului câtă nobleţe are şi pioşenie. Sabia frunzei sale nu taie pătura de zăpadă. Este sabia dreptăţii şi a castităţii. Este viaţa de dincolo a celui mântuit care, din dragoste pentru noi oamenii, ne bucură sufletul. Exemplu de urmat, poate.

Dar, înflorirea primilor ghiocei nu înseamnă că soarele nu va mai putea muşca din munţii de gheaţă ai timpului. Şi indiferenţei…Nici sufletul omului nu va ajunge la acea linişte lăuntrică spre care tinde dacă, dăruind cu mândrie bani, haine sau hrană unor năpăstuiţi, răspunde în acelaşi timp la două telefoane mobile…Pioşenia este floarea recu-noştinţei, milostenia fiind fructul pioşeniei. Milostenia, fără o profundă

trăire nu adună în clepsidra vieţii decât fire de nisip ce vor fi uşor luate de vânt sau de valurile de stânga sau de dreapta ale pâraielor învolburate ce, prin topirea zăpezilor, tind să ia totul în cale: castitate, sinceritate, bunăvoinţă, smerenie, credinţă, speranţă, iubire.

Da, IUBIREA, cea care ştie ierta şi zâmbi trufaşului ce crede că mâine va stăpâni pământul… Şi va împroşca în stânga sau în dreapta cu pământul nisipos, suprasaturat de apă. Pe omul simplu şi onest, care nu vrea decât să treacă neobservat pe stradă…

Ce nebunie să te afunzi în smârcul acestor nisipuri uşoare dar, grele de apă, precum omul a cărui conştiinţă este ca fulgul unei pene de cioară…! Ce nebunie să nu conştientizezi că Dumnezeu - continuu în preajma ta -, nu te va uşura de apa vieţii, pământul din tine rămânând

hrană viermilor. Sau stârv ciorilor acestor timpuri instabile…!

Comoară de mântuire şi izvor de curăţie nu este acela ce-şi spune mereu: EU! sau „cu mine vei reuşi!“ ci Tu, Doamne, poţi face toate acestea! Să ies din noroiul în care de bunăvoie am intrat şi, „spălat cu isop“ mai mult mă vei curăţii…

Rugăciunea celui ce se pocăieşte cu smerită recunoştinţă şi alergarea, cu inima deschisă, la Iertarea şi Clemenţa bunului Dumnezeu este singura cale de izbăvire a păcatelor. Şi de mântuire a sufletului. Până atunci, cu smerenie, mă apropii de Tine eu, păcătosul şi împovăratul… şi nu îndrăznesc să mă uit la cer, numai mă rog şi grăiesc: Dă-mi, Doamne, mai înainte ca să plâng faptele mele cu amar…!

Există Dumnezeu

Înv. Corneliu Lazăr Nu voi încerca să aduc aici toate

dovezile existente în susţinerea acestei afirmaţii pentru că sunt prea multe iar dumneavoastră aveţi acces la cunoaşterea lor.

Voi trece această afirmaţie doar prin filtrul raţiunii mele, prin ceea ce simt eu, prin ceea ce înţeleg eu însumi fără analogii la documentele incontestabile privind existenţa lui Dumnezeu. Mi-a fost dat să fiu botezat creştineşte în izvorul săpat în stâncă de credincioşii mei înaintaşi. Toate bune până aici, dar şi ceva mai departe până când mă pomenesc într-o zi zicându-mi-se: „ÎNVĂŢĂTORULE“ (analogie la profesie, nu la profeţie) . Apelativul mă încântă, mă înalţă, mă fascinează. Apa botezului meu, din acest moment, se încreţeşte, vălureşte, fierbe. Profesez cu migală. Nu ştiu dacă pot convinge dar mă ridic şi o iau de fiecare dată de la capăt. Ajung aici să dau socoteală. Daţi-mi voie:

Omul ca individ este un fir de nisip (materie) aşezat în universul pro-priu:„un balon de săpun". Folosesc această expresie plastică pentru a fi mai uşor înţeles în ceea ce urmează. în interiorul acestui „balon“ omul acumulează un anumit volum de cunoştinţe direct propor-ţional cu vârsta, capacitatea de percepţie a informaţiei, posibilitatea obţinerii acesteia, interesul (setea) de cunoaştere, zestrea ereditară şi nu în ultimul rând - sănătatea.

Interesant este faptul că „balonul“

personal se interferează permanent în temeiul relaţiilor umane cu ale celorlalţi indivizi permiţând transferul copiilor fidele ale informaţiei de la un individ la altul (alţii) lăsând originalul la donator. Informaţiile existente în interiorul balonului individual există cu adevărat şi nu pot părăsi volumul decât în copie, prin puncte de tangenţă (interferenţă) cu alte baloane. Chiar şi imaginaţia, visele individului nu pot depăşi limita exterioară. Nu vom putea niciodată să visăm sau să ne imaginăm ceva de dincolo de limita cunoaşterii (balonului) . Aşadar, gândirea noastră circulă numai în propria sferă a cunoaşterii. Dacă vrei să dovedeşti că ceva dinafară balonului există sau nu, lucrul acesta este imposibil pentru că gândirea ta nu poate trece dincolo. Să ne imaginăm totuşi că părăsim balonul, în exteriorul lui nu în altul aparţinând altui individ. Odată părăsit conştientul intrăm în vid de informaţii, pierdem toate legăturile informaţionale inclusiv logica gândirii. Tentativa demonstraţiei din exterior devine imposibilă. Ne rămâne unica variantă: demonstrarea din interior (încercarea de fapt) a inexistenţei „a ceva“ tot din interior. De exemplu voi încerca să demonstrez că nu există vulcani pentru că nu i-am văzut, nu le-am simţit fierbinţeala lavei lor, nu le-am mirosit cenuşa. Ori dacă n-am avut posibilitatea perceperii directe a informa-ţiei, asta nu înseamnă că fenomenul nu există. Dimpotrivă, informaţii le din ,,tolbă“ (balon) mă contrazic. Falsificarea informaţiei rămâne la îndemâna alegerii omului cu riscul recunoaşterii ca fiind un delict întrucât falsul este existent. Omul cu imaginaţia lui slobodă practică falsul pentru că este existenţial. Informaţiile pot fi falsificate dar niciodată eradicate.

Din punctul de vedere supus acum atenţiei, omenirea se împarte în mai multe categorii fără a ţine cont de apartenenţa religioasă.

Din prima categorie fac parte indivizi convinşi de existenţa lui Dumnezeu. Aceştia sunt cei mai fericiţi. Ei deţin convingeri indubitabile cât şi posibilitatea fizică a absorbţiei corporale. Indivizii acestei categorii sunt greu de convertit întrucât sunt clădiţi pe un suport religios solid şi în plus dispun de dovezi palpabile venite pe aceeaşi fundaţie.

În următoarea ordine anunţată ar urma să fie oamenii indecişi (rătăciţi) care din păcate sunt cei mai mulţi.

Deşi îmbracă într-un fel sau altul pelerina credinţei, dedesubt deţin incertitudine pe care n-o afişează public. îndrăznesc să afirm că acestora le-a fost lăsată posibilitatea de a discerne. Se motivează (automotivează) prin lipsa dovezilor palpabile.

Următoarea categorie ar fi necredincioşii. Aceştia sunt mai puţin vinovaţi pentru că nu dispun de dovezi având blocate căile accesibile informaţiei. Până la un punct par a fi ne vinovaţi, mai ales punând în calcul problemele de sănătate fizică sau psihică. În sfârşit, urmează categoria celor mai puţin agreaţi de Dumnezeu (n-am spus neagreaţi!) .

Aceştia sunt ateii, indivizi dotaţi (şi beneficiari) cu posibilitatea de a discerne dar nu o fac din motive numai de ei ştiute. Judecaţi din toate unghiurile geometrice, ei rămân delicvenţi.

N-am putea dovedi că o operă de artă este falsă dacă n-ar exista originalul. Adevărul cochetează cu minciuna, lumina cu întunericul, apa cu focul, binele cu răul, certitudinea cu incertitudinea ş.a.m.d. Extirparea unui element din pereche face imposibilă definiţia celui rămas. Existenţialul navighează în balonul nostru informaţional ca unitate fracţionară incompletă fără recunoaşterea complementară a inexistenţialului. Cele


două noţiuni se definesc dependent una de cealaltă. Încercarea de suprimare a uneia din noţiuni, blochează definiţia celeilalte. Aşadar, în mod logic se recunoaşte existenţa ambelor noţiuni. Dar de aici la definiţii tranşate separat drumul se complică. Nu putem accepta definiţia unei părţi prin extirparea celeilalte. De bună seamă, n-am putea accepta afirmaţia existenţei lui Dumnezeu fără să punem în calcul cea de-a doua alternativă care este inclusă (noţiunea) în inexistenţial. Aşadar noţiunea nu poate fi negată. Trebuie demonstrată şi de aici încolo se încurcă situaţia. Cu alte cuvinte, vrem nu vrem trebuie să acceptăm ambele forme. Să căută logica expresiei Dumnezeu există!. Căutăm probe, investigăm alte „baloane“ şi slavă Domnului, găsim destule. Ne încolţeşte (să presupunem) incertitudinea începem eliminarea. Nu vom reuşi extirparea cum spuneam la început. Informaţiile penetrate în propria sferă a cunoaşterii sunt real existenţiale. Încercăm varianta a doua - Dumnezeu nu... există! Scotocim probe. Dar în sfera cunoaşterii totul este acceptat ca existenţial, atunci ne trebuie să părăsim „balonul", căutând dincolo.

Bine, bine, dincolo ce? Pe cine? Ce anume definit? Dacă alegem obiectul de cercetat prima condiţie este ca acest obiect să fie cunoscut. Cum poţi investiga ceva ce nu cunoşti? Dacă noţiunea nu există, nici nu i se poate pronunţa numele deci nici intenţia studiului. Dacă inexistenţa (convenţie a existenţei) nu există (este indefinibilă) rămâne recunoaşterea existenţei. Dumnezeu este existent în „balonul“ fiecăruia. Ar putea fi şi dincolo dar noi nu avem acces mai mult de limita cunoaşterii, deci nu putem dovedi. Sunt incertitudini în ce priveşte viaţa de dincolo (ce nu se înţelege, dincolo de „balon") . Dacă n-ar fi viaţă şi „dincolo“ cum ar fi „dincoace"? Amândouă noţiuni sunt definibile, logic nedetaşabile. Faptul că omul nu găseşte (încă) frontiera „dincolo"/ „dincoace", asta este o altă chestiune. Posibilitatea existenţei lui Dumnezeu nu poate fi pusă în afara sferei cunoaşterii. Ea (posibilitatea existenţei sau inexistenţei) se poate pune numai în interior fiindcă numai aici avem noţiunea obiectiv de justificare. Orice element inclus în sfera cunoaşterii poate fi neglijat (cu bună ştiinţă) uitat, părăsit, urât, acuzat, dar niciodată expulzat. Ca să riscăm susţinerea existenţei cuiva, elementul (obiectiv) nu aparţine elementelor informaţionale ale individului şi nici parte transferată tangenţial din alte sfere ale cunoaşterii. Inexistenţialul este imaterial, nedefinit, intangibil deşi definibil. Informaţiile din sfera cunoaşterii individuale (mare parte ajunse prin transfer) nu pot fi distruse nici după dispariţia „firului de nisip“ (dispariţia fi-zică) . Beneficiem cu toţii de valorile

(moştenite) ale înaintaşilor. Dumnezeu există în „balonul“ fiecăruia, „migrează“ dintr-un „balon“ în altul, dar nu poate (nu se justifică) părăsirea parametrilor individual-informaţionali.

Nu poţi nega existenţa „a ceva“ cât timp nu ştii despre cine este vorba. Vânătorul ca să-şi demonstreze „definiţia", indiferent dacă are puşcă, are muniţie, are echipament de camuflaj, înainte de toate trebuie să aibă ţinta. Când spui „vânător“ obligatoriu apare şi cealaltă fracţie a întregului- „vânatul". Dacă anulăm un termen celălalt nu-şi mai are rostul. Dacă acceptăm inexistenţa, nu mai e posibilă existenţa (care nu poate fi suprimată) şi invers. Adevărul se susţine prin probe iar când acestea sunt greu de găsit se apelează la logică, găseşte probele şi reuşeşte numai atunci când nu se ajunge la eroare. Să spună cineva că nu există eroare. Dacă dovedeşte acest lucru rezultă că existenţialul este o eroare. Informaţiile sunt ireversibile chiar dacă sunt contestabile, inconvenabile, incredibile, banale, false, incitante, ridiculizante, reale, duşmănoase, premeditate etc. (se pot găsi ,,neatribuite“) . Ele vin şi rămân chiar dacă se întorc la sursă ori ţintesc alt obiectiv. Reţineţi: sub o formă sau alta ele se imprimă. Emiţătorul informaţiei nu-şi jus-tifică prezenţa prin aşteptarea confirmării primirii. Emiţătorul emite şi cu asta-basta. De aici mai departe apar jocuri de artificii (vezi mass-media) . Că informaţia a fost inventată să semene cu bumerangul, asta pentru a fi recuperată după aruncare şi nicidecum pentru autolovire. Dacă informaţia nu pretinde confirmare cel puţin în privinţa autenticităţii) receptorul n-are decât a verifica şi în cel mai dificil caz a contesta/valida adevărul, dar nu poate neutraliza măcar una din cele două variante posibile. Percepţia lui Dumnezeu este diferită de la individ la individ dar nimeni nu beneficiază de parametrii descriptivi dinafară cunoaşterii „balonului") .

Dacă există extratereşti (trebuie să existe atâta timp cât definiţi este unanim acceptată) atunci vreau să ştiu cum îl descriu ei pe Dumnezeu (dacă noi acceptăm existenţa extraterestrilor, obligat la rândul lor trebuie să recunoască existenţa lui Dumnezeu) . Legată una de alta, vă garantez eu că extratereştrii (atâta timp recunoscuţi fiind de pământeni) vor prezenta chipul Mântuitorului ori al Maicii Domnului asemenea maestrului Rafael pentru că toate cele urzite aici în cuvinte sunt părţi componente cântăribile, măsurabile din volumul „balonului“ individual. Rafael este în „balonul“ meu pentru că dacă ar fi reuşit să-şi părăsească propriul „balon", atunci n-ar mai fi existat pentru ceilalţi, inclusiv pentru mine. Ne plimbăm unul în „balonul“ altuia, alţii în „baloanele“ altora, singur în balonul tău dar nimeni în necunoscut (în afară) .

Cel mai mare merit pe care îl atribui lui Dumnezeu este acela că ne-a împuternicit să completăm neştiinţa seamănului nostru cu plusul nostru faţă de acesta. La rândul nostru avem minusuri faţă de alţii şi tot aşa mai departe toţi faţă de Dumnezeu.

Speculaţiile cu privire la „paranormal“ sunt încercări de fraudă, tentative de evadare din sfera cunoaşterii. Acceptăm definirea noţiunii dar cum o demonstrăm? De fapt şi de drept mă zvârcolesc aici ca peştele pe uscat să dovedesc că totul este normal existenţial. Dacă accept conceptul de „paranormal“ atunci ori eu nu sunt normal, ori definiţia mai sus arătată este anormală. Şi una şi alta sunt existenţiale. Accept aşadar totul atâta timp cât este materie. Cine nu crede, să mă elimine din balonul de săpun în care am fost, sunt şi voi rămâne nu ştiu de când, cu atât mai puţin „până când“. Susţineam că imaginaţia nu poate depăşi sfera cunoaşterii. Câţi indivizi sunt pe pământ tot atâtea păreri despre „viaţa de dincolo“ sunt, fiecare pictându-şi tabloul ce va să vie, strict proporţional cu volumul informativ. Am visat-o pe bunica mea, o femeie credincioasă, „plecată“ cu ani în urmă (când spui despre cineva că a plecat, încolţeşte logica întoarcerii) .

— Cum e acolo? (o întreb în vis) — Bine! — Dar pentru necredincioşi? — Aici nu sunt aşa ceva..! — Dar unde-s? — Înapoi, pe pământ! — De ce ? — Pentru că acolo este Infernul.

Aici este numai Paradisul. Cei ce iubesc pe Dumnezeu rămân aici, ceilalţi sunt trimişi înapoi să-şi ispăşească pedeapsa.

Mi-a mai povestit apoi despre Paradis, cum îl descrie ea de acolo de unde pretinde că se află. (Eu o cred pe cuvânt.)

Nimic nu este exagerat! Nici măcar nu aminteşte de televiziune prin cablu. Asta pentru că bunica nici nu avut posibilitatea să o cunoască în viaţa obişnuită. Dacă mi-ar fi povestit Gagarin mi-ar fi vorbit despre rachete. Fiecare după acumulările terestre. CQNCLUZIE (proverb românesc) : „Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi pune în traistă!“ Nici privilegiul vieţii de dincolo nu măreşte volumul perceptual terestru. Aşadar „dincolo“ omul rămâne „dincoace“ cel puţin din punctul de vedere al capacităţii informaţionale.

Muritorul rămâne în sfera („balonul") lui şi dincolo de „dincoace". Macerând toate aceste relatări, se poate trage concluzia că Dumnezeu nu deschide şcoli pentru cei neîmpliniţi pe pământ. Aici sau „tot aici“ cum zicea bunica în vis, fiecare se mişcă în hărăzitul lui balon. Transferul de informaţii este posibil în situaţia de tangenţă a sferelor.


Fiecare individ (înainte şi după) rămâne încarcerat în propria lui cuşcă, mai mare sau mai mică de posibilitatea evadării. Toate încercările vor fi ratate. Ultima formă de evadare încercată a fost spiritismul, care din păcate a rămas doar tentativă. Se poate vorbi atunci de libertate absolută? Da! Dar numai în privinţa accesului la cunoaştere (absolută până la limita accesibilului), aşadar absolutul este şi el limitat de sferă. Cu alte cuvinte „Absolutul este relativ". Ce să mai înţelegem? Incertitudinea, soră bună cu hazardul este rezultanta necunoaşterii. Dumnezeu nu a pus barieră cunoaşterii. Existenţialul este definit aşadar justificat logic şi în acelaşi timp infinit ca particule (fiind desigur materie) . Tot ce e perceput pe o cale sau alta: auditiv, olfactiv (senzorial) dedus, gustativ, vizual-lectural, descriptiv aparţine existenţialului. Ce nu există (suntem obligaţi a accepta alternativa) nu nimic comun celor mai sus amintite. Dacă nu ar fi fost „să fim“ nu ne-am fi pus întrebarea (sintagma) „A fi sau a nu fi". Punându-se aceasta însuşi autorul ei întăreşte convingerea mea în ceea ce priveşte existenţa lui Dumnezeu. Existenţa deschide posibilitatea demonstraţiei de justificare. Inexistenţa închide orice posibilitate. Şi una şi alta sunt componente palpabile deoarece separate fiind exclud posibilitatea definirii logice. Existenţialul este finită atât timp cât „colaborează“ cu fratele său opus. Omenirea posedă o firimitură înmagazinată în propria ei sferă. Incontestabil este rodul muncii ei dar până la capăt cine poate spune cât mai este? De ce omenirea nu neagă existenţa diavolului? Sau dacă o încearcă a o face de ce nu demonstrează? Nu cumva e aceeaşi situaţie de care am sorbit până acum? Dacă sunt convins de existenţa lui Dumnezeu atunci nu pot nega existenţa diavolului. Credeţi că întâmplător folclorul românesc „jonglează“ cu amândouă

posibilităţile? Folosesc acest cuvânt (jonglează) cântărind sever balansul acestuia de o parte sau alta necercetând scopul acceptării uneia dintre părţi. Tot ce nu există ar putea exista dar nu mai târziu de demonstraţie.

Dacă se înjumătăţeşte întregul (fie el adevăr) sensul unic este falsul (neadevărul) nu în sensul nejustificării părţii preferate ci în sensul ciuntirii definiţiei logice din care rezultă interesul.

Să zic bunăoară că în „balonul“ meu de săpun (aşa cum spuneam având libertatea să „dansez") îmi propun să dezinformez semenii. Dezinformarea este existenţială, nu poate fi scoasă în afara sferei. În logica mea sunt conştient că voi comite o fraudă dar şi ea este existenţială.

Sunt reporter la un post de radio şi anunţ ascultătorii că afară plouă, deşi nu. Dacă n-aş şti ce înseamnă „a ploua“ n-aş putea dezinforma. Aşadar, la baza oricărei fraude, (falsului) stă informaţia de tip autentic real. Nu se poate falsifica în lipsa standardului autentic. Două noţiuni geme-ne ale aceluiaşi întreg: fals-adevărat. Şi o noţiune şi cealaltă sunt existenţiale. Extirparea uneia face imposibilă justificarea celeilalte. Dacă nu cunoşti adevărul (dacă n-ai cunoştinţe de adevăr) poţi încropi minciuna? N-aş putea dovedi nimănui că un fir de aţă este subţire, fără comparaţia cu un fir mai gros. La rândul lui firul subţire este şi el gros în comparaţie cu altul. Dubla existenţialitate este logică şi necesară în căutarea unui standard măsurabil. „A fi sau a nu fi“ nu este cheia care deschide poarta necunoaşterii. Expresia reprezintă o alternativă în faţa indeciziei -capcană necruţătoare pentru mulţi muritori de rând. Vin la rândul meu cu o parafrazare simplă „Dacă tot sunt (exist) de ce m-aş întreba „de ce?“ De cele mai multe ori cele două segmente convenţionale condiţionate în a defini nu sunt percepute egal ori dacă sunt, este

vorba despre un fals. Ne referim la expresia: „singular“ şi implicit complementara „plural“ pentru a închide cercul. Prima secvenţă a existenţialului este precisă: un singur element. Cea complementară nu este precisă. Pluralul poate fi de „n“ ori mai mare. De regulă este contestată partea ce urmează (bănuiala) şi tot de regulă primul segment este bine cântărit. Revenind la Shakespeare „a fi sau a nu fi“ înclin să nu am certitudinea realului în prima secvenţă. Pe următoarea o recunosc componentă materială existenţială, dar n-am posibilitatea s-o certific şi cu atât mai mult s-o cântăresc.

