Istoria traducerii basmelor lui Perrault în România a urmat în linii mari, parcursul evoluţiei traducerilor adaptându-se fie într-o formă simplificată, fie într-o traducere fidelă. După cercetările noastre, basmele lui Perrault au fost cunoscute la noi, mai întâi, în original, apoi în traduceri, iar primele traduceri datează de la începutul secolului al XX-lea; şi după cum vom vedea, traducerile fiind la începutul evoluţiei lor, vom observa o fidelitate a textului original, dar presărat uneori cu omisiuni, modificări, interpretări şi, uneori, chiar confuzii cu basmele lui Grimm. La fondul de carterară al Bibliotecii Academiei, găsim şi astăzi ediţia basmelor în franceză, ilustrată de Gustave Dore, care datează din 1883.Trebuie să recunoaştem că a traducere pe Perault a presupus unele dificultăţi lingvistice, precum echivalenţa numelor proprii, transpunerii anumitor referinţe culturale cu specific francez. Cea mai veche traducere a basmelor lui Perrault se găseşte în prezent la Biblioteca Naţională din Bucureşti şi este publicată sub traducerea lui Ion Răşcanu în 1914 în colecţia Editurii Librăriei Leon Alcaly; se remarcă prin menţinerea moralei la sfârşitul fiecărui basm şi majoritatea echivalărilor referinţelor culturale realizate de Ion Răşcanu le vom regăsi ulterior în traduceri. ++++de văzut 1908, Caragiale, adatare a Riquet a la Houpe, întrâo revistă litererarăAnul 1940 se remarcă printr-un flux de traduceri ale basmelor lui Perrault, 1941, Mihail Drumeş a publicat sub pseudonimul Moş Ene mai multe basme adaptate şi primul aspect sesizabil este la traducere Cenusăresei care are subtitlul -poveste după Perrault, dar care de fapt este versiunea fraţilor Grimm. O altă versiune din anul 1943 este tradusă de V. Mihăilescu şi este de asemenea o adaptare, de remarcat sunt Motanul încălţat şi Frumoasa din pădurea adormită, care adaptate fiind primesc nume specific româneşti, dar care trăiesc într-un spaţiu francez. O altă traducere este ceea a Luciei Demetrius (1946) care se remarcă prin traducerea în Cenuşăreasa a pantofului de sticlă...pantofului de.....HERMINA?Versiunea dată de Dan Faur (1950) ne relevă tendinţa traducătorului de a interveni ca narator pentru a transpune micul cititor într-un cadru mirific.. Traducerea dată de Sarina Cassvan (1960) se remarcă prin tendinţa de a adăga în text informaţii care în opinia ei sunt pertinente. Cea mai fidelă traducere de până acum este considerată cea a Teodorei Popa Mazilu, menţinând ordinea basmelor şi morala acestora, mai exact trei basme în versuri, 8 basme în proză,.Anul 1980 aduce mai mult reeditări a versiunilor deja existenete a lui Dan Faur, Sarina Cassvan, Teodora Popa Mazilu. Pornind din perioada anilor 90, se remarcă amploarea care o ia traducereaacestor basme şi introducerea unor ilustraţii din ce în ce mai interesante: 1992 Muguraş Constantinescu,, 1993 adaptare de Marinică Răţulescu, 1997 Carmen Stănescu, 2000 Roxana Ene.După cum putem observa, traducerea basmelor lui Perrault stă sub egida unei tendinţe de adaptare. Adaptările fiind nuanţate, putem identifica adaptări-abrievieri, adaptări-amplificări, traducere libere, traducere fidelă, adaptare globală, adaptare locală. În ceea ce priveşte adaptările, observăm la Mihăilescu o tendinţă spre adaptare locală, acţiunea basmului Motanul încălţat are loc într-o crăie?, personajele primesc nume româneşti (Petre, Neculai, Ilie, Ştefan). Un alt indiciu de românizare îl constituie prezenţa termenilor boer, smeu, de menţionat faptul că termenul de zmeu (aici smeu) este regăsit în basme. Un alt indiciu de localizare specific românesc este muma pădurii.