LEGUMICULTURA

CAPITOLUL I INTRODUCERE ÎN TEHNOLOGIA CULTIVĂRII

LEGUMELOR

1.1.OBIECTIVUL ŞI CONŢINUTUL DISCIPLINEI DE

LEGUMICULTURĂ

Cultura legumelor a constituit una dintre primele activităţi practice ale

omului. Însă, o dată cu apariţia societăţii, s-au dezvoltat continuu cunoştinţele şi

metodele de cultivare a plantelor legumicole, acest ritm devenind deosebit de

rapid în epoca modernă, ceea ce a dus la consolidarea legumiculturii ca o ştiinţă

de sine stătătoare, desprinzându-se astfel de fitotehnie, din care făcea parte.

Legumicultura poate fi definită ca: ştiinţa care se ocupă cu studierea

plantelor legumicole sub aspectul particularităţilor biologice, al relaţiilor bio- şi

ecosistemice ale acestora pe baza cărora se stabilesc cele mai adecvate tehnologii

de cultură în scopul obţinerii unor producţii ridicate din punct de vedere cantitativ

şi calitativ, eşalonate în tot timpul anului, în condiţii de eficienţă economică

ridicată.

Legumicultura are două părţi distincte:

- partea generală, care tratează importanţa alimentară şi economică, bazele

biologice ale legumiculturii, ecologia plantelor legumicole, înmulţirea acestora,

construcţii specifice pentru legumicultură, bazele tehnologice de cultură a

plantelor legumicole, producerea seminţelor etc.

- partea specială, care se referă la tehnologia de cultură a fiecărei specii

legumicole în câmp, adăposturi din mase plastice, sere şi răsadniţe.

1.2. IMPORTANŢA ŞI LOCUL LEGUMICULTURII ÎN CADRUL

PRODUCŢIEI AGRICOLE

Datorită valorii alimentare ridicate, legumele însoţesc din ce în ce mai

mult în hrana omului alte produse ca: pâinea, carnea, brânzeturile etc., contribuind

la o mai bună asimilare a acestora. Valoarea şi importanţa consumului de legume

se apreciază nu numai strict din punct de vedere nutritiv şi mai cu seamă după

efectul favorabil asupra organismului uman.

Din analiza compoziţiei chimice a legumelor rezultă că ele conţin

aproximativ 78-93% apă şi 7-22 % s.u. Conţinutul cel mai ridicat în s.u. îl au

1

LEGUMICULTURA

legumele din grupa cepei (de la 13,5 % - praz la 38% -usturoi) iar cel mai scăzut

(4,8 -5%) castraveţii, salata, marula etc.

Referitor la hidraţii de carbon, cantităţi mai mari conţin legumele din

grupa cepei şi cele pentru rădăcini tuberizate (usturoiul, ceapa, morcovul, sfecla

roşie, hreanul etc.).

Proteinele conţinute de legume aduc în hrana omului cca. 5-10 % din

totalul necesar. Se remarcă printr-un conţinut mai ridicat de proteine, între 2% şi

8%, ciupercile, usturoiul, fasolea, mazărea, bobul, conopida, spanacul etc.

Lipidele se găsesc în cantităţi reduse în legume (0,1-0,9%), fiind în

cantităţi mai mari în seminţele de dovleac, pepeni etc.

Acizii organici îmbunătăţesc gustul legumelor şi ajută la o mai bună

digestie a hranei. Conţinutul în acizi organici este mai ridicat în frunzele de:

revent, măcriş, ştevie, spanac, lobodă etc.

Vitaminele împreună cu sărurile minerale, conferă marea valoare

alimentară a legumelor, fiind substanţele absolut necesare pentru buna desfăşurare

a proceselor metabolice din organism.

Vitamina C în cantităţi mari se depozitează în părţile comestibile la ardei,

pătrunjel pentru frunze, mărar, spanac, conopidă, varză de Bruxelles, gulie etc

Vitamina A (vitamina antinfecţioasă, cu provitaminele sale carotenele) se

găseşte în cantităţi mari în morcov, pătrunjel, dovleac, varză creaţă, varză roşie,

ardei, spanac etc.(până la cca 9-10 mg la 100 g s.p.).

Vitaminele din complexul B (thiamina, riboflavina, acidul pantotenic)

joacă rol important în procesul biologic de creştere a organismului uman.

Alte vitamine care se găsesc în legume sunt: E, K, P, PP, D, cu rol

important în prevenirea unor boli şi în echilibrarea metabolismului organismului

uman.

Substanţele minerale. Este deosebit de important faptul că în produsele

legumicole predomină elementele bazice (K, Na, Mg, Fe) şi nu cele acide (Cl, P,

S), explicându-se astfel efectul alcalinizant al celor mai multe produse legumicole,

care duce la neutralizarea acidităţii determinată de consumul susţinut de alimente

bogate în proteine (carne, ouă, pâine etc.).

Necesarul zilnic de elemente minerale al unei persoane adulte este

următorul: 2,l6 g K, 1,04 g Ca, 0,43 g Mg, 0,06 g P, 12 mg Na.

Unele legume conţin uleiuri eterice, care se găsesc sub forma unor

compuşi cu sulf şi care se mai numesc şi „fitoncide”. Astfel de substanţe se găsesc

2

LEGUMICULTURA

în hrean, ceapă, usturoi, ridichi etc., având efect bactericid. Sunt şi legume care

conţin substanţe antibiotice. Asemenea substanţe se găsesc în varză, ceapă, usturoi

etc.

Pentru asigurarea organismului uman cu vitaminele, sărurile minerale,

precum şi cu celelalte componente importante ale produselor legumicole, un om

adult trebuie să consume anual aproximativ 200 kg legume.

Prin ponderea pe care legumele o ocupă în alimentaţia omului, consumul

acestora constituie un indicator al nivelului de trai. Ca urmare importanţa social

economică a legumiculturii poate fi sintetizată în următoarele:

- legumicultura reprezintă una din cele mai intensive forme de folosire a terenului;

- comparativ cu alte culturi, legumicultura asigură o mai bună valorificare a

terenului agricol prin efectuarea pe suprafeţe mari a culturilor asociate şi în

special a celor succesive;

- în legumicultură producţiile ce se obţin sunt mult mai mari în comparaţie cu alte

culturi;

- asigură condiţii pentru utilizarea permanentă a forţei de muncă, înlăturându-se

prin aceasta caracterul sezonier al muncii;

- legumicultura asigură condiţii pentru obţinerea unor profituri mari şi eşalonate în

tot timpul anului;

CAPITOLUL II ÎNMULŢIREA PLANTELOR LEGUMICOLE

Plantele legumicole au însuşirea de a se înmulţi pe cale vegetativă

(asexuată) sau pe cale generativă (sexuată). Folosirea uneia sau alteia din metode

reprezintă posibilităţi de înfiinţare a culturilor şi de reducere a ciclului de

producţie.

2.1. ÎNMULŢIREA PE CALE VEGETATIVĂ (ASEXUATĂ)

În cadrul acestei metode, materialul folosit pentru înmulţire reprezintă

părţi sau organe vegetative ale plantelor. Înmulţirea pe cale vegetativă a plantelor

legumicole dă posibilitatea menţinerii în descendenţă a unor însuşiri valoroase pe

care le posedă planta mamă, iar prin caracterul său profund utilitar şi-a găsit o

largă aplicabilitate în producţie.

3

LEGUMICULTURA

Pentru unele specii ca: hreanul, batatul, cartoful, usturoiul, ceapa de Egipt,

usturoiul de Egipt (Rocambole), reprezintă singura posibilitate de înmulţire,

deoarece în condiţiile naturale din ţara noastră aceste specii nu formează seminţe

sau dacă le formează sunt seci (hrean).

Pe lângă avantajele pe care le prezintă înmulţirea pe cale vegetativă,

aceasta are şi unele neajunsuri de ordin economic generate de volumul mare de

lucrări şi material necesar înfiinţării culturilor, fapt ce, în prezent limitează

aplicarea acestei metode la un număr relativ restrâns de specii.

Ca metode de înmulţire pe cale vegetativă menţionăm:

-înmulţirea prin bulbi (ceapa eşalotă) ;

-înmulţirea prin bulbili. (usturoi,ceapa de Egipt şi usturoiul de Egipt);

-înmulţirea prin tuberculi (cartof);

-înmulţirea prin rădăcini tuberizate se practică la batat;

-înmulţirea prin drajoni (anghinare şi tarhon);

-înmulţirea prin rizomi sau porţiuni de rădăcini se foloseşte la revent, sparanghel,

măcriş (rizomi) şi hrean (porţiuni de rădăcini);

-înmulţirea prin butaşi se practică mai des la batat şi tarhon şi mai rar la cartof,

tomate şi castraveţi;

-înmulţirea prin marcotaj se aplică la tarhon şi cardon;

-înmulţirea prin despărţirea tufei -tarhon, revent, anghinare, cardon, leuştean,

măcriş şi cimbrişor;

-înmulţirea prin altoire se foloseşte mai puţin în legumicultură, utilizându-se la

pepeni, castraveţi, tomate, ardei, vinete;

-înmulţirea prin miceliu se practică la ciuperci;

-înmulţirea prin culturi de ţesuturi (meristeme) pe medii nutritive “in vitro”

(micromultiplicarea), reprezintă o metodă de mare actualitate care înlătură

dezavantajele menţionate anterior la metoda înmulţirii pe cale vegetativă.

2.2. ÎNMULŢIREA PE CALE GENERATIVĂ (SEXUATĂ)

Majoritatea speciilor legumicole se îmnulţesc pe cale sexuată, folosind în

acest scop seminţele (ardei, pătlăgele vinete, tomate, bame, castraveţi, pepeni,

fasole, mazăre etc.) sau fructe uscate indehiscente denumite în practică impropriu

seminţe (morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, salată, măcriş, ştevie, anghinare,

cimbru etc.).

4

LEGUMICULTURA

Sub aspect practic metoda este mult mai accesibilă datorită avantajelor pe care le

prezintă pentru procesul de producţie:

- coeficient mare de înmulţire (de la o singură plantă obţinându-se un număr mare

de seminţe);

- posibilitatea de păstrare în condiţii bune un număr mare de ani (de la 2 la 8 ani,

în funcţie de specie) datorită conţinutului scăzut în apă şi a volumului redus;

- executarea mecanizată şi cu precizie a semănatului, utilizând cantităţi reduse de

seminţe;

- posibilitatea introducerii în practică prin intermediul înmulţirii sexuate a

hibrizilor cu efect heterozis.

Controlul calităţii seminţelor. Necesitatea folosirii unor seminţe cu

însuşiri biologice şi fizice superioare reprezintă una dintre condiţiile de bază în

obţinerea unor producţii superioare din punct de vedere cantitativ şi calitativ.

Însuşirile biologice definesc aspectul calitativ, fondul genetic, capacitatea

seminţelor de a dispune de un potenţial vital ridicat. Alături de acestea, calitatea

seminţelor şi valoarea lor de întrebuinţare este întregită de însuşiri ca:

autenticitatea, puritatea, facultatea şi energia germinativă, puterea de străbatere,

umiditatea şi starea fitosanitară.

Autenticitatea exprimă gradul în care un lot de seminţe corespunde unui

anumit gen, specie sau soi.

Puritatea fizică reprezintă cantitatea de seminţe întregi, normal dezvoltate,

care aparţin speciei sau probei analizate şi se exprimă în procente din greutate. Se

determină cu ajutorul formulei:

Facultatea germinativă sau germinaţia totală reprezintă capacitatea

seminţelor de a germina în condiţii favorabile într-un anumit număr de zile,

caracteristic fiecărei specii şi se exprimă în procente din număr.

Energia germinativă se determină o dată cu facultatea germinativă şi

reprezintă numărul de seminţe care germinează în 1/3 până la 1/2 din durata

stabilită pentru determinarea facultăţii germinative.

Valoarea culturală sau sămânţa utilă reprezintă procentul de seminţe din

lotul de semănat pe care se poate conta că vor da naştere la plante normale; se

determină pe baza purităţii şi a facultăţii germinative, după relaţia:

5

LEGUMICULTURA

în care: P = puritatea, %; G = germinaţia, %

Valoarea culturală sau sămânţa utilă stă la baza stabilirii normei reale de

sămânţă la unitatea de suprafaţă, folosind relaţia: în care:

Q = cantitatea de sămânţă la ha din lotul de care dispunem;

A = norma de sămânţă la ha de calitatea I;

B = valoarea culturală a seminţelor de calitatea I;

C = valoarea culturală a seminţelor folosite la semănat.

CAPITOLUL III ECOLOGIA PLANTELOR LEGUMICOLE

Dintre factorii abiotici (climatici, geografici, orografici, edafici) de cea

mai mare însemnătate pentru plante, de care depinde optimul ecologic sunt cei

climatici (lumina, căldura, regimul apei şi aerului). Factorii geografici şi

orografici influenţează indirect agroecosistemul prin variaţia factorilor climatici şi

edafici.

Cerinţele plantelor legumicole faţă de factorii de mediu s-au format în

mod lent, în decursul filogenezei speciei, şi sunt foarte bine consolidate. În

cultură, cu cât se asigură condiţii de mediu mai apropiate de cele în care s-au

format filogenetic plantele, cu atât creşterea şi dezvoltarea plantelor, deci şi

productivitatea va fi mai mare

3.1. RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU LUMINA

3.1.1. Radiaţia solară

Radiaţia solară ajunge la suprafaţa terestră în special sub formă de lumină

şi căldură.

Cantitatea de radiaţii, ajunsă la nivelul solului este dependentă de unghiul

de incidenţă al razelor, durata de strălucire a soarelui, nebulozitatea specifică

locului, distanţa de la pământ la soare şi efectul atmosferei (densitatea radiaţiilor

ajunse în atmosferă este micşorată datorită fenomenului de absorţie exercitat de

către vaporii de apă şi de componentele gazoase ale atmosferei). Din această

cauză, radiaţia totală suferă modificări de la sub 100-200 cal/cm2 în timpul iernii

până la peste 600-700 cal/cm2 în timpul verii.

6

LEGUMICULTURA

Factorul lumină exercită o puternică influenţă asupra creşterii, structurii

anatomice, transpiraţiei şi nutriţiei minerale a plantelor şi condiţionează

parcurgerea stadiului de lumină la plante. Numeroase fenomene fiziologice ale

metabolismului plantelor sunt direct legate de cantitatea şi calitatea luminii.

Când se analizează cerinţele plantelor legumicole faţă de factorul lumină,

trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

-plantele legumicole dau producţii mari la unitatea de suprafaţă, unele dintre

acestea chiar într-o perioadă scurtă. Aceasta presupune un proces de fotosinteză

intens cu începere din primele faze de creştere;

-culturile forţate precum şi producerea răsadurilor pentru acestea se execută şi în

unele luni când intensitatea luminii este mai mică, insuficientă pentru creşterea

normală a plantelor neadaptate la astfel de condiţii;

-culturile legumicole sunt intensive, necesitând o desime mare a plantelor pe

unitatea de suprafaţă, fapt ce determină scăderea cantităţii de lumină primită de

fiecare plantă;

-cantitatea, calitatea şi epoca de livrare a producţiei nu depind numai de

intensitatea luminii, ci şi de durata timpului de iluminare;

-pentru obţinerea unor producţii de calitate superioară, la unele culturi legumicole

(sparanghel, conopidă, andive, ţelină de peţiol, etc.), lumina într-o anumită

perioadă a creşterii nu numai că nu este necesară, dar poate fi chiar dăunătoare

(Daskalov, 1965).

Referitor la importanţa factorului lumină pentru producţia legumicolă

interesează în mod deosebit următoarele aspecte: intensitatea, calitatea, durata

perioadei de iluminare, sursele de lumină, cerinţele plantelor legumicole faţă de

acest factor în diferite perioade şi faze de creştere şi posibilităţile de îmbunătăţire

a regimului de lumină.

3.1.2. Intensitatea luminii

În condiţiile din ţara noastră, intensitatea luminii poate să ajungă în lunile

de vară de la 30-40 mii lucşi până la 100 mii lucşi, pe când iarna aceasta are valori

mult mai scăzute, fiind de 8-10 mii lucşi.

Plantele legumicole asimilează cel mai bine când intensitatea luminii este

de 20-30 mii lucşi. La o intensitate corespunzătoare a luminii transformările

chimice din celule se petrec cu o viteză foarte mare, creşterea şi dezvoltarea

plantelor având un ritm intens.

7

LEGUMICULTURA

După Maier, 1969 şi Bălaşa, 1973, în funcţie de pretenţiile faţă de

intensitatea luminii, plantele legumicole se grupează astfel:

-pretenţioase la lumină: tomatele, bamele, ardeiul, pătlăgelele vinete,

pepenii galbeni, pepenii verzi, castraveţii, fasolea şi sparanghelul, care necesită o

iluminare de 8000 lucşi;

-puţin pretenţioase la lumină: spanacul, ridichile de lună, mărarul,

pătrunjelul, reventul, morcovul, asmăţuiul, ţelina şi măcrişul, care necesită o

iluminare de 4000-6000 lucşi;

-nepretenţioase: ceapa pentru frunze, mazărea, sfecla pentru frunze,

putând fi cultivate cu succes primăvara devreme sau iarna;

-plante care nu au nevoie de lumină la formarea organelor comestibile:

andivele, sparanghelul, ciupercile, conopida etc.

3.1.3. Durata perioadei de iluminare

Durata de iluminare prezintă o deosebită importanţă pentru viaţa plantelor

legumicole. Ca şi intensitatea luminii, durata de iluminare diferă în cursul anului,

în sensul că iarna lungimea zilei este redusă scăzând până la 8 ore şi 30 minute iar

în lunile de vară ajunge la 15 ore şi 30 minute.

Sub raportul pretenţiilor faţă de lungimea zilei plantele legumicole se

grupează astfel:

-de zi lungă (14-16 ore): plantele legumicole din grupa verzei, morcovul,

ceapa, cicoarea, spanacul, ridichea de lună, mărarul, plantele perene;

-de zi scurtă(8-12 ore): fasolea, castraveţii, tomatele, ardeii, pătlăgelele

vinete, pepenii;

-indiferente la durata de iluminare (neutre). În prezent, ca rezultat al selecţiei,

există soiuri mai puţin sensibile (neutre) din punct de vedere fotoperiodic, ceea ce

a permis extinderea arealului de cultură a diferitelor specii legumicole pe aproape

tot globul.

În practica productivă, cunoaşterea reacţiei plantelor la fotoperioadă este

necesară la stabilirea perioadei de cultură ca şi a duratei de iluminare în

eventualitatea folosirii luminii artificiale suplimentare.

3.1.4. Posibilităţile de dirijare a luminii în culturile legumicole

8

LEGUMICULTURA

Lumina fiind un factor cosmic nu poate fi dirijată de către om. Se poate

vorbi despre îmbunătăţirea regimului de lumină, mai mult prin procedee indirecte

de folosire raţională a luminii solare şi de suplimentare a luminii naturale cu

lumină artificială (Indrea D., 1974).

Îmbunătăţirea regimului de lumină în legumicultură se poate realiza pe

două căi: prin mărirea intensităţii luminoase şi prin micşorarea acesteia.

Mărirea intensităţii luminii se poate realiza prin următoarele căi:

-amplasarea culturilor legumicole cu pretenţii mari faţă de acest factor pe terenuri

cu expoziţie sudică;

-alegerea celor mai corespunzătoare epoci de înfiinţare a culturilor;

-reglarea judicioasă a distanţelor dintre rânduri de plante şi dintre plante pe rând;

-răritul plantelor în cazul unor desimi prea mari;

-înlăturarea factorilor care determină umbrirea plantelor (distrugerea buruienilor,

curăţirea geamurilor la sere şi răsadniţe, folosirea de pelicule de mase plastice

rezistente la acţiunea razelor ultraviolete etc.);

-orientarea serelor, solariilor şi răsadniţelor şi alegerea unghiului de înclinaţie al

acoperişului serelor, care trebuie să fie de 30-40° la serele care au acoperişul cu o

singură pantă şi 25-30° la serele cu două pante; reducerea la maxim posibil a

profilelor de schelet şi vopsirea acestora în alb pentru a evita umbrirea; alegerea

sticlei sau a foliei de material plastic de acoperire cu transparenţă ridicată sau cu o

coloraţie convenabilă pentru anumite culturi;

-folosirea soiurilor specializate pentru cultura în sere, care sunt mai puţin sensibile

la insuficienţa luminii;

-dirijarea temperaturii în funcţie de intensitatea luminii;

-iluminarea suplimentară a răsadurilor cu lămpi de diferite tipuri.

Micşorarea intensităţii luminii se poate face prin:

-înfiinţarea culturilor primăvara devreme sau din toamnă a legumelor de zi lungă

(rezistente la frig), atunci când intensitatea luminii este mai redusă şi ziua mai

scurtă, fapt ce determină întârzierea înfloritului;

-acoperirea inflorescenţelor de conopidă cu una-două frunze din rozeta plantei în

vederea evitării deprecierii calitative a inflorescenţelor sub influenţa luminii;

-muşuroirea peţiolurilor frunzelor de ţelină şi cardon, a plantelor de sparanghel şi

cicoare de grădină, a bulbului fals la feniculul de Florenţa în vederea etiolării

organului de consum;

9

LEGUMICULTURA

-umbrirea serelor şi a ramelor de răsadniţă prin diverse procedee şi tipuri de

instalaţii, printre care se numără: cretizarea (stropirea acoperişului şi a pereţilor de

sticlă cu o suspensie de cretă, humă, mocirlă sau spumă de defecţie de la fabricile

de zahăr), pânză de apă colorată (ecran) ce se prelinge continuu pe acoperişul

serei, jaluzele confecţionate din şipci de lemn sau material plastic montate în afara

construcţiilor, perdele din ţesături textile sau materiale plastice amplasate în

interiorul serelor, folosirea sticlei speciale “Thermex” fotosensibilă, care are

posibilitatea de a deveni opacă când creşte intensitatea luminii.

3.2. RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU CĂLDURA

Sursa principală de căldură necesară pentru creşterea şi dezvoltarea

plantelor este radiaţia solară, care în zona spectrală de 620-26000 nm are efect

caloric.

Din punct de vedere legumicol, o importanţă practică o prezintă variaţia

temperaturii în timpul unui an, perioada când solul nu este îngheţat şi se poate

lucra, apariţia şi frecvenţa brumelor.

Pentru speciile legumicole mai puţin pretenţioase la căldură se consideră

în general că perioada activă de vegetaţie începe când în aer şi sol se stabilizează o

temperatură de cel puţin 5°C, iar pentru culturile termofile (tomate, ardei, vinete,

castraveţi, pepeni, fasole) data când se înregistrează temperaturi egale sau

superioare valorii de 10°C , respectiv 15°C pentru pepeni.

Pentru caracterizarea potenţialului termic al teritoriului ţării noastre s-a

ţinut cont de următoarele aspecte: data medie a ultimului îngheţ de primăvară;

data stabilizării temperaturii medii a aerului egală sau mai mare de 10°C; prima zi

cu temperaturi medii zilnice egale sau mai mari de 15°C (Voinea, M. şi colab.,

1977).

3.2.1. Însemnătatea căldurii pentru cultura plantelor legumicole

Radiaţia calorică, resimţită sub formă de căldură sau frig, constituie un

factor ecologic la fel de complex ca şi lumina. Regimul termic prezintă asupra

producţiei legumicole o importanţă hotărâtoare, deoarece determină arealul de

cultură al speciilor şi soiurilor în câmp neprotejat.

