LITERATURA ZILEI - CORE · din şcoala veche, părea a fi bun de inimă şi milos pentru...

E. H O D O Ş

LITERATURA ZILEIA R T I C O L E

D I V E R S E

CU MULTE ILUSTRAŢII

/

S I B I UTIPOGRAFIA OCT. L. VESTE ME Afa

H. H O D O Ş

LITERATURA ZILEhA R T I C O L E

D I V E R S E

BCU Cluj-Napoca

RBCFG201800282

S I B I UTIPOGRAFIA OCT. L. VESTEMEAN

'.j » L k.

Ziarele, literatura zilei, se ocupă de faptele care răsar cu fiecare zi nouă. Le semnalează, le povestesc, le judecă, le păstrează in felul acesta . . . ca material pentru istoria unei epoci dispărute.

N. IORGA.

P R E F A Ţ Ă

Rândurile paginilor următoare, — în mare parte închinate amintirii celor dispăruţi ai neamului, — au fost tipărite în :

Almanahul învăţătorilor, Lugoj,Dacia Traiană, cotidian, Sibiu,Familia, Oradea,Foaia Diecezană, Caransebeş, învăţătorul Bănăţean, Lugoj,Sfatul, Sighet,Ţara Noastră, Bucureşti,Telegraful Român, Sibiu,

întrunite în volum nau altă ambiţie, decât a fi un fel de ajutor adus căutătorilor de scurte şi nepretenţioase date şi întregiri, privitoare la persoane şi faptet din timpul mai vechi şi mai nou, cultural, naţional, — şi politic dacă vreţi, — al românilor ardeleni şi bănăţeni.

Spuneă odată cinevă, că pentru a. privi bine î n a i n t e , e nevoe neapărată să ne întoarcem privirile î n a p o i .

S i b i u , Decemvrie 1941.

ŞCO

ALA

DIN

CAR

ANSE

BEŞ

Clă

dire

a ve

che

a In

stitu

tulu

i te

olog

ic-p

edag

ogic

, m

ai n

aint

e R

eşed

inţa

epi

scop

ală

1. Şcoale şi oameni de altădată

a) In Caransebeş

Când sânt invitat, din partea foştilor mei elevi, să scriu un articol pentru Almanahul din 1930, al mult străduitorilor dascăli bănăţeni, mă gândesc, nu fără înduioşare, la vremea dăscăliei mele delà Caransebeş, unde mi s’a dat să stau, ca profesor de limba română şi maghiară, şasesprezece ani şi ceva — din, 1889 până în 1905 — în serviciul institutului pentru pregătirea- viitorilor membri ai corpului didactic primar din eparhia Caransebeşului.

Folosind prilejul acestei îndatoritoare invitări, să-mi fie îngăduit a povesti unele aduceri aminte în legătură cu munca la care profesorii erau supuşi în şcoala înfiinţată şi susţinută de biserică şi suprave- ghiată de fostul stat ungar.

Institutele pedagogice confesionale, aşa zisele „preparandii“, astăzi numite, prin intermediu franţuzesc, „şcoale normale“, — au îndeplinit, în Bănat, în părţile ungurene şi în Ardeal, rol recunoscut covârşitor în conservarea sufletului românesc pentru zilele de epopee ale desrobirii naţionale ce avea să sosească.

La Caransebeş, la Arad şi la Sibiu, biserica ortodoxă îşi durase oetăţui tari de cultură, limbă şi lege străbună.

De acolo, din aceste şcoale, bisericeşti, au pornit în drumul apostoliéi dascălii sămănători de cultură

6 L I T E R A T U R A Z I LEI :

şi moralitate în generaţiile massei poporului de dincoace de munţi.

In „preparandiile“ noastre veneau la învăţătură, în de obşte, fii de ţărani cu dragoste de lumina cărţii, tineri aducând de-acasă temei sufletesc sănătos, în care profesorii puteau arunca săminţele cu speranţa că elevii lor, sfârşind şcoala, vor avea putinţa de a-şi realiza misiunea învăţătorească şcolară şi extra- şcolară.

Toate cultele ţării, catolic, protestant şi ortodox, lucrau fără preget spre a-şi educa tineretul în spirit confesional naţional; dar, în vremece eterodocşii se bucurau de întreaga ocrotire şi binevoitorul sprijin al guvernelor, institutele bisericii ortodoxe române erau expuse la grele încercări, ear sământarea culturii naţionale se putea săvârşi numai în luptă aspră şi necurmată cu reprezentanţii stăpânirii însărcinaţi, ca i n s p e c t o r i ş c o l a r i , să exercite controlul şi Supravegherea ca drept al statului.

Domnul inspector şcolar al Ungariei de ieri a rămas peste tot acelaş : s p a i m a bietului dascăl nemaghiar, şi g r o a z a candidatului care se prezenta la examenele de capacitate.

Guvernul n’aveă destui oameni ai cărţii pedago- giceşti, — sau când îi avea, nu eră norocos în alegerea celorce aspirau spre bugetul ministerului de instrucţie; inspectorii săi şcolari, trimişi în ţinuturi româneşti, cunoşteau în mod foarte defectuos limba de propunere a şcoalelor noastre.

In şirul anilor trăiţi ca profesor la institutul ca- ransebeşan, mi s’a dat să cunosc, de aproape, t r e i inspectori şcolari, încredinţaţi cu supravegherea şi

OCOALE ŞI OAMENI DE ALTĂDATĂ 7

controlul şcoalelor primare şi a preparandiilor din Caraş-Severin, unul din ţinuturile cele mai româneşti ale ţării.

Primul inspector, bătrânul domn Ş u t a g, figură din şcoala veche, părea a fi bun de inimă şi milos pentru dăscălime; lipsit însă cu totul de tăria de-a se smulge din mediul maghiarizării cu forţa, procedă în consecvenţă. Conducătorii examenelor delà institut, părinţii episcopi POPASU şi POPEA, precum şi vicarul FILARET MUSTA, trebuiau să intervină domo-

EP. POPASU EP. POPEA ARH. MUSTA1808-1889 1826—1908 1839-1930

lind, după putinţă, râvna ultra patriotică a bătrânului domn delà Lugoj.

Trecut la starea de penzionar, este înlocuit cu D e n g i János , fost reputat profesor de liceu, pentru ■care compusese câteva manuale de limbă maghiară. Intrat în -carieră nouă, de inspector şcolar al judeţului, venise, în puterea vârstei, cu nervii slăbiţi. Voia totuşi să urmeze, neturburat şi cu îndoite puteri, opera înaintaşului său. La întâiul examen de cali- ficaţie învăţătorească, nou sositul inspector a desfăşurat atâta aprigime, încât, din 13 candidaţi, a doborât ia limba maghiară ş a p t e tineri, — ceea ce până

8 Ll ' TE R A T URA Z I L EI r

atunci nu se mai întâmplase. Procentul neobişnuit de- mare al celor căzuţi şi perspectiva lugubră pentru viitoarele examene, a dat de gândit corpului profesoral şi în special profesorului de limbă maghiară.

îndemnat de colegi, cunoscând şi ambiţiunea de autor a inspectorului şcolar, i-am făcut propunerea să elaborăm împreună, pe seama şcoalelor noastre, un manual de limbă maghiară: gramatică şi carte de citire. A primit propunerea şi a promis să revadă manuscrisul ce i-1 voi prezenta. Tipărind (pe socoteala mea) cartea ce poartă numele I. Dengi şi al subsem- , natului şi întroducându-o în institut, asprimea ins- pectorală delà vizitarea şcoalei şi delà examenele ei a scăzut simţitor. Nereuşiţii la limba statului erau destui şi acum, dar totdeauna binişor su b 50 la sută.

După activitate de mai multi ani, inspectorul numit se îmbolnăveşte greu şi nu-şi mai exercită funcţiunea. Ii urmează subinspectorul său, cu numele S á n d o r , slovac de neam, bărbat înalt, cărunt, tinăr. frumos, bine încheiat şi mereu elegant. Cu tot exteriorul său foarte prezentabil, domnul inspector şcolar n’avea pregătirea pedagogică, nici pentru a îndruma o şcoală, nici pentru controlul ce i se cerea. Situaţia obţinută o datoreă legăturilor de familie, încheiate cu unul dintre puternicii zilei. Ministrul de resort nu părea mulţumit pe urma activităţii, jandarmereşti, a favoritului. Arhiva eparhiei caransebeşene cuprinde acte interesante lămuritoare în chestiunea luptei acerbe, purtate de autoritatea bisericească şi guvern pe tema rapoartelor înaintate de inspectorul Sándor

Delà centru, din capitala Budapesta, o singură dată, în pomeniţii 16 ani, a vizitat Institutul un di

ŞCOALE ŞI OAMENI DE ALTĂDATĂ 9

rector general, persoană de cu tură superioară. Numele directorului îmi scapă, dar mi-aduc aminte de simpatia şi aidesiunea ce stârnise dintr’odată la elevi şi profesori, cunoştea limba română şi cercetă binevoitor să afle ce ştiu elevii, indiferent de limba exprimării. Ce deosebire între acel bărbat serios şi blând, şi între inspectorul care se arătă de obicei încântat când elevul român, spunând o prostie, o spunea pe u n g u r e ş t e !

Omul cuminte delà Budapesta a lucrat prea isolat, ca să poată opri curentul înstăpânit asupra vieţii publice a statului. . .

b) In Brad, Braşov şi Blaj

Am cunoscut, dintre şcoalele secundare româneşti din Transilvania, pe cele din: Brad, Braşov şi Blaj, ca elev al lor, între anii 1869 şi 1877.

Şcoala B r a d u l u i zărăndean, pe atunci înfiinţată, şi a B l a j u l u i cu un trecut de peste un veac, se bucurau, pe vremuri, de o mai mare frecvenţă şcolărească, decât şcoala Braşovului situat la periferia ardeleană.

In întinderea lor cumpănită, Bradul şi Blajul îşi păstrau darurile împreunate cu viaţa sănătoasă a unor orăşble.

Şcolărimea, adăpos'ită în tinărul, sau în bătrânul, aşezământ de cultură al acestor localităţi, eră pândită mai puţin, de ispitele locurilor publice, de-a căror a'racţie seducătoare brădenii şi blăjenii nu pătimeau.

La Blaj, nici „ u l i ţ a p l ă c i n t e l o r “, nici „a f ă g ă d ă u l u i “ , care se desdiideau paralèl în „ u l i ţ a

10 L I T E R A T U R A Z I L EI :

l u n g ă “ , cu atât mai puţin veritabilul „ s a t - B l a j “ din partea apuseană a orăşelului, nu-i ştirbeau înfăţişarea cu podoabe arhitectonice de confort şi lux.

Traiul elevilor, în lipsa de internate, se desfăşura, aproape fără excepţii, în căsuţele meşteşugarilor şi agricultorilor. In Blaj, aceşti meşteşugari în porecla de „ g r e c i “ — fără a fi greci — erau „şus- teri“ (pantofari), „săbăi“ (croitori), cojocari şi ceilalţi.

Zidurile acelor căsuţe, toate cu grădini, — la Brad năpădite, în primăveri ploioase, de apele Cri- şului mai neastâmpărate decât ale Târnavelor delà Blaj, — nu se deosebeau, în simplitatea lor, de ' că- minurile părinteşti, de unde copiii plecaseră să înveţe carte.

Profesorii şcoalelor blăjene, — în parte şi ale celor din Brad şi Braşov, — se recrutau dintre absolvenţii de t e o l o g i e , care cuprindeă şi cunoştinţele necesare pedagogice. Director la şcoala din Brad, — într’o veche clădire cu etaj, cumpărată delà un particular, — era protopopul localnic, pe atunci M o i s e La z ă r , trimis de Şaguna, primii profesori brădeni Gh. Părău, Const. Costin, Artemiu Feneşan, Emil Prodan*), — cei doi din urmă aleşi apoi la Braşov.

Gimnaziul, (mai târziu liceul) delà Brad s’a deschis, după muncă şi piedeci de neînchipuit, în toamna anului 1869, cu d o u ă clase, având să se întregească, an de an, cu o nouă clasă până la completare. Inaugurarea festivă s’a desfăşurat în vara din 1870 cu o îndreptăţită bucurie şi însufleţire pentru întreg Zarandul. Contribuitorul, în măsură deose

*) Care propuneâ, în mod facultativ, şi limba francezf.


bită, la înfiinţarea institutului brădean, deputatul vicecomite IOSIF HODOŞ a rostit, în adunarea inaugurală din biserica Bradului, o vorbire ocazională, scurtă şi cu învăţăminte, pentru mulţimea ascultătorilor: Despre şcoale la români în special la românii din Zarand*).

Dacă n’au strălucit, dască'ii timpurilor apuse, nici prin înmagazinarea cunoştinţelor, nici prin alte po-

IOS HODOŞ (1829-1880)

doabe de erudiţie, au fost însă pătrunşi de moravurile creştine, de duhul omeniei, destoinici de a stăpâni inimile tinereşti şi a le înfrâna pornirile dăunătoare. Blândeţea, la nevoe energia, dreptatea, răbdarea lor trăgeau brazde zi de zi în sufletele şcolarilor, ca şi

*) Cf. : E. Hodoş, O viaţă de luptă, Sibiu (1941), p. 55 şi u.

12 L I T E R A T U R A Z I L E I :

aceştia să fie, la vremea lor, pilde vii de omenie, însufleţire şi apostolesc devotament.

Profesorimea de atunci era scutită de străşnicia „programelor analitice“ , de reglementarea pedantă a materialului, de manualele impuse de inspectorii autori 'de cărţi şcolare, şi de alte metehne.

Ear, cât priveşte recompensa materială a dăscă- limii de altă dată, ea se făcea cu economia poruncită de buget şi împrejurări. Profesorul I o a n M i c u Mo Id o van u, academicianul, îşi aveă locuinţa în- tr’o singură cameră din liceu, —■ ca toţi ceilalţi profesori din Blaj, — o cameră mai mult bibliotecă, şi un salar cam de trei sute florini (şase sute lei) pe an. Ceeace nu-1 împedeca să fie rar profesor de limbă latină, iubit de elevii sârguitori şi temut de lenevoşi.

„ S ă r a c de t a t ă l t ău ! “ eră mustrarea mâh- nitului profesor, spusă şcolarului cu lecţia neînvă- ţată şi susţinut la Blaj din merindea adusă în desagi de acasă.

Ce fel de educator era acest profesor zis „ Mo l - d o v ă n u ţ “ , se poate judecă din unele caracterizări cuprinse în „ S u v e n i r i d i n v i a ţ a ş c o l a r ă “ , semnate „Simionaş“ şi apărute în foiletoanele ziarului sibian T e l e g r a f u l R o m â n din 1878. Sub pseudonimul „Simionaş“ cred că se ascunde fostul protopop al Sibiului, apoi profesor în Bucureşti, S i m e o n Po p e s e u care în suvenirile sale nu trădează numele lui I. M. Moldovanu, ci pomeneşte de „ p r o f e s o r u l de l i m b a l a t i n ă “ , din anii 1870, la liceul blăjan. Profesorul nu este altul, decât chiar „ M o l d o v ă n u ţ u l “ nostru.

Simionaş îl descrie astfel : „Pare că avea spi-

ŞCDALE ŞI OAMENI DE ALTĂDATĂ 13

rituş, că nu ne zicea legănat cuvânt de batjocură, nici nu ne înfruntă. Şi cu toate acestea, ştia să ne facă să învăţăm pe întrecute. Când se întâmplă de nu ştiam cum poftea el, ne zicea : p u n e m ă t u r a î n uşă, c a să ş t i u că nu e ş t i a c a s ă ; ear dacă se mai întâmplă încă odată, (zicea): b i ne , f o a r t e b i ne , a ş a r ă s p u n d s t u d e n ţ i i c a r i s ânt s t u d e n ţ i (ironic), . . . ş i întrebă pe altul; dacă însă eră careva aşa de păcătos, de îl afla şi a treia oară, în un semestru, nepreparat cum se cade, . . . profesorul se înroşă până la urechi, se uită la student cu aşa ochi, încât socoteai că trece printr’însul, apoi îi ziceă scurt şi îndesat: de m i se va m ai î n t â m p l ă o s i n g u r ă d a t ă (să nu te pregăteşti), să ş t i i că nu te ma i î n t r e b ! De nici un profesor n’aveam atâta sfială, ca de acesta, şi cu toate acestea, doream şă fiu în apropierea lui, să mă întrebe în toată ora, să vorbesc cu e l . . . ne ziceă (celor din clasele superioare) „domnule“ şi „dumneata“ . . . ţinea dreptatea, nu căută la faţă şi credinţă, ear e m i n e n ţ i i l e (nota zece) le da tare pipărate“ .

Aşa era profesorul al cărui nume fostul său elev nu-1 arată în Telegraful Român din 1878, când profesor, de limba latină, la Blaj, eră tot Moldovanu.

Mic de stat, cu frunte mare, cu fisionomia unui Michel-Angelo, deşi făcând parte din mediul latini- zator al timpului, iscusitul pedagog, era şi mare cinstitor al graiului din popor, întrebuinţă termeni neaoşi româneşti şi nu exageră „purificarea“ limbii. Favoriţii săi autori, Tacit şi Horaţiu căpătau, în prelegerile lui Moldovanu, înţelesul ce li se cuveneă. Cu mijloace simple izbuteă să strecoare în sufletele tine


reşti frumosul şi adevărul clasic. Munca şcolară de acasă ni-o uşurâ explicând înainte părţile mai ascunse ale lecţiilor următoare şi dând putinţă tuturora d’a se prepară singuri.

„ A r t a p o e t i c ă “ a lui Horaţiu nu cred să fi avut tălmăcitor mai meşter decât profesdrul blăjan.

Drept, exact la slujbă, cumpătat în toate, nu tolera parada în haină şi vorbă. Trecerea educatorului delà dăscălie la alte ocupaţii, va fi fost de folos pentru buna gospodărie a mitropoliei, dar, de sigur, şi o simţită pierdere pentru şcoala Blajului.

Limba română, în clasele de sus, o'îngrijea, în aceeaş vreme, T e o d o r P e t r i ş o r , o înfăţişare robustă, glas răsunător, dascăl cu reputaţia, de „r ă u p a t r i o t “ , —- nume de i se acordase de organele de control străine, care n’au întârziat să înlăture pe „dacoromânul“ Pelrişor din postul de profesor delà „preparandia“ maghiară din Deva. Prigonit de guvern, laj venit la Blaj, unde îndrăzneşte să-şi imprime calitatea de „rău patriot“ şi şcolarilor săi.

Naţionalismul eroic, al profesorului se resimţea la lucrările de limba română, citite frumos în clasă, ca pilde, de însuşi dl profesor.

Mai purtă apoi socoteală de biblioteca şcolară şi de societatea de lectură a liceului, care îşi avea foaia şcolărească, scrisă cu mâna şi cuprinzând proză şi versuri de-ale membrilor societăţii.

Corect şi serios se prezentă, la limba greacă în Braşov, profesorul Ş t e f a n I o s i f , tatăl poetului Şt. O. Iosif.

Părintele I o an G b e r m a n tot cu greaca, la Blaj, era omul de bătrânească bunătate, pe care însă ti-

ŞCOALE Şl OAMENI DE ALTĂDATĂ 15

lő L I T E R A T U R A Z I L EI :

neretul de obicei o pătrunde, abeă dupăce părăseşte băncile şcoalei. I se zicea „ D o m n u “ ; — eră, la Blaj, asămănător cu profesorul G 1 o d a r i u, sau cu „ t a t a A l m ă ş a n u “ , tot „Domnu“, de'a Braşov, — profesori la vârsta când vechiul dascăl trăind mai mult în trecut, greu înfrânează excesul vioiciunii şcolăreşti.

Cu energiile tineretelor se prezintă Io n L a p e - dat u , numit profesor de latina la Braşov, după studii terminate la Paris şi Bruxela. Strădui tor şi talentat, iubitor al istoriei nationale, şi al literaturii poporului, I. Lapedatu nu şi-a cruţat sănătatea, ci în curs de şapte ani a săvârşit O' istovitoare activitate de profesor, scriitor şi publicist, şi s’a stâns la vârstă de 34 de ani. Ziua muncea în şcoală, cu multe ore pe săptămână; noaptea o jertfea, lângă o ceaşcă de cafea neagră, ziaristicei şi literaturii...

La matematici am avut profesori pe C o s t i n la Brad, pe Pândele D i m a, fratele maestrului Gheorghe Dima, la Braşov, şi pe Ion M a r c u l e ţ la Blaj. De comun, profesorul matematicilor nu râde niciodată, deşi figura lui ţeapănă şi severă, ca a chirurgului, învălue în deobşte inima simţitoare a cunoscătorului de copii. La ştiinţe naturale aveam pe bucovineanul Basievici, care ne tălmăcea lecţiile cu dulce accent moldovenesc.

Istoria universală şi a patriei o tălmăceau, Pro- danu la Brad, N i c o l a e P o p e s c'u la Blaj, şi N i c o l i ţă P o p la Braşov, după manuale prelucrate din alte limbi. Doi dintre ei cereau elevului o expunere liberă a lecţiei; al treilea, blăjanul, stărueă pentru exacta memorizare.

R e l i g i a ne învăţă, la Brad, protopopul; la Bra

ŞCOALE SI OAMENI DE ALTĂDATĂ 17

şov, părintele Fericeanu, —■ după cărţi greoaie, nepotrivite. In Blaj, am avut pe preotul ortodox delà Lupu, sat smerit cu preot înzilit, care n’avea nici timp de ajuns, nici carte, să catechizeze numărul mare «de şcolari ortodocşi ai Blajului. Când ploile desfundau pământul, sau când drumurile erau troenite, părintele delà Lupu, vrând nevrând, sta acasă.

Mărturisirea şi cuminecarea elevilor se făcea de două ori pe an, — la Blaj ortodocşii, lipsiţi de biserică, stau alături de şcolarii greco-catolici. Cercetarea bisericii strict obligatorie, la Brad şi Braşov, Dumineca şi în sărbători la liturghie, — la Blaj z i l n i c , în catedrala mitropolitană, la utrenie, ear Dumineca şi în sărbători la liturghie, la utrenie şi la vecernie.

*Cam în acest fel se trăeâ viata de şcolar în

epoca şcoalelor de altă dată, cu greutăţi mai mari «au mai mărunte, — dar cu satisfacţii care astăzi pare că nu-s . . .

c) Tot în Brad, la o şcoală primară

După un an de învăţătură, când isprăveam cu bine cartea abecedarului la şcoala românească din Roşia, tatăl meu, pe atunci vicecomite în Baiadecriş, în fostul Zarand, a hotărât să mă dea la şcoala u n g u r e a s c ă delà Brad.

Şcoala de aici nu mai eră ca cea de mai ’nainte: aici, la Brad, aveam o curte largă, într’un colt cu un nuc bătrân, alături cu multi pruni, şi cu loc mare de alergat. Clădirea şcoalei îmi părea impunătoare, că aveâ etaj : jos se deschideau două sale de învăţământ, şi locuinţa dascălului, ear sus, în etaj, era „teatrul“,

2


o jscenă, culise şi alte lucruri trebuitoare trupelor ambulante, ungureşti şi româneşti, care îş ţineau reprezentaţiile la Brad.

Domnul învăţător, căruia i se zicea „Tanitó bácsi“ , se bucură de reputaţia unui iscusit dascăl în toată împrejurimea. In şcoala lui,. întreţinută de biserica reformată şi de subvenţiile judeţului Zarand, copiii erau mai toţi români; puţini unguri şi nemţi maghiarizaţi erau fii de funcţionari şi de negustori.

Portul lui „Tanitó bácsi“ eră deosebit cu totul de al dascălului românesc: unul umblă în haine ţărăneşti, în cioareci şi cizme mari; celălalt purtă o „attilă“ neagră cu găitane, şi cu cizme ce scârţăiau şi :nu făceau tropot, ear la partea de sus a turecilor cizmele purtau câte un mic ciucurel.

Şalele de învăţământ, două, cum am spus, erau mărişoare şi luminoase, pe pereţi cu multe şi felurite icoane; numai băncile şcolare erau Ia fel de sgâriate şi crestate, şi la unguri, şi la români.

Dascălul „Tanitó bácsi“ , eră omuleţ îndesat, sănătos, roşu la faţă şi negru la păr. Barbă deasă, mică, — şi pipa tare i plăceă. Când intră dimineaţa în şcoală, scotea pipa, o puneă pe catedră, să aibă vergeaua lungă la îndemână, şi, la caz, s’o poată folosi ca mijloc disciplinar.

Trei ani împliniţi am stat în şcoala lui, ca să mă procopsesc cât mai deplin în limba ungurească, şi aveam locuinţă şi mâncare tot la el, c ’aveâ nevastă „Tanitó bácsi“ , dar copii n’aveà.

In cei trei ani n’am auzit pe acest dascăl să râdă odată cu poftă, delà inimă. îmi făcea impresia omului care nu ştie râde. Dar putea să zâmbească,


aşa, nu ştiu cum: un zimbet particular, reţinut, care-i făcea gura pungă, pare că-I văd şi astăzi. Acest zimbet curios alcătuia şi râsul lui.

Altă particularitate a dascălului, — şi a obiceiurilor şcolare apuse, — eră că se ţinea, pentru şcoală, un întreg depozit de —nuiele.

Nu ştiu din ce lemn erau nuielele altora, ale noastre erau din corn. Mlădioase nu prea puteau să fie, aveau însă lungime potrivită şi nodurile trebuincioase.

. Şi am băgat de seamă că, delà o vreme, plăcerea lui „Tanító bácsi“ trecea dincolo de pipă, şi devenea adevărat deliciu: când ne croia câte trei, sau câte şase — după cazuri — cu nueaua la părţile posterioare ale trupului.

Nuelile de corn aveam să le furnizăm noi, şcolarii, aşa că dascălul alegea câţiva băeti mai răsăriţi şi-i pornea, într’o după arpează cu soare, la „excursiune şcolară“ : din tufişurile, de pe colinele Bradului, scoteam lemnul de corn necesar educaţiei noastre. Ochii dascălului căutau ca nuelile să fie unele mai lungi, altele mai scurte, şi să ne poată atinge de-o potrivă, pe tóti, chiar şi pe cei din fundul băncilor.

Locurile băetilor se găseau în partea stângă delà masa învăţătorului; ale fetitelor de partea dreaptă a mesei, — dar ele, fetitele, nu mâncau din bătaea noastră şi nici nu se duceau în „excursiune şcolară“ când provizia lemnoasă se sfârşea. Băetii însă ne duceam, o căutam, o tăiam, apoi alergam şi râdeam, fără gând la ceeace ne aşteptă în şcoală.

Adevărat, că „Tanító bácsi“ ştia bate frumos. Artist, nu alt ceva. Ţi se părea că nueaua este cres-

2*


culă în mâna lui, o apuca uşor, pare că se juca cu ea, o ridica în slavă, şi când o lăsa în jos, o strângea puţin, şi — jap! Odată, de două, de trei ori. Ear tu, întins călare, pe o bancă făcută anume, sbierai câteodată înainte de-a primi întâia lovitură; după a doua săreai drept în picioare, ca imediat să te aşezi din nou pe burtă, — căci domnul dascăl nu glumeşte la pedepse. Eiâ aspru şi rău dascălul nostru, —- dar, n’am ce să zic, — băteâ minunat.

La sfârşit tot el ne mângâia cu vorbele:- - Lasă, băete ! . . . . Când vei fi bătrân, ai să zici

aşa: „Alduească-1 Dumnezeu, pe Tanitó bácsi, că bine-a făcut ce-a făcut!“ .

Dacă dascălul ştia bate bine, nutrea ambiţiunea ca şi n o i, băeţii, să ştim a bate bine şi, astfel, să-l putem înlocui din caz în caz.

Ne arăta cum se ţine corect nueaua în mână; ear, la sfârşit, când am croit bine pe cel „păcătos“, ne lăuda mulţumit:

— Bravo! Arghirul tău! („Az ărgyelusât!“ ). Bravo!

Celce ştia să croiască binişor, avea oarecare trecere şi eră scutit de unele îndatoriri şcolare. Din contră, dacă nu loveai conform. . . legii, luai tu bă- tae. . .

întâia oară când m’a distins pe mine să aplic şase vergi unui camarad care spărsese cu mingea (cu „lopta“ ) un geam al şcoalei, am simţit o emo- ţiune plăcută. Vinovatul, întins pe bancă, aşteptă executarea pedepsei. Am ridicat cornul, am izbit odată. . . de două ori . . . Inzadar! Nici nu s’a clintit, păcătosul! De! N’aveam deprindere, nu ştiam strânge nueaua la


pont, şi-mi tremura mâna că nu reuşiam.. . Vinovatul râdea înfundat, — şi râdea de mine. Repede „Tanító bácsi“ s’a ridicat delà masă, mi-a smuls varga din mână şi mi-a aplicat m i e pedeapsa vinovatului :

— Aşa se bate, măgarule! -Dascălul, cel românesc, ne pedepsea şi el cu câte

o tragere de urechi, o palmă, ceva. Pedepsele lui „Tanító bácsi“ erau însă cu „metodă“, sau „operă săvârşită cu plan“ , cum se spune în pedagogie.

Gradaţia pedepselor, stabilită pe bază de experienţă, eră la Brad cam următoarea: Gradul prim: „ t r o n u l “ . Ce-i „tronul?“ Intr’un colţişor al salei se înălţă, cât un stat de om, o etajeră. Pe tăbliţele ei vreo cinci,sease, se păstrau minerale. Sub etajeră, pe podeală eră locşor unde încăpea un copil de 8—10 ani, dacă se făcea ghem şi-şi strângea picioarele turceşte. Osânditul trebueâ să stea întrouat câte o jumătate de ceas, şi mai bine. Se întâmpla de te fură somnul şi tresăreai de se clătinau mineralele etajerei... Ieşai în sfârşit, din „tron“ , cu oasele amorţite', dar vesel că eşti detronat.

Al doilea grad de pedeapsă: „ în t r ’ un p i c i o r “ . Un copil, uneori o grupă, stăm frumos, lângă fereastră, într’un picior, ca gâştele earna pe gheaţă. . . Virtutea eră să stai cât mai mult neclintit şi fără să schimbi din picioare: ne părea un fel de gimnastică, nu tocmai neplăcută.

Urmează pedeapsa cu „ t r e i d u n g i “ o bucată bună de lemn, tăiată î,n dungi, destul de ascuţite, şi pusă după tablă: pe una din cele 3 dungi — puteam


alege care ne place — aveam să şedem timp mai lung sau mai scurt, tot după împrejurări.

Pedeapsa „ în g e n u n c h i “ se dictă mai rar, lipsind adese boabele de porumb pe care să înghenun- chiăm.

Veneau apoi, la rând, b ă t ă i l e 1: Bătaia cu linia de stejar, întâi la p a l mă , trei, şase, pe o palmă sau pe amândouă; bătaia la d e g e t e , una dintre cele-mai usturătoare: vârfurile celor 5 degete delà o mână trebuiau împreunate în mănunchi şi ţinute aşa ca lovitura să le nimerească pe toate . . .

Adevărata iscusinţă a bietului „Tanítói bácsi“ au rămas totuş loviturile cu varga de corn. Numai odată a schimbat cornul cu t r e s t i a , cumpărată din prăvălie; dar în grabă a renunţat s’o mai cumpere: trestia i se părea scumpă; ear noi, copiii, eram mulţi şi, din păcate, destul de ştrengari.

Şcolarii, români din familii de cărturari şi de ţărani, unguri mai puţini, trăiau în bună înţelegere şi jocurile din curtea şcoalei nu erau turburate: existau totuş d o u ă partide, cam egale la număr: unul, partidul d o m n i lofr, celălalt al p r o s t i mi i . Acest din urmă se compunea exclusiv din românaşi; în al domnilor se numărau ungurii, nemţii maghiarizaţi, alături domnişorii de român. Earna, la bruşit cu bulgări de zăpadă, partidul „domnilor“ încasa de obicei loviri zdravene delà „prostime“ . Primăvara, la jocul cu mingea, la „fuga lungă“ , se întorcea foaia şi noi, „domnii“ , ne dovedeam mai sprinteni de picioare. Toamna, la furat de mere din grădina unui proprietar vecin, încetau deosebirile între şcolari, deveniţi dintr’odată aliaţi buni, dintre cari unii se căţărau în pomi şi seu-

•ŞCOALE Şl OAMENI DE ALTĂDATĂ 23

turau, alţii culegeau sau erau de pază. împărţeala merelor, unele de toată frumuseţa, se făcea la şcoală în zile când nu se ţineau prelegeri. Şi, pe tema aceasta, nu ştiu să ne fi certat vreodată. Adevărat că merele mai de soi le puneam la o parte şi le închinam pentru bucătăria lui „Tanítót bácsi“ . Simţea el originea lor, dar zimbeâ în felul lui şi nu mai întreba unde am „cumpărat“ mere aşa de frumoase...

încolo, jocurile în curte, mişcarea pe câmpuri şi coline, erau îndeletnicirile noastre principale. Ceva citire, ceva scriere, ceva aritmetică şi cântare: eată toată cartea! Mai învăţam, la urmă, un fel de geografie: geografie în versuri! Ţările şi capitalele Europei formau cuprinsul acestor versuri care nu le pricepeam, dar le recitam perfect, — că, dacă nu, „tronul“ săracul, „linia“ , ori sfântul Necolai din pădure aveâ să vorbească.

In zile de Sâmbătă, după amează, aveam o oră aşteptată cu mare sete. Dascălul nostru cumpărase un Robinson ilustrat şi ne citea, timp de-o oră, istoria minunată a Tűi Robinson, care o ascultam şi o sorbeam de drag ce ne eră. Cea mai dulce amintire, din şcoala primară delà Brad, este cetirea lui Robinson, pe care apoi 'îl recitiam noi singuri, când învăţătorul se îndură să ni-1 împrumute.