Convingerea mea este că mai întâi s-a afirmat că există Dumnezeu, iar apoi s-a pus în cumpănă afirmaţia.

Dacă schimbăm ordinea atunci spuneţi dumneavoastră o propoziţie negativă fără cunoştinţe anterioare pozitiviste. N-aş putea mânca jumătate de măr inconştient că n-a existat şi cealaltă ju-mătate. Şi una şi cealaltă converg în a justifica o existenţă incontestabilă existenţială. Şi totuşi, în propriul meu „balon“ există ceva suspect dar capacitatea de a înţelege totul!

P.S. Îmi place să cred că în

matematică prima cifră (respectiv număr) autentificată a fost 1. Dacă ar fi fost următorul ori următoarele, n-ar fi fost posibilă recunoaşterea primului. Sintagma „de la simplu la complex“ mi-ar place să fie modificată: „de la simplu la complicat". E cu totul altceva! în poveştile româneşti (pline de înţelepciune) măgarul a încercat să spargă regula: între căpiţa de fân şi butia cu apă, (dornic în acelaşi timp de ambele) nu se putea hotărî cu ce să înceapă. Dilema 1-a dus la pierzanie! Orice ar fi ales, l-ar fi salvat! Şi o variantă şi cealaltă erau existenţiale. Mare păcat!

Eroi au fost, eroi sunt încă…

Olariu Elena Aşa am cutezat a numi acest

articol. Şi nu întâmplător spun acest lucru: „Eroi au fost, eroi sunt încă...”Este ştiut faptul că din toate timpurile, unii oameni şi-au sacrificat viaţa, plecând să-şi apere graniţele patriei, chiar dacă ştiau că nu se vor mai întoarce acasă, unde au lăsat în bătătură părinţi, soţii, copii, poate prunci nenăscuţi, toate acestea pentru ca celor de acasă să le fie mai bine.

Şi pentru libertatea ţării. Pentru propria libertate a cugetului şi cea a spiritului. Pentru apărarea credinţei străbune primită de la Sfinţii Apostoli şi transmisă din generaţie în generaţie, nu ca un cult de afişaj politic şi nici pentru a preamări o persoană sau alta.

Pretutindeni este necesară o statuie a eroilor, mai bine zis o cruce a eroilor, aşa cum există în aproape toate localităţile; se sfinţesc în fiecare an de Înălţarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos la ceruri. O cruce a eroilor zilelor noastre unde, cu mic cu mare, să se închine creştinul – în trecere fiind sau la sfintele sărbători ale crucii…Să o sfinţim apoi şi, cu prietenie, să întâmpinăm tot trecătorul obosit şi flămând, aşa cum altădată românul întâmpina pe cei ce ne voiau pământurile, cu pâine şi sare. Trebuie să se

ştie, românul nu numai că s-a născut poet, este un adevărat creştin patriot. Şi patriotismul lor nu prin vorbe meşteşugite se manifestă. Şi nici prin minciună. Pâinea şi ouăle sfinţite reprezentând, fără îndoială, bogăţia sufletească a românului, a pământurilor acestea ce nu vor seca nicicând; roşul ouălor, puterea de jertfă transmisă urmaşilor; să aibă a lua aminte urmaşii de cele văzute astăzi. Sfinţirea statuii de către părintele acestor vremuri să fie rugăciune strigătoare la ceruri, rugăciune pătrunzătoare, până la fiori: să păşeşti trecătorule şi să nu uiţi a te închina la această Cruce pe care Dumnezeu a voit a o împământeni pe aceste locuri binecuvântate; să treci cu grijă, pelerinule şi să nu calci cumva pe unul din sfintele moaşte neştiute pe care acest pământ, în taină, le poartă…Şi să nu


uiţi, bunule samaritean, că în tine poate să dăinuie, de nimeni ştiut, sămânţa dreptăţii, a sfântului de care are atâta nevoie aceste pământuri astăzi, să coboare iarăşi darul Duhului Sfânt, să ne oblojească sufletul care acum este atât de înrourat…Să coboare roua cerească prin stropii de ploaie, obrajii să ni-i spele mie, ţie, celuilalt, credinţa să nu ni se piardă, căci vai, tulburările apelor pământeşti şi grija materială ne-a îndepărtat de Dumnezeu…

Avem nevoie să ne cinstim eroii care au fost. Şi sfinţii. Avem dreptul să alegem între bine şi rău, noi înşine să discernem în locul celor mereu fruntaşi, dar nu pentru binele propriului popor. Avem nevoie de un eremit al zilelor noastre care, prin rugăciunea sa imaculată şi strigătoare la cer să stingă focul pământului cum altădată paparudele. Să ne hrănească toate vieţuitoarele pământului. Şi spiritul nostru. Noi,

oamenii să ne hrănim cu laptele înţelepciunii şi cu mierea vorbei chibzuite.

Opreşte, Doamne, vorbirea deşartă a mea, a ta, a celuilalt şi, prin îngenunchere, dă-ne nouă astăzi Pâinea plămădită cu lacrimă sărată, nicicând văzută pe obraz ca, înainte de a tăia văzduhul cu deşertăciunea gândurilor noastre, să le măsurăm în inimă de două ori, de trei ori…Apoi, totul va fi limpede.

Mai binele e răul binelui

Ec. Aurel Cordaş Într-una din zile am avut o discuţie economică cu

domnul F. care în urmă cu câţiva ani a plecat din România şi s-a stabilit în S.U.A. împreună cu familia. Tânărul era bucuros că a obţinut un credit bancar ieftin, fapt ce i-a permis achiziţionarea unei căsuţe.

Am început conversaţia despre avantajele si dezavantajele creditului de consum, despre supracreditarea unor compartimente economice din S.U.A şi România şi despre implicaţiile majorării bruşte a cheltuielilor bugetare peste mărimea productivităţii muncii (mai ales în industrie), asupra unor dezechilibre economice .

Şi la ei şi la noi, creditul sporeşte puterea de cumpărare, astfel,

- creditul poate ajuta la concentrarea capitalurilor. Sumele de bani provenite din economii care stau în nemişcare din nepricepere, lipsă de curaj etc. sunt atrase de instituţii specializate, însumate şi apoi sunt investite în diferite ramuri ale economiei.

- forţele economice latente, primind „injecţii“ de capital, intră-n mişcare, accelerând dezvoltarea economică.

- creditul ajută la stabilitatea preţurilor, prin evitarea decalajului prea mare dintre cerere şi oferta de mărfuri şi servicii, prin întârzierea apariţiei mărfurilor pe piaţă şi prin aceasta se înlătură riscul căderii preţurilor,

- creditul ajută ia stimularea şi dezvoltarea consumului, prin vânzarea mărfurilor şi serviciilor cu plata în rate. Exagerându-se în acest sens, s-au produs dezechilibre, care s-au „răzbunat“ în proporţii sporite, împotriva celor care susţineau acest sistem.

Nu există crize economice, indiferent de ţară, care să nu aibă printre cauze abuzurile făcute cu aceste credite de consum neproductiv. Am mai căzut de acord că toţi aceşti bani ieftini, rezultaţi nu demult dintr-o rată scăzută a dobânzii, au avut ca rezultat, printre altele, supraîncălzirea pieţei imobiliare (terenuri, case) .

În plus, acest „mai bine“ în creditul de consum a oferit majorităţii americanilor posibilitatea de a trăi peste mijloacele lor economice, garantând împrumuturile cu valoarea în creştere continuă a caselor.

Tânărul domn F. îmi răspunse că şi în România, nu cu mult timp în urmă, afluxul de capital a condus la supraîncălzirea pieţei imobiliare, la fel s-a întâmplat şi cu piaţa de capital, piaţa valorilor mobiliare (acţiuni, obligaţiuni) .

„Isteria“ creşterii preţurilor, mărirea valorii proprietăţilor imobiliare româneşti a avut şi implicaţii pozitive multiple asupra economiei. Investiţiile imobiliare au devenit o afacere bună pentru investitori, alături de comerţ, fiind factori de

creştere economică. Datoriile la bancă aveau în spate garanţii mărite, graţie creşterii preţurilor (valorii) la case, terenuri .

Dar, timpul trece, consumurile cresc din nou, apărând semne de întrebare asupra posibilităţilor de rambursare a creditelor şi implicit a stingerii datoriilor. Am răspuns că omul prin natura lui, deci indiferent de naţionalitate, cultură etc, înclină să-şi mărească consumul când venitul creşte, dar nu cu cât creşte venitul (Legea psihologică a lui Keynes) .

Pentru echilibrarea organismului economic prin punerea de acord a consumului cu veniturile, una din reţetele „secrete“ o constituie creşterea productivităţii muncii, mai ales, în zonele lucrative. Din păcate, rezultatele la acest capitol s-au dovedit nesatisfăcătoare, în materializarea creşterii veniturilor la nivelul cheltuielilor.

Istoria noastră economică de după 1989 devine viabilă şi datorită unui şir de întâmplări avantajoase în ce priveşte atragerea de fonduri băneşti. Trecem repede peste privatizare, care ne-a prins cu lecţia nepregătită. Industria a fost marele perdant al tranziţiei. Agricultura rămâne fata bătrână, pietroiul din casa economiei romaneşti, care cu greu găseşte parteneri serioşi .Dacă s-ar fi făcut ceva eforturi, cu siguranţă preţurile în acest sector ar fi scăzut la jumătate. Producţia noastră alimentară asigură necesarul intern doar în proporţie de cea 30%-40%, restul cumpărăm pe valută de la mama noastră Uniunea Europeană sau de aiurea. Să nu uităm că au fost timpuri când eram „grânarul Europei“ şi ocupam locul doi în lume la exportul de porumb, după S.U.A. şi locul unu în Europa la exportul de orz .

Altă şansă o constituie creşterea intereselor economice şi militare din partea unor organisme specializate din Occident. Intrăm, greu, dar intrăm în U.E. de unde ar putea veni un flux de euro, dar ca la noi la nimenea. Nu are cine să-i cheltuiască corespunzător. Când e mălai, nu e sare, când sunt bani nu avem proiecte, strategii de dezvoltare, iar forţa de muncă ori prea îmbătrânită, ori „puţin“ plecată în bejenie în ţări mai calde din punct de vedere financiar.

Totuşi cei 2-3 milioane de români care lucrează în străinătate, alt noroc pe capul nostru, produc suficienţi bani (miliarde de euro anual) care să asigure creşterea consumului pe piaţa internă, aceasta constituind partea plină a „paharului“ economiei romaneşti.

Dar timpul trece, criza economică din ţările unde lucrează romanii îşi arată colţii. Cantitatea de euro venită de peste graniţă scade mult, iar nerestructurarea de fond a economiei noastre nu lasă speranţa unui viitor fericit, în ciuda unei creşteri economice (sporul anual al produsului naţional) de 8.5%-9,l %.

Tânărul domn F. îmi spune în continuare că la fel ca în S.U.A. şi în România, balanţa comercială este pasivă (deficitară), adică importurile depăşesc exporturile, - altfel spus, suma cu care plăţile (cheltuielile) pentru importuri depăşeşte încasările (veniturile) din exporturi. În plus, reducerea previzibilă a fluxului de capital către România, odată cu agravarea crizei financiare ce zguduie pieţele de capital din întreaga lume, va crea probleme mari de finanţare a deficitului de cont curent (parte a cheltuielilor ce nu poate fi acoperită din


venituri determinate de tranzacţiile reale şi financiare ale unei ţări, cu restul lumii, într-o perioadă dată) . Deficitul de cont curent nu reprezintă singura ameninţare la adresa echilibrului economiei. Suma cheltuielilor bugetare făcute înaintea alegerilor, deşi necesare, va fi luată înapoi prin inflaţie (creşterea generalizată a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor), deprecierea cursului de schimb şi reducerea locurilor de muncă şi în final pot determina atingerea unui deficit bugetar (parte a cheltuielilor bugetare ce nu pot fi acoperite din venituri bugetare) cu mult peste 3% din valoarea bunurilor şi serviciilor produse în decurs de un an (P.I.B.) .

Citim în cartea „Băncile - mică enciclopedie“ că politica deficitului bugetar este o metodă de creare prin intermediul finanţelor publice, a unei conjuncturi economice ascendente, care constă în sporirea cheltuielilor statului peste veniturile normale. Dacă se depăşesc posibilităţile economiei de a face faţă, deficitul bugetar nu restabileşte echilibrul economic, ci dimpotrivă degradează situaţia economică printr-o influenţă negativă asupra sistemului preţurilor.

Nu se poate juca nimeni cu legile economiei, care ştim că acţionează independent de voinţa şi conştiinţa noastră, fără să nu suporte consecinţele.

Domnul F. aminteşte faptul că pentru o ţară este din ce în ce mai greu să finanţeze dezechilibrele economice în continuă creştere. El spune că spre deosebire de celelalte state care trebuie să facă sacrificii pentru echilibrarea balanţei lor de plăţi, S.U.A. are o situaţie privilegiată, adică îşi poate acoperi diferenţa dintre încasările şi plăţile externe cu propria lor monedă, altfel spus echilibrarea nu le costă decât cheltuiala minimă necesară emisiunii de dolari.

Şi în teoria economică, din păcate şi în realitate, la noi şi la voi, creşterea cheltuielilor bugetare fără susţinere financiară, creşterea excesivă a creditelor, acoperirea deficitelor bugetare şi ale balanţei de plăţi externe, creşterea costurilor au ca rezultantă comună creşterea masei monetare, toate acestea purtând un singur nume, inflaţie.

Răspunsul e că, păstrând proporţiile între prima putere a lumii şi România, se pot face în continuare câteva analogii. Şi voi şi noi, ani de-a rândul am importat mai mult decât am exportat, voi cheltuiţi sume enorme în străinătate pentru scopuri politico-militare, noi cumpărăm, la mâna a doua, de la alţii diferite mijloace fixe pe care plătim sume uriaşe de la buget, evident, din varii motive: politice, militare, pecuniare etc.

Salariile şi pensii indecente luate de anumite categorii

profesionale şi clientelare produc inflaţie. Unele salarii din agenţiile guvernamentale sunt expresia lăcomiei şi nesimţirii, după cum declara însuşi Preşedintele României. Succesul economiei germane s-a datorat moderaţiei şi bunului simţ, în ce priveşte politica salarială. Mult timp când ţara era într-o situaţie dificilă, s-a păstrat raportul dintre salarii de 1:7, adică la cele 7 mii de mărci ale Cancelarului, era corespunzător salariului minim de o mie de mărci. Raportul între salarii, în România, este de 1:124, sunt venituri salariale la unii bugetari de câteva zeci de mii de euro lunar, iar pensii de până la câteva sute de milioane de lei tot pe lună. E normal să fie şapte categorii de pensii speciale.? în schimb salariile celor care ne ajută să devenim oameni, ne luminează spiritual nu sunt sustenabile, cum zicea un înalt demnitar şi, evident, pot fi cauze ale unei economii inflaţioniste. Oare puterea vine prin ţeava puştii?

Toate acestea şi multe altele au dus la un deficit cronic al balanţei de plăţi curente şi la voi dar mai ales la noi. Experţii români prelimina până-n anul 2012 un deficit de cont curent de peste 10% din P.I.B., datoria ţării va ajunge la cea. 60 miliarde E., iar ritmul de creştere economică se va micşora cu 50%, în cazuri grave ajungând până la limita de recesiune (stare a ciclului economic care se caracterizează prin micşorarea activităţii economice, reducerea producţiei, regresie în afacerile comerciale, de bursă etc) .

Am căzut de acord, amândoi, că, pentru a se evita anumite situaţii extreme, chiar şi boomul economic prelungit, teoria economică cere majorarea ratei dobânzii, impunerea de restricţii suplimentare la acordarea de credite, costul împrumuturilor creşte, controlul asupra masei monetare devine mai riguros, iar evoluţia monedei naţionale, leul, are tendinţa de depreciere. Acestea au ca efect frânarea cererii de bunuri de consum (românii sunt campionii consumului), si alte consecinţe economice perlate, din păcate, puţin plăcute.

Practica a arătat că o adevărată capcană pentru economie o constituie banul ieftin, consumul neproductiv mărit al populaţiei, fără a avea în spate veniturile proprii corespondente, la care se adaugă pericolul maxim prin umplerea de la buget a buzunarelor clientelei politice.

Relansarea economică e condiţionată de cheltuiala productivă şi cu folos a banului public.

Bibliografie selectivă Colecţia Jurnalul Naţional Colecţia Business Digest Colecţia

Business Magazin Colecţia Business Standard.

Alimentele prelucrate industrial cu aditivi alimentari sunt de două ori mai cancerigene decât tutunul

Prof. Violeta Bucur Alimentele prelucrate industrial cu

aditivi alimentari sunt cancerigene! Conform unui studiu al Comitetului pentru Cancer din Suedia (SOU), pe primul loc între factorii care cauzează cancerul, cu un procent de 30%, se află hrana procesată industrial. Tutunul se situează pe locul doi cu numai 17%. Ar trebui oare ca de acum înainte să se menţioneze pe toate cutiile de conserve „A mânca înseamnă moarte”, „A mânca înseamnă cancer”, aşa cum scrie pe

pachetele de ţigări? Acelaşi studiu afirmă că tutunul

este cancerigen în primul rând datorită tratamentelor chimice, unele mai aberante decât altele. Şi cu toate acestea tutunul, (care are şi efecte subtile extrem de nocive) este mult mai puţin cancerigen, afirmă cercetătorii suedezi, decât hrana pe care o îngurgităm. Dacă să fumezi înseamnă moarte sigură, să mănânci înseamnă moarte şi mai sigură. Oricât de uimitor ar putea să pară, dacă analizăm tratamentul chimic aplicat alimentelor, începem să înţelegem de ce tutunul a trecut pe locul doi în lista factorilor care duc la apariţia cancerului. Vom da doar trei exemple în acest sens.

Laptele industrial Produs rezultat în urma creşterii

animalelor într-un mediu de tip industrial, unde vacile primesc o alimentaţie bogată în produse chimice: antibiotice precum flavofosfolipolul (E712) sau monensinsodiumul (E714), antioxidanţi ca ascorbatul de sodiu (E 301), alfatocoferolul de sinteză (E307), buthilhidroxitoluenul (E321) sau ethoxiquina (E324), emulsifianţi ca algitatul de propyleneglycol (E405) sau polietilen glicolul (E496), conservanţi ca acidul tartric (E334), acidul propionic (E 280) şi derivaţii ai săi (E281 şi E284), compuşi azotaţi chimici precum ureea (E801) sau diuredoisobutanul (E803),


agenţi de legătură ca stearatul de sodiu, coloranţi ca E131 sau E142 şi, în cele din urmă, stimulatori pentru poftă de mâncare, cum este glutamatul de sodiu pentru ca vacile să poată să mănânce toate acestea. Adăugaţi la toate acestea vaccinarea intempestivă a vacilor şi stresul biologic al animalului crescut în acest mod...

Uleiurile industriale Sunt extrase cu ajutorul solvenţilor

ca acetona, apoi rafinate prin acţiunea acidului sulfuric, spălate la cald, neutralizate prin baie de sodă, decolorate cu bioxid de potasiu şi parfumate la 160 grade C cu clorură de zinc. În final sunt încă o dată colorate cu curcumină.

Cireşele industriale De-a lungul anului, cireşilor li se

aplică între zece şi paisprezece tratamente cu pesticide. În conservare, cireşele sunt decolorate cu anhidrid sulfuros şi, pentru a avea o culoare uniformă, se foloseşte acid carminic sau erythrocin. Sunt cufundate apoi într-o soluţie ce conţine sulfat de aluminiu; la scoatere li se adaugă conservant, sorbatul de potasiu (E202) şi în final se adaugă zahărul din sfeclă roşie care, ca şi grânele, şi-a primit doza de îngrăşăminte şi pesticide. Zahărul a fost extras în prezenţa varului şi a anhidridului sulfuros, apoi decolorat cu sulfat de sodiu, rafinat cu norit şi alcool isopropylic. În final este azurat cu albastru antrachinonic. La toate acestea trebuie să mai adăugăm

iradierea la care sunt supuse numeroase alimente: picioruşele de broască la raze gama, aripile de pui la cobalt 60, căpşunile şi caisele la cesium 137 (cobaltul 60 şi cesium 137 sunt amândouă elemente radioactive) .

Farfuriile noastre sunt aşadar pline de produşi chimici, alimentele sunt adesea iradiate, totul se scaldă în câmpuri electromagnetice nocive născute din modernismul menajer. Pentru a perfecţiona normele sanitare, a răspunde regulilor de marketing, a calibra, a conserva alimentele şi pentru propriul nostru „confort”, pur şi simplu am făcut ca apa, aerul, solul şi tot ceea ce consumăm să devină insalubre. Trăiască progresul!

