SINTEZA-MARIANA FRANGA - SEM. I - spiruharet.ro · 7. Moştenirea numeralului în limba română...

of 21 /21
BLACKBOARD- ISTORIE LIMBI ALE IZVOARELOR ISTORICE CURS OPŢIONAL ANUL II , SEM. I CONFERENŢIAR UNIV. DR. Mariana Franga CURSUL TIPĂRIT : MARIANA FRANGA, ŞI . Editura Fundaţiei Bucureşti,2007. CUPRINSUL CURSULUI TIPĂRIT PARTEA I MORFOLOGIA Capitolul I Introducere. Originile şi evoluţia limbii latine. Capitolul II Scrierea şi pronunţarea. Alfabetul latin. Noţiuni de fonetică. Accentul. Capitolul III Generalităţi despre părţile de vorbire. Morfologia numelui (I). Capitolul IV Declinările Capitolul V Morfologia numelui (II). Adjectivul. Capitolul VI Morfologia numelui(II). Numeralul. Capitolul VII Morfologia pronumelui. Tipologie şi particularităţi. Capitolul VIII Morfologia verbului(I).Grupul verbal . Definiţie. Trăsături generale. Capitolul IX Morfologia verbului(II). Flexiunea nomală( activă şi medio- pasivă). Capitolul X Morfologia verbului (III). Flexiunea anomală. Capitolul XI Morfologia neflexibilelor PARTEA A II-A SINTAXA Capitolul I

Transcript of SINTEZA-MARIANA FRANGA - SEM. I - spiruharet.ro · 7. Moştenirea numeralului în limba română...

BLACKBOARD- ISTORIE LIMBI ALE IZVOARELOR ISTORICE CURS OPŢIONAL ANUL II , SEM. I CONFERENŢIAR UNIV. DR. Mariana Franga CURSUL TIPĂRIT : MARIANA FRANGA,

� � � � � � � � � � � � � � � � � � ŞI � � � � � �

. Editura Fundaţiei � � � � � � � � � � � � � �

Bucureşti,2007. CUPRINSUL CURSULUI TIPĂRIT PARTEA I MORFOLOGIA Capitolul I Introducere. Originile şi evoluţia limbii latine. Capitolul II Scrierea şi pronunţarea. Alfabetul latin. Noţiuni de fonetică. Accentul. Capitolul III Generalităţi despre părţile de vorbire. Morfologia numelui (I). Capitolul IV Declinările Capitolul V Morfologia numelui (II). Adjectivul. Capitolul VI Morfologia numelui(II). Numeralul. Capitolul VII Morfologia pronumelui. Tipologie şi particularităţi. Capitolul VIII Morfologia verbului(I).Grupul verbal . Definiţie. Trăsături generale. Capitolul IX Morfologia verbului(II). Flexiunea nomală( activă şi medio- pasivă). Capitolul X Morfologia verbului (III). Flexiunea anomală. Capitolul XI Morfologia neflexibilelor PARTEA A II-A SINTAXA Capitolul I

Generalităţi despre propoziţie Capitolul II Sintaxa părţilor de propoziţie. Capitolul III Sintaxa cazurilor Capitolul IV Sintaxa frazei. BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE: Mariana Franga, Liviu Franga, � � � � � � � � � � �� � � � � � � � � � � �

Editura Fundaţiei Ro� � � � � � � � � � � � �

Bucureşti , 2005. Maria Pârlog,

� � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � � �Timişoara, Editura Facla, 1974, (ediţia a

IIa revizuită şi adăugită de G. Creţia , Bucureşti, Editura All, 1996). .

PARTEA I , MORFOLOGIA CAPITOLUL I

Introducere. Originile şi evoluţia limbii latine.

Obiectivul acestui capitol vizează un prim contact al studenţilor cu limba latină , limba Romei. CAPITOLUL II Preliminarii. Noţiuni de fonetică şi fonologie. Scrierea şi pronunţarea. Alfabetul latin. Accentul. Se va avea în vedere necesitatea cunoaşterii scrierii folosite de romani înainte de a trece la studiul limbii latine, furnizarea de informaţii privitoare la particularităţile de pronunţie ale literelor utilizate de romani. CAPITOLUL III Generalităţi despre părţile de vorbire. 1. Morfologia numelui (I) 1.1.Substantivul – categoriile fundamentale ale substantivului: 1.1.1. genul animat/inanimat; masculin, feminin/neutru; subcategorii de gen:

substantive epicene (nomina epicoena) şi substantive cu gen comun

(nomina communia). numărul singular/plural; substantive defective de număr (singularia tantum, pluralia tantum).

