Universitatea Facultatea de ştiinţe administrative şi ale comunicării

Specilizarea Jurnalism

VIOLENŢA DE LIMBAJ ÎN PAMFLETUL CONTEMPORAN

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator ştiinţific:Lect. univ. dr.

Absolvent:

OraşAn

Cuprins

Cap. I Violenţa şi reflectarea ei în mass-media............................................................4

1.1 Violenţa – definirea şi formele ei.......................................................4

1.2 Violenţa şi mass-media.......................................................................9

1.3 Nouă registre ale imaginarului lingvistic violent...........................15

Cap. II Pamfletul – un gen de frontieră.......................................................................21

2.1 Etimologia cuvântului pamflet........................................................21

2.2 Repere istorice cu privire la pamflet la noi....................................21

2.3 Definirea conceptului de pamflet....................................................23

2.4 Ce anume atacă pamfletul şi cum se construieşte el......................27

2.5 Pamfletul şi polemica........................................................................30

2.6 Pamfletul şi spiritul românesc.........................................................33

Cap. III Studiu de caz asupra publicisticii lui Corneliu Vadim Tudor în revista „România Mare”......................................35

Bibliografie...........................................................................................................

2

Capitolul I

Violenţa şi reflectarea ei în mass-media

1.1 Violenţa – definirea şi formele ei1

Pentru a percepe mai bine violenţa, trebuie să înţelegem conceptul de a fi

violent, şi anume, ceea ce se produce sau acţionează cu putere (despre lumină,

culori) izbitor, ţipător, viu, puternic; (despre oameni) care au accese de mânie

nestăpânită, care se înfurie uşor; brutal, forţat (de ex. moarte violentă = moarte

provocată de un accident sau de o altă cauză nefirească). Abia după lămurirea

acestui aspect putem afirma că violenţa este însuşirea a ceea ce este violent, unei

manifestări caracterizate prin tărie, forţă, intensitate; lipsă de stăpânire în vorbe

sau în fapte, forţă brutală; iar a violenta înseamnă a comite un act de violenţă, a

sili, a forţa.

În zilele noastre violenţa o întâlnim la tot pasul: în limbaj prin înjurături

(„du-te naibii”), insulte (prostule/proasto, nenorocitule/nenorocito, a(l) naibii),

iar într-o categorie specială a violenţei verbale poate fi inclusă şi blasfemia, care,

conform dicţionarului explicativ român, reprezintă o formă de violenţă verbală

în momentul în care cuvintele rostite ultragiază o divinitate; în atitudine-prin

gesturi, dar şi în fapte, care sunt cele mai grave şi au un caracter ireversibil şi

iremediabil.

Legat de violenţa verbală, Eugen Lovinescu face următorea judecată de

valoare: „Cuvintele n-au valoare absolută, întrucât, prin uzură, ele ajung

sonorităţi goale, de care nu legăm nici un înţeles; pentru a-şi căpăta înţelesul

originar, trebuie întrebuinţate în mod prorpiu şi cât mai rar. Violenţa verbală, ca

mijloc unic de expresie a gândirii, se condamnă prin sine, deoarece abuzul îi

anulează virulenţa. O imensă acumulare de invective nu valorează pentru minţile

1 Wilhelmina Wosinska, Psihologia vieţii sociale, Editura Renaissance, Bucureşti, 2005, p. 275-2973

echilibrate, cât simpla reflecţie, impersonală, dar incisivă, a unui om cumpătat.”2

- criticul se referea la pamfletele vremii sale şi nu la violenţa verbală în general,

deşi considerăm că are dreptate şi în ceea ce priveşte ideea de pe urmă.

Tot mai frecventă în societatea contemporană este violenţa în familie sau

cea domestică, cum mai este ea denumită. Această formă de violenţă este o

ameninţare sau o provocare, petrecută în prezent sau în trecut, a unei răniri fizice

în cadrul relaţiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de

domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoţit de intimidări sau abuzuri

verbale; distrugerea bunurilor care aparţin victimei; izolarea de prieteni, familie

sau alte potenţiale surse de sprijin; ameninţări făcute la adresa altor persoane

semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra

banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului şi

a altor surse de îngrijire şi protecţie”.

Se numeşte „violenţa în familie” orice act vătămător, fizic sau emoţional

care are loc între membrii unei familii. Abuzul în interiorul unei familii poate lua

multe forme: abuzul verbal, refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de

prieteni şi familie, ameninţări şi atacuri care în unele cazuri pot duce la moartea

unuia dintre parteneri. deşi până de curând s-a presupus că femeia este cel mai

adesea victima violenţei în familie, în urma unor cercetări s-a descoperit că de

fapt numărul bărbaţilor agresaţi este destul de mare. Experţii care cercetează

această problemă sunt de acord că violenţa este un fenomen larg răspândit, mult

mai răspândit decât arată sondajele, pentru simplul fapt că unele cazuri nu sunt

raportate poliţiei sau spitalelor.

Familia care constituie un teren de manifestare a violenţei domestice

devine mai puţin transparentă şi deschisă mediului social imediat: familia

lărgită, vecinii, prietenii, colegii. Este evidentă izolarea socială a acestor familii.

Ele capătă o stigmă în ochii celorlalţi şi în acelaşi timp un sentiment de stigmă şi

2 Eugen Lovinescu, Critice (vol. I), Editura Minerva, Bucureşti, 1979, p. 3104

culpă care le face să se izoleze. Soţul violent nu doreşte ca soţia lui să întreţină

relaţii sociale în cadrul cărora să-şi poată mărturisi suferinţa şi eventual să poată

primi un sprijin.

Pe de altă parte, bărbaţii violenţi au următoarele caracteristici de

personalitate: lipsa abilităţilor şi a bucuriei de a comunica. Pentru partenerii

violenţi, a comunica, în mediul intim al căminului, devine mai mult un prilej de

a-l ataca verbal pe celălalt, în vreme ce, la locul de muncă rămâne o rutină de

relaţionare superficială cu ceilalţi, un rol jucat în limitele orelor de serviciu.

Funcţia principală a familiei, creşterea copiilor, este distorsionată cu largi şi

dramatice consecinţe în viitor ; astfel cea mai gravă problemă în ceea ce priveşte

violenţa din familie va fi reprezentată de efectul sau efectele pe care aceasta le

are asupra copiilor. Cercetările arată că trauma copiilor care cresc într-o

atmosferă de violenţă, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, este mai intensă şi

cu consecinţe mai profunde şi mai de durată decât în cazul copiilor care sunt

victime directe ale abuzurilor şi neglijării din partea părinţilor.

Violenţa fizică şi cea psihologică

Primul pas pentru a înlătura sau ameliora un comportament violent este

să recunoaşterea faptului de a greşi. De regulă, oamenii nu acceptăm faptul că

suntem violenţi, nu recunoasc când suntem agresivi cu cei din jur...şi nu mă refer

aici la agresivitatea fizică, ci la cea psihologică, în care sunt incluse

comportamente pe care - de regulă - le trecem cu vederea:

* refuzul de a comunica;

* refuzul de a primi sau oferi ajutor;

* tonul ridicat al vocii (atunci când nu este cazul, întrucât în unele situaţii

este necesar şi eficient, însă trebuie evaluat cu atenţie când este folosit);

* indiferenţa şi ignoranţa faţă de cei din jur;

* refuzul de a da răspuns solicitărilor etc.

5

Toate acestea sunt forme subtile de agresivitate, dar cu efect foarte

puternic asupra psihicului omului , favorizând comportamentele violente.

Întrucât tipurile de violentă sunt minimalizate până la extrem, violenţa

identificandu-se aproape cu agresivitatea fizică, vom insista asupra violenţei

psihologice, mai puţin cunoscută, tot mai puţin mediatizată şi pusă pe nedrept pe

un loc secundar.

a) Violentă fizică - însumează toate actele fizice care se fac cu intenţia de

a răni sau de a face rău unei persoane. Acest tip de violenţă nu constă numai în

atingeri sau contacte fizice dureroase orientate către o victimă, ci şi la

intimidarea fizică, despre care foarte puţini amintesc în articolele despre

violenţă.

b) Violenţa psihologică - vizează emoţiile unei persoane, în special rănile

emoţionale ce nu sunt vindecate, şi anume: excluderea, respingerea, izolarea,

criticarea, ameninţările, coruperea, umilirea, ironia, ignorarea, gelozia.

Există diferite situaţii care pot fi asociate cu tipurile de abuz. în conflictele

maritale agresiunea care se doreşte direcţionată spre unul din soţi poate fi adesea

canalizată spre copil. în situaţiile în care copilul respins , devine tulburent, el

ajunge „să-i înnebunească pe parinţi”. Copilul pare să funcţioneze în familie că

un fel de „tap ispaşitor”. Părinţii, şi adesea fraţii şi surorile, îşi descărcă

frustrările şi agresivitatea pe copil. Toate acestea sunt probabil mult mai

pronunţate în cazul şomajului extins sau al altor dificultăţi.