Motto: „Cu cât hrăniţi mai mult şi cum nu trebuie un

bolnav, cu atât mai mult îi dăunaţi.“ – Hypocrate Postul, adică repausul alimentar complet sau parţial, este

unul dintre tratamentele cele mai vechi şi mai eficiente din câte există. Acesta depăşeşte ca putere de vindecare toate celelalte procedee cunoscute, acţiunea sa dovedindu-se prin experienţă a fi nu numai lipsită de orice pericol, ci chiar salvatoare în multe situaţii. Aceasta datorită faptului că postul acţionează direct asupra cauzei bolii, ajungând chiar să o vindece, dacă postul este ţinut suficient timp.

Principalele efecte ale postului sunt acelea de repaus al întregului tub digestiv, de facilitare a unor procese şi schimburi interne, de eliminare a reziduurilor metabolice şi de purificare a întregii fiinţe. Cercetări ştiinţifice recente arată că postul are inclusiv puternice virtuţi antioxidante.

Când vorbim despre post ne referim, în principal, la postul negru, repausul alimentar complet realizat într-un anumit interval de timp în care nu se mănâncă nimic şi se bea doar apă. Postind o zi pe săptămână - aceasta fiind o frecvenţă optimă pentru practicarea postului alimentar total - îi oferim corpului timpul necesar pentru regenerare şi purificare. Folosirea apei, cel puţin 1,5 litri în 24 de ore, este obligatorie pentru a evita deshidratarea corpului şi blocajul renal. Cei care se simt devitalizaţi în timpul postului sau după aceea vor trebui să bea mult mai multă apă decât de obicei (chiar 3 sau 4 litri) . Cel mai bine este să ţineţi post începând din seara zilei precedente zilei de post şi ieşind din post numai în dimineaţa zilei următoare – altfel spus, ziua de post nu se termină seara, după 24 de ore de la ultima masă!

Acest tip de post este indicat drept cură de dezintoxicare, fiind terapia cea mai puternică şi cu efectele cele mai rapide, atât pentru vindecarea trupului, cât şi a sufletului, reprezentând deci o modalitate esenţială nu doar pentru vindecare, ci şi pentru transformarea fiinţei umane. Practic, putem spune că postul acţionează la nivelul tuturor structurilor fiinţei, începând cu cele subtile şi, prin rezonanţă, are efecte puternice şi la nivel fizic.

Postul, un subiect la modă în lumea ştiinţifică Postul alimentar, înţeles ca post negru, a ajuns în ultimii

5-10 ani să capteze treptat şi atenţia cercetătorilor. Posibilele aspecte psihologice şi spirituale ale postului alimentar reprezintă încă un mare mister pentru lumea medicală ştiinţifică, la acestea concurând şi sărăcia modalităţilor actuale de cuantificare şi monitorizare a unor procese mai puţin concrete. Deşi enigmele lui nu au fost încă elucidate complet, este unanim acceptat că postul alimentar are un efect anti-îmbătrânire şi reduce riscul de dezvoltare a unor stări patologice.

Ştiinţific, se atestă că omul poate trăi fără hrană până la 100 de zile, rezervele interioare depozitate în organism pentru cazuri de nevoie fiind suficiente pentru a-i întreţine viaţa, fără hrană din afară, pe toată durata unei boli obişnuite. Sunt numeroase exemplele celor care au ţinut post negru timp de 40 de zile pentru a se vindeca astfel de boli foarte grave ori pentru a se apropia de Dumnezeu.

Nutriţie şi longevitate Legătura dintre tipul de nutriţie şi longevitate este

menţionată încă de la începuturile istoriei umanităţii. În antichitate, excesele alimentare erau considerate a fi cauza tuturor bolilor, având în acelaşi timp reputaţia de a scurta viaţa, în timp ce moderaţia în alimentaţie reprezenta una dintre „regulile de aur“ ale oricărei strategii terapeutice.

Un obicei tradiţional având drept scop menţinerea stării de sănătate, încă practicat în Orient, este acela de a te „ridica de la masă pe jumătate flămând“ sau altfel spus, cu stomacul numai pe jumătate plin. Nutriţioniştii moderni subscriu la acest punct de vedere, considerând supraalimentaţia ca unul dintre motivele apariţiei unor afecţiuni, inclusiv a obezităţii.

Hrană pură şi hrană impură Orice aliment, chiar dacă este natural, lasă în organism

unele reziduuri. Atunci când mâncăm, organismul absoarbe ceea ce îi este necesar din mâncare, apoi încearcă să se debaraseze de resturi. El nu poate face această eliminare eficient atunci când este mai mereu supraîncărcat sau când – aşa cum este de cele mai multe ori cazul – mâncarea pe care i-o oferim este greu digerabilă. Reziduurile se acumulează atunci în diferite organe, dar mai ales în intestine, unde putrezesc, fiind astfel o sursă de dezechilibru şi boală pentru întreaga noastră fiinţă.

Tradiţional, se vorbeşte despre hrană „pură“ (cea care este

Postul, cea mai firească terapie Melania Radu

Postul alimentar are virtuţi preventive,

purificatoare şi vindecătoare


benefică organismului nostru din toate punctele de vedere) şi hrana „impură“ (cea care ne dăunează, indiferent de motiv) . Aceste apelative nu se referă nicidecum la faptul că alimentele sunt spălate sau curăţate, ci se referă la calitatea lor. Cum putem distinge hrana pură de cea impură? Hrana care putrezeşte repede şi lasă multe reziduuri în organism nu este considerată pură, chiar dacă este preparată din ingrediente bine spălate şi corect preparate. Un exemplu de hrană pură îl constituie alimentele care rămân proaspete mult timp, cele care sunt aproape integral absorbite de organism fără a lăsa decât puţine reziduuri, fructele şi legumele coapte natural, care sunt pline de energie solară.

Corpul emite semnale care arată necesitatea purificării Importanţa acţiunilor de purificare şi dezintoxicare este

prea puţin înţeleasă şi pusă în aplicare, astfel încât corpul este obligat adeseori să se ocupe singur de aceasta, folosind „mecanismele de urgenţă”. Avem uneori din senin febră, ne curge nasul, apar erupţii cutanate. Toate acestea nu reprezintă altceva decât mijloace naturale de purificare la care organismul apelează când e forţat de împrejurări. Persoanele care au febră au aproape automat tendinţa de a posti, adică nu simt nevoia să mănânce, şi acest lucru este chiar salutar atunci, deoarece se ştie că procesele digestive duc la ridicarea temperaturii corporale.

Este important să ţinem periodic o zi de post, mai ales atunci când remarcăm că reziduurile eliminate prin intestine şi prin transpiraţie au un puternic miros neplăcut. Atunci putem fi siguri că suntem ori urmează să fim bolnavi, chiar dacă boala nu s-a manifestat încă, fizic sau psihic. Mirosul şi secreţiile corporale depind foarte mult de hrana pe care o consumăm, dar şi de stările psihice prin care trecem. Dacă ne vom urmări cu atenţie, vom observa că atunci când suntem anxioşi sau supăraţi, furioşi sau geloşi, mirosul corporal se schimbă, devenind neplăcut. Mirosul unei persoane este revelator pentru starea sa de sănătate şi, susţin iniţiaţii, chiar pentru nivelul ei de evoluţie spirituală.

Postul declanşează mecanismele de purificare ale organismului Acţiunea naturală de eliminare a impurităţilor din

organism poate fi însoţită la începutul postului de unele fenomene mai puţin plăcute: pot apare dureri de cap, palpitaţii, senzaţii de leşin. Toate acestea sunt de fapt semne bune, care arată că tocmai ne eliberăm de o mare cantitate din impurităţile acumulate. Cei care se simt tulburaţi când postesc sunt tocmai cei care au cea mai mare nevoie să ţină post.

Atitudinea înţeleaptă în această situaţie este aceea de a aştepta cu răbdare să se încheie acţiunea naturală de eliminare a toxinelor. Este importantă încrederea în transformările binefăcătoare pe care postul le va produce în fiinţa noastră. În scurt timp disconfortul va dispărea făcând loc unei stări de bine şi de linişte interioară. Devenim mai uşori şi mai fericiţi. Aceasta pentru că prin post se elimină chiar şi reziduurile karmice, adică urmele lăsate în fiinţa noastră de greşelile pe care le-am săvârşit în această viaţă ori în cele anterioare, încălcând legile universale ale firii.

Revenirea la alimentaţia obişnuită se face treptat Pentru a menţine cât mai mult timp starea de bine pe care

ne-o aduce postul e bine să fim prevăzători şi în momentul revenirii la regimul alimentar obişnuit. La prima masă după un post de 24 de ore cel mai bine e să mâncăm o salată de fructe sau

legume crude şi să evităm alimentele mai grele (lactate, uleioase) pe care le putem consuma după 2-3 ore. Dacă postul (negru) este mai îndelungat, revenirea la alimentaţia obişnuită trebuie făcută gradat, în acelaşi număr de zile cât a durat şi postul, începând cu supe foarte diluate, în care s-au fiert anumite legume sau cereale (de obicei morcov şi orez) . George Bernard Shaw, celebrul scriitor englez care era adept al dietei vegetariene, spunea: “Orice prost poate să ţină post, dar numai un înţelept reuşeşte să procedeze corect la revenirea din post.”

Un post negru mai lung de trei zile este bine să fie făcut sub supravegherea unui medic naturist. Postul negru nu este recomandat persoanelor subponderale, cu o vitalitate scăzută, hipotensive, cu carenţe grave de minerale şi vitamine. În aceste cazuri, sunt de preferat curele cu sucuri de legume şi fructe.

Postul ca modalitate de transformare a fiinţei umane De-a lungul istoriei civilizaţiei umane, postul alimentar a

fost investit cu valenţe curative nu numai în ceea ce priveşte corpul fizic, dar şi psihicul, sufletul şi chiar spiritul, fiind un element central al majorităţii religiilor: creştinism, hinduism, budism, iudaism, islamism etc. Practica postului alimentar, se afirmă în textele antice ale omenirii, te învaţă autocontrolul global al fiinţei pornind de la supunerea şi educarea senzaţiei de foame. Dacă învăţăm să ne abţinem de la hrana fizică învăţăm să ne abţinem şi de la sentimente, gânduri şi tendinţe negative. Astfel ne redobândim ori ne păstrăm puritatea şi libertatea.

„Şi nu uitaţi că fiecare a şaptea zi este sfântă şi închinată lui Dumnezeu. Timp de şase zile hrăniţi-vă trupul cu darurile Mamei Pământeşti, dar în a şaptea zi sfinţiţi-vă trupul pentru Tatăl vostru Ceresc. Şi într-a şaptea zi nu mâncaţi mâncare pământească, ci trăiţi numai din cuvintele lui Dumnezeu. Şi fiţi toată ziua cu îngerii Domnului în Împărăţia Tatălui Ceresc. Şi în a şaptea zi lăsaţi îngerii lui Dumnezeu să clădească Împărăţia Cerurilor în trupul vostru, aşa cum voi munciţi şase zile în Împărăţia Mamei Pământeşti. Şi nu lăsaţi mâncarea să tulbure munca îngerilor în trupul vostru în timpul celei de-a şaptea zi. Şi Dumnezeu vă va da viaţă lungă pe Pământ, ca să puteţi avea viaţă lungă în Împărăţia Cerurilor. Pentru că vă spun cu adevărat, dacă nu mai vedeţi nici o boală pe pământ, veţi trăi veşnic în Împărăţia Cerurilor.“ (Evanghelia Păcii după Ioan).

Corelaţii astrologice Postul negru realizat într-o anumită zi a săptămânii ne

pune în rezonanţă cu influxul subtil astral al planetei care influenţează în mod predominant ziua respectivă. Efectuarea cu regularitate a postului în aceeaşi zi a săptămânii duce în timp la asimilarea în fiinţa noastră a aspectelor benefice corespunzătoare respectivei sfere de forţă şi influenţă planetară. De exemplu: postul negru de marţea (zi aflată sub influenţa subtilă planetară a lui Marte) amplifică masculinitatea şi ajută la eliminarea situaţiilor de viaţă ce implică violenţa; postul negru ţinut miercurea (zi aflată sub influenţa subtilă planetară a lui Mercur) permite obţinerea succesului material; postul negru de vinerea (zi aflată sub influenţa subtilă planetară a lui Venus) favorizează asimilarea aspectelor ce ţin de iubire, armonie, frumuseţe, pace lăuntrică şi fericire; postul negru de duminica (zi aflată sub influenţa subtilă a Soarelui) solarizează şi purifică, favorizează apropierea de Dumnezeu. Pentru a ajunge la efectele dorite este necesar să ţinem post cu regularitate în aceeaşi zi a săptămânii; după 3-4 luni efectele încep să se facă simţite, iar după doi ani se obţine o stabilizare a lor.


Apa care curge prin forme spiralate devine apă vie

Prof. Ioana Plăviţu Toţi cei interesaţi de propria

sănătate, de ecologie, de agricultură şi chiar de viitorul planetei pe care trăim au multe de învăţat din studiile şi invenţiile genialului Viktor Schauberger, un silvicultor austriac care a trăit între anii 1885 şi 1958. Supranumit Vrăjitorul apei, datorită unui dispozitiv de purificare a apei pe care l-a proiectat şi realizat, Schauberger ne revelează, precum un adevărat magician, secretele lichidului dătător de viaţă – APA.

Viktor Schauberger a fost o personalitate aparte în lumea ştiinţei secolului trecut. Unul dintre acele personaje incomode, ale cărui descoperiri i-au deranjat pe mai-marii industriei vremii, care dobândeau câştiguri imense din utilizarea surselor convenţionale de energie. Ori, Schauberger propunea, ca surse neconvenţionale de energie, apa şi aerul, care sunt la îndemâna oricui…

Cu toate că nu avea studii superioare, cunoştinţele sale de biolo-gie, fizică şi chimie se ridicau la nivel universitar. Încă din copilărie a fost fascinat de modul de curgere al apei izvoarelor şi a căutat să-i înţeleagă misterul.

Deviza inventatorului austriac Viktor Schauberger era „să înţeleagă natura, apoi să o copieze”. În anii '30, observând vârtejurile de apă din râuri, i-a venit ideea unor maşinării al căror principiu l-a definit astfel: „Dacă aerul sau apa se învârtesc într-o formă ondulată numită coloidală, rezultă o acumulare de energie care poate să provoace levitaţia.”

Mişcarea implozivă condensează energia Plecând de aici, el a enunţat un

principiu conform căruia energia se obţine în mod natural prin implozie, şi nu prin explozie, precum în motoarele actuale.

Această teorie se bazează pe un principiu universal al mişcării, ce include două aspecte – pe de o parte, mişcarea implozivă, unificatoare, cea care susţine viaţa, iar pe de altă parte, mişcarea explozivă, cea care conduce la epuizarea resurselor vitale. Primul tip de mişcare,

imploziv, generează răcire, creşterea puterii de absorbţie şi sănătate sau altfel spus sistemul să meargă în direcţia scăderii entropiei, adică a creşterii ordinii. Al doilea tip de mişcare, cel exploziv, generează căldură, presiune, fragmentare, boală şi chiar moarte.

Toate motoarele cunoscute se bazează pe explozie, deci conduc inevitabil la distrugerea naturii. De aceea, unul din scopurile principale ale lui Schauberger a fost studierea şi reproducerea, prin anumite mecanisme, a mişcării pe care natura o foloseşte pentru a

condensa energie, implozia. În principal, această mişcare descrie o formă spiralată în sens anti-orar, precum un vortex rotitor. Pornind de la această formă, el a conceput, în timpul celui de-al doilea război mondial, mai multe discuri zburătoare pentru nazişti, care funcţionau pe un mod de „propulsare cu vortex lichid“ (o tehnologie care ar anula gravitaţia), submarine, sisteme de purificare a aerului şi aparate de producere neconvenţională a energiei electrice. Toate acestea se bazau pe deplasarea apei sau aerului prin „ţevi răsucite“ sau „ţevi cu filet“ care nu erau altceva decât forme spiralate.

Maşina cu implozie Schauberger explică principiul de

funcţionare al maşinii cu implozie:

„Combustibilul maşinii cu implo-zie (apă sau aer) se află în strânsă legătură cu proprietăţile caracteristice ale oxige-nului care, răcindu-se în cazul procesului de reducere, generează o tendinţă de con-tracţie şi implicit de restrângere a volu-mului, aspect care reprezintă în realitate forţa determinatoare a imploziei.”

„Dacă mişcăm apa sau aerul într-un sens centripet sau, cu alte cuvinte, radial-axial, adică din afară spre înspre înăuntru, atunci nu numai că nu va mai fi nicio opoziţie faţă de frecare a acestui mediu prin care circulă ţevi, dar totodată

rezultatul este că energia rezultantă creşte cu pătratul vitezei.”

„Motorul cu implozie nu este de fapt o invenţie în sensul obişnuit al cuvântului, pentru că în realitate el marchează renaşterea unor metode şi realizări străvechi care, datorită ignoranţei s-au pierdut în decursul timpului.“

Vortexul spiralat El a observat că, atât din punct

de vedere biologic, cât şi din punct de vedere simbolic, mişcarea în spirală pare a fi forma de mişcare cea mai naturală. În timp ce – în viziunea sa – cercul reprezintă un sistem de închis, care izolează interiorul cercului de restul universului, spirala este un sistem deschis, ascensional şi evolutiv. Pentru Schauberger, spirala YANG (în sens anti-orar) constituie o formaţiune „aspirantă implozivă“ care ne apare ca o curbură spaţială infinită în toate modurile ei diferite de manifestare.

Implozia are la bază un vortex autoîntreţinut care evoluează în mediu fluid şi are un efect ordonator, concentrator şi de reducere a temperaturii mediului. Când fluidul (apa, aerul) trece printr-un tub cu diametru progresiv mai mic, are tendinţa de a curge în spirală, într-o turbulenţă cicloidă. Când iese din tub, după ce toate subsistemele turbionare sunt sincronizate, are loc o eliberare gigantică de energie.

Turbina lui Schauberger se constituie din nişte tuburi spiralate în jurul unei forme conice. Cu ajutorul unui mic motor electric se rotesc forţat tuburile, care aspiră apa la capetele mari şi o expulzează cu o forţă imensă la capetele mici în palele unei turbine conectate la un generator electric.


Dificultatea constă în a găsi curba spiralată optimă în care fluidul (apa sau aerul) să se desprindă în mod natural de peretele de ghidare lăsându-se „densificat”. Doar în aceste condiţii speciale fluidul este angrenat într-o mişcare centripetă (mişcare spiralată în sens anti-orar), ce generează o anumită formă de energie. Masa de fluid ce se deplasează astfel devine un veritabil piston de absorbţie.

Viteza fluidul creşte şi totodată acesta se densifică de la o răsucire la alta, ceea ce demonstrează funcţia energizantă a spiralei YANG (sens anti-orar) . Astfel, masa fizică se condensează până la un punct critic dincolo de care ea se „dizolvă“ în forma ei energetică (matricea ei) . Apare astfel un vid biologic (vacuum) care măreşte absorbţia, iar acest proces conduce la fenomenul de diamagnetism şi levitaţie.

Iată ce declara Viktor Schauberger despre gravitaţie: „...în momentul în care toate subsistemele turbionare sunt sincronizate, are loc o eliberare imensă de energie. Forţele implicate sunt capabile să creeze sisteme complexe şi să genereze DIAMAGNETISM. Diamagnetismul este opusul „gravitaţiei“ şi explică modul în care fiinţele se pot ridica pe suprafaţa terestră...”

„Vrăjitorul apei“ transformă „apa moartă“ în „apă vie” Fără apă, acest veritabil „sânge“ al

planetei noastre, viaţa organică nu ar putea exista. Însă atunci când apa pe care o bem este foarte impură, ea devine o ameninţare pentru sănătatea noastră, din cauza lipsei calităţilor nutritive şi vitalizante ale apei pure.

Folosirea abuzivă şi nechibzuită a apelor planetare ne-a adus în pragul unei catastrofe ecologice, datorită poluării. Mulţi cred că prin consumul apei minerale îmbuteliate sau al apei plate rezolvă problema sănătăţii personale. În cele ce urmează, vom prezenta concluziile lui Viktor Schauberger în ceea ce priveşte puritatea diferitelor tipuri de apă.

Apa distilată Apa distilată se obţine prin

evaporare, ce are ca scop disocierea ei de impurităţi şi apoi condensarea ei ca un lichid pur. Ea devine astfel chimic pură. În această stare, apa va rămâne atât timp cât nu va întâlni substanţe solubile. Acţiunea ei purgativă poate sărăci organismul de anumite elemente şi minerale. De aceea, consumul zilnic de apă distilată nu este recomandat pentru perioade lungi de timp.

Apa de ploaie Într-o atmosferă nepoluată, apa de

ploaie este cea mai pură apă pe care ne-o oferă natura. Din păcate, la ora actuală, pericolul ploilor acide pune sub semnul întrebării chiar şi această apă.

Apa de suprafaţă Are contact cu pământul, astfel că

poate dizolva diverse substanţe, inclusiv poluanţi. Contactul direct cu lumina solară poate energiza acest tip de apă.

Apa freatică Extrasă de la adâncime, această

apă este mai bună datorită conţinutului ridicat de minerale. În călătoria sa prin straturile impermeabile ale pământului ea poate apărea ca o infiltraţie în puţurile de scurgere sau ca izvor de suprafaţă.

Apa de izvor Este cea mai bună apă revita-

lizantă. Este bogată în minerale, oligoele-mente şi carbonaţi dizolvaţi. Vitalitatea sa poate fi observată în aspectul strălucitor care o diferenţiază de orice alt tip de apă.

Aceste izvoare, dacă nu sunt contaminate de substanţe folosite în agricultură sau de habitatul uman, rămân cele mai preţioase surse de apă potabilă.