Deci plantele legumicole sunt la fel de dependente faţă de temperatură ca

şi de lumină. Tocmai de aceea, alături de fotoperiodism, la acestea se remarcă şi

10

LEGUMICULTURA

fenomenul de termoperiodism. În acest sens, stadiul de vernalizare constituie o

etapă obligatorie pentru dezvoltarea plantelor.

Importanţa căldurii pentru cultura plantelor legumicole reiese din relaţia care

există între fotosinteză şi respiraţie, procese de care depind în primul rând

creşterea plantelor şi producţia biologică. Astfel, intensitatea ridicată a procesului

de fotosinteză duce la acumularea unei cantităţi mari de substanţă uscată în plantă,

însă intensificarea respiraţiei determină un consum ridicat de substanţe

fotosintetizate anterior.

Analizând curba de variaţie a intensităţii fotosintezei, la mai multe specii

legumicole, rezultă că fiecare specie are o temperatură minimă, optimă şi maximă.

Temperatura minimă: în prezenţa acesteia ambele procese ale

metabolismului, asimilaţia şi dezasimilaţia, sunt foarte mult încetinite şi se află în

raport de 1/1, deci nu se acumulează nimic. Dacă temperatura scade sub acest

nivel plantele pier.

Temperatura optimă când se înregistrează cel mai mare raport între

asimilaţie şi dezasimilaţie, deci cel mai mare ritm de acumulare, respectiv de

creştere sau depozitare a rezervelor în organele adaptate în acest sens, care

constituie organele comestibile ale acestor plante.

Temperatura maximă când raportul dintre asimilaţie şi dezasimilaţie

devine iarăşi 1/1, iar la temperaturi mai mari dezasimilaţia creşte iar asimilaţia

scade şi în scurt timp plantele mor.

Temperatura optimă este caracteristică fiecărei specii legumicole, dar

variază între anumite limite, în cursul diferitelor faze de creştere, precum şi în

funcţie de prezenţa şi intensitatea celorlalţi factori de mediu, mai ales a luminii a

conţinutului în CO2 din atmosferă şi a umidităţii din sol şi atmosferă.

După Markov şi Haev (1953), temperaturile optime pentru faza de creştere

vegetativă la speciile legumicole sunt următoarele:

- 25°C, pentru: castraveţi, pepeni galbeni şi pepeni verzi;

- 22°C, la: ardei, vinete, tomate, fasole şi dovlecei;

- 19°C, pentru: sfeclă pentru masă, sparanghel, ceapă ceaclama şi din arpagic,

usturoi şi ţelină;

- 16°C, la: cartof timpuriu, salată, mazăre, morcov, pătrunjel, păstârnac, cicoare,

spanac. mărar, marulă, măcriş, ceapă de tuns şi revent;

13°C, pentru: varză, ridichi şi hrean .

11

LEGUMICULTURA

Pentru stabilirea temperaturii optime pe perioade şi faze de creştere, în

funcţie de regimurile optime de temperatură ale speciilor legumicole, Markov

(1931) a elaborat următoarea formulă:

T0 = t ± 7°C

în care:T0 = temperatura optimă de creştere vegetativă;

t = temperatura optimă pe faza de vegetaţie.

În general plantele legumicole şi mai ales speciile termofile suportă greu

oscilaţiile mari de temperatură. Variaţiile de ± 7°C faţă de temperatura optimă nu

sunt dăunătoare, dar dacă acestea se ridică între 7-14°C faţă de optim, plantele

încep să sufere. La oscilaţii de ± 14°C şi mai mari faţă de optim, plantele

legumicole stagnează în vegetaţie şi după câteva zile pier.

Abaterile de ± 14°C faţă de optim indică la fiecare specie temperaturile

minime şi maxime de vegetaţie.

Pornind de la cerinţele plantelor faţă de căldură, speciile legumicole se

grupează în mai multe categorii şi anume:

-foarte rezistente la frig: speciile perene(sparanghel, revent, tarhon, ştevie,

măcriş, leuştean etc.), care suportă cu uşurinţă geruri de -10°C; o perioadă mai

scurtă rezistă la -20°C şi chiar -27°C. Aceste specii pot rămâne iarna în câmp fără

măsuri speciale de protecţie;

-rezistente la frig: morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, varza de Bruxelles,

salata, spanacul etc., care suportă temperaturi de 0°C; unele din acestea se

pretează la semănatul din toamnă pentru a obţine producţii timpurii;

-semirezistente la frig, cartoful la care temperaturi sub 0°C cauzează

distrugerea plantelor; asimilează bine la temperaturi moderate;

-pretenţioase la căldură: tomatele, ardeii, pătlăgele vinete, castraveţii etc.,

se dezvoltă la temperaturi de 25-30°C; temperaturile de 3-5°C duc la moartea

plantelor (excepţie tomate); temperatura de 10°C într-o perioadă lungă poate

deveni letală (castraveţi, pepeni, pătlăgele vinete); se cultivă în mod obişnuit prin

producerea răsadurilor; plantarea în câmp are loc după trecerea pericolului

brumelor târzii de primăvară sau se iau măsuri de protejare; se pretează la cultura

forţată în sere şi răsadniţe şi la cea protejată cu mase plastice;

-rezistente la căldură: castraveţii, pepenii galbeni, pepenii verzi etc.;

suportă temperaturi de 30°C până la 40°C (Meier, 1969).

3.2.2. Măsuri pentru îmbunătăţirea regimului de temperatură

12

LEGUMICULTURA

Îmbunătăţirea regimului de temperatură şi prevenirea daunelor cauzate de

temperaturile extreme se poate realiza pe două căi: sporirea rezistenţei plantelor

legumicole la variaţiile mari de temperatură şi îmbunătăţirea temperaturii în

mediul de cultură.

Sporirea rezistenţei plantelor se poate realiza prin folosirea soiurilor

rezistente la frig, călirea plantelor, fertilizarea culturilor cu îngrăşăminte fosfatice

şi potasice, care sporesc rezistenţa plantelor la temperaturi extreme.

Dintre măsurile directe care urmăresc îmbunătăţirea temperaturii în mediul

de cultură amintim:

- alegerea terenurilor cu expoziţie sudică, adăpostite de vânturile dominante reci,

cu soluri uşoare sau mijlocii şi apa freatică la adâncime mai mare;

- mulcirea terenului cu mase plastice trasparente;

- aerisirea solului prin lucrări profunde şi când este nevoie superficiale;

- modelarea terenului în straturi înălţate pentru încălzire, evacuarea excesului de

umiditate şi evaporarea apei;

- mulcirea cu gunoi de grajd sau alte materiale şi fertilizarea cu cantităţi mai mari

de îngrăşăminte organice;

- măsuri de combatere a brumelor şi îngheţurilor prin: perdele de fum, încălzirea

aerului, omogenizarea mecanică a aerului, irigarea de protecţie;

- evitarea răcirii solului prin irigarea execesivă;

- stabilirea momentului optim pentru înfiinţarea culturilor (depăşirea perioadei cu

îngheţuri şi brume târzii de primăvară în cazul speciilor termofile) şi adoptarea

măsurilor pentru protejarea provizorie a plantelor în momentele critice survenite

după înfiinţarea culturilor;

- încălzirea construcţiilor pentru cultură şi producerea răsadurilor cu surse de

natură organică (gunoi de grajd) sau tehnică(apă caldă, aburi, curent electric).

În cazul excesului de căldură se folosesc măsuri pentru înlăturarea acestuia şi

măsuri pentru prevenirea lui.

Folosirea raţională a terenului şi a posibilităţilor naturale:

- alegerea suprafeţelor cu expoziţie nordică;

- modelarea terenului pe direcţia E-V, în straturi cu taluzuri inegale şi plantarea

răsadurilor pe versantul nordic al stratului înălţat.

Reducerea excesului de căldură prin lucrări tehnologice şi tehnice:

- irigarea ori de câte ori este nevoie pentru răcirea solului;

- irigarea prin aspersiune pentru răcorirea plantelor;

13

LEGUMICULTURA

- aerisirea puternică, liberă şi forţată a construcţiilor pentru culturi forţate,

protejate şi de producere a răsadurilor;

- reducerea excesului de lumină prin umbrirea acestor construcţii;

- menţinerea aparatului foliar al plantelor pentru umbrirea părţilor comestibile;

- mulcirea solului cu produse reflectorizante;

- programarea culturilor în sere în raport cu evoluţia temperaturiii etc.

3.3. AERUL CA FACTOR DE VEGETAŢIE ÎN LEGUMICULTURĂ

Printre factorii de vegetaţie care condiţionează creşterea şi dezvoltarea

plantelor legumicole, o deosebită importanţă prezintă aerul. Alături de ceilalţi

factori de vegetaţie, regimul de aer şi gaze exercită o influenţă deosebită asupra

plantelor legumicole.

Compoziţia aerului atmosferic este în mod obişnuit alcătuită din 78% N,

21% O2, 0,03% CO2. Aerul mai conţine gaze rare Ar, He şi Ne precum şi alte gaze

şi particole de impurificare. Dintre aceste gaze importanţă deosebită prezintă

pentru cultura plantelor: oxigenul, bioxidul de carbon, gazele şi particulele nocive

ce se pot acumula în aerul atmosferic (Indrea, 1974).

Oxigenul. Principalele procese vitale se desfăşoară normal numai în

prezenţa oxigenului, atât din aer cât şi din sol, deoarece plantele legumicole

respiră atât prin părţile aeriene cât şi prin rădăcini.

Aprovizionarea organelor aeriene ale plantelor cu oxigen se realizează în

mod normal, deoarece cantitatea de oxigen din atmosferă este suficientă pentru

viaţa plantelor. În sol însă oxigenul este folosit nu numai de către plante ci şi de

microorganisme şi deci în anumite condiţii poate deveni insuficient. Pe solurile

tasate, cu crustă sau pe cele care stagnează apa, plantele legumicole duc lipsă de

oxigen, ceea ce determină asfixierea rădăcinilor.

Bioxidul de carbon din aer şi sol prezintă o deosebită importanţă pentru

metabolismul plantelor verzi, deoarece participă direct în procesul de fotosinteză.

Conţinutul în CO2 din atmosferă este în medie de 0,03%, dar s-a constatat că în

spaţii închise, în perioada de maximă activitate fotosintetică poate să scadă la

0,02% şi chiar 0,01%. O astfel de scădere se produce şi atunci când atmosfera este

foarte calmă şi nu există curenţi (minim 0,5m/minut) care să împrospăteze aerul la

suprafaţa frunzelor.

Alte gaze. În răsadniţele, solariile şi serele solar cu substratul încălzit pe

cale biologică se degajă amoniacul care, în concentraţie de 0,1% dăunează

14

LEGUMICULTURA

plantelor, iar în proporţie de 3-4% devine nociv. La culturile din sere nu se

recomandă folosirea pentru fertilizare a gunoiului de grajd proaspăt, deoarece prin

descompunere degajă amoniac care este dăunător plantelor. Tot în cadrul

construcţiilor pentru producerea răsadurilor şi a culturilor forţate poate să apară şi

bioxidul de sulf, care este dăunător plantelor chiar în concentraţii reduse (0,001 -

0,002%).

În afară de oxigen şi bioxid de carbon, în legumicultură se folosesc în

diverse scopuri şi alte gaze cum ar fi de exemplu etilena, acetilena şi azotul.

3.4. CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE APĂ

Cantitatea de apă necesară pentru desfăşurarea normală a proceselor

metabolice în plantele legumicole se asigură, în principal, pe baza regimului de

precipitaţii specific fiecărei zone şi se completează, la nivel optim, prin irigaţii.

Alături de umiditatea din sol, umiditatea relativă a aerului prezintă mare

importanţă, atât la cultura legumelor în câmp cât şi la cea protejată.

3.4.1. Însemnătatea apei pentru plantele legumicole

În plante, apa se găseşte în stare lichidă şi gazoasă. Sub formă lichidă se

află în celulă, iar în stare gazoasă în spaţiile intercelulare.

Celula vegetală funcţionează normal numai dacă este saturată cu apă.

Starea de saturare, aparent staţionară, se menţine în plante prin două procese ce se

coordonează reciproc: procesul de absorţie şi cel de eliminare a apei (Maximov,

1951).

Conţinutul în apă al diverselor organe ale plantelor legumicole este

variabil, fiind de: 98-99% - în celulele meristematice ale conurilor de creştere şi în

organele de reproducere; 80-85% - în frunzele tinere; 60-65% - în frunzele

îmbătrânite; 40-45% - în seminţe.

Datorită apei, ţesuturile plantelor îşi păstrează turgescenţa, care este

condiţia fundamentală pentru menţinerea stării fizice şi fiziologice a plantelor.

Organele de consum la unele specii legumicole cum sunt: salata, spanacul,

lobodă, pătrunjelul pentru frunze, mărarul, castraveţii, fasolea şi mazărea de

grădină, morcovul, păstârnacul, ridichile, sparanghelul etc. îşi pierd uşor

turgescenţa în lipsa apei. În asemenea cazuri ele capătă aspectul de ofilire,

depreciindu-se astfel calităţile comerciale.

15

LEGUMICULTURA

Răsadurile sunt plante tinere cu meristeme active, cu o intensă activitate

fiziologică şi cu un conţinut mare de apă (88-95%), motiv pentru care asigurarea

unei cantităţi optime trebuie să contribuie la compensarea integrală a consumului

specific şi a pierderilor prin transpiraţie, în scopul menţinerii în stare de

turgescenţă a celulelor şi asigurarea condiţiilor optime de desfăşurare a proceselor

fiziologice şi biochimice de creştere şi dezvoltare.

Apa este necesară creşterii şi serveşte într-o mică măsură şi ca substanţă

nutritivă în procesul de fotosinteză (Grumeza, 1969). Dar, ea îndeplineşte şi alte

funcţii în viaţa plantelor. Apa dizolvă şi transportă sărurile minerale din sol. Ea

dizolvă şi gazele. Apa este şi “motorul” mecanismului privind schimbul de

substanţe care are loc la nivelul celular, fenomen ce se realizează prin intermediul

tensiunii superficiale şi care uşurează adsorbţia şi fixarea diferitelor substanţe în

celulă.

Sărurile minerale nu pot fi absorbite de către plante decât în soluţii foarte

diluate. Motiv pentru care cantitatea de apă absorbită de către plante este mult mai

mare decât necesarul pentru funcţiile de nutriţie.

În general concentraţia soluţiei solului este scăzută. Creşterea concentraţiei

soluţiei solului măreşte presiunea osmotică a acesteia, din care cauză absorţia apei

de către plante este mult îngreuiată (Davidescu D., 1963).

Excesul de apă se elimină continuu prin procesul fiziologic de transpiraţie.

De mare utilitate pentru producţia legumicolă sunt aspectele privind: coeficientul

de transpiraţie, productivitatea transpiraţiei, bilanţul hidric, coeficientul de

valorificare a apei consumate (Bălaşa., 1973).

3.4.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditatea solului şi a atmosferei

Majoritatea speciilor legumicole se caracterizează prin cerinţe mari faţă de

umiditatea solului iar pretenţiile faţă de umiditatea atmosferică sunt într-o

oarecare măsură în concordaţă cu acestea.

La stabilirea necesarului pentru umiditatea din sol şi atmosferă trebuie

avute în vedere următoarele:

-pretenţiile plantelor legumicole faţă de factorul umiditate sunt variabile de la o

specie la alta şi chiar de la soi la soi;

-cerinţele faţă de umiditatea solului se modifică la aceeaşi specie în cursul

perioadelor şi fazelor de vegetaţie;

-sistemul radicular, felul, dimensiunile şi repartizarea lui în sol;

16

LEGUMICULTURA

-desimea plantelor la unitatea de suprafaţă;

-tehnologia aplicată culturilor.

Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditatea solului.

În funcţie de consumul de apă şi capacitatea de absorţie a apei, Trummer

A. (1952), citat de (Grumeza ,1969), împarte plantele legumicole în următoarele

grupe:

Grupa I - cuprinde plantele cu un consum redus de apă datorită

posibilităţii acestora de a-şi micşora transpiraţia şi care au un sistem radicular bine

dezvoltat atât în profunzime cât şi lateral: tomatele , morcovul, pătrunjelul,

pepenii verzi şi galbeni, dovlecelul şi dovleacul comestibil.

Grupa a II -a - cuprinde plante care se caracterizează printr-o capacitate

redusă de absorţie a apei datorită sistemului radicular slab dezvoltat şi printr-un

consum neeconomic al apei datorită aparatului foliar care este expus unei

evaporări puternice. Cele mai reprezentative plante din această grupă sunt:

legumele din grupa verzei, castraveţii, salata, ridichile de lună, spanacul, ardeii,

ţelina, fasolea de grădină.

Grupa a III -a - cuprinde plante cu o capacitate mare de absorţie a apei şi

cu un consum ridicat de apă (cartoful timpuriu şi sfecla roşie).

Grupa a IV -a - plantele din această grupă se caracterizează printr-un

consum de apă mic datorită suprafeţei reduse a aparatului foliar şi printr-o

capacitate mică de absorbţie ca urmare a sistemului radicular slab dezvoltat

(ceapa, usturoiul, mazărea, etc.), Daskalov (1965) şi Bălaşa (1973), grupează

speciile legumicole, sub raportul cerinţelor faţă de apă, astfel:

-foarte pretenţioase: spanacul, salata, legumele din grupa verzei, ridichile

de lună, prazul, usturoiul, ceapa şi mărarul;

-pretenţioase: castraveţii, tomatele, ardeii, vinetele, bamele, cartoful,

morcovul, pătrunjelul, fasolea, mazărea;

-moderat de pretenţioase: sparanghelul, reventul, leuşteanul, anghinarea;

-puţin pretenţioase: pepeni verzi şi galbeni, dovlecelul şi dovleacul

comestibil.

Majoritatea plantelor legumicole au cea mai importantă parte a sistemului

radicular răspândit către suprafaţa solului, acolo unde activitatea

microorganismelor şi schimbul de substanţe nutritive sunt mai active. În vederea

stimulării creşterii şi fructificării plantelor este necesar ca stratul superficial al

17

LEGUMICULTURA

solului să aibă un anumit grad de umiditate şi să se ia măsuri ca aceasta să nu

scadă sub o anumită valoare.

Multe specii legumicole însă, mai ales cele cultivate în câmp, extrag o

cantitate apreciabilă de apă şi substanţe hrănitoare din straturile mai profunde ale

solului, sistemul lor radicular exlorând un volum mare de sol.

Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditate variază şi în funcţie de

tehnologia aplicată. Astfel, plantele de varză sau tomate provenite din răsad sunt

mai pretenţioase faţă de umiditate decât cele provenite din semănat direct în câmp.

Nevoia de apă a plantelor legumicole creşte şi atunci când culturile se

efectuează pe terenuri cu fertilitate ridicată, bine aprovizionate cu materie

organică.

Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditatea atmosferică.

În afară de umiditatea solului pentru viaţa plantelor legumicole prezintă

importanţă şi umiditatea relativă a aerului. Cerinţele plantelor legumicole faţă de

aceasta variază foarte mult. Astfel, principalele specii legumicole au următoarele

pretenţii faţă de umiditatea atmosferică: castraveţi 90-95%, salată, spanac, varză,

conopidă, ţelină 80-90%; legumele pentru rădăcini tuberizate, cartoful, mazărea

70-80%; vinete, ardei, fasole 60-70%; tomate 50-60%; pepeni galbeni şi verzi,

dovlecelul şi dovleacul comestibil 45-55%.

3.4.3. Mijloacele de îmbunătăţire a regimului de umiditate

Îmbunătăţirea regimului de umiditate la plantele legumicole se poate

realiza prin:

-alegerea judicioasă a zonei şi a terenului de cultură avându-se în vedere regimul

de precipitaţii, nivelul apei freatice şi proprietăţile fizico-chimice ale solului

privind capacitatea de reţinere a apei;

-măsuri tehnologice care au drept scop reţinerea sau eliminarea excesului de apă

din sol;

-lucrările de bază ale solului;

-lucrările cu caracter general (combaterea crustei şi a buruienilor, îngrăşarea

solului);

-protejarea terenului prin perdele de protecţie şi culise care îmbunătăţesc regimul

umidităţii relative a aerului şi micşorează pierderile de apă prin evaporare;

-irigarea culturilor;

18

LEGUMICULTURA

-drenarea terenului şi folosirea tehnologiei de cultură a plantelor legumicole pe

teren modelat.

În cazul culturilor legumicole din sere sau a celor protejate cu mase

plastice, pentru reglarea umidităţii, în special a umidităţii relative a aerului, se

intervine prin aerisiri atunci când umiditatea relativă este prea ridicată, ridicarea

temperaturii în sere, udarea cu furtunul la culturile de tomate sau folosirea

metodei de udare prin picurare.

Atunci când umiditatea relativă este scăzută se fac şpriţuiri cu instalaţia de

aspersiune, timp de 1-2 minute.

În ciupercării, în faza de formare a ciupercilor se menţine o umiditate

relativă de 90-95% prin pulverizarea straturilor cu apă şi udarea potecilor sau

chiar a pereţilor.

3.5. SOLUL ŞI HRANA

Valorificarea la un nivel corespunzător a potenţialului genetic presupune

cunoaşterea aprofundată a particularităţilor nutriţiei minerale a speciilor

legumicole, în raport cu solul şi rolul fiziologic pe care îl joacă fiecare macro sau

microelement în parte.

3.5.1. Cerinţele plantelor legumicole faţă de sol

Solul constituie pentru majoritatea plantelor legumicole atât suportul lor

material cât şi cea mai importantă sursă de hrană.

Diferitele tipuri de sol existente se deosebesc între ele prin textură,

structură, chimism etc. Tipurile de sol sunt determinate de climă, rocă, vârstă,

relief, vegetaţie şi diferă de la o zonă la alta.

După Weawer şi Clemens (1938), un sol are 5 componente:

-particule minerale de diverse mărimi în diferite stadii de transformare chimică;

-materia organică în diverse stadii de humificare;

-soluţia solului cu diverse săruri;

-atmosfera solului care ocupă spaţiile libere;

-microorganismele vegetale şi animale.

Solurile formate pe argile, marne, calcar sunt mai bogate în săruri

minerale, prezintă o troficitate mai bună în timp ce solurile formate pe nisipuri,

gresii, pietrişuri, având particule minerale mult mai mari, prezintă o capacitate de

reţinere a apei mult mai redusă, sunt mai levigate, dar au o aeraţie mai bună.

19

LEGUMICULTURA

Fertilitatea solului reprezintă rezultanta proprietăţilor solului legate de

alcătuirea granulometrică a acestuia şi de capacitatea lui de a pune la dispoziţia

plantelor în cantităţi suficiente substanţele nutritive şi apă, fără deficit de aer şi

exces de săruri. Excesul de săruri ca şi cel de umiditate are efect nefavorabil

asupra nutriţiei, limitând capacitatea plantelor de a asimila substanţele hrănitoare.

În vederea creşterii fertilităţii solului se impune cunoaşterea tuturor factorilor, atât

cu caracter fizic cât şi biochimic, ce o influenţează.

Textura şi structura solului. Prin textura solului sau compoziţia

granulometrică se înţelege proporţia în care intră în alcătuirea solului particulele

elementare de diferite mărimi.

Solurile nisipoase au o capacitate de absorbţie şi o permeabilitate mare

pentru apă, au în schimb o capacitate de reţinere a apei mică, sunt bine aerate, nu

sunt coezive şi nici plastice. Se încălzesc uşor şi se răcesc repede, se lucrează într-

un interval mare de umiditate.

Solurile argiloase au o capacitate de absorbţie şi o permeabilitate mică

pentru apă, au în schimb o mare capacitate de înmagazinare a apei. Sunt neaerate,

foarte coezive, plastice şi aderente.