O situaţie mult mai complicată pare să apăra atunci când copilul

reprezintă o proiecţie negativă pentru părinţi. Unii dintre aceşti copii sunt

respinşi în mod extrem încă de la început, totul petrecându-se cu repetate

6

abuzuri fizice sau psihologice. Chiar dacă spaima trece, vânătăile dispar şi

oasele se sudează, copilul trăieşte mai departe în incertitudinea şi anxietatea unui

nou abuz. Neîncrederea, atmosferă emoţională din familie şi atitudinile

părinţilor sunt încă prezente, iar toate acestea îl duc pe copilul abuzat într-o stare

confuză. Copilul învăţa să se perceapă că un „copil rau” care nu merită dragoste

şi îngrijire. Se aşteaptă să fie respins. Pentru a nu riscă o nouă respingere, va

încerca să se apere, folosindu-şi toate eforturile pentru a evita stârnirea furiei

celor mari. Copilul trăieşte zilnic în această stare grotească, la nivele diferite de

conştientizare. De la o zi la alta, copilul se obişnuieşte cu faptul că adultul îl

abuzează şi îl neglijează. În această situaţie foarte dificilă copilul dezvoltă

strategii de supravieţuire, devenind el însuşi violent.

În cadrul violenţei psihologice includem şi violenţa limbajului verbal sau

nonverbal:

a) limbajul verbal se foloseşte pentru a controla o persoană sau pentru a

controla emoţiile ei. Violenţa verbală se poate prezenta sub diverse forme: ţipete,

insulte, ridiculizarea aspectului fizic, denigrare, poreclirea;

b) limbajul nonverbal - expresia facială a vorbitorului, gesticulaţia

mâinilor transmit mesaje care, în cazul abuzurilor nonverbale, diferă radical de

cele transmise în conversaţiile obişnuite.

Agresivitatea umană poate de asemenea acţionă indirect, atunci când

adversarul este vorbit de rău sau i se întinde o cursă. Agresivitatea se poate

manifestă şi prin refuzul contactului social, ajutorului sau discuţiei de pildă.

7

1.2 Violenţa şi mass-media3

Un subiect foarte controversat este dacă mijloacele de comunicare in masă

- în particular cinematograful şi televiziunea - produc sau sporesc violenţa.

Majoritatea oamenilor,inclusiv specialiştii disciplinelor socioumane, cred că da.

Experimentele de laborator şi de teren, atente studii de corelaţie bazate pe

anchete psihosociale constată şi ele o legăturile ce se iscă între volumul

expunerii la violenţa mass-media şi comportamentul deschis de tip agresiv.

Controversa priveşte insă cât de semnificativă este corelaţia, care este sensul

cauzal al ei şi care îi sunt mecanismele.

Dorindu-se o replică ştiinţifică la discuţiile aprinse ale publicului şi

politicienilor din SUA pe marginea impactului televiziunii asupra violenţei la

copii, o comisie ce a studiat minuţios problema a dat publicitţii în 1972 un raport

sintetic. Concluzia principală a fost că există, în mare, o relaţie cauzală între cele

două elemente, dar că ea este concludentă numai la anumiţi copii (cei inclinaţi

spre agresivitate) şi devine operantă numai în anumite contexte. Această

imagine, ce sugera lipsa de temei real a îngrijorării fată de influenţa negativă a

televiziunii, a fost destul de aspru criticată, în primul rând pe motivul că mulţi

dintre autorii raportului erau angajaţi în reţeaua institutrională TV punându-se

deci la indoială obiectivitatea lor. Zece ani mai târziu, în 1982, un alt comitet,

format numai din cercetători neangajaţi în reţeaua TV, conchidea că legătura

dintre violenţa televizată şi comportamentul agresiv este clară şi evidentă.

Studiile de laborator relevă şi ele o influenţă semnificativă a expunerii la scene

vizuale violente asupra creşterii agresivităţii. Cercetările în condiţii de

observaţie riguroasă asupra unor tineri delincvenţi (internaţi în instituţii

speciale) în SUA şi Belgia nu au ajuns la rezultate unilaterale; la acelaşi timp şi

conţinut vizionat, pe unele loturi s-a înregistrat o asociere statistică pozitivă între

vizionare şi conduita afectivă, la altele, nu. Într-o investigaţie multiculturală

3 Petru Iluţ, Valori, atitudini şi comportamente sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 118-1228

(desfăşurată în SUA, Finlanda, Polonia şi Australia), coeficientul de corelaţie

între opţiunea pentru filme cu violenţă şi comportamentul agresiv (evaluat de

colegi şi cunoscuţi de aceeaşi vârstă) la preadolescenţi a fost în medie de 0,21.

Studii longitudinale atent conduse - investigarea aceloraşi eşantioane pe o

perioadă îndelungată de timp - au evidenţiat, de asemenea, o corelaţie clară între

expunerea la violenţa mass-media şi comportamentul deschis: cu cât

participanţii în programul de cercetare au vizionat mai multe filme şi programe

TV violente, copii fiind, cu atât au fost mai agresivi ca adolescenţi şi adulţi.

În fostele ţări comuniste - inclusiv in ţara noastră - a crescut impresionant

de mult numărul de acte de violenfă antisociale, cu deosebire în rândul minorilor

şi tinerilor. Coştiinţa comună, chiar la nivelul educatorilor şi profesorilor, al

intelectualilor în general, tinde să plaseze cauza majoră a respectivului fenomen

în liberalizarea mass-media, în violenţa promovată de acestea. Nu trebuiesc

omişi sau neglijaţi însă alţi factori importanţi, ce se manifestă nu numai în

această perioadă ci oarecum intrinseci societăţilor democratice şi pluraliste, în

centrul cărora stă ca valoare fundamentală libertatea individuală. Astfel, faţă de

regimurile totalitar-comuniste, violenţa pare acum mult mai accentuată pentru că

este recunoscută şi manifestată public. Desprinderea de statul de tip

jandarmeresc a însemnat, apoi, slăbirea dintr-o dată a fontrolului social, atât din

perspectiva forţelor specializate, cât şi ca libertate generală de mişcare, intrunire,

organizare, trecere dintr-o gară în alta. Accesul la mijloacele de agresare (arme)

este, de asemenea, o cauză majoră. În fine, împrejurarea că mulţi oameni sunt

acum posesori şi purtători de însemnate sume de bani şi bunuri materiale mobile

sporeşte considerabil probabilitatea de acte antisociale violente.

În spatele intensificării agresiunii faţă de situaţia din trecut, în care

violenţa mediatizată era mult mai redusă, stă un complex cauzal, în cadrul căruia

e greu de stabilit contribuţia exactă a fiecărui factor. Prin comparaţie temporală

şi interculturală, putem însă estima importanţa diferitelor variabile. Or, sunt

9

sugestii că influenţa mass-media asupra creşterii violenţei în perioade de

tranziţie este mult mai mică decât cea prezumată în cunoaşterea socială comună.

Astfel, de exemplu, s-a constatat că în anumite regiuni din SUA unde s-a

introdus pentru prima dată televiziunea - şi unde alţi factori au rămas

semnificativ neschimbaţi nu s-a înregistrat o creştere a comportamentelor

violente, antisociale frecvent prezentate de programele TV, cum ar fi furturile de

maşini, jafurile, tâlhăriile.

Majoritatea rezultatelor studiilor concrete ce privesc relaţia dintre

expunerea la violenţă şi comportamentul agresiv par să indreptăţească, deci,

afirmaţia lui R. Liebert, potrivit căreia violenţa mass-media are un mare efect

asupra unui mic procentaj de tineri şi un efect mic asupra unui mare procentaj

dintre ei. În orice caz, fie că admit o influenţă slabă, fie una puternică a mass-

media asupra comportamentului agresiv efectiv, psihologii sociali se întreabă

care sunt mecanismele prin care respectiva influenţă operează. Răspunsurile nu

se ridică mult deasupra "teoriei" simţului comun, şi anume aceea a imitării,

aducându-se, totuşi, unele clarificări şi nuantări.Se observă, în afară de efectele

catharsis, care în anumite condiţii funcţionează, reducând tendinţa spre

agresivitate, toate celelalte efecte induse de consumul de violentră mass-media

conduc la creşterea agresivităţii. Prin dezinhibiţie, conţinutul incărcat de

violenţă promovat prin mijloacele de comunicare in masă acţionează în sensul

că, deşi numeroase acte agresive sunt prezentate ca reprobabile şi autorii lor

pedepsiţi, cele mai multe apar ca mijloace de satisfacere a unor interese, ca

aducătoare de câştiguri. Mai mult, asociate cu personajele pozitive, cu eroi şi

eroine, astfel de comportamente sunt gratificate material şi psihosocial de

colectivitate, fiind considerate, în final demne de urmat. În cazul multor cititori,

spectatori sau telespectatori, un atare conţinut slăbeşte constrângerile şi reţinerile

faţă de agresiune dobândite prin socializare şi educaţie.