1.1.2. cazurile: nominativ (nominatiuus casus), genitiv (genitiuus casus), dativ (datiuus casus), acuzativ (accusatiuus casus), vocativ (uocatiuus casus), ablativ (ablatiuus casus).

1.1.3. substantivele nedeclinabile; 1.1.4. substantivele defective; 1.1.5. cazurile în latina târzie şi în limbile romanice; 1.1.6. structura morfologică nominală: rădăcina (radicalul), sufix(e), vocala

tematică, prefix(e), infix(e), tema nominală. APLICAŢII – TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Substantivele defective de număr reprezintă: 1.acele substantive care posedă fie numai singular fie numai plural 2. acele substantive care posedă numai singularul şi parţial pluralul 3. acele substantive care posedă numai pluralul şi parţial singularul răspuns corect: 1 2. Singularul colectiv conţine: 1. ideea de mulţime formată dintr-un singur element 2. ideea de grup alcătuită dintr-o mulţime de elemente 3. ideea de colectivitate Răspuns corect: 2

CAPITOLUL IV DECLINĂRILE Declinările (I – V)

1. Declinarea I. Moştenirea ei în limbile romanice. 2. Declinarea a II-a. Situaţii particulare. Evoluţia în latina populară şi

târzie şi moştenirea în limbile romanice. 3. Declinarea a III-a. Tipuri de teme (vocalice/consonantice). Paradigme

de teme consonantice. Paradigme de teme vocalice. Temele mixte. Teme izolate şi teme defective. Moştenirea în limba română şi în limbile romanice.

4. Declinarea a IV-a. Situaţii particulare. Moştenirea în limbile romanice.

5. Declinarea a V-a. Moştenirea în limbile romanice.

Observaţii:

I. DECLINĂRILE I şi a II-a: 1. Desinenţe comune:

-i la G sg (>-e la decl. I) -m la AC sg (-am la decl. I, -um la decl. a II-a, m, f) -rum la G pl (-arum la decl. I, -orum la decl. a II-a) -is la D ABL pl -s la AC pl (-as la decl. I, -os la decl. a II-a, m, f)

II. DECLINAREA a III-a:

1. Se caracterizează printr-o mare varietate a finalei din temă, precum şi prin diverse interferenţe între cele două categorii de teme (vocalică – consonantică) ale declinării.

2. Şi această declinare păstrează urme ale cazului LOC sg (ruri, „la ţară”).

3. Declinarea a III-a cuprinde substantive, adjective, precum şi teme integrate la un moment dat, ulterior, în paradigma verbală (participiul prezent).

4. Formează clasa a II-a de flexiune adjectivală (cu 1, 2 sau 3 terminaţii).

5. Genul substantivelor nu se poate recunoaşte după terminaţia de N sg. El se stabileşte fie după înţelesul substantivului, fie după adjectivul care îl însoţeşte (determinativul sau adjectivul determinant). În toate celelalte cazuri, se va consulta dicţionarul.

III. DECLINAREA a IV-a:

1. Cuprinde teme în -u-, majoritatea masculine, câteva feminine

(identice ca flexiune cu cele masculine) şi câteva neutre. 2. Nu are adjective. 3. Terminaţii şi desinenţe comune:

a) cu decl. a II-a: N sg m, f : -us; Ac sg m, f: -um b) cu decl. a III-a: D sg m, f: -i-; D ABL pl m, f, n: -ibus; G pl m,

f, n: -um

IV. DECLINAREA a V-a:

1. Este declinarea cea mai săracă în cuvinte. 2. Nu conţine flexiune adjectivală. 3. Toate substantivele sunt feminine (dies, împreună cu derivatul său

meridies, este şi masculin). 4. Numai res şi dies au flexiune integrală, celelalte doar la singular, şi

nu la toate cazurile.

APLICAŢII –TESTE DE AUOTEVALUARE 1 Grupul numelui este format din 1.adjectiv, numeral şi pronume 2.substantiv, numeral şi pronume 3.substantiv, adjectiv şi numeral răspuns corect: 3 2. Regăsim în limba română substantive de origine latină aparţinând

declinării I 1. parţial 2. da 3. nu răspuns corect: 2

CAPITOLUL V Morfologia numelui (II). Adjectivul.