Solurile lutoase au proprietăţi intermediare, între cele nisipoase şi

argiloase, ele au permeabilitate bună pentru apă şi un raport favorabil între fazele:

lichidă, solidă şi gazoasă, sunt cele mai indicate pentru cultura plantelor

legumicole.

Structura solului este dată de modul de reunire a particulelor elementare în

agregate structurale. De obicei, se deosebeşte macrostructura solului care este

reprezentată prin agregate mai mari de 0,25 mm în Ø şi microstructura cu agregate

mai mici de 0,25 mm în Ø. Structura solului poate fi: glomerulară, nuciformă,

bulgăroasă, prismatică şi lamelară.

Un sol cu o structură glomerulară prezintă condiţii foarte bune pentru

creşterea şi dezvoltarea plantelor. Un asemenea sol are un raport optim între fazele

solidă, lichidă şi gazoasă. Structura glomerulară este caracteristică orizontului A

al cernoziomurilor, solurilor brune şi rendzinelor.

În cazul solurilor cu agregate mai mari (peste 2-4 mm în Ø), spaţiile dintre acestea

sunt excesive, schimbul prin difuziune al aerului este înlocuit de curenţi de aer ce

duc la pierderea apei din sol. Pentru a menţine sau a îmbunătăţi structura solurilor

destinate culturilor legumicole pe care se aplică irigarea cu cantităţi mari de apă,

trebuie ca arătura să nu se facă la aceeaşi adâncime în fiecare an, să se axecute

20

LEGUMICULTURA

periodic o afânare profundă (sub straturile compacte), iar după arătură solul

trebuie lăsat să se aerisească înainte de pregătirea patului germinativ. De

asemenea, este necesar să se folosească o rotaţie raţională şi să se reducă la

minimum lucrările solului. Este necesar să se cunoască bine cerinţele sau gradul

de pretabilitate a speciilor legumicole pentru tipuri de sol.

Soluţia solului se compune din substanţe în stare de dispersie moleculară

ionică şi coloidală, de natură organică sau minerală şi chiar de gaze.

Concentraţia soluţiei solului variază în funcţie de tipul de sol, climat,

aportul freatic, calitatea apei de irigat, activitatea microorganismelor, natura

îngrăşămintelor, amendamentele aplicate.

La culturile legumicole în sere se are în vedere în mod deosebit

concentraţia ionului de Na+, care dacă este prea mare determină reducerea

fotosintezei, o creştere a respiraţiei şi o dinimuare efectivă a producţiei. La

culturile din sere, prin folosirea unor cantităţi mari de îngrăşăminte, în funcţie de

textura solului şi sub influenţa apelor de irigaţie s-a constatat o creştere a

conţinutului de săruri ceea ce a dus la reducerea accesibilităţii apei şi a

substanţelor nutritive din sol pentru plante; degradarea proprietăţilor fizice ale

solului; reducerea activităţii microorganismelor din sol; scăderea producţiei de

legume.

Reacţia solului constituie unul dintre factorii importanţi care condiţionează

regimul de nutriţie al plantelor. Reacţia solului este determinată de proporţia

dintre ionii de hidrogen şi cei de oxidril din soluţia solului şi de proporţia dintre

coloizii cu caracter acid şi cei cu caracter bazic pe de altă parte.

Reacţia solului exprimă convenţional prin simbolul “pH”. Din acest punct

de vedere solurile pot fi: neutre (pH =7), acide (pH mai mic de 7) şi bazic (pH

peste 7).

Capacitatea tampon reprezintă o altă proprietate a solului de care depinde

regimul nutritiv. Ea reprezintă însuşirea solului de a se opune tendinţelor de a-i

modifica reacţia. Capacitatea de tamponare a solului este cu atât mai mare cu cât

capacitatea de schimb cationic a acestuia este mai mare, adică cu cât conţine mai

multe particule coloidale (organice şi minerale).

3.5.2. Nutriţia minerală a plantelor legumicole şi rolul fiziologic al

elementelor minerale

21

LEGUMICULTURA

Prelevarea de către plantele legumicole a elementelor minerale, diurnă sau

pe întreaga perioadă de vegetaţie, se desfăşoară în raport cu creşterea şi

dezvoltarea lor.

Marea majoritate a elementelor nutritive sunt luate de către plante din

soluţia solului; ele se pot clasifica după mai multe criterii:

-după sursă: din aer (C,O); din apă (O,H); din sol (N şi elementele din cenuşă);

-după criteriul chimic; metaloizi anioni (N, P, S, Ce, Si); metale cationi (K, Ca,

Fe, Mg);

-după raportul cantitativ: macroelemente (0,01-10% - C, P, O, N, S, Mg, Ca, K);

microelemente (0,001 -0,0001% - Cu, Bo, Mn, Mo, Zn); ultramicroelemente

(elemente radioactive).

Pentru a putea îmbunătăţi regimul de nutriţie al plantelor legumicole, este

absolut necesar să se cunoască rolul pe care îl îndeplinesc diferitele elemente

nutritive în creşterea şi dezvoltarea plantelor.

Azotul - prezintă importanţă deosebită pentru creşterea şi dezvoltarea

plantelor legumicole. Participă la alcătuirea proteinelor. Este legat de procesul de

fotosinteză şi de activitatea enzimelor. Acţiunea lui asupra plantelor depinde de

prezenţa celorlalte elemente, de apă şi de activitatea sistemului radicular.

Fosforul stimulează fructificarea şi sporeşte precocitatea plantelor.

Influenţează pozitiv calitatea produselor. Stimulează sinteza azotului. Împreună cu

K, Ca şi Mg, determină rezistenţa plantelor la secetă şi temperaturi scăzute.

Potasiul ajută sinteza hidraţilor de carbon, a proteinelor şi lipidelor,

reţinerea apei în complexul coloidal cu efecte favorabile asupra rezistenţei la

temperaturi scăzute şi secetă, temperează efectele negative ale excesului de azot.

Calciul influenţează mult producţia de legume prin efectul de neutralizare

a acidităţii sucului celular în plante şi a acidităţii solului. Are influenţă favorabilă

asupra formării rădăcinilor şi a nodozităţilor la plantele leguminoase. Joacă rol de

tampon, deoarece are acţiune antagonică faţă de Mg, K, N. Contribuie la

menţinerea stării active a protoplasmei.

Magneziul participă direct la formarea clorofilei, intră în compoziţia a

numeroase enzime hidrolizante şi respiratorii, participând la desfăşurarea normală

a proceselor biochimice din celule. Reglează metabolismul apei celulare,

respiraţia şi sinteza hidraţilor de carbon.

Microelementele - borul, cuprul, manganul, molibdenul, zincul şi fierul,

deşi se absorb în cantităţi foarte mici, au influenţă foarte mare asupra creşterii şi

22

LEGUMICULTURA

fructificării plantelor legumicole. Cerinţele se manifestă specific pentru fiecare

specie în parte.

3.5.3. Cerinţele plantelor legumicole faţă de elementele minerale

Marea majoritate a plantelor legumicole prezintă cerinţe foarte mari faţă

de elementele minerale.

Desimea mare şi producţia biologică foarte ridicată care se înregistrează la

culturile legumicole, asigură una dintre cele mai intensive metode de folosire a

terenului. Consumul de elemente minerale este în raport cu producţia obţinută dar

şi cu însuşirile specifice ale plantelor legumicole.

În funcţie de consumul de elemente minerale, speciile legumicole se pot

grupa astfel:

-specii legumicole cu consum mare sau foarte mare: varza de căpăţână, varza de

Bruxelles, gulia, ţelina;

-specii legumicole cu consum mijlociu: tomatele, ceapa, sparanghelul;

-specii legumicole cu consum mic: salata, spanacul;

-specii legumicole cu consum foarte mic: ridichea de lună şi castravetele.

Cantitatea de substanţe nutritive extrasă din sol se raportează la o tonă de

produs şi este variabilă de la o specie la alta, reprezentând consumul specific .

Consumul de elemente minerale este mult mai mare la cultura din seră

decât la cea din câmp, deoarece în acest caz creşterea vegetativă este mult mai

luxuriantă, perioada de vegetaţie mai lungă iar producţia este mult mai mare decât

în câmp. În acest caz, în mod deosebit, pe lângă elementele de bază se va ţine cont

şi de Mg şi Ca.

Cantitatea totală de substanţe extrase din sol de către plantele legumicole

în cursul unei zile depinde atât de lungimea perioadei de vegetaţie cât şi de recolta

biologică sau recolta utilă.

CAPITOLUL IV BAZELE TEHNOLOGIEI CULTIVĂRII PLANTELOR

LEGUMICOLE

Termenul de tehnologie, ca ansamblu de procedee şi operaţiuni necesare la

obţinerea producţiilor în legumicultură, a intrat în uz, o dată cu trecerea procesului

productiv în etapa modernizării

23

LEGUMICULTURA

Tehnologia de cultivare a plantelor legumicole se diferenţiază în funcţie de

sistemele de cultură, iar în cadrul acestora ea depinde de specificul culturii.

Verigile fluxului tehnologic vizează: pregătirea terenului şi a materialelor

necesare înfiinţării culturilor; înfiinţarea propriu-zisă; întreţinerea culturilor;

recoltarea şi valorificarea producţiei obţinute.

Sistemele de cultură a plantelor legumicole se pot deosebi după: locul

de cultură, tehnologia aplicată, destinaţia şi eşalonarea producţiei, natura

substratului de cultură.

După locul de cultură: se deosebesc culturi în câmp şi culturi în diferite

spaţii special construite şi amenajate în acest scop.

În cazul culturilor în câmp plantele cresc şi se dezvoltă până la recoltare în

câmp deschis, fără protecţie.

Culturile forţate se efectuează în construcţii destinate acestui scop (sere,

solarii încălzite, răsadniţe calde), în care factorii de vegetaţie sunt dirijaţi pe întreg

ciclul de cultură, iar produsele legumicole proaspete se obţin în perioade deficitare

ale anului (iarna, primăvara devreme sau toamna).

Culturile protejate se efectuează în construcţii mai simple (solarii, sere-

solar, adăposturi joase din materiale plastice, răsadniţe reci), în care plantele

beneficiază numai parţial de un microclimat artificial. În interiorul acestor

construcţii se realizează o temperatură cu 2-5°C mai ridicată decât în exterior.

Această diferenţă poate să ajungă până la 9°C în cazul dublei protejări. La dubla

protejare, dacă pentru acoperirea construcţiilor s-a folosit polietilena se

recomandă ca cea de a doua peliculă să fie din PVC, deoarece aceasta, spre

deosebire de polietilenă, nu este transparentă pentru razele infraroşii, deci în acest

caz nu mai poate avea loc fenomenul inversiunii termice.

Culturile adăpostite sunt apărate de intemperii prin mijloace mai simple,

sub formă de obstacole împotriva vântului (terenuri adăpostite natural, perdele şi

culise de protecţie etc.) sau a frigului (clopote şi paravane individuale, folii din

materiale plastice aşezate direct pe culturi).

Culisele de porumb se utilizează în special la culturile de cucurbitacee. De

exemplu, la zece rânduri de castraveţi se amplasează două rânduri de porumb

zaharat. Orientarea rândurilor se face perpendicular pe direcţia vântului

dominant. Prin acest procedeu se protejează plantele de curenţii reci şi de

vânturile care le răsucesc vrejurile.

24

LEGUMICULTURA

După modul de înfiinţare se întâlnesc următoarele sisteme de cultivare a

plantelor legumicole:

- culturi prin semănat direct în câmp practicate la majoritatea speciilor legumicole

cultivate în câmp (morcov, pătrunjel, păstârnac, spanac, pepeni, fasole, bame etc.)

şi numai la anumite specii în sere şi solarii (ridichi, mărar, spanac, pătrunjel

pentru frunze etc.);

- culturi înfiinţate prin plantarea răsadurilor la majoritatea speciilor cultivate în

spaţii protejate, la culturile extratimpurii şi timpurii (tomate, castraveţi, ardei,

pătlăgele vinete) sau chiar pentru culturile de vară-toamnă (tomate, castraveţi,

varză).

După destinaţia producţiei deosebim:

- culturi pentru consum în stare proaspătă fie imediat după recoltare sau după o

anumită perioadă de păstrare în spaţii special amenajate (rădăcinoase, bulboase,

cartof etc.);

- culturi pentru industrializare la care se aplică o tehnologie specifică, produsele

fiind destinate fabricilor de conserve.

În funcţie de eşalonarea producţiei sau perioada când se execută, sistemele

de cultivare pot fi:

- extratimpurii, la sfârşitul iernii şi începutul primăverii;

- timpurii, de primăvară;

- semitimpurii, de vară;

- târzii, de toamnă;

- întârziate, de toamnă târziu sau pentru postmaturare.

După caracteristicile substratului de cultură se deosebesc următoarele

sisteme de cultură:

- pe medii nutritive naturale, cum sunt solul sau diferite amestecuri de pământuri

naturale fertile;

pe medii nutritive artificiale (fără sol), cum sunt soluţiile nutritive care conţin în

anumite proporţii macro şi microelemente necesare nutriţiei plantelor.

4.1. ELEMENTELE DE BAZĂ ALE TEHNOLOGIILOR

Tehnologia de cultivare a legumelor, amplu diferenţiată în funcţie de

obiectul şi obiectivele programate, însumează numeroase măsuri tehnice

asemănătoare, constituindu-se în elemente de bază în fluxul tehnologic.

25

LEGUMICULTURA

4.1.1. Folosirea raţională şi intensivă a terenului de cultură şi a solului în

legumicultură

Alegerea terenului

Alegerea terenului pentru amplasarea culturilor legumicole constituie o

măsură tehnologică obligatorie în vederea obţinerii unor producţii superioare din

punct de vedere cantitativ şi calitativ. La alegerea terenului trebuie să se ţină cont

de factorii pedoclimatici şi social-economici.

Factorii pedoclimatici. Elementele climatice care trebuie să se aibă în

vedere la alegerea terenului sunt: temperatura şi umiditatea relativă a aerului,

nebulozitatea, precipitaţiile şi vânturile. În mod obişnuit interesează temperatura

medie anuală; temperatura medie a lunii celei mai calde; suma precipitaţiilor în

luna cea mai secetoasă; numărul de zile fără îngheţ; epocile calendaristice ale

îngheţurilor târzii de primăvară şi timpurii de toamnă; umiditatea atmosferică în

luna iulie; frecvenţa grindinei precum şi grosimea stratului de zăpadă în timpul

iernii (Indrea D., 1974).

Terenul trebuie să fie plan sau cu o uşoară pantă spre sud sau sud-vest,

neinundabil, asigurat cu o sursă de apă pentru irigare, pe cât posibil protejat

împotriva vânturilor, cu apa freatică la adâncime mare şi ferit de surse de poluare.

Solul trebuie să întrunească următoarele însuşiri: fertilitate ridicată, cu

strat arabil profund; conţinut ridicat în humus; textură uşoară sau mijlocie (cele

mai bune sunt solurile nisipo-lutoase sau luto-nisipoase); structură bună;

capacitate mare pentru apă şi aer. Cele mai potrivite pentru cultura legumelor sunt

solurile de luncă, aluvionare, cu proces de solificare avansat. Nu sunt recomandate

solurile puternic podzolite, compacte şi sărăturile.

Factorii social-economici. Din acest punct de vedere terenul destinat

cultivării plantelor legumicole trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie

cât mai aproape de pieţele de desfacere a produselor; să fie deservit de căi de

comunicaţie (şosele asfaltate, căi ferate); să fie în apropierea fabricilor de

conserve, dacă producţia este destinată prelucrării industriale; să existe

posibilitatea asigurării forţei de muncă necesare; pe cât posibil să se găsească în

apropierea sectoarelor zootehnice, pentru a putea fi folosite în mod eficient

îngrăşămintele organice şi a valorifica deşeurile de produse legumicole.

Asolamente legumicole

26

LEGUMICULTURA

Exploatarea raţională a terenului şi a solului în legumicultură impune

practicarea asolamentelor. Necesitatea folosirii asolamentelor decurge din

următoarele:

- proprietăţile fizico-chimice şi biologice ale solului se degradează uşor datorită:

irigaţiei, mecanizării complexe a lucrărilor, cantităţilor mari de îngrăşăminte şi

pesticide folosite şi extragerii unilaterale a elementelor nutritive din sol de către

plante;

- cultivarea continuă, ani de-a rândul pe acelaşi teren a aceloraşi specii legumicole

sau a unor specii înrudite din punct de vedere sistematic, contribuie la înmulţirea

şi răspândirea masivă a bolilor şi dăunătorilor specifici culturilor respective;

- succesiunea raţională în timp şi spaţiu, a culturilor legumicole, în scopul evitării

vârfurilor de producţie, deci şi a folosirii raţionale a forţei de muncă;

- folosirea raţională a îngrăşămintelor.

La baza organizării asolamentelor legumicole stau criterii economice,

organizatorice, biologice şi tehnologice.

Spre deosebire de asolamentele din alte ramuri de producţie agricolă, în

cadrul asolamentului legumicol, noţiunea de “rotaţie” a culturilor are o

semnificaţie specifică. Aceasta datorită faptului că în acelaşi an, pe acelaşi teren

se cultivă două sau mai multe specii legumicole. Deci în majoritatea cazurilor, nu

putem vorbi de cultură premergătoare ci de culturi, deoarece folosirea intensivă a

terenului şi a solului în legumicultură presupune cultivarea în cadrul unor

asolamente, a 2-3 culturi succesive în acelaşi an. Rotaţia culturilor legumicole

trebuie să fie astfel concepută, încât într-o solă să nu se cultive speciile din aceeaşi

familie botanică decât după 4 ani.

La stabilirea rotaţiei culturilor trebuie să se ţină cont de culturile

premergătoare (tab.4.1).

Culturile succesive şi asociate de legume

Culturile succesive şi asociate de legume reprezintă calea cea mai

intensivă de utilizare a terenului legumicol, deoarece acesta este ocupat aproape

întreaga perioadă a anului cu plante legumicole. În acelaşi timp, culturile

succesive şi asociate, contribuie la o mai bună eşalonare a producţiei legumicole şi

o diversificare a acesteia mai aproape de nevoile consumului (Maier I., 1969).

Pentru culturile secundare se folosesc specii cu perioada scurtă de

vegetaţie (salată, ridichile de lună, de vară şi iarnă, ceapa şi usturoiul verde,

27

LEGUMICULTURA

spanacul, gulioarele etc.), acestea putând fi amplasate înaintea culturii de bază

(culturi secundare anterioare) sau după aceasta (culturi secundare următoare).

Tabelul 4.1

AMPLASAREA CULTURILOR LEGUMICOLE ÎN FUNCŢIE DE

CULTURILE PREMERGĂTOARE*

Culturi premergătoareFoarte bune** Bune** Contraindicate**

Pentru legumele de la care se consumă rădăcinile tuberizateLegume solanacee pentru fructe; cucurbitacee

Cereale păioase şi culturi furajere pentru masă verde

Legumele pentru rădăcini tuberizate; din grupa cepei şi cele pentru frunze (în cultură anticipată)

Pentru legumele din grupa verzeiLegumele: solanacee pentru fructe; cartofi; pentru păstăi, seminţe şi capsule

Legumele cucurbitacee şi pentru rădăcini tuberizate

Legumele din grupa verzei şi cele pentru frunze

Pentru legumele solanacee de la care se consumă fructeleLucernă şi trifoi în primul an după desfiinţare; legume pentru păstăi şi capsule şi cele cucurbitacee

Legumele pentru rădăcini tuberizate şi cele din grupa cepei

Legumele solanacee pentru fructe şi cartofi

Legume cucurbitaceeLegumele din grupa verzei şi pentru păstăi şi capsule

Cereale păioase, floarea soarelui, legume pentru rădăcini tuberizate şi pentru bulbi

Legumele cucurbitacee şi solanacee

Legume pentru păstăi, seminţe şi capsuleLegume solanacee; pentru rădăcini tuberizate şi cereale păioase

Legume cucurbitacee şi cele pentru bulbi

Culturile legumicole din grupă

Legumele din grupa cepeiMazăre, bob, bame Legumele solanacee pentru fructe Legumele din grupă şi pentru

rădăcini tuberizate

*) Prelucrare după Butnariu H. şi colab., 1992**) Atenţie la erbicidele folosite la culturile premergătoare

Culturile succesive de legume constă în cultivarea succesivă, pe aceeaşi

suprafaţă de teren, a 2-3 specii legumicole, în cursul unui an.

La stabilirea schemelor de culturi succesive trebuie să se ţină cont de

următoarele aspecte: particularităţile biologice ale speciilor, cerinţele plantelor

faţă de factorii de vegetaţie, producţiile obţinute la unitatea de suprafaţă pentru

fiecare cultură şi cea totală din cadrul schemei de eşalonare folosite, valoarea

alimentară şi economică a produselor ce se obţin, epocile şi modul de valorificare

a produselor, destinaţia producţiei (consum în stare proaspătă sau conservată;

consum intern sau export).

28

LEGUMICULTURA

În privinţa particularităţilor biologice, trebuie să se ţină cont ca, pe cât

posibil, speciile legumicole care se succed să nu facă parte din aceeaşi familie

botanică (pentru a evita transmiterea bolilor şi dăunătorilor comuni), să fie cu

perioadă de vegetaţie diferită (scurtă pentru culturile secundare), să aibă sistem

radicular diferit în ceea ce priveşte dezvoltarea şi amplasarea în stratul arabil,

pentru folosirea mai deplină a elementelor fertilizante din sol (plantele cu sistem

radicular profund trebuie să fie urmate de plante cu sistem radicular superficial şi

invers).

La stabilirea schemelor de succesiune se va ţine seama de cerinţele

plantelor legumicole faţă de temperatură, umiditate şi hrană. Speciile caracterizate

prin rezistenţă la temperaturi scăzute şi cu o perioadă scurtă de vegetaţie pot fi

semănate sau plantate toamna, reuşind să ierneze în câmp în bune condiţii şi să fie

recoltate primăvara devreme (salata, spanacul, ceapa şi usturoiul verde). Alte

plante legumicole suportă uşor temperaturi în jur de 0°C şi uneori chiar -1°C ....-

2°C, ce pot surveni după răsărirea plantelor sau plantarea răsadurilor (varză,

gulioare, conopidă, mazăre etc.). Speciile rezistente la temperaturi scăzute se

cultivă înaintea culturilor de bază care, de regulă au o perioadă de vegetaţie mai

lungă şi sunt sensibile la frig (tomate, ardei, vinete, castraveţi, fasole de grădină

etc.). Din această cauză ele se vor semăna mai târziu, astfel încât să răsară după

trecerea pericolului brumelor târzii de primăvară. La culturile înfiinţate prin răsad,

plantarea se va face după trecerea acestui pericol.

Culturile asociate sunt culturile care se cultivă în acelaşi timp pe aceaşi

suprafaţă de teren, reprezentând forma cea mai intensivă de utilizare a terenului şi

a solului, deoarece pe această cale se realizează o desime foarte mare de plante pe

unitatea de suprafaţă. La aceste culturi specia legumicolă cu importanţă mai mică

se încadrează printre rândurile culturii principale sau pe rând, între plantele

culturii de bază. Pe lângă aspectele menţionate la culturile succesive, în cazul

culturilor asociate trebuie să se ia în considerare şi habitusul speciilor care se

intercalează, pentru ca să creeze pe cât posibil, condiţii reciproc avantajoase şi să

se evite, în orice caz stânjenirea dintre componentele asociaţiei. Datorită faptului

că prin desimea mare de plante la unitatea de suprafaţă se împiedică mecanizarea

lucrărilor, crescând în acest mod consumul de forţă de muncă manuală, culturile

asociate sunt mai puţin folosite în fermele specializate.