Expunerea la violenţă prin mass-media înseamnă, cu deosebire prin

10

cinematograf şi televizor, contactul apropiat cu variate şi ingenioase tehnici de

luptă şi mijloace de agresiune. Oameni care altfel niciodată n-ar fi avut acces la

astfel de mijloace le pot acum însuşi, iar la prima împrejurare favorabilă vor fi

tentaţri să le pună in aplicare. La copii şi tineri îndeosebi, caracterul spectacular

al multor scene violente este un element în plus ce trimite la reproducerea lor in

viaţa reală.

Studiile experimentale arată că vizionarea frecventă de filme şi programe

TV saturate de agresivitate afectează procesele cognitive, responsabile la rândul

lor pentru acţiunile noastre. Saturate de conţinuturi informaţionale pe tema

violenţei, gândirea şi memoria indivizilor sunt orientate în sensul violenţei. Prin

relevanţa lor, scenele de violente mobilizează cogniţia - conştient sau subliminal

- la interpretări şi acţiuni în termeni de agresivitate. La aceasta se adaugă faptul

că expunerea la violenţă prin mass-media presupune şi însuşirea unor scenarii

după care evenimentele se desfrgoară, întâmplări identice sau asemănătoare cu

cele din filme vor degaja secvenţe actionale identice sau asemănătoare în viaţa

reală. În practică se transpun deci nu numai anumite procedee specifice de luptă

şi agresiune, ci şi scenarii mai complexe.

Inţierea sau continuarea agresiunii depinde şi de evaluarea disconfortului

şi răului produs victimei. Vizionarea sistematică a unor scene violente, în care

nu numai că se arată, cum oamenii suferă sau mor, dar se insistă şi asupra actelor

de cruzime şi a detaliilor lor fiziologice, are ca rezultat o desensibilizare

emoţională; se stinge sau se reduce atitudinea empatică, de milă faţă de cei

angajaţi. Oamenii se obişnuiesc cu asemenea imagini. Desensibilizarea este

suplimentată şi de faptul că personajele ce practică violenţa sunt înfăţişate, de

reguld, ca acţionând cu sânge rece. Ceea ce se întâmplă pe ecran - violenţă fără

îngrădiri emoţionale şi morale - are şanse să se traducă în planul realului

cotidian.

Se pare că desensibilizarea are un efect sporit în impactul mass-media

11

asupra creşterii violenţei sexuale. Pornografia asociată cu violenţa, prezentă în

atât de multe materiale vizuale, potenţează pornirile înspre acte propriu-zise de

acest fel pentru că la motivele generale legate de influenţa mass-media asupra

comportamentului agresiv se adaugă incitarea libidoului sexual. În cazul

promovării violenţei erotice prin mijloace de comunicare în masă, avem de-a

face deci cu un cumul ridicat de efect datorat interacţiunii, asocierii dintre sex şi

agresivitate. Iar desensibilizarea are un accent în plus potrivit următorului

mecanism social (poate şi genetic): suntem "programatri" ca bărbaţii să aibă

grijă, să ocrotească, să nu folosească forţa faţă de femei; or, expunerea de lungă

durată şi sistematică la scene de răpiri, bătăi şi violuri din partea bărbaţilor

asupra femeilor conduce la o slăbire a inhibiţiei şi sensibilităţii emoţionale şi în

acest domeniu.

Interesant de remarcat este că studii riguroase pe tema expunerii la

materiale erotice au dezvăluit caracterul curbiliniar al agresivităţii produse:

vizionarea de scene erotice "blânde" (nuduri atractive, imbrăţişări etc.) reduce

nivelul de agresivitate (chiar mai mult decât imaginile neutre), în vreme ce

materialele erotice puternic şi explicit sexuare, cu atât mai accentuat cele

pornografice, cresc acest nivel. Explicaţia constă şi în acest caz în relaţia dintre

surescitare, stări afective, agresivitate. Materialele erotice blânde şi delicate

generează o surescitare moderată, dar o stare afectivă pozitivă, plăcută, pe când

cele explicit sexuale (şi "dure") o surescitare ridicată şi stări afective negative,

inclusiv repulsie, de unde pornirile agresive. Interesante şi încurajatoare este şi

constatarea că reclamele inserate în programele ce conţin violenţă (şi

pornografie) sunt mai puţin reţinute de public decât în alt gen de emisiuni. Astfel

încât sponsorii care mizează pe marea audienţă a programelor încărcate cu

violenţă ar trebui să ţină seama că ele sunt discutabile nu numai moral, ci şi ca

eficienţă economică.

Două elemente de mare actualitate şi gravitate au apărut în ultimii ani în

12

peisajul mediatic contemporan :

1) A crescut exponenţial practicarea, în special de către copii şi tineri, a

jocurilor computerizate, care cuprind din plin şi violenţă. Subiecţii în

acest caz nu doar privesc scene de agresivitate, ci le produc ei înşişi,

angajează eforturi Si abilităţi mentale, participă intens motivaţional - şi

afectiv, se bucură de victorii în nimicirea dversarilor. Nu e greu de înţeles

că în acest mod apetitul agresiv se remarcă mult mai repede şi în sistemul

cognitiv-emoţional şi, cu toate că acestea fiind acţiuni doar pe plan

virtual, probabil işi spune cuvântul şi efectul de catharsis hotărâtoare sunt

consecinţele de întărire a pornirilor violente.

2) Înmmulţirea actelor de tetorism, a conflictelor sângeroase în grup şi

individuale pe toptă planeta şi prezentatea lor în programele TV sub formă

de ştiri sau documentare au, potenţial, o forţă de sugestie agresională mult

mai mare. Elevii adolescenţi pot urmări în detaliu, bunăoară, cum egali

de-ai lor îşi agresează sau chiar omoară colegii şi profesorii, uneori

părinţii. Actorii şi scenariile sunt vii şi concrere, se întâmplă în locurile

unde îşi petrec şi ei viaţa (familie şi şcoală), o fac din motive uşor de

întalnit la aproape oricare dintre elevi (sentimentul de a nu fi înţeles de

ceilalţi, altercaţii între colegi). Problema prezentării violenţei reale suscită

controverse sociale, fiindcă pe de o parte există dreptul publicului de a fi

informat, iar pe de altă parte nevoia firească de a controla efectele nocive

asupra tineretului. S-au eraborat reglementări internaţionale şgi naţionale

care incearcă un gen de compromis între cele două cerinţe: se dau ştiri şi

alte emisiuni despre acte de viorente, dar fără detalii imagistice

sângeroase. Bineînţeles că inducţia agresională nu dispare nicidecum

astfel dar se mizează pe reducerea intensităţii ei. Din păcate, în domeniul

operării efective cu violenţa în jocurile computerizaţe măsurile de control

13

şi limitare sunt mult mai greu de instituit.

1.3 Nouă registre ale imaginarului lingvistic violent4

Ruxandra Cesereanu idenfifică nouă registre în care se manifestă

imaginarul lingvistic violent şi face şi un studiu aplicat, cu privire la acesta, ce

porneşte de la un autor-cheie în ceea ce ne priveşte pe noi, românii, este vorba

de Mihai Eminescu şi publicistica sa la Timpul, şi se încheie cu analiza

scrisorilor de ameninţare primite de o personalitate culturală, foarte importantă

în postcomunismul românesc, Ana Blandiana. În afară de materialele amintite

mai sus, autoarea citată mai se referă în studiile sale şi la Caragiale – „pentru că

«mofturile» sale au devenit emblematice pentru oricine invocă balcanismul

bizantinismul şi miticismul românesc”. A devenit deja obişnuit ca o situaţie

absolut ridicolă să fie încdrată foarte simplu „ca-n Caragiale”. Se mai referă şi la

publicistica pamfletară a lui Arghezi, pentru că are un imaginar satiric foarte

şocant, încălcînd orice tabuuri lingvistice. Apoi, avem de-a face cu cîteva studii

de caz pe gazetele interbelice şi de la începutul celui de-al Doilea Război

Mondial (în special de extremă dreaptă), pe „Scânteia” comunistă (1944-1950),

„Adevărul”, „Azi” şi „Dimineaţa” postcomuniste în anul 1990, dar şi pe

„România Mare” – pe care o consideră „cea mai dizgraţioasă revistă” a

României de după Ceaşescu. Din aceste cercetări practice nu puteau lipsi

revista-pamflet „Academia Caţavencu” şi ruda sa „Plai cu boi”, inedite prin

zeflemeaua demolatoare la adresa viciilor naţiei. Evident că legat de aceste

lucruri se puteau face studii şi în alte direcţii, pe alte materiale, dar Ruxandra

Cesereanu a fost interesată de o radiografiere a mentalului românesc reflectat de

diferite epoci şi condeie variate, dominate de temperamente la fel de deosebite

sau, de ce nu, chiar înrudite. Şi chiar dacă selecţia asta poate fi considerată una

subiectivă totuşi ea are darul de a arăta în clar modalitea în care se reflectă

imaginarul lingvistic violent la români.