1. Generalităţi 2. Clasificarea tipologică (adjective calificative, referenţiale,

pronominale) 3. Clasificarea morfologică (după forma gradului pozitiv): adjectivele

aparţinând declinării a III-a; adjectivele aparţinând declinărilor I şi a II-a.

4. Evoluţia flexiunii adjectivale şi moştenirea ei în limbile romanice 5. Gradele de comparaţie. Origine, generalităţi. Pozitivul, comparativul,

superlativul. Situaţii particulare: supletivismul şi comparaţia analitică.

6. Evoluţia comparativului şi a superlativului în limba latină şi transmisia lui în limbile romanice.

Observaţii:

1) Adjectivul nu are forme proprii de flexiune, ci le împrumută de la substantive.

2) Variază după gen, număr şi caz, acordându-se cu substantivul determinat.

3) Clasa I de flexiune cuprinde adjective care se declină după declinările a II-a (m. şi n.) şi I (f.), tipurile -us (m), -a (f), -um (n) sau -er (m), -(r)a (f), -(r)um (n): bonus, -a, -um; asper, -era, -erum; piger, -gra, -grum.

4) Clasa a II-a de flexiune cuprinde adjective care se declină, la toate genurile, numai după modelul declinării a III-a a substantivelor, astfel:

a) cu 3 terminaţii: -er (m), -ris (f), -re (n): siluester, -ris, -re.

b) cu 2 terminaţii: -is (m, f), -e (n): dulcis, -e. c) cu 1 terminaţie (variabilă): -x, -er, -n(t)s, etc.: felix;

pauper; sapiens.

APLICAŢII-TESTE DE AUTOEVALUARE

. 1 Adjectivele propriu –zise din latină se mai numesc: 1. calificative(caracterizante) 2. denominative 3. referenţiale răspuns corect: 1 2. Clasificarea morfologică a adjectivelor devine operantă doar pentru

categoria: 1. adjectivelor pronominale 2. adjectivelor referenţiale 3. adjectivelor calificative răspuns corect: 3

CAPITOLUL VI NUMERALUL Morfologia numelui (III). Numeralul

1. Generalităţi 2. Tipologia numeralului latin 3. Numeralul cardinal: numeralele cardinale declinabile; celelalte

numerale cardinale. Corespondentele cifrice (cifrele romane). 4. Numeralul ordinal. Formarea numeralului ordinal. Utilizarea lui. 5. Numeralul distributiv. Formarea şi utilizarea lui. 6. Numeralul multiplicativ 7. Moştenirea numeralului în limba română şi în limbile romanice

.

APLICAŢII –TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Forma lexicală deni,-ae ,-a reprezintă: 1 .un adjectiv cu trei terminaţii 2. un numeral distributiv 3. un numeral multiplicativ răspuns corect:2 2.. Forma lexicală decemplex reprezintă: 1 un substantiv de declinarea a-III-a 2 un numeral ordinal 3 un numeral multiplicativ răspuns corect:3

CAPITOLUL VII PRONUMELE Morfologia pronumelui. Tipologie şi particularităţi 1. Varietăţile tipologice ale pronumelui: seria pronumelor centrate pe ideea de persoană; seria pronumelor fără legătură cu ideea de persoană.

2. Pronumele personal. Paradigma. Evoluţia în latina târzie şi moştenirea romanică. 3. Pronumele reflexiv. Paradigma. Moştenirea romanică. 4. Pronumele posesiv. Paradigma şi flexiunea lui. Evoluţia în latina târzie şi în limbile romanice. 5. Pronumele demonstrativ. Paradigmele diverselor forme. Particularităţi. Evoluţia demonstrativelor de bază în latină şi moştenirea romanică. 6. Pronumele relativ. Paradigma. Utilizare şi valori. Moştenirea în limbile romanice. 7. Pronumele interogativ. Paradigma. Particularităţi. Moştenirea romanică. 8. Pronumele nedefinit. Repertoriul pronumelui nedefinit. Nedefinite cu formă şi funcţie adjectivală. Nedefinite negative. Evoluţia în limba latină. Moştenirea în limba română. Observaţii:

1) Limba latină este bogată în forme pronominale. 2) Flexiunea lor constituie un sistem care a suferit

influenţa declinării nominale şi, la rândul ei, a influenţat-o.

3) Se remarcă păstrarea flexiunii nominale, fără deosebiri esenţiale, la pronumele şi adjectivele pronominale posesive, la toate numerele şi genurile aferente celor 3 persoane: I meus, -a, -um; noster, -a, -um; II tuus, -a, -um; uester, -a, -um; III suus, -a, -um.