29

LEGUMICULTURA

Culturile intercalate. În curţi, grădini şi microferme, în condiţii de irigare,

culturile legumicole se pot intercala printre rândurile de porumb, de vii şi livezi

tinere după cum urmează:

- în culturile de porumb (hibrizi din grupa 200-300) se intercalează: varză

timpurie, conopidă timpurie, salată şi fasole de grădină ;

în vii şi livezi tinere se intercalează: specii cu talie joasă (mazăre de grădină

pentru păstăi, fasole de grădină, salată, spanac, ceapă şi usturoi verde, ceapă din

arpagic, morcov, pătrunjel, mărar, gulioare, lobodă, fasole pentru boabe) sau

specii cu talie semiînaltă (cartofi timpurii, tomate timpurii, varză de vară). Nu se

recomandă să se folosească pepenii verzi, pepenii galbeni, dovleceii etc., deoarece

prin întinderea vrejurilor pot împiedica lucrările de întreţinere şi înăbuşi culturile

de bază .

4.1.2. Irigarea, fertilizarea şi erbicidarea culturilor legumicole

4.1.2.1. Irigarea culturilor legumicole

Irigarea culturilor legumicole, reprezintă principala măsură de

îmbunătăţire a regimului de apă din sol şi are efecte multiple şi anume: sporirea

producţiei, îmbunătăţeşte calitatea comercială şi precocitatea recoltei, asigură

folosirea potenţialului productiv al soiurilor şi hibrizilor de plante legumicole,

folosirea cu maximum de eficienţă a potenţialului de fertilitate a solului şi a

îngrăşămintelor, practicarea culturilor succesive şi asociate.

În ţara noastră, suprafaţa irigată a culturilor legumicole a crescut de la 12

mii ha, în 1938 la 50,4 mii ha, în 1960, 170,1 mii ha, în 1981 şi 196,6 mii ha, în

1985 (Butnariu H. şi colab., 1990).

Amenajarea marilor perimetre irigate în sud, Sadova-Corabia, Călăraşi-

Feteşti, Carasu-Medgidia şi cele din vest, au permis dezvoltarea legumiculturii în

zonele mai secetoase ale ţării.

După scopul urmărit şi perioada când se execută udarea culturilor

legumicole, se disting:

Udarea de aprovizionare se aplică înainte de înfiinţarea culturilor şi are drept

scop completarea rezervei de apă a solului. Se folosesc norme de 800-1200 m3/ha

Udarea prin scurgerea apei la suprafaţa solului prezintă două variante: udarea

prin inundaţie pe brazde sau fâşii şi udarea pe rigole lungi.

30

LEGUMICULTURA

Udarea prin idundaţie se foloseşte numai în sistem gospodăresc, în grădini

pe suprafeţe mici, unde solul poate fi modelat numai în brazde şi fâşii scurte (6-10

m lungime), apa inundând întreaga suprafaţă de cultură. În acest caz se reduce

posibilitatea mecanizării lucrărilor de înfiinţarea şi întreţinerea culturilor.

Udarea pe rigole lungi (100-400 m) este o metodă larg utilizată în

tehnologia culturilor legumicole în câmp, caracterizată prin aceea că apa circulă la

suprafaţa solului, pe rigole, ajungând la rădăcinile plantelor de pe straturile

înălţate - prin infiltraţie, mai ales lateral şi prin capilaritate, fără a lua contact

direct cu partea aeriană a plantei.

Udarea prin aspersiune. În acest caz, apa pompată direct din sursă (canal

deschis sau dintr-o reţea de conducte sub presiune) este pulverizată în aer cu

ajutorul aspersoarelor, de unde picăturile cad pe plante şi sol sub formă de ploaie.

Aducţiunea şi distribuirea apei se realizează prin: sisteme, agregate şi aspersoare.

Udarea prin picurare constă în distribuirea apei la plante sub formă de picături,

într-o perioadă îndelungată de timp.

Regimul de irigare la culturile legumicole

Regimul de irigare la culturile legumicole trebuie înţeles ca o noţiune

complexă, care cuprinde o serie de elemente specifice, cum sunt: norma de udare,

momentul aplicării udărilor, intervalul între udări, schema udărilor şi norma de

irigaţie.

Norma de udare reprezintă cantitatea de apă (în m3) care se administrează la un

hectar cu ocazia unei udări.

Momentul udării

Se determină urmărindu-se dinamica umidităţii solului, prin diferite

procedee specifice aparatelor folosite sau chiar prin simpla palpare a probelor de

sol luate de pe profilul adâncimii de udare

Intervalul între udări este condiţionat de evapotranspiraţia zilnică, de

precipitaţiile căzute, de adâncimea de udare şi de plafonul minim admis, ultimele

două elemente condiţionând mărimea normei de udare. Intervalul dintre udări

reprezintă timpul în zile în care se consumă norma de udare

Numărul udărilor este strâns legat de lungimea perioadei de vegetaţie a plantelor

cultivate şi de condiţiile naturale din zona respectivă (precipitaţii, umiditatea şi

temperatura aerului, frecvenţa şi intensitatea vântului).

Norma de irigare reprezintă cantitatea de apă ce se administrează unei culturi pe

întreaga perioadă de vegetaţie (m3/ha).

31

LEGUMICULTURA

4.1.2.2. Îngrăşămintele folosite în legumicultură şi metodele de fertilizare la

culturile legumicole

Îngrăşămintele folosite în legumicultură

Îngrăşămintele folosite în legumicultură se pot grupa în îngrăşăminte organice şi

chimice.

Îngrăşămintele organice sunt reprezentate prin: gunoiul de grajd, urina de

animale, gunoiul de păsări, mustul de grajd, mraniţa, composturile, turba şi

îngrăşămintele verzi.

Îngrăşăminte chimice pot fi simple şi complexe

Îngrăşămintele simple conţin numai un element nutritiv. În această categorie intră

îngrăşămintele azotate, care conţin azotul sub formă nitrică, sub formă amoniacală

sau ambele forme de azot; îngrăşăminte chimice care conţin numai fosfor sau

numai potasiu, îngrăşăminte cu microelemente.

Îngrăşămintele complexe după numărul de elemente nutritive pe care le conţin pot

fi: binare, dacă au două elemente (N.P; N.K; P.K), ternare dacă conţin trei

elemente (N.P.K) şi polinutritive (complexe) când pe lângă cele trei elemente, mai

conţin şi alte elemente nutritive (macro şi microelemente).

Îngrăşămintele complexe de tip cristalin (Cristalin I, Cristalin II), se

recomandă mai ales pentru culturile din sere şi solarii, aplicându-se o dată cu apa

de udat (fertilizare hidrolizantă). Îngrăşămintele lichide de tip C, fiind foarte

solubile, se recomandă a fi utilizate ca şi îngrăşămintele de tip cristalin.

Îngrăşămintele complexe extraradiculare (foliare) se pot aplica în 1-4 reprize în

500 l apă/ha o dată cu tratamentele fitosanitare, în câmp, sere şi solarii; se aplică

doze de 5-10 litri/ha sub formă de soluţii în concentraţii de 0,2-1,0-1,5%, în

funcţie de tipul îngrăşământului folosit.

Îngrăşămintele organo-minerale sau ionitice au ionii minerali fixaţi pe suport

organic (praf de lignit, reziduri celulozice, praf de turbă), la care se adaugă răşini

ureoaldehidice, sunt solide, granulate ( = 1 - 4 mm), neaglomerabile. Se

administrează la fertilizarea de bază, toamna sau primăvara, în doze de 1600-3200

kg/ha, înlocuind cu bune rezultate gunoiul de grajd.

Metode de fertilizare

Metodele de fertilizare trebuie să ţină cont de scopul fertilizării:

- de menţinere a fertilităţii;

- de creştere a fertilităţii;

32

LEGUMICULTURA

- de îmbunătăţirea condiţiilor de nutriţie din perioada de vegetaţie.

Eficienţa fertilizări chimice este strâns corelată cu metoda de aplicare ce

trebuie să ţină cont de tehnologia de cultură, cerinţele plantelor şi însuşirile

solului. Cantităţile de îngrăşăminte calculate pentru culturile legumicole se

administrează folosind metodele: fertilizarea de bază; fertilizarea starter (o dată cu

înfiinţarea culturii); fertilizarea fazială.

Fertilizarea de bază constă în aplicarea îngrăşămintelor şi încorporarea lor în sol

înainte de înfiinţarea culturii. Toamna, înainte de arătura adâncă, se administrează

îngrăşămintele organice semidescompuse şi îngrăşămintele chimice greu solubile

(2/3 din doza de P şi K), iar primăvara îngrăşămintele organice bine descompuse

(mraniţa) şi îngrăşămintele minerale uşor solubile (jumătate din doză).

Fertilizarea starter (o dată cu înfiinţarea culturii), cunoscută şi sub numele de

fertilizare de pornire, are drept scop asigurarea nutriţiei plantelor în condiţii

optime în primele 20-30 zile de la răsărire sau de la plantare.

Fertilizarea fazială are drept scop completarea cerinţelor plantelor pentru anumite

elemente nutritive, pe faze de vegetaţie. Îngrăşămintele pot fi aplicate radicular

sau extraradicular (foliar). Această fertilizare nu suplineşte ci completează

fertilizarea de bază şi cea starter.

4.1.2.3. Erbicidarea culturilor legumicole

Dacă, în general, combaterea buruienilor, concurente rapacee pentru hrană,

apă, lumină şi spaţiu ale plantelor de cultură, constituie o preocupare deosebit de

importantă în scopul obţinerii unor producţii superioare din punct de vedere

cantitativ şi calitativ, aceasta are o semnificaţie deosebită în cazul culturilor

legumicole.

Combaterea chimică a buruienilor prezintă o mare complexitate, datorită:

numărului mare de specii legumicole existente în cultură, dintre care unele (ceapă,

legume pentru rădăcini tuberizate, legume cucurbitacee, legumele pentru frunze

etc.) sunt deosebit de sensibile la concurenţa buruienilor în perioada răsăririi (care

uneori durează 10-20 zile) şi imediat după aceasta, impunând în lupta cu

buruienile măsuri speciale; diversităţii sistemelor de cultură practicate (culturi

succesive, culturi asociate, culturi forţate şi protejate cu mase plastice) care

contribuie la folosirea intensivă a terenului, ceea ce impune utilizarea anuală a

unor mari cantităţi de gunoi de grajd, una din principalele surse de îmburuienare

determină de asemenea, deosebiri esenţiale în combaterea buruienilor în

33

LEGUMICULTURA

comparaţie cu alte culturi; condiţiilor favorabile, create pentru plantele de cultură,

în unele cazuri în condiţii dirijate (sere), de care beneficiază şi buruienile

înregistrând un ritm de creştere deosebit de rapid.

Reiese clar de ce, printre măsurile de luptă (preventive şi curative)

împotriva buruienilor în legumicultură, utilizarea erbicidelor reprezintă o verigă

tehnologică absolut necesară. În acest scop se utilizează un număr mare de

erbicide, sub diferite forme, dintre care o parte sunt eficiente pentru un număr

restrâns de buruieni, în special anuale şi cu o mare selectivitate pentru plantele

legumicole.

Pentru a înţelege mai bine modul lor de acţiune, domeniul de utilizare,

timpul şi modul de aplicare este necesară cunoaşterea grupării lor pe baza naturii

chimice a substanţei active ca şi a caracteristicilor grupei din care fac parte.

Erbicidele cu acţiune sistemică germinală sau de absorbţie prin coleoptil

sau hipocotil se aplică fie la pregătirea patului germinativ (ppi) dacă sunt volatile,

fiind necesară încorporarea lor în sol (Treflan, Balan, Ro Neet), fie la semănat sau

după semănat (pré), pentru a surprinde buruienile în curs de germinare (Dual-500,

Ramrod, Dymid etc.).

Erbicidele de contact neselective se aplică cu una-două zile înainte de

răsărirea plantelor de cultură (pré), dar după ce buruienile au răsărit (Gramoxone),

iar cele selective cu absorţie foliară se aplică postemergent (Basagran, Semeron

etc.).

După modul lor de acţiune erbicidele pot fi împărţite în: erbicide sistemice

şi de contact.

Erbicidele sistemice sunt absorbite de frunze sau rădăcini şi apoi sunt transportate

în ţesuturile întregii plante.

Erbicidele de contact distrug buruienile în urma contactului direct cu ele.

Acţiunea lor are în general un caracter acut şi planta piere repede.

La aplicarea erbicidelor în culturile legumicole se va ţine cont de următoarele

aspecte principale:

- alegerea celui mai eficient erbicid;

- stabilirea celei mai eficiente doze de aplicare;

- stabilirea momentului şi tehnicii de aplicare;

- factorii care influenţează aplicarea etc.

Doza aplicată este specifică fiecărui produs şi depinde de: conţinutul

preparatului în s.a.; natura acestuia; forma de prezentare (lichidă, pudră muiabilă,

34

LEGUMICULTURA

granule); tehnica de aplicare; condiţiile de sol şi meteorologice; conţinutul în

humus al solului; cantitatea de îngrăşăminte organice aplicate; compoziţia

floristică a buruienilor; modul de aplicare (în benzi sau pe toată suprafaţa) şi

numărul de reprize în care se aplică erbicidul; costul unităţii de produs etc.

Dozele de erbicide se exprimă în kg pentru erbicidele granulate sau sub

formă de pudră muiabilă şi în litri pentru cele lichide.

Momentul erbicidării se stabileşte în funcţie de: natura erbicidului folosit

(volatil sau nevolatil); specia cultivată şi sistemul de cultură practicat; compoziţia

floristică a buruienilor de pe suprafaţa de teren pe care se erbicidează.

Epoca (momentul) de aplicare a erbicidelor poate fi: înainte de înfiinţarea

culturilor, cu încorporare în sol pentru cele mai multe dintre erbicide (ppi), dacă

sunt volatile; în timpul semănatului, o dată cu introducerea seminţelor în sol; în

perioada de la semănat la răsărirea plantelor de cultură şi a buruienilor

(preemergent); după ce plantele de cultură au răsărit şi au un stadiu de creştere

mai avansat decât buruienile care nu au depăşit faza de rozetă cu 2-3 frunze la

buruienile dicotiledonate sau 5-6 cm în înălţime la buruienile monocotiledonate

(post emergent); după ce răsadurile s-au prins şi au început să crească

(postplantare); în timpul perioadei de vegetaţie, când este nevoie.

Temperatura aerului cea mai favorabilă pentru aplicarea erbicidelor este de

16-20°C. La temperaturi scăzute acţiunea erbicidelor este întârziată.

Temperaturile ridicate au efect nefavorabil, deoarece determină o pierdere rapidă

a substanţelor ce se volatizează uşor (Dymid, Treflan, Balan etc.). Umiditatea

relativă a aerului influenţează pozitiv eficacitatea erbicidelor de contact, aplicate

postemergent, deoarece reduce procesul de volatizare şi favorizează absorbţia

substanţelor active ale erbicidelor de către organele vegetative ale buruienilor. La

o umiditate relativă scăzută (sub 65%), eficienţa erbicidelor scade mult datorită

pierderilor mari de substanţă prin volatizare. Vânturile influenţează erbicidarea

printr-o distribuire neuniformă a soluţiilor la suprafaţa solului sau a plantelor de

buruieni. Depunerea erbicidelor pe plantele din cultura respectivă sau din culturile

învecinate poate provoca pagube însemnate în cazul când culturile sunt sensibile

la erbicidul folosit. De aceea, nu se recomandă aplicarea erbicidelor atunci când

viteza vântului depăşeşte 15-20 km/oră.

Regimul de precipitaţii poate mări sau micşora eficacitatea tratamentelor.

Eficienţa erbicidelor de contact aplicate postemergent se reduce considerabil, dacă

după tratament survin precipitaţii abundente. Dacă însă la 4-5 ore după erbicidare

35

LEGUMICULTURA

survine o ploaie moderată de 10-12 mm, eficacitatea lor poate să sporească. Lipsa

precipitaţiilor timp de 10-12 zile după erbicidare cu erbicide sistemice reduce mult

efectul. În acest caz, la 5-6 zile după erbicidare, trebuie să se aplice o udare prin

aspersiune, cu 150-200 m3 apă/ha.

4.2. TEHNOLOGIA GENERALĂ A PRODUCERII RĂSADURILOR DE

PLANTE LEGUMICOLE

Importanţa şi necesitatea folosirii răsadurilor

Plantele legumicole cu cea mai mare pondere pentru legumicultura ţării

noastre se cultivă prin răsad (tomatele, ardeii, pătlăgele vinete, varza, conopida,

castraveţii, salata pentru culturi protejate etc.).

Obţinerea unor producţii timpurii, superioare din punct de vedere

cantitativ şi calitativ este condiţionată de producerea unor răsaduri de calitate.

Răsadurile sunt plante legumicole tinere, de o anumită vârstă, produse în

construcţii destinate acestui scop sau în teren neprotejat.

Cu toate că pentru producerea răsadurilor se fac cheltuieli suplimentare,

folosirea lor este absolut necesară datorită avantajelor pe care le prezintă: asigură

condiţii pentru obţinerea unor producţii extratimpurii şi timpurii superioare;

contribuie la eşalonarea producţiei şi a consumului de produse legumicole

proaspete; asigură desimea optimă la unitatea de suprafaţă şi uniformitatea

culturilor; permite lărgirea arealului de cultură a speciilor termofile şi micşorează

consumul de seminţe etc.

Organizarea producerii răsadurilor priveşte în primul rând dimensionarea acestei

verigi tehnologice, în legătură cu proporţia culturilor care se înfiinţează prin răsad,

raportată la scara întregii producţii. În ţara noastră trebuie să se producă anual

aproximativ 10-12 miliarde răsaduri, pentru plantarea a cca. 150.000 ha cultivate

cu legume înfiinţate prin răsad (Butnariu H. şi colab., 1990), ceea ce presupune un

necesar de 3500-4000 ha destinate producerii acestor răsaduri. În acest scop,

producerea răsadurilor este organizată atât în microferme specializate cât şi în

sectoare cu producţie de tip gospodăresc.

Fermele specializate sunt proiectate în module cu capacitatea de producţie până la

15-20 milioane răsaduri într-un ciclu. Aceste ferme sunt organizate în cadrul

societăţilor comerciale sau asociaţii ale cultivatorilor.

36

LEGUMICULTURA

4.2.1. Pregătirea construcţiilor, maşinilor şi utilajelor, pământurilor şi

inventarului pentru producerea răsadurilor

La pregătirea construcţiilor pentru producerea răsadurilor se va ţine cont

de specificul bazei materiale folosite, luându-se următoarele măsuri:

- în cazul serelor înmulţitor se vor efectua următoarele lucrări: revizia tehnică şi

reparaţiile curente (aceste lucrări se fac de către echipe de muncitori specializaţi şi

se execută imediat după desfiinţarea culturii anterioare şi îndepărtarea resturilor

vegetale, mobilizarea solului, mărunţirea solului, dezinfecţia solului şi a

scheletului serei, evitarea reinfestării);

- la solariile încălzite biologic: verificarea scheletului, montarea foliei, dezinfecţia

solului, introducerea biocombustibilului, urmărirea temperaturii, aşezarea

substratului;

- la solariile simple: verificarea scheletului, montarea foliei, afânarea solului,

aşezarea substratului;

- în cazul răsadniţelor cu încălzire biologică: confecţionarea de noi tocuri,

repararea tocurilor vechi, confecţionarea de noi rame de aerisire, repararea celor

vechi, dezinfecţia tocurilor şi a ramelor, pregătirea biocombustibilului, instalarea

tocurilor, acoperirea lor cu ferestre, introducerea amestecului nutritiv.

Maşinile şi utilajele se pregătesc prin reparare şi punerea lor în stare de

funcţionare.

Pregătirea amestecurilor de pământ constă în: mărunţire, omogenizare,

cernere, dezinfecţie, sporirea fertilităţii şi corectarea pH-ului. Înainte de folosire,

mraniţa şi turba, se mărunţesc cu ajutorul maşinilor de mărunţit, se omogenizează.

În scopul îndepărtării impurităţilor (cioburi de sticlă, pietre, resturi vegetale

grosiere-nemineralizate etc.) componentele se cern.

În funcţie de cantitatea de amestec ce urmează a fi pregătită se alege şi

linia tehnologică corespunzătoare pentru pregătirea amestecului nutritiv.

În cazul unor cantităţi mici, lucrările de pregătire a amestecului de pământ

se efectuează manual.

După preparare şi omogenizare, amestecurile nutritive se aşază în

platforme de aproximativ 3 m lăţime şi 2,5 m înălţime.

După pregătire amestecurile nutritive se dezinfectează cu aburi sau cu

substanţe chimice.

La dezinfecţia cu aburi în interiorul platformelor se introduc conductele de

dezinfecţie termică, racordate la conducta de transportare a aburului. Apoi se

37

LEGUMICULTURA

acoperă platformele cu prelate de polietilenă termorezistentă şi se introduce aburul

sub presiune la temperatura de 120°C, menţinându-se până în momentul când în

interiorul platformelor se înregistrează o temperatură de 90°C. După dezinfectare,

pentru a se evita reinfestarea, platformele se menţin în continuare acoperite.

Dezinfecţia pe cale chimică se face pe platforme betonate sau pe prelate

din material plastic, pe care amestecul nutritiv se aşază în straturi succesive, peste

fiecare strat administrându-se cantităţile corespunzătoare de substanţe

dezinfectante (cele solide se administrează prin împrăştiere iar cele lichide cu

ajutorul unor maşini de stropit sau cu stropitori). După administrarea substanţelor

dezinfectante, amestecul nutritiv se omogenizează şi se acoperă cu o folie de

polietilenă. Dacă se foloseşte imediat după trecerea timpului de acţiune şi de

pauză, înainte de utilizare se face proba de fitotoxicitate a amestecului nutritiv.

Amestecuri de pământ folosite la producerea răsadurilor

Amestecurile nutritive folosite la producerea răsadurilor trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii: să fie bogate în substanţe hrănitoare, uşor

asimilabile de către plante; să aibă permeabilitate pentru apă şi aer; culoare

închisă (în scopul absorbirii unei cât mai mari cantităţi de energie solară); să fie

lipsite de agenţii patogeni şi dăunători; să aibă reacţie neutră (pentru legumele din

grupa verzei, castraveţi şi pepeni) sau uşor acidă (pH 6,0-6,5 pentru majoritatea

speciilor).

La pregătirea amestecurilor, turba se foloseşte numai după ce i s-a corectat

reacţia, prin adăugarea de var (cca.2 kg/m3), astfel ca pH-ul să fie de 6-6,5. De

asemenea, la pregătirea amestecurilor, în special când acestea se utilizează pentru

repicarea răsadurilor, se adaugă 0,5-0,7 kg/m3 superfosfat şi 0,2-0,4 kg/m3 sulfat

de potasiu.

Dat fiind timpul de pauză destul de îndelungat pentru unele produse

chimice dezinfectante, pregătirea amestecurilor de pământ se face din timp; până

la întrebuinţare acestea se ţin adăpostite în şoproane, iar în lipsa acestora se fac

grămezi de forme regulate şi se acoperă cu prelate de P.E.

Răsadurile de plante legumicole pot fi produse pe strat nutritiv (repicate

sau nerepicate) sau în forme cu sau fără presarea amestecului nutritiv.

În multe ţări producătoare de legume se practică, într-o măsură tot mai

mare, tehnologia de producere a răsadurilor în cuburi nutritive, rezultate prin

presarea amestecului nutritiv, în care se seamănă sămânţa drajată sau nedrajată,

sau se face repicarea răsadurilor. Pentru simplificarea tehnologiei de producere a

38

LEGUMICULTURA

răsadurilor, se fac experimentări şi cu pastile obţinute din turbă puternic presată,

prevăzute cu o mică adâncitură în care se pune sămânţa sau se repică răsadul

(strip-pots).

