Centrul de Cercetare Comunicare Interculturală şi Literatură Facultatea de Litere

Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

ANALELE UNIVERSITĂŢII „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI

FASCICULA XXIV Anul XI, Nr. 1(19), 2018

Lexic comun / Lexic specializat

General Lexicon / Specialized Lexicon

Lexique commun / Lexique spécialisé

Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2018

2

REDACTOR-ŞEF: Conf. univ. dr. Oana Magdalena CENAC

EDITOR : Centrul de Cercetare Comunicare interculturală şi literatură, Facultatea de Litere,

Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

DIRECTOR: Prof. univ. dr. Doiniţa Milea

SECRETAR DE REDACTIE: Prof. univ. dr. Nicoleta Ifrim

REZUMAT ÎN LIMBA ENGLEZĂ / FRANCEZĂ : Conf. univ. dr. Oana Magdalena Cenac

Prof. univ. dr. Simona Antofi

Prof. univ. dr. Nicoleta Ifrim

ADMINISTRARE SITE ŞI REDACTOR WEB: Conf. univ. dr. Oana Magdalena Cenac

Lect. univ. dr. Petrica Pațilea

CORECTURĂ: Conf. univ. dr. Oana Magdalena Cenac , Prof. univ. dr. Nicoleta Ifrim

DIFUZARE: Conf. univ. dr. Oana Magdalena Cenac , Prof. univ. dr. Nicoleta Ifrim

COLEGIUL ŞTIINŢIFIC: Angela BIDU-VRĂNCEANU (Universitatea din Bucureşti), Jean-Claude BOULANGER (Université de Laval, Canada), Grigore BRÂNCUŞ (Academia Română), Gheorghe CHIVU (Academia Română), Alexandra CUNIŢĂ (Universitatea din Bucureşti), Stelian DUMISTRĂCEL (Universitatea „Al.I.Cuza“, Iaşi, Doctor Honoris Causa al Universităţii „Dunărea de Jos”, Galaţi), Ana GUŢU (ULIM, Republica Moldova), Amélie HIEN (Université Laurentienne, Sudbury, Ontario, Canada), Denis LEGROS (Université Paris VIII, Franţa), Elena PRUS (ULIM, Republica Moldova), Marius SALA (Academia Română, Doctor Honoris Causa al Universităţii „Dunărea de Jos”, Galaţi), Lucia WALD (Universitatea din Bucureşti), Rudolf WINDISCH (Universitatea din Rostock, Germania) COLEGIUL REDACŢIONAL: Simona ANTOFI, Doina Marta BEJAN, Nicoleta IFRIM, Lect. univ. dr. Petrica Pațilea, Maria EGRI, Daniela ŢUCHEL, Angelica VÂLCU EDITORUL SERIEI LC / LS: Doina Marta BEJAN

REDACTORI RESPONSABILI AI NUMĂRULUI CURENT: Oana Magdalena CENAC, Simona ANTOFI, Nicoleta IFRIM

REFERENȚI ȘTIINȚIFICI: Oana Magdalena Cenac, Simona Antofi, Nicoleta Ifrim

COORDONATORI: Oana Magdalena Cenac, Simona Antofi, Doina Marta Bejan

EDITORI: Oana Magdalena Cenac, Simona Antofi, Doina Marta Bejan

Seria LC / LS este accesibilă celor interesaţi prin schimb interbibliotecar asigurat de Biblioteca Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, la adresa: Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi, str. Domnească, nr. 47, Galaţi, Cod poştal 800008. România Telefon: +40-236-460476 Fax: +40-236-460476

TEHNOREDACTARE ŞI TIPĂRIRE: Editura Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca e-mail: editura@casacartii.ro ISSN 1844-9476

Actele Conferinţei Internaţionale

Lexic comun – Lexic specializat 26-27 octombrie 2018

Limba și cultura română în context național și european:

evaluări și perspective la Centenarul Unirii

Romanian Language and Culture in National and European Context: Evaluations and Perspectives

at the 100th Union Celebration

Langue et culture roumaines dans le contexte national et européen:

évaluations et perspectives à la 100e célébration de l'Union

Doina Marta BEJAN Oana Magdalena CENAC Simona ANTOFI

Coordonatori de proiect

Manifestare realizată cu sprijinul Ministerului Cercetării şi Inovării –

Contract nr. 74 M / 23.10.2018

4

Volumul cuprinde o parte din actele Conferinţei internaţionale Lexic

comun / Lexic specializat. Limba și cultura română în context național și

european: evaluări și perspective la Centenarul Unirii, organizată de membrii

Centrului de cercetare ştiinţifică „Comunicare interculturală şi literatură”,

din Facultatea de Litere a Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi în

colaborare cu Biblioteca județeană „V.A.Urechia” din Galați, „Institutul de

Ştiințe ale Educației” din Chișinău, „Universitatea Liberă Internaţională”

din Republica Moldova şi cu „Institutul de Cercetări Filologice şi

Interculturale” din Chişinău, Republica Moldova, în zilele de 26 și 27

octombrie 2018.

Prin redactarea acestui volum dorim să mulțumim tuturor celor

prezenți la lucrările conferinţei.

Conf. univ. dr. Oana Magdalena Cenac Preşedinta comitetului de organizare

6

Conferinţa internaţională

Lexic comun / Lexic specializat. Limba și cultura română în context național și european:

evaluări și perspective la Centenarul Unirii

Galați, 26-27 octombrie 2018

COMITETUL DE PROGRAM

Prof. univ. dr. Gheorghe CHIVU, membru corespondent al Academiei

Române

Prof. univ. dr. Michael METZELTIN, membru al Academiei de Științe a

Austriei, Institutul de Romanistică din Viena

Prof. univ. dr. Jukka HAVU, Universitatea din Tampere, Finlanda

Professor dr. Rudolph WINDISCH, Universität Rostock, Germania

Dr. hab. Petrea LINDENBAUER, Institutul de Romanistică din Viena

Prof. univ. dr. hab. Elena PRUS, Academia de Științe a Moldovei

Prof. univ. dr. Ana GUŢU, Universitatea Liberă Internaţională din

Moldova, Republica Moldova

Prof. univ. dr. Nelu VICOL, Institutul de Științe ale Educației din

Chișinău

Prof. univ. dr. Simona ANTOFI, Universitatea „Dunărea de Jos“, Galaţi,

România

Prof. univ. dr. Angela BIDU-VRĂNCEANU, Universitatea din

Bucureşti, România

Prof. univ. dr. Luminiţa CĂRĂUŞU, Universitatea „Al.I.Cuza“, Iaşi,

România

Prof. univ. dr. Alexandra CUNIŢĂ, Universitatea Bucureşti, România

Prof. univ. dr. Gabriela DIMA, Universitatea „Dunărea de Jos“, Galaţi,

România

Prof. univ. dr. habil. Felicia DUMAS, Universitatea „Al.I.Cuza“, Iaşi,

România

8

Prof. univ. dr. Stelian DUMISTRĂCEL, Universitatea „Al.I.Cuza“, Iaşi,

România

Prof. univ. dr. Liviu GROZA, Universitatea din Bucureşti, România

Prof. univ. dr. habil. Cristian MOROIANU, Universitatea Bucureşti,

România

Prof. univ. dr. Virginia LUCATELLI, Universitatea „Dunărea de Jos“,

Galaţi, România

Prof. univ. dr. Doiniţa MILEA, Universitatea „Dunărea de Jos“, Galaţi,

România

Prof. univ. dr. Floriana POPESCU, Universitatea „Dunărea de Jos“,

Galaţi, România

Conf. univ. dr. Doina Marta BEJAN, Universitatea „Dunărea de Jos“,

Galaţi, România

COMITETUL DE ORGANIZARE

Preşedinte: Conf. univ. dr. Oana Cenac

Co-Preşedinte: Prof. univ. dr. Simona Antofi

Membri: Prof.univ.dr. Doinița Milea, prof. univ. dr. habil. Nicoleta

Ifrim, prof. univ. dr. Daniel Gălățanu, conf. univ. dr. habil.

Cătălin Negoiţă, lect.univ.dr. Cătălin Enică, lect. univ. dr.

Petrica Pațilea, lect. univ. dr. Daniela Bogdan, conf. univ. dr.

Mirela Drăgoi, conf. univ. dr. Carmen Opriț Maftei, lect. univ.

dr. Antoanela Mardar, asist. univ. dr. Elena Iancu, prof.

Marian Antofi.

CUPRINS

LIMBĂ ŞI COMUNICARE

Michael METZELTIN.........................................................................................15

Les formes d'union dans la géopolitique européenne

Stelian DUMISTRĂCEL....................................................................................32

Spațiul dacoromânesc de la est de Carpați: repere din memoria limbii

Gheorghe CHIVU………………………………………………………………70

Limba română şi Marea Unire

Alexandra CUNIŢĂ…………………………………………………………….78

Globalizarea, bat-o vina…

Cristian MOROIANU …………………………………………………………95

Despre educație, libertate și decență în folosirea și cultivarea limbii

Dumitru BORȚUN……………………………………………………………105 Rolul limbilor naturale în geneza identităţilor naţionale. Limba română ca resursă semiotică în construirea identităţii culturale

Nadia OBROCEA …………………………………………………………….120

Influenţa limbii engleze asupra limbii române. Studiu de caz: limbajul gamerilor

Elena DEJU……………………………………………………………………..140

Aspecte ale influenţei limbii franceze asupra limbii române

Carmen OPRIŢ MAFTEI………………………………………………….....147

English Borrowings in Romanian Computer Terminology

10

Antoanela Marta MARDAR…………………………………………………156

A Comparative - Contrastive Approach to Auxiliary Verbs in English, Romanian and Italian

Iulian MARDAR………………………………………………………………165

The Dangers of Borrowing More than Individual English Words: the Mutations Inside Idioms and Collocations

Loredana Liliana BUZOIANU……………………………………………….178

Împrumuturile în Orthografia sau Dreapta scrisoare pentru îndreptarea scriitorilor limbii româneşti de Constantin Diaconovici-Loga

Odette ARHIP & Cristian ARHIP…………………………………………..186

Devalorizarea semantică a cuvintelor în publicitatea sportivă

Elena Isabelle TIŢA…………………………………………………………...195

Dinamica sensurilor în limbajul fotbalistic. Observații și exemple recente

Daniela Mariana CONSTANTIN………………………………………...…203

Limbajul corporatist între rigiditate, manipulare și globalizare Mariana VÂRLAN………………………………………………………..…...213

Clasa numeralului – sursă expresivă pentru registrul familiar și argotic Gilda Daniela IANI CHIRILUŢĂ………………………………………..…221

