Limbile romanice sau neolatine sunt toate limbile derivate din latina vulgară. Fac parte din subfamilia

italică a limbilor indo-europene. Au mai mult de 700 de milioane de vorbitori nativi răspândiți în întreaga

lume, mai ales în Europa, America de Sud și Africa.

Limbile romanice își au rădăcinile în așa-numita latină vulgară, sociolectul popular al limbii latine vorbit

de legionari, colonizatori și comercianți ai Imperiului Roman, deosebit de limba clasică folosită de clasele

superioare ale societății. Între anii 350 î.Hr și 150 expansiunea Imperiului a dus la aceea că latina a

devenit limba dominantă a Europei de Vest și de Sud continentale, influențând de asemenea dialectele

folosite în Marea Britanie, Africa de Nord și partea de nord a Balcanilor.

În timpul căderii Imperiului și după împărțirea lui în secolul al V-lea, dialectele latine au început să se

diferențieze ducând la apariția limbilor noi. Imperii de peste mări create de Portugalia, Spania și Franța au

dus la răspândirea limbilor romanice în lume. Acum peste 70% din vorbitorii limbilor neolatine trăiesc în

afara Europei.

În ciuda influențelor din limbile germanice și cele preromane, iar în cazul limbii române din cele slave –

fonologia, morfologia, lexica și sintaxa tuturor limbii romanice au evoluat în cea mai mare parte din latina

vulgară. Toate au pierdut sistemul de declinare al limbii latine (totuși româna și-a dezvoltat unul prin

punerea pronumelor demonstrative latine la sfârșitul cuvintelor) și prin urmare folosesc mai multe

prepoziții. Conform studiului efectuat de Mario Pei în 1949, care compară gradul de evoluție al limbilor

față de limba din care provin, iată aici coeficientul de evoluție pentru limbile romanice în comparație cu

limba latină:

Limba sardă: 8%;

Limba italiană: 12%;

Limba spaniolă: 20%;

Limba română: 23,5%;

Limba occitană (provensală): 25%;

Limba portugheză: 31%;

Limba franceză: 44%.

Teritoriul pe care se vorbesc astăzi limbi romanice nu coincide cu cel al Imperiului Roman. Au fost

pierdute pentru romanitate mai multe zone (Panonia, Dalmația, Thracia, Grecia, Moesiile, Britania,

Germania, Africa de nord). Acestea poartă numele de Romania Submersa („scufundată“) și mai păstrează

uneori forme ale romanității în toponimie și vocabular.

1

Criterii de clasificare a limbilor romanice

Necesitatea clasificării limbilor romanice a apărut pentru a determina în special asemănările şi

deosebirile dintre aceste limbi.Există mai multe criterii de clasificare dar nici unul nu se bazează pe un

singur criteriu.Fiecare din clasificările existente sunt rezultatul conjugării a doua criterii minim.Astfel

clasificările au fost realizate după criteriile:

Criteriul teritorial în baza căruia limbile romanice sunt împărţite în grupe în dependenţă de

teritoriile unde sunt vorbite.

Criteriul tipologic lingvistic se referă la confruntarea ,compararea unor fapte de limbă din

idiomurile romanice,în special elemente de nivel fonetic ,morfologic.

Criteriul filologic clasificarea limbilor romanice ca exponente a unor tradiţii literare.

Criteriul substratului are la bază împărţtirea limbilor romanice după substratul corespunzător,

adică după limba băştinaşilor din teritoriul dat peste care s-a suprapus limba latină a

colonizatorilorromani.

Criteriul genealogic presupune interpretarea limbilor romanice bazate pe analiza faptelor de

limbă.Clasificarea limbilor romanice este sub forma unui arbore,tulpina este reprezentată de

limba latină iar celelalte ramuri fiind idiomurile,dialectele,graiurile neolatine.

Criteriul socio-lingvistic vizează condiţiile social-politice în care funcţionează limbile romanice.