4 Ruxandra Cesereanu, Imaginarul violent al românilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 8-1314

Ţinta era clară când vine vorba de incursiunea aceasta ce pornea de la

scrierile din anul 1877 şi se termina prin 2001, când aotoarea a primit scrisorile

de la Ana Blandiana: „stabilirea unor nuclee ale mentalului românesc”. Violenţă

care este concretizată, de obicei, printr-o teatralitate demonstrativă (şi nu doar în

campaniile electorale). Astfel, a descoperit nouă registre ale limbajului violent,

specifice mentalului românesc:

Cel dintîi este registrul subuman, prin care se urmăreşte declasarea celui

incriminat prin raportarea sa la un statut diferit de cel omenesc. Când cineva

atacă în acest registru el vizează ideea de paria, de rebut social al celui atacat,

dar poate să vizeze şi desconsiderarea din punct de vedere fizic şi umilirea.

Exprimări specifice acestui registru sunt cele precum: „nimicuri”, „retardaţi”,

„pleavă”, „scursuri” sau cele legate de atacului corporal: „handicapat”,

„paralitic”, „pitic” etc.

Cel de-al doilea registru este acela pe care Ruxandra Cesereanu îl numeşte

igienizant, întrucît cel criticat este văzut de agresor ca „un venin, o infecţei, o

cangrenă” sau o boală ce trebuie eradicată pentru ca societatea să se „vindece”.

Putem vorbi, de fapt, la un nucleu tipic în mentalul colectiv general, acela al

„impurilor din cetatea antică”. Aceştia erau alungaţi sau ucişi, astfel încît cetatea

să fie purificată, fie că voiau, fie că se recurgea la silirea lor în acest sens.

Impurii aceştia erau însă, de obicei, nişte ţapi ispăşitori. Exact cum a fost cazul

manifestanţilor din Piaţa Universităţii din inie 1990, care au fost numiţi

„drogaţi” pentru a exista o justificare legată de reprimarea lor violentă.

Cel de-al treilea registru este acela infracţional. Cei atacaţi pe acestă cale

sunt consideraţi drept delicvenţi, declasarea lor fiind ridicată la rang

instituţional, pentru a se demonstra un statut decăzut în mod public. De obicei,

infracţionalitatea este una de drept comun, dar adesea funcţionează şi o

infracţionalitate politică. În cadrul acestui registru se folosesc cuvinte precum:

„golani”, „derbedei”, „contrarevoluţionari” şi chiar „bande legionare”, cei

15

acuzaţi trecând prin mai multe nuanţe infracţionale. Însă în toate situaţiile

acuzatorii încearcă să anuleze prezumţia de nevinovăţie.

Cel de-al patrulea registru este acela de tip bestiariu, cel care apelează la

animalizarea adversarului. Unii analişti folosesc, de altfel, termenul de

zoopolitică, pentru a taxa spectacolele electorale din mass-media. Registrul

acesta e foarte des întâlnit, ca şi precedentul de altfel. Dar în cazul celui de-al

patrulea registru intervine un element în plus: ideea de circ sau de grădină

zoologică, locuită de animale degradate, murdare, josnice, care stîrnesc repulsie.

Atacatorii vorbesc despre: „oameni-viermi”, „şobolani”, „păduchi”, „ploşniţe”

sau „căpuşe” sau despre animale mai puţin graţioase de genul bovinelor şi

porcinelor. Astfel, indivizii atacaţi prin acest procedeu sunt încadraţi şi în mediul

lor specific: „o fermă”, „junglă”, „ogradă” unde pot mişuna în voie, „grohăi”, se

pot zvîrcoli. Toate acestea sub privirile îngrozite ale celor care urmăresc acest

spectacol şi nu s-au metamorfozat, încă.

Al cincilea registru este acela religios; el poate fi religios-punitiv

(incriminaţii sînt proiectaţi ca nişte monştri ai Apocalipsului, de pildă), în al

doilea rând desacralizant şi, în al ultimul rînd, satanizator. La poporul român

acest registru funcţionează, întrucât că există o religie de stat, care este utilizată,

uneori, de către Putere (dar nu numai) care îşi declamă „în scopuri

propagandistice” tradiţionalismul şi patriotismul. Acuzaţii sunt astfel „o sectă de

eretici”, indivizi care aduc un prejudiciu bisericii prin blasfemie. Sindromul

liturghiilor negre este şi el adus în discuţie, uneori. Cei incriminaţi sunt

demonizaţi acţiune necesară pentru a legitima suprimarea lor prin forţă. Alteori,

registrul este folosit la chiar demitizarea Bisericii naţionale – aşa cum este cazul

pamfletelor lui Arghezi sau articolelor revsitei „Academia Caţavencu”.

Cel de-al şaselea registru este acela al putridului şi al ex-cremenţialului:

acest registru apelează la tehnica preschimbării în gunoi a adversarului, numită

şi tehnica fecalizării. Astfel se vorbeşte despre: „Miasme pestilenţiale, dejecţii,

16

putregaiuri încheagă viziuni ale haznalei ori latrinei ridicate la rang existenţial.”

Prin acest registru, adversarul este batjocorit la modul absolut: ca dejecţie, el

este implicit şi ridiculizat grotesc.

Al şaptelea registru este cel sexual sau libidinos. Ruxandra Cesereanu îl

consideră extrem de violent, „pentru că încalcă cele mai intime tabuuri”. Ca şi în

precedentul exemplu, şi aici agresorul „manifestă o voluptate orgasmică atunci

cînd atacă”. Se face apel la ironizarea organelor sexuale ale celui vizat, la:

„porecle denigratoare”, „anagrame licenţioase”, „jocuri de cuvinte cu efect

libidinos”, „metafore şi metonimii jignitoare”. În cadrul acestui registru

„fantezia explozivă” joacă un rol important, pe acestă cale urmărindu-se

denigrarea iremediabilă a victimei.

Registrul al optulea este cel funebru: Prin intermediul lui este vizată

vârsta înaintată a celor incriminaţi, acuzându-i pe aceştia de ramolisment care

are un efect repulsiv. „De obicei, acest registru apelează la un atac corporal

frontal, scopul fiind anihilarea existenţială a celui incriminat”.

În sfîrşit, ultimul registru, al nouălea, este cel xenofob şi rasist. În

România, acuza la adresa veneticilor a făcut carieră de-a lungul vremurilor în

chip mai mult sau mai puţin motivat: era justificată această acuză în timpuri de

sclavie naţională şi nejustificată în cele ale suveranităţii înfăptuite definitiv.

Antisemitismul şi-a atins punctul culminant în perioada interbelică, dar el a

funcţionat şi înainte, şi după. În comunism, s-a cultivat antioccidentalismul de

către liderii români fie din subordonare politică faţă de sovietici (în epoca

Gheorghiu-Dej), fie din naţionalismul megalom al lui Ceauşescu. După

decembrie 1989, două alte reacţii s-au remarcat cînd şi cînd: antimaghiarismul,

care era stimulat de naţionalismul şovin al cîtorva partide extremiste şi

antiţigănismul datorită gradului ridicat al infracţionalităţii membrilor acestei

etnii; acestea au fost secondate, mai rar, de crize de antisemitism.

Iată, prin urmare, cele nouă registre ale imaginarului lingvistic violent

17

care funcţionează în mentalul românesc. Din aceste nouă registre patru sunt

foarte frecvent utilizate: registrul infracţional, cel bestial, cel putrid-excremenţial

şi cel libidinos. În cazul ultimelor două, aşa cum am remarcat deja, voluptatea

agresorilor a atins cote orgasmice. Fără să ajungă la constituirea într-o categorie

definitorie, cîţiva dintre publiciştii analizaţi de către Ruxandra Cesereanu

„creează un spaţiu aparte prin procedeul unei corporalizări violente a unor

concepte abstracte”. Atacurile corporale sunt pregnant folosite dovedind încă o

dată faptul că mentalul românesc pare „obsedat materialitatea cărnii”. Şi aceasta

nu fiindcă românii ar prefera dimensiunea sufletească, ci pentru că cei care atacă

se simt ei înşişi vulnerabili la acest capitol, ei criticând ceea ce le este mai la

îndemînă.

Un rol important îl joacă azi şi revoluţia din decembrie 1989. În primul

rând pentru că defularea lingvistică ar trebui să fie o urmare firească, la nivel

emoţional, după căderea regimului în care exista cenzura şi funcţiona de

dimineaţă până seara faimoasa limbă de lemn. Violenţă lingvistică astfel

descătuşată, ce s-a instaurat după căderea regimului ceauşist, a început să

încălce tabuuri şi să promoveze „derapaje verbale mai mult sau mai puţin

intenţionate. Cea mai vizibilă a fost tendinţa de sexualizare a limbajului.”