Poetica argoului unor Băieţi de Gaşcă, marca Dan Lungu

Dan Cristian IONAŞCU…………………………………………………..…229

Rolul Mass-media în formarea stereotipurilor. Comunicarea de masă

Maria DOBRINOIU……………………………………………………….…241

Comunicarea eficientă, între o abordare praxiologică şi arta de a crea fericire

Oana CENAC……………………………………………………………..…..248 Ideologice și literatură în „Tomis” (ianuarie -iunie 1967)

Iuliana BARNA………………………………………………………….……273 O provocare stilistică într-un roman reinventat: „Moartea care vine, pleacă şi iar vine” de Virgil Tănase

PAGINI DE LECTURĂ

Benjamin FONDANE, Rémy de Gourmont, Questions d’esthétique, Edité par le CARGO à Paris, 2018, ISBN 978-2-9560637-1-1, 280 pages. Daniel Lucian GĂLĂŢANU…………………………………………281 Adina CHIRILĂ (editor), In honorem Gheorghe Chivu, Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, 2017, ISBN 978-606-714-389-8, 583 p. Oana Magdalena CENAC……………………………………………284 NOTES ON THE CONTRIBUTORS …………………………….…........286

12

LIMBĂ ŞI COMUNICARE

14

Michael METZELTIN Institutul de Romanistică din Viena

LES FORMES D'UNION DANS LA GÉOPOLITIQUE EUROPÉENNE1

1. Une occasion de remémorations Il y a cent ans, se terminait une guerre terrible, la Grande Guerre, la pire depuis la Guerre de Trente Ans (1618-1648), pour la première fois de dimension mondiale et par le recours massif à de nouvelles technologies. C'est un anniversaire qui se prête à remémorer, entre autres, les conséquences géopolitiques de la Première Guerre mondiale.

Du point de vue de la géographie politique, la conférence de paix de Paris (1919-1920) et les traités de paix conclus entre 1919 et 1923 (Versailles concernant l'Allemagne, Saint-Germain-en-Laye concernant l'Autriche, Neuilly concernant la Bulgarie, Trianon concernant la Hongrie, Paris concernant la Roumanie, Rapallo concernant l'Italie et la Yougoslavie, Lausanne concernant la Turquie) établissent des démembrements, la formation de nouveaux États et des unifications:

les Empires austro-hongrois, allemand, russe et ottoman sont démembrés;

il se forme de nouveaux États nationaux (Finlande 1917, Estonie 1918, Lettonie 1918, Lituanie 1918, Pologne 1918, Hongrie 1918, Autriche 1918, Turquie 1923);

il naît de nouvelles unions fédératives (Tchécoslovaquie 1918, Yougoslavie / Royaume des Serbes, Croates et Slovènes 1918);

il se produit des unifications et des rattachements: l'Alsace-Lorraine (restituée à la France), le Trentin, le Tyrol du Sud, la Marche Julienne / Küstenland et Zara (attribués / rattachés à l'Italie) et la Transylvanie, le Banat, la Bucovine et la Bessarabie (dont les Conseils régionaux respectifs proclament / décident leur rattachement au Royaume de Roumanie).

Une des principales sources d'inspiration de ces démembrements, de regroupements populationnels et de la formation de nouveaux États a été

1 Lucrarea a fost susţinută în plenul conferinţei Lexic comun / Lexic specializat. Limba și cultura română în context național și european: evaluări și perspective la Centenarul Unirii,

Galați, 26-27 octombrie 2018.

16

(et continue de l'être) le programme d'un traité de paix que le Président des États-Unis Woodrow Wilson présenta le 8 janvier 1918 au Congrès et dans lequel on peut trouver ébauchée l'idée du droit à l'autodétermination des peuples, mais encore assez vague et partiale et en fait limitée aux territoires des empires démembrés et à certaines populations, comme le laissent paraître les formulations suivantes:

„IX. A readjustment of the frontiers of Italy should be effected along clearly recognizable lines of nationality. X. The peoples of Austria-Hungary, whose place among the nations we wish to see safeguarded and assured, should be accorded the freest opportunity to autonomous development. XI. Rumania, Serbia, and Montenegro should be evacuated; occupied territories restored; Serbia accorded free and secure access to the sea; and the relations of the several Balkan states to one another determined by friendly counsel along historically established lines of allegiance and nationality; and international guarantees of the political and economic independence and territorial integrity of the several Balkan states should be entered into. XII. The Turkish portion of the present Ottoman Empire should be assured a secure sovereignty, but the other nationalities which are now under Turkish rule should be assured an undoubted security of life and an absolutely unmolested opportunity of autonomous development, and the Dardanelles should be permanently opened as a free passage to the ships and commerce of all nations under international guarantees."

„An evident principle runs through the whole program I have outlined. It is the principle of justice to all peoples and nationalities, and their right to live on equal terms of liberty and safety with one another, whether they be strong or weak. Unless this principle be made its foundation no part of the structure of international justice can stand." (https://wwi.lib.byu.edu/index.php/President_Wilson%27s_Fourteen_Points; 23.08.2018) (https://fr.wikipedia.org/wiki/Quatorze_points_de_Wilson; 23.08.2018) En réalité, le texte parle surtout de lignes nationales et de développement autonome. Mais l'idée du droit des peuples à disposer d'eux-mêmes circulait déjà pendant la guerre par exemple en Roumanie. (Dorina N. Rusu, Cronica lumii românești 1914-1920, I, București, Academia Română, 2018, 375)

Or, fondamentalement, un État consiste en un regroupement, une union de personnes fixées sur un certain territoire et vivant sous une certaine législation commune, éventuellement avec une culture historique commune. Un contexte de grands bouleversements étatiques comme celui

créé par la Grande Guerre, qui a changé tant de frontières, qui a provoqué tant de migrations, qui a forcé tant d'uniformisations, met en évidence la complexité historique du concept politique d'union, qui va bien au-delà de l'idée d'autodétermination nationale. Dans ce contexte, il ne faut pas oublier que même des États déjà établis comme la Grande Bretagne, la France et l'Espagne résultent de l'union progressive de plusieurs États mineurs.

2. Qu'est-ce qu'on peut entendre par union? L'idée de l'opération de 'mettre ensemble, grouper des éléments' peut

être exprimée en français par le verbe transitif unir, le verbe réflexif s'unir, les verbes factitifs unifier et uniformiser (avec la connotation de 'rendre semblables les éléments') et par les substantifs abstraits union, unification et uniformisation. Pour exprimer le résultat de cette opération, le français dispose des adjectifs uni, uniforme, unitaire et des substantifs abstraits union (avec une connotation de staticité), unité, uniformité. Pour les mêmes concepts, on retrouve par exemple en roumain les verbes a uni, a se uni, a unifica, a uniformiza, les substantifs unire, uniune, unificare, unitate, uniformitate et les adjectifs unit, uniform, unitar et en allemand les lexèmes einigen, vereinen, vereinigen (unir, unifier), sich vereinigen (mais aussi sich zusammenschließen, avec l'image de 'fermer ensemble'), vereinheitlichen (uniformiser), Vereinigung, Union, mais aussi Zusammenschluss (union), vereint (uni), vereinheitlicht (uniforme) et einheitlich (unitaire). Toutes ces expressions renvoient au numéral fondamental un / ein qui leur attribue comme noyau de signification l'idée de 'qui n'a pas de parties, ne peut être divisé, ne varie pas, homogène', l'idée qui est à la base de la conception constitutionnelle de l'État français (Constitution de 1791, Titre II, Art. premier: „Le Royaume est un et indivisible"; Constitution de 1793, Art. premier: „La République française est une et indivisible."; Constitution de 1958, Art. 2: "La France est une République indivisible, laïque, démocratique et sociale.")

La conception de la possibilité de l'existence d'une certaine action ou d'un certain état implique généralement aussi la possibilité de son contraire, de ses antonymes: on peut désunir, diviser, démembrer en créant ainsi des désunions, des divisions, des démembrements. Le noyau de base de ces antonymes est l'idée de divers, qu'on peut définir comme: 'qui présente plusieurs aspects, plusieurs caractères différents, simultanément ou successivement', 'qui présentent des différences intrinsèques et qualitatives, en parlant de choses que l'on compare' (Petit Robert, s.v.).

Si l'on part de l'idée que les unions sont en général des processus, pour comprendre cognitivement la formation et le fonctionnement des

18

unions politiques qui ont existé ou qui existent réellement, il faut expliciter le prédicat de base 'unir' avec ses actants et ses éléments circonstants: Qui est-ce qui (A; sujet) - unit - qui / quoi (B; destinataire bénéficiaire) - contre qui (C; opposant, antagoniste préjudicié) - où - quand - par quels moyens - sur quelles bases - à quelles fins? Est-ce que B a été consulté et est-il d'accord avec l'action? Pourquoi C veut entraver l'union? Quel est le résultat?

Les différents facteurs peuvent se concrétiser de plusieurs manières, comme par exemple: Le sujet A: un roi, un général, un gouvernement, une dynastie Le destinataire B: des populations, des peuples; il n'as pas été consulté, on a fait un référendum L'opposant C: un seigneur féodal, un suzerain, un État protecteur, un hégémon Localisation: certains territoires Temporalité: certains segments de temps jugés favorables Moyens: une intervention militaire, des alliances, des traités Motivations: exploitation abusive, nécessité d'entraide, nécessité de ressources, loi du plus fort Finalité: désir d'indépendance de l'étranger, formation d'une nation, désir d'hégémonie (hybris) Le résultat: une indépendance, une oppression, un État fédéral, un État centralisé

Ainsi, selon le rôle plus ou moins important de ces facteurs, on peut avoir plusieurs types d'union politique. Par exemple, la création de la Suisse et des Pays-Bas a comme base l'opposition à l' oppression d'un hégémon considéré comme étranger.