„Tanító bácsi“ ne mai împărtăşă şi de altă bunătate, — rară şi mare, care nu era alt ceva decât t e a t r u l . Se purta cineva bine şi nu-1 necăjea peste zi, mergea seara la teatru, când se întâmplă să sosească în oraş vreo trupă teatrală. La reprezentaţii cu subiecte istorice asistam gratuit toată ceata câtă se încvartirase la domnul învăţător, cam 10— 12 şco

24 L I T E R A T U R A . Z I L E I r

lari. Nu eră seară mai chinuitoare pentru sufletul nostru dornic de spectacol, decât seara când din etaj auzeam clopotul ce anupţâ începerea reprezentaţiei, ear jos, în curte, ne venea să plângem: am fi suportat buucroşi o bătae, dar — după teatru.

In vacanţele de vară ale unui an, când ne găseam acasă, în Baiadecriş, am prins de veste că la Brad a sosit o trupă de actori români, condusă de Alexan- drescu din Bucureşti şi că îş dă reprezentaţiile în sala de’a şcoala noastră. Idealul meu, şi al celorlalţi fraţi, era să fim de faţă în f i e c a r e seară la teatrul românesc. Dar venea o greutate la mijloc: .ne aflam cam m u l ţ i acasă la Baiadecriş, copii şi alte neamuri, care doreau să asiste la teatrul din Brad, ear trăsură nu se căpăta decât una singură de familie şi astfel nu era loc d’ajuns nici pentru jumătate din iubitorii de artă teatrală. Ca să fie dreptate, s’a hotărât să umblăm la teatru cu schimbul, azi unii, mâne alţii. Dreptatea, nu-i vorbă, era bună, când ne venea rândul să plecăm la Brad; dar nu ne mulţumea când aveam să stăm acasă şi să privim pe alţii plecând. . . Aici trebuia să încercăm ceva ca s’o îndreptăm.

Fără a spune nimic, într’O' zi, pe la ora 5 d. a., doi copilandrii (de 10— 12 ani) —• eram eu subsemnatul cu un frăţior — ne strecurăm de acasă şi o luăm pe picior, şi haida, hai, încetişor, tot înainte şi mereu pe jos, în prav şi soare de vară, pe drum cătnă Brad. După vreo patru kilometri şi mai bine, sudori ne scăldau feţele înroşite de căldură, şi eată ne ajung în urmă trăsurile cu domni şi doamne din Baiadecriş înaintând spre teatru. In cea dintâi trăsură cine venea? — Naşa noastră! (Victoria Frâncu, soţia celui


de al doilea vioecomite al Zarandului). Nu voia naşa să-şi creadă ochilor: finii ei, singuri, pe drumuri? Al trecut pe lângă noi, cu trăsura, a mai mers pufin, şi eată —• se opreşte. Ne-a recunoscut şi, mirată, ni-a strigat:

— „Dar voi?“Am dat din umeri.— „Unde mergeţi, copii?“— „ . . . la tiatru!“— „O copii! Copii!“ —• şi-şi face cruce. „Să vi

se întâmple ceva pe drum. . . Haideţi, în trăsurăl Bată-vă norocul, să vă bată!“

Şi, ne-am înghesuit, pe unde puteam, printre Cocoane. Ne bătuse, cu adevărat, norocul.

Şi aşa, mai în trăsură, mai pe jos, am avut mulţumirea să vedem reprezentaţiile lui Alexandrescu.. .

La sfârşit, oe să vă mai înşir?Şcoala Bradului ne-a deprins şi la facerea rugă

ciunilor, în lecţiile de religie. In Dumineci ne ducea la biserica reformată, în imediata apropiere a şcoalei, ca să ascultăm predica pastorului şi cântarea psalmilor la orgă, condusă de învăţător.

Şi tot în biserica aceea, împodobită cu verdeaţă şi flori, se ţineau examenele de sfârşit al anului şcolar, spre bucuria celorce, după zece luni de trudă purtată fără cârtire, timp de două luni vor trăi a c a s ă .

In şcoală : învăţătorul întreabă : — Spune, Pe- trică, unde am rămas mai pe urmă cu lecţia ?

— Acolo, unde domnu ’nvăţător m’a scuturat de ureche, — spune Petrică.

«$>♦$►<$♦♦!♦ «$♦ <$► ♦*♦ <$► »J» ♦*♦ ♦$► «$♦

2. Episcopul Ioan Popasuşi limba maghiari*)

In toamna anului 1889, când mi-am ocupat catedra de profesor al Institutului pedagogic diecezan al Caransebeşului, figura venerabilă a decedatului e- piscop Ioan Popasu, fost mai ’nainte protopop al Braşovului, dăinuia încă plină de viaţă în inimile bănăţene, şi îndeosebi trăia în mijlocul corpului profesoral

delà numita şcoală, unde aproape toate puterile didactice de care se mândrea eparhia împreună cu şeful ei, erau datorite râvnei părinteşti şi sprijinului, moral şi material, jertfit cu largă mână de acest Arhiereu, adevărat făcător de minuni.

. Colegilor mei din corpul profesoral, — condus ca director de însuşi

episocpul, iar ca profesor dirigent de regretatul Ştefan Velovan, — le datoresC câteva amintiri din viaţa bogată în muncă şi trudă a merituosului vlădică delà Caransebeş.

IOAN POPASU t 1889

Reţin, din povestirile lor, următoarele amintiri: Era pe vremea unei vizite a Impăratului-rege

Francise Iosif în Bănat.Căpeteniile civile şi bisericeşti, din partea locu

lui, primiseră ordin delà înalta stăpânire să întâmpine*) Amintiri, apărute în organul bisericesc F o a i a D i e c e

z a n ă din Caransebeş, în Februar 1939, la 50 de ani delà moartea primului episcop i o a n P o p a s u al eparhiei bănăţene restaurate.

EPISCOPUL IOAN POPASU 27

pe M. S. Regele cu vorbiri patriotice, ţinute exclusivi ungureşte, adică în limba statului.

Bătrânul episcop s’a' executat şi, în fata împărătescului oaspe şi a sfetnicilor săi, şi-a cetit discursul ocazional, asigurându-i de „neclintita“ fidelitate a credincioşilor supuşi Majestătii Sale. Ungurii îşi au, pentru cuvântul „neclintită“ , pe al lor „ t á n t o r í t h a t a t l a n “, cam greu de rostit din partea celor puţin familiarizaţi cu limba lui Arpad. Astfel şi oratorul nostru, părintele episcop făcu, în prezenta monarhului şi a domnilor delà Budapesta, din cuvântul „tántoríthatatlan“ un fel de „ t o , n t o r o n t o t o n t ‘o“ sau aşa ceva. împăratul, de asemenea puţin initiât în tainele limbii maghiare, observă cu delicateţă celor din jurul său:

„ P l a g e n Siie n i c h t d e n a l t e n H e r r n ! “ (Nu necăjiţi pe bătrânul vlădică.)

Recepţia, cu episcopul delà Caransebeş, s’a continuat apoi nemţeşte.

*Odată, la un examen de „calificaţie“ (capacitate)

învăţătorească, comisiunea examinatoare, alcătuită din profesorimea institutului în frunte cu episcopul, a- junsese la limba şi literatura maghiară. Inspectorul şcolar ungur eră, fireşte, prezent şi punea întrebări în „limba statului“ , neştiind pe cea românească. rUnul dintre candidaţi, să-i zicem Avram Ştefănescu, citea o proză maghiară şi se cam încurcă la rostirea vocalelor din vorba „gazdagabb“, rostind g o z d o g ob .

— Ia seama, Avrame, nu-i „gozdogob“ , e gazdagabb . . .

— Că, mă rog, aşa am zis.

28 L I T E R A T U R A Z I L E I r

— Cum ai zis: s’auzim! intervenea profesorul.— Gozdogob! —■ stăruia candidatul.Sunetul a unguresc (uri fel de oa românesc) nu

era chip să fie pronunţat corect de graiul bietului Avram Ştefănescu, a cărui faţă asudase în chinuirea organului vocal şi în groaza că va lua notă rea din limbă maghiară.

Episcopul Popasu, preşedintele comisiunii, impresionat de pătimirea celui ce se căznea să rostească pe pngurescul o a, socoti să-l ajute şi-l întrebă:

— Acuşa, fiule, spune-mi: aveţi voi acasă un purcel ?

—■ Da, Prea Sfinţite, avem.. .— Bine, drăguţă; apoi mai spune-mi tu: când

te apropiai să-i dai de mâncare, nu auzeai cum începea să grohotească în limba lui: oa-oa-oa?.. .

— Am auzit, Prea Sfinţite...— Atunci, înţelegi: tăman aşa-i şi cu limbă asta

din carte: oa-oa-oa!S’a râs, cu poftă, în toată sala. Chiar şi domnul

inspector părea înveselit. . . Iar candidatul Avram Ştefănescu nu mai avea frică: gluma vlădicului îi aducea scăparea din necaz. . .

Astăzi? Alte timpuri, alţi oameni. Apostolii învăţământului primar, din ţara liberă, se pot desvolta neforţaţi, bucurându-se de toate drepturile ce li se cuvin şi, mai ales, feriţi de silnicii.

Vorbe înţelepte :Un suspin spune adeseori mai mult decât orce

cuvânt. ,Păcatele se nasc din trândăvie, neînţelegerile din

lipsă de lucru. _ _ _

3 Filaret Musta*'

In frământările înfrigurate ale zilelor, centenarele şi semicentenarele pare că au luat vestmântul necesităţii sufleteşti, la noi şi în toate ţările.

Zic însă unii: „ p r e a s â n t dese , p r e a s â n t c o s t i s i t o a r e “ sărbătorile astea, — şi „ p r e a s â n t l i p s i t e de f o l o s o b ş t e s c a c e s t e p á r a d é şi f e s t i v i t ă ţ i f ă r ă r o s t “ , adaogă alţii.

Va fi aşa, sau poate nu tocmai aşa: lucrul stă în legătură cu f e l u l şi c h |ipu 1 de organizare a sărbătorilor.

In orce caz, un centenar sau un semicentenar rămâne semn învederat că avem şi noi, românii, un trecut ce merită să fie scos la lumină atunci, când ţinem să cinstim amintirea îndrumătorilor şi proro- cilor neamului, şi să coborâm în inimile celor mulţi, prin grai şi scris, pe înaintaşii viteji ai faptei şi gândului românesc. '

Să le închinăm dar, mai ales studii aprofundate, sau ocazionale, să le tipărim lucrările inedite sau să retipărim pe cele apărute, şi să redeşteptăm clipele vieţii şi activităţii lor, drept razim moral viguros în mersul nesfârşit cătră desăvârşirea noastră.

Invocând marile figuri ale trecutului, accentuăm de obicei — şi e bine aşa! — caracterul lor p r o v i n -

*) La centenarul naşterii sale (20 Martie 1839) cu prilejul sărbătoririi organizate de Asociaţia învăţătorilor din judeţul Severin, în 1939, — când au fost comemoraţi de Asociaţie : providenţialul episcop I o a n P o p a s u , arhiereul F i l a r e t Mus t a, şi protopresbiterul I o a n T o m i d al Caransebeşului, „director naţional“ al şcoalelor din confiniul militar bănăţean.


c i al, de ardelean, bănăţean, basarabean, neuitând, fireşte, nici pe cel de r o mâ n , — ca să dovedim prin acest fapt că :

nu vrem să trăim şi să lucrăm fărâmiţaţi, ci în- tr’o massă închegată, şi că:

românii cari au vieţuit veacuri d’a rândul trai risipit, înţeleg să aibă în sfârşit mereu aceleaşi bucurii şi aceleaşi dureri ca înfrăţiţi într’un corp naţional real, nu închipuit.

*. . .Cine a fost părintele F il a ï et Mu s t a delà

Caransebeş?Când creştinul catolic soseşte la Roma, caută să

vadă întâi pe papa. Tot cam aşa, când ortodoxul român, din orce parte a mitropoliei noastre, venea la Caransebeş, se simţea îndatorat să treacă neapărat pe la părintele Musta, al cărui nume ajunsese nedespărţit de orăşelul grăniţeresc delà îmbinarea Sebeşului cu „Cimişul“ .

Fiu ales, al Bănatului cu mănos pământ şi cu mari frumuseţi fireşti, părintele Filaret Musta păstra o înfăţişare adânc serioasă; privirea aproape încruntată, a ochilor adumbriţi de groase sprincene, ascundea totuş sentimente de rară bunătate, gata de a sprijini strădălnicia în porniri bune şi a uşora soartea năpăstuiţilor.

Regimul austriac încetăţenise în graniţa bănăţeană, ca şi în alte locuri, — pe lângă unele îmbunătăţiri economice şi şcolare, —■ şi năravul oferirii de plocoane, de tot felul, aduse cu vreme şi fără vreme de bravii grăniceri pe seama feţelor, mai mult sau mai puţin înalte, ale diferiţilor slujbaşi.

F I L A R E T M U S T A 31

Plocoanele nu erau de dispreţuit: ele începeau delà pui şi ouă, până sus la căprioare, păstrăvi şi mistreţi.

Intru înfrânarea lăcomiilor fără cumpăt, părintele Filaret Musta, s’a dovedit duşman pronunţat al năravului plocoanelor, având totdeauna în vedere zidirea morală a credincioşilor săi de pretutindeni.

Caracterul său de preot naţionalist s’a învederat la toate ocaziile mari. Amintim, la acest loc, una singură:

In anul 1909, va să zică înainte cu 30 de ani, la sărbătoarea Intrării în biserică, se îndeplinea în catedrala delà Caransebeş, pentru a treia oară, alegerea de episcop al vă- duvitei eparhii bănăţene. Ce se petrecuse mai înainte?

Guvernul, atât de „părintesc“ , delà Budapesta, pe atunci tare la Viena, mijlocise ca, prin refuzul „prea înaltei confirmări“ , să se anuleze două alegeri precedente. . .

Intre cei atinşi de lovitura austro-ungară, se găsea tocmai Arhimandritul Filaret Musta, care acum, ca mandatar mitropolitan pentru alegerea a treia, declară în sinodul eparhial electoral (1909) că acesta e primul caz în viaţa constituţională a bisericii noastre, că scaunul episcopesc de 15 luni e în văduvie şi că până acum s’au anulat două alegeri de episcop; în interesul bisericii trebue să se stabilească responsabilităţile pentru cazurile acestea. . . „mâhnit în suflet aş putea să ating u n e l e c o r z i , care ar suna neplăcut la unele urechi —■ aceasta nu o fac; constat numai,

FILARET MUSTA f 1930


că pare că ne aflam iarăşi înaintea erei din anii 48...“Preotului infexibil, grăitor de asemenea cuvinte,

nu i-a fost dat, în vreme de neîmblânzită asuprire politică, să poarte toiagul vlădicesc. Părintele Filaret s ’a resemnat şi a rămas sfătuitorul credincios ál unei respectabile serii de vlădici caransebeşeni.

■ Dăscălimea veche bănăţeană, câtă se mai află în viaţă, comemorând pe Filaret Musta, îşi va aduce cu recunoştinţă aminte, că diploma, obţinută pe vremuri la examenul de „calificaţie“ din Caransebeş, o datoreşte, în bună parte, preşedintelui comisiei examinatoare, lui Filaret Musta, oare cu autoritatea sa izbutea să modereze, adeseori, exagerarea de control în chestiunea spinoasă dé limbă şi literatură maghiară la şcoala confesională a eparhiei.

Celce şi-a închinat suflet şi avere materială pentru neam şi lege, trăeşte de-a pururi între noi.

Vorbe înţelepte:Soartea unui popor depinde mai mult de carac-

terul Său, decât de inteligenţă. Gustave Le Bon.*

înţelepciunea ţăranului nostru :„Dacă cel tinăr ar şti, şi dacă cel bătrâu ar puteă,

alt fel ar măcină ceea moară“ .*

Când e bine, toţi cu mine ; când e rău, numai ieu. *

Diavolul nu zideşte biserici,*

Omul fără duşmani nu plăteşte doi bani.

4. Stefan Velo vanO vilă modestă şi cu socoteală întocmită, în co

muna de munte Rusca, poartă inscripţia de „VILA „ŞTEFANICA“, numele contopit al soţilor Velovan: Ştefan şi Anica.

Aici a decedat, în 26 Iulie 1932, Ştefan Velovan, înmormântat a treia zi, în oraşul unde, înainte cu 55 de ani, îş începuse activitatea pedagogică.

S’a stâns în vârstă de 80 de ani fără două luni, şi totuşi, cu mult prea curând pentru toti ceice l-au cunoscut şi apretiat.

Dăruit delà fire cu alese calităţi sufleteşti şi cu un exterior armonic, trăit ca student în străinătate şi ca tânăr profesor în Caranse- şt. velovan

beş, într’un mediu de colegi munci- 1932lori şi nepretentioşi, a condus institufiile de cultură ■— trei şcoale norrnale — cu desăvârşită cinste, cu inteligentă creiatoare, cu tactul pedagogului de caracter şi temeinic pregătit pentru şcoală.

Plecând din Bănat, după o rodnică muncă de 16 ani, chemat să treacă din tară robită în tara desro- bitoace, i s’ar fi cuvenit, poate, un loc mai înalt decât acela din care coborâse.

In lumea cu belşug de indivizi ce „sufăr de importanta proprie“ (expresiunea lui), Velovan eră cu desăvârşire sărac în duhul de-a se şti îmbulzi. In mândria sa de om neatârnător, ispita politică a vremii nu l-a ademenit; — astfel, drumul cătră catedra de pedagogie, la una din universităţile tării, a rămas


închis ambiţiei nobile a celui neînregimentat în cadrele unui club politic.

Şcoala delà Caransebeş, Institutul pedagogic, curat şi cinstit, a vieţuit, sub povăţuirea lui Ştefan Velovan, vremuri de avântat progres. Profesorul dirigent Velovan, — director erâ însuşi episcopul Po- pasu, apoi Popea, — i-a imprimat energia morală şi râvna cuminte în lupta aprigă deslănţuită de cèice pândeau prilejul pentru desfiinţarea instituţiei bisericeşti delà Caransebeş.

Loviturile şi decepţiile, împreunate cu cariera profesională delà acest institut, oţeleau puterile celor atinşi : optimismul sănătos al dirigentului şi încrederea lui în izbânda dreptăţii şi adevărului erau armele tari ale colegilor cari lucrau alături de Ştefan Velovan, animatorul şi cheagul corpului profesoral.

Ceice, cu iubire şi prietenie, conlucrau cu vrednicul tovarăş, pentru înflorirea acelui aşezământ de cultură creştină şi românească, erau: P a t r i c i u D r ă g ă l i h a , cercetător al trecutului bănăţean, Io n Paul , trecut la Slatina, la Iaşi, apóiba Cluj, Io n P i n e iu din Răşinarii lui Şaguna, Io i s i f Bă l an , cel mic de stat şi mare de suflet, cântăreţul şi tipica- şui rar în felul său G e o r g e P e t r es cu, iscusitul doctor L e o M u r ă ş la n(u, — toţi aceştia, rând pe rând au trecut pragul veciniciei; dintre cei aflători în viaţă, foşti colegi ai lui Velovan, îl jelesc astăzi (în 1932):: V a s i l e G o l d i ş , P e t r u Ba r b u , doctorul C o n s t a n t i n P o p a su, compozitorul prof. de muzică A n t o n S e q u e ,n s şi E. H o d o ş, scriitorul acestor şire.

Pomenirea acelui „dascăl al dascălilor“ , al maes-

Ş T E F A N V E L O V A N 35

irului, care în toată vremea a slujit o credinţă puternică, va fi mereu deşteaptă în sufletul nostru şi al învătătorimii ieşite din şcoala lui.

*N o t e b i o g r a f i c e . — Profesorul şi scriitorul

didactic, care a stăruit o jumătate de veac pentru propăşirea şcoalei româneşti, Ştefan Velovan, s’a născut, în anul 1852, Septemvrie 22, în Rusca Montană, judeful Severin, unde tatăl său, Nicolae Velovan, eră preot cu multă trecere în eparhie. A studiat întâi în Rusca şi Timişoara, unde face bacalaureatul; trece apoi la Viena, ou o bursă din fundaţia Gojdu, ascultând studii de filosofie. Ochiul ager al episcopului Popasu s’a îndreptat curând asupra tinărului Ştefan Velovan, şi în 1876 l-a trimis, să se specializeze în practica pedagogiei, la universitatea din Gotha, în Turingia. Aici s’a distins în deosebi prin lecţiile sale practice. înapoiat din Germania în 1877 şi numit profesor la Institutul caransebeşan, s’a manifestat şi ca priceput organizator al conferinţelor învătătoreşti, iniţiate şi ocrotite de episcopul Popasu.

In August 1881 Ştefan Velovan a luat în căsătorie pe d-şoara Anida Biju, dintr’o fruntaşă familie grăni- tărească din Caransebeş.

Titu Maiorescu, pe vremea când eră ministru al instrucţiunii publice, încercase să câştige pe Velovan pentru o catedră de pedagogie în România veche. Episcopul Popasu, unchiul ministrului, scrie nepotului la Bucureşti: „ N e p o a t e T i t u l e , d a c ă î mi i e i pe Velo ivan, m i e n u - m i r ă m â n e d e c â t să î n c h i d p r e p a r a n d i a “ . (V. Darea de Seamă, tip. de Comitetul pentru ridicarea bustului profeso

3

36 L I T E R A T U R A ZI LEI :

rului Ştefan Velovan, Craiova, f. a, pag. 65). Episcopul, în aceeaş scrisoare, se miră cum de România liberă, nu-şi pregăteşte elementele trebuitoare, ci caută „să le fure“, pe acelea care au fost pregătite, sub stăpânire străină, cu mari jertfe. . . Maiorescu, la citirea cuvintelor vlădiceşti, s’a simtit désarmât: Ştefan Velovan, a rămas la şcoala lui Popasu.

Take Ionescu, ministrul de mai târziu al instrucţiunii publice, în anul 1893, când Popasu nu mai era în viaţă, ofere profesorului de1 a Caransebeş, — ca şi Maiorescu, — o catedră de pedagogie în ţara de peste munţi. Episcopul de atunci, Popea, influenţat de ceice nu simpatizau pe Velovan, a socotit să nu intervină, — în felul cum făcuse Popasu, — ear cel invitat, ne mai întâmpinând acum piedică din partea conducătorilor, a trecut — „în ţară“ .

Când ministrul Take Ionescu a voit să-i încredinţeze mai multe atribuţiuni, Velovan a declarat că nu poate să fie decât p r o f e s o r u l u n e i s i n g u r e C a te dr e . Surprins ministrul a exclamat: „Eşti un om rar dta, die Velovan, eşti primul care nu vrea să primească atâta cât îi dau. Până acum n’am avut în faţa mea decât oameni care niciodată nu s’au mulţumit, cu cât li-am dat“ . (0. c. pg. 68).

Ca profesor de pedagogie, delà Şcoala Normală Carol I., a funcţionat 3 ani: 2 în Bucureşti şi 1 în Câmpulung, unde se mutase şcoala. (Ca director funcţionase numai doi ani, în care a trebuit să se convingă că nu toţi oamenii sânt corecţi şi conştiincioşi In îndeplinirea datoriei cu care s’au însărcinat).

In toamna anului 1896 a fost transferat profesor la Şcoala Normală de învăţători în C r a i o v a .

Ş T E F A N V E L O VAN 37

După 18 ani delà venirea lui în iară, în anul 1911, Camera deputaţilor — care nu s’a prea grăbit — i-a recunoscut cetăţenia română.

Rugat de mai mulţi învăţători, Velovan a primit candidatura pe lista noului partid ţărănist, înfiinţat la Craiova, când cu primele alegeri generale după întregirea nemului. A pus însă condiţia să nu f ie s o c o t i t c ă m e m b r u al p a r t i d u l u i , ci mai mult un candidat al învăţătorilor.

„Dacă îmi veţi cere un program, — scrie cătră alegătorii săi în 1919 — vă voi răspunde că el e foarte simplu, şi nu cuprinde decât punctele ce o dreaptă judecată le poate primi, şi o curată inimă românească le poate dori . . . Trecutul meu vă mărturiseşte că acest program a fost ţinut. Vom lăsa altora să crează că sânt mai deştepţi şi mai abili decât noi. La rândul nostru, vom căuta să fim mai cinstiţi decât ei. Eacă programul cu care noua Românie va birui“ .

Deziluzionat în curând, deputatul a renunţat să mai facă parte din Parlament, „pe care ajunsese să-l numească „Palavrament“ , (0. c. pg. 69).

A trăit mai mult în cercul restrâns al colegilor şi amicilor săi, bucurându-se de îngrijirea şi afecţiunea nobilei sale soţii, Anica.

In 1926 s’a retras la pensie, în vârstă de 74 de ani: 16 ani slujiţi în Caransebeş, 3 ani la Şcoala Normală „Carol I“ şi 30 de ani în Craiova, — aproape o jumătate de veac de trudnică lucrare*).

*) In 8 Mai 1938 i s’a inaugurat b u s t u l în bronz, în faţa Şcoalei normale craiovene, care îi poartă numele.


A publicat:Prelegeri de propedeutică pedagogică („Foaia

Diecezană“, 1886); Istoria naturală în şcoala primară; Cercul a percepţiei (1895); studiul: Intemeerea psihologică a actelor elementare ale gândirii în marginile legilor herbartiane de asociere şi reproducere (Caransebeş, 1890 şi Conv. Lit. 1891); studii şi articole în Convorbiri Literare din 1887 şi anii următori, şi în alte reviste; broşuri de metodologie, parte în manuscrise ş. a.

Ca psiholog şi pedagog din şcoala herbartiană, a încercat să pătrundă şi să limpezească ştiinţific psihologia gândirii, întemeiat pe părerile marilor cugetători ai lumii.

învăţătorii cari au voit să pătrundă felul cum se aplică cunoştinţele teoretice în viata practică a şcoa- lei, au găsit îndrumare şi lămurire în scrierile pedagogice publicate de Velovan.

Vorbe înţelepte:Paguba te face isteţ.

*Vorba bună împacă pe duşman, — dar nu totdeauna.

*

Piticul tot pitic, şi când stă pe vârf de munte.*

Vestea rea prinde aripi, vestea bună e slabă de picioare.

. *Nu osândi orbul fiindcă nu vede, ci mângăie-l şi-l

du de mână. n . lorga .

5. Aurel Vlaîcu— t 13 Sept. 1913 —

Presimţirea mamei s’a împlinit... Lacrimi'© bucuriei s’au schimbat în lacrimi de jale şi durere.

Când la serbările jubilare ale Asociaţiei „Astra“ , înainte cu doi ani (1911), mama lui Aurel Vlaicu, săteancă din Binţinţul de lângă Orăştie, a zărit în- tâiaşdată pe fiul său înălţându-se cu aeroplanul pe Câmpul Libertăţii delà Blaj, a izbucnit într’un hohot de plâns. . . Şi nu s’a liniştit în sufletul ei, trudită mamă, înainte de a-şi vedea pe Aurel coborât de pe aripele măestrei paseri, făptura feciorului său. Treizeci de mii de oameni au aclamat atunci pe viteazul cu mândru sbor, care dovedea neamului şi lumii ce poate să înfăp- tuească puterea minţii unui român ridicat din mijlocul plugarilor ardeleni.

, J n . AUREL VLAICUAcum s a starşit. . .Primul aviator al nostru, ajuns mândria şi nă

dejdea neamului, a căzut în clipa când se pregătea să îndeplinească o ,nouă cucerire în arta sborului.

Vulturul Ardealului n’are să mai plutească d’a- supra turnurilor de catedrale şi d’asupra culmilor de dealuri, străbătând albăstrimea văzduhului şi provocând furtună de însufleţire în mulţimea, gata nu odată să strângă la piept şi să sdrobească, în admirare şi dragoste, pe genialul inventator...

Flăcăii, frumoşi şi voinici ai satului său, în cămeşile lor albe, nu se vor mai repezi la poarta hangarului, să dea la o parte zăvoarele şi să facă loc maşinei, uşoare şi graţioase, a cărei frânghie o ţineau în mâni,

40 L I T E R A T U R A Z I L E I ;

ca îndată, la un semn al aviatorului, să-i dea drumul.Maşina lui Vlaicu stă astăzi tristă şi stingheră.

Dacă sufletul stăpânului ei a trecut în regiuni de unde nu este întoarcere, —- ,noi, urmaşii cerniţi, ne închinăm şi mai departe acestui geniu românesc şi vom îngenunchi'â mereu în fata mormântului ce închide rămăşiţele pământeşti ale îndrăzneţului sburător, ale cărui fapte vor fi puse alături de vredniciile celorlalţi martiri ai ştiinţei.

Ear fraţii tăi, aviatorule român, ţăranii şi cărturarii, vor povesti fiilor şi nepoţilor, cum a fost odată, ca’n poveşti, a fost un viteaz flăcău, înalt, oacheş, şi cu ochii ageri, care încăleca uneori pe un cal înaripat, şi sburâ în slavă, ca O' minune. Şi nu se mai zărea din el, decât un semn mic, negru; pe urmă se dădea jos şi earăş se înălţă de pe pământ. . . Şi tot aşa. . . Până când, într’una din zile, a încălicat din nou şi s’a ridicat. Ş’apoi s’a dus, s’a dus, şi — în- dărăpt n’a mai venit. . .

*Despre moartea lui Vlaicu se dau următoarele

amănunte :Ştirea sguduitoare a fost primită în Bucureşti,

Sâmbătă la ora 6 seara, în 13 Septemvrie 1913, transmisă prin telefon de primarul comunei Băneşti, 6 Klm. depărtare de Câmpina. Pe teritoriul acestei comune, nenorocitul aviator s’a prăbuşit delà o înălţime de 400 de metri cu aparatul său, ale cărui sfărâmături1 l-au sdrobit, cauzându-i moartea. Groaznica nenorocire s’a petrecut la ora 5 seara. Aviatorul avuse de gând să treacă în sbor Carpaţii şi să sosească în Orăştie la sărbările de atunci ale Âsociaţiunii Astra.

* /

A U R E L V L A I C U 4Î

Ce simţea sburătorul Vlaicu în văzduh?Eată eiectul produs, —■ descris de însuşi avia

torul român:„Impresia cea mai puternică am simţit-o când

am sburat pentru primaoară la Binţinţi în' Ardeal. Blériot încă nu trecuse canalul Mânecei. Primul meu aparat eră tot de lemn şi n’avea motor. Am legat 3 cai de el, trei flăcăi au prins a pocni din bice, şi aparatul s’a ridicat la vre-o 15 metri înălţime, dupăca a alergat câţiva kilometri pe pământ. Deatunci, de câteori mă sui în aparat, sbârnăiala motorului mi-a- duce aminte de aeroplanul fără motor, şi dinaintea ochilor, fascinaţi de nemărginirea văzduhului, îmi răsar cei trei flăcăi chiuind şi pocnind cu foc din biele.

Bucuria cea mai mare însă am' simţit-o când am sburat pentru primaoară la Cotroceni. Nu m’am ridicat atunci mai sus de patru metri. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi ca înălţimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau atunci pentru mine un record formidabil, un record care-mi consacră maşina. Sburase! şi asta eră principalul. Mă menţinusem sigur în aer, făcusem evolu- ţiuni neşovăelnice. Publicul care eră de faţă m’a aplaudat cu entuziasm. Iar eu, dupăce m’am coborît, eram ca şi beat de bucuria fără margini a izbândei. începusem să mă dau peste cap pe câmp de fericire. Cei din jurul meu ziceau c ’am înebunit. Şi eram, în adevăr, nebun de entuziasm şi mulţumire.

Dealtfel, este în adevăr de mirat cum omul nu înebuneşte când sboară. Mă ridic. Şi un gol par’că se face deodată în toată fiinţa, — ca şi cum m’aş ridică foarte repede cu un ascensor. Casele, drumurile,


plantaţiile prind să alerge nebuneşte în urma mea, să se depărteze din ce în ce, să se micşoreze, să devie tot mai puţin clare. Până la o sută de metri, am impresia că sbor cu un tren fulger, pe un drum fără şine, peste lucruri şi oameni. E înălţimea favorită la care îmi place să sbor. La o sută de metri nemărginirea văzduhului nu mă nelinişteşte, alergarea nebună a lucrurilor de mine îmi dă continuu sensafia ameţitoare a vitezei cn care sbor. . . Delà Cotroceni, când sunt la o sută de metri înălţime, se vede departe în zare. . . Văd Argeşul cum scânteiază ca o panglică de fildeş. . . Văd drumurile, clădirile oraşelor, pădurile cum se rânduesc, sub înrâurirea cu care alerg, în linii paralele. . , Toate contururile se văd paralele de sus.

Când trec de 500 de metri începe să-mi fie urît. Pământul nu se mai vede decât ca o imensă movilă de cenuşe sură cu pete albe, munţii şi văile se nivelează . . .

Confraţii sburători (ciorile şi ceilalţi. . . aviatori de această categorie) au dispărut cu desăvârşire. . . Mă simt singur şi începe să-mi fie frică. . . Nu mi-e frică de căderi sau de accidente. Mă cuprinde teama de misterul nemărginirii. Niciodată omul nu poate să aibă mai precisă ideea neantului, decât când sboară mai- sus de 500 de metri. Jos haos, sus haos, iar sbârnăitul de bondar uriaş al motorului par’că dă un formidabil glas acestui haos.

Am trecut de 800 de metri. Alerg cu o viteză foarte mare. Şi totuş par’că stau pe loc. In raport cu imensitatea văzduhului, viteza motorului meu dispare. Aş vrea să alerg mai repede. încetineala asta mă ener

A U R E L V L A I C U 43

vează. Toate sforţările sunt zadarnice însă. M’am ridicat dincolo de limita putinţelor omeneşti. Am întrat în sfera unde omul ,nu mai însemnează nimic faţă de infinitul atatputemic. . .