Viktor Schauberger a inventat un dispozitiv care putea folosi orice apă nepoluată (pentru că nu acţiona chimic) pentru a o transforma într-o apă asemă-nătoare celei de izvor. Datorită acestei invenţii el a fost supranumit Vrăjitorul apei, pentru că apa pe care o obţinea avea puternice calităţi curative. Astfel, el a reuşit, numai cu această apă, în mai multe cazuri, remisiunea tumorilor canceroase.

Autorităţile l-au acuzat însă de înşelătorie, pentru că nu avea calificarea necesară practicilor terapeutice. Maşina de purificat apa a fost apoi confiscată şi distrusă…

Rezultate ale cercetărilor actuale În ultimul deceniu, tot mai mulţi

oameni de ştiinţă şi-au îndreptat cercetările în direcţia descrisă de descoperirile geniale ale lui Schauberger.

Încă din iunie 1974, revista „Implosion“ făcuse cunoscut faptul că firma „Schauberger Biotechnik AG“ a început deja producerea de aparatură pentru purificarea aerului, care lucrează bineînţeles după principiul turbionar al deplasării aerului printr-o spirală în sens anti-orar. Dar aceste aparate nu au fost comercializate niciodată.

Alte aplicaţii practice ale ideilor lui Schauberger, vizate de cercetători în ultimii ani sunt:

- obţinerea apei vii ca medicament; - creşterea mult accelerată a

sistemelor vii prin utilizarea turbinelor cu sens anti-orar şi a generatoarelor de apă speciale;

- realizarea apei prin fuziune nucleară la rece, pornind de la oxigen eteric şi hidrogen, prin intermediul generatorului cu apă;

- obţinere de energie liberă din apa care este deplasată cicloidal printr-o ţeavă spiralată în sens anti-orar.

Pentru cei care au avut curiozitatea să cerceteze cu obiectivitate acest dome-niu al sistemelor energetice neconven-ţionale, validitatea principiului imploziei unei structuri spiralate apare ca fiind incontestabilă. Rămâne însă întrebarea dacă forţa socială, politică şi economică necesară pentru a susţine renunţarea la sursele de energie convenţionale (inclusiv energia nucleară) va fi suficient de puternică pentru a pune cât mai repede în practică conceptele naturiste şi biologice de genul celor structurate de descoperirile lui Viktor Schauberger.

(Articol preluat din Revista Misterelor nr. 46).


Vaccinarea – o afacere bănoasă pentru companiile farmaceutice, dar păguboasă pentru sănătatea noastră

Vaccinurile nu au eficienţă, dar au foarte multe efecte negative. Aceasta este o certitudine ştiinţifică De-a lungul ultimelor decenii, vaccinurile – ca metode terapeutice şi subiect de cercetare – au luat o deosebită

amploare. Au fost introduse programe exhaustive de vaccinare, iar fondurile alocate descoperirii de vaccinuri contra diferiţilor agenţi patogeni au crescut foarte mult. În mass-media abundă reclamele privind utilizarea vaccinurilor pentru a ne proteja de anumite afecţiuni. Şi asta în ciuda faptului că incidenţa bolilor contagioase a scăzut dramatic cu multe decenii înainte de introducerea vaccinării pe scară largă!

Oare cât de necesare ne sunt vaccinurile, în realitate? Chiar suntem aşa de susceptibili la îmbolnăviri?

Dr. Alex Ionescu În continuare vom reda părerea unor specialişti în acest

domeniu. Mare parte din materialele pe care vi le oferim au fost prezentate în cadrul unei conferinţe care a avut loc la Parlamentul European pe 5 aprilie 2002, având tema „Practica vaccinală”.

Eşecul vaccinării a fost demonstrat ştiinţific de un

amplu experiment al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS)

Vaccinarea preventivă împotriva tuberculozei nu are ca efect diminuarea numărului cazurilor de tuberculoză, au demonstrat specialiştii. Unul dintre cele mai elocvente experimente a fost realizat chiar de către OMS, în India, pe durata a 11 ani. De aceea Dr. G. Buchwald, în zguduitoarea sa lucrare „Nonsensul vaccinării”, afirmă categoric: “Victoria împotriva epidemiilor nu a fost câştigată de ştiinţa medicală sau de doctori, şi cu siguranţă nici de vaccinuri…. ci de rezultanta îmbunătăţirilor apărute în domeniul tehnic, social, igienic şi mai ales nutriţional. Ipoteza că vaccinările stau la baza declinului bolilor infecţioase este un mare nonsens.“ - The Vaccination Nonsense, pag. 108.

Născut pe 15 februarie 1920, Gerhard Buchwald s-a specializat în medicină internă şi boli pulmonare. Din 1986 militează pentru libertatea informaţiei şi libertatea de alegere a vaccinărilor (pentru că în foarte multe ţări foarte multe vaccinuri sunt obligatorii) . A susţinut peste 500 de comunicări, a scris mai bine de 200 de lucrări ştiinţifice despre vaccinare şi neajunsurile acestei proceduri. Dintre acestea amintim: Vaccinarea – o afacere bazată pe frică, Nonsensul vaccinării, Declinul tuberculozei în ciuda vaccinării de “protecţie”. Din 1959 este consilier medical al Asociaţiei de apărare a persoanelor afectate de probleme de sănătate ca urmare a vaccinărilor.

În cadrul conferinţei care a avut loc la Parlamentul European, Dr. Buchwald a expus experimentul care a dovedit ineficacitatea vaccinării antituberculoase. Desfăşurat pe durata a 11 ani, în India, de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), acest experiment a arătat că oamenii care sunt vaccinaţi împotriva tuberculozei sunt chiar mai vulnerabili faţă de această boală decât cei care nu sunt vaccinaţi.

Totul a început în 1968. Pentru a verifica eficienţa vaccinării anti-tuberculoase, OMS a demarat un amplu experiment: în două regiuni similare din India, oamenii au fost vaccinaţi (în prima regiune), respectiv nu au fost vaccinaţi (în cea de-a doua) . În provincia Madras, la 40 km de oraş, într-o regiune cuprinzând 209 sate şi un oraş de 364000 de locuitori, toată populaţia a fost vaccinată cu BCG (vaccin anti-tuberculos), în afara sugarilor mai mici de o lună. Au fost utilizate aceleaşi tulpini vaccinale ca şi în alte 40 de ţări pentru producerea vaccinurilor necesare ţărilor respective. În acelaşi timp, s-a ales şi un al doilea district cu aproximativ aceeaşi suprafaţă şi acelaşi număr de locuitori, fiind considerat ca lot martor. Aici nu s-a

realizat vaccinarea BCG. Apoi, după 11 ani, s-au realizat statistici privind starea de sănătate a locuitorilor din cele două regiuni.

Astfel, în 1979, 11 ani mai târziu, a fost prezentat primul raport provizoriu asupra experimentului OMS. Se declara că „acest raport provizoriu a acţionat ca un electroşoc asupra experţilor OMS”. „Studiul realizat în condiţiile cele mai favorabile pe teren, nu permitea evidenţierea NICI UNEI EFICACITĂŢI A VACCINULUI BCG”. În zona cu populaţie vaccinată au existat mai mulţi bolnavi de tuberculoză decât în zona cu populaţie nevaccinată, ceea ce arăta că vaccinul BCG nu avea nici o eficacitate, ci, mai mult, era chiar periculos! Rezultatul a fost publicat la 11 ani după începerea studiului.

Iată câteva afirmaţii categorice din raportul OMS: • Efectul protector al acestei vaccinări rămâne îndoielnic. • Este foarte clar că vaccinarea BCG n-a avut nici un

efect. • Rezultatele studiului arată că vaccinarea nu a conferit

nici un fel de protecţie în primii şapte ani şi jumătate după vaccinare.

• Vaccinarea BCG este deja contestată de 50 de ani. Pentru cei care ar putea obiecta că poate vaccinurile

folosite nu au fost bune, trebuie precizat că în cazul experimentului realizat în India, s-au efectuat verificări care confirmă că vaccinurile folosite nu erau expirate, fiind chiar cele mai bune disponibile. O întâlnire la Copenhaga în februarie 1978, cu diferiţi directori de calitate de la mai multe laboratoare, a confirmat că toate vaccinurile utilizate erau de bună calitate.

În plus, s-au făcut şi alt gen de experimente. De exemplu, într-un studiu realizat în Porto Rico, au fost administrate doze mari de vaccin BCG şi placebo la două grupuri de persoane. Placebo sunt aşa-zise medicamente care de fapt nu conţin nici o substanţă medicamentoasă, dar care se administrează pacienţilor afirmând că sunt foarte eficiente în tratarea bolilor. Ce s-a constatat? Aceeaşi slabă protecţie, 31%, în ambele loturi… Deci vaccinul nu a folosit la nimic!

Raportul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii concluzionează: „Studiul actual a demonstrat că vaccinarea BCG nu conferă protecţie împotriva tuberculozei.”

Şi totuşi, după demonstrarea ştiinţifică a ineficacităţii vaccinării BCG, Institutul Robert Koch a aşteptat încă 27 de ani, din 1971 până în 1998, pentru a elimina această vaccinare de pe lista vaccinărilor recomandate! Acest fapt demonstrează o dată în plus că pentru companiile farmaceutice profitul, şi nu sănătatea oamenilor, este principala prioritate.

O statistică asupra tuberculozei realizată în Germania arată că în această ţară, în anul 1750, din 10.000 de decese anual, 75 de oameni au fost victime ale tuberculozei. Acest număr a diminuat progresiv odată cu trecerea timpului, ajungând în anii ’90 la 5 decese datorate tuberculozei, din 10.000. Au existat mai multe momente care au jalonat această descreştere: 1882 – descoperirea agentului patogen al tuberculozei – bacilul Koch; 1910 – impunerea regulilor de sănătate publică; 1930 – începerea vaccinării BCG; 1950 – începerea aplicării masive a chimioterapiei.


Care sunt totuşi adevăratele cauze pentru scăderea numărului de cazuri de tuberculoză? Mai degrabă creşterea nivelului de trai: confort, igienizare, încălzire, apă potabilă, ferestre largi, creşterea spaţiului locuibil şi scăderea densităţii populaţiei, apariţia maşinilor de spălat, îmbunătăţirea alimentaţiei.

Dr. Buchwald, care a făcut cunoscute publicului aceste aspecte cutremurătoare, militează în continuare pentru libertatea exprimării, a informaţiei şi a vaccinării, şi invită pe fiecare să îşi folosească discernământul şi liberul arbitru în menţinerea în cât mai bună stare a propriei sănătăţi.

Vaccinurile copilăriei: preţul poate fi prea mare Dr. Keith Scott-Mumby, în vârstă 58 de ani, este profesor

de nutriţie la Universitatea Internaţională Deschisă de Medicină Complementară, din Colombo. Este licenţiat în medicină, având un master realizat în specialităţile chirurgicale, şi un doctorat în ştiinţe medicale. Dr. Scott-Mumby este membru al Societăţii Regale de Medicină, membru fondator al Societăţii Britanice pentru Nutriţie, Alergie şi Medicina Mediului, membru al Academiei americane pentru medicina anti-îmbătrânire. Este considerat detectivul numărul unu în alergii.

Dr. Scott-Mumby consideră că vaccinarea este un asalt deliberat asupra sistemului imun aflat în dezvoltare. Există din ce în ce mai mulţi adepţi ai ipotezei că sănătatea copiilor în creştere este slăbită prin vaccinările multiple introduse prin programele de vaccinare. În SUA, Sistemul federal guvernamental de raportare a reacţiilor adverse la vaccinare (The Federal government VAERS - Vaccine Adverse Events Reporting System) a fost înfiinţat de Congresul Statelor Unite ca urmare a Actului de Compensare a Prejudiciilor Vaccinării Pediatrice la nivel Naţional din 1986. S-au primit aproximativ 11000 de reclamaţii serioase în fiecare an despre reacţiile adverse la vaccinare. Anual se raportează până la 200 de decese (morţi) şi extrem de multe cazuri de disfuncţionalitate permanentă după vaccinare.

VAERS susţine în mod oficial că 15% dintre reacţiile adverse raportate sunt “serioase“ – adică necesită spitalizare de urgenţă sau cazul este letal. Mai grav este că FDA (Food and Drug Administration) estimează că doar 1% din reacţiile adverse serioase sunt raportate, iar CDC admite că doar 10% din acestea se raportează; mai mult de 90% din decesele sau disfuncţiile cauzate de vaccinări rămân neraportate, chiar 99%, dacă datele FDA sunt corecte.

Bineînţeles, argumentul standard este că dacă nu ne vaccinăm, vor reapare epidemiile terifiante din secolele trecute. Contra-argument zdrobitor: în fiecare an există mai multe decese cauzate de vaccinarea împotriva tusei convulsive decât de tusea convulsivă însăşi!!! Şi încă un aspect foarte important care ne poate pune pe gânduri: incidenţa bolilor contagioase a scăzut dramatic cu multe decenii înainte de introducerea vaccinării pe scară largă.

În jurnalul “Pediatrul“ din 1992, volumul 23, nr. 10, pag 1655, autorii raportează speriaţi propriile rezultate obţinute la examinarea copiilor preşcolari, în urma anumitor teste efectuate. La 34% din copiii examinaţi au observat o întârziere în dezvoltarea limbajului – nu ştiau să vorbească corect. S-a realizat o anchetă privind starea de sănătate a copiilor vaccinaţi şi a celor nevaccinaţi. S-a confirmat statistic faptul că acei copii care nu au fost vaccinaţi prezintă o stare de sănătate mai bună decât copiii vaccinaţi de aceeaşi vârstă, nu numai fizic ci, mai ales, mental.

În mod continuu apar ipoteze conform cărora boli rare şi aparent inexplicabile (scleroza în plăci, boala Alzheimer, diabetul infantil) pot surveni ca urmare a vaccinărilor; imediat ce aceste suspiciuni apar, oficialii în domeniul sănătăţii le dezmint, spunând că “o relaţie cronologică, dar nu de tip cauză-efect, ar putea fi posibilă”. Ar fi deci o “întâmplare“ în viziunea lor faptul că aceste boli apar după vaccinare, şi faptul că ele există doar de când au apărut vaccinurile.

În general binefacerile vaccinării sunt pe larg descrise şi

susţinute de publicaţiile industriilor farmaceutice. Astfel, se poate citi destul de des: „vaccinarea face parte din categoria măsurilor preventive cele mai eficace şi cele mai importante din medicină. Vaccinurile moderne sunt uşor de digerat; foarte rar se observă efecte nedorite de durată ale acestor medicamente…“ Dar se uită faptul că există probe care contestă aceste afirmaţii mincinoase!

Din 10 epidemii de variolă între 1947 şi 1974, au existat sute de persoane vaccinate anti-variolic care au făcut variolă. Programul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) de eliminare a variolei nu a reuşit decât după oprirea vaccinărilor. Reuşita definitivă s-a obţinut după aplicarea măsurilor de luptă împotriva bolii – izolarea şi carantinarea bolnavilor, dezinfectarea conştiincioasă. OMS a calificat ca fiind “o măsură medicală imorală“ vaccinarea contra variolei, până atunci recomandată.

Deoarece din 1975 până în 1991 nu s-a realizat vaccinarea împotriva tusei convulsive, decesele provocate de această boală au diminuat faţă de anii precedenţi, când se administra acest vaccin. Exemplu: numărul de decese din cauza tusei convulsive în 1970 atingea valoarea de 35% din totalul celor vaccinaţi. Din 1975 a scăzut sub 10%, pentru a ajunge la aproape de zero în 1995.

Toate cazurile de paralizie survenite în ultimii 30 de ani în timpul perioadei de vaccinare antipoliomielită pe cale bucală sunt cauzate de virusul conţinut în vaccin! Ineficacitatea vaccinării contra poliomielitei este binecunoscută, deşi a fost ţinută secretă timp de 30 de ani.

Aşa cum am arătat, vaccinarea cu vaccin BCG disponibil la ora actuală nu este recomandată. Nu ne putem aştepta ca OMS să realizeze încă o anchetă similară celei făcute pentru evaluarea vaccinării BCG realizate în India. Un studiu de teren asemănător ar putea demonstra ineficacitatea vaccinării împotriva difteriei, a bolilor copilăriei, a tusei convulsive, a pojarului, a poliomielitei şi tetanosului!

Tuberculoza şi toate celelalte boli infecţioase au o mică importanţă. Ele nu reprezintă un pericol iminent pentru sănătatea fiecăruia dintre noi şi, în cazul în care apar, pot fi tratate cu mijloace naturiste. Nu vă lăsaţi înfricoşaţi! Reflectaţi, dacă doriţi să vă supuneţi pe dvs. sau pe copiii dvs, la măsuri periculoase, contestate, puţin eficace şi superflue care sunt reprezentate de programele de vaccinare.

Aţi dori să ştiţi ce se poate face pentru protejarea copiilor.


O alimentaţie sănătoasă bazată pe alimente naturale, polen, miere, fructe, sucuri de fructe şi plante imunostimulente şi vitaminizante ajută la formarea şi menţinerea unui sistem imunitar puternic.

Vaccinarea si bolile autoimune Kris Gaublomme este licenţiat în medicină şi homeopatie.

De origine belgiană, Dr. Gaublomme şi-a început cercetările în ceea ce priveşte vaccinurile şi vaccinarea, după obţinerea calificării în homeopatie în 1985 şi a continuat să studieze acest subiect cu un interes crescând. Editor al jurnalului International Vaccination Newsletter din 1993 până în 1998, şi de asemenea lector invitat la multe conferinţe internaţionale pe teme de vaccinare, cunoaşte în amănunţime acest domeniu. El este preşedintele asociaţiei internaţionale “Vaccine Damage Prevention”. În aprilie 2002, Dr. Gaublomme a fost invitat să susţină o prezentare privind bolile autoimune conexe cu vaccinarea la conferinţa Parlamentului European.

Dr.Gaublomme: “Întotdeauna am susţinut că anumite interese private sunt ascunse în spatele politicii oficiale de vaccinare. Mă înşelam. Nu sunt ascunse, sunt la vedere. Puterile implicate nu simt nevoia să ţină secretul despre aceasta. Se consideră atât de atotputernici încât pot publica intenţiile în rapoartele “oficiale“ fără nici o opoziţie semnificativă. Aceştia abuzează fără încetare de compasiunea oamenilor pentru cei aflaţi în suferinţă şi de interesul pentru sănătate, pentru a-şi promova giga-afacerile.“

Dr. Glaubomme a dezvăluit atât mecanismele cât şi tipurile de boli autoimune care s-a observat că apar în urma diferitelor vaccinări. Fiecare vaccin antrenează efecte secundare iar printre acestea, bolile autoimune prezintă o importanţă aparte. Bolile autoimune sunt afecţiuni în cursul cărora organismul produce anticorpi faţă de propriile sale ţesuturi şi organe. Care sunt bolile autoimune detectate după vaccinare şi cum se poate stabili legătura lor cu vaccinul realizat?

Vaccinurile nu prezintă efecte secundare tipice. Pe de o parte, vaccinul va accentua diferitele probleme specifice ale persoanelor vaccinate şi, pe de altă parte, simptomul sau boala nu apar imediat. Explicaţia acestui fenomen este simplă: un vaccin slăbeşte sistemul imunitar al pacientului şi face să iasă la suprafaţă aspectele slabe ale structurii sale. Acestea din urmă nu sunt generate de vaccin, ci doar scoase în evidenţă, ele ţinând de structura genetică a individului.

Există metode care permit stabilirea cu o probabilitate crescută a legăturii dintre o vaccinare şi problemele consecutive. Unul din procedeele ştiinţific acceptate constă în aplicarea algoritmilor Karch-Lasagna, în care o serie de parametri indică gradul de probabilitate al unei legături de tip cauză-efect.

Raportul între vaccinare şi autoimunitate este destul de cunoscut, fiind utilizat chiar în anumite experimente - spre exemplu, pentru declanşarea unei encefalomielite alergice, la animalul de laborator, se administrează vaccinul contra tusei convulsive. Este deci dificil de negat faptul că acest vaccin nu poate crea aceeaşi problemă şi sugarilor. Deşi evidentă, această asociere este interpretată de obicei ca fiind accidentală de către oficiali.

Exemple de afecţiuni autoimune apărute în urma vaccinării.

- Vaccinarea anti-hepatită B poate genera: periarterită nodoasă, scleroză în plăci, nevrită optică, mielită transversă, diabet zaharat, eritem nodos, artrită reumatoidă, hepatită autoimună, astm bronşic.

- Vaccinarea antidifterică poate genera: periarterită nodoasă, scleroză în plăci.

- Vaccinarea anti-TBC poate genera: periarterită nodoasă, scleroză în plăci, sindrom Goodpasture.

- Vaccinarea antitetanică poate genera: periarterită nodoasă, scleroză în plăci, nevrită optică.

- Vaccinarea anti-gripală poate genera: scleroză în plăci,

nevrită optică, mielită transversă, eritem nodos, astm bronşic - Vaccinarea anti-febră galbenă şi anti-febră tifoidă pot

genera scleroză în plăci. - Vaccinarea împotriva turbării poate genera: scleroză în

plăci, mielită transversă. - Vaccinarea anti-poliomielită poate genera: scleroză în

plăci, artrită reumatoidă. - Vaccinarea anti-rubeolică şi vaccinul ROR (rujeole-

oreillon-rubeole) pot genera: nevrită optică, mielită transversă. - Vaccinarea anti-variolică poate genera: mielită

transversă, diabet zaharat. - Vaccinarea împotriva tusei convulsive poate genera:

diabet zaharat, astm bronşic. - Vaccinarea anti-rujeoloasă poate genera: sindrom

Goodpasture, autism. - Vaccinarea împotriva oreionului, a meningitei C,

împotriva Haemophillus influenzae tip b pot genera diabet zaharat.