La Confédération Suisse prend son origine dans l'opposition aux lourdes contributions que les habitants des hautes vallées du lac des Quatre Cantons devaient aux Habsbourg, considéres comme un hégémon étranger. C'est ainsi qu'au cours des XIIIe et XIVe siècles les hommes libres d'Uri, de Schwytz et de Nidwald, des trois cantons primitifs, concluent des pactes d'alliance juridique et défensive éternelle, c'est-à-dire des pactes d'entraide contre des Tiers (Charte fédérale de 1291, pacte de Brunnen de 1315). La Charte fédérale de 1291 établit entre autres:

„Au nom du Seigneur, amen. C’est accomplir une action honorable et profitable au bien public que de confirmer, selon les formes consacrées, les mesures prises en vue de la sécurité et de la paix.- Que chacun sache donc que, considérant la malice des temps et pour être mieux à même de défendre et

maintenir dans leur intégrité leurs vies et leurs biens, les gens de la vallée d’Uri, la Landsgemeinde de la vallée de Schwytz et celle des gens de la vallée inférieure d’Unterwald se sont engagés, sous serment pris en toute bonne foi, à se prêter les uns aux autres n’importe quels secours, appui et assistance, de tout leur pouvoir et de tous leurs efforts, sans ménager ni leurs vies ni leurs biens, dans leurs vallées et au dehors, contre celui et contre tous ceux qui, par n’importe quel acte hostile, attenteraient à leurs personnes ou à leurs biens (ou à un seul d’entre eux), les attaqueraient ou leur causeraient quelque dommage. Quoi qu’il arrive, chacune des communautés promet à l’autre d’accourir à son secours en cas de nécessité, à ses propres frais, et de l’aider autant qu’il le faudra pour résister à l’agression des méchants et imposer réparation du tort commis. - C’est ce que, par le geste consacré, ils ont juré d’observer en toute loyauté, renouvelant par le présent traité le texte de l’ancien pacte corroboré par un serment; sous réserve que chacun, selon sa condition personnelle, reste soumis, comme il convient, à son seigneur et lui rende les prestations auxquelles il est tenu." (https://fr.wikipedia.org/wiki/Pacte_f%C3%A9d%C3%A9ral, 17.08.2018)

L'union des cantons suisses est centrée sur la participation du peuple. Le despotisme espagnol de Philippe II avec sa politique ultracatholique et les mesures de répression du duc d'Albe dans les dix-sept provinces des Pays-Bas conduisent à la révolte surtout des provinces protestantes sous la direction de Guillaume d'Orange pour chasser les Espagnols (Guerre des Quatre-Vingts Ans, 1568-1648). Par l'Union d'Utrecht de 1579 s'unissent les provinces désirant se libérer du contrôle espagnol; par l'Acte de la Haye (Plakkaat van Verlatinghe) de 1581, rédigé par les États généraux des Pays-Bas, sept provinces (Hollande, Zélande, Gueldre, Overijssel, Frise, Groningue et Utrecht), en dénonçant les vexations du gouvernement espagnol et en déclarant déchu le roi d'Espagne, proclament de facto l'indépendance des Provinces-Unies et en 1588 une union confédérale sous forme de république (République des sept Provinces-Unies des Pays-Bas / Republiek der Zeven Verenigde Nederlanden). Cette indépendance permet à la nouvelle Union, sous la direction des États généraux constitués par les délégations des États provinciaux, son extraordinaire expansion commerciale et coloniale comme puissance maritime au XVIIe siècle. Elle est à l'origine des Pays-Bas d'aujourd'hui. L'union des provinces néerlandaises est centrée sur ses délégués.

Par contre, la Monarchie espagnole est le résultat d'un groupement de territoires progressif et de longue durée dû à des guerres de conquête (reconquête des territoires musulmans de la péninsule ibérique par les chrétiens, 722-1492), à une annexion (Castille et Haute-Navarre, 1521), à des successions dynastiques (Castille et León, 1230; Castille et Seigneurie de

https://fr.wikipedia.org/wiki/Hollandehttps://fr.wikipedia.org/wiki/Z%C3%A9landehttps://fr.wikipedia.org/wiki/Overijsselhttps://fr.wikipedia.org/wiki/Frise_(province)https://fr.wikipedia.org/wiki/Groningue_(province)https://fr.wikipedia.org/wiki/Utrecht_(province)

20

Biscaye, 1379) et à une union dynastique (Castille et Aragon, 1479). Cette union connaît jusqu'aujourd'hui des tendances centrifuges exigeant d'autres adaptations. L'union de la Monarchie espagnole est centrée sur la dynastie.

3. L'unification de l'Italie Depuis la chute de l'Empire romain jusqu'au XIXe siècle, l'Italie,

politiquement, a été partagée en plusieurs États (Savoie, Gênes, Milan, Venise, Florence, Lucques, Venise, États pontificaux, etc.), de formation changeante, gouvernés par des patriciats locaux (Gênes, Venise, Lucques) ou des familles autochtones (Visconti, Gonzaga, Este, etc.) ou bien dominés par des dynasties étrangères (Angevins, Aragonais, Bourbons, Habsbourg). Ces États ont des intérêts économiques et hégémoniques différents, souvent contraires, qui arrivent difficilement à promouvoir une unification politique. Mais grâce à l'essor et à la floraison des lettres et des arts pendant l'Humanisme et la Renaissance, communs aux différents États, l'Italie commence à être perçue à l'intérieur et à l'étranger comme une unité culturelle.

La réflexion sur l'unité politique reçoit d'importantes impulsions des actions de Napoléon en Italie: en 1802 il crée la République italienne (avec la Lombardie et la Romagne), transformée en 1805 en Royaume d'Italie. Les intellectuels conçoivent plusieurs formes d'unification: les uns pensent à une république centralisée qui part du peuple (Giuseppe Mazzini), d'autres à une confédération (Vincenzo Gioberti, Cesare Balbo), sous la direction du pape ou des Savoie. Le problème qui se pose est de savoir qui passe à l'action et comment. Les tentatives révolutionnaires liées au carbonarisme échouent (1817-1831). Avec le temps, il devient clair que le seul État avec un gouvernement autochtone et avec une certaine puissance militaire qui puisse prendre l'initiative c'est le royaume de Sardaigne; l'hégémon à combattre c'est l'Autriche. Une première guerre d'indépendance contre l'Autriche, sous le commandement de Charles-Albert de Sardaigne et en alliance avec d'autres États italiens, échoue aussi (1848-1849). Sous la direction de Camillo Benso di Cavour, président du conseil piémontais de 1852 à 1859, le royaume de Sardaigne se modernise, augmente son prestige en participant à la guerre de Crimée et trouve en Napoléon III un puissant allié, ce qui lui permet en 1859 de déclencher la Deuxiéme Guerre d'Indépendance contre l'Empire des Habsbourg. La victoire des Piémontais et des Français précipite les événements: le royaume de Sardaigne reçoit la Lombardie (1859), mais doit céder à la France le duché de Savoie et le comté de Nice (1860); par un plébiscite, les habitants de Parme, Modène, des Légations et de Toscane votent leur réunion au royaume de Sardaigne;

Giuseppe Garibaldi avec ses Mille s'empare de Palerme et de Naples; l'armée sarde entre dans les États pontificaux et bat les troupes pontificales; les habitants de la Sicile et de Naples votent leur réunion au royaume de Sardaigne; les habitants des États pontificaux (Ombrie et Marches) votent leur réunion au royaume de Sardaigne.

C'est ainsi que le 18 février 1861 se réunit le premier parlement italien représentant l'Italie comme État unitaire, qui le 17 mars donne naissance au royaume d'Italie en proclamant Victor-Emmanuel II de Sardaigne „roi d'Italie par la grâce de Dieu et la volonté de la nation". Le 17 mars est l'anniversaire de l'Unité de l'Italie et depuis 2012 la „Giornata dell'Unità nazionale, della Costituzione, dell'inno e della bandiera" (Legge Ordinaria n. 222 del 23/11/2012). (http://www.normattiva.it/uri-res/N2Ls?urn:nir:stato:legge:2012; 222)

L'établissement de cet anniversaire suggère que l'idée de base n'est pas l'union ni l'unification, mais l'unité, ce qui correspond aux conceptions des premiers gouvernements: sur la base d'un système très centralisé, contraire au fédéralisme et aux autonomies locales, ils étendent l'organisation législative piémontaise à toute la péninsule. L'unification sera complétée par la Troisième Guerre d'Indépendance (Vénétie, 1866), par la conquête de Rome (1870) et par la participation aux Forces de l'Entente pendant la Première Guerre Mondiale (Trentin, Tyrol du Sud, Marche Julienne, 1919-1920). Cette dernière unification, de caractère irrédentiste, est commémorée le 4 novembre par la „Giornata dell'Unità Nazionale e delle Forze Armate". Probablement due à l'hétérogénéité politique historique des États italiens, l'union politique de l'Italie se présente plutôt comme une unification forcée, soutenue par une élite politique, économique et militaire d'un État marginal, le Piémont, mais quand même plébiscitée et pas exempte d'un certain irrédentisme.

4. Les Unions de la Roumanie Dans les territoires roumanophones surgissent au Moyen Âge trois

entités étatiques, que les historiens appellent voïvodats ou principautés. À l'intérieur de l'arc des Carpates se développe dès le XIIe siècle le voïvodat de Transylvanie. Au cours du XIVe siècle, sous la direction d'élites venues de Transylvanie, se constituent au sud et à l'est des Carpates les voïvodats de Valachie et de Moldavie, qui s'étendront l'un jusqu'au Danube et l'autre jusqu'au Prout et au Dnester. Il s'agit d'États autonomes jusqu'au XIXe siècle, mais presque toujours sous un régime de vassalité envers le royaume de Hongrie ou envers l'Empire ottoman. Avec le compromis austro-hongrois de 1867 la Transylvanie perd son autonomie et est intégrée dans la Grande Hongrie.

http://www.normattiva.it/uri-res/N2Ls?urn:nir:stato:legge:2012http://www.normattiva.it/uri-res/N2Ls?urn:nir:stato:legge:2012

22

Les populations traditionnelles des trois principautés ont la même langue, le roumain, et la même religion, l'orthodoxie. Les contacts économiques et politiques sont fréquents. Par exemple, le prince valaque Michel Ier le Brave (Mihai Viteazul, 1593-1601) réussit à devenir aussi prince de Transylvanie (1599) et de Moldavie (1600), mais il n'unifie pas institutionellement les pays. Les différentes vassalités créent des décalages culturels entre la Valachie et la Moldavie d'une part et la Transylvanie de l'autre. Dans les principautés danubiennes l'aristocratie des boyards est roumaine, la religion officielle orthodoxe, la langue de l'Église et de l'administration d'abord le slavon et puis le roumain. En Transylvanie, l'aristocratie est plutôt magyare ou magyarisée, la religion officielle catholique ou protestante, la langue de l'Église et de l'administration le latin, puis le hongrois et l'allemand; depuis le XIVe siècle, la majorité valaque, qui refuse de se convertir au catholicisme ou de se magyariser, est soumise à une oppression qui se durcit après 1867. À ces trois États vient s'ajouter en 1849 comme nouvel État roumanophone le duché de Bucovine.