Coborîrea e mult mai plăcută decât suirea. Până la 50 de metri deasupra pământului mă cobor fără nici o teamă, cu mânile strânse pe cârmă, cu ochii aţintiţi asupra motorului. Delà 50 de metri începe să mă cuprindă frica de a nu ateriza destul de uşor. In aviaţie, spre deosebire de vieaţa de toate zilele, e mai greu de coborît decât de urcat. Cât ar câştigă aviaţia dacă predispoziţia firească a omului de a se coborî şi de-a coborî totul, s’ar putea aplicâ exclusiv în folosul aterizărei!

Şi mai ales e greu de aterizat în timp de furtună. Dealtfel când aerul e agitat, aviatorii evită să sboare. Eu totuş ant sburat la Braşov pe un timp foarte puţin favorabil. Băteâ un vânt puternic. Aerul erâ neliniştit ca valurile unei mări înfuriate. Aparatul era când ridicat la înălţimi de sute de metri, când coborît până aproape de pământ. Par’că eram o minge vie cu care o mână uriaşe se juca cu o plăcere sălbatecă între cer şi pământ. Când bate vântul tare, am impresia că niciodată nu vom putea stăpâni aerul

V. O n i ţ d e s p r e A u r e l V l a i c u : Tot ce facem şi tot ce vom face întru memoria de veci a a- cestui erou şi martir al nostru, — este şi va rămâneâ numai o părticică nesfârşit de mică din aceea cu ce-i sântem datori.

6. Silvestru Moldovanu— + într’o zi de Mai 1915 —

A murit un gazetar român al ţării Ardealului.La groapă e petrecut de un mic grup: colegi şi

prieteni îndureraţi.Cele patru scânduri care ascund corpul fostului

om al condeiului agitat, în curând se cufundă în noaptea pământului primitor şi bun.

Afară e lumină, şi soare, şi miros de salcâmi înfloriţi.

Şi lumea mică se ’mprăştie. Dar, în suspinul vântului domol, pare că tot se mai aud cântările de jale şi glasurile celor doi preoţi slujitori. . .

Cine-i gazetarul care s’a dus?Ce a săvârşit în viaţă?Care-i sânt calităţile?Silvestru Moldovanu purta, în fiinţa sa, chipul

ţăranului român delà noi, căruia a ştiut să-i închine întreaga iubire frăţească ce nu cunoaşte ispitirea profitului personal.

Ca gazetar a dovedit statornicie sufletească întru a înfruntă toate furtunile împreunate cu meseria sa. Lovit de soarte, nu s’a înfăşorat î,n mantaua prigoniţilor, ca să plece peste plaiuri, să se adăpostească la distanţă, şi acolo să-şi croească rostul. . .

Scriitor cu talent uimitor n’a fost Silvestru al nostru. Scrierile sale, cumpănite, şi îngrijite, politice şi nepolitioe, nu prezintă nimic extraordinar. Era însă, în locul şi timpul său, cu adevărat om extraordinar întru a lucră şi a persistă în hotărârea de a

SILVESTRU MOLDOVANU 45

ridica pe ai săi, în mersul lor cultural şi national, aici, acasă, unde nu-i surâdeau desmierdările, nici retribuţiile neamului aşa de puţin recunoscător pentru ceice nu se înghesuesc.

Ce fel de perspectivă i se deschidea, câtă vreme a muncit între noi? 1

Perspectiva ziaristului român de astăzi: necazul, sărăcia şi casa de nebuni.

O părticică, dintr’un premiu academic divizibil, eră oi resplătire prea mică pentru robul de zi şi noapte al scrisului. Activitatea neîntreruptă pentru binele obştesc, împreunată cu jertfele îndurate, merită, fără îndoeală, alt fel de atenţiuni. Dar, omul delà tribuna presei, n’a aspirat la ele, ci s’a mărginit să fie şi să rămâie gazetar convins şi pedagog instruit, în aceeaş măsură, risipind puterea duhului său mereu pentru alţii.

Dacă voi, tinerilor, aţi cutreeră mai adese ţinuturile de mândreţe ale pământului românesc din Ardeal şi Bănat şi Crişuri; dacă aţi descrie, — chiar numai pe seama voastră, — locurile văzute şi aţi ascultă legendele cu adânc înţeles legate de ele, — cum obişnuiă omul integru Silvestru Moldovanu, — poate nu v’aţi decide pe uşor să treceţi frontiera carpatină şi să bateţi la uşi, unde cam de multişor (era în 1915) nu vi se mai simte trebuinţa.

Voi, tineri, când intraţi în şcoala vieţii, dacă purtaţi înlăuntrul vostru schinteea dragostei pentru pătura neajutorată ce vă înconjoară, gândiţi-vă uneori la tăria sufletească a unui Silvestru Moldovanu. Şi apropiaţi-vă cu toţii de gazetarul, care doarme somn Îără sfârşit în singurătatea din preajma Dumbrăvii


Sibiului şi spuneti-i că-i ţeseti mai departe stofa sănătoasă a visurilor lui . . . Altă recunoştinţă, altă răsplată, umbra sa nu vă cere*).

Vorbe înţelepte:Norocul nu se găseşte bine, decât în casa unde

se munceşte. n . torga..* '

Vorba bună şi mâna de ajutor, la vremuri grele, alină dureri şi lacrimi.

i i . *Fă tot lucrul la vremea lui. Nu fii bun de gură.

Vorba multă-i sărăcia omului, şi toată paserea pe limba(Si p ie ţe . c. Negruzzl.

*D e multe ori poţi zări, pe buzele cutărui bine-si-

tuat, un zimbet dispreţuitor la vederea unei stări materiale modeste. Acest zimbet impresionează pe naivi şi pe unele cocoane. \ *

A fi pesimist în ce priveşte viitorul neamului tău, însemnează a fi trădător de neam. Lucian Blaga.

*

Apa, vântul şi gura unor oameni, nu le poţi opri, : *

Sânt lucruri care se terfelesc, când se discută.N. Iorga.*

Dacă mintea ar creşte pe cărări, ar paşte-o şi măgarii.

*) Sub impresia acestui articolaş, Mitropolitul de atunci, Ioan Meţianu, „sub vălul anonimatului“ a dăruit 5000 coroane, in rentă ungară de stat cu 4%, Fondului ziariştilor români ardeleni. (Telegr. Român, 1915, Nr. 96).

7. Virgil Onit— t 21 Octomvrie 1915 —

O raritate de om. , ’Din mijlocul corpului profesoral, delà liceul no

stru braşovean, a dispărut pe vecie Virgil Onit, putere de primul rang, care de 21 de ani a stat neîncetat în fruntea lui, şi de un sfert de veac a contribuit cu ardoare la înflorirea şcoalelor româneşti braşovene, atât de venerate pretutindeni la români.

In cimiterul bisericii Sf. Nicolae din Seheii Braşovului, unde se odihnesc osemintele foştilor directori şi iscusiţi bărbaţi de şcoală, Ga vrii Mun- teanu şi Ion Meşota, se înalţă astăzi mormântul care închide rămăşiţele pământeşti ale prea vrednicului urmaş al lor, Virgil Oniţ, stânş în al 51-lea an al vieţii. Jumătate din a-

ceştia i-a dat catedrei române şi bietei noastre literaturi ardeleneşti.

La catedra din Braşov a venit în anul 1890,. dupăce terminase cursurile de teologie în Sibiu şi de filosofie în Budapesta şi Viena. După patru ani, a fost ales director al liceului; ear Academia Română l-a proclamat, în curând, membru corespondent, petéméiül publicaţiilor sale de literatură şi pedagogie.

Adânc respectat şi iubit de profesorime şi de tinerime, Virgil Oniţ, în numeroase cuvântări, ţinute la festivităţile şcolare, a tratat totdeauna probleme actuale de educaţie, şi le-a desvoltat cu atâta căldură şi pătrundere, încât auditorul: bărbaţi, femei, tipărî

V. ONIŢ


şi bătrâni, ar fi ascultat, ceasuri întregi şi fără leac de plictiseală, pe directorul înţelept şi cu dulce grai,

.de toti înţeles.Povestirile sale tipărite şi o piesă teatrală se vor

putea citi încă multă vreme ; autorul lor însă erâ înainte de toate, om al şcoalei, dascăl cu tărie de caracter, sincer şi deschis, şi prin calităţile acestea, profund înrâuri tor asupra sufletelor tinereşti: — p i l d ă ;v ie , pentru elevi, şi pentru alţii.

Duhul său generos a ieşit în deosebi la iveală în toamna anului 1898, când a initiât înfiinţarea M e s e i s t u d e n ţ i l o r delà şCoalele noastre braşovene. Instituţia de binefacere, al cărei întemeetor, administrator şi cassier erâ Virgil Onit, formează podoaba activităţii sale, din care a răsărit apoi impozantul i n t e r n a t , deschis la 1912.

Masa delà Braşov, care an de an revarsă bunătăţi asupra tinerilor săraci şi diligenţi, îş va jăli, cu drept cuvânt, pe fundatorul şi devotatul său îngrijitor.

Amintirea lui Onit se va joăstrâ în toate sufletele cernite ale celoroe l-au cunoscut, ear istoria şcoalelor din Braşov va pomeni cu sfinţenie numele directorului distins, al profesorului drept, ca şi al românului bun şi al părintelui milos cu cei mici şi sărmani.

Continuitatea şi unitatea culturii, contopirea trecutului cu prezentul în evoluţia culturală şi întemeerea acestei evoluţiuni pe peatra unghiulară a trecutului, sânt condiţiile „sine qua non“ ale culturii unui neam“.

V. Onlţ.

8. Nicolae Gane— + April 1916 —

Delà Iaşi ni s’a vestit moartea bătrânului scriitor Nicolae Gane, fost deputat al camerei, primar al laşilor, ministru, apoi preşedinte al senatului şi, mai târziu (în 1908) membru activ al Academiei Române,

. Descendent dintr’o veche familie de boeri moldoveni, Nicolae Gane s’a născut în anul 1835 la Fălliceni.

In Paris a terminat studiul dreptului şi al legilor, întors la Iaşi, ajunge primar î,n 1871.

JUNIMEA, tinăra soceitate literară, şi revista ei, CONVORBIRI LITERARE, l-au atras delà început. Colaboratorii publicaţiei ieşene mânuiau cu totii o limbă îndemânatică şi mlădioasă şi mai uşoară de Înţeles, decât felul de scris al celor înrâuriţi de teoriile latinizatoare, — iertate, de alt fel, până la un punct, — ale ardelenilor.

C o n v o r b i r i l e au adăpostit primele încercări de nuvele şi versuri semnate de Nicolae Gane. Alături de aceste îndeletniciri tinereşti, apărute în volum la 1873, autorul şi-a adunat nuvelele în 3 volume, tipărite (în ediţia a doua) la Bucureşti în 1886. Sânt povestiri ce se deosebesc prin forma lor curgătoare şi naturală ca şi prin descripţiunile vii ale comorilor naturii şi ale obiceiurilor boereşti din Moldova.

Favoarea publicului cititor din Ardeal a obţinut o prin avântata nuvelă A n d r e i F l o r e a C u r c a n u l , tipărită întâi în Convorbirile Literare. Faptele viteazului delà Griviţa, din răsboiul din anii 1877 şi 1878, înfăţişate de Nicolae Gane, ca şi de Vasile Alecsan-

4

50 L I T E R A T U R A Z I L EI r

dri, au avut darul să producă cele mai puternice impresii în inimile tuturor cetitorilor.

Reţinut de alte preocupări, Gane n’a mai publicat nimic din scrierile sale, până în amil 1901, când apar, în Iaşi, volumele: Z i l e t ră i t e , P a g i n i r ă s 1 e ţ e, P ă c a t e m ă r t u r i s i t e , — în însemnări critice, discursuri, note de călătorie şi interesante aduceri a- minte din lu,nga sa viaţă. In 1906 tălmăceşte, în limba română, I n f e r n u l lui Dante.

Volumele sale de proză şi poezie au izbutit să deştepte iubirea pentru timpurile, mari şi sănătoase, ale trecutului românesc şi să inspire mai mult interes părintesc pentru plugarul care îş jertfeşte bucuros averea şi sângele, când îl cheamă ţara ş'i domnul ei.

Şi a mlai izbutit să mănuească un scris sobru şi armonios, spre deosebire de trudnica meşteşugire, proprie stilului multor prozatori şi versificatori de ieri şi de astăzi.

Despre N. G a n e , cu prilejul apariţiei volumului său, întitulat „Păcate mărturisite“, scriâ criticul II. Ch en d i următoarele : » . . . noi, ardelenii, aproape toţi, am învăţat bruma de limbă românească câtă o ştim, delà dsa şi delà dl Slavici (trăiau, pe atunci, amândoi scriitorii). „Fluerul Iui Ştefan“ a pornit să cânte şi pe la noi ; limba populară în care e scrisă „Ru- xandra“ , o înţelegem şl noi, şi eată-1 pe dl Gane încetăţenit în inimile ardelenilor, mai ales ale tinerimii atât de primitoare pentru subiecte de felul celor deşvoltate de autorul „Hatmanului Baltag“, al lui „Petru Rareş“ şi cum se mai numesc nuvelele istorice şi atât de romantice ale scriitorului ieşan. Ear de un om, delà care al învăţat ceva carte, totdeauna ţi-e drag".

O0O3£X1Q3Q3O3O3O3O3Q2O3Q3Q0O3Ö0O3Q3O0O0ÖÍ*

9. George Coşbuc- f 17 Mal 1918 -

S’a dus Coşbuc.. . . Ieşit din viteji grăniţeri delà Hordául Năsău-

dului, George Coşbuc, trecut peste munţi, — după câţiva ani de muncă la TRIBUNA sibiană a lui Sla-

G. COŞBUC

viei, —■ lucrează începând cu anul 1890, în capitală, ca ziarist, profesor, apoi ca funcţionar la Casa şcoa- lelor.

Activitatea literară mult apretiată de tribunişti, şi-a început-o în Ardeal ; ear volumul de B a l a d e şi I d i l e , apărut la Bucureşti, în 1893, îl ridică între fruntaşii literaturii române.

Poetul ardelean care iubea atât de mult viata şi frumosul, eră unul dintre cei aleşi, reuşind să dea


glas, prin maestre forme, simţirilor celor mulţi şi suferinţelor înecate în tăcere ale fraţilor săi din toate ţările.

ION GORUN (1863-1929)

Când, la moartea lui Eminescu, opera măreaţă a poetului durerii s’a impus în rândul ucenicilor imitatori atât de copleşitor, încât literaţii socoteau că originalitatea poeziei române s’a stâns pentru lungă

G H E O R G H E C O Ş B UC 53

vreme, eală că din pământul Ardealului se ivesc scrierile lui George Coşbuc, aducând notă ,nouă, primită cu toată însufleţirea de ceata scriitorilor tinări ai ţării noastre.

Ear când, mai târziu, Coşbuc alături de amicul său Vlahuţă, constată că lipseşte „un stindard de înseninare şi de înfrăţire intelectuală“ şi că trebue redeşteptat avântul de odinioară în sufletele româneşti, şi că literatura a pornit pe drumuri greşite, a dat viaţă revistei S ă m ă nă t f o r u l , condusă apoi de marele prof. N. Iorga. Cu câţiva ani mai înainte, Coşbuc, întbvărăşit cu Slavici şi Caragiale, a publicat foaia pentru familii V a t r a ilustrată, ear în 1906 împreună cu Ion Gorun (Al. I. Hodoş) V i a ţ a L i te rară . . .

Nu este aici locul şi timpul să cumpănim rostul acestor publicaţii şi ca'ităţile marelui dispărut. Vrednicia scriitorului poet este bine statorită pe paginile operelor sale, bogate în tot ce este nobil, adevărat şi înălţător în sufletul poporului care ,ni-a dat pe George Coşbuc.

Pilduiri : Până eştitinăr, zici: „Omul dacă ’mbă- trâneşte“ . . . Ear dac ai îmbătrânit tu însuţi, îţi aduci aminte de vorba-' „Cinsteşte pe bătrâni, căci poţi fi şi tu bătrân", şi z ici: „Dacă nai un bătrân în casă, să ţi-l cumperi“ , — Democratul z ice : „Opinca-i talpa ţării“ şi „Peştele delà cap se strică“ ; — dar conservatorul : Hunde nu-i cap, vai de picioare“ şi „nu clădi casa ta pe nisip“ .

— „Ori Stan, ori căpitan“ , — se avântă câte unul; altul însă, care pre&ră s'o ia mai domol, se gândeşte la sfatul: „ţine calea de mijloc“ . ion Gorun.

J j b ^ J t e d ţ M i M i J K M i J U§& 5|R 3(r JUR 7SÏ» JK W »ät §R

10. Tordăşanu Victor— f 1/14 Februar 1920 -

Omul bun, care a fost Tordăşanu Victor, s’a stâns din viată, înfrânt de anii trăiti în muncă ce nu Cunoaşte oboseală, şi mulţumit şi împăcat că i s’a *

* V. TORDĂŞANU

dat să vadă cu ochii zilele de glorie şi de mântuire ale neamului.

A lăsat, în urma sa, adânc jelindu-1: o îndurerată soţie, o fiică, rudenii, prieteni şi oastea mare a iu-

VI CTOR TORDĂŞANU 55

biţilor săi meseriaşi, pe care el a condus-o cu cea mai părin'ească grijă şi lăpădare de sine.

L-a ştiut tot Sibiul, şi l-a ştiut întreg Ardealul. Ear celce l-a cunoscut mai de aproape, nu putea să nu-1 admire şi să nu-1 aprobe î,n lucrarea sa însufleţită, şi cu totul neînsoţită de remuneraţie bănească, în folosul clasei meseriaşilor şi agricultorilor români din Ardeal şi din alte părţi ale ţării.

Progresul şi înflorirea instituţiilor de cultură şi binefacere, în fruntea cărora a fost pus, se datoresc mai ales silinţelor sale încordate, care i-au măcinat sănătatea şi, în cele din urmă, după zece ani, l-au strivit şi l-au dat pământului.

Amintirea lui va rămâneâ vie şi duioasă în inimile tagmei meserieşeşti sibiene şi a ţărănimii judeţului Sibiu. Plugarii îş vor mai aduce aminte, lungă vreme, de omul care i-a povăţuit şi îndemnat la fapte de folos şi de cinste; ear meseriaşii, de toate categoriile, câţi l-au cunoscut, vor vedeii când şi când, în visurile lor, figura înflăcărată a părintelui lor sufletesc, care la întruniri şi petreceri, organizate de Reuniunea meseriaşilor, trecea de'a masă la masă, culegând, în pălăria „DUMNEZEU VEDE“, obolul, cu drag dăruit, în favoarea bunului mers al Reuniunii.

Plutească duhul lui Tordăşanu Victor asupra tuturor fiilor săi sufleteşti, sfătuindu-i să păşească, tari şi neşovăitori, în drumul ce e 1 li-a arătat.

Trudeşte, făcătorule de bine, Veni-vor, roiuri, alţii după tine, Şi vor culege rodul — bogăţie.

At. Vlahu (ă.

11. Andrei Bârseanu(1858— 1922)

Din Bucureşti, unde plecase întru căutarea sănătăţii sale, pentru a se supune unei operaţii chirurgicale, ne vine astăzi (în 21 August 1922) nespus do jalnica şlire despre moartea celuice a fost A n d r e i B â r s e a n u .

Dis! ins, de o potrivă, ca luptător cultural şi national, dispărutul profesor, orator şi scriitor fusese-

în toată vremea personalitatea puternică în stare să strângă rândurile împrejurul său, să le îmbărbăteze şi să le împărtăşească scântei din spiritul de caracter otelit şi ale naţionalismului creştin, a cărui sufletească energie, bunătate şi înţelepciune s'au afirmat totdeauna, în ceasurile de bucurie şi de durere, ceA. BÂRSEANU

ne-au coplejşit în vremea abea trecută.Aş-ociatiunea „Astra“ , condusă cu bună rodnicie

pentru cultura poporului, îndură, prin moartea preşedintelui său, pierdere greu de reparat. Adunările anuale, începând din 1906 şi până la 1921, ţinute în centrele ardelene, se schimbau în praznice nationale neuilate, prin discursurile măestre, rostite, la aceste ocazii, de cel chemat să deschidă şedinţele „Astrei“ festive.

Ca scriitor ni-a dăruit, pe lângă lucrări didactice, istoria şooalelor noastre braşovene, carte premiată de Academia Română, — al cărei membru activ a fost

A N D R E I B Â R S E A N U 5 T

ales; —■ în diferite reviste şi ziare a scris versuri şi proză, a publicat material de literatură poporală, în care intră şi volumul D o i n e şi s t r i g ă t u r i d i n A r d e a l (colecţia elevilor blăjeni ai lui Ion M. Moldovanu) în colaborare cu filoromânul ceh Dr. I. U.I ar n i k . împreună cu profesorul Ion .Popea delà Braşov a redactat foaia „Şcoala şi familia“ ş. a.

Activitatea aceasta, neîntreruptă nici în clipe când poate sănătatea

Ut. », \J. «

sa cerea să se cruţe, îi asigură f 1923

locul de cinste şi veneraţie între mai marii naţiunii şi patriei române. * *

C u g e t ă r i :Chipurile, vorbele, gândurile morţilor trăesc în noi.

ear in pământ numai jertfa. n . torga.

*Lumea nu se îndreaptă cu umărul.

*Natura omului, plăsmuită este astfel, încât el râde.

plânge, se întristează, se veseleşte, cănd vede pe alţii râzând, plângând, întristaţi sau veseli: fără chiar să ştie şi să voiască a şti de ce râde? de ce plânge? de ce se întristează ? de ce se veseleşte ? b . p . Haşdeu.

*Răbdarea nare să fie leacul t u t u r o r nenoro

cirilor unui neam-

12. Dr. Ilarion Puşcariu(1842-1922)

Sibiul ortodox a luat haiuă de doliu:In 26 August (8 Septemvrie) 1922 a trecut la

cele veşnice unul dintre merituoşii reprezentanţi ai epocei şaguniane : venerabilul arhiereu Dr. I l a r i o n P u ş c a r i u .

Om al bisericii, pomovator sârguincios al culturii româneşti, ca şi multi alti membri ai familiei Puşcariu, cunoscuţi prin lucrările lor de ştiinţă şi literatură, regretatul Ilarion a slujit altarul şi neamul timp de peste 53 de ani.

A dat bisericii ardelene câteva generaţii de preoţi, ieşiţi de sub mâna lui de profesor la seminarul An- dreian.

Activitatea sa istorică îl aşează la loc de onoare între istoriografii ardeleni vechi şi noi, prin scrisul său bogat în reminiscenţe preţioase şi în experienţele «din trecutul Ardealului bisericesc şi şcolar.

Parte activă i-a revenit şi la înfiinţarea şi redactarea, în direcţie „junimistă“, a „ F o i ş o a r e i “ Telegrafului Român (1876).

Intrat în slujba arhidiecezei Sibiului şi a instituţiei culturale a Asociatiunii transilvane, prea era legat de aceste aşezăminte ca să mai poată urma invitării ministrului de culte austriac de-a ocupa catedra de teologie morală delà facultatea teologică din Cernăuţ.

In furtunile des'ănţuite asupra ţării, Ilarion Puşcariu a stat mereu la postul său şi nu şi-a schimbat

Dr. ÎLARION PUŞCARIU 59

•credinţele privitoare la aspiraţiile mari şi îndreptăţite ale clerului şi poporului său.

Biserică, în consecvenţă, l-a învrednicit cu rangul de arhiereu titular; ear Academia Română l-a proclamat, în 1916, membru onorar.

*N o t ă b i o g r a f i c ă . — Ilarion, frate cu ioan

Puşcariu, s’a născut în 5 Sept. 1842, în Sohodolul Bra- nului, a studiat teologia în Sibiu, filosofia în Viena, unde a fost promovat doctor, în această ştiinţă, la 1869. Tot în Viena a urmat, la facultatea juridică, lecţiile de drept canonic al bisericii orientale.

In 1870 fu chemat profesor la Seminarul Andreian din Sibiu.

S’a călugărit în 1874 şi, în acelaş an, a fost înaintat protosincel, ear în 1886 arhimandrit.

In 1900 Sinodul arhidiecezan a hotărât să fie propus Sinodului episcopal pentru hirotonire întru arhiereu.

A colaborat la câteva reviste şi a contribuit la înfiinţarea şi redactarea „Foişoarei“ delà Telegraful Român (1876).

A publicat:'Mitropolia românilor ort. din Ungaria şi Transilvania (Sibiu, 1908) şi Manuale de istorie bisericească (1892 şi 1893).

A lucrat, timp de 12 ani, şi ca director al despărţământului Sibiu al Asociaţiunii „Astra“, şi câtva timp ca vicepreşedinte al acestei instituţii.

13. Ion Slavici(1848-1925)

Resemnat şi senin a încetat din viată, în 17 August 1925, valorosul scriitor, care ni-a dăruit pe POPA TANDA, excelenta povestire, unde numeroşi preoţi din săticelele isolate îş vor fi găsind trăsături asemănătoare, însoţite de mângăeri şi de îndemnuri spre mai bine.

Născut în Şiria de lângă Arad, Ion Slavici încetează din viată la vârsta de 77 de ani, într’o căsuţă la ai săi din Panciul

I Moldovei, unde se retrăsese vara ţ aceasta. De aici, sicriul cu osemin- ! tele defunctului este pus pe un car,

tras de doi boi şi, urmat de familie şi de puţinii scriitori, e dus la ultimul lăcaş şi înmormântat aşa cum a dorit : fără sgomot şi fără

discursuri.Zeci de ani lucrase Ion Slavici la : catedră, in

redacţii şi la biroul său de scriitor. Pagini de ziare şi reviste îi vestesc numele ca: Timpul, Convorbiri Literare, Telegraful Român, Luceafărul, Vatra, Să- mănătorul şi admirabila TRIBUNĂ, pentru care sufere un an înlreg asprimea temniţei delà Vat.

Pe urma lui Slavici avem, pe lângă lucrările sale de luptător politic national, o bogată producţie literară: nuvele, poveşti, amintiri, dintre care multe sânt traduse în alte literaturi, ca modèle de gândire şi artă românească ce se oglindeşte din scrisul lui.

ION S L A V I C I 61

Cât priveşte atitudinea sa politică, osândită de mulţi contimporani, să o condamne în viitor aceia cari n’au rătăcit şi n’au greşit niciodată în labirintul drumului lor politic.

Pace omului, care se duce, împăcat cu sine şi fără murmur, şi care, totuşi, rămâne mereu lângă noi

*D a t e b i o g r a f i c e : Ion Slavici, şirianul, în

vaţă carte în şcoalele delà: Arad, Timişoara, Sătmar, apoi delà Pesta şi Viena.

Slujeşte ca: arhivar consistorial în Oradea, profesor în Bucureşti, redactor de ziar în Sibiu, director de şcoală la institutul Oteteleşanu î,n Măgurelele Bucureştilor. La 1874, şi mulţi ani în urmă, a supra- veghiat marea publicaţie a documentelor istorice rămase delà Hurmuzachi.

A publicat: nuvele, romane, manuale de istorie şi limba română, şi scrieri politice. * *

Omul harnic mănâncă peatră, scoate caş’ din apă de baltă şi seceră grâu unde au crescut cucute.

*I. Slavici.

Orbul n ajută pe olog ; flămânzii nu ’ndreaptă treaba satului; când gâştele păzesc stratul, puţin rămâne grădinarului. i. slavici.

Cine ’ntreabă, nu greşeşte. Dar nu cere delà prost învăţ, şi delà bătrân băţ, — că orb pe orb povăţuind, cad amândoi în groapă. a . Pann.

14. Vasile StroescuDelà biserica Albă dia Bucureşti, unde i se ri

dicase catafalcul şi i se cântase prohodul de însuşi Patriarhul tării, venerabilul octogenar V a s i l e Stro^ e s e u a fost dus, urmat de un lung cortej, la locul odihnei de veci în cimitirul Sfânta Vineri. Jalnica ceremonie s’a săvârşit Sâmbătă în 17 April 1926.

Marele iubitor de oameni, cu încredere de ne- sdruncinat î,n puterea de viată a poporului său, ani de-a rândul a jertfit cu mână largă sume însemnate din averea sa, date şcolilor şi bisericilor şi altor aşezăminte din vremea stăpânirilor de tristă amintire. Câteva cifre:

Vasile Stroescu, viţă de boer basarabean, a dăruit : !

220.000 coroane (aur!) Mitropoliei delà Sibiu, în anul 1910;

100.000 coroane (aceeaş valoare) Mitropoliei delàBlaj; • f !

10.000 cor. Gonsistorului delà Caransebeş;100.000 cor. Reuniunii femeilor din Arad ;Alte sume, mai mici sau mai mari, pe seama

diferitelor instituţii lipstie de mijloace materiale.Nobilul basarabean şi-a exercitat dărnicia, e

aproape de sine înţeles, ou multă modestie, ferindu-se de sgomotul presei şi de „bunătăţile“ meselor îmbelşugate şi deşarte.

In scrisorile lui Stroescu, cătră mitropolitul Ioan Meţianu la Sibiu, surprindem linii caracteristice pentru firea celuice obişnuiâ să facă binele numai din curata iubire a binelui. „Eu ţin la folosul n a ţ i u n i i ,


nu la fală“ , — scrie Vasile Stroescu. Intr’o scrisoare clin 30 April 1910, unde e vorbă despre cererile de ajutor ciej i se fac din multe părţi, spune: „Mai ales când văd, pe scrisori, iscăliturile ţăranilor făcute de mâni zdravene, voinice, trudite de muncă, dar tre- murânde, nesigure, ca de copil slab şi fără ajutor la scris, apoi cu o deosebită mulţumire sufletească, după putinţă le împlinesc cererile. Pe unele scrisori sânt câte două şiraguri de asemenea iscălituri —■ întregi pomelnice, Sgârieturile acelea îmi spun mai multe decât toate vorbele cele mai elocvente! Ele îmi spun de nevoile, necazuri'e, asupririle şi nedreptăţile câte le-a îndurat nenorocitul popor în curgerea de veacuri! Delà dânşii lotul s’a luat, dar în schimb ,nu li sa dat nimica!“

Ligii Culturale, care îl alesese membru pentru mărinimoasele dăruiri, i-a răspuns:

„O faptă, odată simplă şi delà sine înteleaslă, stârneşte azi atâta sgomot şi admiraţie, — ziceâ Vasile Stroescu; — ce s’a ales de urmaşii acelora care şi-au dat întreaga avere pentru obşte şi pentru neam? Ţăranul de-o parte, Parisul şi Monte Carlo de alta, ar puteâ răspunde la această întrebare“ . . .

Ce a îndemnat pe Stroescu să vie în ajutorul românilor ardeleni? — Cetirea cărţii, scrise de Io n S l a v i c i , despre luptele noastre naţionale.

Opera vrednicului bărbat basarabean s’a întins, fireşte, şi asupra iubitei sale tari, Basarabia. Dovadă este şi lucrarea pornită în jurul ziarului C u v â n t u l M o l d o v e i .

Neamul, care nu uită, rămâne în veci recunoscător celuice, în timpuri critice, i-a sprijinit instituţiile culturale, promovând conştiinţa naţională a fraţilor săi din apropiere şi din depărtări.

15. loati Mihu( f 2 Iulie 1927)

Retras, la moşia sa delà Vinerea Orăştiei, a încetat din viaţă Io a,n Mihu, doctor în ştiinţele

10 AN MIHU

juridice, mare ocrotitor al aşezămintelor culturale şi bisericeşti ale neamului.*)

*) A se vedeâ volumul : „Dr. Ioan Mihu, Spicuiri din gândurile mele“ , publicate de Prof. Silviu Dragomir. Sibiu, 1938. Tip. Arhid.

S O A N MI H U 65

Născut, în 1854 din familie ţărănească înstărită, s a împărtăşit de îngrijită creştere, creştină şi românească şi, prin calităţile sale sufleteşti, s’a impus atât, stimei şi dragostei poporului român, cât şi respectului celor de alt neam.

Om cn dare de mână, având întinse pământuri, pe care le iubeşte cu sentimentul moştenit delà înaintaşi, şi le cultivă, şi le sporeşte, se simte strâns legat de ele şi, la fel cil plugarul cumpănit, ocoleşte schimbările prin resvrătire şi preferă actul ieşit din compromis. Dragostea pentru moşia din care va in- cassâ roadele după capitalul de muncă învestit, fac din agricultor duşman al riziculdi legat de persoana eeluice n’are mult de pierdut, ci mai de grabă de câştigat.

Din .noadele unei activităţi, întinse şi chibzuite, loan Mihu a făcut mereu parte şi altora, sprijinind, cu rară dărnicie, zidiri de biserici şi şcoale.

Studenţi săraci au fost susţinuţi la învăţătură de fruntaşul delà Vinerea.

Şi nimeni, în Ardeal, n’a purtat interes mai grăitor pentru slujbaşii de zi ai condeiului, decât acest ilustra Mecena al Ardealului, când a instituit un fond, prin care existenţa gazetarilor români ardeleni să fie în viitor mai puţin nesigură.

Una din gândirile sale de căpetenie, asupra căreia stărueâ la prilejuri, era: Românul de dincoace de munţi, ca să reziste cu tărie străinilor şi ca să-şi dobândească drepturile politice care i se cuvin, are să-şi întărească viaţa c u l t u r a l ă ş i s o c i a l ă şi •să-şi organizeze puterile e c o n o m i c e .

66 L I T E R A T U R A Z I L E I i

Potrivit acestei gândiri, a iniţiat, a organizat, a condus sau a patronat instituţii d e e c o n o m i e şi de c u l t u r ă n [ a ţ i ona lă .

Temperament potolit, Ioan Mihu, în ale politicei, din timpul său, n’a fost luptătorul răscolitor al massei poporului, a încercat însă totdeauna să îmbărbăteze pe cei şovăitori şi să micşoreze cutezarea pripiţilor.

De aceea, în manifestaţiile publice din Ardeal, Mihu era de obicei consultat, fiind o personalitate cunoscută ca diplomat şi desinteresat, şi ca profund cunoscător al problemelor juridice şi financiare.