- Vaccinarea împotriva bolii Lyme poate genera scleroză în plăci.

Diagnosticarea bolilor autoimune după vaccinare este frecventă, atât în practica medicală, cât şi în literatură. Exemplele citate în acest material nu sunt exhaustive, dar indică faptul că fenomenul este prezent şi suficient de cunoscut în lumea medicală. În ciuda abundenţei de cazuri apărute de-a lungul anilor, negarea raportului existent între vaccinare şi bolile autoimune arată devierea gândirii ştiinţifice.

O alimentaţie sănătoasă, medicinile holistice şi protecţia socială reprezintă fundamentul unei bune imunităţi. A afirma că sistemul imunitar poate primi un număr nelimitat de vaccinuri nu este decât o ipoteză, un model matematic eronat cu consecinţe catastrofale.

Glosar de termeni: Astmul bronşic este o boala inflamatorie cronică a căilor

aeriene, care se exprimă prin hiper-responsivitate bronşică la stimuli variaţi, manifestată prin obstrucţie şi limitare a debitului aerian - prin bronhoconstricţie, dopuri de mucus şi infiltrat inflamator.

Autismul este considerat a fi o afectare a dezvoltării neurologice, şi se manifestă ca o întârziere a apariţiei interacţiunii sociale, a limbajului, şi se instalează înainte de vârsta de 3 ani.

Diabetul zaharat. Mai cunoscut sub numele de diabet, această afecţiune apare ca urmare a deteriorării celulelor pancreatice producătoare de insulină, care este principalul hormon care are ajută la reglarea nivelului de glucoză în sânge.

Eritemul nodos este o afecţiune caracterizată de zone de inflamaţie care apar atât pe piele cât şi la nivelul ţesuturilor profunde.

Mielita transversă este un proces inflamator transversal al măduvei spinării. Vor fi afectate toate funcţiile neurologice îndeplinite de măduva situată sub nivelul leziunii.

Nevrita optică este inflamarea nervului optic. Această afecţiune apare frecvent la pacienţii diagnosticaţi cu scleroză în plăci.

Periarterita nodoasă este o afecţiune care apare prin atacarea arterelor de către anticorpi, rezultând o degenerescenţă însoţită de necroză şi inflamaţie a arterei care obligă, în anumite cazuri, la amputarea segmentului afectat sau la realizarea unei grefe vasculare, pentru înlocuirea vasului distrus.

Scleroza în plăci apare prin deteriorarea sistemului nervos, apărând sub forma pierderii controlului membrelor inferioare, însoţită de incontinenţă urinară, de impotenţă şi diplopie (perceperea de imagini duble) .

Sindromul Goodpasture este o boală care apare prin atacarea rinichilor şi a plămânilor de către complexe imune. Mulţi pacienţi cu această afecţiune mor ca urmare a unei pierderi masive de proteine, a insuficienţei renale şi hemoptiziei.


E-urile fac parte din tehnologia de ucidere în masă a secolelor XX-XXI

Prof. Greg Bianu Studiile recente au arătat că, la

nivel mondial, aditivii chimici reprezintă a treia cauză a mortalităţii, pe primul loc fiind consumul de droguri şi de medicamente şi urmând apoi accidentele de circulaţie.

Un aditiv este o substanţă care se adaugă în produsele alimentare, cosmetice, farmaceutice etc., pe parcursul procesării lor, cu scopul de a conserva, stabiliza, ameliora sau modifica anumite calităţi ale produsului (textura, consistenţa, gustul, culoarea, mirosul, aspectul, echilibrul bazic etc.), ori care serveşte altor funcţii tehnologice legate de produsul respectiv. Se estimează că, în ultimii ani, o persoană consumă anual, în medie, între 8 şi 10 kg de aditivi.

Industria farmaceutică ar da faliment dacă doctorii ar admite că medicamentele sunt toxice; că ele nu vindecă, ci îmbolnăvesc, nu aduc la viaţă, ci produc un genocid fără precedent. La fel, marile corporaţii alimentare ar înceta folosirea la scară industrială a aditivilor şi ar dispărea complet, dacă agenţiile responsabile de protecţia consumatorului ar admite că aceştia sunt extrem de nocivi şi provoacă boli grave. Dar „ei“ ne fac să credem că noi suntem de vină, fiind sensibili la anumite substanţe, şi nu ei, care au contaminat toate alimentele cu substanţe otrăvitoare.

Aproape 70.000 de substanţe chimice ne intoxică în fiecare clipă Cercetări recente din Europa şi

SUA au descoperit că, la ora actuală, tehnologiile moderne folosesc aproape 70.000 de substanţe chimice, iar numărul lor creşte anual cu alte aproape 2.000. Rezultatele acestor studii au arătat că în sânge au apărut în ultimele decenii între 120 şi 160 de substanţe chimice xenobiotice, care nu au existat înainte. Un număr mare din aceste substanţe sunt cancerigene, mutagene sau teratogene.

Majoritatea lor se găsesc în mediul nostru cotidian! Putem să evităm otrăvirea corpului nostru cu aceste substanţe, folosind, pe cât posibil, alimentele cele mai puţin poluate. Un studiu s-a realizat pe un lot de voluntari, cărora li sau analizat probe de urină şi sânge. S-au descoperit urme de plumb, mercur şi alte metale grele, solvenţi pe bază de clor, insecticide, pesticide, ftalaţi etc. În organismul copiilor există o cantitate

dublă din aceste substanţe. Industria agroalimentară geme de

invazia fără precedent a substanţelor chimice, şi ne „serveşte“ până în prezent aproximativ 10.000 de aditivi, care se folosesc în produsele alimentare, cosmetice şi farmaceutice. Dintre aceştia, doar un număr foarte mic este menţionat pe etichete. Cei mai periculoşi sunt îndulcitorii artificiali, coloranţii, conservanţii şi intensificatorii de gust. Din nefericire, nu prea mai există produse care să nu conţină aditivi.

Cu cât sunt folosite mai multe tipuri de aditivi într-un singur produs, cu atât el este mai periculos, efectele nocive ale aditivilor potenţându-se sinergic. Urmările sunt catastrofale pentru sănătatea noastră. Câştigurile sunt de partea industriei alimentare, iar ulterior, de partea industriei medicale, căreia îi va reveni rolul de a ne „trata“ de bolile „inoculate“ de confraţii lor chimişti din alimentaţie.

În concluzie, consumând alimente preparate industrial („garnisite“ cu aditivi din abundenţă), ne încărcăm fiinţa cu reziduuri chimice care ne intoxică organismul! Trupul nostru devine astfel un depozit de substanţe nocive – de aici, explozia generalizată de alergii, de cazuri de scădere a imunităţii, de maladii autoimune şi inflamatorii, de tumori, limfoame şi cancere.

„Argumente“ pentru folosirea aditivilor chimici Deoarece doar 1-2% dintre aditivi

se folosesc în scopul conservării, restul de aditivi nu îşi justifică prezenţa în alimente. În realitate, marea majoritate a aditivilor alimentari se utilizează pentru „cosmetizarea“ hranei: pentru a conferi produsului o culoare atrăgătoare şi apetisantă, pentru a masca printr-o aromă sintetică lipsa ingredientului natural, pentru a conferi un gust intens şi irezistibil, pentru a crea o textură cât mai apropiată de cea naturală. Fără această puzderie de aditivi, ar dispărea o mare varietate de produse din industria alimentară, care, oricum, din punct de vedere nutritiv, sunt aproape nule.

Un argument penibil, folosit de producători, pentru prezenţa aditivilor în medicamente, este acela că ei există în cantităţi mai mici decât în produsele alimentare. Fals: ei sunt în cantităţi „mai mici”, dar suficient de toxice ca să creeze efecte secundare sau adverse, uneori nebănuit de grave pentru sănătate! Din păcate, oamenii folosesc tratamentul alopat, adică apelează la sistemul clasic cu substanţe chimice, fără să îşi imagineze că simplul act de a înghiţi substanţa activă

chimică dintr-un medicament constituie un fenomen de „otrăvire”. În plus, medicamentele sunt pline de aditivi (îndulcitori artificiali nocivi, coloranţi, conservanţi şi alţi excipienţi etc.), care produc efecte toxice, uneori agravând chiar tulburările pentru care au fost prescrise.

Un alt argument mincinos pentru folosirea aditivilor este acela că ei se utilizează în cantităţi atât de mici, încât sunt inofensivi pentru sănătate. Fals! Acest lucru nu poate fi considerat valabil nici măcar pentru aditivii care au o acţiune toxică reversibilă asupra organismului uman. Ca să nu mai vorbim de aditivii extrem de toxici, care generează mutaţii genetice şi cancer!

Despre efectele toxice ale aditivilor Fiecare aditiv trebuie să fie supus

unei proceduri de evaluare toxicologică. Pentru că studiile sunt insuficiente şi incorect realizate, efectele aditivilor asupra sănătăţii umane sunt descoperite ulterior aprobării lor pe piaţă, în cabinetele medicale sau în spitale, iar avertismentele apar şi mai târziu, în lucrările de specialitate!

Efectele nocive ale aditivilor asupra sănătăţii nu apar imediat, decât în cazul reacţiilor alergice. Aceşti ucigaşi tăcuţi, aditivii, se acumulează gradat în organism, grăbind apariţia cancerului, a bolilor cronice, degenerative, autoimune sau genetice.

O alergie alimentară este o reacţie nedorită a sistemului nostru imunitar la un aliment sau la un component alimentar. Alte reacţii pot fi otrăvirile şi insuficienţele enzimatice, care împiedică o bună asimilare a anumitor componenţi alimentari. Conform Autorităţii Europene de Securitate Alimentară (European Food Safety Agency – EFSA), este imposibil de stabilit cu exactitate riscul de reacţii alergice în cazul unei substanţe.

Numărul cazurilor de cancer ia din ce în ce mai mult amploare şi în România, şi se estimează că va fi boala mileniului al III-lea. Aditivii mutageni nu numai că dăunează cromozomilor şi codului genetic: ei pur şi simplu distrug celulele vii. Aditivii teratogeni prezintă un pericol imens pentru făt, în perioada imediat următoare concepţiei şi în timpul sarcinii.

De-a lungul timpului, s-a constatat cu regret că dovedirea toxicităţii unui aditiv nu este o garanţie că acesta nu va mai fi folosit ulterior. Cel mai bun exemplu în această direcţie este cazul îndulcitorilor artificiali (zaharină, aspartam, ciclamaţi etc.), a căror toxicitate


a fost dovedită prin numeroase studii şi, cu toate acestea, ei continuă să fie utilizaţi, în ciuda protestelor consumatorilor şi a organizaţiilor de medicină naturistă! Totul este de fapt o mare afacere şi un cerc vicios, care cuprinde marile corporaţii alimentare, instituţiile medicale şi guvernele.

Potrivit statisticilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), peste 30% dintre cazurile de cancer pot fi evitate doar prin adoptarea unui regim de alimentaţie sănătos. Aceasta înseamnă o hrană cât mai naturală, cât mai bogată în legume şi fructe; o hrană lipsită de produsele excesiv procesate industrial, care au invadat pieţele şi care sunt atrăgător ambalate, dar sufocate de prezenţa aromatizanţilor, a coloranţilor şi a conservanţilor.

Modul în care ne mint aditivii Suntem tentaţi să înghiţim orice;

dacă aroma şi culoarea mâncării propuse ne inspiră ceva bun, nu ne mai preocupăm de compoziţia exactă a alimentului. Dar, ascultând următorul sfat: „Cu cât unui aliment i se face mai multă reclamă, cu atât mai puţin trebuie să-l consumăm”, vom avea cele mai mari şanse de a evita să mâncăm „gunoaiele alimentare“ ce

umplu rafturile supermarketurilor. Oferit din ignoranţă sau dintr-o

diabolică premeditare, avizul medicului sau cel al expertului, în ceea ce priveşte folosirea aditivilor, calmează psihicul neliniştit al consumatorului, care devine astfel un viitor pacient. Pe de altă parte, legislatorul, care ar trebui să menţină sănătatea şi ordinea publică, este de fapt cel care aprobă lista de aditivi, otrăvind populaţia.

Să nu uităm de asemeni că noi suntem cei care putem alege dacă trebuie să consumăm sau să evităm un produs. O bună documentare ne poate fără îndoială ajuta şi scoate din ignoranţă, astfel încât să putem discerne singuri ce calitate are produsul care ni se oferă.

Remediile perfect naturale pot fi folosite cu eficienţă maximă în contracararea efectelor nocive ale aditivilor Regnul vegetal a constituit de-a

lungul veacurilor principala sursă de supravieţuire pe această planetă, atât în ceea ce priveşte alimentaţia cât şi vindecarea bolilor. La începuturi, utilizarea plantelor de leac era considerată un act sacru – nu exista nici o diferenţiere între spiritualitate (religie) şi vindecare,

preotul era vindecătorul sufletului şi al trupului deopotrivă – fiecare epocă fiind marcată de folosirea unor plante miraculoase.

Ultimele secole au fost marcate în schimb de dezvoltarea chimiei şi a produselor medicamentoase de sinteză; aceste sinteze plecau adesea de la formulele unor substanţe chimice pure, care au fost izolate din plante, însă marea problemă a apărut în momentul în care s-a constatat că substanţele respective, destinate vindecării, de multe ori provoacă alte îmbolnăviri sau se acumulează în organism ca reziduuri toxice.

Urmarea a fost revenirea la imensa bogăţie şi înţelepciune a naturii, în sânul căreia vom găsi mereu remedii pentru toate afecţiunile trupeşti şi sufleteşti.

Este necesară conştientizarea nocivităţii unor produse din industria alimentară, care, datorită acumulării în timp, au efecte dezastruoase asupra sănătăţii. Pentru reechilibrare, după această otrăvire lentă dar sigură de pe urma aşa-zisei „hrane moderne”, avem nevoie în primul rând de mijloace prin care imunitatea organismului să fie refăcută şi întărită, precum şi de soluţii eficiente de purificare internă.

Experimentul secolului CERN – Centrul European pentru Cercetare Nucleară – speră să dea câteva răspunsuri la nenumăratele întrebări

despre existenţa noastră fizică, cu ajutorul celui mai mare experiment din istorie. Cercetătorii CERN sunt cei care au realizat în trecut HTML (Hyper Text Markup Language) şi HTTP (Hyper Text

Transfer Protocol), adică două fapte esenţiale pentru transformarea internetului în „www”. Pe 10 septembrie 2008, ora locală 9:32 (în România ora 10:32), ei au lansat LHC - Large Hadron Collider, iar opinia

publică mondială a luat foc.

Ing. Ştefan I. Mureşan Ne îndreptăm cu paşi repezi către o mare aventură Această întreagă aventură plină de adrenalină intelectuală

este datorată căutării înverşunate a oamenilor de ştiinţă a particulei de bază a universului. Conştient sau nu, ei o denumesc sugestiv „particula lui Dumnezeu”.

Cercetătorul britanic Peter Higgs, care a dat numele particulei devenită ulterior un adevărat Graal al fizicii, a prezis că acceleratorul de hadroni LHC de la CERN va permite detectarea „bosonului Higgs“ (particula sau particulele care oferă masă celorlalte particule) . Profesorul Higgs de la Universitatea din Edinburgh unde, în urmă cu 44 de ani, a postulat „mecanismul Higgs“ revoluţionând astfel fizica modernă, crede că totul este posibil şi este convins că experimentul va avea reuşită. El mai consideră că evenimentele care vor urma acestei cercetări vor schimba radical cunoaşterea umană în ce priveşte universul şi natura sa intimă.

Bosonul Higgs ar fi răspunsul dat de fizică pentru a explica existenţa gravitaţiei, a masei şi a materiei în general. Această legătură dintre energie şi materie ar putea să existe datorită unui câmp energetic ca un fel de plasă de păianjen, ale cărui valuri ar reprezenta materia.

LHC este un proiect finanţat de 20 de ţări care se desfăşoară într-o zonă amplasată la graniţa dintre Franţa şi Elveţia. Proiectul încearcă să facă lumină în ceea ce priveşte formarea universului printr-o gigantică explozie primară. În cadrul acestui experiment, particule subatomice se vor ciocni la viteze comparabile cu viteza luminii, pentru a crea condiţii similare cu fracţiunea de secundă imediat următoare exploziei Big Bang.

Printr-un tunel circular lung de aproximativ 28 de kilometri, vor fi propulsaţi protoni şi apoi acceleraţi până la o viteză apropiată de viteza luminii. Experimentul este astfel conceput încât vor exista două şiruri de particule, mergând în direcţii opuse, fiecare efectuând o rotaţie completă în a 11.000-a parte dintr-o secundă. Când protonii vor atinge o viteză apropiată de viteza luminii, se vor ciocni unii de alţii, fiind divizaţi în particulele care îi constituie, inclusiv, speră specialiştii, în particula care stă la baza universului.

Aproape trecut neobservat, proiectul grandios al CERN a stârnit primele opinii numai în momentul în care un savant, pe numele său Otto Rossler, a chemat în instanţă instituţia pentru a opri experimentul. Potrivit lui Rossler, găurile negre rezultate în urma exploziei ar putea creşte în aproximativ patru ani şi ar putea atrage Terra în ele. Chimistul german afirmă că CERN a admis posibilitatea ca proiectul să conducă la apariţia unor găuri negre, însă nu le consideră periculoase. Curtea Internaţională a Drepturilor Omului a tratat cu seriozitatea cuvenită solicitarea


savantului german, refuzând însă amânarea experimentului. ... şi totuşi Calculele savantului Otto Rossler, bazate pe datele

furnizate de CERN, îl conduc pe acesta la ideea că în următorii patru ani efectele experimentului ar putea să destabilizeze serios planeta. Acest răstimp de patru ani ne trimite cu gândul la deja faimoasele profeţii vehiculate pentru anul 2012.

Nu putem spune cât de fondată sau nu este această

interpretare, cât de periculos sau nu poate să fie acest experiment pentru destabilizarea mersului normal al timpului, gravitaţiei şi structurii interne a planetei până ce nu analizăm mai îndeaproape anumite sincronicităţi legate de începutul acestui experiment, întrucât, chiar şi fără să privim situaţia actuală în termeni apocaliptici, experimentul de la CERN ridică totuşi unele semne de întrebare.

Nostradamus versus CERN ? Aşa cum arătam la începutul acestui articol, opinia

publică a avut o reacţie vehementă vizavi de iniţierea acestui experiment. Pe site-urile care se pronunţă contra experimentului se fac referiri la un catren al lui Nostradamus care, se pare, atrage atenţia la un grav fenomen care ar putea apărea în zona oraşului Geneva:

Migrés, migrés de Genefue trestous, Saturne d’or en fer se changera, Le contre Raypoz exterminera tous, Auant l’aruent le Ciel signes fera. În traducere: Fugiţi, fugiţi din Geneva cu toţii, Saturn din aur în fier se va transforma, Raza contra-pozitivă va extermina totul, Vor fi semne în cer înainte de aceasta. Sau: Toţi trebuie să părăsească Geneva. Saturn se transformă din aur în fier, Raza contrar pozitivă va extermina totul, vor fi semne în cer înainte de aceasta. Semnele de pe cer ar putea fi interpretate ca fiind

„semnele astrologice“ de pe cerul Genevei la ora la care a fost început experimentul. Studiind harta astrologică a acestui moment (coordonatele oraşului Geneva sunt 44:24N, 6:09E, iar

ora de început a experimentului oficial este 08.32 GMT, 10.32 a.m. ora României) se pot face o serie de corelaţii extrem de interesante. Momentul este caracterizat în primul rând de o serie de aglomerări planetare, şi anume conjuncţiile Saturn-Soare, Mercur-Marte-Venus (aflate chiar pe ascendent) şi Jupiter-Lună. Aşa cum se ştie, în tradiţia alchimică, Soarele este asimilat cu aurul iar Marte cu fierul. Pe de altă parte, în ştiinţa numerologiei, Soarele are ca şi corespondenţă cifra 1, Saturn cifra 8, iar Marte cifra 9. Aşadar, conjuncţia Saturn-Soare ar însemna, din punct de vedere numerologic, 8+1=9, adică energia lui Marte (fier) . Aceasta ar putea fi explicaţia versetelor „Saturn din aur în fier se va transforma“ şi „vor fi semne în cer înainte de aceasta”, ca fiind transformarea energiei lui Saturn prin conjuncţia dată cu Soarele, de la „aur“ la „fierul“ indicat în plan subtil de interpretarea numerologică.

În concluzie, acest verset atrage atenţia asupra faptului că în conjuncţia Soare-Saturn energia care se degajă este în rezonanţă cu planeta Marte (fierul alchimic) .

Să mergem însă mai departe şi să vedem ce ar putea să însemne versetul „...Raza contra-pozitivă ...”.

O caracterizare simplă şi directă a ce se petrece în LHC ar fi următoarea: o sferă minusculă încărcată electric pozitiv se mişcă în cerc, efectuând o rotaţie completă în a 11.000-a parte dintr-o secundă, până când atinge o viteză incredibilă. Modul în care se produce acest proces este astfel conceput încât să existe două astfel de sferuţe care se rotesc în sens contrar una faţă de cealaltă. Când ajung la o viteză dată (calculată în prealabil) ele sunt astfel orientate încât se ciocnesc vertiginos.