Depuis la fin du XVIIIe siècle, l'Empire russe et l'Empire ottoman s'opposent pour le contrôle des principautés danubiennes où Saint Pétersbourg cherche à imposer son influence tutélaire. Après la guerre russo-turque de 1828-1829, Paul Kiseleff, le commandant des troupes russes en Moldavie et Valachie, sera en fait jusqu'en 1834 le régent des deux principautés, pour lesquelles il fait promulguer deux constitutions en roumain (Règlements organiques) tout à fait parallèles. En 1853, les Ottomans ayant rejeté de nouvelles exigences russes, la guerre éclata de nouveau, cette fois-ci avec l'intervention de la France, du Royaume-Uni et du Royaume de Sardaigne de la part de l'Empire ottoman (Guerre de Crimée, 1853-1856); elle s'achève par la défaite de la Russie et par le traité de paix de Paris de 1856. L'article 24 du traité établit que:

„Sa Majesté le Sultan promet de convoquer immédiatement, dans chacune des deux provinces, un Divan ad hoc, composé de manière à constituer la représentation la plus exacte des intérêts de toutes les classes de la société. Ces Divans seront appelés à exprimer les voeux des populations relativement à l'organisation définitive des Principautés." (http://mjp.univ-perp.fr/traites/1856paris.htm; 20.08.2018)

Les Divans se réunirent l'année suivante et exprimèrent des vœux identiques: union en un seul État, garantie de l'autonomie et de la neutralité, une assemblée représentative, un gouvernement constitutionnel, un souverain appartenant à une dynastie étrangère. Mais les puissances garantes (France, Royaume-Uni, Russie, Sardaigne, Autriche, Prusse, Empire ottoman) promulguèrent en 1858 la "Convention relative à

l'organisation des Principautés de Moldavie et de Valachie" en stipulant que:

„Les Principautés de Moldavie et de Valachie, constituées désormais sous la dénomination de Principautés unies de Moldavie et de Valachie, demeurent placées sous la suzeraineté de Sa Majesté le Sultan." (Art. premier)

„Les pouvoirs publics seront confiés, dans chaque Principauté, à un Hospodar et à une Assemblée élective agissant dans les cas prévus par la présente Convention, avec le concours d'une Commission centrale commune aux deux Principautés." (Art. 3)

„L'Hospodar sera élu à vie par l'Assemblée." (Art. 10)

En 1859, les Assemblées séparées, élisent le même Hospodar, le colonel Alexandru Ioan Cuza, et réalisent de ce fait l'union personnelle des deux principautés. En décembre 1861, Cuza proclame l'union légale :

„Românilor! Unirea este îndeplinită. Naționalitatea Română este întemeiată. … Alesul Vostru Vă dă astăzi o singură României. …" (http://centenarulromaniei.ro/proclamarea-unirii-principatelor-romane-din-11-decembrie-1861/; 20.08.2018)

En janvier 1862, les gouvernements séparés démisionnent, permettant ainsi l'ouverture à Bucarest du Parlement réuni de la Roumanie, devant lequel Cuza proclame l'Union définitive des Principautés et Bucarest comme capitale du nouvel État. L'union étatique est confirmée par la la première Constitution promulguée par le nouveau prince souverain Carol Ier en 1866; le premier article établit que:

„Les Principautés Roumaines unies constituent un seul Etat indivisible, sous le nom de Roumanie." Lors de la guerre russo-turque de 1877-1878, dans laquelle la Roumanie combat victorieusement du côte russe, le Parlement déclare l'indépendance (Kogălniceanu: „Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare”, 9 mai 1877),

reconnue par le Congrès de Berlin de 1878. En mars 1881, le Parlement vote la transformation de la Roumanie en royaume avec le prince Carol Ier comme roi.

Au moins depuis le XVIIe siècle, comme le témoigne le chroniqueur et homme politique moldave Miron Costin, les Roumains des deux côtés des Carpates, de la Moldavie, de la Munténie et de la Hongrie, sont conscients

24

de leur origine et culture communes, qui les différencie des peuples circonvoisins. Cette conscience est renforcée au XVIIIe siècle par le mouvement latinophile de la Școala Ardeleană et se généralise au XIXe siècle, comme le démontre la composition des membres fondateurs de l'Académie Roumaine, où, sur 21 membres, on trouve huit transylvaniens, trois bucoviniens et trois bessarabiens. L'union de 1859 a laissé entrevoir la possibilité d'arriver un jour à réunir tous les territoires de souche roumanophone. Carol Ier travaille ténacement pour la modernisation et la reconnaissance internationale de la Roumanie, mais ces possibilités d'agrandir le pays sont limitées par la situation géopolitique de la Roumanie, encerclée par des empires hostiles, et par ses liens dynastiques avec la maison impériale de l'Allemagne.

Lors du déclenchement de la Grande Guerre, la Roumanie resta d'abord neutre, mais pressée et par la Triple Entente et par la Triple Alliance (les Puissances centrales), en 1916 elle dut prendre parti. Le gouvernement décide d'entrer en guerre aux côtés de l'Entente; au Conseil de la Couronne du 27 août, le roi Ferdinand Ier confirme cette décision en prenant parti contre l'origine dynastique et pour le peuple roumain:

„Scormonind adânc în conștiința mea, am ajuns cu durere la concluzia că interesele României nu merg alături de cele ale Austro-Ungariei și, în consecință, cu cele ale Germaniei. A trebuit să impun inimii mele tăcerea; asta n-a fost ușor; cu sufletul torturat am luat hotărârea de a-mi face datoria față de poporul român, ale cărui destine le conduc.” (Dorina N. Rusu, Cronica lumii românești 1914-1920, I, București, Academia Română, 2018, 193)

L'intention principale n'est pas de conquérir des terres - le roi Ferdinand confirme le 17 août 1917 que „Războiul nostru nu porni din dorința de cucerire" (ib. 427) -, mais de recouvrer la possession d'un berceau national, la Transylvanie. Malgré ses efforts héroïques, devant l'armement allemand plus moderne, la multiplication des fronts, l'abandon des troupes russes, l'isolement géographique par rapport aux autres pays de l'Entente, l'armée roumaine doit se replier et le gouvernement accepter une paix humiliante qui démembre le pays (traité de Bucarest, 7 mai 1918). Le roi ne la ratifie pas, et le 31 octobre 1918 la Roumanie dénonce le traité et reprend les hostilités contre les Empires centraux. La victoire des Alliés reconfigure la carte politique de l'Europe et conduit à une série d'autodéterminations. En Bessarabie, le Conseil du Pays (Sfatul Țării) proclame son indépendance de la Russie et vote son union au Royaume de Roumanie („se unește cu mama sa România”; 18 mars 1918). En Bucovine, le Conseil National Roumain vote son union le 2 novembre 1918 („Constituanta hotărăște unirea Bucovinei integrale cu celelalte țări

romănești într'un stat național independent”). En Transylvanie, le Grand Conseil National (Mare Sfat Național) envoie au roi Ferdinand le premier décembre 1918 le télégramme suivant:

„Adunarea Națională a Românilor din Ardeal, Banat și Țară Ungurească, ținută în Alba-Iulia, glorioasa cetate a lui Mihaiu Viteazul, a decretat într'un elan de entuziasm fără margini, cu unanimitate, unirea teritoriilor sale cu Regatul României." (cf. Bogdan Bucur, Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri, București, RAO, 2017; 100, 210)

Ces unions seront confirmées par les traités de Versailles, Saint-Germain-en-Laye et Trianon (1919-1920).

La formation de la Grande Roumanie de 1918 se présente comme un lent regroupement national identitaire, autochtone, le long des deux côtés des Carpates, consciemment voulu par une majorité des intellectuels, des hommes politiques et du peuple roumanophone, mais continuellement entravé par des circonvoisins intéressés au contrôle des grandes voies de communication et des richesses des régions carpatiques. C'est cette longue opposition foraine qui a fait naître le rêve (vis) des Roumains, tant de fois répété, de l'intégration (întregire) des pays roumains dans une România Mare, comme l'exprime Eugen Lovinescu dans ses Note de război (1919):

„Nu mai sunt Carpații…Au fost prea mult. De două milenii creasta lor sălbatică a dominat întreagă istorie a neumului nostru. Și în bine și în rău. Ne-a despărțit, înstrăinându-ne unii de alții, ne-a retezat fără milă în două; diejecta membra. Membre risipite, ce au străbătut prin toate vicisitudinile veacurilor, făurindu-și în tăcere visul unei uniri zădărnicite de acest spate de gigant ridicat tocmai în mijlocul Daciei străbune. Și totuși, în veacurile grele, Carpații ne-au fost și de mare ajutor. În văgăunile lor tainice s-a păstrat neștirbită rasa noastră, copleșită din toate părțile de pluhoaiele desfundate ale barbarilor hrăpăreți…În locul unui zid de despărțire, ei vor deveni astfel coloana vertebrală a unui corp bipartit, solid organizat în jurul lor.” (Dorina N. Rusu, Cronica lumii românești 1914-1920, I, București, Academia Română, 2018, 193)

5. De la Communauté économique à l'Union politique Après la Deuxième Guerre Mondiale, les hommes politiques

cherchent des conceptions pour reconstruire économiquement et socialement l'Europe, éviter une nouvelle guerre, assurer une paix durable et encourager une intégration progressive de l'Europe. Dans les pays qui se trouvent maintenant être „occidentaux", et sous l'influence grandissante des États-Unis d'Amérique, surtout à travers ses Agences, est très présente l'idée qu'il faut endiguer l'expansionnisme idéologique et militaire soviétique et empêcher la renaissance d'une Allemagne forte. Les principes directeurs seraient les droits fondamentaux de l'homme, la démocratie (la

26

participation des citoyens), le libre-échange et l'état de droit (les pouvoirs politiques aussi sont soumis à la Loi). Comme moyens d'y parvenir on pense à des coopérations politiques, économiques et militaires qui préconisent indirectement ou directement la formation d'unions d'États (cf. entre autres Brendan Simms, Europe: The Struggle for Supremacy, 1453 - to the Present, London 2013, Chap. 7).

En 1948, les chefs d'État du Royaume-Uni, de la Belgique, de la France, du Luxembourg et des Pays-Bas signent à Bruxelles un traité de coopération économique, sociale, culturelle et de défense collective. (http://www.weu.int/Treaty.htm)

Dans sa déclaration du 9 mai 1950, Robert Schuman, Ministre des Affaires étrangères français, envisage un „rassemblement des nations européennes" à long terme et propose de „placer l'ensemble de la production franco-allemande du charbon et d'acier sous une Haute Autorité commune, dans une organisation ouverte à la participation des autres pays d'Europe." (htpps://www.robert-schuman.eu/fr/declaration-du-9-mai-1950)

En 1951, les plénipotentiaires de la République Fédérale d'Allemagne, de la Belgique, de la France, de l'Italie, du Luxembourg et des Pays-Bas signent à Paris le Traité instituant la Communauté Européenne du Charbon et de l'Acier (CECA), qui sera ratifié par tous les parlements et entrera en vigueur en 1952. La Communauté a pour mission

„de contribuer, en harmonie avec l'économie générale des États membres et grâce à l'établissement d'un marché commun (…), à l'expansion économique, au développement de l'emploi et au relèvement du niveau de vie des États membres." (Art. 2). Elle a une personnalité juridique (Art. 6), est représentée pas ses institutions (une Haute Autorité, une Assemblée commune, un Conseil Spécial de ministres et une Cour de Justice) (Art. 7) et "jouit, sur les territoires des Etats membres, des immunités et privilèges nécessaires pour remplir sa mission" (Art. 76).