4.2.2. Tehnologia producerii răsadurilor în sere înmulţitor

Pregătirea solului constă în mobilizarea lui la adâncimea de 30-32 cm, cu

maşina de săpat solul în sere şi solarii (MSS-1,4) şi mărunţirea lui cu freza

viticolă (FPV-1,3) sau cu cea pentru păşuni (FPP-1,3). Sub registrele de încălzire

şi la capetele traveelor mobilizarea solului şi mărunţirea lui se face manual (cu

hârleţul şi grebla). Cu ocazia lucrărilor de pregătire a solului trebuie să se adune

toate rădăcinile care apar la suprafaţă, dacă acestea prezintă gale sau brunificări

datorită atacului diferiţilor agenţi patogeni.

Dezinfecţia solului serei se realizează pe două căi: termic şi chimic .

Pregătirea patului germinativ constă în:

- aşezarea pe fiecare travee a câte două folii de polietilenă cu lăţimea de 1,4 m

fiecare, rămânând între ele o potecă cu lăţimea de 40 cm pe care se circulă pentru

îngrijirea răsadurilor;

- aşezarea substratului nutritiv (care a fost pregătit şi dezinfectat în prealabil) în

grosime de 6-7 cm, cât mai uniform;

- tasarea uşoară, udarea şi acoperirea cu folie de polietilenă recuperabilă pentru

încălzirea substratului nutritiv.

Semănatul pe pat nutritiv se face manual, prin împrăştiere, repartizând

seminţele cât mai uniform. După terminarea acestei lucrări semănătura se acoperă

cu un strat de 0,5 cm mraniţă sau amestec nutritiv, se tasează, se udă cu apă

tehnologică, se etichetează şi se acoperă cu folie de polietilenă.

Pentru castraveţi şi pepeni galbeni semănatul se face în lădiţe, într-un

amestec de nisip şi turbă sau numai în nisip. După semănat lădiţele se pun pe

registrele de încălzire şi se acoperă cu folie de polietilenă.

Pentru producerea răsadurilor necesare înfiinţării culturilor în sere se poate

semăna şi direct în ghivece din material plastic sau cuburi nutritive, lucrarea

putându-se efectua manual sau mecanizat.

În momentul în care plantele încep să răsară se înlătură folia de polietilenă

şi se scade temperatura cu câteva grade pentru a evita alungirea răsadurilor.

Repicatul constă în scoaterea răsadurilor de la locul unde au vegetat de la

răsărire şi transplantarea lor (introducerea sistemului radicular în substratul

39

LEGUMICULTURA

nutritiv) la o distanţă mai mare între rânduri şi plante pe râmd, în scopul asigurării

unei suprafeţe de nutriţie mai mari şi a unui regim de lumină mai bun. Momentul

optim pentru repicat este când răsadurile se află în faza de apariţie a primei frunze

adevărate (tomate, legumele din grupa verzei, salată) sau la apariţia celei de a

doua frunze adevărate (ardei şi pătlăgele vinete).

La castraveţi şi pepeni această lucrare se face la 3-4 zile de la răsărire,

când cotiledoanele au poziţie orizontală. Operaţiile de pregătire a construcţiilor şi

amestecului nutritiv sunt asemănătoare cu cele de la semănat.

Lucrările de întreţinere aplicate răsadurilor se referă la: dirijarea factorilor

de microclimat (căldură, lumină, gaze, umiditate) şi menţinerea lor la nivel optim,

fertilizarea fazială, combaterea buruienilor, rărirea răsadurilor, aplicarea

substanţelor bioactive, combaterea bolilor şi dăunătorilor, călirea răsadurilor

înainte de plantare în solarii, sere-solar şi câmp.

4.2.3. Tehnologia producerii răsadurilor în solarii şi sere-solar cu substratul

încălzit pe cale biologică

Pregătirea solului constă în înlăturarea tuturor resturilor vegetale de la

cultura anterioară ca măsură obligatorie de fitoprotecţie şi afânarea superficială a

solului. Primăvara devreme se face acoperirea solarului cu folie de polietilenă.

Pregătirea biocombustibilului. Înainte de amenajarea patului cald, gunoiul

trebuie să pornească în fermentaţie, proces ce se realizează prin punerea lui în

platforme de încălzire. În aceste platforme gunoiul se aşază cu 7-8 zile înainte de

amenajarea patului cald.

Platforma se clădeşte din straturi succesive, de gunoi păstrat şi proaspăt,

groase de 25-30 cm, primul şi ultimul strat fiind de gunoi păstrat. În platformă

(lată de 2 m), gunoiul se aşază cât mai afânat şi pentru a nu se tasa sub propria

greutate, platforma nu trebuie să depăşească prea mult înălţimea de 1,5 m.

În momentul în care platforma începe să „fumege” se poate trece la

amenajarea patului cald în grosime de 60-70 cm. Lăţimea patului cald poate fi

egală cu cea a solarului sau a serei solar sau de 3 m. În ultimul caz suprafaţa

rămasă liberă se utilizează pentru repicarea răsadurilor de ardei şi pătlăgele vinete

obţinute pe patul cald. Când solarul sau sera-solar se foloseşte numai pentru

repicarea răsadurilor, grosimea patului cald va fi mai mică (30-40 cm).

40

LEGUMICULTURA

După amenajarea patului cald, se instalează tocurile de răsadniţe sau se

instalează arcuri din fier beton care se acoperă cu polietilenă. După 2-3 zile, când

gunoiul se încălzeşte, se aşază substratul nutritiv în grosime de 6-8 cm.

Semănatul se poate executa la 2-3 zile după aşezarea substratului. Epoca

de semănat se stabileşte în funcţie de momentul plantării, astfel încât de la

răsărirea plantelor până la plantare să treacă o perioadă de 35-40 zile.

Semănatul se face prin împrăştiere sau în rânduri folosind rama de

semănat. După efectuarea semănatului se acoperă cu un strat de mraniţă sau

amestec nutritiv gros de 0,5-1 cm, se tasează, se udă cu apă tehnologică şi se

etichetează.

Imediat după semănat se pregăteşte patul cald pentru repicat. Grosimea

amestecului nutritiv este de 12-14 cm când se repică în substrat sau 2-3 cm când

se repică în cuburi nutritive. În ultimul caz, peste stratul de substrat se aşază

cuburile nutritive cu latura de 5 cm în care se vor repica răsadurile. La 8-10 zile

de la răsărirea plantelor se face repicarea răsadurilor introducându-le în substrat

sau cub până în apropierea cotiledoanelor şi se udă imediat cu apă tehnologică

până la umectarea cuburilor sau a substratului.

Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele aplicate răsadurilor

produse în sere înmulţitor cu unele particularităţi şi anume: nu se mai face rărirea

cuburilor; atenţie deosebită se va acorda aerisirii deoarece în solarii se formează

condensul care contribuie la creşterea umidităţii relative a aerului şi prin

fermentarea gunoiului se degajă amoniac şi CO2 care devin toxice pentru plante

dacă nu se efectuează această lucrare; dacă se produc răsaduri nerepicate şi

plantele sunt prea dese, se face rărirea acestora la 3-4 cm pe rând. Răsadurile

rezultate din rărire se repică în alt solar care a fost pregătit în acest scop.

4.2.4. Tehnologia producerii răsadurilor în solarii şi sere-solar neîncălzite

Pentru culturile de tomate timpurii, de vară şi pentru industrializare şi

varză de vară, semănatul survine într-o perioadă când nu mai este necesară

folosirea încălzirii artificiale, dar presupune măsuri de captare şi conservare a

energiei solare prin sistemele de acoperire şi etanşare a construcţiilor.

Construcţiile se pregătesc cu 10-12 zile înainte de semănat şi constă în acoperirea

solariilor, introducerea amestecului nutritiv, dezinfecţia spaţiilor şi a elementelor

de construcţie, afânarea substratului. Aceste lucrări se pot executa mecanizat,

folosind pentru dezinfecţie maşinile de stropit (MST-900, Protector 300 M) iar

41

LEGUMICULTURA

pentru afânarea substratului freza viticolă (FV 1,3) sau de păşune (FPP 1,3),

acţionate de tractorul viticol.

Amestecurile nutritive se pot pregăti pe platforme betonate şi apoi se

introduc în solarii şi sere-solar, sau se poate introduce separat fiecare component

cu ajutorul remorcilor de seră cu basculare laterală, se nivelează manual fiecare

component şi apoi straturile aşezate succesiv se omogenizează cu ajutorul frezei.

Semănatul se face manual sau mecanizat cu semănătoarea SRS-12, se udă

şi se erbicidează.

Cuburile nutritive pentru tomatele timpurii se confecţionează şi se introduc

în solarii sau sere-solar cu 5-6 zile înainte de repicat pentru a se încălzi şi se

acoperă cu folie de polietilenă uzată pentru ca acestea să nu-şi piardă umiditatea.

Pentru producerea răsadurilor de tomate timpurii cât şi pentru repicarea

răsadurilor de ardei şi pătlăgele vinete se vor folosi solarii cu dublă protejare iar

pentru celelalte specii, după semănat se face mulcirea cu folie de polietilenă

recuperabilă .

Lucrările de întreţinere care se aplică răsadurilor sunt asemănătoare cu

cele efectuate la producerea răsadurilor în solarii cu substratul încălzit pe cale

biologică, cu specificarea că pentru a favoriza ramificarea sistemului radicular

este necesar să se asigure umiditatea în substrat, uniform, pe tot parcursul

perioadei de producere a răsadurilor, în special în stratul superficial, pentru a nu

favoriza dezvoltarea rădăcinii principale în adâncime. Călirea răsadurilor începe

cu 3 săptămâni înainte de plantare, aplicându-se la începutul intervalului de călire

un tratament cu Cycocel 0,1%.

4.2.5. Tehnologia producerii răsadurilor în răsadniţe cu încălzire biologică

Terenul care se alege pentru amenajarea răsadniţelor cu încălzire biologică

trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie adăpostit împotriva vânturilor

şi curenţilor de aer rece; să fie plan sau uşor înclinat spre sud, pentru a preveni

băltirea apei provenite din ploi şi topirea zăpezii; uşor, permeabil şi ferit de

inundaţii; pânza de apă freatică să fie la adâncime de peste 2 m; să fie departe de

surse de infecţie; să aibă asigurată sursa de apă cu debit constant şi suficient etc.

Ca material organic biocombustibil pentru amenajarea răsadniţelor cu cele

mai bune rezultate se foloseşte gunoiul de grajd care, înaintea amenajării

răsadniţelor trebuie să pornească în fermentaţie. În acest scop se procedează ca şi

în cazul solariilor cu substratul încălzit pe cale biologică.

42

LEGUMICULTURA

Amenajarea patului cald. În momentul în care platforma începe să

„fumege” se trece la amenajarea patului cald, pentru răsadniţele de suprafaţă, sau

gunoiul se introduce în răsadniţe, în cazul răsadniţelor îngropate.

Pe terenul curăţat de zăpadă (dacă este cazul) se aşază un strat de paie sau

frunze de 10-15 cm grosime, pentru a izola patul cald de solul rece şi a asigura

scurgerea mustului de gunoi. Pe acest strat se amenajează patul cald, alcătuit din

straturi succesive de gunoi, uşor şi uniform tasate cu dosul furcii. Înălţimea

patului diferă în funcţie de momentul amenajării şi tipul de răsadniţă. În perioada

rece (ianuarie-februarie) şi la răsadniţele de suprafaţă, aceasta este de 70-80 cm iar

în perioada mai caldă (martie-aprilie) 40-50 cm.

Imediat după amenajarea patului cald se instalează tocurile de răsadniţe.

Pentru răsadniţele cu o pantă, tocurile se orientează pe direcţia est-vest, uşor

înclinate spre sud (panta va fi de 6°), iar cele cu două pante se orientează cu

lungimea pe direcţia nord-sud, pentru ca răsadurile să primească cât mai multă

lumină.

Între tocurile de răsadniţe şi la marginea patului cald se lasă poteci de 0,5

m, pentru a se putea circula în vederea efectuării lucrărilor de întreţinere. Imediat

după aşezarea tocurilor acestea se acoperă cu rame şi rogojini pentru a se evita

pierderile de căldură şi răcirea patului cald.

Între platformele de răsadniţe se lasă drumuri late de 3-4 m, pentru ca materialele

necesare sectorului, precum şi răsadurile produse să se transporte mecanizat.

Operaţiunea de aşezare a tocurilor este valabilă numai pentru răsadniţele mobile,

la cele fixe amenajarea constă numai în aşezarea patului de gunoi în interior.

La 3-4 zile de la instalarea tocurilor, în momentul în care apar picături de

condens pe partea interioară a geamurilor, se pate trece la introducerea

amestecului nutritiv în răsadniţe. În acest scop, se descoperă răsadniţele, se

tasează şi se nivelează gunoiul din interiorul tocului şi se presară un strat subţire

de praf de var sau cenuşă pentru a împiedica apariţia ciupercilor. Componentele

care alcătuiesc amestecul nutritiv sunt prezentate în tabelul 6.30. Grosimea patului

nutritiv va fi de 10 cm, când răsadurile se repică şi de 12-13 cm când se seamănă

fără a face repicatul, cât şi pentru repicat direct pe pat nutritiv.

Semănatul se execută prin împrăştiere, dacă răsadurile se repică, sau în

rânduri când răsadurile nu se repică. În ultimul caz, distanţa între rânduri va fi de

6-7 cm iar între seminţe pe rând 3-4 cm.

43

LEGUMICULTURA

Semănătura se acoperă cu un strat de mraniţă sau amestec nutritiv de 0,5

cm grosime, se tasează şi se udă cu apă tehnologică. Se seamănă la 3-4 zile de la

introducerea amestecului nutritiv, după ce amestecul nutritiv s-a încălzit (apar

picături pe partea interioară a geamurilor şi răsar seminţele de buruieni). Data

semănatului se alege în funcţie de epocile de înfiinţare a culturilor legumicole în

câmp.

Repicatul răsadurilor se face direct în substrat (la 5 x 5 cm sau 7 x 7 cm),

dar se poate efectua şi în cuburi nutritive pentru culturile timpurii. Lucrările de

îngrijire aplicate răsadurilor produse în răsadniţe se aseamănă cu cele efectuate la

răsadurile produse în solarii cu substratul încălzit pe cale biologică cu unele

particularităţi în privinţa dirijării temperaturii care se face mai greu în răsadniţe. În

momentul în care răsadurile ajung la geam se face ridicarea tocurilor.

4.2.6. Tehnologia producerii răsadurilor pe straturi amenajate în câmp

Pentru culturile legumicole destinate consumului târziu din toamnă, care

se cultivă prin producerea prealabilă a răsadurilor, acestea se produc pe straturi

amenajate în câmp. În acest scop se alege un teren adăpostit, fertil, permeabil, cu

apa freatică la adâncime de peste 2 m, situat lângă o sursă de apă sigură şi

prevăzut cu căi de comunicaţii.

Terenul se curăţă de resturile vegetale, se dezinfectează, se afânează, se

mărunţeşte bine şi se erbicidează. Se amenajează straturi cu lăţimea de 80-100 cm,

pentru a se putea efectua lucrările de întreţinere. Între straturi se lasă poteci de

circulaţie late de 50 cm. Pe fiecare strat se aşază amestecul nutritiv în grosime de

7-8 cm, se nivelează şi se trasează uşor. Se seamănă manual, distribuind cât mai

uniform seminţele. Pe suprafeţe mai mari se poate semăna mecanizat cu

semănătoarea SRS-12. Se seamănă mai rar deoarece răsadurile nu se repică.

După semănatul manual se acoperă seminţele cu un strat de mraniţă gros

de 0,5-1,0 cm, se tasează şi se udă. Lucrările de îngrijire constă în: combaterea

buruienilor, udări repetate, fertilizări faziale (2-3) şi combaterea bolilor şi

dăunătorilor.

44

LEGUMICULTURA

4.3. TEHNOLOGIA GENERALĂ A CULTIVĂRII PLANTELOR

LEGUMICOLE ÎN CAMP NEPROTEJAT

Producerea legumelor în câmp reprezintă activitatea de bază în

legumicultură care se poate efectua în sistem gospodăresc, microferme (1-5 ha)

sau în fermele din cadrul unor asociaţii ale cultivatorilor sau alte exploataţii

agricole.

Producerea legumelor în ferme specializate dă posibilitatea folosirii

principiilor legumiculturii intensive, zonarea, concentrarea, profilarea,

specializarea, aplicarea pe scară largă a mecanizării, chimizării şi irigării, ceea ce

duce la obţinerea unor producţii ridicate la unitatea de suprafaţă, formarea unor

partizi mari de legume care, prin echilibrarea ofertei şi cererii, duce la scăderea

preţului de vânzare.

4.3.1. Pregătirea terenului şi a solului

Pregătirea terenului este necesară atunci când se ia în cultură pentru prima

dată o anumită suprafaţă de tere. Aceasta constă în executarea lucrărilor de

desecare, defrişare, curăţirea de pietre sau alte materiale, nivelarea capitală şi

amenajarea pentru irigaţii. Dintre aceste lucrări, nivelarea capitală şi amenajarea

pentru irigaţii se efectuează în mod obligatoriu iar celelalte numai dacă este

nevoie.

Nivelarea capitală sau de bază se execută de regulă o dată cu construirea

sistemului de irigaţii şi când este necesar se poate repeta. O nivelare efectuată

corect trebuie să asigure o pantă continuă şi uniformă a terenului de 1-3‰ pe toată

lungimea solelor destinate irigării. Lucrarea se efectuează de către întreprinderi

specializate.

Amenajarea terenului pentru irigaţii este o operaţie prin care se realizează

ansamblul de lucrări necesare asigurării cu apă a culturilor. Acestea se împart în

două categorii mari: lucrări de captarea apei (prize) şi lucrări pentru transportul şi

distribuţia apei pe teren (reţeaua de irigaţie).

Captarea apei din sursă se realizează printr-un ansamblu de lucrări ce se

execută la punctul de priză. Transportul apei de la priză la terenul irigat se face cu

ajutorul reţelei de irigaţie care poate fi construită din canale deschise, jgheaburi

sau conducte îngropate.

45

LEGUMICULTURA

Pregătirea solului necesită o serie de lucrări care se execută diferenţiat în

funcţie de sistemul de cultură practicat, însuşirile solului, particularităţile

biologice şi agrotehnice ale plantelor cultivate etc. Prin aceste lucrări se urmăreşte

crearea condiţiilor favorabile pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor prin

îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale solului, favorizând astfel accesul aerului, apei

şi căldurii; intensificarea proceselor chimice, ceea ce duce la creşterea fertilităţii

solului; combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.

Lucrările principale care se aplică solului se grupează în lucrări de bază şi

de pregătire a patului germinativ.

Lucrările de bază ale solului

Lucrările de bază sunt: nivelarea terenului, fertilizarea şi mobilizarea

solului (arătura şi afânarea adâncă).

Nivelarea terenului constituie una din cerinţele principale pentru

generalizarea tehnologiilor moderne. Prin această lucrare se crează condiţii pentru

mecanizarea lucrărilor de la înfiinţarea culturilor până la recoltarea produselor şi

repartizarea uniformă pe teren a apei.

Nivelarea de întreţinere (exploatare) se execută anual înaintea fertilizării şi

arăturii de bază şi urmăreşte întreţinerea nivelării capitale prin corectarea

denivelărilor care au apărut în urma efectuării lucrărilor din perioada de vegetaţie

la cultura anterioară.

Fertilizarea de bază se efectuează după nivelarea de întreţinere când se

administrează îngrăşămintele organice şi cele minerale greu solubile (2/3 din

îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu.

Arătura adâncă îmbunătăţeşte structura solului, ajută pătrunderea rădăcinilor în

profunzime, încorporează îngrăşămintele organice şi resturile vegetale accelerând

descompunerea lor, permite infiltrarea apei în straturile mai adânci, contribuie la

combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor etc

Pe solurile uşoare şi pentru unele culturi (fasole, mazăre, ceapă etc.), este

suficientă o arătură la adâncimea de 20 cm.

Pentru culturile care se înfiinţează toamna sau primăvara devreme,

lucrările de pregătire continuă până la modelarea solului.

Afânarea adâncă a solului sau scarificarea, subsolarea şi scormonirea sunt lucrări

agroameliorative prevăzute în tehnologiile culturilor legumicole, care se aplică pe

solurile grele, compacte, pe cele cu un strat puternic tasat în profunzime şi pe

solurile cu exces de umiditate. Adâncimea de lucru este de 40-60 cm.

46

LEGUMICULTURA

Lucrările de întreţinere a arăturii şi de pregătire a patului germinativ

Datorită perioadei mari de timp în care se face înfiinţarea culturilor (începând din

luna martie până în octombrie), cât şi diversităţii seminţelor ca mărime, este

necesară o pregătire specifică a patului germinativ, care trebuie să asigure în sol

căldura, oxigenul şi umiditatea necesară germinării seminţelor sau prinderii

răsadurilor.

Căldura necesară germinării seminţelor se asigură prin afânarea solului

până la adâncimea de încorporare a seminţelor. Acest strat trebuie să se afle pe un

substrat mai tasat care conduce mai bine umiditatea spre seminţe. Prin lucrările de

pregătire a patului germinativ pentru înfiinţarea culturilor legumicole se distrug

buruienile şi se împiedică evaporarea apei din sol. Pentru a se reduce consumurile

de energie şi în vederea evitării tasării solului se recomandă folosirea de agregate

complexe, care realizează concomitent mobilizarea, erbicidarea, fertilizarea,

modelarea şi semănatul la o singură trecere.

Pentru pregătirea patului germinativ, în vederea înfiinţării culturilor

primăvara devreme (mazăre, morcov, spanac, salată etc.), imediat ce se poate intra

pe teren, se face o grăpare cu grapa cu colţi reglabili cu bară de netezire 8-GCN-

1,7 (1-2 treceri). Dacă arătura de toamnă prezintă denivelări mai pronunţate se

folosesc combinatoare (C-3,9 sau C-6,5).

Pentru culturile care se înfiinţează primăvara în epoca a doua, când terenul

este mai tasat şi pe solurile grele, se recomandă folosirea combinatorului C-3,9

având montate, în locul roţilor, trei grape elicoidale sau combinatorul C-6,5. Cu

combinatoarele se pot încorpora îngrăşămintele cu azot şi erbicidele. În cazul în

care terenul s-a îmburuienat, combinatoarele se echipează în mod obligatoriu cu

cuţite tip săgeată. Se lucrează la adâncimea de semănat.

Pentru culturile care se înfiinţează în epoca a III-a (tomate, ardei, pătlăgele

vinete, pepeni etc.), până la înfiinţarea culturilor se recomandă să se aplice una-

două grăpări de întreţinere la 2-3 cm adâncime cu 8-GCN-1,7, iar la nevoie cu

combinatorul C-3,9, la care s-au înlocuit roţile cu trei grape elicoidale, pentru a

distruge buruienile şi a evita formarea crustei.

Pentru culturile care se înfiinţează pe teren modelat este necesar ca

pregătirea patului germinativ cu combinatorul, să se lucreze la o adâncime mai

mare pentru a se putea face o modelare corespunzătoare.

Pentru culturile succesive sau duble, care se înfiinţează vara sau toamna,

după recoltarea culturii anterioare, terenul se pregăteşte printr-o arătură

47

LEGUMICULTURA

superficială la 15-18 cm adâncime, pentru a încorpora resturile vegetale în sol,

urmată de o discuire cu grapa cu discuri. Dacă resturile vegetale nu au un volum

mare, pregătirea patului germinativ se poate face direct cu ajutorul grapei cu

discuri (1-2 treceri).