Clasificări ale limbilor romanice

Cel care a semnalat pentru prima oară existenţa cîtorva idiomuri neolatine a fost Dante Alighieri.El a

făcut pentru prima dată desinenţta dintre cîteva varietăţi neolatine: ,,oc” i se spunea afirmaţiei în

provansală,dar pe care Alighieri o numeşte limba spaniolă ceea ce este greşit şi ,, langue d oil în franceza

veche.Datorită faptului că era o clasificare bazată pe intuiţie,dar nu pe fapte ştiinţtifice.ea nu a fost

apreciată,dar şi datorită faptului că la momentul respectiv se putea vorbi despre existenţa a 4 idiomuri.dar

nu doar 3 aşa cum menţiona Alighieri.

Una din clasificările bazate pe criterii cu adevărat ştiinţifice a fost realizată de întemeietorul romanisticii

Frederic Diez în secolul 19.Astfel se vorbeşte de 6 limbi romanice pe care el le delimitează utilizând

criteriul filologic,tipologic lingvistic şi teritorial.El împarte cele 6 limbi în 3 regiuni:

Nord occidentală: franceza şi provansala;

Sud occidentală: spaniola şi portugheza;

Secţiunea orientală: româna şi italiana;

La începutul secolului 20 este realizată prima clasificare care pune accent pe compararea unor fapte

lingvistice,invocând criterii fonetice şi criteriul tipologic lingvistic la care se adaugă şi cel

teritorial.Autorul acestei clasificări este Walter von Wartburg (1936), la nivel fonetic el centrează atenţia

2

asupra lui s final din diferite zone romanice şi asupra consoanelor oclusive p, t ,k în poziţie intervocalică

se comportă diferit în diferite zone romanice,astfel în unele zone ele îşi păstrează caracteristicile sau se

modifică neînsemnat, în alte teritorii ele se sonorizează sau chiar se transformă în vocale.De ex: latinescul

potere devine pouvoir în franceză,poder î n spaniolă, a putea în română şi potere în italiană.Astfel în

unele cuvinte din limbile romanice occidentale s final se păstrează, pe când în alte zone de răsărit s final

dispare(homenis devine oameni în română şi omeni în italiană) pe când în arealul vestic s final se

păstrează ca marcă a pluralului. Această clasificare a fost mai târziu completată cu alte fapte de limbă

care s-au referit la:

Locul articolului definit în raport cu sustantivul determinat,adică în aria vestică articolul este

indeclinabilşi se află în prepoziţia sustantivului pe când în aria estică acesta este declinabil şi se află în

postpoziţia sustantivului.

Modul de formare a viitorului prezintă diferenţe în ambele arii, modul de formare a viitorului a cunoscut

iniţial o formă analitică bazată pe o structură formată din infinitivul verbului de conjugat la care se adaugă

infinitivul. Diferenţa dintre cele două arii ţine de natura auxiliarului şi poziţia lui faţă de infinitiv. De

exemplu în limba română este forma analitică, adică (eu voi cânta) în limba franceză este forma sintetică

(je chanterai).

Modul de formare a predicatului verbal compus. În aria vestică se compune din verb semiauxiliar şi

infinitiv. De ex: je peux chanter, tu dois partir... pe când în aria estică predicatul verbal compus spre

deosebire de cealaltă zonă are o structură diferită , anume verb semiauxiliar plus infinitiv şi la care se

adaugă conjunctivul, participiul şi supinul: eu vreau să cânt,pot dansa, trebuie să plec...