4) Pronumele personale şi reflexive, reprezentând categoriile pronominale cele mai vechi şi mai importante din limba latină, păstrează forme paradigmatice specifice, neîncadrabile nici în restul flexiunii pronominale, nici în cea nominală: pers. I ego, mei, mihi, me, me; pers. a II-a tu, tui, tibi, te, te etc; reflexiv: sui, sibi, se, se. Lipseşte forma de persoana a III-a a pronumelui personal, iar cel reflexiv nu există decât la persoana a III-a (aceeaşi formă la singular şi la plural).

APLICAŢII –TESTE DE AUTOEVALUARE

1 Seria pronumelor dependente de ideea de persoană sunt: 1. pronumele nedefinite şi cele negative

2. pronumele personale, reflexive şi posesive 3. pronumele interogative răspuns corect:2 2 Toate pronumele participă la categoriile morfologice ale: 1. numărului şi cazului 2. persoanei şi numărului 3. numărului, cazului şi persoanei răspuns corect: 1

CAPITOLUL VIII Verbul Morfologia verbului (I). Consideraţii generale. 1. Elementele constitutive ale formei verbale. 2. Categoriile gramaticale ale verbului. 3. Diateza: 3.1. activă; 3.2. medio-pasivă. Evoluţia diatezelor în latină şi moştenirea romanică. 4. Aspectul. 5. Modul. Modurile personale: 5.1. indicativul; 5.2. conjunctivul; 5.3. imperativul. Moştenirea romanică. 6. Modurile flexionabile nominal: 6.1. infinitivul; 6.2. gerunziul; 6.3. supinul; 6.4. participiul. Evoluţia modurilor nominale în limba latină şi moştenirea romanică. 7. Timpul şi repartizarea lui modală. 7.1. prezentul; 7.2. imperfectul; 7.3. viitorul; 7.4. perfectul; 7.5. mai mult ca perfectul; 7.6. viitorul anterior. Evoluţia categoriei timpului în limba latină şi moştenirea romanică. 8. Persoana şi numărul. Distribuţia pe desinenţe şi diateze. Evoluţia în latină şi moştenirea romanică. CAPITOLUL IX Morfologia verbului (II).

Flexiunea nomală (regulată), activă şi medio-pasivă. Paradigme verbale pe clasele de flexiuni (conjugări).

APLICAŢII –TESTE DE AUOTEVALUARE

1.Forma verbului tonat reprezintă:

1. un verb unipersonal cu valoare impersonală 2. un verb anomal 3. un verb defectiv răspuns corect:1

2 Forma verbului hortari se traduce în latină: 1. a fi îndemnat 2. că îndeamnă 3. a îndemna răspuns corect:3

CAPITOLUL X Morfologia verbului (III) Flexiunea anomală (neregulată). Paradigme verbale anomale: esse şi derivatele lui; ire şi derivatele lui; ferre şi derivatele lui; uelle, nolle, malle; verbele defective, impersonale şi unipersonale. Observaţii:

1) Deosebirea tipului de conjugare se realizează în latină de la aceeaşi formă verbală de infinitiv, căreia însă româna i-a schimbat valoarea de întrebuinţare, transformându-l într-un substantiv: I cantare; II uidere; III dicere; IV audire.

2) Pe lângă diateza activă, latina poseda şi diateza medio-pasivă, având însă statut sau valori speciale: reflexivă (implicarea subiectului în desfăşurarea acţiunii, dar şi răsfrângerea acesteia asupra sa); impersonală; pasivă propriu-zisă. CAPITOLUL XI Morfologia neflexibilelor. 1) Adverbul. Consideraţii generale. Clasificarea adverbelor. Gradele de comparaţie. Evoluţia în limba latină şi moştenirea romanică. 2) Prepoziţia. Consideraţii generale. Clasificarea prepoziţiilor şi particularităţi. Evoluţia de la latină la limbile romanice. 3) Conjuncţia. Elemente generale. Clasificarea conjuncţiilor. Evoluţia în limba latină şi moştenirea romanică. 4) Interjecţia şi onomatopeea.

.