Le Traité se concentre sur des dispositions économiques, sociales et financières et une politique commerciale. Tout État européen peut demander à adhérer au Traité (Art. 98).

Si les efforts d'union ou d'unification des Suisses, des Néerlandais, des Espagnols, des Italiens et des Roumains avaient abouti à la formation d'un État national, avec la Communauté Européenne du Charbon et de l'Acier nous assistons à la création d'une entité de caractère étatique (ce n'est pas une organisation, mais une communauté; elle a une personnalité juridique et elle a des institutions semblables à celles des États nationaux) qui n'est plus nationale, mais plutôt supranationale (les membres de la Haute

http://www.weu.int/Treaty.htm

Autorité sont nommés par les gouvernements des États membres; mais l'article 9 du Traité établit que: „Chaque Etat membre s'engage à respecter ce caractère supranational et à ne pas chercher à influencer les membres de la Haute Autorité dans l'exécution de leur tâche."), formée par un nombre ouvert d'États nationaux, qui deviennent des États membres et doivent concéder à la Communauté des immunités et des privilèges. Les États-Unis, qui sont quand même un État national, sont les premiers à reconnaître la CECA comme entité indépendante et établissent une délégation appropriée à Bruxelles (1952). L'institution de la CECA oblige à repenser la conception de la souveraineté et de l'identité de l'État national.

Le Traité connaît un succès. Il est développé par le Traité instituant la Communauté Économique Européenne (CEE, 1957; ratifié par les parlements), par l'Acte Unique Européen (qui renonce à l'adjectif Économique; AUE, 1986; ratifié par les États membres, référendum au Danemark), par le Traité sur l'Union Européenne (TUE ou Traité de Maastricht, 1992; contrôle de la conformité constitutionnelle par les cours suprêmes) et aboutit au Traité de Lisbonne (2007; ratifié par les parlements).

Le Traité de 1957 reprends fondamentalement les principes de la CECA (entre autres, la focalisation sur la libre circulation des marchandises, des personnes, des services et des capitaux). L'Acte Unique Européen internationalise la Communauté en ajoutant au texte un Titre III „Dispositions sur la coopération européenne en matière de politique étrangère".(https://eur-lex.europa.eu/legal-content/FR/TXT/PDF/?uri=CELEX:11986U/TXT&from=FR; 22.08.2018)

Par le Traité de 1992 la Communauté est transformée en une Union, qui se donne pour objectifs, entre autres, „d'affirmer son identité sur la scène internationale, notamment par la mise en œuvre d'une politique étrangère et de sécurité commune, y compris la définition à terme d'une politique de défense commune, qui pourrait conduire, le moment venu, à une défense commune" et "de renforcer la protection des droits et des intérêts des ressortissant de ses États membres par l'instauration d'une citoyenneté de l'Union" (Titre I, Article B). Pour la première fois apparaît un Titre consacré à la Culture (Titre IX, Article 128), qui dispose quet:

„1. La Communauté contribue à l'épanouissement des cultures des États membres dans le respect de leur diversité nationale et régionale, tout en mettant en évidence l'héritage culturel commun. 2. L'action de la Communauté vise à encourager la coopération entre États membres et, si nécessaire, à appuyer et compléter leur action dans les domaines suivants:

28

- l'amélioration de la connaissance et de la diffusion de la culture et de l'histoire des peuples européens, - la conservation et la sauvegarde du patrimoine culturel d'importance européenne". (https://eur-lex.europa.eu/legal content/FR/TXT/HTML/?uri=CELEX:11992M/TXT&from=FR; 22.08.2018)

Le Traité de Lisbonne reformule ces objectifs dans le Préambule et dans l'Article 3, tandis que, dans l'article 2, il présente une liste sémantiquement confuse des valeurs sur lesquelles est fondée l'Union:

„les valeurs de respect de la dignité humaine, de liberté, de démocratie, d'égalité, de l'État de droit, ainsi que de respect des droits de l'homme, y compris des droits des personnes appartenant à des minorités. Ces valeurs sont communes aux États membres dans une société caractérisée par le pluralisme, la non-discrimination, la tolérance, la justice, la solidarité et l'égalité entre les femmes et les hommes." (https://eur-lex.europa.eu/resource.html?uri=cellar:2bf140bf-a3f8-4ab2-b506-fd71826e6da6.0002.02/DOC_1&format=PDF; 22.08.2018)

Les auteurs du texte confondent principes et valeurs (la dignité et l'égalité sont des principes incommensurables, tandis que la liberté et la démocratie sont des valeurs commensurables en degrés). D'ailleurs les soi-disant valeurs ne sont pas spécifiques à l'Union européenne.

Numériquement, la Communauté / l'Union s'élargit peu à peu avec l'adhésion du Royaume-Uni, de l'Irlande et du Danemark (1973), de la Grèce (1981), de l'Espagne et du Portugal (1986), de l'Autriche, de la Suède et de la Finlande (1995), de Chypre, de la République tchèque, de l'Estonie, de la Hongrie, de la Lettonie, de la Lituanie, de Malte, de la Pologne, de la Slovaquie et de la Slovénie (2004), de la Bulgarie et de la Roumanie (2007) et de la Croatie (2013). Les traités d'adhésion sont ratifiés par les parlements, en Autriche aussi par un référendum. L'élargissement massif vers l'Est de 2004/2007 vers l'Est est frappant. On peut se demander dans quelle mesure tous les pays concernés ont contribué au fil des siècles à concevoir, à créer et à développer l’héritage culturel commun européen. On peut se demander aussi ce que les Portugais ont par exemple affaire avec les Lettons.

Nous avons vu que l'union des cantons suisses est centrée sur la participation du peuple, l'union des provinces néerlandaises sur ses délégués et l'union de la Monarchie espagnole sur la dynastie. L'union politique de l'Italie se présente plutôt comme une unification forcée, soutenue par une élite politique, économique et militaire d'un État marginal, le Piémont, mais quand même plébiscitée. La formation de la

https://eur-lex.europa.eu/legal

Grande Roumanie de 1918 se présente comme un lent regroupement national identitaire, autochtone, le long des deux côtés des Carpates, consciemment voulu par une majorité des intellectuels, des hommes politiques et du peuple roumanophone. Ces pays ont tous lutté pour établir des États nationaux souverains, avec leur propre identité historique. La création de la Communauté Européenne du Charbon et de l'Acier qui aboutit au Traité de Lisbonne, oblige les citoyens des États européens à reconcevoir la souveraineté et l'identité nationales, ce qui peut être désorientant parce que les textes ne proposent pas de solution claire, d'autant plus que l'Article 4.2. du Traité de Lisbonne établit que „L'Union respecte l'égalité des États membres devant les traités ainsi que leur identité nationale".

Si l'on reprend l'explicitation cognitive du prédicat de base 'unir', dans le cas de l'Union européenne, les citoyens des différents États nationaux devraient se demander:

Qui veut vraiment quelle sorte d'intégration? (économique?, socioéconomique?, politique?, militaire?)

Si une majorité (laquelle?) veut une intégration politique, quelle serait pour l'Europe des diversités la forme la plus adéquate, une confédération d'États ou un État fédéral?

Qui sont vraiment les bénéficiaires?

En quoi consistent les bénéfices?

Jusqu'à quel point les bénéficiaires ont-ils les mêmes idées sur les valeurs prétendues communes?

En quoi consistent vraiment "les héritages culturels, religieux et humanistes de l'Europe" (Préambule du Traité de Lisbonne) et à quoi s'opposent-ils?

À quoi les bénéficiaires devraient-ils renoncer?

À qui "s'oppose" l'Union européenne? Si ses responsables pensent qu'elle doit entrer en concurrence avec des grandes puissances comme les États-Unis d'Amérique, la Russie ou la Chine, ils ne tiennent pas compte que ces puissances, indépendamment de leurs dénominations officielles, sont des États nationaux avec une force militaire propre, et ils oublient que, contrairement aux États membres de pays comme les États-Unis d'Amérique ou du Brésil, les États européens ont chacun des histoires culturelles profondes et diverses. En raison de quoi le président de la Commission et le président du Conseil européen, qui ne représentent aucun État, participent aux sommets du G7?

Qui s'oppose géopolitiquement à une Union européenne come entité étatique? Jusqu'à quel point Mackinder hante-t-il encore les fantaisies anglo-saxonnes ? (cf. George Friedman,

30

(https://www.freiewelt.net/reportage/george-friedman-usa-gegen-deutsch-russische-kooperation-10057006/; 23.08.2018)

Comment trouver un équilibre entre une économie de marché purement mathématisée avec un libre-échange incontrôlé et une économie planifiée et contrôlée par l'administration centrale?

Comment trouver un équilibre entre une uniformisation favorable à la modernisation et à l'optimisation de l'économie et une diversité favorable à la créativité?

Pourquoi le Traité de Lisbonne a-t-il renoncé à la devise "In varietate concordia" / "L'unité dans la diversité"?

Enfin, comment établir une troisième voie entre l'atlantisme et l'eurasianisme?

Une réponse à ces questions pourrait permettre une discussion plus ouverte sur les conceptions possibles et celles réalisables touchant le désir de souveraineté et la nécessité d'identité. Elle pourrait élucider pourquoi les responsables du Royaume-Uni ont peur de dissoudre leur souveraineté; expliquer le malaise de signataires de la Déclaration de Paris de 2017 (https://thetrueeurope.eu/une-europe-en-laquelle-nous-pouvons-croire/; 23.08.2018); éclaircir l'utilité de l'établissement d'États nationaux, les nations ayant besoin d'une configuration étatique qui garantit une certaine stabilité et une certaine participation des citoyens; découvrir comment soit une économie planifiée et contrôlée par l'administration centrale qui permet à l'État d'allouer les ressources d'une façon partiale, soit un néolibéralisme à outrance qui permet la privatisation des ressources communes et la réduction de l'être humain à une pure force de travail, empêchent la construction d'une société basée sur le bien commun et sur la jouissance d'un certain bien-être généralisé.

Une expérience intéressante dans ce contexte pourrait être de refaire le Traité de Lisbonne sur le modèle de la Constitution de la Suisse, qui a trouvé et trouve toujours un équilibre satisfaisant entre l'uniformisation fédérale et la diversité cantonale.