Cel înzestrat, prin soarte şi hărnicie proprie, cu bogate bunuri pământeşti, a purtat grijă, cu atât mai vârtos, şi de cele sufleteşti.

Facă şi alţii aşa.

Regule de viaţă:Să cheltuieşti numai pe lucruri care îţi sânt de

folos, ţie şi altora.*

Fii îngăduitor!Nu te măniă, in măsura in care ar fi vrednic

celce ţi-a făcut, cu voia, un rău.*

Bine să chibzueşti, când te apuci de ceva ; ear dacă te-ai apucat de lucru să-l şi isprăveşti

B. F randin (1790).*Dacă vei avea doi Bani în buzunar, să ştii că pe

unul a plâns cinevă când l-a dat. N, Iorga.

16. Emanuil Ungurianu(1845— 1929)

Unele epoce, înfierate cu pecetea de m a t e r i a l i s t e , ca b. o. primele decenii al veacului al 20-lea, s’ar părea că îş deszic numirea. Deceniile acestea strălucesc prin făptuirile marilor filantropi ai neamului, cum au fost: basarabeanul Stroescu, ardeleanul Mihu, bănăţeanul acum decedat Ungurianu, şi alţi sprijinitori ai instituţiilor culturale, bisericeşti şi economice.*)

Născut în satul Chinez, în 1846, Emanuil Ungurianu, terminând studiile universitare, îş deschide în 1874 biroul de advocat în Timişoara; conduce banca „Timişana“ (1885— 1896) şi Alumneul român din localitate; întemeiază biblioteci ambulante pe sate, şi rămâne tot timpul darnic susţiitor al întreprinderilor culturale şi bisericeşti bănăţene. A luptat statornic pentru ideea înfiinţării episcopiei ortodoxe române timişorene, — idee aprobată de congresul din anul 1906. Delà primăria Timişoarei obţine locul potrivit pentru o monumentală catedrală şi reşedinţă episcopală; lucrează cu succes, în cauza despărţirii bise-

... ricii române de cea sârbească, precum şi în cauza înfiinţării parohiei ortodoxe române în Vârşeţul de

' sub sârbi, delà care dobândeşte, prin proces, jumătate din fundaţiunea numită „Trandafil“ ; ear „Fun- daţiunea Emanuil Ungurianu“, creiată în 1912, în

*) Intre ei amintim pe doctorul D u m i t r e a n u , care în- temeează în 1925, „Fundaţiunea lui Dr. Augustin Dumitreanu de

t Şard“, pentru burse pe seama tineretului. Fundaţia, care a trecut ţ de mult [milionul de lei, e administrată de Arhiepiscopia delà \ Sibiu.

5»

6« L I T E R A T U R A ZILEI :

bani şi efecte de 1/2 m i l i o n c o r o a n e , o pune sub administraţia episcopiei arădane, având să treacă ia episcopia Timişorii, îndată ce va lua fiinţă şi a- ceastă episcopie a Bănatului.

Dr. A. DUMITKEANU (1852— 1930)

Al lui Ungurianu e meritul organizării în Timişoara a căminelor de ucenici, adăpostitoare anual de câteva sute de elevi români.

Averea ce i-a mai rămas după 1912, o împarte prin testament, comunelor bisericeşti ortodoxe din

EMANUIL UNGURIANU 69

•.Timişoara Cetate şi Iosefin, precara şi Casei national© din acel oraş.

Astăzi, în Joia Mare (din 1929), se face înmormântarea răposatului în Domnul, şi anume, după dorinţa lui, simplu, fără podoabe. Corul, condus de maestrul Sabin Drăgoi, va intona, la prohod şi în cimitir, cântecele de jale şi durere ale cel orc© i-au cunoscut şi iubit. * *

. . . Trebtte să mă ’nchin cu sinceră admiraţie in faţa gardei puternice a intelectualilor noştri cari, cu toate că nu s’au împărtăşit de vraja înălţătoare de inimi a cunoaşterii trecutului nostru literar şi cultural, — participă azi cu atâta însufleţire şi ca atâtea jertfe morale şi materiale la îndrumarea spre un viitor mai bun a neamului românesc din această ţară ... Cunoaşterea trecutului nostru cultural reclamă un studiu vast şi nu uşor. Ocupaţiile zilnice nu lasă răgaz intelectualilor noştri pentru astfel de studii... O activitate de popularizare deci. a ştiinţei trecutului nostru cultural şi literar,se impune. v. onit.

*

Cinci lucruri sânt nefolositoare, dacă nu-s însoţite de alte cinci:

cuvântul, fără de ispravă; bogâţi’le, fără chiverniseală; ştiinţa, fără năravuri bune; milostenia, fără gând bun; viaţa, fără sănătate.

*Celce vrea binele, trebue să fie însuşi bun.

17.- Dumitru Comşa(1846-1931)

Unul dinire ultimii reprezentanţi mireni, ai generaţiei crescute în şcoala lui Şaguna, Dumitru Comşa, ne-a părăsit pentru totdeauna în ziua de Duminecă, 15 Februar 1931, în anul al 85-lea al vieţii sale de om de muncă şi de martir al neamului.

De naştere din familie plugărească sibiană, Dumitru Comşa a devenit cel mai bun sfătuitor şi prieten cuminte al plugărimii dintr’un colţ de ţară, de sufletul căreia totdeauna s’a apropiat cu vorbă bună şi ’nţeleaptă, spusă neaoş, în grai bătrânesc, în care abea cei mai iscusiţi ‘ povestaşi ai noştri l-ar fi întrecut.

Sămânţă sănătoasă a sămănaţ ca profesor seminarial în Sibiu, unde trei decenii şi jumătate a introdus pe viitorii preoţi şi învăţători în tainele agriculturii raţionale.

Procesul memorandului a dictat trei ani de închisoare oeluice eră membru şi secretar în Comitetul partidului naţional român din Transilvania. A şi stílt în temniţa Vaţului, bine cunoscută „agitatorilor“ naţionali, timp de un an şi patru luni. Se vede însă oă memorandistul tribunist Comşa eră din cale afară de „primejdios“ ajuns în libertate; drept aceea guvernul care l-a trimis la Văţ, a socotit că este în interesul statului ca profesorul Dumitru Comşa să fie trecut la penzie, chiar şi sub motivul — cam târziu descoperit — că acest profesor prea îndrăzneţ nu cunoaşte „limba statului“ .

Conducător al Reuniunii agricole sibiene, un lung şir de ani a cutreerat cu însoţitorii săi satele din îm

DUMITRU COMŞA 71

prejurime, întărind atingerea sufletească tot mai mult cn foştii elevi, azi conducători ai satelor; a ţinut prelegeri practice în grădinile şi viile sătenilor, în câmp şi pometuri; a organizat expoziţii agricole, etnografice, igienice; a pus temelii însoţirilor săteşti de credit şi ■ '(»operaţiilor economice.

Frumoase vor rămânea lotdeauna „minunăţiile artistice, datorite: acului, răsboiuiui şi briceagului ţărănesc“ , întrunite de cătră Dumitru Comşa în: Albumele de broderii, ţăsături, crestături în lemn, — „opere monumentale“, care au deschis întocmitorului lor calea spre porţile Academiei Române, unde, în 1926, a fost ales membru de onoare.

Inlre multele sale publicaţii de natură economică Jocul prim îl ocupă C ă l ă u z a a g r i c o l ă , în 3 volume, conţinând cunoştinţe despre toţi ramii agriculturii şi grădinăritului în lumina progreselor din urmă ale ştiinţei agricole.

Când împlinise 80 de ani de viaţă şi când Academia Română îl chemase în şirul nemuritorilor săi, sibienii au hotărât sn-i aducă o sinceră şi înălţătoare sărbătorire, organizând în 26 Octomvrie 1926 un matineu în sala prefecturii judeţene.‘ Sărbătoritul a răspuns atunci mărilor de bine ale asistenţilor, într’o cuvântare, în care şi-a descris firul lung al vieţii zicând: Scopul ce am urmării ca scriitor agricol şi autor al menţionatelor albume n ’a fost decât a călăuzi şi a încuraja generaţia ţinără să mă imiteze cu zel şi abnegaţiune, cu neastâmpăr şi entuziasm închinat binelui obştesc, publicând scrieri utile sătenilor şi ţinând conferinţe populare, aranjând expoziţii şi strângând o parte di,n minunăţiile indicate. Cu


numeroşi ţărani, fruntaşi şi mai de rând, am stat şi stau în relaţii de sinceră prietenie. Adese mă consultă, acasă sau aiurea, unul voind a-şi procură altoi sau viţe de soi ales, altul o maşină bună de treerait, al treilea cu gândul de-a întemeia o lucernărie sau cooperaţie sătească ş. a. Cu dragă inimă am răspuns şi răspund unuia şi altuia, nemărginită şi adânc simţită fiind dragostea mea pentru ţărănime, din care şi eu am purces. Eu ţin morţiş la ţărănimea noastră şi ea la mine. . . Aduc, în sfârşit prinosul recunojş- tinţei pentru contribuţiile generoase la fondul destinat a purtă pe vecie numele meu.*)

Patru ani şi câteva luni au mai trecut, până în ziua când maestrul profesor şi dârzul memorandist s’a dus dintre noi . . . Domnul să-l primească între cei mai buni ai Săi!

P r o v e r b e :De joc, ca foca,De lucra —Ca butucu.

*

Cu venite mititele Mai opreşte din măsele.

' *Dormi vara? Earna tânjeşti de foame.

*

E mai uşor să răneşti, decât să vindeci.

*) Primele contribui» la fondul atunci înfiinţat, purtând numele „ F o n d u l P r o f e s o r u l D. C o m ş a “ , erau de 30- mii de Iei,

18. Matei Voileanu(1852-1933)

. . . Intrat în slujba bisericii, în anul 1883, Matei Voileanu şi-a făcut, până’n capăt, datoria şi, după o lucrare aproape de-o jumătate de secol, asesorul consistorial în retragere, coboară în mormânt lăsând în urma sa roadele unei activităţi publice, purtate în duh orce vreme, pe ceice se adresau inimii sale de largă milă şi bunătate.

Cu râvna şi înţelegerea bunului credincios, care se ridică mai pe sus de efemere preocupări, Matei Voileanu n'a încetat să-şi servească biserica şi şcoala, socotite ca principale făuritoare sufleteşti ale neamului românesc.

Trudnic lucrător, şi-a risipit zilnic energiile, ca redactor, la diferite intervale, al organului întemeiat de Şaguna, ca cercetător al trecutului nostru bisericesc, şi ca însărcinat cu deslegarea problemelor privitoare la administrarea unei întinse arhiepiscopii, a Sibiului, cârmuite printr’un şir de p a t r u arhierei.

Bine meritatul fost asesor delà Sibiu, de naştere din ţinutul Târ,navei Mici, s’a stâns în Cluj, la casa fiicei sale, dna Ana Vladimir Nicoară, cunoscută artistă şi profesoară la Conservatorul de muzică din acel oraş.

A trăit, părintele Matei Voileanu, 81 de ani, unii buni, alţii furtunoşi, şi a răposat în 20 Iulie 1933.*)

*) A publicat: în 1889 Protocolul desore vizitatia canonică a episcopului N i c h i t i c i în 1787— 1788 (în colecţia de Documente a lui Dr. II. Puşcariu); în 1891 Codi c e l e Matei u Voi leanu. scrieri din prima jumătate a veacului al 18-lea; în 1902 „Momente din viaţa bis. a românilor ortodocşi din Transilvania 1780— 1787“. — A colaborat apoi la diferite alte publicaţii ardelene.

m atei v oilean u

Sf. Episcopie a Orăzii, din mitropolia Ardealului, răsbită de durere, a luat haină cernită: primul şău episcop, delà reînfiinţare, P. S. Roman Ciorogariu, a adormit în Domnul, Luni în 20 lanuar 1936, în al 84-lea an al vieţii şi al 15-lea al păstoririi.

Visul unui şir lung de înaintaşi, tari în credinţă, a fost restatornicirea episcopiei vechi ortodoxe a Orăzii, rămasă neîndeplinită delà anul 1695, când a decedat ultimul episcop al Orăzii, Efrem Veniamin. In 1920 parlamentul român a votat articolul de lege, în care se recunoaşte fiinţa de drept a Episcopiei ortodoxe române din Oradea, ear Sinodul eparhial electoral, în 3 Octomvrie 1920, a ales episcop, în lung văduvitul scaun vlădicesc, pe venerabilul vicar arhimandrit Roman Ciorogariu.

Dumnezeu a răsplătit statornicia în credinţă a poporului din plaiurile celor trei Crişuri — a poporului, care în anul 1727, adunat la Oradea, a mărturisit aşa : „ , , . vedem că în lumea aceasta toate trebue să le dăm.,. Numai sufletul nostru nu voim să-l dăm... Noi, de legea noastră şi delà domnul nostru Episcop, nu ne lăsăm până trăim în lumea aceasta ; sântem hotărâţi mai bine a muri, decât să ne lăpădăm de ea".

La actul învestirii sale, în anul următor, episcopul Orăzii, în sala Tronului şi în fata Suveranilor Ferdinand I, şi Maria, a declarat: „Votul Sinodului eparhial, sancţionat de Majestatea Voastră, mi-a încredinţat păstorirea sufletească a eparhiei cu glorios trecut în

19. Episcopul Roman al Orăzii( f 20 lanuar 1936)

EPISCOPUL ROMAN 75

EPISCOPUL ROMAN CIOROOARIU(1852-I9J6)

L I T E R A T U R A Z I LEI :76 ,

apărarea ortodoxiei. Sânt conştiu de întreaga răspundere ce iau asupra mea la vârsta cercetată de haine lovituri ; dar am o credinţă : credinţa că Acela care ma întors delà porţile morţii, mă va ajută să depun şi eu o petricică la temelia României Mari. Inspirat de această credinţă, primesc cu omagială supunere toiagul păstoririi sufleteşti, ca să-l port spre mărirea lui Dumnezeu, înflorirea patriei şi gloria Coroanei române“.

Instalarea de episcop a! Orăzii i s ’a făcut în 2 Oc- tomvrie 1921. In ziua următoare, deschizând sinodul eparhial, a rostit una din cele mai memorabile vorbiri ale sa'e. Relevând, în cuvântarea aceasta, sbu- ciumul suf etesc şi trupesc suportat pe urma odiosului atentat delà Senat, precum şi graţia Suveranilor cari s’au îndurat a l cercetă la patul suferinţelor, pomeneşte cu sentiment de gratitudine, despre obşteasca iubire de care a fost împrejmuit, la acel trist prilej delà Senat, atât din partea clerului, cât şi a mirenilor.

Cuvântarea episcopului s'a încheiat constatând:„Da, avem rane adânci pe trupul bisericii noastre :

sărăcia, analfabetismul poporului, cangrena sectanţilor, defectuositatea vieţii religioase şi câte vreţi — cam câte le au şl alţii, — afară de sărăcie.

Dar nu sânt boale din firea ortodoxiei, ci din vina neamurilor, care m această biserică vedeau piedeca de desnaţionalizare a neamului românesc, şi toate fulgerile şi le-au îndreptat contra acestei biserici naţionale, — in vremece alţii se bucurau de înaltele protecţii ale legăturilor lor religioase şi de vastele lor latifundii... Toate le-am îndurat şi le indurăm sub inspiraţia idealismului, propriu bisericii ortodoxe române. Acest idealism ne conduce şl la idealul unirii bisericeşti, ca uni

EPISCOPUL ROMAN 77

unea politică a neamului românesc să fie desăvârşită. Dacă nu sântem înţeleşi astăzi, vom fi înţeleşi mâne, — dar unirea bisericească trebue să vie. . . Stăm în faţa înoirii bisericeşti. Cu sufletul înălţat la idealul acestei înoirl, declar sesiunea a 18-a sinodală deschisă".

Un deceniu şi jumătate, venerabilul ierarh a stat de strajă neadormită la coltul de ţară, unde îi căzuse sarcina să organizeze noua eparhie şi să o înzestreze cu instituţiile necesare de cultură.

Persoană marcantă în viaţa publică din ţinutul Aradului, Romul Ciorogariu slujise biserica şi neamul ca profesor, preot, publicist şi scriitor. Sfătosul „Un- ehiaş“ a picurat în suflete idei şi îndemnuri culese dintr’o lungă experienţă. Volumul „ Z i l e t r ă i t e “ ine poartă cu gândul prin vremuri de sbucium şi restrişte, oferind cetitorului preţios material documentar, alcătuit de un osârdios Vlădică al bisericii dreptmă- riitoare.

Cerul, care ni l-a dat, să-i facă parte de fericirea Drepţilor! * *

Libertatea este floare care se hrăneşte cu sânge.*

Linguşirea e adăpostită la căldurică, adevărul sgri- bură de frig afară.

Roagă-te, zi şi noapte, să-ţi dea Dumnezeu mintea românului cea din urmă. c. Negroizi.

După 13 zile delà moartea episcopului Roman al Orăzii, Biserica ortodoxă română îndură o nouă şi dureroasă pierdere prin încetarea din viată a P. S. Sale episcopului N i c o l a e al Clujului, Vadului şi Feleacului, decedat în 3 Februar 1336, în al 81-lea an al vieţii şi al 15-lea al păstoririi eparhiale.

O r a d e a şi CDujul !Două centre, în care nemuritorul Şaguna, şi toate

vechile noastre congrese nationale bisericeşti, au pregătit calea să se înalte fortăreţe de viată creştină şi de cultură, ortodoxă şi românească, prin reînfiinţarea ctitoriilor apuse.

înfăptuirea a sosit, ctitoriile au reînviat, sub glorioasa domnie a Regelui Ferdinand I.

La cârma uneia fu ales şi înscăunat arhimandritul Roman „din regiunea triunghiului Tisa-Murăş“, la cârma celeilalte fu chemat arhimandritul N i c o l a e „din regiunea Carpatilor“ , şi aşa, fără a fi înrudiţi sau vecini, ei se întâlnesc, cu aproape o jumătate de veae în urmă, în tabera oştii creştine şi rămân nedespărţiţi fraţi de cruce până în sfârşit. . .

Şi, spune mai departe unul dintr’înşii :„Ajunşi în p ă m â n t u l f ă g ă d u i n t i i ni-am fă

cut pe vatra goală două colibe, a mea în O ra d e , a lui în C l u j ; colibele acestea au crescut în palate episcopale pentru biserică, ear pentru noi în vaste case de lucru. Ani 15 de-a rândul n ’a fost repaos în acesta case. Dumnezeu a binecuvântat această muncă şi ni-a

20. Episcopul Nicolae Ivan al Clujului(1855, f 3 Februar 1936)

EPISCOPUL NICOLAE IVAN 79

lungit firul vierii la limita de vârstă a supremelor bătrâneţe. . . Când ,ne va veni ceasul deslegării de ferecările ce'e pământeşti, nădăjduiesc să ajungem tot la un loc, şi în patria nouă, unde vom afla şi noi odihna de care n'am avut parte pe acest pământ“ . . .

Cu aceste frăţeşti cuvinte episcopul Roman întâmpinase, în 1935, pe episcopul Nicolae la aniversarea vârstei de 80 de ani şi la a 15-a a păstoririi în epajr- hia cluj ană.

In neîntreruptă activitate bisericească şi naţională, episcopul delà Cluj şi asesorul consistorial delà Sibiu a isbutit să înzestreze, atât arhiepiscopia, cât şi eparhia sa, cu multe şi bune realizări.

C u v â n t uirmat de f aptă , şi stăruinţă de fier pe drumul pornit, se desprind ca însuşiri de căpetenie ale omului răsărit din mediul ţărănimii ardelene, oţelite în luptele ei din toate timpurile.

Neobositul ierarh a înă'ţat altare în regiuni, unde biserica ortodoxă eră redusă la stare de mare umilire. Locaşuri de rugă şi închinare, clădite în satele şi oraşele eparhiei, vor vesti totdeauna bunătatea şi. osârdia episcopului fostei ctitorii a Marelui Ştefan Vodă. al Moldovei.

In anul 1934 Academia Română îl proclamă membru de onoare al ei, pe temeiul propunerii citite de dl Silviu Dragomir, în şedinţa academică delà 28 Mai 1934.

Academicianul propunător a zis:„P. S. episcop Nicolae Ivan a reînviat vechea

ctitorie a lui Ştefan cel Mare din nordul Ardealului, aşezând noua episcopie ortodoxă a Clujului pe te


meliile unei tradiţii atât de sfinte. Printr’o muncă prodigioâsă de o lungă viaţă de om, pusă în serviciul bisericii şi a culturii româneşti, dascălul, preotul, publicistul, protopopul şi asesorul consistorial dinainte de răsboi a fost o figură proeminentă a vieţii publice din Ardeal, ear prin ctitoria sa nouă, monumentala catedra'ă delà Cluj, care încoronează o bătrâneţe atât de plină de roade, P. S. Nioolae Ivan al Clujului a binemeritat pentru neamul său“ .

Cu funeralii naţionale, rămăşiţele pământeşti ale regretatului ierarh au fost coborâte, în 6 Februar 1936, şi aşezate spre odihnă eternă în cripta Catedralei de’a Cluj.

In veci pomenirea lui! * *

Proverb sârbesc: M ai bine să mănânci cu bătrânul, decât să plângi cu tinărul,

*

Dacă suspinele ar puteâ îndreptă lumea, n ar mai ti trebuinţă de alte mijloace de îndreptare.

*Umpli sacul Cu condaml,Şi hambarul Cu troparul; —Rămâi la nimica Cu grămădea.

21. Iosif Blaga( f 2 Iunie 1937)

Fostul profesor, mai târziu protopop al Braşovului, Dr. Iosif Blaga, a încetat din viată Miercuri în 2 Iunie 1937, în etate de 73 de ani au unei vieţi stră- dalnice, jertfite pentru ,neam, şcoală şi biserică.

Regretatul fruntaş al clerului ortodox ardelean s'a dedicat unei activităţi multilaterale: şcolare, bisericeşti, politice, atât înainte de răsboiul din 1914— 1918, — a cărui furtună a simţit-o împreună cu alţi soţi de suferinţă, — cât şi după ce timpul s’a limpezit şi ţările românilor au primit o nouă aşezare.

Activitatea lui Iosif Blaga s’a resfrânt, cu bune resultate, în largi cercuri asupra obştei. E de ajuns să indicăm, cu numele, locurile şi instituţiile la care a fost chemat să lucreze: liceul „Andrei Şaguna” din Braşov care l-a avut ca profesor, apoi ca director; cetatea ortodoxiei noastre, care a condus-o ca protopop şi paroh I, al Bisericii Sf. Nicolae din Braşov- Schei; postul de inspector şcolar şef; de vicepreşedinte al senatului; ear mai înainte, (în 1918), membru în Comitetul naţional din Paris al unirii românilor din toate ţările.

Fire împăciuitoare, distins şi iertător, sincer, i- dealist, neînduplecat ca român, a respândit în jurul său simpatie şi dragoste pentru bine, adevăr şi frumos.

Pierderea lui o> deplâng: membrii familiei sale, biserica şi instituţiile ei, şi nu mai puţin generaţiile de foşti elevi, conduşi de generosul profesor în ex- cnrsiunile de studiu, pline de învăţăminte, la Roma

6


şi Atena şi în alte oraşe, în care au înflorit odinioară virtuţile antice greco-romane.

Sicriul, cu rămăşiţele pământeşti ale cucernicului şi valorosului slujitor al neamului, s’a depus în cavoul familiei din cimitirul Groaverii Braşovului.

Odihnească în pacef

Mâne ! . . . zi când lucrează şi leneşii.*

Orce oră, pierdută în tinereţe, este o posibilitate de nenorocire pentru viitor. Napoleon.

*

Femeile se vindecă de lene prin vanitate sau priniubire. La Bruyère.

i • : * :. i . :O femee, dacă nu-i bună, nu poate fi frumoasă.

G. Coşbuc.

Unii oameni râd de lucruri ce nu le înţeleg.*

Invidia aparţine sufletelor inferioare.*

Inalţă-ţi sufletul atât de sus, ca ura să nu a- jungă la el.

. *Doi oameni am cunoscut, în ţara noastră, tortu

raţi de onestitatea şi religia artei lor, veşnic munciţi şi veşnic nemulţumiţi de ceeace au făcut: Eminescu în poezie, şi Grigorescu în pictură. a i . viahuţă

1 mmm mk OM mmagm ægiţ i i i

22. Ioan Moţa(1868-1940)

Cu trecerea la cele veşnice a părintelui protoereu stavrofor, IOAN MOŢA, Biserica ortodoxă din Ardeal şi din toată .tara este văduvită de un neînfricat luptător, pentru idealul creştin-national.

Preot şi scriitor, prin faptă şi cuvânt, a săvârşit timp de patruzeci de ani, în jertfe şi suferinţe, în jale şi bucurie, o muncă dârză întru ridicarea nivelului cultural şi moral în massele sătenilor atât înainte, cât şi după înfăptuirea visului de unitate naţională.

încă de pe vremea când îşi făcea studiile la teologia din Sibiu, tinărul fiu de preot dintr’un sat ardelenesc, şi-a manifestat talentul scriitoricesc, publicând articole în presa de pe atunci.

In 1897, ca paroh în Orăştie, a condus foaia săptămânală „Revista Orăştiei“ . In anul următor a lucrat în redacţia „Telegrafului Român“, şi a revenit după un an la Orăştie, unde alături de bărbaţi politici, tineri şi însufleţiţi, a înfiinţat ziarul „ L i b e r t a t e a “ , căreia a izbutit să-i imprime un duh nou, în luptele politice cu adversarii noştri de veacuri, fără teamă că avea să îndure pedepse cu temniţă şi a- mende din partea stăpânirii. . .

In primul an al războiului, 1914, L i b e r t a t e a , şi celelalte foi redactate de părintele Moţa, sânt suprimate de guvern. După doi ani, în 1916, Libertatea reapare la Bucureşti, după aceea, când părintele Moţa împreună cu doctorul Lucaci, pleacă la românii de peste Ocean, Libertatea timp de două luni se tipăreşte

6*


în America, întru luminarea românilor emigraţi. In 1918 foaia apare iarăş la Orăştie, pentruca după câţiva ani să treacă la Bucureşti, să dea de acolo o publicaţie poporală patriotică şi neatârnată.

Părintele Moţa, care a avut durerea să-şi piardă unicul fiu mort, într’o depărtată ţară latină, ca erou în apărarea credinţei î,n Hristos, omul care a întâmpinat într’o lungă viaţă prigoane şi amăgiri, nu s’a dat biruit, ci a păşit mai departe la muncă de preot Şi român neînfrânt.

Deprindeţi inimile voastre a cunoaşte în fiecare om tm frate, un fiu iubit al naturii ce are într insul o schin- tee divină egală, dar cu totul deosebită de-a celorlalţi, o făclie, o lumină, pe care stângând-o sau îndepărtând-o din mijlocul nostru, vom avea o umbră, un loc întunecat Ît\ laboratorul zidirii celei noi . . .

Iubiţi pe oameni, — dar, precum nu trebuie să asupriţi pe nici unul, tot astfel feriţi-vă de-a îndumne- zei pe cineva ; nu vă ’ntemeiaţi nădejdile în nici unul în parte, căci ucideţi egalitatea ,.,

Amăgirea şi corupţiunea sânt armele străinilor: sdrotiţi-le cu virtutea, cu iubirea României întregi şi cu încrederea cea mai deplină în puterea românilor ; nu vă încredeţi în străini (şi necreştini) şi nu primiţi delà ei nici o facere de bine, căci facerile lor de bine sânt — mai totdeauna — cursele lor. c. a . R osetn.

££SOOOOQ2Q3OÖQÍSQ3Q0Q3 3Q0O0Q3O3ÖÍ3OÍ5Q3S3S

23. Scrisoare inedităDespre Nie. Cristea şi „Tel. Rom.“

Mitropolitul Andrei Şaguna a dispus, prin testamentul său din 1873, —• cum e ştiut, — ca redactorul „Telegrafului Român“, N i c o l a e C r i s t e a , să fie lăsat în acest post de redactor „ p â n ă îi v a p l ă cea.“ .

’ Cristea, dovedindu-se ca unul dintre cei mai neînduplecaţi apărători ai drepturilor şi aspiraţiilor nationale româneşti, era cât se poate de rău notat la Budapes'a. Primministrul ungar, T i s z a K a l m á n , tatăl contelui Tisza István, a stăruit, în mai multe rânduri, pe lângă mitropolitul Miron Romanul, cerând ca Nicolae Cristea să fie înlăturat din redactarea Telegrafului Român.

In cele din urmă, Cristea a plecat.Plecarea şa, sub presiunea guvernului Tisza, a

produs multă indignare în publicul românesc, mai ales sibian, şi în câteva întruniri publice s'a deşapro- bat energic înlăturarea lui Cristea delà foaia, la care fusese confirmat prin voinţa, din urmă a lui Şaguna.

Câteva amănunte, privitoare la întâmplările de pe alunei, se cuprind în scrisoarea ce urmează, a- dresată de S a b i n Pite o, student la Academia de drepturi în Sibiu, mai târziu protopop în arhidieceza Sibiului, rătră cumnatul său, protopop îri Deva, loan P a p i u :

Sibiu, în 21 Octoinvrie 1883.Iubite Cumnate, — Cred că te vor fi surprins

necroloagele din 'Telegraful de ieri. . . Vin să-fi comunic următoarele: Joi, în ziua când a ieşit minunatul


articol „RĂSPLATA“ în Telegraf, ' a chemat Mitropolitul (Miron) pe Cristea la el şi l-a întrebat într’un mod cât de brusc, că de ce scrie articole, care-1 compromit (pe mitropolit), după aceea l-a rugat frumos să facă bine să abzică (să renunţe la postul de redactor). Cristea însă, cu flegma lui de englez, nu vrea să dea alt răspuns, decât să-i dea timp de cugetare. La care mitropolitul, după mai multe clăntănituri( ?), a zis: „Ori Dta redactor, şi eu nu mai mult mitropolit, — ori eu mitropolit, şi Dta nu mai mult redactor, — şi să crezi că eu totuş voi învinge“. Şi încă în seara aceea a chemat (convocat) Comisiunea tipografiei. Şi se vede că aceia (membrii Comisiunii) atât au fost de surprinşi, încât în ziua aceea n’au voit să-şi dea părerea, ci au primit propunerea lui Preda că asupra lucrului, nu de mică importanţă, nu pot a- duce nici un conclus, ci trebue timp ca să mediteze asupra lui. Scopul acestei amânări a fost ca să poată aduna pe toţi membrii Comisiunii, doară pot să reuşească); însă Borda zace pe patul de moarte, alţii erau duşi în alte părţi, şi aşa au văzut că trebue să se supună, cu atât mai mult, cü cât chiar şi aceia dintre membrii comisiunii la care s’a contat să facă opoziţiune, se clătinau, — singur PREDA şi BĂRCI AN Ti au stat la postul lor şi şi-au împlinit dato- rinţa, — ba i-au zis Mitropolitului în faţă, că nu-i prudent ceea ce face, şi să inziste mai bine la membrii comisiunii cari reprezintă părerea lui (a mitropolitului) ca să sisteze foaia, că(ci) va fi mai onorific decât (să) ajungă a fi bătaie de joc înaintea publicului român şi să calce în urmele „Concordiei“ şi a „Patriei“ . Pertractările cu Comisiunea au durat, cu puţină în-

SCRISOARE INEDITĂ . . 87

trerupere, până Vineri noaptea, când Mitropolitul în- torcându-se cătră Criste, care era de faţă în Comi- siune, i-a zis: „Să ştii că ai periclitat biserica, şi pentru urmări nu mai stau bun“ . Atunci Criste a zis: „Decât să fiu eu cauza fictivă la aşa ceva, atunci mai bine abzic“ . Aşa s’a terminat chestiunea. Criste acum capătă telegrame din toate părţile. Azi i se va face un conduct grandios, dacă cumva poliţia nu-1 va opri. Nu ar strica, când şi de acolo (din Deva) ar veni ceva, — comunică lucrul n u m a i cu Secula şi vezi ce zice. Azi noapte a fost blocadă de miliţie în Strada Măcelarilor (azi a Mitropoliei), care grija de fere- strile Mitropolitului. Oamenii sânt tare înfuriaţi. . . Veţi căpătă cât mai în grabă un a pe l în privinţa înfiinţării unei foi nouă care să iasă în toată ziua („"tribuna“ ) . . . se aşteaptă părerile oamenilor cătră care se vor adresă în afară...

Al D-tale cumnatS a b i n m. p.

NOTĂ. — Amintiri, despre înaintaşii luptători, se mâi găsesc în voi. „Scrisori“, publicat de autorul lucrării de faţă.

Proverbe bulgare:De se clatină pământul, tine-te de cer.

*Soarele străluceşte şi în noroi, dar nu se mur

dăreşte.*

Timpul e dascăl bătrân.*

Apa spală tot, numai numele rău nu.*

Uită-te întâi la copac, apoi stai sub el.

•J#îâis#î^!s#ïà#si!s£iifïi? iîfc^ îiP îife îl^ S ^ îà liâ P

24. Un turneu teatral- In 1913 —

întâmpinăm, în oraşul Sibiului, cu dragoste şi bucurie, pe vrednicii reprezentanţii ai artei dramatice româneşti. . . veniţi de peste Munţi.

Sânt patruzeci de ani trecuţi, de când trupe teatrale, conduse de mult talentatul Mi l l o , de Pascal y, Ionescu, Alexandrescu şi alţii câţiva, au cutreerat, nu prea împedecate, oraşe şi orăşele din Ardeal, Bănat şi Ungaria, până la margini depărtate ale pământului locuit de români. In toate locurile au stârnit, cu repertoriul lui Alecsandri, şi cu alte. bucăţi, valuri de însufleţire, ale cărei amintiri dăinuiau cu anii în sufletele celor ce tânjeau de dorul libertăţii visate.

Mai târziu apoi actorii din Bucureşti şi din Iaşi au fost cu desăvârşire opriţi să mai organizeze, în locurile de pe la noi, reprezentaţii în limba noastră maternă.