Se ştie din fizică faptul că protonul, la ciocnirea cu un alt proton, se dezintegrează în materie şi antimaterie. Cele două forme rezultate sunt baza ultimă a întregului Univers.

Putem să considerăm „raza pozitivă“ ca fiind materia şi „raza contra-pozitivă“ ca fiind antimateria. Energiile care se dezvoltă în LHC pot să creeze radiaţii ale antimateriei care sunt deosebit de distructive când ating materia, altfel spus, la ciocnirea dintre materie şi antimaterie, acestea se anihilează reciproc. Această anihilare poate crea aşa zisele mici “găuri negre“ (vehicule ale energiei vidului, tranzitate de tahioni) care sunt aşteptate să apară în acest experiment, însă sunt cotate ca fiind nepericuloase de către cei care realizează experimentul.

Revenind la conjunctura astrologică a momentului de iniţiere a experimentului LHC, să ne oprim un pic atenţia, de această dată, asupra conjuncţiei dintre Venus, Marte şi Mercur. Aşa cum se ştie, Marte reprezintă energia masculină-YANG iar Venus este energia feminină-YIN. Pe de altă parte, protonul este YANG, masculin, iar antiprotonul este YIN-feminin. Conjuncţia dintre cele două planete Venus-Marte (antimaterie-materie/YIN-YANG) poate conduce la o stare de vid, care la rândul ei poate fi orientată în sus sau în jos. Altfel spus, energia urcă sau coboară, producând fenomene de materializare sau de dematerializare.

După cum se postulează în fizica cuantică, o singularitate a vidului poate oricând să devină o dublă particulă fizică (tandemul materie şi antimaterie) şi invers.

Ce se ascunde în spatele„cortinei”? Cele două planete Venus şi Marte se află la rândul lor în

conjuncţie cu planeta Mercur. În panteonul grec, planeta Mercur este asimilată lui Hermes, cel care face legătura între lumea zeilor şi oameni, zeii fiind desigur într-un plan astral. Conjuncţia a două energii contrare care devin un „vid”, pot să „ajute“ planeta Mercur care face transferul de informaţii între lumea noastră şi o altă lume, fizică sau de altă natură.

Conform unor specialişti în fizică teoretică, o lume

paralelă se poate deschide dacă există o breşă în continuumul spaţio-temporal a cărei dimensiune să fie mai mică de 1 mm. Cel mai mare accelerator de până acum, Fermilab din SUA, ajungea să creeze o breşă de minim 1 mm. În cadrul experimentului LHC se va putea sonda continuumul spaţio-temporal până la 1/1000


mm, deci suficient să se acceseze alte dimensiuni paralele fizice, astrale, alte frecvenţe temporale etc. Ca urmare, energia care se acumulează în LHC poate să deschidă un vortex care să fie susţinut energetic din alte dimensiuni.

Aceste teorii sunt susţinute în principal de continuatorii ideilor lui Einstein. Oamenii de ştiinţă au construit o ipotetică structură a universului, un fel de matrice formată din aşa zise coarde energetice în vibraţie (string – coardă) . Reţeaua energetică este cea care susţine undele şi valurile gravitaţionale, electro-magnetice etc. Tot aceste coarde sunt cele care permit apariţia şi dispariţia particulelor materiale. Se consideră că string-urile pot să fie deschise sau închise dacă participă la formarea întregului univers, sau pot să fie ele însele universuri separate, un fel de insule energetice de formă sferică. Chiar dacă ele sunt, teoretic, extrem de mici, sunt de fapt porţi de deschidere către alte universuri care se pot naşte pe baza aceloraşi string-uri care au construit universul nostru.

Ipoteza unui savant de origine italiană, Bedri C. Cetin, vine în susţinerea acestor idei şi, mai mult decât atât, el consideră că însăşi natura conştiinţei este vehiculată de aceste mici coarde care pot sa construiască şi să modeleze energia şi implicit materia. Conform teoriei string-urilor, lungimea de undă cea mai mică posibilă în acest univers este egală cu lungimea Plank. Aceste mici cărămizi energetice sunt baza tuturor energiilor care se pot propaga în toată masa universului material.

Bedri Cetin formulează ipoteza conform căreia există o multitudine de universuri paralele care coexistă în simultaneitate şi care se află în legătură unul cu celălalt prin intermediul unor porţi, un fel de rupturi în structura universului care pot să ajungă la dimensiunea de până la 1 mm.

Ideea lui se apropie de cele ale cercetătorilor care adoptă viziunea cuantică asupra lumii. Prin intermediul noilor descoperiri în domeniul fizicii cuantice se consideră că însăşi particulele materiale pot fi de fapt mici sfere energetice provenite din concentrări ale acestor coarde energetice închise. Ele plutesc de-a lungul string-urilor deschise ale universului şi se manifestă precum corpuri materiale, cu toate că de fapt sunt tot unde de energie, însă concentrate, dând senzaţia de duritate.

Pătrunderea în aceste mici coarde închise este deosebit de dificilă deoarece este nevoie de un aport de energie considerabil de mare pentru a se putea trece de bariera de potenţial imensă specifică tranziţiei masă-energie. Ori aceste cantităţi foarte mari de energie se degajă în cadrul ciocnirilor dintre două particule subatomice grele, protoni, neutroni etc. Până acum cercetările s-au realizat pe ciocniri ale electronilor sau ale protonilor relativ lenţi. Dar cu punerea în funcţiune a LHC există speranţa că fluxul de protoni va putea fi accelerat până la viteze considerabile, de aproape 99% din viteza luminii.

Odată cu acest avans tehnologic putem spune că există măcar premiza că se va putea pătrunde în intimitatea universului. Însă problema majoră a fizicienilor este că încă nu se ştie dacă în interiorul acestor mici sfere energetice se păstrează dimensiunile de bază ale universului cunoscut de noi. Unii consideră că ar putea fi alte reguli de manifestare, alte dimensiuni şi poate mai multe variabile. Cert este că cercetătorii consideră unanim că se pot aştepta la mari surprize ştiinţifice.

Deschiderea în acest mod a unor porţi către o altă lume ar putea fi totuşi destul de riscantă, pentru că este posibil, chiar prin regulile noi ale lumii în care intrăm cumva “cu forţa”, să existe rezonatori energetici care să amplifice undele de energie emise de către poartă, sau de către tunelul de trecere dintre universuri. Un asemenea fapt nu este totuşi de dorit, deoarece se poate pierde controlul experimentului de către echipa de cercetare de la LHC al CERN. Într-un asemenea caz, închiderea tunelului de legătură este un demers pe cât de dificil, pe atât de periculos.

Un surplus de energie în inima LHC ar putea să destabilizeze suficient de mult experimentul astfel încât să conducă la apariţia unor mini-găuri negre nedorite, puţin controlabile, care să se dezvolte ulterior într-un mediu propice.

Nu este vorba aici despre existenţa pericolului ca întreaga planetă să fie absorbită în ele, aşa cum se discută neacademic în ziare sau la televiziuni. Este totuşi suficient ca apariţia mini-găurilor negre să perturbe bilanţul energetic al ciocnirilor din LHC, existând astfel riscul de a modifica stabilitatea structurală a spaţiului şi timpului.

Un precedent în acest sens ar putea fi cunoscutul experiment (neoficial) „Philadelphia“ care a avut un rezultat asemănător. Este vorba de experimentul în care o navă a marinei S.U.A., distrugătorul USS-Eldrige, a dispărut pur şi simplu din faţa şefilor armatei, pentru ca să reapară după o perioadă de timp. Acest experiment desfăşurat în portul din Philadelphia, în 1943, a fost ţinut secret aproape 40 de ani, în unele cercuri negându-se vehement existenţa proiectului. Marinarii care au supravieţuit experimentului relatau faptul că ei au fost anunţaţi doar că se făceau teste pentru „invizibilitate”, pentru ca radarele germane să nu poată depista navele aliate.

La începerea experimentului nava a fost cuprinsă de o

ceaţă densă, alb-verzuie, care a devenit rapid lăptoasă, chiar materială. În scurt timp, atât pe ecranele radar, cât şi în port, nava a dispărut din câmpul vizual; în apă se vedea doar forma de contur a navei. Nava a fost văzută pentru o perioadă în portul din New York, la 500 km depărtare, după care a dispărut în timp...

Mica navă de coastă USS Cyclops, care monitoriza


experimentul, a înconjurat de mai multe ori forma ce se presupunea a fi nava, însă, după cum relatau marinarii, nu se puteau apropia; parcă se loveau de un zid de netrecut. După un timp nava a revenit.

Aparatele care au realizat experimentul Philadelphia au fost construite după invenţiile lui Nikola Tesla. Tesla a brevetat un aparat „rezonator“ care era capabil să urce tensiunea unui câmp electromagnetic până la milioane de volţi şi la frecvenţe incredibile. Observaţiile făcute de martori credibili arătau existenţa unei construcţii inedite la bordul vasului, care semăna cu nişte bobine imense şi magneţi de mare forţă. Bobinele creau un câmp magnetic de frecvenţe înalte în timp ce un mecanism rotitor producea un câmp magnetic static stabil. Aceste două câmpuri magnetice generau, după cum susţin mulţi savanţi care au preluat ideea, o distorsiune de câmp suficientă pentru a produce un salt în timp. Această idee este confirmată chiar de calculele lui Einstein despre „marea unificare a forţelor”.

O privire de ansamblu asupra inductorului de pe nava Philadelphia, în comparaţie cu magnetul uriaş al inimii experimentului din cadrul LHC de la CERN, ne dezvăluie o similaritate deloc întâmplătoare.

De asemenea, o verificare atentă a modului de organizare şi finanţare a experimentului de la CERN evidenţiază faptul că principalii finanţatori sunt veniţi din SUA. Majoritatea cercetătorilor sunt plătiţi de guvernul SUA, chiar dacă ei sunt cercetători europeni. Curiozitatea SUA este chiar atât de mare pentru două mici particule care se ciocnesc şi asta doar pentru a verifica o idee a unui cercetător britanic?

Unul dintre cele mai mari genii ale omenirii, Albert Einstein, a ascuns în arhivele Vaticanului deosebita sa operă cu privire la existenţa forţei a V-a, care controlează energia vidului, sperând că astfel lumea va fi ferită de inepţia unor fiinţe avide de putere. Decriptată sau nu, existenţa unei astfel de formule a atras curiozitatea forţelor armate care au realizat propriile studii pentru a descoperi secretul ascuns. Dacă această forţă este baza universului, înseamnă că, folosindu-o, se pot coordona fenomene şi se pot modifica evenimente temporale şi spaţiale, în interese obscure ale elitei aflate la putere.

Energia vidului susţine apariţia mini-găurilor negre, susţine tranzitul particulelor cu viteză peste viteza luminii - tahionii - şi poate de asemenea să creeze perturbări ale structurii de bază a universului, făcând posibilă deschiderea de porţi către alte dimensiuni fizice sau subtile. Unii oameni de ştiinţă consideră că însăşi actualul univers este tot o fluctuaţie a string-urilor de bază ale structurii cosmice şi că ipoteticul Big-Bang este de fapt o ruptură dimensională a acestei structuri.

Ce nu se ştie poate prea bine este faptul că, ajungând în „teritoriul“ energiei vidului, se poate modifica nu numai planul fizic ci şi cel astral şi cel mental.

În astrologie există o corespondenţă a planetelor cu diferite planuri. Astfel, planeta Marte este cea care dă indicii vizavi de planul fizic, Venus corespunde planului emoţional-afectiv, în timp ce lui Mercur îi este asociat planul mental. Tranzitele acestor planete trimit influxuri energetice care influenţează evenimentele corespunzătoare planurilor respective.

Dacă privim măcar de curiozitate harta astrologică a momentului de început al experimentului, vom observa o „coincidenţă“ stranie. Evenimentul cosmic de conjuncţie a acestor trei planete se aranjează în mod “calm“ şi „frumos“ pe ascendentul momentului de început al experimentului. O asemenea aşezare este o chestiune de minute; altfel spus, este suficient să fi fost totul cu 5 minute mai devreme sau mai târziu de ora 8:32 GMT, ora la care a fost început experimentul, pentru ca această suprapunere să nu mai fie atât de exactă.

Dacă este să apreciem cele petrecute până la momentul „0”, observăm că fiecare om care a auzit de acest experiment a depus efort să trimită energie mentală prin atenţia acordată evenimentului la ştiri, în ziare, în diferite dispute şi intrigi, energie emoţională, prin frică, tensiune, preocupare şi grijă.

Energia fizică a fost generată prin însăşi inductoarele aparatului de la CERN.

Am putea să spunem că este o coincidenţă; în acest caz ar fi bine totuşi să ne punem următoarea întrebare: de ce s-a făcut atâta zarvă NUMAI pentru faptul că au făcut un „mic“ experiment de verificare a aparatelor? Au mai fost verificări şi presa nu a făcut nici un fel de comentariu; de ce s-au „sesizat“ ziarele tocmai atunci?

Ori evenimentele astrale înclină atât de mult încât s-a petrecut această coincidenţă cosmică şi atunci ştiinţa modernă ar putea să dea crezare astrologiei, ori ... există „gânditori“ care ŞTIU EXACT CE URMĂRESC prin acest experiment.

Suntem spectatori sau participanţi? Deschiderea unei uşi către alte dimensiuni are nevoie de

energie; oamenii oferă acest lucru GRATUIT prin activitatea emoţională şi mentală depusă pentru acest experiment. Din nou, ca de fiecare dată când este nevoie, ziarele, televiziunile şi cercetătorii „binevoitori“ atrag atenţia asupra unui fenomen de interes „mondial”.

O coincidenţă mai mult decât stranie este data foarte apropiată a experimentului de o alta, 11 septembrie, când a avut loc spectacolul măreţ oferit de guvernul SUA cu privire la atacul aşa zis terorist asupra unei naţiuni „libere”. O nouă coincidenţă care ne arată că ziua aleasă este minunat asamblată într-un context al energiilor timpului, pentru că la un asemenea fenomen major se petrec acumulări mari de energie temporală care pot să aibă un impact imens asupra subconştientului colectiv.

Un studiu ştiinţific realizat la Universitatea Princeton, Proiectul Conştiinţei Globale, ne arată că energia mentală şi emoţională a tuturor oamenilor de pe glob influenţează major evenimentele de pe planetă. Printr-un procedeu inedit, cercetătorii de la Princeton, ajutaţi de aparate care sunt dispuse în întreaga lume, pot să măsoare influenţa mentalului şi a emoţiilor oamenilor asupra evenimentelor şi asupra mediului înconjurător. Studiile sunt bazate pe cunoştinţe de fizică cuantică şi depăşesc cu mult cercetările psihologice actuale. Graficele care reies din acest studiu, reprezentând modul în care se modifică probabilităţile de apariţie a unui fenomen într-un context bine precizat, sunt analizate de către cercetători şi pot da posibilitatea caracterizării unui eveniment ca fiind „probabil“ sau „cert“ în funcţie de puterea mentalului colectiv.

Studiul graficelor din perioada 2-11 septembrie 2001 (premergătoare presupusului atac de la WTC) arată că în apropierea datei respective existau deja anumite tensiuni subtile, ca şi cum subconştientul colectiv percepea că se petrece ceva, sau... exista un anumit câmp de energie a timpului care se propaga în trecut. Analiza datelor experimentale ne arată că existau deja încă din data de 2 septembrie anumite tensiuni. Putem observa că aceste valuri se propagă din două în două zile, între 2, 4, 6, 8 septembrie şi se regăsesc apoi şi în ziua de 10 septembrie când graficul a urcat brusc înainte de declanşarea evenimentelor.

Cert este că evenimentele au fost mult peste capacitatea cercetătorilor de a măsura şi oamenii de ştiinţă au modificat scala de măsură de 10 ori pentru a putea asimila toate datele. Un asemenea fenomen măsoară câmpul emoţional planetar şi putem să ne dăm seama câtă energie se poate angrena în momentele de teroare.

Modificările în planul conştiinţei planetare sunt evidente; există o forţă subtilă care poate fi evidenţiată acum şi de către ştiinţa modernă. Putem să înţelegem că fiecare om de pe această planetă participă la conştiinţa globală iar teama, furia, tensiunea, reprezintă căi uşoare de a furniza energie GRATUITĂ pentru experienţele unor oameni de ştiinţă care îşi permit prea mult în defavoarea liberului arbitru uman.

Rezultatele evidenţiate în cercetările proiectului de la Princeton ne pot pune reale semne de întrebare referitor la marile „ştiri“ care se difuzează prin intermediul ziarelor şi televiziunilor


din lume. Un astfel de moment a fost bine regizat şi pentru ziua de

10 septembrie 2008, când conjunctura astrală a fost calculată minuţios pentru a pune în mişcare un mecanism de deschidere a unei uşi către alte dimensiuni paralele, temporale sau spaţiale. Direcţionarea acestei energii, din păcate, revine celor care au decis prin intenţia lor experimentul şi modul de deschidere a „uşilor”.

Chiar dacă ei sunt răspunzători pentru demersurile făcute, trebuie totuşi să admitem că nu suntem doar observatori pasivi a ce se petrece cu viaţa şi planeta noastră ci suntem direct implicaţi şi participanţi la acest proiect generat la CERN.

Ceea ce ei poate nu ştiu este că unii dintre noi ştim. Posibile urmări ale acestui eveniment ? Conform cercetărilor referitoare la energia vidului, la

apariţia acestuia există mari modificări în mersul obişnuit al timpului, în structura materiei etc. Evenimentele din mediul înconjurător nu mai respectă „programul”, se produc destabilizări ale climei, ale magnetismului terestru, ale gravitaţiei, modificări în psihicul uman etc. Să aruncăm o privire asupra câtorva asemenea fenomene din zilele imediat următoare evenimentului.

Prognozele vremii în Europa pentru perioada 9-10 septembrie, au fost date peste cap prin faptul că, după cum se afirma în dimineaţa zilei de 10 septembrie la ProTv, „natura se grăbeşte“ şi au loc anumite fenomene mai repede decât s-a preconizat iniţial. Acest „iniţial“ este totuşi o seară înainte...

În ziua de 10 septembrie 2008, la ora 16.30, ora Bucureştiului (la 6 ore după începerea experimentului la CERN) televiziunea prin cablu UPC, în format digital, se resetează fără niciun motiv aparent real. Explicaţia lor este „desincronizare a semnalului de la satelit“ şi se cere schimbarea modului care decriptează semnalul.

La Chişinău, în data de 12 septembrie, a fost înregistrat un fenomen optic foarte rar întâlnit, potrivit directorului adjunct al Serviciului Hidrometeo de Stat, Ilie Boian. În jurul soarelui s-a creat un semicerc de inele de culori aprinse, care semăna cu un curcubeu vizibil cu ochiul liber.

Deloc întâmplător, prognozele meteo pentru săptămâna următoare, 15-21 septembrie au fost date peste cap producând surprize mai ales în zona Elveţiei. Masa de aer rece şi ploile sunt abundente în această zonă.

Să fie toate acestea efecte ale experimentului ? Unele amănunte deloc întâmplătoare Conform legii analogiei şi similitudinii, există anumite

reguli prin care fenomenele care se petrec în jurul nostru au o corespondenţă în forul intim al fiinţei noastre. Tot aşa putem spune că nivelele macro şi micro lucrează împreună pentru a respecta sistemul holografic al formării universului.

Având în vedere că la CERN se vorbeşte despre recrearea momentului de început al universului, putem spune că există o anumită forţă subtilă misterioasă care redefineşte în această zonă structura fizică, emoţională şi mentală.

Coincidenţele se ţin lanţ şi este posibil să nu fie doar simple „coincidenţe“ Deloc întâmplător CERN este situat EXACT pe graniţa

dintre Franţa şi Elveţia. Zonele de graniţă sunt treceri dintre două structuri şi fiecare trecere se face printr-un moment de zero, de vid. Graniţa dintre două state este ideală pentru aşa ceva.

O privire de ansamblu asupra culorilor specifice ale celor două naţiuni ne atrage atenţia la o altă „coincidenţă”. Franţa este o ţară care agreează culoarea albastră, emblema şi costumaţia armatei franceze tradiţionale este albastră. Emblema şi costumaţia armatei tradiţionale elveţiene este roşie. Conform corespondenţei YIN-YANG, YIN este reprezentat prin culoarea albastră iar YANG este reprezentat prin culoarea roşie. CERN

este situat la graniţa dintre albastru şi roşu, unde se creează o armonizare a energiilor YIN şi YANG, o echilibrare.

În experimentul din 10 septembrie s-au lansat protoni care, simbolic, sunt desemnaţi ca fiind bile roşii cu un semn „+“ în mijloc. Şi cât de mult seamănă cu steagul Elveţiei!

Să fie atât de important faptul ca există o conjuncţie între Marte (YANG) şi Venus (YIN) pe ascendentul locului şi momentului de timp, în zodia balanţei, o zodie a echilibrării energiilor contrare, la aproape 15 grade în balanţă, adică la MIJLOCUL zodiei ?

Sau poate, este mai semnificativ faptul că dacă adunăm numerologic Marte (9) şi Venus (6) obţinem numărul 15, acelaşi număr – 15 – de grade la care este conjuncţia pe ascendent la ora pornirii experimentului?

Este doar o coincidenţă faptul că Mijlocul Cerului, Nodurile Lunare, Soarele, Saturn etc, sunt situate în acel moment aproximativ la mijlocul zodiilor în care se află?

Cu siguranţă că toate aceste date sunt prea multe pentru a fi vorba numai de simple coincidenţe.