Teritoriul din Europa locuit de popoarele care vorbesc limbile romanice (româna,franceza

provensala,spaniola, catalana, portugheza,retoromana, sarda, italiana şi dalmata dispărută)poartă numele

de Romania.După aşezarea geografică unele limbi romanice seamănă mai bine între ele decât altele.De

aceea, pentru înlesnirea practică a studiului lor s- a procedat, încă de la început, la o grupare după

asemănările mai mari pe care le prezintă.Astfel, Fr.Diez în „Gramatica Limbilor Romanice”(1836), pune

româna şi italiana în grupa oriental, iar pe toate celelalte în grupa occidental, cu două subdiviziuni(sud-

vestică:spaniola şi portugheza şi nord-vestică:provensala şi franceza).M.Bartoli modifică puţin această

clasificare, în sensul că distinge şi el două grupuri:

1. Ramura apenino-balcanică, în care intră(româna, dalmata şi dialectele italiene centro

meridionale);

2. Ramura pirineo-alpinică, în care intră toate celelalte idiomuri romanice;

3

Această împărţire trebuie preferată, fiindcă se întemeiază pe fapte necunoscute în vremea lui Diez,

printre care cel mai important este acela că dialectele italieneşti de nord seamăn în mai multe privinţe mai

bine cu graiurile franceze şi cu cele retoromane.

Altă împarţire dictată de situaţia specială a limbii catalane, este aceea a lui Griera care pune într-un grup

numit de el „afro-romanic” limbile (spaniola, portugheza dialectele italieneşti meridionale şi mai puţin

hotărât româna) , iar în celălalt grup „ibero-romanic” în care intră restul limbilor romanice.El se

întemeiază pe vocabular interpretându-l din punct de vedere istoric-cultural ,adică pe baza unor cuvinte

existente în idiomurile din primul grup, asupra curentelor istoric-cultural care au determinat formarea

limbilor romanice din peninsula iberică. Scopul urmărit de Griera a fost să demonstreze că trebuie să

separăm catalana de spaniolă şi de portugheză: acestea sunt produsul curentului african-romanic,pornit

din sudul Spaniei şi alimentat de latina din nordul Africii, pe când catalana s-a format sub influenţa

curentului galo-romanic sau continental, venit din Galia.

O împărţire mai recentă a limbilor romanice a propus A.Alonso care le grupează după gradul de

romanizare iniţial şi după gradul de fidelitate ulterior faţă de tradiţia latină: provensala reprezintă un punct

nodal, de legătură, între cele două peninsule (italică şi iberică) şi totodată, între ele şi Franţa de

nord.Franceza este cea mai neromanică dintre toate continuatoarele limbii latine.Această clasificare din

care lipseşte româna este foarte interesantă şi se apropie în mare măsură de adevăr,prin faptul că are la

bază elemente de structură gramaticală,nu de măsură oarecum geografică.Alte încercări de clasificare a

limbilor romanice apar în câteva manuale foarte recente de lingvistică romanică generală.

Carlo Tagliavini este cel care a pus la baza clasificării sale criteriul substratului şi cel teritorial. El a

delimitat aşa numitele zone romanice, fiecare purtând denumirea substratului corespunzător:

1. Romanica balcanică(româna, dalmata);

2. Romanica italică(italiana, sarda , retoromana);

3. Romanica galică(franceza, franco-provensala, provensala, gascona , catalana);

4. Romanica iberică(spaniola, portugheza);

Mai rârziu Tagliavini a revăzut această clasificare şi a inclus o nouă zonă numită retoromană cu limba

respectivă.

B.E Vidos face obiecţii în ceea ce priveşte unii din termenii folosiţi pentru denumirea grupurilor sau

limbilor în discuţie.Recunoaşte totuşi necesitatea de ordin practic a unei clasificări şi acceptă pe cele mai

răspândite care au la bază unităţi geografice:romanica balcanică(româna, dalmata), romanica italică

(italiana, sarda şi retoromana), romanica galică (franceza, franco-provensala, provensala, gascona),

romanica iberică (catalana, spaniola, portugheza).