E adevărat, că nici în anii de oprelişte, teatrul românesc, la noi, nu s’a stâns cu totul: ni s’au dat ocazii, în ultimele decenii, să asistăm, când şi când, la jucarea de piese teatrale în Ardeal, Bănat şi Ungaria; ba, în vreo patru oraşe, pe lângă toată vitre- gimea vremii, ni s’au dat şi reprezentaţii de o p e r e clasice, reuşite peste aşteptări. Meritul revine, în mare măsură, societăţilor române de m u z i c ă , nu mai puţin „Societăţii pentru fond de teatru“ , precum şi artiştilor Zahar i f e B â r s a n u şi O l i m p i a B â r - sanu, ear în timpul din urmă bursierilor Societăţii teatrale.

Tofi aceştia, îndrăgostiţi ai artei, au biruit pie-

UN TURNEU TEATRAL 89

decile şi au pus la cale câteva zeci de reprezentaţii în ţinuturile româneşti amintite, şi au izbutit să ne afirme aşa cum sântem: un popor tinăr, cu însuşirile sale deosebite, cu portul, cântecele, eroii şi obiceiurile sale, scumpe şi frumoase pentru noi şi, cel puţin, interesante pentru aţii.

Maestrul delà Bucureşti, dl V i c t o r A n t o ne seu, a obţinut, în sfârşit, delà ministerul de interne din Budapesta, permisiune pentru un turneu teatral în Ardeal cu o trupă adusă din România, — care apoi a străbătut, pe drumuri sămănate cu flori şi verdeaţă, câteva centre de viaţă ardelenească: la Băl- grad sau Alba-Iulia, la Blaj, la Sebeş, la Orăştie. Actorii din capitală, dl Ion Brezeanu, dna Maria Ciu- curescu şi celelalte valoroase puteri au fost înconjurate în tot locul de omagiile şi aclamările publicului recunoscător.

Turneul teatral bucureştean împlineşte, pe plaiurile ardelene, o misiune culturală şi artistică, întocmai ca 'şi înaintaşii săi de altă dată.

La piesele date .au luat parte, pe lângă marele număr de români, şi cetăţeni de altă limbă, aplaudând pe maeştrii teatrului naţional din regatul vecin.

Arta, întrupată la un înalt nivel, nu poate decât să domolească, sau chiar să suprime, unele manifestări pornite din sentimente exaltate : e unul din rosturile ei*).

*) In amintirea turneului delà 1913, dl V. Ant onescu, în fruntea unei excelente trupe de artişti, - între cari, durere, lipseau ceilalţi protagonişti din acel an, — a avut norocul sä facă, în Mai 1939, un turneu jubilar în oraşele mai de seamă ardelene şi bănăţene, unde venerabilul maestru, după un sfert de veac şi în împrejurări cu totul schimbate, a fost sărbătorit cu cinste şi omenie.

25. „Mângâiaţi poporul!“— Un volum de predici în 1916 —

Lumea, în deosebi în tarile bântuite de lungul răsboi, are trebuinţă neapărată de consolare duhovnicească.

Bisericile române ortodoxe sânt şi acum conştiente de răspunderea împreunată cu chemarea lor întru a da povaţă şi mângâiere sufletelor sguduite ale drept credincioşilor delà sate şi delà oraşe.

In fruntea preoţilor arhidiecezei transilvane, cari au ştiut prin mângâierea Scripturilor să răspândească nădejde, adevăr şi dreptate, stă astăzi fără doar şi poate: p r o t o pfo p i a t u l S ă l i ş t e i .

Conferinţele preoţeşti ale protopopiatului Sălişte, conduse cu dibăcie de şeful luminat al protopopiatului, ofer preoţimii sfaturile necesare, în conformitate cu problemele, ce au să se deslege prin mijlocirea servitorilor altarului. Activitatea aceasta se îndeplineşte, bine înţeles, şi în alte protopopiate din mitropolie, —- însă nu în t oa t e , şi, mai ales, nu în măsură ca la cel din Sălişte.

Cu ţânta principală de-a mângâia poporul, şi în scop să se învedereze p r e g ă t i r e a , p r e c u m şi i s c u s i n ţ a preoţilor din numitul protopopiat „de-a aplica cuvântul Scripturii şi învăţăturile Evangheliei la diferitele cazuri pastorale, ce s’au ivit în cursul acestui răsboi în viaţa poporului nostru“, — s’a dat în earna anului 1915 o c i r c u l a r ă oficială, prin care preotimea protopopiatului Sălişte este îndemnată a trimite spre publicare câteva dintre predicile, care le-a rostit în timpul de când durează răsboiul.

MÂNGÂIAŢI POPORUL' 91

S’au trimis, la invitarea şefului, 48 de Cuvântări bisericeşti. Membrii unei comisiuni de cenzurare au admis spre tipăxire 36 predici. Şi anume: 18, va să zică jumătate, rostite de protopopul IOAN LUP AŞ; câte 3 tiuute de preoţii Emilian Stoica, Dr. Dumitru Borcia, Ioan Popa, şi Ioan Manta sen.; câte una rostită de preoţii Aron Flucuş, Ioan Hanzu, Alexandru Vlad, Ioan Iosof, Vasile Suciu şi Ioan Manta jun.

Toţi aceşti predicatori ai cuvântului divin se a- dresează p o p o r u l u i , îi vorbesc pe înţeles, „în- tărindu-i — cum spun ei înşişi — credinţa, nădejdea §i dragostea creştinească, îndemnându-l la fapte de jertfă pe altarul binelui obştesc şi de milostenie pentru dea- proapele obidit, sfătuindu-1 la muncă trează, la cruţare neîntreruptă, la împlinirea tuturor datorintelor şi la o întocmire cât mai înţeleaptă a traiului său, ,nu numai în cele materiale, ci şi în cele sufleteşti“ .

Remarcăm următoarele: Cuvântarea rostită în a- mintirea căpitanului Ioan Goşa, căzut în lupta delà Ravarusca la 4 Iulie 1915: „Eroii nu mor“ . Cuvântările delà înmormântarea şi delà parastasul surorii de caritate, a gingaşei fecioare Florica Manta. Predicile ţinute la parastasul slujit întru pomenirea directorului Virgil Onitiu, la înmormântarea advocatului din Murăş-Oşorhei, Dr. Bucur Băra, şi la a glo- taşului din Nürnbergul Germaniei Hermann Landesmann, îngheţat pe muntele Frumoasa, de-asupra Să- liştei, şi îngropat în cimiterul bisericii din Gruiu al acestei comune. . . Preţioase indicatiuni istorice găsim în locul, unde se vorbeşte despre împrejurările grele din veacul al XVIII-lea, cu privire la clădirea bisericii mari din Sălişte, sfinţite, după ne


numărate piedeci şi alergări de zeci de ani, în 1786 prin episcopul Ghedeon Nichitici.

Şi mai sânt în acest volum, apărut în „Biblioteca Şaguna“ , condusă de I. Lupaş, şi alte bune învăţături şi exacte observări. Binevoitorul cetitor, le va afla fără să i le arătăm în special.

Volumul, cu titlul Mângâiaţi poporul, va fi cetit cu folos, şi va servi ca rar model, de urmat în cercurile tagmei preoţeşti cu dorul de-a alina dureri şi a îndrepta moravuri. * *

Istoria, după Biblie, trebui să fie, şi a fost totdeauna, cartea de căpetenie a popoarelor şi a fiecărui om îndeosebi; pentrucă fiecare stare, fiecare profesie află in ea regule de purtare, sfat la îndatoririle sale, învăţătură la neştiinţa sa, îndemn în slavă şi la faptă bună.

M. Kogălniceanu (1848)*

Astăzi, ori şi unde naţia este ceva înaintată, istoria este cetirea obştească a tuturor stărilor, până şi aCelor înjosite. M. Kogălnlceanu.*

Istoria este testamentul lăsat de cătră strămoşi strănepoţilor, ca să le slujască de tălmăcirea vremii de fată, Ş i de pOVăţuire vremii Viitoare. Karamzln, Istoric rus.

*

Cărturarul, filosoful în ea — în istorie — văd înaintarea duhului omenesc, rătăcirile sale, descoperirile gemului, pricinile neştiinţei, ale superstiţiei şi întunerecului.

26. Ceva despre descântece

trenul poeziei populare, zis d e s c â n t e c e , s’ar putea numi POEZIA MAGICA a poporului.

Această poezie cuprinde versuri, mai mult sau mai puţin, neregulate, care se zic sau, mai exact, se mormăe, —■ şi niciodată nu se cântă, — în scop de a veni în ajutorul cuiva invocând puteri mai pe sus de fire.

După credinţele poporului, descântecul are puterea de-a alungă: boala, frica, spaima, urâciunea şi tot răul, şi de-a pune în locul lor : sănătatea, liniştea, frumuseţa şi mulţumirea fiinţei, căreia i se descântă.

A descântă, a vrăji, a fermeca, a desface înseamnă: a duşmăni şi a goni un rău. Persoana care descântă tinteşte la îndreptarea răului spre bine fie şi cu mijlocul necreştinesc — poezia magică e mai veche decât creştinismul — de a trimite răul în capul deaproapelui vinovat sau nevinovat.

Descântătorul, vrăjitorul, fermecătorul, prin ceremonialul meşteşugului său, caută să schimbe starea nesuferită a outărui client, sau chiar a sa, într’o stare suportabilă.

In ce consistă poezia magică?Consistă în ceremonia săvârşită de o persoană,

Care în ochii poporului e destoinică să facă tot ce vrea, şi care de obicei — aşa se crede — stă în legătură cu duhuri necurate, asupra Cărora stăpâneşte Îşi porunceşte.

Puterea persoanei descântătoare se poate zări în mimica ei şi în obiectele întrebuinţate la ferme


cat; dacă rosteşte cuvinte, cu o măsură sau cadenţă oarecare, vrăjitul este însoţit de d e s c â n t e c .

A vrăji se poate şi fără descântec; dar a descântă în adevăr nu se poate fără a vrăji.

Lumea satelor se teme de vrăjitor mai mult pentru p u t e r e a lui asupra duhurilor de tot felul, decât pentru răutatea lui. Se teme şi îl admiră; cere ajutor vrăjilor sale, şi îl ocoleşte numai dacă nu-i simte trebuinţa.

E de înţeles faptul când vrăjitorul, — meseria lui nefinid suferită de autorităţi, —- îş tăgădueşte ocupaţia vrăjitoriei şi spune că ,nu „vrăjeşte“ , nu „farmecă“, ci dacă. totuşi, „descântă“, vrea să „desfacă” sau să „ d e s i e g l e “ , —■ oeeace este permis, când însăşi biserica sa are rugăciuni „de deslegare“ . . .

Poezia magică întrebuinţează anumite materii ca leacuri. 0 „apă descântată“ devine medicament sau remediu în caz de boală reală sau închipuită.

Cutare persoană duce spaima strigoilor; lipsită de odihnă, nu-i ticneşte mâncarea şi beutura; oboseala sa este o durere corporală, — dar are credinţa tare că prin descântec se poate vindeca. Fata n’a avut parte de un anume peţitor; sufere zi şi noapte, cuprinsă de adevărate dureri de cap; merge dar la baba „ştiutoare“ să-i descânte „pentru parte“ . Baba o tratează ea pe o bolnavă şi, luându-i un brâu de lână, descântă glăsuind:*)

„Tu, brâu, brâuşor, fă-te şerpe gălbior, cu nouă capete, cu nouă aripi, şi cu nouă cozi; du-te peste văi, peste munţi, peste sate, până la a fetii parte;

•) Vezi : „D e s c ân t e c e“ , ad. de E. Hodoş, Sibiu, 1912, pag. 7.

CEVA DESPRE DESCÂNTECE 95

cu capetele să-l ciocneşti, cu aripele să-l tălăpeşti, cu cozile să-l pocneşti, la Ana să-l porneşti! In vis să-l visăm, aieve să-l vedem, să nu poată mânca, lucră, nici stă, până la Ana va plecă!“

Se întâmplă de cel chemat şi dorit nu se prea grăbeşte; ear fata, Ana, nu poate, sau nu vrea, să mai treacă pe la descântătoare, atunci încearcă şi-şi descântă singură, rostind vorbe din cele auzite şi învăţate la prilej. Altădată fetele, doritoare de măritat, se duc ta râul din apropiere, se urcă pe podul râului, scutură podul şi îş descântă: „Nu scutur podul, ci scutur lacul“ (subpământean), „ear lacul să scuture pe dracul, dracul să-mi scuture bărbatul, să nu poată mancă, să ,nu poată bea, până nu i-oi da da cu mâna mea!“ (0. c., pag. 8).

La vrâstă înaintată fata trecută poate să devie babă „ştiutoare“, descântând, la rândul ei, şi. altora, dacă împrejurările, nevoile şi un „talent^ oarecare o fac să vrăjitorească, ajutând, cu sau fără remuneraţie, pe toţi ceice cred în binefacerile descântecelor.

Rădăcinile acestor fel de credinţe au pătruns a- dânc în fiinţa omului de rând al satelor noastre.

Ori cât le-am declară de credinţe „deşarte“ , ele alcătuesc un întreg nedespărţit din folclorul român, care ne lămureşte felul cum ţăranul înţelege viata omului.

A combate „superstiţiile“, pentru a le suprimă şi a le înlocui cu porunci dictate de igienă, ori cât ar fi de înţelepte, — înseamnă nu numai a lovi în obişnuinţe de veacuri, ci şi în modul de gândire a omului doritor să-şi reveleze lumea tainelor cu adevărurile ei mai pe sus de mintea lui.


Poruncile igienei socotim că se pot strecura prieteneşte, fără sguduiri de prisos, alături de „primejdia“ superstiţiei ţărăneşti, ce nu se lasă smulsă cu nici un fel de poruncă din afară.

*Un exemplu din descântece culese în Banat:

De „muronii hăi mari“Descântătoarea face o amestecătură de unsoare, tămâie,

praf de puşcă, pulbere de marmoră şi usturoi. Cu amestecătura aceasta unge pe bolnav cruciş în faţă şi în spate. In vremea cât descântă, măsoară pe cel bolnav cu un fier de plug.

A plecat N.Pe cale, pe cărare,S’a ’ntâlnit cu Muronii hăi mari.In cale :Cu muronii mari,Cu muronii mici,Cu muronii vii,Cu muronii morţi,Cu strigoni,

' Cu strigoane,■ Cu aripa satanei,Cu muma năzdrăvanului. Şi cu năzdrăvanul,Şi năzdrăvănoanea. — Ei cum îl întâlniră,De pământ îl trântiră, Smaga i-o luară,Sângele i-1 vărsară, Mintile-i furară,

Şi puterea,Şi foamea,Şi vârtutea.Iar N. se cânta,Se văierâ,Domnul Cristos,Cu Sfta Maică Maria Il auzeà,Şi pe scară De ceară Se cobora,In poală-1 sprijoneâ, In sus îl ridica,De muroni Cu de muroane II scutură,De strigoni,Cu de strigoane,De pocituri,Cu de pocitoare,

CEVA DESPRE DESCÂNTECE 97

De Aripa satanei, *)De muma năzdrăvanului, De năzdrăvanu Cu de năzdrăvănoane II scăpa;Şi Sfta Maică Maria Cu glas mare striga:„N., nu te cântă,Nu te văieră,Ci te du la Iconia,La descântătoarea!“Şi venea Icônia, Descântătoarea,Cu tămâe-i tămâiă,Cu prau de puşcă puşcă, Şi cu marmore depărtă, Cu ai îi împuţă,Şi cu cuţite Ascuţite Delà N. scoteă Toate durerile : v

Din cap,De după cap,Din inimă,De subt inimă,Din sânge,De subt sânge,Din trup,De subt trup-,Din toate ’ncheeturile, Din creştet,Până’n pământ.Că pe N. l-or fi pălit Hale **)Din cale, —De l-or fi pălit cu unu, Io întorc cu doi. ;.(tot aşa întoarce până

la nouă)Şi cu mânile-amândouă,

Amin.

Cărţile sânt şi vor fi totdeauna un simbol. Ele nu au preţ decât pentru acela, care între rânduri zăreşte totdeauna realitatea naturii. s. Mehedinţi.

*

Şi în puţin poate găsi multe celce are în sufletul său destul. s. Mehedinţi.

•) Avestiţa, fiica lui Belzebut, mai marele diavolilor.**) Monştri.

7

* j h ß • £ * iS ttC 14Êê£ Sdftf 4j A £ * A » * £ £ £ JÍ £ * j* £ j A * uáu> l á ^ \t|a>n | R n p * r R R S p > ^ | n ? P 5

27. Balade bănăţene

Cântecele poporului, lirice şi epice, s’ar putea zice că sânt, în mare parte, urmarea suferinţelor sale provocate, în lungul vremilor, de asuprirea străină.

In cele lirice ţăranul îşi tălmăceşte durerea şi nădejdea; în cele epice zugrăveşte faptele vitejilor săi, căutând mângăere şi îmbărbătare prin cuvântul, care izbucneşte ca izvorul codrilor: limpede, frumos fără să vrea, viguros şi strălucind de sănătate.

Cu asemenea însuşiri, e de înţeles respândirea mare şi uşoară a cântecelor poporului. 0 baladă moldoveana, munteană se poate auzi, în variante, departe în Banat, î,n Ardeal, în Bucovina; ear doinele şi horele se cântă aproape neschimbate în toate provinciile locuite de români : pricina de frunte, ca graiul din Carpaţi să fie atât de asămănător cu al omului delà şesuri şi să se producă, pe calea aceasta, unitatea limbii.

Balada poporului nostru, ca energie şi cumpătare, ar face cinste unui Homer. In multe puncte ea sa- mănă cu productele păgâneşti: ciobanul grăeşte cu mioriţa; bucălaia răspunde ciobanului şi-i descopere viitorul; Soarele şi Luna sânt fraţi buni; vitejii vorbesc cu vânturile, cu pădurea, cu stelele. . . şi alte elemente păgâne, —• tolerate însă de biserica r ă s ă r i t e a n ă şi scutind, prin asemenea toleranţă, poezia poporului de-a fi distrusă; — la rândul său, biserica a p u s e a i n ă a prigonit de obicei tot ce era păgânesc în popor şi a nimicit, sau, cel puţin, a sărăcit vechea poezie populară la: francezi, italieni, spa

BALADE BĂNĂŢENE 99

nioli, poloni, boemi; nici unul din aceste popoare nu poate arăta o baladă poporală care să se măsoare cu baladele din popor ale românilor sau ale slavilor ortodocşi.

Numire specială, pentru baladă, are ţăranul bănăţean, care îi zice: „cântec de bătrâneţe“ şi „cântec din bătrâni“ .

Dacă voeşte s’audă o- baladă, porunceşte lăutarului :

— „Dzâ-rni una djin bătrâni“, sau „dzâ-mi una dje bătrânieţe“ .

In ţinutul Almăşului, la Borlovenii vechi, se maizice :

— „Dzâ-mi una dje masă“, când b. o. nuntaşii se aşează la mâncare. Cântecul de masă, zis din gură, acompaniat de instrumente, e de obicei serios, liric sau baladă. Când se ridică masa, lăutarul primeşte comanda:

— „Acuma trage-mi una dje joc“ .Va să însemne, nu mai z i c e din gură, ci t r a g e

din arcuş.La baladă z i s u 1, din care aflăm cuprinsul, e

lucrul principal, de acefea e corect să spui lăutarului: Z i - m i u n a I Lăutarul îţi _ z i c e textul baladei. La joc, partea principală e melodia scoasă din vioară, e prin urmare nimerit să ceri : T r a g e - m i u n a I Lăutarul trage o horă, o ardeleană, o logojană, ori alt joc. (Sub „horă“ se înţelege în Bănat numai j o c u l şi m e l o d i a lui, nu şi textul cântecului de joc).

De sine înţeles că nu toţi ţăranii fac deosebirea aceasta de cuvinte, ci uneori le amestecă, şi aceeaş idee o exprimă prin cuvintele: trag, cânt, zic.

7*


Baladele îş au melodiile deosebite zise din gură, şi introduse şi acompaniate cu „lăuta“ şi clarineta în surdină.

Lăutarii ţigani, ori cât ar fi de „artişti“ ai instrumentelor, nu pot fi socotiţi drept creatori ai baladelor. Marele autor al lor rămâne p o p o r u l însuşi care le-a trăit şi le-a simtit şi li-a dat glas. (Aşa, b. o., Baladele din Bănat, culegerea de E. Hodoş, Sibiu, 1906, conţine 25 bucăţi auzite toate delà ţărani, multi neştiutori de carte, şi nici una delà lăutari).

Care e rolul, meritul şi scăderea lăutarului?Rolul lui e să înveţe balada ce i-o cântă din gură

ţăranul. Lăutarul, ascultând text şi melodie, le învaţă p’amândouă deodată în mână cu instrumentul său muzical, care e mut în mâna ţăranului.

Meritul lăutarului e că: r e s p â n d e ş t e c â n t e c u l la un popor oarecare, sau delà un popor la altul, şi că: îl păstrează ş i - l f e r e ş t e de u i t a r e , — e interesul lui bănesc să facă aşa.

Unde e scăderea? Lăutarii schimbă cântecul, ca text şi melodie, adăogând şi podoabe de prisos, ca balada să iasă mai lungă, dacă aşa-i pofta omului când vrea să uite, prin cântec, necazuri şi n evoi...

Timpul în care se cântă baladele, este mai cu seamă cel de eamă: la şezători, nunti şi alte ocazii. Vara se cântă la „rugă“ , la nedee, care, în satele bănăţene, se desfăşoară, an de an, cu însufleţire şi voie bună.

Baladele bănăţene, ca număr şi frumuseţi poetice, par a întrece cântecele, de acelaş fel, ale celor-


laite ţinuturi româneşti, —■ o părere admisă de majoritatea folcloriştilor noştri.

O pildă de baladă, culeasă în Bănat, cu variante în alte ţinuturi, o redăm î,n următoarele:

M i r z aBate vântul, iarba-mi culcă,Şi ca frunza mi se uscă,Din ce-o culcă, iarba ’nfloare, —Mirza şede le ’nchisoare,

5a Cu fier rece la picioare,Cu cătuşi la mânişoare :Câte fiere ruginite,Toate pe Mirza ’nvârjitex) :Câte lacăte stricate,

10 Toate pe Mirz’ aninate!Şezîi astăzi, şezu mâne, *Şezfi şapte ani de zile,Şapte ani şi jumătate Şezfi pe bună dreptate.

15 Iară biata maică-sa La temniţă că-mi venia Şi din grai aşa grăia:— „Spune-mi, Mirzo, puiule,De ieşti viu,

20 Să te ştiu;De ieşti mort,Jalea să-ţi port!“Iar Mirzâ când auziâ,Foc la inimă-i cădea

25 Şi din temniţă zicea:— Maică, măiculiţa mea.

*) îndesate, încărcate, vârâte.


30

35

40

45

50

55

Mai bine să fiu murit,Când am fost copil mai mic, Nu-s cu vii,Să mă ştii;Nici cu morţi,Jalea să-mi porti ;Şapte ani şi jumătate,De când şed pe direptate, Barba-mi bate braţele,Şi părul călcânile;Că tare mi s’a urât Tot în temniţă -şezând De rugina fierelor,Orăcăitul broaştelor,De şuerul şerpilor,Pocnitul năpârcilor!

Toate-ar fi,Cum ar mai fi:

Dar o procletă năpârcă Nu ştiu cum mi s’a ’nvăţat, Că în barbă mi-a puiat;Şi când puiul flămânzeşte, Ea cu coada mă izbeşte, Sângele îmi sprojoneşle, Puişorul şi-l hrăneşte!“ Maică-sa când auziâ, Lacrimile o porniâ,Friguri de moarte-o. prindea; Mirza din gură-i grăia:— Maică, măiculiţa mea, Cată tu şi nu şedea,Ci te du la domnii mari,


La cinstiţii ghenerari,60 Departe le ’ngenunchiază,

De-aproape le cuvintează, „Bună ziua, domnilor,Cinstiţi ghenerarilor,Daţi drumul lui Mirz’ al meu,

65 Să vă rabde Dumnezeu!“ — Maică-sa că mi-ş plecă, Domnilor că le spunea,Şi din gură le grăia:— „Să trăiti voi, domnilor,

70 Cinstiţi ghenerarilor,Să vă rabde Dumnezeu, Sloboziţi pe Mirz’ al meu; Şapte ani şi jumătate Şede pe bună dreptate,

75 Barba-i bate braţele Şi părul călcânile;Că tare i s’a urât Tot în temniţă şezând De rugina fierelor,

80 Orăcăilul broaştelor,De şuerul şerpilor,Pocnitul năpârcilor;

Şi toate-ar fi Cum ar mai fi:

85 Dar o> procletă năpârcăNu ştiu cum de s’a ’nvătat,Şi în barbă i-a puiat,Şi când puiul flămânzeşte Ea cu coada mi-1 plezneşte,

90 Sângele îi sprojoneşte,


Puişorul şi-l hrăneşte“ .Iară domnii ascultă Şi din gură cuvântă:— „Du-te, tu babo, acasă,

95 Şi de Mirza mi te lasă,Că astăzi e Sâmbătă,Şi mâne-i Duminică,Astăzi îl încredinţăm,Şi mâne îl cununăm,

100 Şi nevastă noi îi dăm,Tăiată în patru muchi;Iar nănaş cine-i va fi?Sărac gâdea căpitan,Că el domneşte de-un an!“

105 Maică-sa ’napoi mergea Şi lui Mirza îi spunea

Tot sărind Şi chiotind:

— „Mirzo! Mirzo! puiul meu, 110 Ian ascultă ce-ti spun eu,

Delà domni eu am sosit,Şi domnii aş’au grăit.:Du-te, tu babo, acasă,Şi de Mirza mi te lasă,

115 Că astăzi e Sâmbătă Şi mâne-i Duminică,Astăzi îl încredinţăm,Şi mâne îl cununăm,Şi nevastă noi îi dăm

120 Tăiată în patru muchi;Iar nănaş cine t-a fi?Sărac gâdea căpitan,Că el domneşte de-un an“ . Dar Mirza când auziâ,

125 Din gură aşa-ini grăia:


— „Proastă eşti, năroadă eşti, Că tu nu te nădăieşti:Azi domnii m’or judecă,

Şi mâne m’or spânzură!130 Maică, măiculifa mea,

Du-te-acasă, draga mea, întră ’n grajd nemăturat, Sooateuni pe murgu ’nşelat, înşelat şi înfrânat, ,

135 Cum e bun de ’ncălecat,Să mă scoată din. robie,Cum l-am scos din sărăcie!“Şi maica-sa ce-mi lucră?Poale lungi ea sufulcă

140 Şi acasă alergă,întră ’n grajd nemăturat,Scotea pe murgu ’nşelat, înşelat şi înfrânat,Cum e bun de ’ncălecat.

145 Şi la temnită-1 duceă:Şi lui Mirza îi ziceăr —: „Mirzo, Mirzo, puiul meu Ţi-am adus înurguful tău!“— „Murgule! Murguţul meu,

150 Să-fi ajute Dumnezeu,Sooate-mă tu 'din robie,Cum te-am scos din sărăcie!“ Iar murgu când auziă,Tare bihe-1 cunoşteă, /

155 Cu copitele zvârl iă,Şi uşile le spărgeă,Mirza pe ele ieşiă,Şi pe murgu ’ncălecă,Bine ’n frâne mi-1 strângea,

160 Cu el afară săriă;


Unde Mirza se duceâ?Colo sus la domnii mari,La cinstiţii ghenerari,Şi în curte se băga,

165 Şi din gură le grăiâ:— „Domurilor, măria voastră,M’aş ruga la Dumneavoastră,Ian închideţi porţile,Şi trageţi zăvorile,

170 Şi puneţi şi un şilboc, 1 j Ca să cerc de am noroc!“Şi puţin se preumbla,Pănă murgu se ’ncintâ2) ; — Atunci peste porti săriă!

175 — „Bună ziua, domnilor,Cinstiţi ghenerarilor,Rămâneţi cu Dumnezeu,Că mă duc din satul meu; Rămâneţi cu sănătate,

180 Că mă duc într’altă parte;Că eu la mână v’am fost,Vrednici de mine n’ati fost!“Iară domnii se miră Şi lui Mirza răspundea:

185 — „Du-te, Mirzo, sănătos,Ca un trandafir frumos,Că tu la mână ,ni-ai fost,Dar vrednici de lin’ n’am fost!“ —

' Bate vântul pulberea,190 Trece Mirza Dunărea;

N’a fost să se potopiască,La boieri ca Dumneavoastră.

0 »Şilboc“ (Schildwache) sentinelă, ung. „silbak“.2) Se înfierbânta.

28. CătăneştiFoişoarele unor ziare, din zilele acestea, (în

1918), sânt înmiresmate de aroma unor cântece trimise de pe front.

Săcătuiţi de dorul satului şi al celor dintr’însul, ostaşul nostru din campanie, în ceasurile de odihnă, îş toarnă durerea şi necazul în versuri cătăneşti, cântate, scrise şi trimise la cei de acasă, sau la câte o gazetă, să fie tipărite.

Dacă omul din linia focului doreşte să i se publice smeritele plăsmuiri, orce redacţie îş tine de datorie să le dea ia lumină ca pe nişte documente grăitoare din timpul răsboiului, delà începutul lui în 1914 şi până astăzi.

Versuri cu totul nouă, în aceste cântece cătăneşti, sânt puţine, ear mărgăritare de cântece şi mai puţine. In majoritate sânt localizările versurilor cunoscute din alte ocazii şi tălmăcitoare de doruri şi dureri, înâurate î,n tranşee şi spitaluri.

Cuvântul junelui ostaş, ca şi al veteranului glo- taş, se destăinueşte ca şuerul brazilor pădurii: răcoritor şi năvalnic.

Subiectele cântecelor cătăneşti se rapoartă la dorul de biata mamă, de copilaşi şi nevastă. Cei neîn- surati oftează greu cu gândul la mândruţa de acasă, la părinţi, fraji şi surori, şi nu mai pufin la plugul părăsit şi la vitele care l-au tras.

Dintre soldafii celorlalte popoare din împărăţie, excelează, prin cântece similare, s ă c u i i , — ear înrâurirea camarazilor români este învederată şi aici.


Frunzuliţele noaslre cătăneşti, cu podoaba lor de frumuseţe sălbatică şi cu adevăr îndrăzneţ, ne învaţă să preţuim mai drept calităţile împreunate cu caracterul celuice le-a făurit în ceasuri când pătimirea îi copleşea sufletul.

*Aducem, mai jos, două exemple1 de cântece: u-

nul de j a l e , altul die v e s e l i e .Cel dintâi, este oevaş mai vechi decât anul 1918,

dar datează tot din timpuri când ostaşul din Bănat eră dus departe, în ţările apusului, ca să se bată acolo pentru o cauză care ,nu era tocmai a lui. De aceea se jălueşte astfel:

Paserile ’n codru cântăDin creangă ’n creangă s’aruncă,Toate cântă şi s’adună Ca să-şi facă voe bună.

5 Şi la mine au privit,Io din gură le-am grăit:Păseruici şi păsărele,Voi frumoase turturele,Să zburaţi în tara mea,

10 Şi -mi cătati pe maica mea,Spuneti-i, că am murit Sub un şanţ acoperit Cu foi de frăgar înalt,Tocrna ’n inimă puşcat.

15 Ear în loc de cântec sfânt,Ce se cântă Ia mormânt,Croncănesc corbii prin vănri In loo de popă cu carte,Un dobaş cu doba bate;

C Ä T ÀN E Ş T I 109r'

20 Clopotele-s tunurile De resună dealurile . . .Peştele merge prin apa Şi delà moarte tot scapă,

, Noi feciori fără noroc25 Nu putem scăpa din foc,

De-aşa moarte cu necaz . . „Fără pânză pe obraz;De-aşa moarte de cu greu,

* Fără pic de copârşeu,30 Fără om din satul meu;

De-aşa moarte de cu grabă,Fără mumă, fără tată,De-aşa moarte cu strânsori Fără fraţi, fără surori,

35 Fără lumină de ceară,Fără om din a mea ţară

‘ Fără lumină de său,Blăstămat de Dumnezău! — >

Cântecul d.e veselie, auzit cu prilejul jocurilor săteşti, rostit de jucăuşi în tactul muzicei, este şi următorul, de pe la Arad:

Hop! soro, sori oară,Fire-ai maichii norioară,

; Fire-ai fi,N’ai zăbovi,

■;"[ Că maichi i-ar trebui:De spălat

' De măturat, —- . Ţi-ar mai da şi după cap,

Hop!


Nu rângi,Baba, dinţii,

C’oi veni Şi te-oi peti ’n

Postul mare-a trea zi, — De nu eu,Un văr d’al meu,

Dac’ 0 ' vrea şi Dumnezeu.

Vai, săraca mea muere, Ostenită-i de şedere,Sar’ ar toarce, n’are lemne, Până în ziuă-i aduc lemne, Nu se scoală, că ii lene,

Hop!

Nevastă-mea nu-i muere, Numai perdere de vreme, Sara se culcă cu soare,Nu mai poate de picioare,Şi se scoală ’n prânzu mare, De mă ’ntreabă de mâncare, Io caut bâta de tare,Să-i scot lenea din spinare, Hop-hop-hop-hop-hop.

Li-li-li.Frunza viii,

Dulce-a fost gura .mândrii: Dulce-a fost, acu-i amară, îndulceşte-o Doamne, eară,

Hop!

C Ä T Ä N E Ş T I lil

Veste-a mers pe Dunăre: Soacra bate-un ginere.

Hop!

Bea apă din Valea sacă,Să nu por(,i frică de soacră,

Hop!

Fata cu păru ’ncrefit Face mălaiul lătit.Când îl scoate din cuptor,

Hop!Strigă satu ’n ajutor.

Când se trudeşte săracul.Dumnezeu îi umple sacul.