Un alt aspect, poate mai puţin spectaculos dar demn de luat în seamă, este faptul că LHC este astfel construit încât să se producă ciocnirea a doi protoni sau a unui proton şi a unui antiproton pentru a da indicaţii aparatelor care măsoară şi analizează procesul. Pentru ca acest lucru să se petreacă, cele două particule (sau fascicule) sunt accelerate în LHC rotindu-se în sens contrar. Logic, se colorează un fascicol cu albastru (cel în care sunt antiprotonii) şi un fascicol cu roşu (cel în care sunt protonii) . Cele două mişcări sunt contrare şi creează un dublu vortex energetic care trezeşte energia vidului. Mai simplu spus, dacă avem două mişcări de rotaţie de sens contrar de aceeaşi forţă, intensitate şi energie, îmbinate ele dau „zero”. Însă nu orice „zero”, adică „nimic”, ci un „zero“ care semnalează apariţia energiei vidului. În fizica cuantică aceasta înseamnă formarea unor mini-găuri negre prin care particulele tahionice pot să se deplaseze, modificând materia şi proprietăţile intrinseci ale mediului. Din nou privim destul de curioşi la afirmaţia cercetătorilor: „există posibilitatea să apară mini-găuri negre, însă nu sunt periculoase pentru planetă”. Posibil, dar totuşi, de ce atâtea sincronicităţi ?

În loc de concluzie ... Tot mai multe semne ne indică faptul că există o strânsă

legătură cu contextul spaţio-temporal deosebit al momentului din jurul datei de 10 septembrie, Geneva, Elveţia, ora 8.32 GMT. Chiar dacă nu ştim prea multă fizică putem să observăm că sincronicităţile abundă cu o anumită frecvenţă de apariţie care nu poate fi neglijată.

Adevărat sau nu, vom vedea în timpul ce va urma. Ne punem totuşi întrebarea dacă în urma experimentului vom fi capabili să descifrăm datele culese. La prima vedere există o adevărată armată de oameni de ştiinţă care ştiu exact ce au de făcut şi putem să respirăm uşuraţi că nu ar fi ei atât de dezorientaţi încât să admită un experiment fatal pentru omenire. Chiar şi în cazul în care ar exista apariţii ale unor mini-găuri negre, din calculele matematice reiese că se vor închide în câteva fracţiuni de secundă. Puterea unei asemenea găuri negre nu poate să creeze mari pericole.

Dacă ar fi aşa atunci de ce s-au străduit atât de mult să pornească experimentul pe data de 10 septembrie când data oficială a pornirii LHC este abia pe data de 21 octombrie 2008?

După cum ştim, momentul de început al unei acţiuni este important pentru derularea întregii acţiuni în sine. Este oare atât de important acest experiment încât să necesite „ajutorul“ astrelor, al câmpului mental planetar, al unor energii imense derulate într-un aparat uriaş, de aproape 10 miliarde de dolari, al mass-media şi al unui număr impresionant de oameni de ştiinţă?

Ce se poate ascunde în spatele acestui experiment?


Călătorind prin faliile timpului De multe ori în viaţă greşim şi spunem că „am vrea să dăm timpul înapoi”, pentru a ne repara greşeala. Alteori am

vrea să aruncăm o privire către ce va fi, pentru a şti dacă decizia pe care am luat-o este cea mai bună. Indiferent dacă înainte sau înapoi, măcar o dată fiecare dintre noi şi-a dorit să călătorească în timp. Unii dintre noi au reuşit, dovadă stau numeroase mărturii. Uluitor este însă faptul că, la ora actuală, ştiinţa validează posibilitatea acestor translaţii temporale.

Ing. Viorel Ursu Timpul - între liniaritate şi simultaneitate Natura timpului este un subiect ce

i-a preocupat atât pe oamenii de ştiinţă cât şi pe filosofi deopotrivă. Fiecare a căutat prin mijloace specifice să înţeleagă şi să dezlege această enigmă.

În esenţă, ştiinţa admite două teorii fundamentale care încearcă să clarifice natura timpului. Prima priveşte timpul ca pe un fenomen liniar, în care doar momentul „acum“ există cu adevărat şi poate fi experi-mentat. Trecutul s-a încheiat şi nu mai poate fi „vizitat“ decât, poate, în imaginaţie. Viitorul nu există încă, iar atunci când îl trăim deja a devenit prezent. Ipoteza timpului liniar este cu uşurinţă adoptată de cei mai mulţi dintre noi, căci avem nevoie de o anumită cronologie a evenimentelor, avem nevoie de calendar şi de ceasul de mână pentru a face puţină ordine în haosul vieţii noastre cotidiene. Dar dacă această ipoteză este corectă, atunci călătoria în timp este impo-sibilă. Totuşi, timpul se luptă pentru a scăpa acestei constrân-geri impuse de mintea umană.

În cea de-a doua teorie, toate momentele de timp există în simulta-neitate. Trecut, prezent şi viitor devin simpli termeni relativi ce depind de momentul de timp la care noi ne raportăm. Prin anii 1920 J. W. Dunne a scris o carte numită „Un experiment asupra timpului”, ce conţine analiza viselor sale pe o lungă perioadă. Adesea, acestea erau precog-nitive, prezicând evenimente din viaţa personală a lui Dunne sau de interes general. El considera conştiinţa drept un factor important în înţelegerea noţiunii de timp. Visele sale erau un amestec de evenimente trecute, prezente şi viitoare, ceea ce l-a condus la ideea coexistenţei tuturor momentelor de timp în simultaneitate.

Putem să ne reprezentăm timpul ca pe o buclă continuă, un fel de bandă a lui Möbius. Dacă acceptăm acest model, atunci ar fi posibil să călătorim de-a lungul

buclei către un punct, fie din trecut, fie din viitor. Timpul poate fi privit, din această perspectivă, prin analogie cu imaginile înregistrate pe o bandă video. Tot ce ne-ar trebui pentru a călători în timp, în această situaţie, ar fi cunoaşterea operării cu butoanele de derulare rapidă înainte şi înapoi.

Această a doua ipoteză poate părea de domeniul fantasticului, dar există deja numeroase dovezi care o sprijină, precum şi un cadru teoretic în fizica relativistă.

Albert Einstein a demonstrat, în cadrul teoriei relativităţii, că pentru un

observator ce se deplasează cu o viteză apropiată de viteza luminii se petrece un fenomen straniu. Un astfel de observator, dacă pleacă într-o călătorie în spaţiul extraterestru timp de 20 de ani, cu o viteză egală cu 90% din viteza luminii, la întoarcerea pe Pământ va descoperi că aici au trecut deja 45 de ani! Mărind viteza la 99,9% din viteza luminii, o călătorie de 20 de ani în spaţiul cosmic ar însemna trecerea a aproape 450 de ani tereştri… de fapt, el ar ajunge astfel să călătorească în viitor. Înseamnă că timpul îşi încetineşte scurgerea pentru un observator ce călătoreşte cu viteze apropiate de viteza luminii. Ba mai mult, presupusul nostru călător prin spaţiu şi-ar modifica dimensiunile şi ar trece decenii între două mese, aşa cum măsurăm timpul pe Pământ.

Maşina timpului Unul din primii scriitori de

literatură ştiinţifico-fantastică, H. G.

Wells, a anticipat în romanul său SF, „Maşina timpului“ (publicat în 1895), posibilitatea de a călători în viitor. Ceea ce la vremea aceea părea a fi pură ficţiune, a devenit realitate în anii 1980, odată cu dezvoltarea Montauk. Ideea cercetărilor a fost de a crea un vortex temporal prin care subiecţii experimentului de translaţie în timp să fie „catapultaţi“ în trecut sau în viitor. Problema era că, dacă tunelul temporal se distrugea chiar şi pentru o secundă, subiecţii nu mai puteau fi recuperaţi din acea dimensiune spaţio-temporală în care fuseseră trimişi…

Revenind la experien-ţele de „alunecare“ în timp pe care le-au avut în mod spontan diverse persoane, vom constata că ipoteza benzii lui Möbius explică existenţa unor disconti-nuităţi (sau falii spaţio-temporale, cum li se mai spune), adevărate „porţi energetice“ ce fac legătura între două momente distanţate din punct de vedere al cronologiei liniare şi uneori chiar între două locuri diferite.

O cafenea de altă dată Charlotte Warburton, o

pensionară care trăia împreună cu soţul ei lângă Tunbridge Wells în Kent, a făcut o călătorie înapoi în timp, într-o zi

de marţi, 18 iunie 1968. Cei doi soţi fuseseră în oraş la cumpărături, apoi s-au despărţit şi urmau să se reîntâlnească mai târziu, la o cafea.

Doamna Warburton şi-a făcut cumpărăturile ca de obicei şi apoi a căutat turtă dulce în câteva magazine. La un moment dat a intrat într-o micuţă autoservire care nu-i era cunoscută. Nu aveau nici acolo turtă dulce, dar în timp ce se uita prin magazin, a observat o intrare în peretele din stânga şi curiozitatea a împins-o să o cerceteze. Era intrarea într-o cameră cu labirinturi de mahon, care contrasta puternic cu pereţii de culoare crem ai magazinului. „Nu avea ferestre, dar era iluminat de câteva becuri. Am văzut două cupluri îmbrăcate în haine din anii ‛50 şi îmi amintesc foarte clar vestimentaţia uneia dintre femei. Avea o pălărie bej de fetru, cu boruri înclinate. Paltonul ei era de asemenea bej şi fusese modern într-o perioadă destul de îndepărtată de 1968.


Ea a mai observat câţiva bărbaţi în costume demodate şi o casă de bani cu geam de sticlă. Oamenii beau cafea şi discutau, ceea ce nu ar fi părut deplasat, având în vedere că era deja jumătatea dimineţii. Oricum, părea ciudat că ea nu ştia despre existenţa acelei cafenele, iar mai târziu şi-a dat seama că nu simţise nici un miros de cafea. Când s-a întâlnit cu soţul ei, doamna Warburton i-a spus despre descoperirea făcută şi i-a propus să meargă la noua cafenea marţea viitoare.

O săptămână mai târziu, după ce şi-au făcut cumpărăturile ca de obicei, soţii Warburton au intrat în micul magazin şi s-au îndreptat spre locul unde era intrarea în cafenea. Dar, uimire, în locul acelei intrări era acum o vitrină frigorifică, aşezată lângă perete. Gândindu-se că au greşit magazinul, ei au mai căutat cafeneaua în două alte magazine asemănătoare, dar fără nici un rezultat. Experienţa ei era însă atât de vie, încât s-a gândit că poate a fost o „alunecare“ temporală într-o perioadă în care lambriurile de mahon erau la modă. De aceea Charlotte Warburton a întreprins cercetări pentru a se lămuri.

A contactat o femeie cu calităţi extrasenzoriale, i-a descris clădirea şi a întrebat-o dacă îşi aminteşte de aşa ceva. I s-a spus că, până nu demult fusese acolo, lângă acel magazin, o sală de cinema. Deasupra acesteia, în stânga magazinului, se găsea Clubul „Constituţional“ din Tunbridge Wells. Femeia vizitase acel

club în perioada celui de-al doilea război mondial şi îşi amintea de pereţii cu lambriuri de mahon.

Mai departe, doamna Warburton a căutat locaţia actuală a clubului şi l-a contactat pe administrator, care ocupa această funcţie din 1919. Acesta i-a spus că intrarea în vechia clădire a clubului se făcea printr-o uşă care dădea direct în stradă şi câteva trepte, prin stânga magazinului. La etajul al doilea se afla un bufet care corespundea exact descrierii doamnei Warburton.

Televiziunea timpului În 1974, scriitorul Andrew

Thomas a publicat o carte numită „Dincolo de bariera timpului”. Aici el vorbea despre posibilitatea existenţei unei „televiziuni a timpului“ – prin care imagini din viitor ar putea fi captate pe ecranele televizoarelor. În acelaşi an al publicării cărţii, în mod sincron s-a produs un eveniment care a demonstrat că un astfel de fenomen este perfect posibil. La 1 iunie 1974, într-o zi de sâmbătă, la combinatul chimic din Flixborough (Anglia) s-a produs o explozie devastatoare. În acest accident cea mai mare parte din combinat a fost distrusă şi 29 de oameni au murit. Împrejurimile au fost evacuate în timp ce uriaşi nori negri conţinând gaze toxice acopereau cerul. Şi totuşi, o femeie, Leslie Castleton, a auzit de această tragedie cu 6 ore înainte ca ea să aibă loc!

„Sâmbătă dimineaţa mă uitam la televizor la un film”, povesteşte doamna Castleton, „când, brusc acesta a fost întrerupt de o transmisie de ştiri. O voce de bărbat dădea detalii despre o teribilă explozie la Flixborough. A spus câte persoane au murit şi au fost rănite, precum şi numele substanţei chimice din cauza căreia avusese loc explozia. După această intervenţie rapidă, filmul a continuat.”

Doamna Castleton a relatat apoi, la prânz, unor prieteni veniţi în vizită, despre tragicul eveniment. Dar la ştirile de seară, ora producerii exploziei a fost anunţată 16,30, astfel că ea s-a gândit că reporterii au greşit. Citind ediţia de duminică a ziarului local, în care ora de producere a accidentului (16,30) era confirmată, doamna Castleton a realizat că ceva nu este în regulă. Ea a telefonat prietenilor ei care au asigurat-o că ea într-adevăr le spusese de explozie la ora prânzului, în acea zi de sâmbătă. „Mi s-a făcut frig dintr-o dată. Am înţeles că văzusem ceva înainte de a se petrece efectiv.”

Să fie aceste transmisii din viitor percepute printr-o breşă temporală? Dacă e aşa, de ce a fost captat tocmai acest eveniment şi de ce nu a apărut pe televizoarele din întreaga lume? Să fie oare o premoniţie care a apărut sub forma unei transmisii TV, tocmai pentru a putea fi acceptată de cineva ca doamna Castleton?

Cercurile din lanuri - artă sacră sau mesaje OZN? Deşi au trecut mai bine de 30 de ani de la apariţia primelor cercuri în lanuri din epoca noastră, aceste formaţiuni

geometrice continuă să fascineze mulţi cercetători şi dau naştere unor întrebări rămase încă fără răspuns. După declaraţia celor doi pensionari englezi, Doug şi Dave, din 1991, care au afirmat că ei făcuseră toate cercurile din lanuri apărute până atunci în Anglia, mulţi au preferat să dea uitării straniul fenomen. Cercetătorii pasionaţi şi-au continuat însă studiile, organizând experimente de reconstruire a cercurilor „originale“. Recent, trei studenţi americani de la MIT au încercat să creeze cu metode ştiinţifice un cerc, pe un câmp din Ohio (SUA), care să reproducă fidel toate caracteristicile cercurilor autentice.

Prof. Ioana Plăviţu Istoricul cercurilor din lanuri Prima menţiune despre un cerc în lanuri apare în folclorul

englez. Un manuscris din 1678 vorbeşte despre aşa-numitul „diavol secerător“ din Hartfordshire, înfăţişat într-o gravură, construind o formă spiralată într-un lan de ovăz. Textul spune că diavolul a venit din cer sub forma unei lumini roşii şi a tăiat cercuri pe acel câmp de ovăz.

Ulterior, cercurile din lanuri au fost semnalate sporadic în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, cu o intensificare a apariţiilor şi a complexităţii lor în ultimii 25 de ani. Fermierii au remarcat în 1978 o structură de tip ciorchine, semănând cu o cruce celtică. Apoi au apărut forme cu un cerc înconjurător, apoi cu două cercuri, şi în ’90 pentru prima oară, au apărut două cercuri unite printr-o linie. Spre sfârşitul anilor ’80, fenomenul a cunoscut perioada sa de glorie, când au fost studiate sute de cercuri din

lanuri, de forme din ce în ce mai complexe. În Marea Britanie cercurile au generat o orientare

generală, fascinând prin frumuseţea şi misterul lor. Astfel, reporteri, cercetători şi curioşi au dat năvală în comitatul Wiltshire pentru a investiga apariţiile. Se pare că însăşi regina Angliei avea pe lista cărţilor recomandate volumul „Circular Evidence“ (Evidenţa circulară) a lui Pat Delgado şi Colin Andrews.

Toate acestea au luat o întorsătură neaşteptată în vara anului 1991, când ziarul „Today“ publică o ştire bulversantă pentru toţi fanii cercurilor din lanuri: doi bărbaţi de 60 de ani susţineau că ei făcuseră toate cercurile apărute în lanurile din Anglia în ultimii 15 ani, folosind doar o scândură legată cu o sfoară. Cei doi se numeau Doug Bower şi Dave Chorley. La adăpostul întunericului nopţii, fără ca familiile lor să ştie, Doug şi Dave mergeau pe câmp şi ajunseseră la peformanţa de a realiza un cerc cam în 4 ore. Pentru mulţi, Doug şi Dave au rezolvat misterul cercurilor, însă au existat şi oameni care considerau că povestea lor nu lămurea toate detaliile. În plus, mărturisirea lor i-a emulat şi pe alţii să construiască cercuri în lanuri. Aceasta a fost


o piedică serioasă pentru studiul ştiinţific al fenome-nului. Cu excepţia câtorva cercetători şi împătimiţi ai apariţiilor cercurilor în lanuri, nimeni nu s-a mai interesat de acest subiect.

Recent, datorită unui film cu Mel Gibson, „Semne“ (2002), fenomenul a revenit în atenţia publicului.

Experimentul MIT Una dintre primele

întrebări pe care şi le-au pus oamenii de ştiinţă relativ la cercurile din lanuri este dacă aceste forme geometrice complicate pot fi construite de mâna omului. La ora actuală se ştie clar că răspunsul la această întrebare este DA. Cu ajutorul unei scânduri legate cu o sfoară, orice om poate culca la pământ o recoltă, după un anumit model pe care îl alege. Mai greu e însă să facă să apară toate detaliile vizibile numai la microscop şi care atestă existenţa unor energii mai puternice, de natură electromagnetică, în zona cercurilor din lanuri de provenienţă non-umană (cele autentice) .

O echipă formată din trei studenţi de la MIT, Institutul de Tehnologie din Massachusetts (Cambridge, SUA), au încercat anul trecut să creeze, cu metode ştiinţifice, un cerc pe un câmp din Ohio, care să reproducă fidel toate caracteristicile unui cerc original. Ei au fost monitorizaţi şi întreaga lor muncă a fost filmată de o echipă de la Discovery Chanell.

Lisa Messeri, Devjit Chakravarti şi Dominic Rizzo sunt studenţi la Facultatea de tehnică aerospaţială de la MIT. Ei au fost ghidaţi şi ajutaţi în acest proiect îndrăzneţ de către Nancy Talbott, preşedinta Centrului de Cercetări BLT.

BLT este la ora actuală unica organizaţie oficială ce studiază ştiinţific cercurile din lanuri. Pentru început, Nancy Talbott le-a furnizat tinerilor studenţi mostre care prezentau toate anomaliile observate la cercurile considerate autentice de către BLT. Conform datelor BLT, oferite de biofizicianul William Levingood, cercurile din lanuri prezintă toate câteva anomalii. La pantele din interiorul cercurilor se pot observa următoarele detalii: goluri la al doilea nod de pe tulpină, uneori la al treilea sau al patrulea, frângerea tulpinii la nod. De asemenea, au fost decelate în sol particule sferice de fier magnetizat, cu diametrul de 10-40 microni.

În final s-au stabilit trei detalii importante pe care studenţii trebuiau să le reproducă:

• Golurile de rupere, adică spaţiile apărute la nodurile plantelor. Se pare că acestea puteau fi produse prin expunere la radiaţii electromagnetice intense din domeniul microundelor.

• Particulele de fier magnetizat care au fost găsite în solul din interiorul cercurilor autentice.

• Forma geometrică trebuia să fie perfectă; cei trei au ales forma unei săli din cadrul MIT:

• Un alt grup de doi studenţi din ani mai mari urmau să efectueze testele pentru a vedea dacă cei trei au reuşit construirea unui cerc

autentic. Ipoteze şi teorii De ce se formează

acele goluri în tulpinile cerealelor strivite? Există mai multe explicaţii. Unele dintre ele folosesc teoria vârtejurilor de plasmă. Vârtejul de plasmă e un câmp turbionar de aer electrizat, luminos (poate fi văzut noaptea) şi ar putea explica unele presupuse apariţii OZN.

O altă ipoteză cel puţin interesantă este cea a Grupului Midwest Research, care susţine că cercurile sunt făcute de mâna omului, ca o

formă de artă sacră. Ron Russel, reprezentantul acestui grup, consideră că aceşti artişti anonimi au creat, fără să vrea, adevărate locuri sacre, meditând şi invocând spiritele benefice ale locului înainte de a construi cercurile.

Fluctuaţiile minore de energie electrostatică nu explică însă vătămarea tulpinilor şi golurilor de noduri, ce apar doar dacă tulpinile sunt expuse la radiaţii electromagnetice puternice. Pentru a obţine efecte similare, studenţii au utilizat un aparat generator de microunde portabil, care încălzeşte puternic grâul, provocând acele cavităţi la noduri. E posibil ca cei care fac cercuri în lanuri să aibă acces la magnetroane, ghiduri de undă sau laboratoare care folosesc microunde, dar aceasta este totuşi greu de crezut.

Cercurile din lanuri bruiază aparatura electrică După ce echipa celor trei studenţi a reuşit, în numai 4 ore,

să construiască cercul, cu golurile din nodurile tulpinilor, şi să răspândească cu ajutorul unui dispozitiv special particule metalice magnetizate pe tot cuprinsul structurii, a început munca echipei de investigatori, care aveau să compare cercul astfel obţinut cu cercurile standard.