4

Mulţimea şi diversitatea clasificărilor propuse arată că problema prezintă dificultăţi,care nu pot fi

înlăturate decât parţial.La baza unei clasificări acceptabile din punct de vedere ştiinţific trebuie să stea

criterii strict lingvistice: asemănările mai mari şi deosebirile mai mari de natură structurală, dintre limbile

romanice. Sub acest raport, se pare mai apropiată clasificarea propusă de Diez, simplificată în sensul că

există un grup oriental (româna, dalmata, italiana) şi unul occidental (toate celelalte idiomuri romanice).

Clasificarea limbilor romanice a constituit şi constituie una dintre preocupările centrale ale romaniştilor

încă de la începuturile disciplinei, una dintre problemele la care fiecare reprezentant de seamă al ei a

trebuit să raporteze, oferindu-i, direct sau indirect, un răspuns propriu. Nu există până astăzi nici o

clasificare umanim acceptată, diversele clasificări propuse, ca şi în modul în care au fost receptate,

reflectând, înt-o modalitate specifică (determinată de opţiunile teoretice şi metodologice personale),

spiritul epocii, stadiul şi tendinţele cercetărilor din momentul respectiv. Semnificativ în acest sens este

faptul că în primul secol de existenţă a romanisticii, orientată cu predilecţie spre diacronie, preponderente

sunt clasificările de tip genetic . Axa V/E care s-a impus în gruparea limbilor romanice încă de la

întemeierea disciplinei, F.Diez, urmează direcţia de extindere a latinei prin intrarea succesivă a diverselor

teritorii în sfera stăpânirii romane (viziune reflectată în tradiţionala diviziune

a ariei romanice în grupurile ibero-romanic, galo-romanic, retoromanic, italo-romanic, balcano-romanic).

Clasificările genetice ilustrează răspunsul, explicit sau implicit, dat întrebărilor referitoare la

fragmentarea, dialectalizarea latinei:când s-a produs şi căror factori se datorează. Astfel, deşi prima

clasificare, aparţinând lui F.Diez (1836), se circumscrie mai degrabă unui model metacronic (cele 6 limbi

a căror structură gramaticală este supusă comparaţiei sunt selectate, dintr-o perspectivă pur filologică,

în primul rând ca reprezentante ale unei tradiţii literare proprii), în tripartiţia familei romanice (un grup

sud-occidental: spaniola şi portugheza, unul nord-occidental: franceza şi occitana; altul oriental: româna

şi italiana) poate fi recunoscut rolul atribuit nu numai factorului geografic , ci şi direcţiei şi cronologiei

romanizării (Hispania, Gallia, Dacia).Ideea opoziţiei V/E în teritoriul Romaniei se accentuează la

G.Grober (1903-1906) ,care ( luând în consideraţie şi sarda,catalana) asociază aria occidentală cu

latinitatea republicană şi aria orientală (în care sunt incluse retoromana şi româna) cu latinitatea

imperială; italiana. Continuitoarea latinei ambelor perioade,apare asfel opusă genetic sardei.O asemenea

viziune este strâns legată de concepţia autorului privind diferenţierea străveche a latinei, explicată ân

primul rând prin data romanizării.

Cu M.Bartoli (1903) se face un pas înainte spre consolidarea fundamentului lingvisic al clasificării

limbilor romanice. Faptele de limbă (fonetică, morfologie, lexic) pe care autorul îşi bazează împărţirea

dicotomică a limbilor romanice într-un grup răsăritean numit apenino-balcanic (româna, dalmata,

elementele latineşti din albaneză, greacă şi limbile slave meridionale, considerate reprezentând o latinitate

iliro-balcanică, şi dialectele italiene de pe coasta Adriaticii, de la Aburuzzi până în Puglia, cu care a

evoluat în directă legătură) şi unul occidental, numit pirineico-alpin, reprezentat de toate celelalte

5

idiomuri, sunt explicate nu numai prin factori geografici şi istorici, ci şi lingvistici(aşa-numitul element

etnic - substratul).