În special în campaniile electorale, cele dure, violenţa lingvistică a ţinut

de o teatralitate ce implica: rivalitatea incorectă, reglarea de conturi,

supravieţuirea după legea junglei etc. Anumite segmente din mass-media au

promovat o violenţă lingvistică cu scop cât se poate de comercial, pentru a

seduce publicul pe o cale subliminală.

În comunism violenţa lingvistică fusese disciplinată şi exact orientată, ea

fiind îngăduită doar împotriva „duşmanilor poporului”; altfel, limba de lemn nu

permitea nici o derogare de la demagogia vremurilor. În perioada de dinaintea

instaurării regimului comunist, în România nu au existat sisteme de conducere

care să îngrădească libertatea de exprimare, iar imaginarul violent s-a putut

18

manifesta în voie. „După patruzeci şi cinci de ani de comunism însă, verva s-a

dovedit a fi incendiară, adesea depăşind orice limite.”

Până la urmă descrierea interioară a fibrii spirituale a românilor este dată

şi de aceste cercetări ce vizează mass-media şi modalitaţile lor de expresie în

ceea ce priveşte limbajul. Ruxandra Cesereanu şi-a pornit cercetările încă de la

un precursor al pamfletului la noi, anume poetul naţional Eminescu, şi a ajuns

până în zilele noastre observând cu atenţie modul de exprimare al unor

personalităţi şi publicaţii importante ale României.

19

Capitolul II

Pamfletul – un gen de frontieră

2.1 Etimologia cuvântului pamflet

Etimologia termenului este oarecum incertă, ea constituind încă un motiv

de dispută între lingvişti. Unii dintre aceştia indică drept etimon compusul

englez palme-feuillet „foiţă care se ţine în mână”. Alţii au identificat cuvântul

într-o comedie olandeze în versuri, Pamphilus seu de Amore, scrisă în limba

latină de un oarecare Dirk van Asenede în secolul al XII-lea5. În sfârşit, nu au

lipsit nici cei care coboară originea cuvântului până în Antichitatea greacă, unde

s-ar fi format prin combinarea pseudosufixului pan „tot” cu verbul phlego „a

arde”. Oficial, termenul s-a impus în anul 1824, prin opera lui Paul-Louis

Courier, Pamphlet des pamphlets, deşi istoria genului poate fi urmărită de-a

lungul secolelor, până în prezent6.

Mihail Sadoveanu caracteriza astfel prestaţia pamfletară a autorului

„Pamfletului pamfletelor”: „Courier n-are invectiva tare, nu izbeşte cu sunet şi

larmă. Înţepătura pe care o face e mortală, ascunsă sub zâmbete şi duhul

blândeţii. Vorbeşte limpede, liniştit şi-n pilde ca un ţăran. Ideea însă e teribilă”7

2.2 Repere istorice cu privire la pamflet la noi8

Aşa cum bine în mod corect observa şi Mariana Ionescu în trecut au

existat perioade în care scriitorii cei mai de seamă au avut şi un condei acid la

adresa comportamentelor sau ideilor blamabile din epocile lor. În opinia autoarei

amintite mai sus: „Trebuie să-i cităm pe Cantemir, Eminescu, Arghezi pentru a

susţine, odată cu evocarea valorii operei lor, o ierarhie şi în domeniul

pamfletului.”9 Însă, genul pamfletului nu se opreşte la aceste nume ilustre din

5 Sorin Preda, Jurnalism cultural şi de opinie, Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 1056 http://www.observatorcultural.ro/Pamfletul-intre-fond-si-forma*articleID_3739-articles_details.html7 Nicolae Rotund, Tudor Arghezi prozatorul, Editura Ex Ponto, Costanţa, 1996, p.1378 Mariana Ioniţă, Postfaţă, la Tudor Arghezi, Pamflete, Editura Minerva, Bucureşti, 1979, p. 283-3179 Mariana Ioniţă, op. cit., p. 283

20

literatura noastră, ci el este cultivat şi de alţi scriitori sau cronicari: îl putem

regăsi, deşi incidental, în didahiile lui Antim Ivireanu sau în polemicile Şcolii

ardelene.

Totuşi „pamfletul se înscrie în istoria literaturii noastre ca gen propriu-zis

abia la sfârşitul secolului 19, prin câteva texte atribuite lui Ioniţă Tăutu,

contemporan al faimosului toreador al condeilului Paul Louis Courier, cu care

dealtfel a fost şi comparat de Alecu Russo.”10 Primul pamfletar român se pare că

a tratat în textele sale realitatea social politică – referindu-se la situaţia politică a

Moldovei vremii sale cu privire la raportul său cu Poarta: „Deci, îmi este iertat a

vă da sfatul meu! Eu vă pun înainte că pământul nostru din învechime este

închinat la prea Înaltă Poartă, cu privileghiurile noastre – ce sunt desăvârşit

priincioase şi folositoare; că supt umbră ei ne adăpostim cu toată ticnă şi

liniştirea şi nu avem răle, decât numai pre acele dintre noi, ci ne facem unul

altuia; că Prea Înaltă Poartă nu cere de la noi decât birul şi supunerea; că a le

împlini este cea mai legiuită datorie a noastra”11 (în sensul că trebuie să se ţină

seama de drepturile moldovenilor şi nu doar de obligaţiile lor faţă de Poartă).

Tema social-politică s-a perpetuat şi în perioada paşoptistă şi a fost tratată cel

mai strălucit de Eminescu şi Haşdeu. La aproximativ un veac de la „filipicele”

lui Tăutu împotriva boierilor, I.L. Caragiale publică celebrul său articol 1907.

Din primăvară până-n toamnă.

În această perioadă putem identifica şi anumite stiluri de a scrie pamflet,

Ion Eliade Rădulescu apela la fiziologie (Domnului Sărsăilă autorul, Fiziologia

poetului), iar Mihail Kogălniceanu simula imitaţia servilă (Noul acatist al

marelui voievod Mihail Grigoriu, Crezul moldovenilor). Modul acesta iscusit de

a scrie: „investesc pamfletul românesc cu dreptul literarităţii”12 În aceeaşi

perioadă se afirmă şi pamfletul de idei literare o dată cu Cezar Bolliac,

Alexandru Odobescu şi Titu Maiorescu, iar aceste confruntări din domeniul

10 ibidem.11 Ioniţi Tăutu, Scrieri social politice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 13212 Mariana Ionescu, op. cit., p. 384

21

creaţie de condei au atins apogeul prin „amploare şi creativitate”13 în perioada

interbelică vizând personalităţi, curente de gândire, grupări. Oameni de cultură

cu vână pamfletară au fost mulţi în perioada desprea care vorbim, printre ei

putem aminti pe cei mai de seamă: Alexandru Macedonski, Nicolae Iorga,

Octavian Goga, Nicolae D. Cocea, Tudor Arghezi, Ion Vinea, Felix Aderca,

George Topârceanu, Camil Petrescu, George Călinescu, Geo Bogza, Alexandru

Sahia, Zaharia Stancu. Epoca de aur a pafletului românesc poate fi socotită

perioada în care revista Facla pune în valoare talentul de pamfletar şi „verbul

caustic”14 arghezian, durând mai bine de treizeci de ani.

N.D. Cocea a fost un maestru al pamfletului ştiind că acest gen jurnalistic

este extrem de eficient, având ca teme predilecte politica – atacând cu

predilecţie monarhia, gândirea sovinistă şi fascistă – arătându-se totodată

împortiva aparatului de stat burghez şi declarându-se pe faţă ca fiind un

intelectual de stânga (socialist, comunist)15.

2.3 Definirea conceptului de pamflet

Pamfletul conform dicţionarului reprezintă: „Specie literară cu caracter

satiric violent.”16 Această definiţie are neajunsurile sale, deci încercăm să

extindem puţin sensul acesta restrâns întrucât considerăm că pamfletul nu se

încarează doar literaturii, ci, ca şi reportajul, e un gen ce se află undeva la

frontiera jurnalismului şi a literaturii.

Dicţionarul de media „Larousse” oferă următoare definiţie în dreptul

cuvântului pamflet: „(engl.: satirical tract, lampoon; fr.: pamphlet). Scriere

polemică, adesea cu ton satiric, referitoare la o personalitate, o instituţie sau o

situaţie politică. Acest cuvânt a fost introdus în Franţa la sfârşitul secolului al

XVIII-lea, ca echivalent al cuvântului libel.”