Se ştie că aparatura electronică nu funcţionează normal în preajma anumitor cercuri, chiar dacă nu se observă nici o sursă de radiaţii.

S-a constatat că există interferenţe cu telefoanele mobile, cu bateriile maşinilor şi ale aparatelor de filmat.

Cu toate acestea, ceea ce s-a petrecut în timpul investigaţiei, când elicopterul lor survola zona, a fost incredibil chiar şi pentru pilot: motorul elicopterului a cedat. Apoi, din fericire, elicopterul a intrat în regim de autorotaţie şi motorul a

pornit din nou. Şi alţii care au survolat

cercurile din lanuri au raportat probleme asemănătoare în timpul zborului. De exemplu, o fotoreporteră din Anglia care încerca să filmeze un cerc din lan a relatat urmă-toarele: la 150 m altitudine, imaginea de pe camera ei digitală era bruiată, la 90 m imaginea a devenit alb-negru, iar când au urcat din nou la 150 m imaginea şi-a recăpătat culoarea.

Analiza particulelor de fier a arătat că acestea erau mai puţin numeroase decât în cazul cercurilor considerat autentice. Concluzia experi-


mentului a fost că cercurile din lanuri pot fi într-adevăr construite de oameni, dar pentru a reproduce întocmai toate detaliile desco-perite de cercetători, e nevoie de mai mult de o scândură legată cu sfoară. Rămâne însă o întrebare: dacă ele sunt realizate numai de oameni, cine are interesul să se străduiască atât de mult pentru nişte detalii care nu se observă decât la microscop?

Când şi unde apar cercuri în lanuri? Puţinii martori oculari au relatat că acestea se formează în

timpul nopţii, concomitent cu apariţia unor globuri de lumină colorată, obiecte neidentificate pentru care nu există nici o explicaţie.

Peste 90% din cercurile din lanuri apar în Marea Britanie, într-o anume zonă din comitatul Wiltshire, numită Milk Hill. Unii cercetători explică această intensitate a fenomenului în Wiltshire prin faptul că solul de aici este impregnat cu cel mai mare volum de apă subterană din sudul Angliei. Această apă acţionează ca un generator de câmp electrostatic, care face plantele să se culce la pământ.

Întregul proces poate dura câteva ore sau doar câteva secunde. În cazul cercurilor construite de oameni, un cerc de 22,5 m diametru, care este relativ mic, poate fi făcut în aproximativ 40 de minute. Însă la Milk Hill există formaţiuni uriaşe, cu câte 200 de cercuri. Aşa-numita „galaxie“ de la Milk Hill are peste 600 de cercuri, unele de 22 m diametru, şi a apărut în numai 4 ore. Cerealele sunt atât de rău vătămate în procesul de strivire, încât urmele cercurilor rămân vizibile până la vremea recoltei.

Câmpul energetic al cercurilor din lanuri calmează şi vindecă Adeseori împătimiţii cercurilor stau de veghe toată

noaptea pentru a surprinde momentele formării lor. Deny Clarke, o cercetătoare din Anglia, a fost martoră la o astfel de apariţie: „Două globuri de lumină au apărut deasupra câmpului şi lanurile s-au culcat la pământ în câteva secunde, ca şi cum ar fi fost apăsate de o energie uriaşă şi misterioasă. Apoi au apărut şi au dispărut alte două globuri de lumină.”

Tot ea relatează despre forţa tămăduitoare miraculoasă a cercurilor: „Am auzit despre oameni bolnavi de cancer care au mers prin cercurile din lanuri şi la care a apărut o remisiune a cancerului. Cred că cercurile au un efect notabil asupra psihicului, pentru că dau un sentiment de pace interioară care a continuat şi după întoarcerea acasă.”

În etapa actuală, se pare că întrebarea-cheie nu mai este: „Cine le construieşte?“ ci „Ce semnifică aceste cercuri şi ce efecte au câmpurile lor energetice asupra mediului înconjurător şi asupra oamenilor?”

Tradiţii în decembrie

Referent, Maria Golban Luna decembrie este a zecea lună

din Calendarul roman (cu început de an la 1 martie) şi a douăsprezecea în Calendarul iulian şi gregorian (cu început de an la 1 ianuarie).

Denumirile zonale Andrea, Indrea, sau Undrea sunt legate de Sântandrei, sărbătoarea prăznuită în ultima zi a lunii noiembrie.

În cursul acestei luni este începutul iernii, atât în Calendarul oficial (1 decem-brie) şi în cel popular (6 de-cembrie - Moş Nicolae), cât şi în Calendarul astronomic (21/22 decembrie - solstiţiul de iarnă).

După spusele bătrâ-nilor noştri, ziua Sfântului Nicolae este considerată prima zi de iarnă, căreia i se spune Sânicoară.

Despre Sfântul Nicolae se crede că este moşul care, scuturându-şi barba albă, aduce zăpada, dar şi cel care aduce daruri copiilor cuminţi.

Dacă nu ninge de Sânicoară, se spune că a întinerit Sfântul Nicolae.

Pentru că religia ortodoxă l-a investit cu rolul de ocrotitor al familiei,

Sfântului Nicolae îi este atribuită şi calitatea de „dojenitor“ pentru copiii neastâmpăraţi, cărora le aduce o nuieluşă în loc de daruri.

Conform credinţelor populare, în această zi se pun în apă crenguţe de pomi

fructiferi, iar dacă acestea vor înflori până la Anul Nou, e semn că anul va fi bun.

Acum este timpul în care viaţa satului tradiţional este stăpânită de agitaţia pregătirilor pentru sărbătorile sfârşitului şi începutului de an calendaristic.

Perioada pregătirilor pentru sărbători este împărţită în două de Sf. Ignatie Teoforul din Calendarul ortodox, sărbătoare celebrată de români la 20

decembrie şi sub numele de Ignatul porcilor. Porcul sacrificat, ritual, în această zi, era considerat întruchiparea zoomorfă a Soarelui. Pentru comunităţile arhaice, porcul este substitutul unei divinităţi preistorice. Sacrificiul acestuia

era considerat ca având o contribuţie considerabilă în revigorarea Soarelui. Acum sunt tolerate abaterile de la normele sociale; acestea amintesc de saturnaliile romane… (Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an, 1997).

De la Ignat până la Bobotează nu se mai spală rufe şi nu se mai toarce.

În această perioadă, prin intermediul obice-iurilor, ritualurilor, sau prac-ticilor magice, se transmit simboluri şi mesaje din vremuri străvechi.

Colindul, prin tex-tele şi formulele sale magice, rămâne unul dintre

cele mai evidente purtătoare de mesaje ancestrale. Urările conţinute de colinde sunt cele care vizează dorinţele esenţiale ale satului arhaic: recolte bogate, sănătate, feciori vrednici, fete frumoase şi harnice, noroc la căsătorie.

De-a lungul timpului obiceiul colindatului i-a fost asociat celebrării evenimentului creştin: Naşterea


Mântuitorului Isus Hristos. Primii care vestesc Naşterea

Domnului sunt copiii colindători, pe care gazdele-i aşteaptă cu mare bucurie, răsplătindu-i cu mere, nuci şi colaci. Acestora le urmează cetele de feciori care s-au constituit încă de la Sânicoară. Aceste cete au un conducător bine stabilit şi se întâlnesc la o casă unde se face şi şezătoare, aici urmând a-şi stabili şi repeta colindele.

Despre cete se ştie că au un rol foarte important şi bine definit în viaţa tradiţională a satului, prin intermediul acestora, asigurându-se transmiterea obiceiurilor între generaţii.

Colindatul începe la casa preotului, apoi a dascălului, urmând apoi, tot satul, din casă, în casă. Sărbătoarea este vestită printr-o colindă la fereastră, după care se intră în casă cu „colinda gazdei”. Dacă gospodarul are fete, colindătorii cântă „colinda fetei”, dacă are feciori, „colinda feciorului”, sau, după caz, amândouă. Colindătorii sunt răsplătiţi cu „un colac mare şi frumos”, cârnaţi, ţuică, sau vin. Feciorii cetei joacă fata gazdei şi o cheamă la jocul organizat de aceştia în zilele de Crăciun.

În unele zone, colindele sunt acompaniate instrumental la fluier, cimpoi, clarinet sau vioară.

În ziua de Crăciun se merge cu „Turca“, „Steaua“, „Vicleimul“ şi „Irozii“.

Sărbătoarea Crăciunului simbo-

lizează începutul unui ciclu folcloric, dominat de sărbători şi ritualuri străvechi, care începe în 25 decembrie şi ţine până în 6 ianuarie. Aceste 12 zile simbolizează cele 12 luni ale anului, care, pe parcursul lor, creşte, se maturizează, îmbătrâneşte şi, în final, moare.

Se spune că în prima parte a ciclului, timpul se degradează, se măreşte noaptea şi umblă duhurile rele, care pot influenţa viaţa oamenilor şi în noaptea dintre ani.

În viaţa satului românesc, Noaptea

de Anul Nou are un rol foarte important, marcând momentul în care Anul Vechi se îngroapă, prin stingerea ritualică a unui foc, iar prin reaprinderea acestuia, se simbolizează Noul An.

Alte credinţe legate de această noapte le îndeamnă pe fete să-şi pună busuioc sub pernă pentru a-şi visa ursitul..

În unele zone, în seara Anului

Nou, copiii se adună în jurul pomilor neroditori şi îi ameninţă cu toporul dacă nu vor rodi nici la anul.

Dacă în această noapte luna este plină, anul care vine va fi roditor. Se mai crede că în această noapte se văd arzând comorile îngropate, pe care, doar oamenii buni le pot vedea.

Tot în această noapte au loc o serie de acte ritualice, cu rol apotropaic pentru întreaga gospodărie.

Un obicei practicat şi astăzi în Apuseni este calendarul de ceapă -

metodă de prezicere a vremii pe perioada anului următor. Se aleg 12 felii de ceapă, egale, peste care se pune sare. Se pun pe 12 farfurii şi li se dau numele lunilor anului. Peste noapte, unele felii rămân uscate, semn de secetă, iar în altele , sarea se topeşte, semn că în acele luni vor fi precipitaţii.

Se spune că şi în această noapte se deschide cerul şi vorbesc animalele, iar focul şi luminile trebuie să rămână aprinse.

Copiii pornesc la urat cu „Pluguşorul”.

„Mâine anul se-nnoieşte Pluguşorul se porneşte Şi-om începe a ura, Pe la case a colinda. Iarna-i grea, omătu-i mare, Semne bune anul are; Semne bune de belşug, Pentru brazda de sub plug Ia mai mânaţi măi, hăăăăăăăăăi!“

Deschide uşa creştine Deschide uşa creştine [bis] Că venim din nou la tine. [bis] Drumu-i lung şi-am obosit, [bis] De departe am venit. [bis] Că la Viflaem am fost, Unde s-a născut Hristos Şi-am văzut şi pe-a sa mamă, Pe care Maria-o cheamă. Cum umbla din casă-n casă Ca pe fiul său să nască. Umbla-n sus şi umbla-n jos Ca să nască pe Hristos. Umbla-n jos şi umbla-n sus Ca să nască pe Isus. Roată, roată prin cetate,

Case, hanuri, pline toate. Mai târziu găsi apoi Un staul frumos de oi Şi-acolo pe fân jos S-a născut Domnul Hristos. Cete de îngeri coboară Staulul îl înconjoară. Îngerii cu flori în mână Împletesc mândră cunună. Pe cunună-i scris frumos Astăzi s-a născut Hristos, Care cu puterea sa (/ Pe cunună-i

scris aşa) Va împărăţi lumea (/ Că s-a născut

Mesia) Şi de-acum până-n vecie Mila Domnului să fie, Tuturor cu bucurie Şi de mare veselie.

http://www.folkromania.com/articles.php?ai=6


Astăzi s-a născut Hristos Astăzi s-a născut Hristos Mesia, chip luminos Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi Mititel şi-nfăşăţel În scutec de bumbăcel, Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi. Maica Sfântă îi zâmbeşte Şi cu dragoste-L priveşte, Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi. Cine-Ţi va asculta povaţa Îşi va mântui viaţa, Lăudaţi şi cântati şi vă bucuraţi. Şi de-acum până-n vecie Mila Domnului să fie, Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi. Bună dimineaţa la Moş Ajun Bună dimineaţa la Moş Ajun Ne daţi ori nu ne daţi? Ne daţi ori nu ne daţi? Ne daţi, ne daţi? Am venit şi noi odată La mulţi ani cu sănătate Domnul Sfânt să ne ajute La covrigi şi la nuci multe! Bună dimineaţa la Moş Ajun Ne daţi ori nu ne daţi? Ne daţi ori nu ne daţi? Ne daţi, ne daţi?

Ce vedere minunată Ce vedere minunată Lângă Viflaem s-arată Cerul strălucea, Îngerul venea, Pe-o rază curată [bis] Păstorilor din câmpie Le vesteşte-o bucurie Că-ntr-un mic lăcaş Din acel oraş S-a născut Mesia [bis] Păstorii cum auziră Spre locaşul sfânt porniră Unde au aflat Pruncul luminat Şi Îl preamăriră [bis] E Isus, păstorul mare, Turmă ca el nimeni n-are Noi îl lăudăm Şi ne închinăm Cu credinţă tare [bis] În coliba păstorească Vrut-a Domnul să se nască Fiul său cel sfânt Nouă pe pământ Să ne mântuiască [bis] Ce-aţi văzut păstori Ce-aţi văzut păstori, Sculaţi până-n zori? Am văzut pe nou născut Prunc Isus din cer venitul Fiu Dumnezăiesc Ce palat era (/ avea) Unde Domnul sta? Peşteră săracă rece Peşteră de dobitoace Palatul era Ce avea de-aşternut

Micul nou născut? Ieslea îi era culcuşul Fân şi paie aşternutul Micului Isus Cine sta cu el, Domnul mititel? Sta Maria maica sfânta, Sta Iosif cu faţa blândă Sta şi se-nchina Cine îi cânta, Cine-l preamărea? Îngerii din cer veniră Vesele cântări doiniră Pruncului Isus (/ Micului stăpân) Creştinilor noi astăzi Creştinilor noi astăzi Un praznic mare-avem

Ca să-l putem cunoaşte, Veniţi la Viflaim! Că a născut în lume Pe-acel ce-l aşteptam, Maria, Maica Sfântă, Veniţi ca să-l vedem! Pe paie, între vite, Iisus este străin, Să-i ducem şi noi daruri Veniţi la Viflaim! Să mergem cu păstorii Şi să Îl preamărim, Ca pentru noi el s-a născut, Veniţi la Viflaim! Creştinilor, noi astăzi Degrabă s-alergăm, Spre-a noastră mântuire Veniţi la Viflaim! Coroană de trandafiri Cetiniţa, cetioară dragă, Cetiniţă, cetioară dragă. Cine coasă la fereastră O coroană prea frumoasa? Este maica lui Hristos, Mesia, chip luminos. Coroană de îngeraş Pentru Isus copilaş, Coroană de trandafiri, Ce aveau să fie spini. Vai tu, maică, nici visezi Cum o să te întristezi. Coroană de trandafiri Va fi numai pătimiri Cetiniţa, cetioară dragă, Cetiniţă, cetioară dragă.


Moş Crăciun cu plete dalbe Moş Crăciun cu plete dalbe A sosit de prin nămeţi. Şi aduce daruri multe La fetiţe şi băieţi Moş Crăciun, Moş Crăciun Din bătrâni se povesteşte Că-n toţi anii negreşit Moş Crăciun pribeag soseşte Niciodată n-a lipsit. Moş Crăciun, Moş Crăciun Noi am fost cuminţi tot anul Şi miloşi am fost mereu Şi în fiecare seară Ne-am rugat la Dumnezeu

Moş Crăciun, Moş Crăciun. Moş Crăciun cu plete dalbe Încotro vrei s-o apuci? Ţi-aş cânta florile dalbe De la noi să nu te duci. Moş Crăciun, Moş Crăciun. O, brad frumos! O, brad frumos, o brad frumos, Cu cetina tot verde. Tu eşti copacul credincios, Ce frunza nu şi-o pierde, O, brad frumos, o brad frumos, Cu cetina tot verde. O, brad frumos, o brad frumos, Verdeaţa ta îmi place.

Când o revăd sunt bucuros Şi vesel ea mă face. O, brad frumos, o brad frumos, Verdeaţa ta îmi place. O, brad frumos, o brad frumos, Cu frunza neschimbată. Mă mângăi şi mă faci voios Şi mă-ntăreşti îndată. O, brad frumos, o brad frumos, Cu frunza neschimbată. O, brad frumos, o brad frumos, Tu-nchipui pomul vieţii, Ce ni la dus din Rai Hristos Cum au vestit profeţii. O, brad frumos, o brad frumos, Tu-nchipui pomul vieţii.

1. Fluviu european – cea mai importantă arteră de navigaţie- care străbate 10 ţări şi 4 capitale. 2. Afluent direct al Dunării râu din grupa sudica, cu izvoarele în Carpaţii Meridionali (masivul Făgăraş), pe care s-a construit cel mai mare lac de baraj antropic- Vidraru, care alimentează 16 hidrocentrale (amplasate în aval) . 3. Râu alohton (vine din Carpaţii Păduroşi - Ucraina) care străbate Podişul Moldovei şi Câmpia Română (sectorul cu subsidenţă maximă) şi are cel mai mare debit din ţara noastră: 222m3/s. 4. …curge pe graniţa de nord a ţării noastre, între Vişeu şi Teceul Mic şi colectează râurile din vestul României până la Bega (inclusiv) . 5. Străbate cea mai importantă regiune auro- argentiferă din ţara noastră „Ţara Moţilor“ şi se varsă în Mureş. 6. Afluent al Mureşului cu un mare potenţial hidroenergetic (5 hidrocentrale), care separă Munţii Sureanu de Munţii Cândrel. 7. Trece prin cel mai mare oraş din Transilvania şi izvorăşte din Munţii Apuseni, având două izvoare (...Cald şi...Rece) . 8. …afluent al Dâmboviţei pe care s-au amenajat mai multe lacuri de agrement (ex. Herăstrău) ; străbate capitala ţării noastre. 9. Lac de crov din estul Câmpiei Române, cu apă sărată, renumit pentru staţiunea cu acelaşi nume. 10. Curs de apă mai mic (pârâu, râu) ce se varsă în altul mai mare sau într-un lac; punctul de joncţiune se numeşte confluenţă (ex. Gilort şi Motru pentru Jiu) .

11. Numele a două râuri din Transilvania, care aparţin de bazinul hidrografic al Mureşului şi drenează podişul omonim (…Mare şi. …Mica se unesc la Blaj) . 12. Numele latin al celui mai lung râu din România (dacă excludem Mureşul care curge şi în Ungaria), cu cele mai multe acumulări hidroenergetice. 13. Lac din complexul lagunar Razim, pe malul căruia grecii au întemeiat prima colonie (sec. VII i.Hr.) . 14. Afluent al râului Prut; poate desemna şi un animal nordic sau un sentiment...! 15. Râu cu rezonanţă istorică, afluent al Argeşului, care ne aminteşte de Călugăreni - aflat la confluenta cu Câlniştea, unde pe 13/23 august 1595 a avut loc celebra victorie a lui Mihai Viteazul împotriva oştirii otomane, condusă de vizirul Sinan Paşa (eveniment istoric înfăţişat şi de George Coşbuc în poezia „Paşa Hasan“) . 16. Primul afluent al Tisei, care drenează Depresiunea Maramureşului (art.) . 17. …izvorăşte dintr-un lac de origine glaciară (Gâlcescu), din masivul Parâng şi impresionează prin salba de lacuri de acumulare (ex. Vidra) . 18. …lac de circ glaciar din cuprinsul Munţilor Rodnei. 19. …sedimente detritice, necimentate, relativ recente, provenite din eroziuni şi alunecări de pe versanţi, maluri, ţărmuri etc (ex. nisipuri, pietrişuri, bolovănişuri) . 20. …străbate împreună cu Mara „Ţara Maramureşului“.

Colectivul de redacţie Redactor Vicu Merlan Tehnoredactare Gabriel Folescu Colaboratori Mihai Marin, Alina Spanache, Angelica Marcela Marcu, Aurel Cordaş, Diana Dumitraşcu, Carmen Angheluş,

Teodora Fălceanu, Neculai Olariu, Carmen Any Lazăr, Cristi Lazăr, Bogdan Constantin Donose, Bogdan Munteanu, Otilia Roman, Elena Olariu, Corneliu Lazăr, Viorica Miron, Violeta Bucur, Tatiana Botu, Gică Scarlat, Ioana Plaviţu, Stefan I. Mureşan, Viorel Ursu, Ioan Pandelea, Melania Radu, Mihai Vasilescu, George Preda, Janeta Hondru Coşug

Colaboratorii acestei reviste sunt direct responsabili de conţinutul articolelor trimise

Hidrografia României

Prof. Janeta Hondru Coşug

D U N A R E A1 R G E S2 I R E T3

I F L U E N T10 A R N A V A11 L S A U A4

A9 L16 O T R U L17 A L A18 T R R U L U I A E U S12 E M S A Z I19 N U I V I S5

A8 I N E N V15 O L J A E N14 A L E13 O B I E T N E L O C7 I M L U S E M O S6

Lohanul nr. 6 · 2 Lohanul, nr. 6 Decembrie 2008 Imaginea piramidei la 13. 08. 2008 Eu îmi explic...

Documents

Transcript of Lohanul nr. 6 · 2 Lohanul, nr. 6 Decembrie 2008 Imaginea piramidei la 13. 08. 2008 Eu îmi explic...