O altă clasificare, bazată pe lexic a aceluiaşi lingvist (1925) , din perspectiva ideilor şcolii

neolingvistice al cărei fondator este, şi care distinge o arie inovatoare, centrală(Italia, Galia) şi una

conservatoare, periferică (Dacia, Iberia), găseşte puţini adepţi în epocă.O opoziţie puternică, justificată de

lipsă de fundament ştiinţific a argumentelor autorului,întâmpină şi cladificarea limbilor romanice propusă

în 1922 de A.Griera şi bazată de asemenea pe analiza distribuţiei lexicului latin. El grupează limbile

romanice într-un grup septentrional (catalana, occitana, friulana şi idiomurile alpine reprezentate de

retoromană şi dialectele galo-italice) şi unul meridional (portugheza, spaniola, dialectele italiene centro-

meridionale şi româna), a căror geneză este atribuită curentelor istorico-culturale diferite prin care s-ar fi

realizat romanizarea (şi cărora li s-ar datora, după opinia autorului, caracterul galo-romanic al catalanei).

Cel care va impune clasificarea idiomurilor în 2 mari arii situate pe axa V/E este W.von Wartburg

(1936). El grupează româna, dalmata, dialectele italiene centro-meridionale în Romania orientală, căreia

îi aparţin şi elementele latineşti din albaneză,greacă, iar dialectele italiene septentrionale, franceza,

franco-provensala, occitana, spaniola, portugheza, catalana şi dialectele retoromane în Romania

occidentală, graniţa dintre ele fiind reprezentată de imaginara linie la Spezia-Rimini ce străbate Italia de

la vest la est, partea continentală de cea peninsulară), prelungindu-se peste Adriatică asfel încât Iliria este

încadrată în Roma orientală.Elementele distinctive ale celor două Romanii sunt considerate tratamentul

latinescului -s (conservat în Romania occidentală,pierdut în cea orientală) şi al consoanelor oclusive

lat.-p-, t-, k-, şi a lui –s- (conservate în Romania orientală, sonorizate în cea occidentală. Această

clasificare este considerată rezultatul celei mai importante difirenţieri suferite de latină la începutul sec.al

3- lea î.e.n prin atitudinea lor conservatoare în ambele cazuri (păstrarea lui –s şi a consoanelor

intervocalice surde).Sardinia şi Corsica rămân separate în această diviune lingvistică a

Imperiului.Formarea celor două blocuri în cadrul Romaniei este atribuită de autor aspectelor sociologice

diferite ale romanizării.

Acestei clasificări i s-a reproşat fundamentul exclusiv fonetic (şi limitat la doar 2 fenomene), ignorarea

unor zone din sud liniei La Spezia – Rimini (dialectele italiene din zona de graniţă dintre Lucarna şi

Calabria) care conservă –s şi a altora din nordul Italiei în care surdele intervocalice nu se sonorizează;

frontiera dintre cele 2 Romanii a fost contestată atât din punctul de vedere al cronologiei (a fost

considerată de unii o frontieră târzie şi secundară), cât şi al traseului (E.Kranzmayer, care o situează între

M.Adriatică şi Dunăre). În ciuda criticilor şi a precizărilor aduse de cercetările ulterioare asupra cauzelor,

vechimii şi distribuţiei fenomenelor fonetice utilizate drept criterii de W.von Wartburg, clasificarea

limbilor romanice,propusă de el, a devenit curentă în romanistică, mutaţiile radicale determinate de

pierderea latinescului -s ,în flexiunea nominală şi verbală fiind considerate esnţiale pentru definirea celor

2 arii romanice.Cecetările realizate în a doua jumătate a sec.al 20-lea referitoare la această problemă,cu

mijloace furnizate de tehnicile descriptive, au generat noi discuţii. Astfel R.A.Hali Jr. a propus în 1950

6

o clasificare tricotomică bazată pe tratamentul lui i (scurt) şi u (scurt), ale.căror evoluţii sunt considerate

anterioare evoluţiilor consoanelor surde intervocalice şi a lui -s. Arborele genealogic întocmit de el

prezintă 3 mari zone ale latinităţii:

1. Meridională - (sarda, dialectul lucan şi sicul) în care î fuzionează cu i;

2. Italo-occidentală- (limbile iberoromanice, limbile galoromanice, dialectele retoromanice,

dialectele italiene, dalmata),în care i fuzionează cu e , iar h cu o;

3. Balcano-romanică- (româna şi elementele latineşti din albaneză);

Clasificarea lui H.Hadlich,din cauza caracterului rigid al arborelui genealogic şi a multiplicării

protolimbilor în cadrul fiecăreia din cele 3 zone , a avut puţini adepţi. Reconstruind sistemul fonologic al

latinei care,a evoluat dalmata (vegliota) evidenţiind caracterul occidental al vocalismului acesteia şi

caracterul oriental al consonatismului, R.Hadlich (1925) contestă validitatea diviziunii limbilor romanice

în cele 2 arii pe axa V/E. Ipoteza vechii frontiere de pe teritoriul Italiei între cele două Romanii este

respinsă şi de G.Prancescato (1973), în lumina datelor furnizate de analiza tratamentului sistemului

vocalic latinesc în română , dalmată, retoromană , italiană septentrională şi meridională, pe baza cărora

formulează ipoteza unei arii romanice unitare alcătuite din Italia septentrională , cu Istria şi Dalmaţia şi

Italia centro –meridională. Noi date au furnizat şi reexaminarea, cu metode noi, a surselor latineşti. Prin

analiza cantitativă a greşelilor dintr-un corpus reprezentativ de inscripţii latine târzii, constatând

existenţaunor procese evoluive identice, dar realizate în ritmuri diferite, J.Herman (1985) contureză o

imagine a diferenţierii latine la sfârşitul perioadei care coincide, în linii mari, cu aceea prezentată de

W.von Wartburg deşi cu argumente diferite sau chiar (în ceea ce priveşte –s) divergente, subliniind că nu

există un teritoriu novator sau conservator în toate domeniile. El identifică o regiune novatoare în

transformarea vocalismului,dar cu un consonatism încă stabil la iniţială şi finală de cuvânt şi care pare a

conserva o morfologie nominală aproape intactă (Gallia , Italia de nord, Hispania) şi alta, în care

transformarea vocalismului este la începutmai lentă, cu tendinţe de reorganizare a consonatismului şi

asistemului flexionar nominal (Italia de sud,Africa , Balcanii şi extremul Orient); o regiune – punte între

cele 2 , activă în toate sensurile, pare a fi reprezentată de litoralul nordic al Adriaticii, Pannonia şi

Dalmaţia. Fără a nega validitatea distincţiei între Romania orientală şi occidentală pentru epoca antică,

A.Alonso (1943) atrăgea atenţia asupra necesităţii de a lua în considerare întreaga istorie a limbilor

romanice, gradul de romanizare iniţială şi fidelitatea ulterioară faţă de latină. Din acest punct de vedere

româna şi franceza sunt considerate idiomuri negrupabile şi opuse restului limbilor romanice, mai fidele

latinei, încadrate în aşa numita Romania continua. Această opinie este împărtăşită ulterior şi de W.von

Wartburg care îşi exprimă (1955) opţiunea pentru abordarea clasificării limbilor romanice dintr-o

perpsctivă sincronică, subliniind că Romania orientală şi occidentală sunt noţiuni conforme cu istoria şi

cu structura actuală a limbilor romanice. Specifice încercărilor de clasificare din a doua jumătate a

secolului al 20- lea sunt eforturile de eliminare a caracterului arbitrar al critteriilor prin apelul la tipologia

cantitativă. Spre deosebire de clasificările genetice , în care faptele lingvistice sunt examinate separat în

succesiunea lor de la latină la limbile romanice, în clasificările tipologice acestea sunt privite din

7

perspectiva sistemului, a structurilor din care fac parte. Gradul de asemănare tipologică dintre limbi este

stabilit,în cele mai multe cazuri, pe baza cuantificării rezultatelor obţinute prin raportarea sistemelor

romanice avute în vedere la modelul ales. Majoritatea modelelor sunt sincronice; clasificările diacronice

urmează aceeaşi metodologie, latina constituind modelul la care se raportează sistemele romanice.