Formele de unire în geopolitica europeană

Rezumat: Dacă ne uităm la istoria europeană din Evul mediu încoace putem observa un lent proces de concentrări statele care au condus în secolele al XIX-lea și al XX-lea la formarea statelor naționale. Mai multe din ele au la origine o uniune de entități statale mai mici. Motivele pentru uniune au fost diferite, deseori lupta împotriva unui hegemon asupritor, dar rezultatul a fost în general o uniune de cetățeni care constituie suveranul. Dar de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial încoace anumite forțele hegemonice, cu o legitimitate îndoielnică, încearcă să suprapună peste statele naționale europene o uniune suprastatală în care nu apare clar cine este suveranul și cine sunt adevărații beneficiari. Pe baza unui model analitic al conceptului de uniune, eseul de față schițează problemele de suveranitate și de distribuirea beneficiilor cu care s-au luptat statele naționale și pe care Uniunea europeană trebuie să le rezolve.

Cuvinte cheie: Comunitatea europeană, geopolitică, suveranitate, Tratatul de la Lisabona, Unire, Uniunea europeană.

32

Stelian DUMISTRĂCEL Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide”, Iași

SPAȚIUL DACOROMÂNESC DE LA EST DE CARPAȚI: REPERE DIN MEMORIA LIMBII2 [1]

0.1. Chiar prin titlu, vrem să facem cunoscută o realitate puțin obișnuită: în cazul limbii române, cercetări din domeniul dialectologiei, disciplina varietății diatopice, așadar reprezentând preocupările pentru analiza deosebirilor lingvistice teritoriale funcționale în ceea ce privește o limbă, sunt cele care ilustrează, involuntar și în parte indirect, dar esențial, unitatea etnolingvistică a vorbitorilor dacoromânei. Un asemenea fapt a fost posibil, în general, atunci când, după investigații particulare, privind realitățile lingvistice caracteristice unor subunități spațiale restrânse, geografia lingvistică, sub forma cartografiei lingvistice preocupată de nivelul l i m b i l o r, a înfățișat ansambluri, cu rezultate diferite în funcție de situația acestora. Fără a intra în amănunte și fără a ignora proiecțiile, ne putem referi la concluzii care au fost și sunt desprinse după apariția, respectiv publicarea, peste timp, a unor lucrări „clasice” de gen, de tipul Deutscher Sprachatlas (Wenker, Wrede, Mitzka ș.a.; începutul tipăririi - 1881) sau Atlas linguistique de la France (Gilliéron–Edmont, 1902-1910).

0.2. Întrucât obiectivul principal al acestui studiu este locul graiurilor moldovenești din perspectiva dacoromânei, trebuie să insistăm asupra faptului că, la încheierea primului război mondial, în lumea politicii, statutul dacoromânei a fost unul dintre factorii luați în considerație din perspectivă geopolitică: obținerea unui anumit statut pentru teritoriul locuit de vorbitorii idiomului respectiv, cu efecte asupra proiecției și organizării statale. Evident, nu este vorba de statutul limbii române în lumea științei, ci de percepția lui dincolo de limitele acesteia, dar una, venind dinspre cultura generală a epocii, hotărâtoare pentru sfera politicii și a diplomației. De fapt, în discuție este continuarea ideilor secolului al XIX-lea, al „naționalităților”, privitoare la eliberarea şi independența naţională a popoarelor ce se aflaseră sub dominaţia unor state de altă naţionalitate, limbă şi (uneori) religie, tendință legitimată și prin

2 Lucrarea a fost susţinută în plenul conferinţei Lexic comun / Lexic specializat. Limba și cultura română în context național și european: evaluări și perspective la Centenarul Unirii,

Galați, 26-27 octombrie 2018.

întrebuinţarea unei limbi comune, profesându-se cunoscutul principiu al autodeterminării naţionale. Ca drept .„al popoarelor” ce a figurat printre cele 14 puncte ale programului propus de preşedintele american Woodrow Wilson la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), în urma lucrărilor căreia România şi-a înfăptuit unitatea naţională, prin unirea Transilvaniei, Banatului, Bucovinei şi Basarabiei cu Vechiul Regat.

0.3. Din această perspectivă, pentru mediul la care ne-am referit, cu un punct de plecare dinspre cultura generală a epocii, trebuie să considerăm chiar absența, cândva, a recunoașterii limbii române drept idiom romanic în sine, în primul rând date fiind dificultățile de identificare a statutului respectiv, atât din cauza izolării față de ansamblul central-european și occidental al Romaniei, cât și (o curiozitate!) din cauza scrierii acesteia cu alfabet slavon, iar, în al doilea rând, mai târziu, și din cauza plasării ei prin proiecții aparte, de exemplu ca limbă aparținând unei așa-numite „uniuni lingvistice balcanice”, ca să ne referim numai la fapte cu caracter de obiectivitate.

0.4. În afară de acestea, la 100 de ani de la Marea Unire, nu ne este permisă neglijarea subiectivităților, în discuție fiind mai ales statutul așa-zisei „limbi moldovenești”, ceea ce interesează și din perspectiva dacoromânei ca reflectare a caracteristicilor romanității orientale. Identificarea, din perspectiva teoriei domeniului, a presupusei „limbi” la care ne-am referit ar conduce nu doar spre ideea unei diferențieri lingvistice în stare să modifice parțial datele generale ale problemei în discuție, ci însăși îndrituirea imaginii lingvistice presupuse de granițele statului național român. Dar, prin cercetarea obiectivă a realității, clarificarea problemei putea susține ideea respectivă.

0.5. Cu limitele impuse de o intervenție cum este cea de față, în continuare încercăm răspunsuri la aceste probleme.

1. Necunoașterea în Occident, normală, a statutului limbii române ca

limbă romanică a fost înfățișată mai ales de Eugeniu Coșeriu, ocupându-se de luminile pe care avea să le aducă preocuparea pentru compararea textului „Rugăciunii domnești” în diferite limbi. Stăruia impresia, și din cauza alfabetului cu care era scrisă limba română, la care ne-am referit, că aceasta este un idiom slav; filologii care au urmărit textul rugăciunii Tatăl nostru în diferite limbi s-au convins că, în cazul limbii române, se află în prezența unei limbi romanice. Așadar, conform situației înfățișate în studii și antologii apărute între 1580 (G. Genebrardus) și 1787 (L. Hervás y Panduro), acest text a fost revelator pentru latinitatea românei (Coșeriu

34

1994a: passim; varianta „Tatălui nostru” transcrisă de suedezul G. Stiernhielm, publicată în 1671, provenea de la N. Milescu).

Excurs 1. O confuzie înrudită cu aceea evocată anterior a stăruit până foarte târziu în Europa, la un nivel neașteptat; o dovedește faptul că, până prin anii ’60 ai secolului trecut, la facultăţi de litere din Franţa sau din Germania, dacă nu figura ca obiect de studiu direct la „limbi slave”, româna era inclusă în programele departamentelor de „limbi orientale”!

2. Evident, pentru discuția de față nu interesează punctele de vedere privind situația graiurilor vorbite pe teritoriile de la est de Prut și a moldovenilor din acest areal ca dacoromâni, după izvoare interne (paratexte la cărţile de cult, cronici, descrieri de călătorie etc.), ci opinii și opțiuni ale cercetătorilor lingviști, pentru care trimitem la autori și opere capitale din Occident de până la anii 1918-1920 și, dată fiind situația prezentată în Excursul 1, și în anii următori, cu agravarea tratării problemei prin exacerbarea afirmării existenței unei „limbii moldovenești”. Prezentării titlurilor le adăugăm scurte informații de referință:

2.1. În 1911, pe baza unei bogate bibliografii de profil, Wilhelm Meyer-Lübke publică un dicționar etimologic al limbilor romanice, care ne atrage atenția și pentru faptul că, în cadrul fiecărei „intrări”, cuvintele din limba română provenind din latină ocupă prima poziție.

Exemple: « 487. annus „Jahr” rum. an, vegl. yan, ital. anno, log. annu, engad., friaul., frz., prov. an, katal. any... » etc.; « 1668. caput „Kopf”, „Haupt”, „Ende” rum. cap, vegl. kup, ital. capo, lomb. ko, log. kabu, kabidu...» etc.; « 3382. flos „Blume” rum. floare, it. fiore, log. flore, engad., friaul. flur, frz. fleur, prov., cat. flor...» etc.; « 5730. mŭlier „Weib”, 2. mŭliére...2. Rum. muiere, ital. moglie, aital. mogliera, log. mudzere, engad. mulʹer, friaul. muyer, afrz. moillier, prov. molher, katal. muller, span. muher, portg. molher» etc. (Meyer-Lübke 1911: passim).

Nicio referire la vreun dialect al dacoromânei! Există însă referiri la dialectele din sudul Dunării, iar, în ceea ce privește Romania occidentală, trecând peste trimiterea la idiomuri cum sunt provensala ori catalana, sunt citate forme din dialecte de rangul (dacă ne referim doar la lista precedentă) vegliot, logudorez, engadinez, friulan etc.

2.2. În 1925, Matteo Bartoli, prezentând principiile, obiectivele și metodele „neolingvisticii”, evaluează Dacia și Iberia ca „arii laterale” ale Romaniei; printre exemplele ce ilustrează această teorie: frumos – hermoso; (a) fierbe – hervir; masă – mensa; mai – más; atunci – entonces; zi – dia (Bartoli 1925: passim). Reținem faptul că este descoperit un anumit specific al limbii române, dar în cadrul Romaniei și, mai mult, prin asemănarea cu o altă limbă romanică, spaniola.

2.3. În 1949, după importante și numeroase contribuții în acest domeniu, Carlo Tagliavini publică o monografie consacrată originilor limbilor neolatine (Tagliavini 1949), la care trimitem după o traducere în limba română a celei de a șasea ediții, din 1972, a textului (Tagliavini 1977).

2.3.1. Așadar, în monografia citată a lui Tagliavini, în capitolul al VI-lea, intitulat Limbile și dialectele neolatine, după § 63 (Clasificarea limbilor neolatine), paragraful 64 este consacrat limbii române. Iată, mai întâi, locul acesteia, după cele mai importante clasificări. Pe când „Friederich Diez [1836-1843]... distingea numai șase limbi neolatine: italiana și valaha (= româna), care formau secțiunea orientală, portugheza și spaniola, care formau secțiunea occidentală și provensala și franceza, care formau secțiunea nord-occidentală” (Tagliavini 1977: 280), așadar grupate numai în trei „secțiuni”, Tagliavini enumeră douăsprezece limbi, plasate în patru grupe, după criterii predominant geografice, în ordinea: româna este „balcano-romanică”, dalmata, italiana, sarda și ladina (sau retoromana) sunt „italo-romanice”, franceza, franco-provensala, provensala (plus gascona) și catalana sunt „galo-romanice”, spaniola și portugheza sunt „ibero-romanice” (Tagliavini 1977: 283).