A. Pann,*Casa trândavului e în trei păreţi şi cu uşa prin pod.

*A n e c d o t ă :

Un ovrei trece pe stradă; dintro curte, un câine se repede la el cu lătrături furioase. Ovreiul ţuşti pe trotuarul din faţă. Acolo, un trecător îl întâmpină:

— Ce te sperii, fricosule? Nu ştii tu proverbul: „Cânele care latră, nu muşcă?“

Ovreiul i-a răspuns:— Ba iu ştiu proverb ; da’ nu ştiu dacă ştie fi:

chine. I. G.

29. Răsboiul— Mănunchi de păreri şi dorinţe în 1918 —

Cum judecă lumea despre răsboi?Ce spun filosofii?Ce spun alţi muritori?1. Psihologii, cercetătorii legilor sufleteşti, zic că

răsboiul popoarelor, început în 1914, este pricinuit prin izbucnirea puterilor ascunse în sufletul masselor de oameni. Prin urmare, nu sânt răspunzători, pentru deslănţuirea răsboiului, nici indivizii, nici stăpânirile ţărilor : răspunderea este numai a t o t a l i t ă ţ i i popoarelor. Aceasta e părerea filosofilor psihologi.

2. Biologii, ceice adică studiază principiile vieţii şi legile de organizaţie, zic alt fel.

Oroe animal, ne încredinţează biologii, are delà fire însuşirea de-a se întiinde fie şi pe socoteala altuia: lăcustele b. o., care se ivesc în masse pe anumite locuri, nu dovedesc decât înclinarea de întindere şi de ocupare a orcărui animal.

La om, spun tot biologii, este de asemenea înăs- cut boldul de a se bate: răsboiul este manifestarea boldului bătăios. Acest îndemn intern al omului se asamănă cu instinctul paserei de a-şi clădi cuibul, al albinei de a-şi aduna mierea, al păianjenului de a-şi ţese reţeaua.

Biologilor li se răspunde că ,noi, oamenii, fiinţe raţionale, putem să ne înstăpânim asupra boldurilor; şi că, dacă în adevăr înclinăm delà fire spre răsboii sântem în acelaş timp înclinaţi, poate şi mai mult, spre păstrarea vieţii ca indivizi şi ca specie.

R Ä S B 0 1 U L 113

3. Militarii, oamenii activi ai răsboiului, spun că bai © de importanţă a şti felul şi chipul cum se prici- rmeşte răsboiul. De importantă este: să ieşi biruitor din luptă.

4. Care est© părerea gazetarilor creştini despre răsboi? Ei, în parte covârşitoare, se bucură de sigur să i poată scrie cât mai în grabă — necrologul. Şi:

5. Socotim că, la fel cu gazetarii, va fi judecând şi partea cea mai mare a cititorilor de gazete.

Din înţelepciunea altora:De-ar putea bătrânii să mai apuce încă odată

delà capăt drumul vieţii!De-ar şti tinerii ce fel să calce pe drumul ce le

stă înainte, ascuns de taina viitorului!Aici e marea antinomie practică a vieţii : ştiin ţă

— când nu mai e putere ; putere — când nu e încă ştiinţă.

*

Mai btm şi decât pesimismul, şi decât optimismul de odinioară, este cunoaşterea exactă a realităţii.

S. Mehedinţi,

Unii oameni râd de lucruri ce nu le înţeleg.*

Invidia aparţine sufletelor inferioare.i *

înalţă-ţi sufletul atât de sus, ca ura să nu ajungăla el.

8

30. „împărţeala pământurilor“Dinlr'o scrisoare de ţăran, primită la Paştile din

anul 1919:Cinstiţi Domni delà redacţie! — Ca buni creştini

vă zicem la sfânta şi marea sărbătoare de acum : Hri- stos a ’nviat ! Şi să ştiţi că vorbele astea, glăsuite an de an, niciodată nau venit mai delà inimă ca tocmai acum, în anul Domnului 1919... Dar, să fie cu iertăciune, dacă tot acum vă mai scriem şi altele de pe la noi, care sântem departe de Sibiu, şi abea câte odată mai apucăm în mână ceva gazetă. O cetim noi, cu glas înalt, da’ tot nu ne limpezim, cum am vrea. Noi, sătenii, am vrea să ştim : ce mai e cu treaba aia, de-i zice „împărţeala pământurilor“ ? Vă rog eu, Vasilică al Petrii, şi cu soţii mei din sat, să aveţi bunătate să ne luminaţi şi pe noi: Mai putem, ori nu, trage nădejde? Pentrucă, vedeţi dumneavoastră, vremea vine, vremea trece, şi făgăduelile de bune ar fi bune, da' nu ne saturam cu ele, că noi sântem săraci, şi ogoarele ni~s puţine, şi copiii mulţi şi golani...“

*Răspundem cu plăcere lui Vasilică al Petrii şi

soţilor săi, şi, de sfintele sărbători, le trimitem şi noi creştinescul „Adevărat a ’nviat!“

Cu „împărţeala pământurilor“ lucrul nu stă baltă, de asta să n’aveti teamă. Şi, dacă am aşteptat cinci ani de zile să ,ne sosească pacea dorită, voim mai şti aşteptă putină vreme, până când oamenii noştri chemaţi vor săvârşi munca grea ce se cere ca împărţeala să se facă în bună rândueală. Până atunci liniştea şi

IMPARŢEALA PĂMÂNTURILOR 115

buna înţelegere nu trebue tulburate; că, de tulburări aţi cetit că se îngrijesc — alţii.

Stăpânirea românească îş tine vorba. ., Voi fiţi isteti şi aveţi r ă b d a r e şi î n c r e d e r e . Oamenii' delà gazete au să vă lămurească lucrurile îndată ce le vor alfă chiar delà aceia cari fac legea de îm'pjăjr- teală a pământurilor.

S’auzim de bine, din satul vostru şi din toate satele, cum se cade delà oameni cari tiu să-şi aibe în-) tocmirile cu rost şi socoteală. Şi mai ales s’auzim că feciorii voştri, cari s’au deosebit şi până acum prin vitejie ostăşească, îş împlinesc, deplin şi cu dragoste, datoria şi chemarea ce li se face. . . * *

De câte ori un popor e sănătos şi are in sine germeni de originalitate, el trebue neapărat să ajungă cu vremea la forme de cultură proprie, s. Mehedinţi.

*Judecat după poezia sa populară, după melodia

cântecelor sale, după umor şi alte însuşiri imponderabile ale caracterului, neamul românesc pare a aveâ, într’un grad superior, ceeace se numeşte aplecare spretalent şi genialitate. s. Mehedinţi.

*

Viitorul atârnă de ceva mai sigur decât geniul şi talentul, — atârnă de munca noastră a fiecăruia.

S. Mehedinţi (cătră tineili delà Societatea studenţilor In litere, în 1909).

« S

31. „Talpa Ţării...“„Poporul este talpa ţării... Opinca formează teme

lia naţiei... Ţăranul e puterea şi viitorul nostru, al tuturora...“

Eată câteva cuvinte sonore, ce le mărturisim u- neori la vreme de prilej, altădată mai aşa, din senin.

Negreşit, ţăranul român, sustiitorul de căpetenie al limbiii şi neamului, îşi are calităţile bune şi mari. Cercetători străini şi severi recunosc comoara fondului sufletesc al poporului român: aplecarea lui spre bine şi frumos, cumpănirea, multa răbdare, tăria d’a nu ieşi din cuvântul dat, puterea sa morală de a spori şi împrospetâ rândurile rărite intelectuale . . .

Mărturisirile acestea rămân deplin adevărate şi când sânt rostite de oameni d’aî noştri, de creaturi, care nu s’au prea obosit pentru binele comun, ci care îşi trec ceasurile, în precumpănitoare măsură, j>e la restaurante şi cafenele, vânând bunăvoinţa influentă şi afectând desinteresul pentru sine.

Dar ţăranul de astăzi, pe lângă calităţile înşirate, Îşi are şi partea unde-1 doare. El, între altele, n’arja deosebită simptie, - ci adese o pronunţată ură pentru şcoală; fruntaşii lui n’au isbutit mai nicăiri să-i lămurească d’ajuns însemnătatea culturii.

Şcoala primară, neîncetat prigonită, a ajutat până acum foarte puţin. Având programă nepotrivită şi încărcată, nimic mai uşor pentru casa părintească, decât să strice munca dăscălească făcută de porunceală.

Şcoala secundară ,n’a fost şi nu este înfiinţată, să ne întemeeze nici clasa ţărănească, nici clasa de mijloc.

Instruirea celor mari prin cursuri speciale, dă Hoade minimale: Ţăranul aude, înţelege ce spune dom-

UTT A L P A Ţ Â R I I

nul delà catedră, — dar nu face. Va trece timp, până când astfel de cursuri să aibă resultate învederate.

S’ar putea construi totuşi, dacă ne socotim bine, altceva. Plugarul, nu încape vorbă, se interesează de agricultură. îşi agoniseşte pământuri cât de multe, — şi bine face. N’are însă priceperea să le păstrez« ş i să le e p l o a t e z e c u spor . Şcoala din sat ,nu-i vine în ajutor, cărţi de citit n’are, sau sânt mute pentru dânsul, ear conferenţiarii nu pot face minuni. Prin urmare ne rămâne să ne întoarcem la alte mijloace. Unul din ele ar fi mijlocul probat al lui P o p^ T a n d a : Să punem adecă exemplul înaintea ochilor omului, să vadă, să pipăe şi să creadă.

In ce consistă exemplul ?Preotul, învăţătorul, sau un ţăran ieşit din şcoala

agronomică, îşi întocmeşte o gospodărie după cerinţele veacului. Această gospodărie ar putea să stea, la început, sub supravegherea unui conferenţiar agronomic al Asociaţiei din Sibiu, sau a unui profesor do economie delà institutele de învăţământ, — ear autorităţile aaöestea ar contribui cu oarecare înlesniri în organizarea gospodăriei model, de exemplu: la procurarea de instrumente agricole, se'minţe, etc.

Se vor găşi de sigur, unii s’au alţii dintre săteni, să calce în urmele arătate, dar vorba zilei este: Să dăm p ă m â n t p l u g a r u l u i “ .

*N O T Ă . — Dacă totuşi „împărţeala pământurilor* sau

„reforma agrară“, n’a dat încă, — după douăzeci de ani, — rezultatele aşteptate, vinovaţii nu sânt plugarii, ci intelectualii cari au făcut politica agrară s c ă z â n d preţurile agriculturii, şi sp o- r i n d preţurile produselor industriei.

Sprijinul, î n ţ e l e p t , dat la timp, păturii de ţărani, va face ca progresul, în cele materiale, să fie cel dorit.

32. Zile de bucurie- Mai 1919 —

; . . Teatrul National din Bucureşti, în drumul său ardelenesc, a sosit în Sibiu.

Cu fală şi drag am întâmpinat puii de lei ai armatei, de toate armele, în mersul lor de biruinţă. Qu acelaş drag şi cu aceeaş fală primim între noi pe falnicii ostaşi ai scenei române, cari vin de azi încolţa la ei acasă, ori unde se ivesc între români. Salutiăjmi pe oeice ne aduc în mijlocul nostru actori ca maeştrii Nottara şi Petrescu, soţii Zaharia şi Olimpia Bârsan, ■şi ceilalţi artişti din garda Teatrului National.

N’am avut niciodată norocul, până astăzi, să admirăm în bătrânul Sibiu o trupă românească atât de număroasă, ocrotită de un ministru de culte şi instrucţiune . . . In lumina, de viată dătătoare, a instituţiei din dulcea capitală, ne închinăm smeriţi şi, lăudând pe Domnul, preamărim pe ceice, cu sacrificii de sânge, au sfărâmat îngrădirile puse în drumul propăşirii neamului nostru în tara lui. . . Solia bucureşteană, când vine plină de dar, fie binevenită!

Pentru viaţa socială, din multe oraşe ardelene, a fost un mare noroc când arta, manifestată în formă de concerte sau teatre, a întrunit în acelaş loc, pe câteva clipe, elementele învrăjbite.

33. Cuvânt la deschiderea Şcoalei Normale din Sighet

— Il Oct. 1919 -

Doamnelor şi Domnilor, Iubită tinerime şcolară,Prin înţelepciunea şi vitejia fiilor săi, neamul

nostru a izbutit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se u- nească î,n ţara mare şi liberă, în vechea Dacie, pe care strămoşii noştri, stăpânitorii lumii, au prefăcut-o la începutul secolului al 2-lea după Hriştos î,n provincie romana şi au ţinut-o sub domnia lor timp de 167 de ani (107—274).

Urmaşi ai romanilor şi ai dacilor, noi românii de acum, sântem chemaţi la o viată nouă în vechea Dacie, care trebue să o apărăm şi să o întărim.

Am redobândit-o cu arma şi cu dreptul nostru istorie- 0 vom păstră aşa, că avem să luminăm minţile tinerimii şi poporului prin cultură, şi în inimile lor avem să deşteptăm şi să cultivăm sentimentul iubirii de neam şi tară. Patriotismul şi cultura au să fie armele noastre nebiruite.

In munca uriaşă ce ne aşteaptă, învătătorimea va avea rol de mare însemnătate. Munca ei hotăreşte viitorul.

Dascălul, ostaşul păcii, mână în mână cu preotul, va creşte viitorii viteji, cari să fie totdeauna gata de or ce jertfă, ca şi înaintaşii lor din vremuri bătrâne şi din timpurile actuale.

începem anul şcolar 1919/1920 pe temelie nouă. Este prilej binevenit să arătăm, în câteva cuvintie, schimbările, priin care a trecut şcoala aceasta în prima sa desvoltare ca instituţie românească.


Anul 1860 este ,numit din partea unui distins scriitor maramurăşan „an fericit“ în istoria poporului din acest ţinut. *)

In 13 Decemvrie 1860, la „congregaţie“ (adunarea judeţeană) se fac primii paşi pentru înfiinţarea* unei preparandii române cu alumneu (internat), şi anume la propunerea lui losif Man, neuitatul fruntaş maramurăşan, care a oferit însuşi o mie de florini în scopul numit. A oferit şi adunarea 15 mii de florini. (Mai târziu, sub presiunea de sus, i-a revocat).

Se ţin şedinţe, în afacerea preparandiei, în 5 Februar şi 22 Martie 1861. Se fac statute pentru Asociaţie şi pentru institut.

In 21 Mai 1861 se alege un comitet cu losif Man ca president, Ion Iurca vicepresident, membri: Mihail Pavel, (episcopul de mai târziu al Orăzii), Anderco, Opriş, B. şi V. Mihalca, Alexandru Lázár, M. Rednic, P. Mihályi ş. a. — „pentru conducerea agendelor deschiderii preparandiei şi a zidirii unui edificiu corespunzător“ .

Comitetul cheamă de profesor pe un bun învăţător din Lăpuşul unguresc, pe Ioan Buşiţă, despre care aflăm că şi-a făcut studiile în Viena. Buşiţa e numit profesor în 10 Noemvrie 1861, cu plată de 500 florini pe an.

Primul curs al preparandiei române se deschide cu 15 elevi în toamna anului 1862.

Sub aripile Asociaţiei maramureşene, cea mai veche societate de acest fel la românii subjugaţi, s’au adunat bani, cu greutate, dar cu mult zel pe seama

* Vezi: Analele Asociaţiunii maramureşene, p. 5 şi urm.

121CUVÂNT DE DESCHIDERE

preparandiei, care avea în două cursuri câte 10—15 elevi.

Toţi elevii locuiau în internat şi plăteau pe zi 10—20 cretari.

Ge mâncare primeau şcolarii? Ea'ă ce .ni se spune: „Se fer bea câte-o oală mare de fasole, câte-o căldiă- ruşă de t ocanjă (mămăligă) cu brânză, seara tocană (mămăligă) ou lapte, altă dată se frigeâ câte-un miel, apoi câte-o oală de p i c i o ,i c i, (cartofi) — adecă se ducea viata românească“, — trai simplu şi sănătos.

Era totuş o greutate la mijloc: institutul nu eră recunoscut de guvern şi n’aveâ „dreptul de publicitate“ . Preparandia română funcţiona ca aşezământ particular.

Deputatiuni au bătut calea Pestei şi Vienei în chestiunea aceasta.

Intr’un târziu statutele Asociaţiei maramureşene primesc aprobarea guvernului în 1868. Fuseseră înaintate î,n 1861.

Preparandia, care fiind încuviinţate statutele Asociaţiei, îş avea dreptul de publicitate, este de aici înainte luată la tintă şi expusă la cunoscutele şicane şi subtilităţi d’ale inspectoratelor „regeşti“, ba că şcoală românească n ’are clădire bună, sau e lipsită de mijloacele învăţământului, ba că nu-s puteri didactice calificate după lege, — şi alte „motiVe“ de aoelaş fel.

Résulta tul acestor manopere este întristător: In adunarea generală a Asociaţiunei, în ziua de 11 O c- t o m v r i e 1869, presidentul Iosif Man comunică faptul, că representantul ministerial Molnár şi inspectorul Szilágyi sânt însărcinaţi din partea guvernului cu mi-


siunea de a lua pe seama statului preparandia română eu toată averea sa.

Asociafiunea, î,n fata siluirilor şi în speranţă că va putea salva cel puţin internatul, a declarat, că î n c h i d e p r e p a r a n d i a sa. Şi astfel, cu ziua de 11 Octomvrie 1869 institutul nostru a fost îngropat, şi locul lui l-a luat altă preparandie, neromână, care se susţine 48 de ani împliniţi. . .

Şi eată astăzi, tocmai după 50 de ani, şi tot în II Octomvrie, institutul răsare cu numirea de Ş c o a l a N o r m a l ă , românească, pentru învăţători.

Roata norocului adecă, învârtită de braţul vânjos al soldatului român, a întors lucrurile spre binele nostru.

Vom învăţa de aici încolo limbă românească; vom învăţa să ştim preţui comorile literaturii noastre din popor şi ale operelor scriitorilor noştri noi şi vechi.

Vom învăţa istoria naţională, ca să ne cunoaştem trecutul, să înţelegem prezentul, să ne croim viitorul.

In acest scop, corpul profesoral cere delà tinerime sârguintă, multă sârguintă.

Viata n’are preţ decât muncind necontenit şi cinstit; leneşul nu-i alt ceva decât o sarcină pentru sine şi pentru alţiii-

Mai cerem delà elevii noştri să fie iubitori de ordine şi curăţenie; să se ajute, ca fraţii, unul pe altul, când întimpină greutăţi la carte.

Profesorii voştri vă vor trata cu bunăvoinţă şi răbdare, cu aceeaş răbdare şi bunăvoinţă care, la rândul vostru, va trebui s’o dovediţi când veti fi crescătorii satelor noastre.

CUVÂNT DE DESCHIDERE 123

In clipele acestea de mare sărbătoare, Şcoala Normală delà Sighet aduce omagii, de respect şi recunoştinţă, pentru iubiţii noştri suverani, M. M. L1. L. Regele Ferdinand şi Regina Maria. Ne gândim la strălucitele Lor făptuiri, săvârşite pentru a închega într’un singur corp părţile risipite ale pământului locuit de români.

Alipire neclintită purtăm cătră înfăptuitorii unităţii nationale, cătră eroii cari au sângerat pe câmpul de onoare.

Mulţumiri adânc simţite aducem Guvernului din capitală, Consiliului Dirigent, Resortului de culte şi instrucţiune publică, precum şi Eforiei noastre şcolare, pentru îngrijirea ce o poartă institutelor de creştere din aceste locuri.

Mulţumim şi onoratelor autorităţi, bisericeşti şi şcolare, şi stimatului public, care prin' prezenta sa a tinut să contribue şi mai mult la bucuria serbătorii din 11 Octomvrie 1919, când preparandia noastră, moartă înainte cu o jumătate de veac, a înviat ca Şcoală Normală sub scutul statului român.

Deschid anul şcolar 1919/1920. * *

Toate teoriile sânt cenuşii... Verde e numai arborele Sănătos al Vie(ii. Goethe.

*A educă este mai greu decât a studia; de aeeea

sânt puţini educatori, în mulţimea de învăţaţi.V. Conta.

ÖCxK cX cX kX ö CxX Ö C sjxQ . xX kX sX s^ cX í^ ö CítCs/Cö C

34. Dreptul femeilorNoul proiect al reformei electorale, alcătuit de

oomisiunea camerei deputaţilor, se începe, în primul său articol, prin un refuz: Comisiunea respinge propunerea „dreptului de vot fără deosebire de sex“ . Spus cu alte cuvinte, sexul femenin, conform proiectului, este lipsit de dreptul de-a fi ales în parlament şi de-a vota la alegerile pentru corpurile legiuitoare. Femeile noastre, fără excepţie, rămân în România mărită acolo, unde erau mai înainte : e x c 1 u s e delà viata politică a statului, — fiind c ă . . . aşa e aproape î,n toată lumea.

Raportul oomisiunii, pentru a micşora întru câtva hotărârea sa comodă, a ţinut să-şi arate o scântee de mărinimie, zicând că excluderea nu este definitiv)!, şi că revenirea asupra solutiunii date va fi cu putinţă când păturile largi ale poporului se vor familiarizâ cu exerciţiul dreptului de viot obştesc, şi când partidele politice îşi vor fi însuşit această chestiune ca un punct de program. . .

Votul sexului slab se amână.. . pentru mai târziu. Biruitorii sânt cei tari, cari urmează a striga: „F e- m e e a a o ja să, în f a m i l i e , — ferne e a la b u c ă t ă r i e !“ cu acelaş drept cu care se cerea mai de ună zi: „Dascălul la şcoală, şi popa la biserică!“ Pentru aceştia însă, comisiunea a modificat punctul de vedere ocărâtor şi a admis ca preoţii şi învăţătorii nu numai să poată vota, ci şi candidă la alegerile pentru parlament.

Numai femeile sânt condamnate să aştepte „familiarizarea păturilor largi cu votul obştesc“ , sau

DREPTURILE FEMEILOR_________________ _____________ 125

mai exact cu v o t u l o b ş t e s c al b ă r b a ţ i l o r , — şi să tragă nădejdea că oare când partidele politice se vor îndura să-şi înscrie votul femeilor ca punct pe program.. .

Dar, familiarizarea cu probleme politice se face tocimai prin admiterea tuturora la viata publică a statului, va să zică şi a femeilor. Cum să înveţi a înota, dacă nu intri în apă?

Chestiunea dreptului de vot al femeilor, înlăturată delà ordinea zilei, va reveni în toată puterea sa îndată ce femeile vor păşi cu hotărâre în primul plan al mişcării de reformă şi vor cere, cu bărbăţie, să fie admise la viaţa publică, pe toate terenele.

Nu va fi având sexul slab pregătirea necesară în acest scop, — dar şi-o poate dobândi întroducându-1 în viaţa aceea, şi .nu ferindu-1 de a vedea ce se petrece acolo.

Cu nimic ,nu sânt mai pregătiţi alegătorii masculini pentru a-şi da votul aspiranţilor de a-i reprezenta 1n parlament. Cunosc oare domnii deputaţi-senatori şi alegătorii lor atât de perfect problemele ce privesc femeile ca factori ai societăţii, încât n’au trebuinţă de glasuri femenine şi de luminile lor în corpurile legiuitoare?

Vorbim în toată ziua de libertatea reformelor democratice, — şi compromitem delà început partea frumoasă a votului numit u n i v e r s a l .

Ni-i frică poate, că fiicele Evei, ajunse reprezentante ale .naţiei, vor tăbărâ asupra bugetului? Aceasta n’ar fi primejdie mare, pentrucă, în acest caz, mulţi bărbaţi s’ar sim|i nevoiţi să-şi reducă poftele şi să-şi


îndrepte aptitudinile către profesiunile libere: comerţ, industrie, agricultură.. .

Votul universal nefalşi ficat va putea aduce şi alte roade bune : chestiunile personale, vrajba între bărbaţi, în prezenta femeilor deputaţi, ar pierde mult din veninul lor pustiitor şi parlamenta şi-ar împlini mai bine rolul de legiuitor al tării.

Legiuitorul român ar săvârşi un act nu numai nobil şi delicat, ci şi just şi înţelept, îndreptând ceeace s’a greşit în noul proiect al legii electorale. Ţara ara trebuinţă de sprijinul tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de sex, şi fără a se teme că votul femeilor ar fi o formă prea avansată a civilizaţiei în orient, când nici occidentul, pe ale cărui urme călcăm şi când n’ar trebui, nu admite î n c ă asemenea drepturi. * *

O asămănare intre femei şi cărţi este că mulţi bărbaţi preferă pe cele legate.

Lacrimile femeilor adeseori nu sânt altceva, decât apă pe moara lor. Un scriitor german.

*

O femee, dacă nu-i bună, nu poate fi frumoasă.*

G. Coşbuc.

Les sin g despre o carte: Conţine multe lucruri bune şi nouă ; păcat că cele nouă nu sânt bune, ear cele bune nu sânt nouă.

35. „Sărac în ţară săracă...“

Sibiu, 1 April 1921.Aşa cântase odată Eminescu în graiul doinei:

„Sărac în iară săracă“ . . .Şi n’avea tocmai dreptate marele poet, care ştia

gândi şi spune atâtea lucruri nouă în haină nouă, făcând să renască o întreagă limbă din basme bătrân^ şi din cronice uitate.

Nu-i sărac românul în tară săracă, ci, mai de grabă, e sărac în ţară bogată.’

Ce nu produce pământul binecuvântat al ţării1 sale? Din sămânţa, ce i-o aruncă în toamnă şi’n primăvară, răsare rodul, din care ne hrănim şi din care putem face parte şi altora.

Ca să întreţinem şi să sporim bogăţia aceasta, n’avem decât să ,ne cugetăm cât mai des, cum să venim în ajutorul agricultorului, şi cum să înlăturăm prea cunoscutul neajuns al transporturilor pe căile ferate. Dacă aici nu se vor lua măsuri înţelepte pelx-i tru a birui enormele greutăţi ce ne stânjenesc, tot săraci rămânem în România cu câmpiile roditoare şi cu mulţimea bunătăţilor sale fireşti.

Distribuirea de sămânţă, acum când întinereşte natura, ca şi mai târziu când va da bruma, va sluji de prilej plugarului să-şi lucreze cu nădejde înviorătoare moşioara, la care ţine cu drag şi îndârjire.

S’a emis ideea din cercuri militare — şi ce poate să fie mai înălţător decât faptul când ostaşii înşişi rostesc asemenea credinţe, — ca să se înfiinţeze la regimentele de infanterie plutoane agricole.

Î28 L I T E R A T U R A Z I LEI :

Soldaţii, împărţindu-se în vremea lucrului în comune, cu ajutorul plugurilor autotractoare şi al altor maşine, aduse de stat, ar avea de arat, cu preturi mici, pământurile sătenilor lipsiţi de vite şi de unelte bune.

La seceriş, afară de aceasta, s’ar da concediu ostaşilor ţărani, cari voiesc să muncească la câmp în satele lor, — obicei adoptat şi în alte armate.

Legea agrară, doar va fi votată în al treilea an de când poporul este chemat să fie stăpân pe aproape toată întinderea ţarinelor ce i se cuvin. întârzierea acestei legi, care conţine reforma însemnată pentru un stat agricol, nu mai poate să dureze lung timp, — dartrebue realizată ou d r e p t a t e şi o m e n i e .

Avem apoi alte bogăţii, pe lângă cerealele produse. Avem avuţiile subsolului, avem p e t r o l u l chemat să joace rol hotărâtor în politica internaţională, şi a- vem mineralele care toate împreună vor putea alimenta industria noastră şi a statelor vecine.

Prin circulaţia bunurilor, în interiorul provinciilor ®i în străinătate prin valorificarea ^produselor sale, România mărită şi favorizată de soarte, are înaintea sa un sigur şi strălucit viitor. . .

Este sărac românul în materie de bănet, — căci banul la ban trage, — dar nu-i sărac românul nici de duh, şi nici de minte.

Statul şi cetăţenii săi luminaţi să-şi impună datoria de a veni în ajutorul celui lipsit de orientarea trebuincioasă: să-i aducem îndemnul, să-i facem începătura şi să-l instruira, ca'să nu mai fie nici străin, nici sărac în ţara lui strămoşească.

w<X>wÚ5Ú5Ú5^5Ú5Ú5Ú5 Ú 5^Ú 5^Ú 5Új Ú5Ú5Ű5Ű5

36. Domnul TudorIn luna lui Mărţişor 1921, în prezilele desprimă-

vărării, se vor desfăşura, la Bucureşti şi ’n alte oraşe, sărbările centenare, puse la cale în amintirea eroului delà 1821, Tudor Vladimirescu.

Domnul Tudor, omorât înainte ou o sută de ani, trăeşte în mintea românului care l-a nemurit în versuri, în cântări, şi într’un expresiv monument ridicat la Târgu-Jiu.

Viaţa pandurului din salul Vladimir, seăpărând câteva clipe cu o falnică strălucire, s ’a stâns uimitor de repede şi ne-a lăsat lungă vreme neounoscători de amănuntele activităţii sale viforoase.

Ştim că mişcarea lui Tudor Vladimirescu a is- bucnit pe vremea z a v e r e i , a revoluţiei greceş#, care sub conducerea lui Ipsilante avea gândul înalt de a răpune pe duşmanul aprig delà Bosfor, şi că a- ceastă Irevoluţie grecească s’a pornit şi s’a sfârşit pe pământ românesc.

Pandurii, adunaţi de căpetenia lor Vladimirescu, proclamă revoluţia lor penlru binele „ o b ş t e i n o r o d u l u i “, împotriva boierilor răi şi a domnitorilor fanarioţi, prieteni ai acestor boieri.

Grecismul, în principate n’avea de altfel primejdia ce i-o atribuise compatriotul nostru Gheorghe Lazăr. Grecizarea, nefiind impusă şi susţinută conştient, făcuse oarecare vremelnice progrese abea în o parte a clasei boiereşti. înrâurirea grecească, puţină cât a fost, n’a împedecat desvoltarea culturii naţionale în ţările surori, uned mulţimea slujbaşilor căuta, ina

9


inte de toate, îmbogăţirea sa prin stoarcerea ţării fără scopul desnaţionalizării.

In sistemul de stăpânire o r i e n t a l crescut în corupţie şi jaf, domnii fanarioţi continuau opera începută de alţii, şi au practicat-o, cu puţine excepţii, timp de peste o sută de ani.

Această epocă a grecilor, trimişi din mahalaua Conştantinopolei şi dăruiţi cu două tronuri în ţările de peste Dunăre, eră încoronarea stărilor ruşinoase şi nenorocite, care în cele din urmă trebuiau să-şi găsească răsbunătorul : La 1821 se ridică împotriva 1er vestitorul de libertate, haiducul revoluţionar şi, cu oştirea sa de flăcăi olteni, pe care o ştie comandă şi înfrâna, trece Oltul mare şi ocupă Târgul-Jiului.

Oltenii urmează cu credinţă pe fostul locotenent ăl răsboiului din 1812. El le făgăduieşte uşurarea dăjdiilor şi redobândirea drepturilor strămoşeşti. Tudor pătrunde cu dânşii până în inima Munteniei, în Bucureşti, şi în proclamaţia dată spune că ţinta sa este „a o c â r m n i pe t o ţ i c e i c e au î n c i n s a r ma d i n p a r t e a a t o t n o r o d u l s p r e s d r o bi re a o'r c ă r u i j a f şi a o r c ă r e i n e d r e p t ă ţ i “ .

Din şcoala lui Lazăr delà Sfântul Sava, unde se învăţă carte şi iubire de ţară, s’au grăbit toţi tinerii să primească plini de entuziasm pe curăţitorul de moravuri, pe mândrul căpitan oltean. O seamă de boieri se uneşte cu dânsul pentru îmbunătăţirea sorţii ţăranului şi pentru răsturnarea domniei fanarioţilor şi întronarea din nou a domnilor pământeni în ţările să- cătuite prin răul ciocoimii, al răsboaielor, foametei şi boalelor.

DOMNUL TUDOR 131

Ipsilante, fiul domnitorului fanariot din Muntenia, şeful eterici, cu o ceată de greci, bulgari, ar- năuţi, adunaţi în Basarabia, trece în principate, în Februar 1821, şi măcelăreşte pe turcii puţini şi ne- armaţi din Iaşi, pentruca turcii bine înarmaţi şi mulţi, peste câteva luni, să-l bată la Drăgăşani şi să-l alunge în străinătate.

Tudor, cu puţin înainte, fusese prins de Ipsilante şi asasinat.

Astfel, ca o ivire trecătoare, dispare purtătorul de dragoste fierbinte pentru ţărănime şi de ură faţă de tot ce era ciocoiesc în ţara lui.

Minte ageră, inimă mare, dar în timpurile tulburi delà începutul acelui veac n ’a avut noroc să fie susţinut cu tărie neînduplecată în orce împrejurări.

Dacă soartea de jale a poporului nu s’a schimbat prin luptele martirului delà 1821, domnia compromisă a fanarioţilor încetează în anul, când Tudor moare ca jertfă a, iubirii sale de neam.

Nu-ţi deschide inima orşicui, dar vorbeşte despre trebile tale cu omul înţelept şi temător de Dumnezeu.

*In ispite şi încercări se cunoaşte cât spor a făcut

cineva.*

Pământul e al acelui care l-a lucrat din neam în neam, şi a se atinge de dânsul e cea mai neiertată faptă de hoţie ce se poate săvârşi întrun ceas blestemat. N. Iorga.

9* *

37. Ion C. Brătianu— In 1921, la o sută de ani delà naşterea sa —

. . . Luptător pentru unirea Munteniei şi Moldovei, întemeetor al unei dinastii statornice cu regim constituţional, pregătitor al ,neatârnării şi al unirii celei mari, alesul fiu al naţiunii roâne, Ion Constantin Brătianu a stat în slujba neamului timp de o jumătate de secol, purtat de gândul condensat într’o simplă expresiune: „ P r i n noii î n ş i n e “ .