În literatura dedicată jurnalismului, Sorin Preda pune la dispoziţia

13 ibidem.14 ibidem.15 Aura Matei-Săvulescu, Genurile presei, Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2001, p. 12316 Vasile Breban, Dicţionar al limbii române contemporane, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,

1980, p. 411 22

lectoratului o definiţie a DEX-ului din 1975, şi anume aceea conform căreia

pamfletul reprezintă: „Specie literară (în versuri sau proză) cu caracter satiric, in

care scriitorul înfierează anumite tare morale, concepţii politice retrograde,

aspecte negative ale realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persone

etc.”17 Autorul observă şi faptul că în această definiţie rămâne valabilă o veche

confuzie pe care doreşte să o înlăture – aceea între pamflet şi satiră – susţinând

că: „dacă pamfletul se ocupă de persoane, satira amendează obiceiuri,

mentalităţi, situaţii”18.

Citând „Micul dicţionar de jurnalism”, Aura Matei-Săvulescu ne pune la

dispoziţie o definiţie mai aproape de ceea ce ne-ar interesa pe noi în aceste

condiţii – anume pamfletul ca gen jurnalistic. Conform acestei lucrări pamfletul

este o: „specie literară care apare încă din Antichitate. 1. Satiră. Diatribă. Text

care conţine un atac virulent expresie a indignării nemăsurate a autorului

(Juvenal: Indignatio fecit versum). 2. Specie a jurnalismului de opinie (mai) rar

întâlnită azi datorită rigorilor privind injuria, calomnia, dreptul la imagine.

Pamfletul se caracterizează prin ton sarcastic, ironie virulentă, exacerbarea

defectelor persoanei atacate, îmbinarea umorului cu ironia sarcastică, toate

acestea urmărind anihilarea adversarului prin reducerea lui la dimensiunile

ridicolului”19

Deşi Nicolae Rotund pune în prim plan următoare definiţie pamfletului

când îşi începe capitolul legat de pamfletul la Arghezi: „o specie literară satirică,

plină de violenţă, având un interes ocazional (s.n.) – acesta din urmă perimat, de

obicei, prin trecerea timpului”20, totuşi acelaşi autor consideră faptul că valoarea

artistică a unor pamflete face ca aceste scrieri – care nu mai sunt actuale când

vine vorba de personajele persiflate – să rămână actuale ca jocuri stilistice.

Ceea ce contează însă sunt două lucruri: în primul rând, faptul că

motivaţia atitudinii pamfletare îşi menţine actualitatea, de vreme ce oricând este

17 Sorin Preda, op. cit., p. 105 18 ibidem.19 Aura Matei-Săvulescu, op. cit., p. 12420 Nicolae Rotund, op. cit., p.137

23

posibil să găseşti atitudini care merită criticate dur, puse la zid; apoi, faptul că,

dincolo de ţintele vizate, reale ori posibile, textul trăieşte prin valoarea estetică,

el rămânând capabil să suscite, prin el însuşi, interesul cititorului de azi.

Totodată, tot la acest autor găsim şi ideea conform căreia: „Când scriitorii şi-au

adunat articolele în volume, inclusiv pamfletele, critica literară n-a putut ignora

realitatea. Nu e vorba doar de chestiuni care ţin de biografie, ci de un «transfer»

de stil în astfel de scrieri, caracteristic operei în întregime. O abordare de tip

«monografic», să spunem, nu poate eluda litaratura pamfletară. „Filipicele” lui

Demostene, „Catilinarele” lui Cicero, „Provincialele” lui Blaise Pascal,

„Aerapagitica” lui Milton, „Discursurile unui întreprinzător de demolări” ale lui

Bloy etc. Nu pot fi omise fără riscul de a falsifica personalitatea literară a

respectivilor scriitori.”21

Dincolo de rigorile pe care le impun dicţionarele putem găsi şi definiţii

mai plastice, mai aplicate, mai literare la cei care chiar ştiu cum să „spurce cu

har”. Iată cum defineşte un pamfletar adevărat această specie atât de rară, ca o

poezie bună, ca un geniul ce se naşte doar o dată la 1000 de ani:

„Pamfletul e un fel de a slobozi condeiul in răspăr. Orice personagiu care

poate deveni subiect de pamflet este ridicul prin diferenţa dintre calitarea lui

socială, dintre aşteptări şi calitatea reală. Tot pamfletul se inspiră din această

singură diferentă: condeiul se varsă aici şi cobeşte lărgind. Poteca suflefului e

deschisă. Subiectul cedează, gâdilat la punctul convenabil. Ca să-şi atingă

scopul, pamfletul trebuie neapărat să concretizeze vizu1. Şi să corespundă egal

cu subiecful. El lucrează, în adâncime, cu intuiţia şi imaginea. Pamfletul se

invârte in jurul subiectului cu oarecare frumuseţe de corb : între două zboruri

circulare, ciupeşte, zgarie, înţeapă, rupe. Pamfletul se lucrează cu andreaua, cu

peria de sârmă, cu răzătoarea sau cu fierăstrăul bijutierului şi, uneori, in clipe

supreme, cu sculele măcelăriei. Un pamflet işi atinge scopul când izbuteşte să

strecoare otrava indoielii in insul însuşi al celui pamfletizat. Această victorie,

21 ibidem.24

eminamente morală o câştigă orice pamflet echilibrat şi scris cu văz.

În pamflet rezidă puterea imbatabilă a surâsului. Scriitorul domină

subiectul. În proza dogmatică şi banal afirmativă, scriitorul suferă disciplina

greoaie a dramaturgiei, a tragicului copleşit. Pamfletul e tiflă - şi acestui gest i se

cuvine o mâini curate, elegantă, ba chiar o bijuterie pe degetul mic. Pamfletul

frumos, animat şi stropit cu lumină reuşeşte toate insuşirile care fac preţul

lucrărilor de artă. Pamfletul bun e rar ca poezia bună. Imitatori, al căror număr

dezgustător face genul de ocară, sunt incapabili de invenţia personală activă -

condiţie esenţiale a pamfletului bun. Ei maimuţăresc ca in toate meseriile,

obsedaţi de model, pe care, de la sine inţeles, sfarşes prin a-l tăgădui tocmai

cand furia se vădeşte mai arzătoare. (Tudor Arghezi, Lumea. 18 ianuarie

1925)”22

Acelaşi pamfletar face şi un portret robot al celui ce se încumetă să apuce

pe această cale a injuriei aduse bine din condei, dar şi a victimei sale:

„Pamfletarul este mai crud decât un asasin.

Un criminal omoară un om de multe ori involuntar, pentru a-l prăda mort.

Pamfletarul se strecoară pretutindeni. Se ocupă de afaceri care nu-l privesc şi

când nu gândeşti îşi chinuie victima cu o sadică voluptate. Un personaj ca să

poată fi subiect de pamflet trebuie să prezinte o parte vulnerabilă, ridocolă, prin

diferenţşa dintre calitatea socială şi cea reală. În acest punct vulnerabil îşi moaie

pamfletul pliscul otrăvit şi ciocăneşte profund. Pentru a reuşi, pamfletul trebuie

să corespundă vizual cu obiectul, să lucreze în adâncime şi cu intuiţia şi

imaginea. El este bine scris când izbuteşte să strecoare îndoiala de sine însuşi în

char personajul pamfletizat. Pamfletul bun este mai rar ca o bună poezie. De

aceea a fost profesat numai de oameni inteligenţi şi reprezintă pumnul cel mai

formidabil dat stupidităţii umane.”23

De aici şi legătura cu literatura, valoarea sa estetică face ca un text

încadrat în acest stil să poată fi citit cu plăcere şi peste ani, chiar dacă respectivul

22 Sorin Preda, op. cit., p. 10623 Aura Matei-Săvulescu, op. cit., p.124

25

conflict s-a stins, atitudinea rămâne ca o lovitură ce nu poate fi şteasă decât de

uitare. Aşa cum remarca şi Mihail Sebastian: „Cine nu e în stare să citească

detaşat un pamflet sângeros scris împotriva lui şi să surâdă citindu-l n-are nici

gustul, nici sensul jocului intelectual.”24

Contemporan cu Arghezi şi Sebastian, Eugen Lovinescu are păreri mai

drastice în ceea ce priveşte pamfletul, considerându-l expresia unui primitivism

în cultură. El creionează totuşi într-un mod asemănător portretul pamfletarului,

care în opinia lui: „îmbrăţişează mai mult decât poate strânge, aruncă dincolo de

ţintă; mărindu-şi mereu obiectul urei sau al dragostei lui, e un David cu praştia

întinsă împotriva unui iluzoriu Goliat; un pamfletar e o lentilă măritoare sub

acţiunea unui soar eincandescent, o balistă în perpetuă funcţionare.”25

2.4 Ce anume atacă pamfletul şi cum se construieşte el

Nicolai Hartmann indetifica trei fenomene ale vieţii umane care merită

luate în râs:

1. slăbiciunea şi micimea morală, care vor să pară tărie (inconsecvenţa, frica,

lagitatea, furia, limbuţia, zgârcenia, trufia etc.);

2. orbirea omului faţă de propriile greşeli şi tendinţa de a le ascunde

(nerozia, prejudecata, închipuirea de sine, impertinenţa şi tot ce este moral

inautentic);

3. nepotrivirile mărunte (neindemânarea, nepriceperea, bâlbâiala, stângăcia,

timiditatea, ghinionul etc.)26.