Modelarea solului asigură irigarea prin rigole şi uşurează mecanizarea lucrărilor

de înfiinţare, întreţinere şi recoltarea culturilor, tractorul şi agregatele deplasându-

se pe rigole; asigură zvântarea şi încălzirea timpurie a solului, ca şi evacuarea

surplusului de apă în cazul ploilor torenţiale cu debit excesiv. Pentru mecanizarea

lucrărilor de modelat se folosesc: maşinile de modelat solul MMS-2,8 şi MMS-4,5

precum şi agregatul de modelat şi fertilizat solul AMFS-4,5, care la o trecere

execută două straturi cu lăţimea la coronament de 94 cm (MMS-2,8) sau trei

straturi cu lăţimea la coronament de 104 cm (MMS-4,5 şi AMFS-4,5).

Combaterea pe cale chimică a buruienilor se face prin tratarea solului cu diferite

erbicide specifice.

Erbicidarea se face prin pulverizarea fină a soluţiilor apoase de erbicide pe

suprafaţa solului după modelare, pré sau postemergent, în cazul erbicidelor care

nu necesită încorporarea în sol. Pentru erbicidele volatile, erbicidarea se face

înainte de modelare

4.3.2. Înfiinţarea culturilor legumicole în câmp

În câmp, culturile legumicole se înfiinţează prin semănat direct sau prin

plantarea materialului săditor (răsad, bulbi, tuberculi etc.).

Înfiinţarea culturilor legumicole prin semănat direct în câmp

Semănatul este o lucrare prin care seminţele se introduc în sol, la o anumită

adâncime, într-o anumită cantitate la ha, după anumite scheme de însămânţare.

La însămânţare trebuie să se ţină cont de următorii factori principali: epoca,

adâncimea, norma, schema de înfiinţare şi folosirea maşinilor adecvate acestei

lucrări.

Epoca de semănat este condiţionată de sistemul de cultură, particularităţile

biologice ale speciilor legumicole şi perioada când trebuie recoltată producţia. Se

deosebesc trei epoci de semănat: de primăvară, vară şi toamnă. În funcţie de

cerinţele de consum şi de necesitatea aprovizionării fabricilor de conserve,

semănatul se face eşalonat, în mai multe etape.

Adâncimea de semănat condiţionează uniformitatea răsăririi şi se stabileşte în

funcţie de mărimea seminţelor, textura solului, calitatea pregătirii patului

48

LEGUMICULTURA

germinativ, umiditatea solului şi epoca de semănat. Seminţele mici se seamănă la

1-2 cm adâncime, cele mijlocii la 2-3 cm, iar cele mari la 3-4 cm (Maier, 1969).

Norma de sămânţă la ha se stabileşte în funcţie de desimea plantelor la unitatea

de suprafaţă, masa a 1000 de seminţe şi valoarea culturală a acestora.

Schemele de semănat se stabilesc ţinând seama de: suprafaţa de nutriţie a

plantelor şi asigurarea desimii optime la unitatea de suprafaţă; schema de

modelare a solului; metoda de irigare; caracteristicile tehnice ale tractorului,

maşinilor şi utilajelor folosite pentru semănat, pentru executarea mecanizată a

lucrărilor de întreţinere şi recoltat.

Înfiinţarea culturilor legumicole prin plantarea răsadurilor

Culturile legumicole care se înfiinţează prin plantarea răsadurilor sunt:

tomatele, ardeii, pătlăgelele vinete, ţelina, ceapa de apă, prazul, salata, castraveţii

etc. În acest caz se va avea în vedere următoarele aspecte: calitatea răsadurilor,

epoca de plantare, distanţele de plantare, metodele de plantare şi adâncimea la

care se plantează.

Calitatea răsadurilor influenţează direct precocitatea şi nivelul producţiei. Un

asemenea răsad, la plantare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie viguros, cu internodii scurte şi cu un sistem radicular bine dezvoltat;

- să fie sănătos, cu o culoare verde-închis, caracteristică speciei şi cu nuanţă

violacee, mai ales spre colet;

- la tomate, ardei şi pătlăgele vinete să aibă primii muguri florali bine formaţi,

vizibili cu ochiul liber ( etapa a VIII -a de organogeneză);

- la speciile din familia Cucurbitaceae să prezinte 3-4 frunze adevărate bine

formate;

- la speciile din grupa verzei să aibă 5-6 frunze adevărate bine formate.

Epoca de plantare se alege ţinând cont de o mare complexitate de condiţii şi

anume: particularităţile speciei şi soiului cultivat şi tipul culturii în care sunt

programate, corelate în relaţie cu evoluţia temperaturii şi precipitaţiilor ca factori

principali în complexul climatic local; durata de vegetaţie a soiului cultivat;

perioada când trebuie să se livreze producţia.

Pregătirea răsadurilor pentru plantat. Înainte de plantare cu 10-12 ore,

răsadurile se udă bine, pentru a se scoate cu uşurinţă din ghivece sau pentru a

evita pe cât posibil ruperea rădăcinilor la cele nerepicate. Se sortează, înlăturând

răsadurile necorespunzătoare. Răsadurile obţinute în ghivece sau cuburi nutritive

se încarcă în lădiţe şi se îmbăiază în soluţie de insectofungicid. Lădiţele se aşază

49

LEGUMICULTURA

în remorci prevăzute cu stelaje pentru a evita ruperea răsadurilor şi se transportă la

locul de plantare. În timpul transportului răsadurile se protejează prin acoperire cu

folie de polietilenă şi rogojini pentru a le feri de acţiunea razelor solare.

Metode de plantare. Plantarea răsadurilor se poate face manual, semimecanizat,

mecanizat sau automatizat.

Adâncimea de plantare depinde de specie(tab. 4.2).

Tabelul 4.2

Adâncimea de plantare a răsadurilor la unele specii legumicole

Specia Adâncimea

Tomate, varză, conopidăMai adânc decât au fost în răsadniţă deoarece

emit uşor rădăcini adventive

Ardei, pătlăgele vinete,

castraveţiCu 1-2 cm mai adânc decât au fost în răsadniţă

Gulii, salată, ţelină, ceapă de

apă, praz

La aceeaşi adâncime la care au fost în răsadniţă

sau pe strat

Distanţele de plantare se stabilesc în funcţie de habitusul plantelor şi starea de

fertilitate a solului, având drept scop asigurarea unor producţii corespunzătoare

din punct de vedere cantitativ şi calitativ

4.3.3. Lucrările de îngrijire aplicate culturilor legumicole în câmp

În legumicultură se întâlnesc două grupe de lucrări: lucrări cu caracter

general (care se aplică la toate culturile legumicole) şi lucrări cu caracter special

(care se aplică numai la anumite culturi legumicole).

Lucrările cu caracter general sunt: combaterea crustei şi afânarea solului,

completarea golurilor, combaterea buruienilor, udarea culturilor, fertilizarea

fazială, prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Lucrările de combatere a crustei şi de afânare a solului. Lucrările

efectuate asupra plantelor la unele culturi ca şi recoltarea, repetându-se în timpul

perioadei de vegetaţie, contribuie la tasarea puternică a solului. În plus, ploile

torenţiale, udarea prin aspersiune, numărul mare de udări şi cu norme ridicate de

udare, contribuie mai mult la accentuarea fenomenului de tasare a solului din

culturi şi la formarea crustei.

Mulcirea solului cu diferite materiale organice (mraniţă, gunoi de grajd

semifermentat, paie, pleavă, coajă de copaci, rumeguş, turbă etc.) sau cu suspensii

50

LEGUMICULTURA

bituminoase, folie de polietilenă de culoare închisă (fumurie sau neagră), folie de

aluminiu, hârtie specială etc., previne formarea crustei, respectiv, tasarea solului şi

împiedică dezvoltarea buruienilor.

Lucrările curente prin care se urmăreşte afânarea solului şi combaterea

crustei, se aplică în toate fazele culturii, folosind diverse unelte şi utilaje. Astfel,

pentru distrugerea crustei în intervalul de la semănat la răsărirea plantelor se poate

lucra cu grape uşoare, care nu pătrund adânc în sol sau se utilizează tăvălugul

inelar (TI-3,5). După ce plantele au răsărit se folosesc cultivatoarele legumicole

(CL-4,5M, CL-2,8) sau freza legumicolă (FPL-4). Pe suprafeţe mici se folosesc

unelte manuale (sape, săpăligi, unelte Wolf) sau prăşitori cu tracţiune hipo.

Completarea golurilor constituie o lucrare de optimnizare a desimii

culturilor. La completarea golurilor, întâlnite frecvent în culturile înfiinţate prin

însămânţarea seminţelor mici (legume pentru rădăcini tuberizate, ceapa ceaclama,

tomate etc.), pe terenuri care nu sunt bine nivelate şi pe soluri nemărunţite

corespunzător, se procedează la reânsămânţare pe porţiunile de rând unde sunt

goluri. În acest scop se folosesc seminţe preîncolţite sau în cazul unor culturi

plantulele rezultate la rărire din rândurile alăturate (tomate, salată, sfeclă etc.).

La culturile înfiinţate prin răsad, golurile se completează la 4-5 zile după

plantare, folosindu-se în acest scop răsaduri din acelaşi soi şi de aceeaşi vârstă,

reţinut special pentru completarea golurilor (10-15%). Completarea golurilor se

efectuează numai după ce se iau măsuri de înlăturare a cauzelor care le-au

provocat (atac de dăunători, exces de umiditate etc.).

Combaterea buruienilor se face atât prin măsuri preventive cât şi prin cele

curative.

Dintre măsurile preventive amintim:

- rotaţia şi succesiunea judicioasă a culturilor;

- utilizarea seminţelor cu valoare culturală ridicată, neinfestate cu seminţe de

buruieni;

- lucrarea raţională a solului pentru prevenirea infestării acestuia cu buruieni;

- utilizarea în cadrul asolamentului a culturilor care concurează mai bine

buruienile;

- distrugerea buruienilor de pe marginea drumurilor şi de-a lungul canalelor de

irigaţii înainte de producerea seminţelor;

- compostarea gunoiului de grajd înainte de utilizare şi menţinerea platformelor

respective libere de buruieni;

51

LEGUMICULTURA

- prevenirea infestării culturilor cu buruieni prin seminţe aduse cu apa de udare,

prin îndepărtarea acestora la intrarea apei în perimetrul cultivat cu legume.

Dintre măsurile curative cele mai importante sunt: plivitul, prăşitul şi

erbicidatul.

Irigarea raţională impune soluţionarea optimă, diferenţiată, în funcţie de

cultură şi specificul local, cu tot ansamblul condiţiilor climatice, tehnico-

organizatorice şi economice a regimului de udare prezentat anterior.

Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Cercetările legate de

efectul bolilor şi dăunătorilor în culturile legumicole au arătat că acestea produc

pagube de recoltă în medie de cca.18%, iar când au condiţii optime de dezvoltare

pot produce compromiterea totală a culturilor. De aceea, pentru obţinerea unor

producţii corespunzătoare trebuie să se menţină plantele sănătoase de la răsărire

până la încheierea perioadei de vegetaţie. Măsurile prin care se pot proteja

plantele împotriva agenţilor patogeni pot fi preventive şi curative.

Dintre măsurile preventive amintim:

- aplicarea unor rotaţii raţionale care să excludă succesiunea speciilor cu agenţi

patogeni comuni;

- aplicarea unei agrotehnici superioare, care să asigure distrugerea buruienilor şi

condiţii bune pentru creşterea viguroasă a plantelor;

- folosirea soiurilor şi hibrizilor cu rezistenţă mare la boli şi dăunători;

- folosirea seminţelor dezinfectate şi a răsadurilor sănătoase;

- instituirea unui regim sever al măsurilor de igienă fitosanitară în culturi.

Măsurile curative se referă la combaterea pe cale chimică sau biologică.

Lucrările de îngrijire cu caracter special. Acestea se aplică numai la anumite

culturi.

Răritul plantelor. La înfiinţarea culturilor prin semănat direct în câmp, în

vederea asigurării unei desimi normale, de regulă ca măsură de siguranţă, se

folosesc norme de seminţe ceva mai mari. În această situaţie, dacă condiţiile de

germinare a seminţelor şi de răsărire a plantelor sunt optime, răsare un număr mai

mare de plante decât cel necesar, motiv pentru care trebuie făcut răritul, care are

drept scop asigurarea unui spaţiu de nutriţie şi vegetaţie pentru fiecare plantă cât

mai aproape de cel optim.

Bilonatul şi muşuroitul se aplică la plantele legumicole de la care se

consumă tuberculii şi rădăcinile tuberizate. Sunt lucrări care se aplică numai în

52

LEGUMICULTURA

cazuri speciale, deoarece prezintă neajunsul că măreşte suprafaţa de evaporare a

apei din sol.

Susţinerea plantelor se aplică la plantele legumicole la care tulpinile nu se

pot menţine în poziţie verticală datorită înălţimii (lungimii) mari a tulpinilor

plantelor şi lipsei în structura anatomică a acestora a unor ţesuturi mecanice care

să asigure rigiditatea tulpinilor.

Copilitul constă în suprimarea ramificaţiilor laterale (copili) de pe tulpină

la tomate sau a lăstarilor de la baza plantelor semincere, care sunt slab dezvoltaţi

şi dacă se lasă produc seminţe de slabă calitate

Cârnitul constă în suprimarea vârfului de creştere al tulpinii principale, în

scopul opririi creşterii plantelor în înălţime şi dirijării hranei către fructe ,

favorizând creşterea şi maturarea acestora.

Ciupitul se efectuează în special la soiurile de castraveţi care fructifică pe

ramificaţii de ordin superior. Această lucrare se aplică la răsaduri, când se

ciupeşte vârful după 3-4 frunze adevărate şi la plantele din câmp când se ciupesc

tulpina principală după 3-4 frunze şi ramificaţiile de ordinul I, după 4-6 frunze.

Tratarea cu substanţe bioactive are drept scop stimularea şi reglarea

proceselor fiziologice, de fructificare şi maturare a fructelor în scopul sporirii

producţiei timpurii şi totale şi îmbunătăţirea calităţii acesteia.

Înălbirea (etiolarea) organelor de consum se efectuează pentru

îmbunătăţirea calităţii produselor legumicole care se consumă etiolate. Prin

înălbire organele de consum devin mai fragede şi au un gust mai plăcut. Înălbirea

se aplică la sparanghel, praz, cicoare, ţelină pentru peţioluri, conopidă, cardon etc.

Protejarea culturilor împotriva brumelor. Culturile legumicole sensibile la

frig, pot fi vătămate şi uneori chiar distruse de brumele târzii de primăvară sau de

cele timpurii de toamnă. În condiţiile din ţara noastră, pericolul brumelor târzii de

primăvară persistă până la 20 aprilie şi uneori chiar prima decadă a lunii mai, iar

toamna, în jumătatea de nord a ţării, pericolul brumelor apare de la 15 septembrie

(uneori chiar mai devreme), iar în sudul ţării, după 5 octombrie.

Combaterea grindinei se poate face prin intermediul rachetelor, încărcate

cu anumite substanţe chimice care exploadează în zona norilor şi împiedică

formarea grindinei sau prin intermediul plaselor cu ochiuri dese din fibre sintetice

care se întind deasupra culturilor. Pericolul distrugerii plantelor se poate înlătura

şi prin cultivarea plantelor în adăposturi acoperite cu mase plastice.

53

LEGUMICULTURA

4.4. RECOLTAREA ŞI CONDIŢIONAREA LEGUMELOR

4.4.1. Recoltarea legumelor

Recoltarea este operaţiunea care marchează trecerea legumelor din sfera

producţiei în cea a circulaţiei şi consumului. Ea reprezintă un complex de

operaţiuni de mare răspundere, deoarece modul de executare a acestei lucrări are

repercursiuni directe asupra menţinerii calităţii produselor. Recoltarea legumelor

cuprinde două aspecte principale şi anume: organizarea recoltării şi tehnologia de

recoltare.

Organizarea recoltării prezintă importanţă deosebită pentru fermele specializate

şi se face din timp asigurându-se pe de o parte întocmirea corectă a graficelor de

livrare, pe baza evaluării producţiei şi întocmirea calendarului apariţiei acesteia,

iar pe de altă parte asigurându-se maşinile şi utilajele necesare recoltării,

formaţiunile de lucru, ambalajele necesare, mijloacele de transport.

Tehnologia recoltării se referă la:

- Stabilirea gradului de maturare la care trebuie făcută recoltarea, în funcţie de

destinaţia producţiei şi anumite caracteristici ale acesteia, cum ar fi capacitatea de

a-şi desăvârşi maturarea după recoltare;

- Momentul optim de executare a recoltării;

- Tehnica de recoltare.

Gradul de maturare constituie o anumită etapă în procesul creşterii şi

maturării la care legumele întrunesc anumite proprietăţi ca: mărime, culoare,

frăgezime, conţinut în apă, zaharuri, aciditate etc.

În funcţie de specificul creşterii şi dezvoltării fiecărei specii legumicole şi

de destinaţia producţiei se utiliează următoarele noţiuni legate de gradul de

maturare:

- maturitatea fiziologică este dată de momentul când seminţele ajung la mărimea

caracteristică şi sunt apte să germineze dacă sunt puse în condiţii optime de

umiditate şi căldură;

- maturitatea de consum corespunde momentului în care părţile comestibile ale

legumelor au dobândit însuşirile caracteristice speciei şi soiului (mărime, formă,

culoare, gust, aromă etc.), însuşiri care permit folosirea lor imediată. Această

noţiune se utilizează pentru legumele de la care se consumă părţile vegetative

(salată, spanac, morcov, pătrunjel etc.) dar se poate folosi şi pentru cele de la care

54

LEGUMICULTURA

se utilizează fructele înainte de atingerea maturităţii fiziologice (castraveţi,

dovlecei, mazăre etc.);

- maturitatea comercială este maturitatea în cadrul căreia sunt întrunite

caracteristicile cerute de beneficiari şi este condiţionată de scopul pentru care

legumele se comercializează. Pentru unele legume ca tomatele pentru export,

pepenii galbeni destinaţi păstrării etc., aceasta corespunde cu stadiul de pârgă.

- maturitatea tehnică sau industrială corespunde cu faza în care legumele

întrunesc însuşirile cerute de unele operaţiuni tehnologice cum ar fi: păstrarea în

stare proaspătă (ceapă, usturoi, etc.), diferite forme de prelucrare (pastă, bulion,

conserve sterilizate, produse deshidratate, murate etc.). La această maturitate

legumele se găsesc în diferite grade ale maturării în funcţie de destinaţie

(supramaturare, coacere deplină, pârgă, inflorescenţă complet formată, maximum

de creştere vegetativă etc.).

Tehnica recoltării este determinată de anumite caracteristici ale plantelor

legumicole şi anume: gradul de perisabilitate şi dinamica apariţiei producţiei.

În funcţie de gradul de perisabilitate, recoltarea trebuie făcută astfel ca, în

momentul efectuării acestei operaţiuni, asupra produsului să se exercite o presiune

cât mai redusă, să se evite pe cât posibil lovirile, zdrobirile, ruperea de ţesuturi

etc., deoarece în celulele lovite, cu pereţii vătămaţi, sub influenţa enzimelor, a

oxigenului din aer şi datorită temperaturii ridicate la care se lucrează de cele mai

multe ori, se produc procese de hidroliză şi fenomene care se evidenţiază prin

pete, înmuierea ţesuturilor etc. care, în perioada imediat următoare recoltării,

produc deprecieri calitative produselor, pierderi în greutate prin îmbolnăvire etc.

În funcţie de specificul plantelor legumicole recoltarea se face selectiv sau

integral.

Recoltarea selectivă se face prin mai multe treceri, pe măsură ce produsele

legumicole ajung la maturitatea comercială (tomate, ardei, castraveţi, pepeni,

dovlecei, fasole de grădină etc.). Intervalul dintre două recoltări diferă în funcţie

de specie, faza de dezvoltare a plantei, tehnologia de cultură, condiţiile de mediu

etc.

Recoltarea integrală la o singură trecere, se face culegând toate produsele

existente în momentul recoltării. Apariţia simultană a producţiei este un caracter

transmis genetic la tomate, ardei, pătlăgele vinete, fasole, mazăre etc., la care s-au

creat soiuri şi hibrizi cu maturare grupată în proporţie de peste 85% şi o bună

rezistenţă la loviri, şocuri, vibraţii etc

55

LEGUMICULTURA

În funcţie de dotarea tehnică, destinaţia producţiei şi specificul fiecărei

specii legumicole, recoltarea se poate face: manual, când toate operaţiile se

execută manual; manual cu scoaterea mecanizată a recoltei din câmp cu platforme

mobile, platforme tehnologice cu benzi; semimecanizat, o parte din operaţii se

execută mecanizat iar celelalte manual; mecanizat, când toate operaţiunile de

recoltare se face cu ajutorul maşinilor speciale.

4.4.2. Condiţionarea produselor legumicole

Prin condiţionare se înţelege totalitatea operaţiilor de sortare, calibrare,

periere, spălare, ceruire etc. cu ajutorul cărora produsele recoltate sunt aduse să

îndeplinească condiţiile tehnice de calitate şi prezentare prevăzute în STAS, nomă

internă, caiet de sarcini.

Presortarea este o operaţie care se efectuează după recoltare şi consă în

eliminarea din masa produselor a exemplarelor evident necorespunzătoare

calitativ, a resturilor de tulpini, bulgări de pământ etc

Sortarea este operaţia de condiţionare a produselor legumicole prin care se

urmăreşte ca acestea să corespundă condiţiilor de calitate precizate în STAS,

caiete de sarcini sau note de comandă. Prin sortare se elimină din masa produselor

exemplarele foarte mici, cele cu maturare complet diferită faţă de celelalte

produse, exemplarele bolnave, vătămate, crăpate etc.

Sortarea selectivă se face manual, prin alegerea produselor cu defecte din

masa produselor supuse sortării sau se pot folosi în acest scop dispozitive cu

celulă fotoelectrică care analizează intensitatea coloraţiei. Aceste dispozitive se

reglează pentru diferite nuanţe şi intensităţi de culoare cu ajutorul unei fise-

program a filtrelor de culoare şi a fundalelor de reflecţie.

Sortarea în masă generală se execută tot manual şi se face prin

examinarea tuturor exemplarelor şi aşezarea lor într-unul din ambalajele aşezate în

jurul muncitorului. Sortarea în masă generală trebuie făcută pe mese de sortare pe

care se aşază produsele care vor fi sortate şi lăzile goale în care se va face

gruparea produselor pe mărimi, formă, culoare etc., realizându-se concomitent

sortarea şi calibrarea produselor.

Calibrarea este operaţia prin care produsele sunt grupate după formă, mărime,

greutate etc., conform prevederilor din actele normative. De obicei, calibrarea se

face concomitent cu sortarea produselor sau după aceasta.

56

LEGUMICULTURA

Perierea este operaţiunea complementară a procesului de condiţionare, care se

aplică unor specii legumicole ca: tomatele, cartofii etc. Are ca scop înlăturarea şi

curăţirea de praf şi o parte din reziduurile de substanţe chimice care se găsesc pe

aceste produse

Spălarea legumelor se face cu maşini speciale de spălat şi are drept scop

îndepărtarea totală a pământului de pe produsele legumicole şi a substanţelor

fitosanitare, care se găsesc pe acestea. În acest scop, în ţara noastră, s-a realizat

maşina de spălat rădăcinoase MSR care realizează spălarea legumelor într-un

tambur rotativ, urmată de o spălare suplimentară cu jet de apă pe un transportor cu

vergele.