Diversitatea modelelor utilizate (B.Miiler – fonologie; J.Gimes , F.Agard –fonetică; H.Guiter –

vocalism, lexic) şi lista diferită a idiomurilor atrase în comparaţie fac dificilă o reală confruntare a

rezultatelor. Este de remarcat că, dincolo de aceşti factori, majoritatea acestor clasificări confirmă ipoteza

lui A.Alonso şi W.von Wartburg privind existenţa unei Romania continua şi poziţia divergentă a românei

şi francezei (imagine contrazisă însă de comparaţia tipologică a sistemelor fonologice romanice realizată

de B.Miiler, după care franceza şi portugheza sunt limbile cele mai diferenţiate în cadrul tipului

romanic, româna alăturându-se restului într-un mare grup balcano-mediteranean; rezultat incompatibil şi

cu diviziunea Romaniei propusă, pe baza unor trăsături fonetice, gramaticale, lexicale, semnificative mai

ales pentru sincronie , de J.Cremona,într-o arie nordică – româna, franceza, retoromana, şi una sudică –

restul limbilor romanice).

Convingătoare în acest sens sunt clasificările realizate de M.Iliescu (1967), pe baza unui mare set de

trăsături morfologice (flexiune verbală), având în vedere că morfologia este considerată domeniul cel mai

reprezentativ din punct de vedere tipologic, şi Muljacic (1969) pe baza unui set de 40 de trăsături cu

caracter pancronic (din toate domeniile limbii, cu excepţia vocabularului, raportabile atât la sincronie cât

şi la diacronie). O clasificare tipologică ideală ar trebui să aibă în vedere toate (sub)sistemele limbilor şi

dialectelor romanice, stabilite unitar, ideal care în faza actuală a cercetărilor aparţine mai degrabă

utopiei.Aşa se explică atitudinea rezervată a unor lingvişti faşă de posibilitatea unei clasificări strict

lingvistice şi opţiunea pentru îmbinarea faptelor de limbă cu criterii istorice, politice şi culturale

(A.Monteverdi, B.E.Vidos, C.Tagliavini , G.B.Pellegrihl). Pe de altă parte ar trebui însă de subliniat că

dacă; dintr-o asemenea perspectivă, sunt aproape umanim recunoscute grupurile , iberoromanic,

galoromanic, italoromanic, balcanoromanic , divergenţe importante apar în ceea ce priveşte încadrarea

într-un anumit grup a unor idiomuri (catalana,dalmata,dialectele retoromane şi galo –italice).

O soluţie larg admisă astăzi pentru asemenea sitaţii esta aceea a recunoaşterii unor idiomuri de

tranziţie,a existenţei aşa-numitelor limbi –punte între 2 grupuri (soluţie respinsă însă de unii linvgvişti ca

Z.Muljacic şi considerată un simplu compromis grafic).

Este de presupus că nici un model (rezultat, prin definţie, al unui proces de abstractizare şi

generalizare) nu va putea reflecta realitatea complexă a limbilor, unitatea contradictorie dintre fenomen şi

esenţă, dintre vorbire şi limbă, nu va reuşi să evite un anumit schematism. Fiecare are însă o valoare

gnoseologică incontestabilă şi, din această perspectivă, clasificarea idiomurilor romanice reprezintă una

din căile prin care fiecare generaţie de romanişti îşi aduce contribuţia specifică, determinată de stadiul

cercetetărilor epocii, la cunoaşterea mai profundă, mai nuanţată a fenomenelor lingvistice romanice. [ELR

,p.62-64]

8

9

10