Cât a trăit, a fost înconjurat de respectul şi iubirea numeroşilor prieteni de principii, ca şi de atacurile şi osânda şi exilul, ce i le-au pregătit adversarii politici. Când patimile, în jurul numelui său, au amutit, Ion Brătianu a devenit o glorie recunoscută a românismului.

In casele ardeleneşti s’a cinstit, şi se mai cinsteşte, cu pietate icoana bătrânului Brătianu, care intrase acolo cu mult înainte de marele răsboi al anilor 1914 — 1918. Brătianu întreţinuse raporturi strânse şi calde cu mitropoliitul Şaguna şi cu pleiada celorlalţi ardeleni şi bănăţeni, luptători naţionali ai veacului trecut.

Cauzele, privitoare la T r a n s i l v a n i a , au găsit în mintea şi inima lui Ion Brătianu pe apărătorţul hotărât şi înţelept. Neuitate vor rămânea vorbele lui, spuse în adunarea deputaţilor la 29 Noemvrie 1868. Zicea atunci :

„Când o soră a mea este măritată, rí am dreptul să mă amestec în menajul său, n'am dreptul să fac cel mai mic pas care să poată da bănueală soţului ei că aş vroi vreodată să aduc zizanie şi desbinare în casa

ION C. BRÄTIANU 133

lor. Insă, domnilor, oare când soţul ei, cumnatul meu, va merge pănă la o a maltrată cu brutalitate, când o va trată ca pe o sclavă, cu toate că ştie că ea este dintrun sânge nobil, când voi vedeă că ridică cuţitul asupra ei, nu am dreptul să-i strig, să-l opresc delà acea crimă 7 Să fie sigure statele vecine că nu vor aveă nici un subiect de grijă din partea noastră, — dar să nu uite, că atunci când vor voi să înjunghe pe sora noastră de dincolo, care este măritată cu dănsele, sângele ei le va stropi fruntea.“ "

In ziua de 29 Mai 1921 Ardealul liberat a luat parte, cu pietate şi recunoştinţă unanimă la comemorarea naşterii lui Brătianu, luând legământul ca asemenea serbări ' să ,ne sporească îndemnurile de a lucră mai departe în căile în care stăruise neclintit marele patriot român prin însuşirile ' cu care a fost înzei* strat: voinţă disciplinată, credinţă prin nimic înfrântă, autoritate morală şi bunătate de inimă.

Sfat creştinesc:Nu da crezare orcărei vorbe, nici nu ascultă de

orce pornire lăuntrică, ci cântăreşte fiecare lucru cu neadormită înţelepciune.

*Birueşti mai sigur prin răbdare, decât prin mare

asprime faţă de tine şi faţă de alţii.*

Cu bucătăria plină, sărăcia e vecină.

$ $ & $ $ $ * $ * $ * * & *

38, Alecsandri(1821— 1890)

— La centenarul naşterii sale —

Lăudat şi combătut deopotrivă, cântăreţul delà Mirceşti stăpâneşte, prin scrierile sale, timp de a- proape o jumătate de veac, domeniul poeziei în ţările

VASILE ALECSANDRI

romane.Începând delà doine

şi hore, cu veselia şi jalea inimii ţărăneşli, delà balade şi poeme cu faptele vitejeşti ale poporului, şi până la ode, pasteluri şi teatru, Vasile Alecsandri, a slat, cu lira sa multicoloră, în serviciul idealelor naţionale ale neamului.

Lucrările lui, cât timp a trăit autorul lor, au ajuns cea mai citită literatură în clasa cultă din ţările noastre.

Nici un scriitor român înainte de Alexandri n’a scris o limbă mai dulce şi mai curgătoare ca bardul delà Mirceşti, spre deosebire de limba latinizatorilor, cărora poetul le trimite aspre critici.

In singurătatea delà Mirceşti, la fermecătoarea sa moşie, în vreme de vară, şi la Iaşii primitori, în timp de earnă, alături de alte personalităţi ale generaţiei salo, Alecsandri a pregătit marile rezultate, de

A L E C S A N D R I 135

care aveau să se bucure şi să se mândrească contimporanii şi urmaşii săi.

Ca patriot şi poet, ca direguitor al epooei sale, i-a fost dat să vadă: prima unire, cea delà anul 1859; întărirea tronului prin ridicarea dinastiei statornice, în 1866; independenţa la 1877, şi regatul la 1881.

• Alecsândri şi tovarăşii săi, di,n două ţări, au dat ideilor din Principatele dunărene o îndrumare nouă românească, în luptă cu reacţionarii, fidel zugrăviţi in versurile şi proza scriitorului.

A bătut şi drumul pribegiei după anul 1848 şi a rămas, vreme de şase ani, departe de pământul Moldovei, la a cărei unire, cu ţara de peste apa Milcovului, Alecsândri, candidatul la tronul moldovean, a jucat rol de frunte, ca deputat şi ministru trimis în misiuni diplomatice, (la Napoleon III. în 1856), şi ascultat ia curţile suverane din apus.

Lungă, variată şi binecuvântată s’a desvăluit munca lui Vaşile Alecsândri şi a generaţiei sale, care a izbutit să învie virtuţile din vremurile de mărire şi vitejie ale unui popor de veche şi nobilă origine.

Omagiu de pietate poetului !

După chip cunoşti o floare, Ciocârlia, după cânt,Aurul, după culoare,Ear pe om, după cuvânt!

V. Militaru.

39. Prof. N. Iorga— In turneul prin Ardeal în vara anului 1922 —

Conferinţele, rostite zilele acestea de neasemănatul dascăl N. Iorga în turneul său ardelenesc, se pot rezuma în ideea vedre şi totuş nouă: Oameni întregi, caractere adevărate, ne trebue în lucrările de consolidare a ţării.

Pentni ilustrarea unei munci c o n s t r u c t i v e , — contrare celei negative, — în numea de refacere morală, conferenţiarul, ni-a adus câteva clare exemple: statele din ţările apusului, unde cetăţeanul c obişnuit a depune interes deosebit pentru nevoile urgente şi mari a'e societăţii din care face parte. Acolo se lucrează r.u stăruinţă de fier la restaurarea celor distruse de răsboi. Regiuni păgubite, case, pământuri, biserici şi alte averi ştirbite, se refac zi de zi, sub îngrijirea satelor şi a societăţii.

Vorbind despre societatea lumii noastre româneşti, conferenţiarul constată, că această societate este lipsită de ideea s o l i d a r i t ă ţ i i , ear solidaritatea nu poate luă fiinţă pe urma politicei de duşmănie şi ură, ci aceasta are să fie înlocuită cu credinţa şi sinceritatea politică de care avem trebuinţă.

înţeleptul, mare bărbat al neamului, ni-a expus sănătoasele îndemnuri în vremea, când hărţuielile, de caracter politic, sânt in toiul lor în paginile presei, şi când ,nu toţi cititorii de ziare, sânt aşa de chibzuiţi, ca să judece lucrurile după valoarea ce li se cade,

Prof. N. IORGA

PROF. N. lORGA 137

şi să ştie că s’a făcut mare abuz de cuvântul tipărit, Vorba de apostol naţional, spusă de ilustrul profe

sor, va fi lăsând sau ,nu ceva urme simţite, — în inimile confraţilor mai ales, — se va arătă la vreme.

Persoana conferenţiarului este o mărturie că astăzi, totuşi, nu trăim o epocă stearpă, şi că m'aî avem şi valori morale şi inteligenţii vii, domolitoarie de spirite. * *

N. I o r g a despre Ştefan cel Mare rDomn adevărat, viteaz, cuminte şi iubitor de ţară

din clipa întâi până în cea din urmă... Intr'însul, găsise poporul românesc cea mai curată şi mai deplină icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără să uite, şi viteaz fără cruzime; straşnic în mânie, şi senin în iertare; răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o .trufie în faptele sale, care i se par că vin printr insul de aiurea şi de mai sus. Şi cu cât se vede această icoană mai limpede, cu cât se înţelege mai desăvârşit şi se iubeşte mai mult, cu atâta şi viitorul se pesteşie mai bun, — căci atunci neamul merge pe drumul strămoşului cuminte.

*

Transnistrienii, pe care ca oameni, ca suflete vii, ca parte integrantă a puterii noastre naţionale azi, a conştiinţei noastre depline mâine, nu înţelegem, ori care ar fi soarta teritoriului pe care-l ocupă, să-i jertfim nimănui.

1918. N. Iorga.

40. Avram láncú— La 50 de ani delà moartea sa —

. . . In anul 1872 (la 30 Aug. v, 11 Sept. n.) a murit, în Baiadecriş, eroul martir A v r a m I an cu. i i ’aveâ decât 48 de ani.

Curând, după anii revoluţiei, melancolia îi întu

necase mini ea. lancu, slăbit şi bolnav, îş tângeâ zilele de amar în pribegiile lungi, întovărăşit de fluer, pe dramurile şi dealurile dintre Vidra, Câmpeni, Roşia, Abrud, Criscior, Brad, Mesteacăn, Ţebea, Baiadecriş şi până ’,n Hălmaj. Stângerea lui, din viată chi-

AVRAM IANCU 139

imită, venea ca o deslegare a suferinţelor, — totuş vestea morţii sale a cutremurat întreaga suflare românească din Zarand şi Munţii apuseni ai Ardealului. Adânca îndurerare a localnicilor s’a contopit în v e r s u r i lie litografate în biroul casei comitatului Zarand şi distribuite, în ziua înmormântării delà Ţebea (în 1/18 Sept.), asistenţilor veniţi să aducă răposatului ultima cinste.

Prima strofă, din bele vreo zece, este următoarea (citez din memorie):

. Ce vuet sinistru planează ’n teroare Şi umple cu gemet al Crişului plai?Ah, spiritul candid şi rupt de laboare Al bravului Ianc’ a plecat cătră rai...

Făuritorul versurilor erâ, cred, fruntaşul zărăn- dean G e o r g © S e c u l a, care, — la invitarea telegrafică din Bucureşti a vicecomitelui Iosif Hodoş, reţinut, în lipsa mijloacelor de comunicaţie, la şedinţele Societăţii academice, — a rostit şi panegiricul delà Ţebea. Discursul lui Secula (apărut în Tel. Rom. Nr. 76 şi 77 din 1872) se sfârşeşte aşa:

Avram Iancu a „născut şi crescut la munte, în aerul necorupt de pasiunile lumii; toată puterea inimii sale ardea pentru libertatea naţională, pentru fericirea patriei; condus de aceste idei, el a.fost dintre cei dintâi buni (români) cari au luptat să revendice drepturile sacre ale naţiunii. . . drepturi ajunse la agonia ce li-au preparat-o inimicii naţiunii române, contrarii patriei mame, a nefericitei Transilvanii. . . Lupta sa :— a lui Avram Iancu — a fost lupta luminii contra întunerecului, lupta libertăţii naţionale contra scla- vismului antinaţional, lupta adevărului contra minciu


nii, a drept ului contra arbitrului. Şi oare aceste lupte să fie pierdute pentru totdeauna? Nu! de o sută de ori nu! Eterna dreptate nu poate voi ca lumina adevă

rului şi a liberiafii naţionale să fie stânse pentru totdeauna. . . Luaţi exemplu stră'ucit: a fi ma r i î ’n s u f e r i n ţ e , precum Avram lancu a

JjjÊÊA ; fost. . . mai curând, ori mai târziu, dar de sigur, va veni ora. . . când ideea de libertate naţio,na'ă va reeşi mândră triumfătoare. Fie!“

A , I A N C U *împlinind îndemnul de-a păşi totdeauna pe dru

mul muncii şi al jertfei celei desinteresate, ,şi preţuind amintirea eroilor noştri, ne preţuim pe noi înşine.

Din înţelepciunea altora:

Când sabia stă ruginită şi unealta de muncă sclipeşte ; când temniţa e goală şi hambarul e plin;

când pietrile bisericii sânt tocite de paşii credincioşilor, ear pe drumul judecăţilor a crescut muşchiul;

când doctorii nau de lucru, ear brutarii au preamult :

să ştiţi, că cei hărăziţi de soartă să fericească poporul, au fost bine aleşi.

*„Şi ori în care casă veţi intră, întâi ziceţi: Pace

casei acesteia“ . ( L u c a 10, 5 )

41. Lucian Episcop al Romanului

Alegerea Părintelui Lucian Triteanu de episcop al vechei eparhii a Romanului din Moldovă, în ziua de 29 Martie 1923, nu este alt ceva decât bine meritata distincţie a unui cinstit şi neobosit muncitor al bisericii ortodoxe ardelene.

Părintele Triteanu, ca membru al Consistorului arhidiecezan din Sibiu şi al tuturor corporaţiilor fruntaşe biesriceşti din mitropolie, şi ca rar înţelegător al nevoilor vremii, a desvoltat, în şirul lung al anilor şi în împrejurări uneori extraordinar de critice, o lucrare vastă pe teren bisericesc şi şcolar.

In cursul acestei lucrări n’a ţinut să se afişeze şi a desconsiderat totdeauna strălucirile trecătoare.

Vechiul regat, care chemase la scaunul de mitropolit primat la Bucureşti pe un bărbat al bisericii ardelene, pe fostul episcop delà Caransebeş, acum,'prin alegerea Părintelui Triteanu de episcop la Român, însărcinează din nou pe un slujitor al acestei biserici' ortodoxe cu înalta demnitate de cap al unei eparhii de pesie Carpaţi. Alegerea sa, săvârşită în persoana unui preot deplin conştient de chemarea sa, va trebui să contribue tot mai mult la înlăturarea graniţelor sufleteşti ce s’au ridicat, fără vina noastră, între fiii neamului românesc.

Prin chemarea în scaun a noului episcop, frumoasa e parhie a Romanului dobândeşte un păstor sufletesc dintre cei mai buni, cap luminat, prevăzător, o fire energică şi cu unica ambiţiune de a-şi înălţa biserica şi clerul, prin lumină şi morală creştină, la

L I T E R A T U R A Z I LEI :H 2

treapta ce li se cuvine ca factori hotărâtori în propăşirea fării.

Omul, care a avut nu putină parte din amărăciu- • nile vieţii, Părintele Triteanu s’a bucurat în Ardeal de prietenia unui mare cerc de credincioşi, popor şi intelectuali, care l-au apretiat şi stimat pentru calităţile sale superioare ca organizator, ca iniţiator de lucruri folositoare obştei, şi ca iscusit scriitor şi orator recunoscut.

întrunite aceste calităţi alcătuesc garantie îndestulătoare, că actualul arhiereu din Moldova are să realizeze o rodnică activitate şl î,n noul său teren de muncă.

Noi, delà acest organ de publicitate („Telegraful Român“ ), unde Păr. Triteanu ni-a fost credincios colaborator şi sfătuitor, îi urăm din inimă ca Domnul Atotputernic să-i lumineze şi mai departe cărările spre mărirea sfintei Sale biserici şi spre fericirea patriei noastre iubite. Mulţi ani noului vlădică al Romanului, al unei eparhii cu neuitate amintiri din trecutul atât de glorios al Moldovei!

*Note biografice. — Arhimandritul Lucian (Lazăr) Tri

teanu s’a născut în Feldioara-Răsboeni. judeţul Turda-Arieş, în 15 August 1872, din păsfnţii Gheorghe şi Ana. A studiat în Aiud, Blaj şi Sibiu. Implicat în mişcările naţionaliste ale tinerimii în 1894—1895, fusese exclus de două ori delà examenul de maturitate (bacalaureat), şi numai după multă intervenire i s’a permis de guvernul ţării de atunci să se prezinte în Sept. 1895 la examenul de maturitate delà gimnaziul nostru braşovean. Intrând în Seminarul Andreian din Sibiu şi obţinând licenţa în teologie, a cercetat, ca bursier, cursurile facultăţii filosofice din Budapesta.

In 1901 a fost numit ajutor de referent şcolar, lângă asesorul consistorial Dr. D. P. Barcianu, al cărui post îl ocupă în

LUCIAN EPISCOP AL ROMANULUI 143

1903 Îndată după moartea acestuia. A condus astfel şcoala confesională română din Arhiepiscopie în timpuri de grea urgie pentru românii de dincoace de munţi. Actele, adresate guvernului delà Budapesta, mărturisesc despre felul cum asesorul Triteanu a ştiut să apere interesele şcolare româneşti.

Sf. Sinod episcopesc din 1922 l-a ales arhiereu titular.In Ianuarie 1923, tuns intru monah In sf. mănăstire delà

Hodoş-Bodrog, a primit numele Lucian, ear in şedinţa marelui colegiu electoral din 16/29 Martie 1923 a fost ales episcop al Romanului.

In Pastorala, delà Crăciunul din 1849, Şaguna spunea clerului şi poporului său diecezan :

Ştia, mi-i prea bine cunoscută, iubiţilor, întristă- ciunea voastră, pentrucă aceea e şi a mea; ştih necazurile voastre, pentrucă acelea sânt şi ale mele ; ştiu pagubele voastre, căci acelea sânt şi ale mele; pricep pricina pâraielor voastre de lacrimi, care nu vor să înceteze, o cunosc prea bine, căci ventru aceea curg şi ale mele... La olaltă ne văierăm, la olaltă şi unul pe altul ne mângăiem încredinţăndu-ne că nu ne va lăsă Dumnezeu. Nu ne va lăsă! Eacă, eu vă spun că nu ne va lăsă! Mângăiaţi-vă, pentrucă fericit e bărbatul care na umblat în calea păcătoşilor... Domnul nu va face lipsiţi de bunătăţi pe ceice umblă intru nerăutate... Noi am umblat pe calea care ni-a poruncit unsul Domnului, Împăratul nostru... Dumnezeu dar nu ne va lăsă*

42. Alegerea chiriarhilor. . . Alegerile, peste tot, va să zică şi cele biseri

ceşti, numai atunci sânt alegeri adevărate şi de preţ, când se împărtăşesc de toate binefacerile l i b e r t ă ţ i i . Lucrul acesta este admis în principiu, — în practică, durere, nú se respectă totdeauna.

Dacă guvernul ţării, ori care ar fi, îş pune candidaţii, aşa porecliţii c a n d i d a ţ i o f i c i a l i la scaunele de chiriarhi ai, bisericii ortodoxe române, libertatea alegerii a devenit, aşa zicând, zădărnicită.

In felul cum astăzi (1923) este organizat, marele colegiu electoral, chiar dacă întâmplător dă conducători destoinici bisericii ortodoxe,. . . totuşi, prin modalitatea alegerii (nelipsite de „candidatul oficial“ ), este foarte departe d’a corespunde spiritului ce are să stăpânească într’o corporaţie bisericească.

Experienţa ne învaţă, că biserica şi slujitorii ei apucă drumul înfloririi când se înalţă d’asupra luptelor politicei militante, şi regresează de câte ori sânt robiţi în folosul cutărui club politic.

Candidatura „oficială“ va stânjeni totdeauna dreptul bisericii de-a-şi alege capii. Chiriarh a l e s este acela care întruneşte voinţa clerului şi poporului fără amestec nechemat; — alt fel, chiriarhul, pe lângă toate „voturile“ scoase din urnă, nu este ales, ci rămâne n u m i t de-o autoritate incompetentă.

Existenţa marelui colegiu electoral, ar fi, î,n asemenea oondiţiunii, cu totul opusă intereselor mari ale bisericii noastre ortodoxe. Modalitatea alegerii pare a fi în conformitate deplină, cu legea, — alegerea însă este de fapt evitată cu dibăcie.

43. 16/28 Iunie 1873— La o serbare aniversară —

Şaguna!Nume cuprinzător al epocii de înviere şi înăl

ţare a bisericii ortodoxe române din Transilvania.

ŞAGUNA

Mândria, de ari şi de totdeauna, a clerului ortodox, păstorul departe văzător, diplomatul eminent, neuitatul arhiereu Şaguna odihneşte, departe de larma

io


lumii deşertăciunilor, în liniştea .pământului delà poalele codrilor răşinăreni.

Gel pogorât acolo, după o măreaţă muncă, desfăşurată timp de 27 de ani ca vlădică în Ardeal, era mult aşteptatul restaurator al unei vechi mitropolii româneşti, în care a introdus viaţă naţională, a condus-o vreme, de două decenii, — viforoase şi senine, — şi a încredinţai-o (în 1868) îngrijirii şi răspunderii- C o n g r e s u l u i n a ţ i o n a l b i s e r i c e s c : corpora- ţiunii reprezentative pentru biserica românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria de pe atunci.

In roadele activităţii sale se înşiră câteva sute de şcoli primare, două licee, un seminar şi alte aşezăminte întemeiate în ţara Ardealului.

Constituţia, creiată bisericii, a slujit drept scut sub care clerul şi poporul a dat semne de viaţă conştientă românească, pe lângă toate relele şi prigonirile îndurate.

Piedecile n’au oprit în loc avântul fără seamăn al lui Şaguna, ci i-au împrumutat puteri înoite. „ C e a ma i m a r e b u c u r i e m i - a f o s t a î n vi ,n g e p i e - d e c i b e “ , era vorba vlădicului.

In acest fel a ţinut să-şi cheltuească sănătatea şi puterile: să ridice biserica şi credincioşii la locul ce li se cade pe dreptate, şi să dea exemplu, de viaţă şi de lucrare, urmaşilor săi în scaun şi sfetnicilor din jurul lor.

Ziua de 16/28 Iunie 1873 ne grăeşte, cu glas de profet, despre grija şi dragostea pentru ne,am , şi credinţă a românului şi marelui preot trecut la nemurire.

r P » m ÍV 7W » «4 * ? P » » T » ^ Ş » 7®** • V v « V ^ T P «

44. Memoriile lui Şaguna

Cartea M e m o r'i i . d i.n a n i i 1846/71, apărută la aniversarea a 50-a, (1923) delà moartea Mitropolitului Andrei Şaguna, cuprinde însemnări şi indicaţii privitoare în deosebi la politica bisericească urmată de nemuri torul a rhiereu.

In paginile Memoriilor şaguniene se vădeşte năzuinţa neînduplecată de-a dobândi autonomia şi libertatea mult prigonitei biserici ortodoxe ardelene.

Delà sosirea sa, ca vicar general în 1846 şi până la 1871, Şaguna notează, an de an, întâmplări şi fapte din viaţa bisericească şi politică ardeleană, şi adună acte şi documente

MiTR. ş a g u n a lămuritoare Ia luptele şi mişcările vremii.

Viforul revoluţiei, liberarea bisericii ortodoxe române de sub ierarhia sârbilor, apărarea drepturilor ei canonice şi istorice, cererea de egalitate cu celelalte confesiuni, organizarea internă a bisericii pe temei constituţional, discuţiile cu Blajul şi cu ultramontanii, înzestrarea arhidiecezei cu fonduri şi instituţii etc., —■ toate acestea, rând pe rând, se oglindesc în Memoriile sale.

Păstrând caracterul intimităţii, cartea va fi cetită de toţi doritorii de-a pătrunde, pe temeiul unui astfel de izvor, în modul de gândire şi simţire al autorului.

Memoriile, şi tot ce a ieşit din condeiul lui Şa- gnna, se prezentă, ca formă, în limba înţeleaptă a bă

10*


trânelor cărţi bisericeşti, cu expresii grăitoare, şi cu foarte rare asperităţi de-ale şooalei lui Larianu-M'a- ssimu.

Cetirea lor ne dă un şir de gândiri, vrednice de meditat, pe tărâmul bisericesc şi politic în viaţa ardeleană, înrâurită adânc, câteva decenii din veacul al 19-lea, de ideile şi actele mitropolitului delà Sibiu.

Deschizător de dramuri, creator de opere, izvorâte din lungă şi profundă reflexiune, — aceasta e figura ce se iveşte din şirurile Memoriilor, despre cele petrecute de-a lungul unui sfert de veac de binecuvântată păstorirea celui cu mintea luminată şi cu inima simţitoare şii mare.

Pildă de încordată muncă a fost pentru întreaga sa împrejurime, — de lucru prea mult niciodată nu s’a jăluit Andrei Şaguna.

Nu eră în putinţa lui de stăpânitor, —• cum ar zice filosoful împărat roman — să-şi creeze oamenii conform nevoilor obşteşti, dar a reuşit să-i întrebuinţeze aşa, după cum erau, aşezând pe fiecare la locul lui.

„Sinceritatea şi curăţenia faptelor mele este în obiceiul meu“ , — vesteşte declaraţia sa cătră guvernatorul civil şi militar al Ardealului din anul 1849.

De festivităţi şi serbări, în legătură cu persoană sa, se ferea binişor. . Interesele personale n’au copleşit niciodată, la Şaguna, interesele mari comune. Temperament viu, dar cu darul d’a se înfrâna, vlădica Sibiului porunceâ multora şi îş porunceâ sieşi. Cumpănirea lui nu se clătină prin atacul potrivnic: solidaritate şi armonie între fraţi eră una din ţintele activităţii sale.

MEMORIILE LUI ŞAGUNA 149

Toate clipele căuta să fie bine întrebuinţate - şi puterea duhului său se dovedea neîncetat trează. Nu admitea repaosul înainte de a duce la bun sfârşit oroe acţiune începută.

Dacă se lovea de piedeci, încerca să pătrundă în tainele lor şi să găsească pricina de înlăturat.

Prin darurile sale sufleteşti, risipite pe asemenea căi, ne-a înzestrat cu biserica destoinică de-a face faţă zilelor de grea cumpănă şi ne-a apărat, şi după moartea sa, împotriva încercărilor duşmane de-a fi desfiinţaţi ca lege şi neam.

Eată de ce ortodocşii de' dincoace de munţi au susţinut şi susţin, ca spiritul aceleiaşi organizări să străbată în întruparea viitoarei biserici a unei ţări refăcute din graţia pcovedinţii, din vitejia ostăşească, şi din înţelepciunea conducătorilor săi de totdeauna.

Din Pastorala lui Şaguna în 1849:Drept cântă biserica: Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos a răsărit lumii lumina cunoştinţă, căci învăţăturile Lui aşa sânt de luminate ca lumina lumii, dând omului povăţuire şi îndreptare în toate împrejurările vieţii omeneşti.Pentru aceea, iubita mea turmă, se cuvine vouă tuturor, cari întru Hristos v’aţi îmbrăcat, adecă aţi primit învăţăturile Lui, şi prin aceea va răsărit lumina cunoştinţă dorinţelor voastre, ca să trăiţi după lumina aceasta, ca însăşi viaţa voastră să dovedească, că va răsărit lumina cunoştinţă prin naşterea Domnului nostru Iisus Hristos; primeşte, iubita mea în Hristos turmă, învăţătura aceasta, care ţi-o trimit după învăţăturile unuia născut Fiului lui Dumnezeu, primeşte zic, şi o hrăneşte în mintea şi inima ta, şi-ţi întocmeşte după ea faptele tale.

45. După comemorarea din 11 şi 12 Iulie 1923— La 50 de ani delà moartea lui Şaguna —

Cucernicile manifestări delà Sibiu şi Răşinari, în anul 1923, au fost cinstite de prezenta celor douăzeci de mii de ţărani şi de floarea intelectualităţii1 din întinsul patriei, în frunte cu iubiţii Suverani, întregitori de ţară, Regele Ferdinand I. şi Regina Maria, împreună cu Principii şi Principesele Familiei Regale. Marea şi strălucita asistenţă şi-a plecat fruntea înaintea mormântului ce închide osemintele providenţialului Andrei Şaguna. Şi a grăit atunci Suveranul:

„Venit-am să aducem prinosul de recunoştinţă acestui apostol al neamului românesc. Dacă astăzi ne este dat să fi înfăptuit unirea statului naţional al tuturor provinciilor româneşti, nu trebue să uităm că aceasta a fost pregătită de acei mari bărbaţi, stâlpii neamului, de care sfărâmat u-s’au toate vrăjmăşiile, toate piedecile înfăptuirii statului prin cultură şi. moralitate. Unul din aceşti stâlpi gigantici a fost Şaguna, odraslă macedoneană, care a reuşit să refacă vechea mitropolie românească din Transilvania şi Rănat, şi care a trezit conştiinţa neamului din aceste părţi, desvoltând şcoala şi biserica românească. . . Cuvi- ne-se să ne închinăm în faţa faptelor sale. Să ne gândim, î,n faţa mormântului său, la marea pildă dată prin înălţarea sa deasupra tuturor patimilor, cuprinzând statornic orizonturi largi, îmbrăţişând totalitatea problemelor naţionale româneşti, ţinta hotărâtă a unirii tuturor românilor, întărirea neamului şi a tuturor instituţiilor lui“ .

DUPĂ COMEMORAREA DIN IULIE 1923 151

Furtună de aclamări a izbucnit la cuvântul regal, ca şi la cuvântările prelaţilor şi ale celorlalţi aleşi ai neamului, cari au accentuat faptul că biserica drept- măritoare, condusă de Şaguna, a dat preţioase şi ne- peritoare servicii întregului popor român.

In .noul stat, biserica ortodoxă, pusă pe temeliile organizării şaguniane, va constitui, — după cum recunosc cele mai chemate persoane bisericeşti, — factorul de înaltă valoare pentru înălţarea patriei şi întărirea tronului. In cadrele largi- ale organizaţiei bisericeşti se va atinge acest scop prin luminarea tot mai temeinică a credincioşilor şi prin creşterea generaţiilor în spirit creştin şi naţional.

In zilele de sărbătoare, când gloriosul Domnitor a făcut să se adune în jurul său toţi fruntaşii ţării, -în acele memorabile zile Andrei Şaguna era mai v i u decât ori şi când în mijlocul asistenţilor. Viu să ră- mâe spiritul lui şi de aici încolo în inimile celorce l-au prăznuit cu dragoste şi pietate nestrămutată. Şi atunci, nu înzădar am sărbătorit.

Şaguna despre limbă scrie : Limba noastră românească este „pom viu care în toată primăvara se schimbă; ramurile, bătrâne şi fără suc, se usucă şi cad; mlădiţe tinere ies şi cresc, frunza vestejeşte şi se scutură, dar alta nouă în curând îl împodobeşte, — numai trupina rămâne totdeauna aceeaş.“

Despre T. N. din 1648, delà Bălgrad, spune Şaguna : „Cu un tact care, pe vremurile acelea întunecate şi viscoloase, e de mirare, a cunoscut încă mitropolitul nostru din Bălgrad, Simeon Ştefan, trebuinţele vremii si cerinţele limbii din biblia românească.“

' V ti A A/'o \

46. Gheorghe Lazăr(1779—1823)

" — O sută de ani delà moartea sa —

Sat de frunte, în frumoasa Vale a Oltului, e Avri- gul, cu plugari cucernici şi muncitori, cari au îngrijit ca, din prilejul serbării comemorative din 29 şi 30 Septemvrie 1923, să se renoveze casa Domnului din această parohie şi să se împodobească mormântul iscusitului dascăl ieşit din sinul lor şi îngropat lângă biserică.

Parastase pioase şi conferinţe instructive s’au tinut pretutindeni în Arhiepiscopie întru pomenirea învăţătorului ' Lazăr, deşteptător neînfricat al conştiinţei naţionale.

învăţatul avrigean venise la Sibiu să lucreze, în apropierea locului său de naştere, ca profesor şi predicator, cu studii universitare, în seminarul ortodox român din anii 1814— 1816.

Catedra şi amvonul, din Ardealul încătuşat, erau cât se poate de neprielnice pentru omul, care stăruiâ să ceară egalitatea drepturilor pe seama neamului său român. Soartea acestui soi de propovăduitori se începea cu mustrarea oficială, se continuă cu destituirea, şi se sfârşea, de obicei, cu-pribegia peste munţii despărţitori de fraţi, — uneori cu exilul în depărtate ţări, — a „nesoootitului“ . . .

Culmile carpatine le-a trecut şi profesorul-catihet delà Sibiu, Gheorghe Lazăr, şi la şcoala delà Sf. Sava, cu dascăli greci, obţine în sfârşit, după multă trudă, un locşor, de unde după câţiva ani (1816—•1821) a- veau să răsară şcoale româneşti cu bărbaţi de seamă capabili să ducă mai depahe opera de renaştere na

GHEORGHE LAZĂR 153

ţională porni 1ă. în şcoala lui Lazăr. Patriotismul şi sâr- guinţa lui de fier au dat generaţiei sale hrană sufletească în stare să reziste tuturor influinţelor dăunătoare ale străinismului.

Atârnă delà cuminţenia, hărnicia şi omenia urmaşilor, de azi şi de mâne, ai lui Gheorghe Lazăr, să sporească darurile de care se învrednicesc spre a întâmpina şi a înfrânge orce curent s’ar ivi în dauna ţării şi a neamului nostru.

Gh. Lazăr a lăsat după sine câteva manuscrise: Povăţuitorul tinerimii (tip. la Buda în 1826); Curs de Aritmetică (în Bibi. universităţii din Bucureşti); alte patru s’au pierdut.

In „Povăţuitorul“ delà 1826 al lui Gh. L a z ă r , „însufleţitorul cel dintâi al conştiinţei naţionale“ , se spune :

învăţătura despre împlinirea datorinţelor sale este cea mai de lipsă poate a toată filosofia.

înţelept, de omenie şi bun a fi, negreşit sunt mai mari covârşiri, decât a fi învăţat, isteţ, desfătat sau tot aceea a fi ce zice lumea, adecă oameni de maPe învăţătură şi soiu.

Creşterea în care se dau îndreptări către virtute şi către sârguinţă este mai bună moşie decât o avuţie mare.

De aceea Crates filosoful zicea:„Ce ajută aceea, a aduna visterii mari şi a fi

fără grijă, dacă nu ştim, oare următorii moşteni fi-vor vrednici de dânsele?

0, oamenilor, încotro aţi apucat!Adunaţi avuţii, iar de aceia cărora veţi lăsa

avuţiile nici o grije nu purtaţi“ .

47. Octavian Goga— La 50 de ani delà naşterea sa —

Sfârşitul anului 1931 -şi începutul anului 1932 se înădese pri,n călduroasele sărbătoriri aduse laureatului cântăreţ al neamului, măestrului Octavian Goga, care împlineşte jumătate de veac a vieţii.