Ceruirea este o altă lucrare care se aplică la unele legume şi se face cu emulsii de

ceară sau parafină, având drept scop prelungirea perioadei de păstrare a însuşirilor

calitative.

Legarea în snopi, funii, legături este operaţia de condiţionare şi ambalare

specifică legumelor verdeţuri, sparanghelului, legumelor condimentare etc.

Operaţiunea se execută manual şi constă în formarea unor legături de 4, 6, 10 sau

12 plante, frunze, peţioluri etc., care se leagă cu banderole din masă plastică sau

alte materiale de legat.

Ambalarea produselor legumicole este operaţia de finalizare a fluxului

tehnologic de condiţionare şi are ca scop protejarea produselor în timpul

transportului, favorizarea unei manipulări mai uşoare a produselor, iar din punct

de vedere comercial, o prezentare atrăgătoare. În funcţie de destinaţie produsele

legumicole se ambalează în: ambalaje de manipulare, transport şi depozitare şi

ambalaje de desfacere.

CAPITOLUL V TEHNOLOGIA DE CULTURA A PRINCIPALELOR

PLANTE LEGUMICOLE

5.1.CULTURA LEGUMELOR RĂDĂCINOASE

Din această grupă de plante legumicole fac parte specii de la care se

consumă rădăcinile îngroşate (tuberizate). Dintre legumele rădăcinoase se cultivă

frecvent morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, sfecla roşie, ţelina pentru rădăcină,

ridichele de lună, vară şi iarnă.

57

LEGUMICULTURA

Legumele rădăcinoase sunt folosite în alimentaţie, la pregătirea şi

condimentarea diferitelor mâncăruri, salate, sucuri sau în stare crudă.

Datorită unui conţinut ridicat în zaharuri, săruri minerale şi vitamine,

aceste legume sunt mult apreciate de consumatori. Trebuie remarcat şi conţinutul

în uleiuri eterice a unora ca: pătrunjelul, ţelina, care le conferă aromă şi gust

specific.

Uleiurile eterice din rădăcinile de pătrunjel contribuie la o mai bună

digestie a alimentelor.

Marea majoritate a legumelor din această grupă sunt folosite în industria

farmaceutică. Astfel, din seminţele de morcov se extrage daucarinul folosit în

tratarea bolilor coronariene, iar din seminţele de pătrunjel se extrage apiolul

folosit, încă din antichitate, în tratarea bolilor de rinichi, a malariei şi pentru

dizolvarea nisipului la rinichi şi vezica urinară.

Legumele rădăcinoase se comportă ca plante bienale, cu excepţia ridichilor

de lună şi unele soiuri de ridichi de vară, care sunt anuale.

5.1.1.Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie

Legumele rădăcinoase se cultivă cu bune rezultate în toate zonele ţării

până la altitudi de 1500-1600 m, fiind plante de climat răcoros şi relativ umed.

Seminţele acestor plante pot germina la temperaturi de 1-50C, temperatura

optimă de germinaţie fiind de 18-200C. Unele, ca pătrunjelul şi păstârnacul, rezistă

în faza de plantulă la temperaturi de –8….-100C, iar rădăcina matură la –300C,

fapt ce face posibilă păstrarea lor peste iarnă în câmp (pătrunjel, păstârnac).

Temperatura din sol şi aer influenţează raportul între frunze: rădăcini,

lunghimea, grosimea şi calitatea acestora.

Pentru creşterea normală a rădăcinilor sunt favorabile temperaturi de 18-

200C. La temperaturi mai ridicate, de 25-300C în sol, rădăcinile cresc scurte şi

rămân mici.

Faţă de lumină, cerinţele sunt moderate; la umbră frunzele se alungesc,

sunt firave, iar producţia de rădăcini scade.

Influenţa favorabilă asupra producţiei de rădăcini o are durata de

iluminare. Astfel, procentul de caroten este mai ridicat la morcovi cultivaţi la 14

ore/zi lumină decât cei cultivaţi în condiţii de iluminare scurtă.

În ceea ce priveşte umiditatea solului, cerinţele sunt moderate, totuşi

producţii mari şi sigure se obţin în condiţii de irigare.

58

LEGUMICULTURA

Fazele care necesită multă umezeală în sol sunt: în perioada de germinaţie

a seminţelor, formarea aparatului foliar şi a sistemului radicular şi în perioada de

îngroşarea a rădăcinilor. Lipsa apei în aceste faze duce la lemnificarea ţesuturilor,

iar variaţiile bruşte de umiditate provoacă crăparea şi ramificarea rădăcinilor,

depreciindule calitativ.

Excesul de apă este mai dăunător, deoarece favorizează apariţia de boli,

care diminuează producţia.

De menţionat este faptul că ţelina necesită multă apă, cultura reuşind bine

numai în condiţii de irigare. Temperaturile de peste 160C prelungite mult timp şi

asociate cu secetă în primele faze de vegetaţie determină apariţia tulpinilor

florifere în primul an.

Legumele rădăcinoase valorifică bine soluţii mijlocii sau uşoare, afânate,

bogate în substanţe organice şi curate de buruieni. În solurile grele, compacte şi

slab aerisite, rădăcinile cresc ascuţite, adesea ramificate şi au un conţinut redus de

zahăr.

Necesarul de elemente fertilizate variază în cursul vegetaţiei. Astfel, în

perioada de creştere a aparatului foliar şi de îngroşare a rădăcinilor şi de depunere

a substanţelor de rezervă se manifestă cerinţe ridicate faţă de fosfor şi potasiu.

Fosforul şi potasiul influienţează favorabil şi rezistenţă a plantelor la boli

şi îmbunătăţirea capacităţii de păstrare a rădăcinilor.

Îngrăşămintele organice (gunoi de grajd) şi îngrăşămintele verzi nu sunt

recomandate a se aplica în anul de cultură, deoarece provoacă ramificarea

rădăcinilor. De aceea, acestea se aplică îngrăşăminte organice bine descompuse şi

în cantităţi moderate.

Ţelina face excepţie de la aceste recomandări, ei putându-i-se aplica

îngrăşăminte organice şi în anul de cultură, deoarece reacţionează la această

fertilizare.

5.1.2. Alegerea soiurilor şi hibrizilor

Morcov: foarte timpurii (80-90 zile: Napoli); timpurii (90-110 zile: Carotte

de Paris); semitimpurii (110-130 zile: Nantes, Danvers 126, Narbone); semitârzii

(130-150 zile: Chantenay, Chantenay Red Core, Berlanda); târzii (150-180 zile:

Bauer Killer Rote Herz, Uriaş de Berlicum, Kamaran, Nogales).

În ultimii ani pe plan mondial au fost creaţi hibrizi dubli cu însuşiri

superioare: germinaţia rapidă şi uniformă, precocitate, producţie ridicată. Dintre

59

LEGUMICULTURA

aceştia se remarcă: Nanthya F1, Panther F1, Condor F1, Anglia F1, Hytop F1, Jaguar

F1.

Pătrunjel: timpuriu (140-150 zile: Zaharat); semitimpurii (180-200 zile:

Berlinez); târziu (200-220 zile: Bardowicher).

Păstârnac: Alb lung, Semilung, Rotund (180-200 zile).

Ţelină: Victoria, Alabaster, Lustra, Rodeo.

Sfecla de masă: timpuriu: Bordo; semitimpuriu: De Arad; semitardiv:

Detrit Nero.

Ridichi de lună: Rotunde timpurii, Roşii cu vârful alb, Rodos, Feuer

Kügel, Redo, Scharo.

Ridichi de vară: De Dumbrăveni, Roşie de Iernut, Bere de München.

Ridichi de iarnă: Negre rotunde

Dintre hibrizii de ridichi de lună recomandăm: Winter tetraploid, Sprintar

F1, Rondar F1, Solar F1, Navada F1, Bolkar F1, King F1.

5.1.3. Înfiinţarea culturilor

Pregătirea terenului începe din toamnă prin distrugerea resturilor vegetale,

aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu (1/3), aratul sau săpatul cu cazmaua

la 28 30 cm. Primăvara devreme terenul se mărunţeşte, se aplică a doua parte de

îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu şi 1/2 din îngrăşăminte cu azot. Acestea se

încorporează în sol şi se face modelarea terenului în straturi.

Cultura legumelor rădăcinoase se realizează prin semănat direct în câmp,

cu excepţia ţelinei pentru rădăcină, care se realizează prin intermediul răsadului

semănat des fără repicat, produs în răsadniţe calde sau solarii încălzite. În tabelul

5.1 prezentăm date utile înfiinţării culturilor de legume rădăcinoase.

Ridichile de lună se cultivă cu bune rezultate şi în sere, solarii, răsadniţe

calde, tunele joase, în cultura pură sau asociate cu alte specii legumicole.

Lucrări de întreţinere:

Tăvălugitul – se face imediat după semănat.

Udat – se face la înfiinţarea culturilor imediat după semănat sau plantat.

Completarea golilor- cu seminţe umectate sau cu răsad, în cazul ţelinei.

Rărit – se execută când plantele au 4-5 frunze în rozetă, la distanţe

specifice fiecărei specii, iar răritura se valorifică sub formă de legături.

Evitarea răritului se poate face prin utilizarea de seminţe drajate, care

permit o distribuţie uniformă pe rând.

60

LEGUMICULTURA

Prăşitul – se aplică ori de câte ori s-a format crusta şi dacă apar buruieni.

Se execută 3-5 praşile manuale.

Fertilizarea fazială – se recomandă a seaplica în două reprize: prima când

plantele au 3-4 frunze, iar a doua când începe îngroşarea rădăcinii.

Irigarea – se aplică 4-6 udări cu cca 20-40 l apă/m2. Pe solurile nisipoase,

irigarea prin aspersiune previne acumularea de săruri la suprafaţa solului,

contribuie la realizarea unei răsăriri uniforme cu efecte pozitive asupra producţiei.

Tabelul 5.1

DATE TEHNICE PRIVIND ÎNFIINŢAREA CULTURILOR

Cultura Perioada de însămânţar

e

Perioada de plantat

Norma de sămânţă

Nr. plante la m2

Producţia kg/10m2

kg/ha g/10m2

Morcov 1-25 III sau 15 VI-10 VII

- 4-6 4-6 64-75 40

Pătrunjel 1-25 III - 4-5 4-5 45-55 30Păstârnac 1-20 III - 4-5 4-5 45-55 40

Ţelină III-IV prod.răsad.

10 V-10 VI 0,15 0,15 10-12 35

Sfeclă de masă

IV - 12-14 12-14 13-16 35

Ridichi de lună

Eşalonat 5 III-5V şi

10-20IX

- 10-15 10-15 140-250 20

Ridichi de vară

15 IV-15 V - 10-12 10-12 45-45 25

Ridichi de iarnă

20 V-5 VI - 10-12 10-12 18-25 30

Combaterea bolilor şi dăunătorilor – vizează îndeseori alternarioza

(Alternaria dauci) şi făinarea (Erysiphae umbelliferarum). Dintre dăunători,

pagube mari sunt produse de masca morcovului (Psila rosae).

Recoltarea – se face eşalonat, pentru asigurarea consumului de vară şi

total toamna. Rădăcinile sunt bune de recoltat după 50-60 zile de la răsărire, când

au 1,5-2 cm diametru, valorificându-se la legături (4-5 legături la kg).

Pentru păstrarea peste iarnă, recoltatul se face în septembrie-octombrie,

înainte de venirea îngheţului.

Recoltatul rădăcinilor se face manual cu cazmaua, se recoltează prin tăiere

la 2 cm deasupra coletului, se sortează şi se depozitează în silozuri sau pivniţe

stratificate, în nisip uscat.

Ridichile de lună se recoltează la 4-6 săptămâni de la semănat, manual prin

smulgere, se leagă în mănunchiuri şi se valorifică.

61

LEGUMICULTURA

5.2. CULTURA LEGUMELOR DIN GRUPA VERZEI

Plantele legumicole din această grupă au pondere mare în alimentaţia

omului şi sunt cele mai răspândite în cultură.

Grupa de legume vărzoase cuprinde: varza de căpăţână albă, varza cu

căpăţână roşie, varza creaţă, varza de Bruxelles, varza pentru frunze, conopida,

broccoli – conopida verde, gulia şi varza chinezească.

Plantele din această grupă sunt bienale, cu excepţia conopidei, care se

comportă în cultură ca plante anuale.

Conţinutul bogat în săruri minerale de K, P, Ca, Fe şi în vitaminele C, A,

B1, B2, PP, precum şi în uleiurile pe bază de sulf le conferă acestor legume o

valoare alimentară ridicată, şi chiar efecte terapeutice în vindecarea unor afecţiuni.

Deoarece unele specii şi soiuri au perioada de vegetaţie scurtă, pot fi

cultivate frecvent în sistem de culturi succesive anterioare sau următoare.

Legumele vărzoase participă în hrana oamenilor tot timpul anului, atât în

stare proaspătă, cât şi conservată. Pentru eşalonarea consumului în starea

proaspătă se pot realiza culturi protejate în solarii sau tunele joase, acoperite cu

folie de polietilenă.

Se estimează o alimentaţie echilibrată la un consum de legume vărzoase de

75 g/zi, respectiv 27 kg anual, din care 80% pentru consumul în timpul iernii.

5.2.1.Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie

Legumele vărzoase sunt plante legumicole cu o mare capacitate de

adaptare la condiţiile de mediu, fapt ce face posibilă cultivarea lor în toate zonele

ţării, la altitudini până la 1500 m.

Varza, conopida şi gulia sunt plante legumicole puţin pretenţioase faţă de

temperatură, putând suporta cu uşurinţă temperaturile scăzute din cursul perioadei

de vegetaţie.

Temperaturile de 5-80C sunt considerate ca potrivite pentru o bună

vegetaţie; valorile optime de creştere fiind de 15-180C.

Seminţele germinează la 3-40C, iar în faza de răsad, plantele se dezvoltă

bine la temperaturi de 10-200C. Plantele tinere, bine călite la 30C timp de 10-12

zile, pot suporta o durată scăzută de timp temperaturi de –10….-150C.

Temperaturile prea ridicate, de peste 250C, nu sunt favorabile deoarece

creşterea încetează, iar dacă sunt asociate cu umiditatea atmosferică scăzută,

căpăţânile rămân mici, afânate şi inflorescenţele la conopidă răsfirate.

62

LEGUMICULTURA

În cazul soiurilor timpurii trebuie să acordăm o atenţie deosebită evitării

temperaturilor de 4-100C, care duc la vernalizarea plantelor şi emiterea de tulpini

florifere în primul an.

Speciile din această grupă sunt plante de zi lungă, lunghimea zilei

influenţând favorabil formarea căpăţânilor de varză. Insuficienţa luminii

determină alungirea răsadurilor, plantele cresc încet şi formează căpăţâni mici.

La conopidă, lumina difuză favorizează obţinerea de căpăţâni fragede, albe

şi plăcute la gust.

Faţă de apă, cerinţele legumelor vărzoase sunt ridicate. Consumul cel mai

ridicat de apă se înregistrează în faza de formare şi creştere a căpăţânilor de varză,

de îngroşare a tulpinilor la gulie.

Prezenţa umidităţii în calitate mare este solicitată după plantare şi în etapa

formării rozetelor de frunze.

Eficienţa maximă a irigării se obţine când se aplică cantităţi mici de apă,

dar cu frecvenţă mare, menţinând o umiditate în sol constantă.

Excesul de umiditate conduce la încetarea creşterii; frunzele se colorează

în violaceu, căpăţânile rămân mici şi crapă.

Culturile de legume vărzoase reuşesc bine pe solurile aluvionale, afânate,

bogate în humus şi substanţe minerale. De aceea, aceste specii reacţionează

favorabil la aplicarea îngrăşămintelor organice (gunoi de grajd).

Dintre îngrăşămintele minerale, azotul are un rol important în obţinerea de

producţii mari şi de calitate, începând cu faza de răsad şi în cursul vegetaţiei,

deoarece numai plantele cu foliaj bogat pot să asigure realizarea de producţii mari.

Excesul de azot este dăunător, în perioada de creştere intensă a căpăţânii,

ducând la crăparea acestora.

Administrarea unor calităţi suficiente de fosfor şi potasiu favorizează

creşterea sistemului radicular şi formarea de căpăţâni mari.

Se recomandă aplicarea îngrăşămintelor organice şi ½ din cele fosfatice şi

potasice toamna, iar restul, împreună cu 1/3 din cele azotate, primăvara la

pregătirea terenului.

5.2.2.Alegerea soiurilor şi hibrizilor

Varza albă timpurie: Dittmark, Tucana, Timpurie de Vidra, Delphy H.,

Vela F1, Musketter F1, Clarinet F1.

Varza albă de vară: Gloria, Lena F1, Menza F1, Oscar F1, Histona F1.

63

LEGUMICULTURA

Varza albă de toamnă: Buzău, Licurişcă, Larex, Amager, Măgura, Mocira,

Vanja F1, Braunshweig, Hinova F1.

Varză roşie: Cap de negru, Roşie de Argeş, Topaz, Revue F1, Rebus F1,

Redar F1, Remedy F1.

Varza creaţă: Marilena, Vorbote, Julius F1, Alaska F1, Denver F1, Mila F1.

Varza de Bruxelles: Târzie de Amager, Acropolis F1, Gabion F1, Stokade

F1, Oliver F, Roger F1, Adonis F1, Abunda.

Gulii: Goliath alb, Goliath albastru, Blaro.

Gulioare: Kupa, Dvorky, Trerro, Velko F1, Flott, Noriko.

Conopidă timpurie: Alto, Fortados, Timpurie de buzău, Paloma, Serrana

F1, Lintop F1, Montano F1, Lindurian F1, Linmont F1.

Conopidă de toamnă: Bulgăre de zăpadă, Suprimax, Veralto, Lateman F1,

Lindon F1.

Conopidă broccoli: Calabresse, Claper F1, Emperar, Alverda, Viola.

Varza chimezească: Granado F1, Neon F1, Spectrum F1, Hopkin F1.

Varza de frunze: Arpad F1, Arsis F1, Kobolt, Buffalo F1.

5.2.3. Înfiinţarea culturilor de legume vărzoase în câmp

Lucrările de pregătire a terenului, se fac din toamnă prin eliminarea

resturilor vegetale, administrarea a 30-40 kg/10 m2 gunoi de grajd împreună cu

îngrăşămintele fosfatice şi potasice.

Se execută săpatul cu cazmaua la 28-30 cm.

Primăvara devreme, la începutul lunii martie, terenul se mărunţeşte cu

grebla, se admnistrează îngrăşămintele chimice şi se modelează în straturi înălţate.

Se recomandă ca pentru varză timpurie terenul să se pregătească din toamnă, ca

plantarea să se facă cât mai devreme.

Realizarea culturilor de legume vărzoase se face numai prin intermediul

răsadului repicat în ghivece sau cuburi nutritive de 5x5 cm (pentru culturi

timpurii, culturi în solarii sau tunele) şi prin răsad nerepicat (în cazul culturilor de

vară şi toamnă), produs pe, straturi reci în câmp deschis.

Date privind perioadele de înfiinţare a culturilor legumelor vărzoase sunt

prezentate în tabelul 5.2.

La plantare, răsadurile de legume vărzoase trebuie să aibă vârsta de 45-50

zile, 6-8 frunze adevărate şi grosimea la colet de 5-7 cm.

64

LEGUMICULTURA

Adâncimea la care trebuie îngropate răsadurile este până la prima frunză

adevărată. În cazul unor plantări la suprafaţă, prinderea este îngreunată şi plantele

cersc într-un ritm mai încetinit.

Tabelul 5.2.

DATE PRIVIND ÎNFIINŢAREA CULTURILOR

Cultura Perioada de însămânţare

Perioada de plantat

Norma de sămânţă

Nr. plante la m2

Producţia

kg/10m2

kg/ha g/10m2

Varza timpurie 20 I-5 II 10III-25III 0,5 0,5 6,5-7,0 30-40Varza de vară 1 III-1 IV 20 IV-15V 0,5 0,5 5,5-6,0 40Varza de toamnă 20 IV-25 V 20VI-15VII 0,5 0,5 4,5-5,0 50-80Varza roşie 10 IV-20 V 20VI-20VII 0,5 0,5 5,5-6,0 30Varză creaţă 20 I-31 II

25 V-20 VI15 III-20 III15-20 VII

0,5 0,5 5,5-6,0 30-50

Varză de Bruxelles 10-25 IV 1-15 VI 0,5 0,5 3,6 4-10Gulioare 25 I-5 III 15 III-10 V 0,5 0,5 11,5 22-30Gulii 15 IV-25 V 25 V-10 VII 0,5 0,5 6,5-7,0 25-40Conopidă timpurie 5-25 II 15-30 III 0,5 0,5 6,5-7,0 20-35

Conopidă de toamnă 10-30 IV 1-20 VI 0,5 0,5 4,5-5,0 25-40

Lucrări de întreţinere:

-completarea golurilor-se execută la 3-4 zile după plantare, utilizând răsad

de aceeaşi vârstă şi din acelaşi soi.

-irigarea-se face dimineaţa în perioada de primăvară, iar vara se face după

masă. Se aplică 4-6 udări, la intervale de 10-14 zile şi cu norme de 30-40 l/m 2.

Fazele de vegetaţie critice pentru apă sunt: la plantare, la formarea rozetei de

frunze şi în perioada formării părţilor comestibile.

-fertilizarea în timpul vegetatie

Concomitent cu aplicarea udărilor se pot face şi îngrăşările faziale. Se

aplică 1-2 fertilizări cu îngrăşăminte chimice, care se distribuie printre rânduri şi

se încorporează prin efectuarea praşilelor.

Prima îngrăşare se face la 10-12 zile după plantare, când se administrează

îngrăşăminte complexe în cantitate de 300-400 g la 10 m2.

Îngrăşarea a 2-a se aplică când începe formarea căpăţânilor sau îngroşarea,

administrând un amestec de 150 g azotat de amoniu şi 100 g sare potasică la 10

m2.

-prăşitul se execută pnă când plantele acoperă intervalul dintre rânduri. Se

aplică 3-4 praşile la adâncimea de 6-8 cm.

65

LEGUMICULTURA

La conopidă, pentru protejarea inflorescenţelor împotriva razelor solare

care le depreciază calitativ, trebuie legate frunzele la vârf cu rafie sau se rup

nervurile principale la 1-2 frunze, care se apleacă peste căpăţâna falsă, protejând-

o.

-combaterea bolilor şi dăunătorilor: pagube mai importante sunt produse

de mana verzei (Peronospora brassicae), purecii verzei (Phyllotreta spp.) şi

omizile defoliatoare (Pieris brassicae şi Mamestra brassicae).

La fiecare tratament, cu produse recomandate, se adaugă Aracet sau

Detersin 0,15 %. Cu 10-15 zile înainte de recoltare nu se mai aplică tratamente

fitosanitare.

-recoltarea-se face eşalonat în 2-4 etape pe timp uscat, prin tăierea părţii

comestibile (căpăţâna, căpăţâna falsă sau tulpina îngroşată) cu 2-3 frunze

protectoare.

5.3. CULTURA LEGUMELOR BULBOASE

Din această grupă se cultivă pe scară largă ceapa, usturoiul şi prazul, iar

sporadic pe suprafeţe reduse ceapa eşalonată (Vlaşiţa), ceapa de Egipt

(Rocambole), ceapa de tuns şi usturoiul de Egipt (Rocambole).