Excurs 2. Pentru Tagliavini denumirea de „balcano-romanică” poate fi aplicată în totalitate românei „numai dacă se admite și ipoteza reimigrării” (op.cit., p. 285; cf. 299); pentru semnificația termenului, cf., infra, § 6.2.2.

2.3.2. Cât despre română, „singura limbă romanică păstrată în răsăritul Europei”, se consemnează că „se împarte în patru dialecte principale”, prezentându-se, destul de sumar, „macedoromâna sau aromâna”, „meglenoromâna sau meglenita” și „istroromâna” (p. 288-290), după ce, pe primul loc, este tratată „dacoromâna”, „vorbită pe teritoriul României de astăzi, în Basarabia și într-o parte din Bucovina, aparținând în timpul și după cel de al doilea război mondial la URSS, ca și într-o parte din Banatul care aparține Iugoslaviei, în câteva sate din Bulgaria și din Ungaria, lângă granița românească” (p. 285-286). Acestor precise informații privind acoperirea teritorială, le urmează o prezentare, pe provincii, vizând (sub)structura dialectală: „Ea [dacoromâna] se împarte în mai multe varietăți dialectale, nu prea diferențiate între ele, pe malul stâng al Dunării (Moldova, Valahia, Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia) și doar în mică parte pe malul drept (Dobrogea și o parte a Banatului iugoslav)” (Tagliavini 1977: 285-287).

Excurs 3. Poate că Tagliavini a fost influențat de Gustav Weigand în ceea ce privește nominalizarea situației lingvistice a Bucovinei și Basarabiei (cf. Weigand 1904). Pe de altă parte, formula de mai sus, „[varietăți] nu prea

36

diferențiate între ele”, ne-a reamintit o caracterizare similară, probabil prin comparație cu situația dialectală a Italiei, a unui alt expert în domeniu, Karl Jaberg. Acesta, referindu-se la diferențele dialectale, minime, de pe teritoriul dacoromânei, după ce participase, în 1929, la o anchetă de teren dintr-o localitate din vecinătatea Clujului a membrilor Muzeului Limbii Române, scria: „Je näher die Mundart der Sprache des Fragers – und hier sind die mundartliche Merkmale, nicht sehr ausgesprochen –, desto schwieriger ist für den Auskunftgeber, mundartliche und schriftsprachliche (oder städtische) Formen auseinanderzuhalten” (Tagebuchbläter, citat în Dumistrăcel 1978: 32; evidențierea grafică din citat ne aparține). Este un punct de vedere asupra căruia Jaberg va reveni.

2.3.3. În legătură cu „omogenitatea” dialectală a limbii române în comparație cu limbile romanității centrale, trăsătură pusă în lumină chiar de apariția Atlasului lingvistic român, mai notăm observații ale aceluiași Karl Jaberg, autor, împreună cu Jakob Jud, al monumentalului Sprach- und Sachatlas Italiens und der Südschweiz (8 volume, Zofingen, 1928-1940): „Die Eigenart des rumänischen Sprachgebietes und damit des ALR wird bedingt durch die soziale Einheitlichkeit der durchaus dominierenden landwirtschaftlichen Bevölkerung, durch den relativ kleinen Unterschied zwischen der Reichssprache und den Dialekten, durch die – an der Zentralromania gemessen – merkwürdige Gleichartigkeit der Mundarten” (Jaberg 1940: 51; traducere, după Cazacu–Todoran 1956, p. 188: „Particularitatea domeniului lingvistic dacoromân și implicit a ALR este condiționată de unitatea socială a populației dominant agricole, de relativ puțin pronunțata deosebire dintre limba națională și dialecte, de surprinzătoarea – în comparație cu Romania centrală – omogenitate a dialectelor”).

2.3.4. În ceea ce privește situația lingvistică a Basarabiei, la Tagliavini găsim o tratare extinsă a problemei, pornind de la statutul acestei provincii, înainte și, apoi, după anexarea, în 1812, a Moldovei de la est de Prut, ca și după re-anexarea ei după cel de al doilea război mondial, cu privire la politicile lingvistice ale imperiului țarist și ale U.R.S.S., inclusiv cu privire la „fundamentarea” lingvistică a așa-numitei „limbi moldovenești” (Tagliavini 1977: 286-289). Asupra unor probleme discutate de Tagliavini vom reveni (cf. § 4.3).

3. Reevaluări terminologice (derutante) privind statutul dacoromânei 3.1. „Carpatistica”. Statutul dacoromânei ca reprezentantă a latinității

orientale, inclusiv statutul (real) al graiurilor moldovenești dintre Prut și Nistru, sunt, de fapt, anulate în cazul unei clasificări a dacoromânei, dar și a „limbii moldovenești” printre idiomurile de coloratură dialectală

„carpatică”. Rețeaua de puncte a operei intitulată Общекарпатский Диалектический Атлас („Atlasul dialectologic carpatic comun” /OKDA/, 7 volume apărute între anii 1998 – 2003), proiect înscris în domeniul de studii numit „carpatistică” (S.B. Bernștein) cuprinde localități din țările europene Polonia, fosta Cehoslovacie, Ungaria, Ucraina, Republica Moldova, fosta Iugoslavie, pentru care s-au făcut anchete ad-hoc. România este reprezentată pe bază de informații preluate din hărțile unor atlase publicate anterior la noi iar, semnificativ, Bulgaria este absentă (spații albe pe hărți), în pofida interesului, declarat, al inițiatorilor și autorilor întreprinderii, pentru „spațiul lingvistic carpato-balcanic”. De altfel, proiectul OKDA, inițiat de Comitetul Internațional al Slaviștilor și realizat sub conducerea acestui for, avea ca obiectiv (într-o formulare cel puțin ambiguă) „clarificarea rezultatelor esențiale ale procesului contactelor de durată dintre dialectele heterogene din spațiul carpatic, ce au avut ca efect numeroase similitudini în domeniul lexico-semantic în primul rând” (traducere după varianta în limba franceză a Cuvântului înainte la volumul introductiv, semnat de S.B. Bernștein, președintele Comitetului menționat; cf. 1987_OKDA_vstup.pdf.).

Excurs 4. În ceea ce ne privește, Academia Română a declinat participarea la alcătuirea OKDA, suspectând reprezentarea limbii române ca limbă „carpatică” cu preocupare vădită pentru supralicitarea prezenței elementelor slave din lexicul dacoromânesc, intuită ca sursă pentru deformări din punctul de vedere științific. Contacte cu institutele academice de profil din România au fost întreprinse, în 1973, de cercetătoarea sovietică Galina Klepikova (de la Institutul de Slavistică şi Balcanistică al Academiei de Științe a U.R.S.S.), căreia nu i-a fost refuzată însă efectuarea de anchete proprii în România, ce au rămas la nivelul sondajelor.

3.2. Este posibil ca, astfel, să se fi procedat preventiv, spre a se evita o confuzie, cel puțin terminologică, printr-o separare sui-generis a dacoromânei de celelalte limbi romanice, ce se produsese, cumva, anterior, și prin plasarea acesteia în clasa „limbi balcanice” (concept cunoscut și sub numele de „Balkansprachbund”), cu puncte de vedere puse în discuție încă de B. Kopitar (1829), preluate și dezvoltate de Gustav Weigand (1925, 1928) și puse într-o nouă lumină de Kristian Sandfeld, care se ocupă de „lingvistica balcanică” (1930). Este o asociere, originală, dar temerară (și după aprecierile altora), a unor limbi neînrudite (româna, greaca, albaneza, bulgara), dar prezentând anumite trăsături comune, asupra căreia nu stăruim și datorită faptului că nu se referă, esențial, la structuri dialectale ale dacoromânei. Printre cei care au studiat și, prin aprofundarea analizei unor fapte, au limitat importanța conceptului a fost și Eugen Coșeriu,

38

acuzând, în diverse cazuri, clasificarea drept „balcanisme” a unor „romanisme”, fenomene lexicale și semantice explicabile prin latina orientală, unele ducând la vechea greacă (Coșeriu 1982: passim; cf. Dumistrăcel–Hreapcă 2018: § 3.1.2).

4. Negarea unității lingvistice a dacoromânei, având eventuale

reflexe, chiar indirecte, în ceea ce privește însuși profilul statal al României, a fost agresiv formulată în legătură cu atribuirea unui nivel de „limbă (literară)” graiurilor românești de la est de Prut și de Nistru, mai ales în diverse etape ale politicii (și poliției) lingvistice de după instituirea unui stat (federativ) moldovean din componența U.R.S.S. Ne vom referi doar la câteva aspecte, concludente, ale punerii în aplicare a politicii respective, în completarea celor trecute deja în revistă în Tagliavini 1977 (cf., supra, § 2.3.3).

4.1. Diversiunea separării unei părţi din subdialectul moldovenesc ca „limbă” propriu-zisă a început, de fapt, sub imperiul țarist, în perioada 1905-1917. Lucrurile au căpătat o cu totul altă turnură în 1924, după crearea R.A.S.S. Moldovenești, având ca limbă oficială „limba moldovenească”, forjată după norme, în special cele fonetice, stabilite pe baza graiurilor vorbite în Transnistria, iar, din punctul de vedere al lexicului, cu multe elemente ruseşti şi ucrainene. Un teoretician local, Leonid Madan, afirma, în 1926, că:

„Limba moldoveneascî, în care grăieşti amu norodu moldovenesc, este limbî sînistătătoari, diosăghitî di limba romîneascî, şî sî diosăgheşti şî de limba tuturor cărţîlor moldoveneşti tipăriti păn la organizarea RASSM” (Bahnaru 2016: 14).

În terminologia „științifică” a acestei limbi se foloseau de preferință calcurile, după model rusesc; de exemplu, într-un manual de zoologie de la Tiraspol, „cefalopodele” erau cunoscute sub numele de capochişioarnişi, iar „gasteropodele” pînticochişioarnişi. Vasile Bahnaru (2016: 14, 16) citează exemple cum sunt următoarele: „aeroplanul” era sîngurzburător, „barometrul” aeromăsurător, „declinarea” aplecare, „pluralul” multuratec etc.

Trecem peste nuanțări din etapele ce au urmat după 1944, pentru a aminti doar luări de poziție intervenite după 1989 – adoptarea alfabetului latin, 1991 – româna proclamată „limbă oficială”, dar, după 1994, revenirea la denumirea „limbă moldovenească”, cu eschive semioficiale și editoriale de tipul „limba maternă” sau „materna” (de exemplu, s-au publicat manuale și culegeri de exerciții cu titlul „Materna în școală”).