. APLICAŢII-TESTE DE AUTOEVALUARE

1.Formele lexicale huc, ibi, reprezintă: 1. pronume 2. adverbe de loc 3. interjecţii răspuns corect: 2

2. Care dintre următoarele cuvinte exprimă adverbe de cantitate:

1 dudum

2 satis

3 tamdiu

răspuns corect: 2

PARTEA A IIA , SINTAXA PROPOZIŢIEI ŞI A PĂRŢILOR DE PROPOZIŢIE

CAPITOLUL I. SINTAXA PROPOZIŢIEI 1. Definiţie şi conţinut

Propoziţia este cea mai simplă unitate sintactică, ea reprezintă o comunicare în care există un singur predicat În limba latină, propoziţiile se pot clasifica utilizând aceleaşi criterii de tipologizare operante în limba română. Criteriul scopului comunicării clasifică propoziţiile în: enunţiative, interogative şi exclamative. După forma sub care se prezintă comunicarea, propoziţiile pot fi: afirmative sau negative. În funcţie de elementele din care este alcătuită propoziţia, aceasta poate fi: simplă sau dezvoltată. Sensul, respectiv înţelesul propoziţiilor în cadrul comunicării, al enunţului, le clasifică în propoziţii principale (independente, respectiv regente) şi propoziţii secundare (subordonate).

APLICAŢII-TESTE DE AUTOEVALUARE

1. În funcţie de criteriul sensului propoziţiilor în cadrul enunţurilor, acestea pot fi:

a) interogative b) subordonate (secundare) c) afirmative

răspuns corect: b 2. În funcţie de criteriul formei sub care se prezintă enunţul, propoziţiile pot fi:

a) principale b) interogative c) afirmative răspuns corect: c

CAPITOLUL II. SINTAXA PĂRŢILOR DE PROPOZIŢIE

1. Subiectul (lat. � � � � � � � � � )

Este partea principală de propoziţie care indică CINE săvârşeşte acţiunea verbală (indicată de verbul predicativ la diateza activă) sau CINE o suferă (când verbul predicativ este la diateza pasivă) sau CUI i se atribuie o însuşire, o caracteristică etc. (atunci când predicatul este unul nominal). Ca şi în limba română, în latină subiectul poate fi exprimat printr-un substantiv sau prin oricare altă parte de vorbire sau grup de cuvinte cu valoare de substantiv (adjectiv substantivizat, verb la modul participiu, la modul infinitiv, adverb, sau chiar o propoziţie întreagă): Şi în limba latină există situaţii când subiectul este neexprimat sau nu poate fi exprimat.

Limba latină operează distincţia – moştenită, desigur, de toate limbile romanice – între subiectul gramatical şi subiectul logic. Subiectul gramatical se află, în mod obişnuit, la cazul NOMINATIV, atunci când predicatul are verbul la DIATEZA ACTIVĂ sau PASIVĂ, la un mod personal.

Subiectul logic poate fi exprimat prin ALTE CAZURI decât nominativul: a) cazul ABLATIV (numit „de agent”, „al autorului”), exprimând persoana care săvârşeşte acţiunea unui verb la diateza pasivă; b) cazul ACUZATIV, când predicatul este un verb impersonal, care exprimă anumite stări sufleteşti (verbe de afect, cu formă unipersonală);c) cazul DATIV, însoţit de forme ale verbului esse (în construcţia sum pro habeo, cu dativul posesiv) sau când predicatul propoziţiei este exprimat printr-un verb la conjugarea perifrastică pasivă. 2. Predicatul (lat. praedicatum)

Este cea de-a doua parte esenţială a propoziţiei, care exprimă o acţiune, o stare sau o existenţă a subiectului din propoziţia respectivă. Ca şi în limba română, predicatul este de 2 tipuri: 1) Predicatul verbal, exprimat printr-un verb la un mod personal (INDICATIV, CONJUNCTIV, IMPERATIV) la diateza ACTIVĂ sau MEDIO-PASIVĂ: Milites pugnant., „Ostaşii luptă.”; Virtus laudatur., „Virtutea este lăudată.” 2) Predicatul nominal, alcătuit dintr-un verb auxiliar, numit verb copulativ sau verb-copulă, nepredicativ, însoţit de un nume predicativ, care poate fi exprimat printr-un: substantiv, adjectiv, pronume, adverb, verb la modurile participiu sau infinitiv. 3. Acordul predicatului cu subiectul

Se realizează în limba latină după aceleaşi reguli şi principii ca şi în română. Există, însă, desigur, şi mici deosebiri determinate de anumite particularităţi morfologice latineşti.