Aceste defecte sunt şi luate cel mai adesea în râs de către pamfletar şi în

speţă de către pamflet. Stilistica invectivei este la locul ei în textul pamfletar. Un

astfel de text este o denunţare violentă a atitudinilor mai sus amintite. Dacă în

24 Mihail Sebastaian, De două mii de ani.../Cum am devenit huligan, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p.23025 Eugen Lovinescu, op. cit., p. 307-308

26 Sorin Preda, op. cit., p. 10426

cazul reportajului comentatorii au ajuns la concluzia necesităţii de a se face o

separare între cel literar şi cel jurnalistic, pamfletul pare a străbate nemodificat

graniţa dintre cele două domenii.

Putem spune faptul că toate cele trei puncte amintite de Hartmann sunt

toate subiecte ce oferă materialul celui ce scrie pamflete, dar aşa cum observa şi

Mariana Ioniţă referindu-se la Arghezi pamfletarul nu are niciodată în intenţie să

aducă atingerii omului, ci doar să-i atragă atenţia asupra greşelii pe care a comis-

o, dorind îndreptarea acesteia27. Caracteristicile pamfletului sunt: tonul polemic,

elemente de satiră, ironia – astfel el având o importanţă socială punând la zid,

atacând frontal, direct şi violent viciile, moravurile şi toate aspectele negative

din viaţa unei societăţi28.

Putem spune faptul că în esenţă, deşi teoreticienii nu s-au aplecat prea tare

asupra studiului acestuia (găsim această observaţie la Marian Petcu, autorul

citând foarte puţini teoreticieni care se apleacă asupra „artei de a spurca

frumos”), genul jurnalistic de care ne ocupăm este relativ uşor de definit, însă, e

teribil de greu să scrii un pamflet adevărat care să smulgă oricui un zâmbet, fără

să exagerezi, fără să forţezi nota îndepărtând astfel cititorul de la articolul

respectiv29. Michel Voirol observă faptul că: „genurile de umor sunt articole de

fantezie, scrise pe un ton agresiv. După o perioadă de glorie în secolul al XIX-

lea, aceste genuri se folosesc tot mai rar astăzi.”30 Părerea lui Henri Montant este

că: „Umorul se adresează primului nivel de lectură. Este un reflex de inspiraţie,

un strigăt. Pamfletul, dimpotrivă, reclamă o lentă maturizare a ideii. Acolo unde

adversarul aşteaptă un pumn direct în ficat, pamfletarul va răspunde cu o fiolă de

venin [...]. abuzul de insulte, de admonestări şi de invective sfârşeşte prin a

destruge frumuseţea înjurăturii, vulgarizează şi domoleşte răutatea verbului.

Satira e mult mai eficace, utilizând o armă mortală: scriitura de gradul doi.”31

27 Mariana Ioniţă, op. cit., p. 28928 Aura Matei-Săvulescu, op. cit., p. 12329 ibidem.30 Sorin Preda, op. cit., p. 10531 Idem., p. 106

27

Pornind de la Arghezi, Sorin Preda identifică unele procedee des întâlnite

în construcţia de tip pamfletar. Astfel, genul acesta ce necesită talent se bazează

pe32:

* surpriză, care este un procedeu narativ specific oricărui gen narativ, dar

care nu este prezentă în naraţiune, ci în limbaj – insulta suplinind acţiunea;

* expresivitate şi inventivitate verbală – fără a face apel la prea multe

argumente pamfletarul devine credibil prin „eleganţa răutăcioasă a scriiturii”33,

prin modul cum îmbracă mesajul, cum stăpâneşte cuvintele;

* credibilitatea – care se obţine prin alternarea între concesiile făcute

adversarului şi sancţiunile din cadrul textului; putem aminti faptul că un

procedeu la îndemână este acela al laudei dezamăgite, pamfletarul aşteptându-se

de la cel atacat la un comportament mai demn, dar care este contrazis de cel

pamfletizat;

* adjectivele impertinente – adică utilizarea epitetele cu grad ridicat de

surprindere, folosirea sinesteziei;

* paradoxul şi absurdul – se obţine prin „o încălcare brutală asilogismului

sau o schmbare fără scrupule şi fără menajamente a cauzei cu efectul”34;

* strategiile argumentative – care se bazează pe folosirea absurdului,

folosind suspendarea logicii, dar nu şi a semnificaie; în toate cazurile, absurdul

are sens, efectul său fiind invalidant, sancţionatoriu, ridiculizant. Se pot folosi

aici falsele analogii.

* argumentul ad hominem – adică atacul la persoană, invalidarea ideilor

adversarului prin atacul la un aspect care nu priveşte discuţia respectivă, dar care

îl pune în inferioritate sau într-o postură mai puţin plăcută pe cel atacat;

* argumetul a fortiori – bazat pe utilizarea silogismelor;

* câteva trucuri – preluarea acuzelor adversarului şi exagerarea acestora

până la absurd: „Da, eu sunt cel mai criminal. Eu am ucis Marea Moartă”35;

32 Idem., p. 107-10833 Idem., p. 10734 ibidem.35 idem., p. 108

28

* exagerarea sau minimizarea calităţilor adversarului – la C.V. Tudor

întâlnim foarte des acest procedeu: „Eşti genial, dom'le, la 4 ani, aveai mintea de

acum”36;

* procedee stilistice – pornind de la calambur şi ajungând până la

comparaţii de-a dreptul şocante şi absurde. Printre acestea putem aminti:

oximoronul, pleonasmul, tautologia, perifraza, metafora, metonimia,

apostrofarea.

2.5 Pamfletul şi polemica37

Polemica (gr. aolemikos < aolemos - război) este în discuţie

contradictorie asupra unui subiect, asupra unei teme etc.; lupta de idei cu privire

la o problemă literară, ştiinţifică etc. Leagănul polemicii este Grecia antică,

spiritul meridional, încărcat de temperament ardent, cedând întâietatea

argumentelor şi disputele dintre adevăr şi eroare, valoare şi evaloare, vechi şi

modern... Polemica merge de regulă, împreună cu pamfletul. Cronologic, cred

că pamfletul a fost înaintea polemicii, timpului aşezat şi răbdător al judecăţii

fiindu-i preferat cel furtunos, intempestiv al patimei. Fără să numească

pamfletul, Radu Ionescu este primul care încearcă să-l distingă de polemica.

Semnalăm faptul că de distincţia dintre pamflet şi polemică s-a ocupat şi

Eugen Lovinescu care încearcă să delimiteze polemica de pamflet la început în

câteva articole publicate în „Adevărul” din august 1937. În acelaşi sens mai

semnalăm şi monografia lui Titu Maiorescu din 1940. Astfel, Lovinescu

întrevede şi câteva caracterisici ale polemicii: se subordonează raţiunii, reacţia

vine cu întârziere, se detaşează de obiect, atacă numai ce este slab ca să

determine lectoratului convingeri posibile. Luciditatea este atributul esenţial şi

permanent, lasă timpul să lucreze în favoare sa, apelează la ironie. Polemica

trebuie construită cu rigoare ceea ce este greu dacă în dispută nu intră date pur

ştiinţifice, ci doar opinii care pot fi subiective.

36 ibidem.37 http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/45.pdf

29

Principala remarcă atunci când avem în vedere dinamica discursului

polemic ar fi aceea că este semnificativă trecerea de la discursul polemic centrat

pe forme extreme ale agresivităţii, gen pamflet, la un discurs polemic în care

structura pamfletară ocupă o poziţie marginală, extremă sau radicală, rolul

central revenindu-i polemicii de idei. Înainte de toate se cuvine însă o scurtă

clarificare teoretică, şi anume clarificarea diferenţelor pamflet/polemică. În acest

sens Nicolae Manolescu face următoarea remarcă: „S-ar părea că ne lipsesc şi

tradiţia, şi cultul pentru dezbaterile de idei. La noi, polemica se transformă de

fiecare data în pamflet. Îi redăm spontan polemicii sensul originar, de război.

Am remarcat că în istoria noastră literară doar criticii mari au purtat cu adevărat

polemici. Scriitorii au preferat pamfletul. Deosebirea dintre una şi altul a făcut-

o, se ştie, Lovinescu. Polemica cere obiectivitate, metodă, cumpătare şi idei.

Pamfletul se mulţumeşte cu subiectivism, exagerare şi pasiune. Polemica e de

idei, rezumă Lovinescu, pamfletul e de cuvinte. Aş adăuga că pamfletul e o

formă aşa zicând naturală de expresie, în vreme ce polemica este una culturală.

Iar literatul român din toate timpurile are o natură robustă şi o cultură redusă.”38

Pe de altă parte, Nicolae Manolescu se referă şi la faptul că de obicei

polemica este un atribut al criticului, pe câtă vreme pamfletul este atributul

poetului. Bineîneţeles că este un lucru normal să fie aşa dacă observăm faptul că

polemica este „ideologică”, pe câtă vreme pamfletul este „precumpănitor

literat”39. Critică fără polemică nu se poate, nici polemică fără spirit critic.