4.2. În pofida caracterului extrem de selectiv al acestei prezentări, trebuie să amintim un moment semnificativ al imixtiunii (brutale) a

politicului în practica lingvistică. În anul 2003 apare un Dicţionar moldovenesc-românesc, al lui Vasile Stati. Câteva cuvinte şi definiţii din această parodie lexicografică ne scutesc de comentarii (în lista ce urmează pe prima poziție se află cuvântul pretins moldovenesc, iar pe a doua corespondentul românesc):

„catrinţă – şorţ de lînă ce poartă ţărancele ca fustă deasupra cămăşii; fotă dublă; erbiu – verde-saturat; etac – iatac; franzelă – bulcă; gîscoi – gînsac; încă – mai ales; lighean – albie de tablă pentru spălat rufele; priseagă – prisacă; turmă – mulţime (de furnici); zarnacadea – narcisă”.

Excurs 5. Am fi renunțat la evocarea acestei vădite aberații, a unui neprofesionist, însă, recent, la al 51-lea Simposion al Atlasului Limbilor Europei (Baia Mare, 27 iunie – 1 iulie 2018), pe marginea comunicării noastre (în colaborare cu Luminița Botoșineanu), Dialectologie et géographie linguistique concernant le parlers roumains en Moldavie et Bucovine / Dialectology and Geolinguistics of Romanian Sub-dialect spoken in Moldova and Bucovina, trecând în revistă fapte de natura celor analizate și în textul de față, o lingvistă din delegația rusă, Natasha Donadze, a susținut că, deși situația graiurilor populare constituie un aspect aparte, totuși, în Republica Moldova, ar exista o limbă moldovenească oficială „funcțională”, deosebită de limba română literară. Cum stau lucrurile și în această privință, ne-o dovedește chiar încercarea lui Vasile Stati de a-și argumenta punctele de vedere folosind limba „moldovenească” (firește!) în prefața dicționarului său, intitulată „Expunere de motive” (cităm după ediția din 2003, cu precizarea că nu ne propunem critica afirmațiilor):

„Limba moldovenească dispune de aceleași caracteristici pe care le au multe idiomuri vorbite de diferite popoare: originea, structura gramaticală, fondul lexical de bază comun; iar în temeiul acestor realități – înrudire pînă la gradul de «reciproc inteligibile». Deosebirea esențială, principală și definitorie a idiomurilor din atare contexte, inclusiv a limbii moldovenești din ramura lingvistică romanică de răsărit, este că ele au lingvonime (glotonime) diferite. Astfel, tipul oriental de vorbire romanică a dat naștere la denumirile de limbă (lingvonime): moldovenească, vlahă, valahă (românească), dalmată (dispărută)” (p. 3). Sau: „În pofida legislației internaționale privind drepturile popoarelor, relațiile între state, în pofida bunului simț, judecînd nu numai după declarații, ci și după fapte, antimoldovenismul a devenit, pare-se, doctrină ideologico-științifică oficială a statului românesc” (p. 9).

Astfel de mostre dintr-un registru al limbii oficiale moldovenești, „funcționale”, ne scutesc, de asemenea, de orice comentarii.

4.3. Referindu-se la practicile de „purificare lingvistică” la care recurgeau autorităţile de la Chişinău (susținute și astăzi în împrejurări de tipul celor prezentate supra, § 4.2), susținând ideea existenţei unei „limbi moldoveneşti”, Eugeniu Coșeriu, în cadrul conferinţei ştiinţifice Unitatea

https://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Statihttps://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_moldoveneasc%C4%83https://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_moldoveneasc%C4%83

40

limbii române - cu privire specială la Basarabia şi Bucovinahttps://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Co%C8%99eriu - cite_note-4, a reiterat opinia, pe care a susţinut-o mereu, că

„A promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică. Din punct de vedere istoric şi practic este o absurditate, o utopie şi, din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnico-cultural” (Coșeriu 1994b; cf. și Coșeriu 2002).

Pentru lumea științifică occidentală, dincolo de limitarea cronologică (de actualitate) și de politică (sau, de fapt, de poliție) lingvistică locală, poziția romanică a dacoromânei a fost, cu autoritatea competenței, la nivelul responsabilității epistemice, abordată de un Alf Lombard, ocupându-se de „normarea” limbii române (Lombard 1956/1959), de Carlo Tagliavini, anterior Originilor, reacționând chiar față de teza existenței unei limbi literare moldovenești (Tagliavini 1956/1959) sau, cel mai cuprinzător, de Klaus Heitmann, referindu-se și la literatura moldovenească (Heitmann 1956).

4.4. Poziţia dialectologilor de la Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova

4.4.1. Luăm în considerație, preponderent, puncte de vedere venind de la specialiști dialectologi, chiar din perspectiva geografiei lingvistice. Astfel, s-a continuat publicarea materialelor prelevate pe teren în cadrul proiectului intitulat Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM), din care au apărut, între 1968-1973, un număr de patru volume. Dar, date fiind și evenimentele la care ne-am referit deja (cf. § 4.1), specialiștii de la Institutul de Lingvistică al Academiei de Științe a Moldovei au reevaluat întreprinderea lor de valorificare din perspectiva geografiei lingvistice regionale dacoromânești a epocii, încadrând volumele publicate începând din 1993, în seria „Atlasul lingvistic român, pe regiuni”, cu următorul titlu: Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, Nordul Bucovinei, Transnistria, de la vol. I, 1993, până la vol. IV, 2002-2003, realizate direct de Vasile Pavel, respectiv avându-l pe acesta în calitate de redactor coordonator.

4.4.2. Semnificația noului titlu a fost prezentată prin proiecție de apartenență genealogică dialectală și din perspectiva practicilor cartografierii lingvistice. Selectăm câteva idei și enunțuri ilustrative, din cuvântul înainte la volumul I din ALRR.Bas.Bucov.Trans. (sigla atlasului) semnat de Vasile Pavel. Mai întâi, se observă că vechea denumire, „Atlasul lingvistic moldovenesc” era improprie, deoarece rețeaua de puncte de anchetă cuprinde și localități din așa-numita „Transcarpatie”, din Ucraina,

https://ro.wikipedia.org/wiki/Eugen_Co%C8%99eriu#cite_note-4

în care se vorbesc graiuri aparținând subdialectului maramureșean (având răspândire teritorială preponderentă în Maramureș, provincie istorică românească). Dar, chiar trecând peste aceasta, prin determinantul moldovenesc, din titlu, creându-se opoziția cu român (din titulatura „Atlasul lingvistic ⁓”), se producea și legitimarea „limbii moldovenești” (Pavel 1993: 6). Prin noul titlu (un atlas al graiurilor din Basarabia, Bucovina de nord și din Transnistria), date fiind, de exemplu, atlasele graiurilor din Banat sau din Maramureș, se pune în evidență o realitate lingvistică: lucrarea „face parte din seria acestor atlase regionale”, complementaritate care, de altfel, ține de filiația chestionarelor utilizate în anchete, de sistemul de transcriere fonetică adecvat limbii române, având obiectivul de a adânci cunoașterea „dacoromânei vorbite”, prin raportare la rețeaua de puncte a atlasului Weigand, a „Atlasului lingvistic român” etc. (ibidem, p. 7, 8).

4.4.3. Din această largă perspectivă, punctul de vedere al dialectologilor moldoveni de la Chișinău și opțiunea lor se verifică prin compararea hărților ALM și ALRR.Bas.Bucov.Trans. cu cele ale „Noului Atlas lingvistic român pe regiuni. Moldova și Bucovina” și, mai ales, prin racordarea firească a rezultatelor de pe hărțile atlaselor „moldovenești” la hărțile „Atlasului lingvistic român pe regiuni. Sinteză” (vol. I, 2005, vol. II, 2012). Complementaritatea „demonstrează, în ansamblu, unitatea limbii române, expresie a viabilității românismului pe întreg arealul romanic nord-dunărean” (Pavel 1993: 8). Și iată aplicarea acestei perspective atunci când graiurile moldovenești din nord-estul Republicii Moldova sunt analizate „în cadrul dialectului dacoromân”, cu evidențierea trăsăturilor comune ale acestora cu graiurile maramureșene, dar și cu graiuri moldovenești „insulare și marginale” (Spînu 2009: passim; vezi, la p. 116-117, o critică a punctului de vedere Udler, din lucrarea citată anterior).

Excurs 6. Din perspectiva posibilelor implicații, să nu pierdem din vedere faptul că, în felul acesta, cu mijloace specifice, tehnice, este admisă, indirect, și unitatea teritorială dacoromânească, inclusiv din perspectiva realității unității statale. Nu este vorba de un program ad-hoc, dar faptul nu este de neglijat dacă ne raportăm la rolul hărții Weigand privind teritoriile de limbă română, la care ne referim în continuare.

5. Revenind la problema creării statelor naționale din Europa, în urma destrămării imperiilor austro-ungar și țarist, după hotărâri ale Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920) și prezentând doar esențialul, trebuie să amintim faptul că o condiționare lingvistică a noii entități statale se încadra în precepte privind existența unei tradiții culturale, a unei psihologii populare comunitare.

42

5.1. Acestor exigențe, delegația română le-a răspuns, documentar, prin prezentarea, printre altele, a lucrării, monumentale, a lui Iuliu Zanne, „Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria și Macedonia” (10 volume, tipărite între 1895 - 1912), a colecției revistei „Convorbiri literare”, cu apariție începând din 1867, și a unei lucrări de geografie lingvistică a profesorului german Gustav Weigand, intitulată Linguistischer Atlas des dacorumänischen Sprachgebietes („herausgegeben auf Kosten der rumänischen Academie in Bukarest von Prof. Dr. Gustav Weigand, Leipzig, Johann Ambrosius Barth, 1909”). Din acest „Atlas lingvistic al teritoriului dacoromân”, a interesat, în mod deosebit, harta de încheiere (67), cu titlul Völkerkarte des rumanischen Sprachgebietes (așadar harta etnică a teritoriului lingvistic românesc), pe care o reproducem (Harta 1).

Harta 1

Pe harta lui Weigand apar marcate toate zonele locuite de români și în care se vorbește limba română (în care a făcut anchete Weigand) din arealul cuprins între Dunăre, sud-vestul Banatului românesc, câmpia Tisei, Carpații nordici, bazinul fluviului Nistru, respectiv reprezentând Dobrogea, fără a omite marcarea spațiilor din interior în care se vorbesc alte limbi (maghiara, dialecte germane, bulgara, ucraineana și turca; pentru prezentarea zonelor populate de alte etnii, cf. Coroliuc 2013: 319-320). Această hartă, folosită la Conferința de Pace de la Paris (cf. Arvinte 1992-

1993 A: 41) pare că ar fi fost... orientată din perspectiva trasării granițelor de sud-vest și de nord-vest ale României, în lipsa unor alte delimitări, anterioare, în zonele respective.

5.2. Este cunoscut rolul, deosebit, al geografului francez Emmanuel de Martonne (1873-19