4. Atributul (lat. attributum) Este partea secundară de propoziţie care determină un substantiv. În funcţie de partea de vorbire prin care se exprimă, atributul se prezintă în limba latină sub următoarele 2 înfăţişări: 1) atribut adjectival, exprimat în principal printr-un adjectiv, dar şi prin alte părţi de vorbire care pot avea funcţie de adjectiv (pronume adjectival, numeral, verb la modul participiu).

Cea mai importantă particularitate a atributului adjectival, moştenită şi în limba română, este faptul că se acordă în caz, număr şi gen cu substantivul determinat (aşa cum putem observa în toate exemplele notate anterior). 2) atributul substantival, după cum rezultă din terminologie, este exprimat printr-un substantiv. Acest tip de atribut cunoaşte la rândul său 2 subclase:

a) atributul substantival în cazul genitiv, care exprimă mai multe valori sintactice: posesia, originea, dependenţa, calitatea, întregul din care se extrage o parte; b) atributul substantival situat în acelaşi caz cu substantivul determinat (apoziţia). Spre deosebire de limba română, în care apoziţia se află de regulă în cazul nominativ, indiferent de cazul substantivului determinat, în limba latină ea poate apărea la oricare caz gramatical, în acord cu cazul substantivului determinat: 5. Complementul (lat. � � � � � � � � � � � � �

Este definit ca partea secundară de propoziţie care întregeşte, completează (< compleo,-ere, complevi, completum, “a umple”, “a completa”) înţelesul verbului predicativ. Şi în limba latină, această parte de propoziţie cunoştea 3 tipuri: 1) complementul direct, care indică fiinţa sau lucrul afectate, atinse în mod direct de conceptul verbal. El apare determinat, în general, de verbe tranzitive cu formă activă sau deponentă. Îl întâlnim numai la cazul ACUZATIV. 2) complementul indirect indică fiinţa sau lucrul pentru care se realizează acţiunea sau starea exprimate prin intermediul verbului, precum şi, în alte cazuri, persoana, respectiv fiinţa sau lucrul căruia i se acordă / atribuie ceva (o acţiune, stare, caracteristică sau însuşire anumită). Acestei funcţii sintactice îi este specific cazul DATIV.Complemente indirecte se pot întâlni în limba latină şi la cazul GENITIV, determinate de anumite categorii verbale, precum: verbele memoriei (ale aducerii aminte şi uitării), verbele care arată preţul (aprecierea, cântărirea), verbele judiciare, verbele de afect (prin care se exprimă sentimente şi stări sufleteşti), verbele interesului; 3) complementul circumstanţial exprimă felurite împrejurări („circumstanţe”) de realizare a acţiunii / stării verbale. În limba latină, complementul circumstanţial cunoaşte o remarcabilă v a r i e t a t e t i p o l o g i c ă: a. complementul circumstanţial de loc, exprimat prin intermediul cazului ACUZATIV, dar şi prin ABLATIV, redat atât cu prepoziţie, cât şi fără ea. b. complementul circumstanţial de timp, pentru exprimarea căruia se recurge la aceleaşi cazuri ACUZATIV şi ABLATIV, precedate sau nu de prepoziţii; c. complementul circumstanţial de mod (modal), bogat exprimat în limba latină, prin intermediul aceloraşi cazuri ACUZATIVUL şi ABLATIVUL.

d. complementul circumstanţial instrumental, care se întâlneşte bine reprezentat la cazul ABLATIV (caz la care au fost transferate valorile sintactice ale străvechiului caz indo-european, INSTRUMENTALUL), dar şi la cazul ACUZATIV. e. complementul circumstanţial de cauză, exprimat la aceleaşi cazuri (ACUZATIVUL şi ABLATIVUL), însoţite sau nu de prepoziţii. APLICAŢII-TESTE DE AUTOEVALUARE 1 Cazul N este considerat casus rectus alături de:

a) celelalte cazuri b) vocativ c) genitiv

răspuns corect: b 2 Subiectul gramatical (în cazul N) este determinat de:

a) un verb la diateza activă b) un verb la diateza pasivă c) predicate verbale şi/sau nominale răspuns corect: c

3. Subiectul gramatical se află la:

a) cazul N b) cazurile D, Ac sau Abl c) în orice caz gramatical

răspuns corect: a

CAPITOLUL III. SINTAXA CAZURILOR

1. NOMINATIVUL (nominativus casus) Este cazul care serveşte spre a numi, spre a spune pe nume (nominare, „a numi”); gramaticii romani l-au numit casus rectus, „cazul drept”, în opoziţie cu celelalte cazuri, „oblice”, casus obliqui, „aplecate” în raport cu nominativul, cazul „vertical”, deoarece nominativul (ca şi vocativul) nu poate avea statut de complement, deci de parte de propoziţie secundară. Funcţiile sintactice: 1) subiect al unui predicat verbal sau nominal. 2) nume predicativ al unui predicat nominal.