Polemica are ca premisă generală respectul faţă de opinia celuilalt, cu alte

cuvinte un anume „dezacordul cordial”. În pamflet mai pregnantă este nota

individuală, patima, polemica dă de cele mai multe ori câştig de cauză celui cu

mai mare putere de convingere. Polemica are la bază chiar silogismul, pamfletul

este nemijlocit axat pe expresivitate, întrucât pentru scrierea în stil pamfletar

necesită vervă. Criticul contemporan cu noi e de părere că numai un polemist se

raportează corect la spiritul vremurilor sale şi învinge într-o polemică

38 http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/Conversatii%20cu%20Nicolae%20Manolescu.pdf39 http://www.romlit.ro/polemica_si_pamflet

30

impunându-şi astfel punctul de vedere. Pe de altă parte, chiar dacă: „pamfletarii,

artişti fiind, înving aşa zicând pe cont propriu”, totuşi arta pamfletului, nefiind

atât de mult „prizoniera contextului”40, este mai durabilă. În altă ordine de idei,

acelaşi autor subliniază faptul că numai o polemică în adevăratul sens al

cuvântului are capacitatea de a oferi cititorului o plăcere intelectuală autentică.

Pamfletul este totuşi o structură căreia i se ataşează întotdeauna atributul

polemic. Toate încercările de definire a pamfletului l-au ataşat la forme satirice

şi polemice. Polemica poate fi considerată o resursa a pamfletului, care s-a

manifestat multă vreme în umbra ei până la definitivarea formei, polemica

păstrând şi acum semnificaţia etimonului. Polemica de idei a apărut datorită

limbajului articulat şi psihologiei mentale a omului primar, iar scrisul şi presă au

numit pamfletul polemic. Polemica îşi are originea în morală, care devine

fundamentul ironiei, elementul esenţial şi regularizator al polemicii. Pamfletul

devine fie o formă literară în care polemica este implicată în motivaţia internă a

textului şi în subiectivitatea pamfletarului sau expresia unui cadru

instituţionalizat, antrenând forţe opuse, din care una învinge datorită abilităţilor

manifestate în domeniul artei pamfletului polemic.

Pamfletul îşi are propria curbă de gândire, deşi întrebuinţează scrierea în

proză e foarte aproape de poezie. El presupune în primul rând un conflict foarte

grav sufletesc sau intelectual privind simţirile şi trăirile autorului, dar bineînţeles

şi o raportare la exterior. Superioritatea pamfletului este netă în faţa altor genuri

literare şi am putea spune că şi publicistice. Nu poate exista pamflet acolo unde

nu există o întreagă şi bine delimitată concepţie despre viaţă, o mare capacitate,

vioiciune de a destructura idei şi de a le recompune după necesitate, dar şi o

mare capacitate de reacţiune. Prin felurile cum reuşeşte să se adune în adâncurile

tainice ale creatorului de pamflet, el îşi găseşte ecou în masa de cititori creând o

legătură extrem de strânsă în momentul lecturării între cel ce a scris şi cel ce

citeşte.

40 Ibidem.31

2.6 Pamfletul şi spiritul românesc

Aşa cum observa marele critic literar din perioada interbelică, specific

spiritului românesc din vremurile sale – şi probabil şi din vremurile actuale –

este lirismul, iar în „faţa lui stă însă ura, tot atât de primitivă, dar mai puternică,

mai comună, mai activă”41. Deci alături de lirism, prezent atât în versurile

scriitorilor noştri, cât şi în proza lor: „romanul este oglinda aceluiaşi lirism

primar şi dovada neputinţei scriitorilor noştri de a scruta rece şi obiectiv lumea

din afară”42, ei bine, alături de acest lirism prezent peste tot în literatură mai

avem şi pamfletul, care arată „ca o furtună dezlănţuită”43 ce nu iartă nimic,

devastând totul fie că are valaore, fie că nu are valoare, creând un conglomerat

din care lipsesc reperele.

„Pamfletul nu este opera vremurilor noastre, ci a existat în toate

timpurile.”44 - susţine Eugen Lovinescu, dar deşi e milenar, tenace şi foarte

răspândit totuşi morala publicului ar fi trebuit să-l elimine, să-l îndepărateze şi

pentru că nu s-a întâmplat asta el este considerat „expresia unei epoci”45 (a

epocii sale, dar putem spune că şi a epocii noastre) răspunzând unei faze de

evoluţie culturală. După o poruncă a unor legi ale culturii, el trebuie privit ca un

fenomen cât se poate de natural, criticul literar ajugând la concluzia asupra

faptului că: „era fatal ca literatura noastră actuală să se exprime mai ales prin

lirism, iar spiritul critic prin pamflet.”46 Şi toate astea se datorează în primul rând

spiritului nostru, care ne face să exagerăm atunci când nu este cazul sau să

minimalizăm, să luăm în derizoriu o situaţie cu adevărat importantă.

Lovinescu face o comparaţie între spiritul a doi mari oameni ai culturii

române din vremea sa – Nicolae Iorga, pentru care criticul literar are o

consideraţie aparte deoarece este un pamfletar al ideilor, ideile acestuia în

privinţa culturii sau a politicii putând fi discutabile, dar „prezenţa unui ideal este

41 Eugen Lovinescu, op. cit., p. 30542 Ibidem.43 Ibidem.44 Idem., p. 30645 Idem., p. 30746 Ibidem.

32

însă un fapt apreciabil prin sine într-o lume de instincte.”47 şi Tudor Arghezi, la

care apreciază doar faptul că este original deoarece (susţine Lovinescu) s-a

întors în mod voit şi sincer către tiparele primitive ale limbii române48. Pe acesta

din urmă îl consideră un pamfletar al cuvintelor şi apreciază la el dorinţa de a

sparge toate tiparele învechite ale limbii, că are o atenţie deosebită asupra

modului cum construieşte fraza, însă îşi manifestă şi dezaprobarea întrucât: „în

ele (în frazele construite de Arghezi – n.n.) nu este pus pus nici suflet, nici

credinţă, ci numai nevoia de a spurca frumos, cu aruncături uriaşe de ape

murdare. Pilda şi succesul lui uşor au ademenit lunga teorie a pamfletarilor

noştri de azi, care nu cunosc respectul de alţii, pentru că nu cunosc respectul de

sine”49.

Însă expresiile triviale nu sunt o expresie a spiritului nostru latin, ci mai

degrabă o stare a culturii actuale sau mai bine zis a lipsei de cultură, care se

manifestă în domeniul cugetării prin incapacitatea abstractizării, iar în practică

prin folosirea nemijlocită a expresie directe, prin incapacitatea de a îmbrăca

cuvântul trivial sau vulgar într-o abstractizare sau într-o figură de stil – într-o

metaforă. Acelaşi Lovinescu are o opinie tranşantă în acest sens: „Pentru orice

om cult, limba noastră vulgară e ca o rană dureroasă: ea ne arată cu evidenţă

nivelul culturii şi distanţa enormă ce-o desparte de Apus.”50 La fel de tranşant e

şi atunci când afirmă faptul că: „Pentru oamenii cu ocupaţii mai serioase,

violenţa pur verbală e o inutilitate imbecilă”51.

47 Idem., p. 30848 Idem., p. 31049 Idem., p. 30850 Idem., p. 30951 Idem., p. 311

33

Bibliografie

1. Mihail Sebastaian, De două mii de ani.../Cum am devenit huligan, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1990

2. Vasile Breban, Dicţionar al limbii române contemporane, Editura ştiinţifică şi

enciclopedică, Bucureşti, 1980

3. Aura Matei-Săvulescu, Genurile presei, Editura Independenţa Economică,

Piteşti, 2001

4. Ioniţă Tăutu, Scrieri social politice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974

5. Mariana Ioniţă, Postfaţă, la Tudor Arghezi, Pamflete, Editura Minerva,

Bucureşti, 1979

6. Sorin Preda, Jurnalism cultural şi de opinie, Editura Polirom, Iaşi, 2007

7. Ruxandra Cesereanu, Imaginarul violent al românilor, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2003

8. Petru Iluţ, Valori, atitudini şi comportamente sociale, Editura Polirom, Iaşi

9. Eugen Lovinescu, Critice (vol. I), Editura Minerva, Bucureşti, 1979

10. Wilhelmina Wosinska, Psihologia vieţii sociale, Editura Renaissance,

Bucureşti, 2005

34

Internet:

http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/Conversatii%20cu%20Nicolae

%20Manolescu.pdf

http://www.romlit.ro/polemica_si_pamflet

http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/45.pdf

http://www.observatorcultural.ro/Pamfletul-intre-fond-si-forma*articleID_3739-

articles_details.html

35