La sărbătorirea delà 14 Februar 1932, organizată în cinstea poetului din partea universităţii Clujului,

se asociază şi biserica noastră ortodoxă, rostind vrednicului său fiu omagiul preoţimii şi urările ei de bine, cu dorinţa ca celce ni-a dăruit minunatele' cântări, cu miresme de tămâie, să-şi urmeze drumul o altă jumătate de veac, risipind în jurul său bogăţii de daruri ce i le-a hărăzit cereascapronie.

Au sărbătorit cei 50 de ani de viaţă ai luptătorului scriitor: deputaţii şi senatorii parlamentului, Academia Română, şooalele, Societatea scriitorilor români, Societatea autorilor dramatici, şi toată presa română; ear Suveranul a remis sărbătoritului insignele ordinului Carol I. în gradul de mare ofiţer.

întreaga tabără de intelectuali, fără deosebire de idei şi credinţe, a înlăturat, pe câteva momente, orce fel de protivnicie, şi s’a apropiat cu dragoste de acela, a cărui operă, de scriitor, orator, gazetar şi om politic, a răscolit tăinuite energii şi, punându-le în lucrare, •aşterne tăria viitorului unui neam trezit la nouă viaţă.

O C T A V I A N G O G A 155

Creator de versuri, oe rămân, Octavian Goga se înşirue în ceata celor puţini ai lumii cari n’au depăşit linia frumosului şi cari au izbutit să împreune ideea naţionalismului clocotitor cu ceea ce se cheamă artă pură şi desăvârşită.

A cântat, ca năvalnic trubadur, un mare vis, şi a rămas artist in toate împrejurările.

Când s’a hotărât să primească fotoliul de ministru, cel dintâi, al cultelor, l-au felicitat şi s’au felicitat mai ales preoţii noştri.

Ieşit din marele sat ardelean de pe desfiinţată graniţă, din satul umbrit de maiestatea codrului şi adăpostitor de prigoniţi vlădici ai bisericii oropsite, din satul în al cărui mausoleu doarme somnul de veci unul din fericiţii „dătători de legi şi datini“ ai neamului, — maestrul condeiului şi al graiului inspirat, ar avea dreptate să rostească vorba fericiţilor în mijlocul izbânzii : U n d e a m piu s n o i t ruda, a pus D u m n e z e u mi l a .

Ce este poetul?E omul nefericit care în inima sa poartă patimi

adânci, dar ale cărui graiuri sânt întocmite aşa ca suspinele şi vaetele sale să se schimbe într’o melodioasă muzică.

Sörén Kierkegaardfilosof şi sciiitor danez.

48. Vísarion Roman(1833— 1885)

— La o sută de ani delà naşterea sa —

In vara anului 1933 se împlinesc 100 de ani delà naşterea lui Visarion Roman, care, pe la mijlocul veacului trecut, fusese unul dintre oamenii de încredere ai marelui Mitropolit Şaguna.

VISARION ROMAN

Ca semn al consideraţiei şi cinstei de care se bucura în fafa Arhipăstorului delà Sibiu, Visarion Roman, fiul dascălului sătesc din Săuca Târnavelor este însărcinat cu o catedră la seminarul pedagogic din Sibiu, e numit contabil şi supraveghiător la tipografia

V I S A R 1 O N R O M A N 157

arhidiecezană înfiinţată de Şaguna şi, câtva timp, redactor la Telegraful Român.

Preocuparea sa de căpetenie era emanciparea economică a poporului nostru ardelean prin întemeerea de institute financiare.

Optimist, spirit clar, inteligenţă pătrunzătoare, conştient de valoarea puterii acelei pături în care îş aVea originea, Visarăm Roman în cursul carierei sale, de câteva decenii, a respândit, idei şi mijloace potrivi le de-a le înfăptui.

Ca luptător al vremii lui Şaguna, Visarion Roman, dascălul, profesorul şi redactorul, ca şi directorul de mai târziu al băncii al cărei întemeetor şi suflet fusese, s’a afirmat ca sămănător de gândiri şi nădejdi, lucrând cu simţul răspunderii, şi cu nesfârşit idealism.

Realizarea, izvorâtă din lumina lui, este falanga aceea de institute, mai mari şi mai modeste, cu a- tâta rost, excepţional, în viaţa economică ardeleană înainte de răsboi. Rostul lor, din ţară robită, ar putea să fie îndemn şi pentru timpul de faţă, şi pentru cel viitor, când va înceta falşa interpretare ce se atribue tocmai băncilor ardeleneşti în unele cercuri care nu vreau să admită, pentru aceste aşezăminte, rolul dătător de viată în mişcarea economică a ţării.

Să sperăm însă în revenirea la calea bună; ear, din felul de a fi al oeluice n’a râvnit la onoruri trecătoare, să păstrăm, pentru noi şi pentru posteritate, icoana luminoasă a binefăcătorului Visarion Roman, care a muncit, cu duh de jertfă şi cu disciplină, în folosul întregului neam.

49. Intru pomenirea lui Nerva Hodoş

Un sfert de veac s’a împlinit luna aceasta (Noem- vrie 1938), de când a fost înmormântate — în cimitirul Sibiului — rămăşiţele pământeşti ale aceluia care a fost Nerva Hodoş.

Ziarul nostru, Telegraful Român, înregistrând’ a- tunci (în 1913) moartea regretatului defunct, a subliniat frumoasa vorbire, ţinută la acest prilej de „ d o m n u l p r o f e s o r s e m i n a r i a l Dr. N i c o l a e B ă l a n “ , actualul mitropolit al Ardealului, prezentat „pe răposatul, mai ales tinerimii, ca pildă de muncă, şi de cinste, ambele lucruri atât de rari în zilele noastre“ . La actul funebral, celebrat de P. C. Sa protosincelul şi directorul seminarial Dr. Eusebiu R. Roşea, era de faţă, între alţi fruntaşi ai neamului, şi I. P. C. Sa arhi- NE!m9-?913Î)? mandritul vicar-arhiepiscopesc Dr. Rarion Puşcariu, astăzi trecut şi dânsul în lumea drepţilor.

Pomenirea, după 25 de ani, a celui dispărut în puterea bărbăţiei, se face, — pe lângă parastasul din catedrala mitropolitană din Sibiu şi serviciul religios din cimitir, — şi prin relevarea multelor lui însuşiri bune, accentuate în ziarul N e a m u l R o m â n e s c şi în revista Id e ea N a ţ i o n a l ă din Bucureşti.

In cel dintâi, profesorul N. I o r g a spune că fără Nerva Hodoş n’am avea necontenit la îndemână acel admirabil mijloc de informaţie care e B i b l i o g r a f i a

N E R V A H O D O Ş 159

r o m â n e a s c ă v e c h e , „nna din mândriile noastre“ ; ear în revista Ideea Naţională, eminentul ziarist R a d u Dr a g ne a scoate de-asemeni la iveală rolul principal al răposatului ca autor al monumentalei opere Bibliografia românească veche, amintind şi reeditarea cărţii: Însemnare de călătorie a lui Dinicu Golescu, a boerului muntean care confruntase civilizaţia apusului cu înapoierea ţării sale.

Copiii...Nu cunosc icoană mai mişcătoare, din multe câte

am văzut, ca icoana: IISUS INTRE COPIL Răscumpărătorul neamului omenesc ni se arată, în acest tablou al vieţii Lui pământeşti, stăpânit de toată bunătatea dumnezeească. De pe buzele Lui răsună dorinţa:

„Lăsaţi pruncii şi nu-i opriţi pe ei să vie la Mine, că a unora ca acestora este împărăţia cerurilor

(Mat. 19, 14).

Copiii, nădejdea şi măngăerea vieţii noastre vremelnice, sânt făpturile cele mai iubite ale Domnului.

Şi să ştiţi, că celce iubeşte copiii, iubeşte pe Hri- stos ; celce jertfeşte pentru dânşii, jertfeşte pentru Hristos.

Iubind copiii, să nu faceţi deosebire între copil şi copil ; arătaţi dragostea voastră de-opotrivă tuturora, îmbrăţişaţi cu căldura inimii iubitoare pe „copiii nimănui“, pe orfanii şi oropsiţii soartei.

„Neresplătind rău pentru rău, sau ocară pentru ocară ; ci binecuvântând, ca să moşteniţi binecuvântarea“. (1 Petru 3, 9).

50 Ziua de 3/15 MaiAn de an, în curs de umile decenii, n’a ireeut,.

Iară ca, într’o formă sau alta, să nu prăznuiin istorica zi de 3/15 Mai din anul când s’a făcut un jurăm,ânt , în oare cei patruzeci de mii de ţărani şi cărturari, inspiraţi de un Bărnuţ şi de tinerii săi aderenţi, declară:

Eu N. N., jur în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Dumnezeului celui viu, cam că voi fi pururea, amicilor amic şi inimicilor inimic, ca român voi susţineă totdeauna naţiunea noastră română pe calea dreaptă şi legiuită şi o voi apără cu toate puterile în contra ori cărui atac şi asupriri ; nu voi lucră niciodată în contra drepturilor şi intereselor naţiunii române, ci voi ţineă şi voi apără legea şi limba noastră română, precum şi libertatea, egalitatea şi frăţietatea ; pe aceste principii voi respectă toate naţiunile ardelene, poftind egală respectare delà dânsele; nu voi încercă să asupresc pe nimenea, dar nici nu voi suferi să ne asuprească nimenea; voi conlucră după putinţă la desfiinţarea iobăgiei, la emanciparea industriei şi a comerţului, la păzirea dreptăţii, la înaintarea binelui umanităţii, al naţiunii române şi al patriei noastre. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi să-mi dea mântuirea sufletului meu. Amin.

Jurământul acesta avea să vestească, tuturor neamurilor, de prieteni şi de duşmani, că Ardealul stă la locul datoriei cu credinţă şi încredere în virtuţile poporului român, care, prin răbdare şi curaj şi jertfe de sânge, a biruit vitrejiile vremii, — ear recunoa-

Z I U A DE 3/15 MAI 161

şt crea vredniciei trecute este semnul că le va birui şi de aici înainte. '

*

Prinosul recunoştinţei nesfârşite îl aducem amintirii figurilor eroice delà adunarea din Câmpul Libertăţii şi amintirii vitejilor noştri glotaşi şi gardişti, •căzuţi în revoluţia care a schimbat Ardealul într’o mare de foc, sânge şi ruine.

*— Comemorările zilei de 3/15 Mai se desfăşurau

neîmpedecate î,n primii ani; în curând însă serbarea în public a lui 3/15 Mai constituea „agitaţie“ făţişă împotriva statului şi a stăpânirii sale şi era însoţită de pedepsiri în consecventă, dictate în deosebi fruntaşilor delà aşezămintele noastre şcolare bisericeşti, ai cărora elevi îndrăzniseră să manifesteze sentimente declarate drept „trădătoare“ de patrie. Şcolile Blajului au avut mâi ales cinstea de a fi anchetate din asemenea punct de vedere. Ultima sărbătorire publică a memorabilei zile s’a petrecut în Blajul delà anul 1876 (scriitorul acestor rânduri era atunci, elev al clasei a 7-a liceale); ear în anii următori prăz- nuirea, săvârşită cu multă precauţi une şi în cadru ultra modest, a fost totuşi urmărită cu toată rigoarea şi râvna poruncită jandarmilor.

împrejurările acestea, cu prigonirile lor sâcâitoare şi adeseori ridicole, au redus manifestările, pe ici, pe colo, la câte o sfioasă încercare de prăznuire, la câte un articol, mai mult sau mai puţin cumpătat* de ziar, la întruniri mai mici, în familii sau în cercuri prieteneşti, unde opreliştea nu putea răzbate.


Istoria mişcărilor româneşti, din anii 1848 jşi 1849, este, în mare parte, necunoscută. Amănuntele sale aşteptă să fie descifrate.

Ce ar fi oare mai nimerit pentru adevărata sărbătorire a lui 3/15 Mai, decât să se p r e m i e z e , mai mulţi ani de-a rândul, în ziua aceasta, câte una sau două dintre cele mai reuşite contribuţii, literare sau istorice, la cunoaşterea persoanelor şi întâmplărilor din revoluţia română a vremii delà mijlocul veacului trecut.

Prin mijlocirea unor contribuţii de felul acesta, am avea comemorări, ale căror urme rămân. Corporaţiile noastre de cultură şi propăşire n’au decât să intervie în acest senz şi să ajute la desgroparea şi cultivarea trecutului pregătitor al progresului de înflorire a neamului.

Sfaturi bune:1. Insofeşte-te cu oameni de omenie.2. Nu vorbi cu omul prost lucruri de seamă.3. Fii scurt la vorbă cu oamenii de afaceri.4. Nu lăudă pe nimeni din cale afară.5. Spune-ţi părerea totdeauna cu bunăcuviinţă.6. Nu-ţi bate joc de simţirile altora.7. Să dai sfat atunci, când eşti rugat.8. Dacă osândeşti astăzi o faptă, să no săvâr

şeşti însuţi a doua zi.9. Fudulia este însuşirea prostului,

10. Vorba făgăduită s'o împlineşti; de aceea nu făgădui decât ceeace poţi împlini.

51. AutobiografieAm trimis la Caransebeş, în urma cererii ce mi-a adresat

o persoană din Consiliul eparhial, în Martie 1941, următoarea autobiografie :

1. Locul, ziua

Locul naşterii mele: R o ş i a M'o.ntană, judeţul Alba, în tara Ardealului.

Ziua: Vineri în 31 Decemvrie st. n. 1858; botezat de preotul ortodox din A b r u d , şi introdus în registrul botezaţilor parohiei sale. *

2. Părinţii

Tatăl: IOSIF *) şi mamă ANA, fiica protopopului din Roşia, SIMEON BÁLINT.

SÍM. BÁLINT VAS. HODOŞ IOS. HODOŞ11880 t 1853 t 1880

Am avut 5 fraţi şi două surori.Tatăl meu, cu diplomă de doctor în drepturi delà

universitatea, atunci austriacă, din Padova Italiei, lucră într’o cancelarie advocatială în A b r u d pe tim-

*) Fiul preotului V asile din Band, pomenit în cărţile: S c r i s o r i , pag. 18 şi O v i a t ă d e l u p t ă , pag. 6 şi 14.

164 L I T E R A T U R A Z I L E I

SLU

JBAŞ

II Z

ARAN

DU

LUI,

FOTO

GR

AFI

AŢI

ÎN

BAIA

DEC

RIŞ,

LA

1865

:J

OS

: Io

s.

Ho

do

ş.

I.

Plp

oş,

S

lg.

Bor

tea

. —

S

US

: I.

M

oţu

, G

. S

ecu

ta,

I.

Frâ

ncu

, D

. M

un

eres

cu,

I. C

oşe

ru.

X g

A U T O B I O G R A F I E 165

pul (anilor 1855—1860) când dobândirea dreptului de a practică advocatura în tara Ardealului eră condiţionată de lungi şi multe formalităţi. DelaAbrud, ínvitat stăruitor din partea localnicilor, a plecat la B a i a - d e c r i ş , ca vicecomite ales al Zarandului, în anul 1861, şi a rămas aici, cu familia, timp de 15 ani *) până când comitatul, cel „încăpăţînat“ în firea lui de tinut curat românesc, este desfiinţat, în anul 1876, de guvernul de atunci, ear funcţionarii zărăndeni, „incorigibili“ , în ochii celor de sus, sânt vânturaţi şi trimişi, după vorba ungurească: „ K i k i a m e r e 1 á t“ .

3. La ş c o a lă

Anii de şcolar i-am petrecut în orăşelele Roşia, Baiadecriş, şi Brad, unde se inaugura gimnaziul ortodox român; apoi la liceul românesc braşovean şi, în urmă, în clasele 6—8 liceale, la Blaj. In 1877 am luat „maturitatea“ (bacalaureatul) la şcoala Blajului, şi cu o bursă delà Societatea „Transilvania“ din Bucureşti, înfiinţată de Al. P a p i u 11 a r i a n u, am urmat, în universităţile din Viena şi Budapesta, întâi cursurile de medicină (unde am trecut examenele de ştiinţe naturale), după aceea tot acolo, cursurile de filosofie şi litere.

4. La „R o m â n ia J u n ă “

Tinării români, delà facultăţile vieneze, din 1877, în pragul unui nou an universitar, s’au întrunit, ca;

*) Cel arătaţi în fig. delà pag. 164 purtau posturile de Comite suprem (Prefect judeţean) numit, 1. P i p o ş ; aleşi : I o s.

o d o ş , advocat, virecomite, preşedinte al tribunalului ; S i g i s - u n d B o r i e a , adv., protonotar; I. M o ţ u , adv., asesor de

tribunal, I. F r â n c u, adv., fiscal ; D. M u n e r e s c u , notar ; 1. C o ş e r u , vicenotar.


de obicei, în sala rezervată a unui restaurant, în scop de-a se organiza ca membri ai societăţii academic© „România Jună“ .

Eră vorbă de o consultare a studenţilor ardeleni, între altele şi privitor la alegerea noului comitet al societăţii.

Studentul delà politehnică B a s i l iu jVIihail L a z ă r (înrudit cu Gh. Lazăr delà Avrig) a redactat, în seara întrunirii, — în vederea reluării activităţii studenţeşti la „România Jună“, — următorul „ R e v e r su “ (scris cu ortografia etimologică moderată, pe timpul când înrâurirea „junimistă“ delà Iaşi nu eră încă generală nici în Ardeal):

„Subscrişii membri ai „României june“, adunân- du-se la 13 Decemvrie 1877 spre consultare în afacerile societăţii, se obligă prin cuvântul lor de onoare ca în toate cestiunile, câte se vor ivi în decursul anului scolastic 1877/78 pe tapetul „României june“ , vor discută conduşi numai de interesul societăţii şi vor căută cu orce preţ a delătură şi împiedecă toate lucrurile cari nu se (in de scopul ei din şedinţele a- eeleiaşi.

„Considerând mai departe, că cel mai mult timp din anul trecut s’a petrecut cu discufiuni administrative, cari cu cât se ivesc mai des, cu atât pătimeşte scopul literar, subscrişii se obligă a-şi pune toate puterile, ca să se satisfacă scopului din urmă cât se poate mai mult.

„In fine — adunându-se subscrişii pentru ca să se consulte în privinţa alegerii unui comitet nou, se obligă ca pre comitetul ales în urma influentei lor, să-l susţină în toate afacerile, până când acelea vor


rămânea între marginile institutiunilor societăţii, şi a fi solidari până când cestiunile nu vor trece peste marginile resonului şi interesului societăţii.

„Dat şi subscris în Viena la 13 Decembre 1877“ .Urmează 23 de subscrieri, cu arătarea domiciliu

lui celor subscrişi, ear la sfârşit următorul adaos, scris de acelaş B. M. Lazăr:

„Tot deodată se obligă subscrişii, ca în decursul anului şoolastic să compună fiecare câte o temă de pe câmpul literaturii, fiândul cronologic în care va veni fiecare în acest obligament, va fi ordinea alfabetului numelor lor. Domnul Blasianu va fi însărcinat cu executarea acestui ob ligament.

„Dat şi subscris ca mai sus“ .Numele, studenţilor subscrişi, sânt următoarele:

O. Blasianu (Biăjan), C. V. Pop, I. Paul, E. Hodoş, V. Cuman, G. Strimbu, G. Chelaru, B. M. Lazăru, B. Voina, Em. Popovici, Iustin Colbasi, Teofil Raţiu, Paul Budiu, I. Cornea, D. lovită, Vi libáid Buta, I . Pipoş, M. Neam fu, A. Moldovanu, Pamfil, Drăghici, Iac. Mureşianu, Z. Moga. *)

Privitor la alegerea noului comitet al „României June“ , subscriitorii, deşi s’au prezentat solidari, n’au izbutit să-şi impună comitetul, în frunte cu medicinistul doctorand 0. Blăjanu, pentru care au votat ardelenii. A reuşit să fie ales preşedinte braşoveanul Sterie Ciurcu, în jurul căruia se grupaseră studenţii bucovineni şi câti-va braşoveni. Ardelenii, din jurul lui Blăjanu, neobţinând majoritatea voturilor, au trecut în — opoziţie. . . Alegerea s’a desfăşurat fireşte

*) Actul original, aflător la autorul cărţii prezente, se va depune la o instituţie publică.


nu fără sgomol, care ar fi luat poate dimensiuni considerabile, dacă la şedinţele societăţii n’ar fi asistat, totdeauna, delegatul poliţiei vieneze, — care a şi intervenit, în unele cazuri, disolvând şedinţa prea lărmuitoare.

Micile desbinări erau iulălurate când era vorbă de manifestarea unei i d e i n a ţ i o n a l e , ca b. o. la 3/15 Mai, la căderea Plevuei, la sărbătorirea persoanelor marcante ale vieţii noastre publice, la apariţia Tribunei lui Slavici, etc.

Alunei studenţimea română din Viena, ca şi cea delà „ P e t r u Mjaior“ din Budapesta, căută să se prezinte totdeauna într’o ideală solidarizare, cu gândul că reprezintă speranţa şi mândria naţiei, ca şl credinţa ei într’un viitor mai luminos.

5. Un prem iuIn Budapesta, la concursul premiilor anuale, a-

cordate de universitate studenţilor delà diferitele facultăţi, am obţinut unul dintre aceste premii, pentru lucrarea : E l e m e n t e m a g h i a r e în Ii m b a r o - m â n ă .

6. In slu jba şco a letCu absoluter delà facultatea fi

ii»-» iţ « losofică vieneză şi cu un examen dat W* j la Pedagogia maghiară din Cluj, am

funcţional, ca învăţător, timp de doi ani, — având de colegi pe Septimiu. Albirii, Sabin Barcianu şi Dr. P. Şpan, — la aşa zisa „Şcoală civilă“ de fete,

S. ALBINl tn 1889 , ■ . „ 0 ., . , . • , .întemeiată i,n Sibiu de Asociaţiunea„Astra“, — apoi în 1889 ca ales de profesor provizor la Institutul pedagogic (Şcoala Normală) din dieceza


Caransebeşului, ear î,n 1894 ca profesor titular la aceaş şcoală, numit pe temeiul Normativului Sinodal Nr. 111 din anul 1888.

După 16 ani de profesorat, la Caransebeş, în anul 1905 am cerut, din motive de sănătate, pensionarea.

In restimpul celor 18 ani, de muncă şcolară, am fost obligat la cel puţin 20 ore săptămânal de lecţii, la limbile română şi maghiară, şi la istorie, — în unii ani chiar la 24 ore săptămânal, — o muncă impusă de greutăţile financiare ale celorce susţineau şcoalele româneşti, dincoace de Carpaţi. Această muncă aveâ să fie împlinită exact şi corect, fără a pomeni că limba maghiară se bucura de controlul des şi riguros al inspectorului însărcinat de stăpânire, ear limba română ,nu putea să fie tratată, în şcoala r o mână, cu mai puţină râvnă, decât se cerea la predarea altor limbi.

Folosirea în şcoală a manualelor m a n u s c r i s e fiind oprită, am întocmit şi tipărit manualele de limbă română şi maghiară pentru şcoale normale: noţiuni de gramatică, stil şi compoziţii, şi de istoria literaturii române, — cărţi apărute în 2—6 ediţii, întrebuinţate în Banat, Ardeal şi Bucovina. Un abecedar, pentru şcoale primare române, mi l-a cerut şi primit în editură Librăria Diecezană din Caransebeş, tipărind u-1 î,n două ediţii.

7. Alte tlpârlturl

Poezii Poporale din Bănat, trei volume — o culegere favorabil apreţiată de HAŞDEU ; — un volum de Poveşti; aproape 100 de numere în publicaţia „B iblioteca Noastră“ , cu variat cuprins; Mic Dicţionar al neologismelor; Scrisori, inedite; 0 viaţă de luptă,


suferinţă şi nădejde, însemnări biografice ş. a., colaborând la mai multe ziare şi reviste.

Am desfăşurat, după puteri, o prea smerită ac-

B. P. HAŞDEUtivi täte cultura'ă; totuş A c a d e m i a R o m â n ă ma cinstit cu titlul de membru corespondent al ei.

8. R ă s b o i u lRăsboiul din anii 1914—1918 m’a găsit în Si

biu, înregislrat în „Cartea neagră“, întocmită de autorităţile care, şi aici, au manifestat mult zel întro-


Vechiul şi noul birt din Dumbrava-Siblulul, în 1916


ducând, î,n paginile ei, numele cărturarilor de neam românesc, socotiţi drept elemente cel puţin îndoelnice din punct de vedere al sentimentelor numite „patriotice“ .

N’am avut, totuşi, nici „norocul“ , nici cinstea de a fi exportat în lagăre de concentrare, pe lângă tot spionajul detectivilor, cari în ispitirile lor, din casete unde locuiam, căutau să mă declare „vinovat“, — însă nici un singur vecin nu m’a grăit de rău.

In noaptea când s’a pornit „invasiunea“ română în Ardeal, trupele militare din Sibiu s’au retras spre Ocna, diregătoriile publice, poştă, telegraf au părăsit oraşul, în urma poruncii de evacuare, împreună cu mulţi locuitori, în deosebi neromâni.

In lipsă de trăsuri, lumea alergă la gară pe jos, copii, femei, bărbaţi, în mână cu geamantane şi lăzi. îmbulzeală şi haos la urcare în trenuri, dintre care unele s’au oprit în câmp, ear refugiaţii au plecat mai departe, pe jos, până în satele apropiate.

Unităţi militare române au pătruns până în Dumbrava Sibiului. Oraşul arborase steaguri albe pe mai multe clădiri, între care era şi clădirea Teatrului; după o' zi sau două, steagurile sânt retrase, probabil la ordinul dat de şefi militari ai trupelor din apropierea oraşului.

Ostaşii români, —■ patrule călări trecuseră şi prin Sibiu, — după patru săptămâni cedează forţelor superioare şi se retrag spre munţi.

Scene şi vederi, petrecute în zilele răsboiului din părţile sibiene, erau prezentate în mai multe fotografii ce se vindeau în librăriile Sibiului. Reproduc următoarele din aceste fotografii:


Casă

dist

rusă

în c

omun

a Şe

lîmbă

r de

bom

be r

omân

e, în

răsb

oiul

din

191

6


1. Vechiul şi noul birt din Dumbrava Sibiului, (Altes und neues Waldwirtshaus, mit ausgebrochenen Schiesscharten, Einbruch der Rumänen — September 1916);

2. Casă distrusă în Şelimbăr de bombe romane;3. Prisonieri soldaţi romani aduşi în Sibiu.

9. D upă răsboi

După răsboi am luat concediu, de câteva luni, delà Consisterai arhidiecezan Sibiu, fiind numit in toamna din 1919 director provizor al Şcoalei Normale din Sighetul Maramurăşului.

Am înaintat apoi, în 18 Decemvrie 1919, raportul despre activitatea directorială, cătră On. Resort de culte şi instrucţiune publică al Consiliului Dirigent, Sibiu, spunând :

Numit, prin hotărârea Onoratului Resort din 3 Sept. 1919, Nr. 12293, director provizor, pentru organizarea Şcoalei Normale din Sighet, mi-am ocupat îndată postul.

In primele zile, din Septemvrie 1919, prin propagandă în anunţuri tipărite, ajutat de prefectura judeţului şi de revizoraiul şcolar al Maramurăşului, am stăruit ca părinţii delà sate să-şi trimită copiii iubitori de învăţătură la noua şcoală normală şi de aplicaţie delà Sighet.

In lipsă de alte măsuri, am stabilit un regulament provizor pentru institutul cu internat, utilizând dispoziţiile în care funcţionase şcoala sub regimul precedent.

Am îngrijit de curăţirea radicală a clădirilor institutului, care fuseseră ocupate de soldăţime. Toate


Priso

nier

i sol

daţi

rom

âni a

duşi

în S

ibiu

, în

1916


încăperile mari şi mici, frecate şi desinfectate, S’a reparat, după putinţă — în lipsă de material — şi coperişul delà o parte a clădirii, precum şi scocurile şi altele. Lucrarea, care a costat cam 5 mii de coroane, a durat până la sfârşitul lui Septemvrie, când am început să fac înscrierea şcolarilor, ear profesorul delà liceul Dragoş din Sighet, Dr. Al. George, a binevoit a primi însărcinarea să ne aducă delà Sibiu manualele necesare. Am angajat personalul pentru îngrijirea Internatului: un prefect, o econoamă şi, deocamdată, un pedagog.

Având primele alimente trebuincioase, în 11 OCT. 1919 am ţinut sfinţirea şi deschiderea festivă a institutului, cu 60 elevi şi eleve. Internatul adăpostea 48 elevi.

DOI profesori, subsemnatul şi Ion Bilţu, am început Luni, în 13 Oct., cursurile aşa că am împărţit şcolarii în d o u ă grupe : cursul inferior cu 40 elevi, şi cursul superior cu 20 elevi şi eleve.

Acestor două grupe subsemnatul le-am propus, în Oct., limba română, în 12 ore pe săptămână, ear prof. Bilţu a făcut repetiţii din Aritmetică şi alte o- biecte în 18 ore pe săptămână. La sfârşitul lui Oct. şi începutul lui Nov. nî-au venit în ajutor mai mulţi profesori, delà institutele din localitate, la diferite o- biecte, până când la mijlocul lui Noemvrie au sosit Ia Sighet profesorii numiţi pentru Şcoala Normálja: Bedeleanu, Crăciun şi Matei. Cu sosirea lor mersul şcoalei şi-a luat cursul normal, ţinând seamă fireşte de timpul de transiţie şi de împrejurările localnice. Clasele I şi II funcţionează împreună, tot aşa clasele III şi IV (ultima cu 2 elevi). Separat funcţionează


clasele V, VI şi VII. Clasa VIII nu s’a deschis în lipsă de şcolari.

Greutăţile, întâmpinate la lecţii, se datoresc faptului că şcolarii acum învaţă mai întâi limbă maternă îrt şcoală normală. In schimb, satisfacţia tinerimii, când i se dă învăţătura în această limbă, este oarecare uşurare pentru toti profesorii şcoalei. Progresul, cu deosebire la începători, este vizibil şi va creşte dupăce numărul puterilor didactice, angajate la şcoală, va fi complet.

Prin lucrarea de organizare, indicată aici pe scurt, subsemnatul îmi consider încredinţarea de director provizor terminată şi rog On. Resort să binevoiască a mă liberă, cu sfârşitul semestrului în Ianuar 1920, de sarcina avută ca director şi profesor.

Primiţi şcl.10. In redacţie

înapoiat din Maramurăş acasă, mi-am reluat lucrarea în redacţia foii sibiene T e l e g r a f u l R o mân.

Vorbe înţelepte:Avuţia este ca apa sărată : cu cât se bea, cu atât

întărâtă setea.*

Banul a ucis mai multe suflete, decât oţelul trupuri. *Averea e ca o baltă: cum îi faci un şănţuleţ,

toată se scurge.

C U P R I N S

Pas-P r e f a ţ ă .......................................................................... 3

L .Şco ale şi oameni de a ltă d a tă ..................................5a ) In C a r a n s e b e ş ......................................................... 5b) In Brad, Braşov, B l a j .........................................9c ) Tot în B r a d ....................................................... . 1 7

2. Ep. I. Popasu şi 1. m a g h ia ră ...................................263. Filaret M usta.................................................................. 294. Ştefan V e lo v a n .............................................................335. Aurel Vlaicu . . . . . . . . . . 396. Silvestru M o ld o v a n u ................................................. 447. V irgil O n i ţ ................................. 478. Nicolae G a n e ..................................................................499. George C o ş b u c .............................................................51

10. Tordăşanu V i c t o r .......................................................5411. Andrei Bârseanu . . ............................ . 5 612. Dr. Ilarion P u ş c a r iu ..................................................5813. Ion S la v ic i........................................................................60 /14. Vasile Stroescu .............................................................6215. Ioan M ih u ........................................................................6416. Emanuil U n g u r ia n u ................................................. 6717. Dumitru C o m ş a ............................................................ 7018. Matei V o ile a n u ............................................................ 7319. Ep. Roman al O r ă z i i .................................................. 7420. Ep. Nicolae I v a n .......................................................7821. Iosif B l a g a ...................................................................8122. Ioan M o ţa ........................................................................ 8323. Scrisoare i n e d i t ă ....................................................... 85

C U P R I N S U L 179-

Pag.

24. Un turneu t e a t r a l ....................................................... 8825. „Mângâiaţi poporul !“ ................................................. 9026. Ceva despre descântece . . 9327. Balade bănăţene . . ............................ ..... . 9828. Cătăneşti ......................................................................10729. R ă s b o iu l ...................................................................... 11230. „împărţeala pământurilor“ .....................................11431. „Talpa ţ ă r i i" ................................................................ 11632. Zile de b u c u r ie .......................................................... 11833. Cuvânt de deschidere................................................11934. Dreptul f e m e i lo r ......................................................12435. „Sărac în ţară săracă" . . . . . . . . 12736. Domnul T u d o r ............................................ 12937. Ion C. B ră tia n u ...........................................................13238. A lecsandri............................ 13439. Prof. N. I o r g a ................................. 13640. Avram Ia n c u .................................................. , . 13841- Lucian, Ep. al R o m a n u lu i.....................................14142. Alegerea ch ir ia rh ilo r ................................................14443. 16/28 Iunie 1873 14544. Memoriile lui Şaguna............................' . . . 14 745. După com em orare..................................................... 15046. Gheorghe L a z ă r ...........................................................15247. Octavian G o g a ...................................... 15448. Visarion Roman . . . ..................................... 15649. Intru pomenirea lui Nerva Hodoş . . . . 15 850. Ziua de 3/15 M a i ..................................................... 16051. Autobiografie................................................................ 163

Numeroase ilustraţii.

12*

LITERATURA ZILEI - CORE · din şcoala veche, părea a fi bun de inimă şi milos pentru...

Documents

Transcript of LITERATURA ZILEI - CORE · din şcoala veche, părea a fi bun de inimă şi milos pentru...