3)element predicativ suplimentar, asimilabil unui complement circumstanţial de mod în cazul nominativ. 4) atribut adjectival al subiectului. 5)atribut substantival al subiectului (apoziţia subiectului). 2. VOCATIVUL (vocativus casus)

Este cazul chemării, al strigării (< lat. vocare, „a chema pe cineva”, „a striga”), cazul fără funcţie sintactică, întrucât nu poate îndeplini rolul nici unei părţi de propoziţie.

3. GENITIVUL (genitivus casus)

Denumirea provine de la verbul lat. gignere, supin genitum, indicând apartenenţa prin naştere sau prin origine, de unde, apoi, ideea de posesie. Funcţia sintactică a genitivului latin este dublă: adnominală sau atributivă, atunci când un cuvânt la genitiv determină un substantiv sau un înlocuitor al acestuia; adverbală, când determină anumite tipuri de verbe sau adverbe (câteodată adjective), în această ultimă situaţie genitivul îndeplinind funcţia de c o m p l e m e n t.

Funcţia sintactică fundamentală rămâne, totuşi, cea atributivă (de atribut), în cadrul căreia pot fi sesizate diverse valori sau tipuri de genitiv: 1) genitivul posesiv sau al apartenenţei 2) genitivul dependenţei 3) genitivul partitiv 4) genitivul explicativ (al definirii) 5) genitivul conţinutului sau al materiei 6) genitivul calităţii 7) genitivul subiectiv 8) genitivul obiectiv 5. DATIVUL (dativus casus)

Este cazul gramatical al atribuirii, al acordării (< lat. do,

dare, dedi datum, „a da”, „a acorda”). Prezintă cel puţin 3 v a l o r i s i n t a c t i c e e s e n ţ i a l

e: atribuirea, scopul / finalitatea şi interesul sau dauna. Funcţia sintactică de bază a dativului este de c o m p l e m e

n t i nd i r e c t.

Valorile sintactice esenţiale a) dativul de atribuire („cui ?”) b) dativul final / de scop („pentru ce ? la ce ? în ce scop ?”) c) dativul interesului / folosului sau al daunei / pagubei („pentru cine / ce ?” „în dauna cui ?”) Dependente sintactic de exprimarea folosului sau a pagubei pot fi considerate alte două tipuri de dativ:

1) dativul punctului de vedere (dativul de relaţie 2) dativul etic Alte valori sintactice

I) dativul autorului (de agent) II) dativul de regim

6. ACUZATIVUL (accusativus casus) Termenul indică, de la origine, cazul care exprima răsfrângerea directă, nemijlocită, a acţiunii verbale asupra unui obiect care intra, astfel, în „cauză”, în discuţie (< lat. accusare, format la rândul lui de la substantivul causa, „pricină”, „cauză”, în sens juridic). Funcţia sintactică fundamentală şi, totodată, cea mai veche a acestui caz este cea de c o m p l e m e n t d i r e c t. În jurul acestei axe sintactice fundamentale gravitează, însă, şi alte valori pe care le putem subordona celei de-a doua funcţii sintactice, majore, a acuzativului, şi anume c o m p l e m e n t u l c i r c u m s t a n ţ i a l. I. COMPLEMENTUL DIRECT

Poate fi considerat ca identificându-se cu 1. Acuzativul – obiect direct 2. Acuzativul dublu 3. Acuzativul obiectului intern (acuzativul intern) 4. Acuzativul adverbial 5. Acuzativul de relaţie 6. Acuzativul exclamativ 7. Acuzativul – subiect logic II. COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL

Tipologie: 1. complementul circumstanţial de timp exprimă: perioada, timpul / momentul,. 2. complementul circumstanţial de loc exprimă: extensiunea în spaţiu a acţiunii / stării verbale, străbaterea unui spaţiu 3. alte complemente circumstanţiale: de scop, modal-instrumental, cauzal; 7. ABLATIVUL (ablativus casus) Denumirea provine de la verbul lat. aufero, -ferre, abstuli, ablatum, „a scoate”, „a separa”, „a îndepărta”, de la care prin derivare i-a fost atribuit numele de ablativus. Este cazul care indică locul de pornire a unei acţiuni sau din care este îndepărtat(ă), separat(ă) un lucru sau o fiinţă, fiind determinat de verbe, funcţia sa principală fiind cea de complement circumstanţial: separativ (funcţia sa fundamentală, care s-a moştenit din indo-europeană); instrumental (funcţie preluată de la vechiul caz IE, instrumentalul, dispărut în latină în urma fenomenului de sincretism cazual); cu funcţie locală (de plasare a acţiunii / stării verbale în timp şi spaţiu, preluată de la alt caz IE, locativul, nemoştenit în latină, ca urmare a acţiunii aceluiaşi proces de sincretism cazual). I. Complementul circumstanţial separativ se exprimă prin mai multe valori sintactice: 1. ablativul separaţiei 2. ablativul originii 3. ablativul cauzei 4. ablativul autorului (de agent) 5. ablativul comparaţiei

II. complementul circumstanţial instrumental Prezintă următoarele valori sintactice: 1. ablativul instrumental (propriu-zis) 2. ablativul de mod (modal) 3. ablativul sociativ 4. ablativul de relaţie (limitaţie) 5. ablativul calităţii 6. ablativul preţului

7. ablativul prosecutiv (al locului de trecere) 8. ablativul privativ 9. ablativul abundenţei (belşugului) sau al lipsei III. complementul circumstanţial cu funcţie locală Determinarea spaţială a acţiunii verbale se exprimă prin ablativul locului, care indică locul unde se întâmplă sau există ceva. ALPICAŢII-TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Selectaţi exemplul care ilustrează un G al dependenţei (cu funcţie de atribut):

a) Terentia Ciceronis b) crimen auaritiae c) ira Iunonis răspuns corect: a

2. Selectaţi exemplul care ilustrează un G al calităţii (cu funcţie de atribut):

a) nusquam loci b) flumina lactis c) uir magnae fortitudinis

răspuns corect: c 3. Selectaţi exemplul care ilustrează un G al memoriei (cu funcţie de complement):

a) laus uirtutis b) memorare bonorum c) puer magni ingenii

răspuns corect: b

PARTEA A III A . SINTAXA FRAZEI CAPITOLUL I. PROPOZIŢIA RELATIVĂ

Introdusă de: Construită cu: pronumele relativ qui, quae, quod indicativul (se mai numesc şi relative

determinative) conjunctivul (se mai numesc şi

relative cir- cumstanţiale) şi pot substitui o

propoziţie circumstanţială: finală, consecutivă,

cauza- lă, condiţională, concesivă CAPITOLUL II. PROPOZIŢIILE COMPLETIVE 1. Propoziţia completivă infinitivală (acuzativ cu infinitiv; nominativ cu infinitiv) 2. Propoziţia completivă conjunctivală 3. Propoziţia completivă interogativă indirectă 4. Propoziţia completivă cu modul indicativ şi conjuncţia � � � � CAPITOLUL III. PROPOZIŢIILE CIRCUMSTANŢIALE 1. Propoziţia circumstanţială FINALĂ 2. Propoziţia circumstanţială CONSECUTIVĂ 3. Propoziţia circumstanţială CAUZALĂ 4. Propoziţia circumstanţială MODAL-COMPARATIVĂ 5. Propoziţia circumstanţială TEMPORALĂ 6. Propoziţia circumstanţială CONDIŢIONALĂ 7. Propoziţia circumstanţială CONCESIVĂ

CAPITOLUL IV. PROPOZIŢII SPECIFIC LATINEŞTI A. Propoziţia participială relativă B. Propoziţia participială absolută

APLICAŢII-TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Adverbele relative introduc în latină:

a) subordonate circumstanţiale finale b) subordonate circumstanţiale consecutive c) subordonate relative determinative şi circumstanţiale finale

răspuns corect: c

2. În exprimarea de tipul: quod sciam recunoaştem: a) o subordonată relativă restrictivă b) o subordonată relativă circumstanţială c) o subordonată relativă determinativă răspuns corect: a

3. Propoziţiile completive infinitivale şi-au căpătat terminologia de la:

a) tipul elementelor introductive b) modalitatea de exprimare a propriului predicat c) modalitatea de exprimare a propriului subiect răspuns corect: b

4. Sintagmele gerundivale la cazul acuzativ însoţite de prepoziţia ad pot substitui în limba latină:

a) propoziţii subordonate circumstanţiale finale b) propoziţii subordonate circumstanţiale cauzale c) nu pot substitui nici un fel de propoziţii

răspuns corect: a