Partea comestibilă bulbul şi frunzele aeriene. Acestea au o valoare

alimentară ridicată, fiind bogate în glucide, proteine, săruri minerale şi uleiuri

eterice care le imprimă un gust plăcut şi miros specific. Fitoncidele pe care le

conţin le conferă şi un rol bactericid, ceea ce face ca ele să fie folosite la

conservarea altor legume, dezinfecţia seminţelor şi tratarea unor boli de plămâni,

reumatism, rahitism, şi arteroscleroză.

Speciile din această grupă se comportă ca plante bienale şi trienale. Sunt

plante cu cerinţe mai reduse faţă de căldură, dar pretenţioase la lumină şi

umiditate.

5.3.1.Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie

Legumele bulboase sunt specii cu cerinţe mederate faţă de căldură.

Seminţele încep să germineze şi bulbii să vegeteze când în sol se realizează 2-30C,

optimul de germinare fiind de 18-200C.

Formarea şi creşterea rădăcinilor are loc la temperaturi de 12-200C, iar cele

de peste 250C inhibă procesul.

66

LEGUMICULTURA

Procesul de creştere şi maturare a bulbilor are loc la temperaturi de 25-

300C, cele sub 100C împiedică formartea bulbilor, iar cele de peste 300C inhibă

sau chiar opresc creşterea.

Plantele bine înrădăcinate rezistă la temperaturi de –20…-250C, fapt ce

face posibil semănatul sau plantatul din toamnă.

Datorită unui sistem radicular slab dezvoltat, superficial, care explorează

în adâncime doar 30-40 cm sol legumele bulboase au cerinţe ridicate faţă de apă.

Cerinţele mari se înregistrează în faza germinării seminţelor, a creşterii şi

formării sistemului radicular, până ce plantele au 2-3 frunze şi ating un maxim în

perioada de formare şi creştere a bulbilor. În faza de maturare a bulbilor, cu 3-4

săptămâni înainte de recoltare, plantele au cerinţe reduse faţă de apă.

Faţă de umiditatea din aer, pretenţiile sunt mai reduse. O umiditate relativă

a aerului prea ridicată favorizează atacul bolilor, în special a manei (Peronospora

destructor).

Prazul manifestă însă cerinţe mari faţă de umiditatea din sol pe toată

perioada de vegetaţie.

Faţă de lumină, pretenţiile sunt ridicate, deoarece atât durata cât şi

intensitatea luminii condiţionează formarea bulbilor.

Aceste specii legumicole, fiind plante de zi lungă, formează bulbi numai în

condiţii de 15-18 ore iluminare; în condiţii de zile scurte, 10-12 ore, şi lumină

redusă, caracteristică zilelor de toamnă şi primăvară, este favorizată creşterea

frunzelor. De aceea, dacă se întârzie semănatul sau plantatul după 15 aprilie,

formarea bulbilor coincide cu perioada de zi scurtă şi multe plante nu mai

formează bulbi.

Rezultatele bune se obţin pe soluri uşoare, permeabile, fertile, care nu formează

crustă.

Solurile grele, compacte şi acide nu sunt indicate.

Gunoiul de grajd se recomandă a se admnistra culturii din anul precedent.

Azotul din îngrăşămintele azotate favorizează creşterea organelor vegetative, însă

în cantităţi prea mari provoacă încolţirea bulbilor, ducând la scăderea capacităţii

de păstrare.

Administrarea de îngrăşăminte fosfatice favorizează creşterea rădăcinilor, iar a

îngrăşămintelor cu potasiu migrarea substanţelor asimilate şi depunerea lor în

bulbi.

67

LEGUMICULTURA

5.3.2. Alegerea soiurilor şi a hibrizilor

Ceapa prin arpagic: De Stuttgart, De Vinga, De Dărăşti, de Filiaşi, De

Macău.

Ceapa prin semănat direct: Diamant, Wolska, Roşie de Făgăraş, Roşie de

Arieş, De Ţibucani, Copra F1, Armstrong F1, Daitona F1, Banko, De Hidrator,

Aldobo, Alix, Glory F1, Bruno F1, Durco F1, Carristo F1.

Ceapa prin răsad: Aurie de Buzău, Spaniolă.

Usturoi de primăvară: De Cenad, De Dărăşti, De Râmnicu Sărat.

Usturoi de toamnă: De Moldova, Cioroiu, Dărăşti-Ilfov, Favorit, Record,

Spaniol, De Şeitin.

Usturoi: Rocambole: De Bucovina.

Praz: Camus, Carentan, Pelux, Parox, Prelina, Tilina, Otina, Glorina,

Carina, Santina.

5.3.3.Înfiinţarea culturilor

Pregătirea terenului destinat a se cultiva cu legume bulboase începe din

toamnă şi constă în distrugerea resturilor vegetale ale culturii anterioare,

fertilizarea cu îngrăşăminte fosfatice şi potasice, săpatul cu cazmaua la 28-30 cm.

În cazul în care semănatul şa plantatul cepei şi a usturoiului se face din

toamnă, execuţia acestor lucrări se face astfel ca la venirea îngheţului plantele să

fie bine înrădăcinate şi să aibă 4-6 frunze adevărate.

Pregătirea patului germinativ în acest caz începe mai devreme, în luna

august-septembrie.

Indiferent de epoca de înfiinţare a culturilor, terenul se mărunţeşte şi se

modelează în straturi de 94 cm lăţime la coronament.

Ceapa se poate cultiva prin semănat direct, prin intermediul arpagicului şi

prin răsad. Usturoiul se cultivă numai cu ajutorul bulbilor (căţeilor) iar prazul prin

plantare de răsaduri şi mai rar prin semănat direct.

Plantarea din toamnă a cepei pentru bulbi se realizează cu arpagic de 7-14

mm diametru, iar plantările de primăvară cu arpagic de 14-20 mm diametru. Se

recomandă ca în grădina casei să se extindă metoda de cultură a cepei prin

semănat direct (ceapa ceaclama), care se poate realiza cu uşurinţă şi cu eficienţă

economică.

68

LEGUMICULTURA

Tabelul 5.3.

DATE PRIVIND ÎNFIINŢAREA CULTURILOR

CulturaPerioada

de însămân

ţare

Perioada de

plantat

Norma de sămânţă Nr. plante la m2

Producţia kg/10m2

kg/ha g/10m2

Ceapa prin arpagic

- 10-20 III20-30 X

800-1200 800-1200 57-71 30-40

Ceapa prin semănat direct (ceaclama)

1-30 III10-20 IX

- 7-9 7-9 81-95 30-40

Ceapa prin răsad (ceapa de apă)

15-25 III 10-25 V 2-4 2-4 57-71 35-45

Usturoi de toamnă

- 10-25 X 800-1400 800-1400 47-70 7-12

Usturoi de primăvară

- 10-25 X1-20 III

800-1400 800-1400 47-70 6-10

Praz 15-31 III 10-20 V 3,5-4 3,5-4 28-30 35-50

Lucrări de întreţinere:

În cazul culturilor realizate prin semănat direct, acestea se tăvălugesc usor

după semănat pentru a pune sămânţa în contact cu solul. Lucrarea favorizează o

răsărire uniformă şi realizarea unor culturi încheiate.

-udarea după semănat se execută în cazul culturilor semănate sau după

plantatul răsadurilor. Pentru culturile semănate din toamnă se recomandă luarea

unor măsuri de reţinere a zăpezii pe straturi.

-completarea golurilor se face la culturile realizate prin intermediul

răsadurilor, folosind răsaduri din acelaşi soi şi de aceeaşi vârstă.

-prăşitul se face de 2-3 ori manual, distrugând buruienile dintre rânduri şi

de pe rând.

Pentru a împiedica înburuienarea puternică a straturilor se poate efectua

praşila oarbă utilizând plante indicatoare, care răsar înaitea culturii de bază.

-fertilizarea fazială se efectuează în 1-2 etape administrând îngrăşăminte

cu azot şi potasiu. Se recomandă ca prima îngrăşare fazială să se facă când

plantele au 4-5 frunze (după cca 30 zile de la răsărire), iar la a doua după o lună de

la prima, când începe formarea bulbului. Cantităţile de îngrăşăminte utilizate sunt

de 800 g azotat de amoniu şi 400 g sare potasică/100 m2 la fiecare fertilizare.

-irigatul se execută 6-8 udări cu norme de udare moderate de 20-50 l/m2 la

intervale de 15-20 zile, în funcţie de umiditatea solului şi de starea de vegetaţie a

culturilor. Cu 3-4 săptămâni înainte de recoltare, nu se mai aplică udări pentru a

favoriza maturarea bulbilor.

69

LEGUMICULTURA

Udările cele mai multe se aplică la ceapa semănată direct, ceapa de apă

(caba) şi la praz.

-combaterea bolilor şi dăunătorilor vizează combaterea manei cepei

(Peronospora destructor), musca cepei (Delia antiqua) şi nematodul bulbilor la

usturoi (Ditylencus dipsaci), utilizând prdusele recomandate avizate.

-recoltarea se face manual când bulbii au ajuns la mărimea

corespunzătoare soiului şi tulpinile false se înmoaie deasupra bulbilor. După

recoltare plantele se lasă 3-4 zile la soare, timp în care frunzele se usucă complet,

iar cele pergamentoase capătă culoarea caracteristică soiului.

Bulbii se fasonează la 2-3 cm sau se leagă în cununi şi se depozitează

pentru păstrare.

Nu se recomandă întârzierea recoltatului, deoarece bulbii pornesc din nou

în vegetaţie, iar procesul odată declanşat este ireversibil.

5.4. CULTURA LEGUMELOR SOLANO-FRUCTOASE

Legumele din această grupă se cultivă pentru fructele lor, care sunt

consumate la diferite faze de maturare, în stare proaspătă sau conservată.

Din această grupă fac parte tomatele (roşiile), ardeii şi pătlăgelele vinete,

care prezintă o deosebită impotanţă în alimentaţia omului prin conţinutul bogat în

vitamine (B1, B2, B6, C, Biotina), săruri minerale (Na, Ca, Fe, Mg), acizi organici

şi substanţe proteice.

Speciile de legume solamo-fructoase sunt anuale cu perioadeă lungă de

vegetaţie şi pretenţioase la căldură, lumină, umiditate şi hrană minerală. Se cultivă

în grădină atât în câmp, cât şi în sere şi solarii, asigurând fructe proaspete aproape

tot anul.

Zonele cele mai favorabile pentru cultură sunt cele cu temperaturi medii

anuale de 10-200C, cu soluri fertile, permeabile şi bogate în humus. Solurile grele,

argiloase, fiind reci şi compacte nu sunt recomandate a di cultivate cu aceste

specii.

5.4.1. Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie

Speciile din această grupă sunt plante termofile, care vegetează şi

fructifică bine la temperaturi optime cuprinse între 25-300C.

Seminţele germinează la temperaturi optime de 20-250C, când răsărirea are

loc după 7-12 zile.

70

LEGUMICULTURA

Temperaturile mai scăzute de 10-150C, sau mai ridicate de 350C în cazul

tomatelor şi 380C, în cazul ardeilor şi vinetelor conduc la oprirea creşterii

plantelor, avortate florilor şi la perturbarea proceselor de fructificare.

Faţă de lumină au cerinţe mari începând cu faza de răsad şi până la

maturarea fructelor.

Lumina prezintă importanţă atât ca intensitate cât ca şi durată. O

intensitate scăzută a luminii şi o durată de sub 12 ore/zi determină alungirea

răsadurilor, întârzie apariţia inflorescenţelor, florile avortează şi cad.

Faţă de umiditatea din sol prezintă cerinţe mari, iar faţă de umiditatea

atmosferică pretenţiile sunt moderate, doar vinetele prezintă pretenţii mari şi faţă

de umiditatea atmosferică.

Lipsa sau insuficienţa apei din sol, asociată şi ci seceta atmosferică,

împiedică fecundarea florilor, diminuând producţia de fructe.

Necesarul de apă este în corelaţie directă cu nivelul de fertilizare şi ci

sistemul de cultură. Astfel, tomatele cultivate prin răsad prezintă cerinţe mai

ridicate faţă de apă decât cele cultivate prin semănat direct.

Toate speciile din această grupă reacţionează bine la îngrăşările cu gunoi

de grajd, administrat în doză de 3-4 kg/m2.

Îngrăşămintele minerale influenţiază favorabil creşterea şi fructificarea

precum şi calitatea fructelor, însă administrate echilibrat pe faze de vegetaţie.

Perioadele critice de nutriţie sunt: apariţia primei frunze, începutul

formării mugurilor florali, înflorirea, începutul fructificării şi maturării fructelor.

5.4.2. Alegerea soiurilor şi hibrizilor

Tomatele pentru culturi timpurii - Argeş 1 (F1), Export 2 (F1), H 601,

Ioana (F1), Işalniţa 50 (F1), Lucia (F1), Mariţa 15 (F1), Mariţa 25 (F1), Solara (F1),

Cluj 80, Precoce de Someşeni, Vidra 60, Vitamina, Hariclea F1, Ferma, Sincron

F1.

Tomate pentru culturi de vară - toamna: Buzău 1600, Carolina, Laura,

Mara, Roxana, Unirea, Timpurie de Argeş, Buzău 22, Ace Royal, Diana, Dacia,

Roma VF, Romec 554 J, Majorca (F1).

Tomate pentru culturi în sere şi solarii încălzite – Diva (F1), Gloria (F1),

Nerarom (F1), Vemone (F1), Getina (F1), Angela (F1), Arletta (F1).

Ardei gras – culturi în sere şi solarii: Bruissma Wönder, Delphin,

Féhérozön, Export, Plutona, Tasty (F1) şi Blondy (F1).

71

LEGUMICULTURA

Ardei gras – culturi de câmp: De Şiria, Miniş 27, Aroma, Galben superior,

Jeny, Mihaela şi Opal.

Ardei gogoşari - Simultan, Timpuriu de Bucureşti, Auriu, Carmin, Cornel,

Rubin, Globus, Mădălin, Splendid, Superb şi Titan.

Ardei lung – Arad 5 B, Arad 6 B, Lung Românesc, Kapia de Kurtovo,

Carmen B, Oranj, Zlaten Medal, Cosmin, Astrion (F1).

Ardei iute – De Arad, Picant, Spitfire (F1) şi Picador (F1).

Ardei de boia – Oradea 15, Sheghedin, Bucheten.

Pătlăgele vinete – culturi de câmp: Bucureştene, Danubiana, Pana

Corbului, Viorica, Amurg, Contesa, Lucia.

Pătlăgele vinete – culturi spaţii protejate: Drăgaica, Narcisa F1, Lidia (F1),

Kima, Madona.

5.4.3. Înfiinţarea culturilor în câmp

Toamna, după desfiinţarea culturilor de leguminoase, bulboase sau

rădăcinoase, bune premergătoare pentru legumele solano-fructoase, se

administrează gunoiul de grajd şi îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu. Solul se sapă

cu cazmaua la 25-30 cm.

Primăvara se administrează o altă doză de îngrăşăminte minerale, aplicând

la 100 m2 750 g azotat de amoniu, 1500g superfosfat şi 400 g sare potasică, care

se încorporează cu grebla sau cu motofreza şi se modelează terenul în straturi cu

lăţimea de 94 cm la coronament.

În cazul unor atacuri de coropişniţă şi viermi de sârmă se tratează solul cu

Galithion 300 g/100 m2 şi Sinolintox 300 g/m2. Răsadurile necesare înfiinţării

culturilor de tomate, ardei şi vinete se produc în sere înmulţitor şi răsadniţe calde.

Pentru culturile de toamnă timpurii, ardei iuţi şi vinete se recomandă

răsaduri în cuburi sau ghivece nutritive de 7x7x7 cm, fapt ce asigură timpurietate

şi producţie mai mare.

Pentru a stimula creşterea răsadurilor se îmbăiază ghivecele într-o soluţie

de Revital 0,1%.

La plantare, răsadurile trebuie să aibă o vârstă de 50-60 zile, grosimea la

colet 6-8 mm, înălţimea de 14-17 cm şi butoni florali sau mugure florifer.

Redăm în tabelul 5.4. elemente de tehnologie a culturilor în câmp.

72

LEGUMICULTURA

Atât tomatele cât şi ardeiul şi vinetele se cultivă frecvent în solarii şi

tunele, fapt ce conduce la obţinerea de producţii mai timpurii cu 15-20 zile faţă de

câmp.

Tabelul 5.4.Date privind înfiinţarea culturilor

Cultura Perioada de însămânţare

Perioada de plantat

Norma de sămânţă

Nr. plante la m2

Producţia kg/10m2

kg/ha g/10m2

Tomate timpurii

20 II-5 III 15-30 IV 0,3 0,3 6,8-8,4 35-60

Tomate vară-toamnă

5-15 II 1-15 V 0,3 0,3 6,5-7,0 30-61

Ardei gras 15-30 II 25 IV-15 V 1,5 1,5 12-14 30-50Ardei gogoşar

15 II-15 III 25 IV-20 V 1,5 1,5 12-14 25-45

Ardei lung 15 II-5 III 25 IV-20 V 1,5 1,5 12-14 25-40Ardei boia 15-25 II 25 IV-20 V 1,5 1,5 10-13 10-20Ardei iute 15-25 II 25 IV-20 V 1,5 1,5 12-14 7-15Vinete 25 II-10 III 1-20 V 1,0 1,0 45-48 30-60

Lucrări de întreţinere:

Completarea golurilor – la 4-5 zile de la plantare cu răsad de aceeaşi

vârstă, soi sau hibrid.

Irigatul – primul udat se aplică imediat după plantare cu norme de 15-20

l/m2, apoi la tomate se aplică 7-8 udări cu norme de udare 20-30 l/m2 la 12-15 zile

interval, la ardei se aplică 10-12 udări udări cu norme de 30-35 l/m2 la intervale de

7-8 zile, iar la vinete 8-10 udări cu norme de 35-40 l/m2 la interval de 14-15 zile.

Fertilizarea fazială – la tomate se recomandă la legarea fructelor din

prima inflorescenţă, administrarea 1040g/100 m2 azotat de amoniu; a 2-a

fertilizare când au legat fructele din inflorescenţa a doua,cu doze de 895 g azotat

de amoniu şi 1560 g superfosfat simplu la 100 m2.

La ardei se recomandă aplicarea a trei fertilizări faziale, prima la creşterea

intensă a plantelor administrând 890 g/100 m2 azotat de amoniu, a doua la

formarea primelor fructe administrând 890 g/100 m2 azotat de amoniu şi 1500

g/m2 superfosfat simplu, iar a treia fertilizare se aplică la creşterea intensă şi

maturarea fructelor aplicând 750 g/100 m2 azotat de amoniu.

La cultura vinetelor, fertilizările sunt asemănătoare culturii ardeiului.

Îngrăşămintele chimice se distribuie între rânduri sau pe rigole de udar şi

se încorporează prin praşile.

Prăşitul – se face de 3-5 ori manual la adâncimea de 5-7 cm.

73

LEGUMICULTURA

Palisatul, copilitul, cârnitul, defolierea plantelor – se aplică la culturile de

tomate utilizând tutori, spalieri, sârmă şi sfoară.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor – se aplică tratamente împortiva

manei, gândacului din Colorado, a pătării frunzelor şi băşicarea fructelor,

putrezirea fructelor, cu produse avizate.

Recoltatul – se face eşalonat pe măsura maturării fructelor şi în funcţie de

destinaţia producţiei.

5.4.3. Cultura protejată şi forţată a legumelor solano-fructoase

În sere şi solarii ponderea în cultură o au tomatele, ardeiul gras, ardeiul

iute şi vinetele.

Pentru realizarea culturilor trebuie pregătirea spaţiului şi terenului de cultură.

În cazul spaţiilor se are în vedere etanşeitatea serelor, dezinfecţia

scheletului, acoperirea solarului cu 10-12 zile înainte de plantare şi revizia

instalaţiilor.

Privitor la pregătirea terenului, trebuie avut în vedere eliberarea de resturi

vegetale, fertilizările cu gunoi de grajd, dezinfecţia solului, săpatul cu cazmaua,

modelatul în straturi înălţate şi deschiderea rigolelor de plantare.

Înfiinţarea culturilor

Pentru realizarea culturilor se utilizează răsad produs în ghivece nutritive

cu vârsta de 55-60 zile pentru solarii şi 70-80 zile pentru culturile din sere.

În tabelul 5.5 prezentăm câteva date tehnice privind înfiinţarea culturilor în

sere şi solarii.

Tabelul 5.5.

Date tehnice privind înfiinţarea culturilor (după M. Mihalache şi colab., 1985)

Cultura Distanţe între

rânduri, cm

Distanţe pe rând,

cm

Desimea plante/m2

Perioada de plantare

Tomate în solar 70 20-24 5,5-6,6 20 II-5 IVArdei gras în solar 40-56 25-28 7,2-8,0 5 IV-15 IVVinete în solar 70 32-47 3,0-3,5 1 IV-15 IVTomate în seră, ciclul I 80 50-55 2,3-2,5 5 I-5 IITomate în seră, ciclul II 80 35-40 3,2-3,6 20-30 VIArdei cult. protejată în seră 60-140 28-30 2,6-2,8 1 II-5 IIIVinete în seră, ciclul I 60-140 32-35 2,2-2,4 1-5 II

Lucrările de întreţinere:

Completarea golurilor – la 8-10 zile de la plantare cu răsad de aceeaşi

vârstă.

74

LEGUMICULTURA

Afânarea solului – prin praşile manuale, 8-10, în funcţie de specie şi

sistem de cultură.

Irigatul –se aplică diferenţiat, în funcţie de specie şi fazele de vegetaţie.

Irigarea prin picurare este cea mai eficientă, reducând consumul de apă cu 50%.

Se aplică între 15-20 udări în solarii, cu norme de 25-35 l/m2 la fiecare

udare şi un număr de 25-50 udări în sere cu norme de 15-40 l/m2 la fiecare udare.

Fertilizarea fazială – cu îngrăşăminte organice – se aplică 2-4 fertilizări în

solarii şi 8-10 ferilizări faziale în sere.

Dirijarea factorilor de mediu – temperatura, umiditatea se face pe faze de

vegetaţie, în corelaţie cu lumina.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor –trebuie efectuate cu atenţie, folosind

produse specifice fiecărui agent patogen.

Lucrări speciale – constau în palisat, copilit, cârnit, defoliat, stimularea

fructificării, mulcirea solului cu paie de grâu în strat de 5-6 cm sau folie neagră de

0,05 mm.

Recoltatul – se face manual la diferite stadii de coacere în funcţie de

destinaţia produsului.

5.5. CULTURA LEGUMELOR CUCURBITACEAE

Din această grupă de legume, cea mai mare răspândire în cultură o au

castraveţii, dovlecii, pepenele galben, pepenele verde şi dovleacul de copt.

Recoltarea se face la maturitatea de consum (castravetele şi dovlecelul) şi la

maturitatea fiziologică (pepenele galben, pepenele verde, dovlecelul de copt).

Toate sunt plante anuale, erbacee, cu tulpina târâtoare, având flori femele

şi mascule dispuse pe aceeaşi plantă, iar polenizarea este făcută de către insecte.

Prezintă pretenţii faţă de temperatură şi lumină. Sunt plante prăşitoare care

se fertilizează cu cantităţi mari de îngrăşăminte organice şi chimice, lasă însă

terenul curat de buruieni, fiind bune premergătoare pentru majoritatea speciilor

legumicole.

Legumele bostănoase ocupă suprafeţe mari în grădina de lângă casă

datorită conţinutului fructelor în glucide, vitamine C, A, B1, B2, iar dintre

elementele minerale predomină calciul. Aceste legume se consumă în cantităţi

mari şi datorită gustului plăcut, în stare crudă, conservate sau murate. Unele dintre

ele, cum este castravetele, se utilizează şi în industria farmaceutică şi cosmetică.

75

LEGUMICULTURA

5.5.1.Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie

Castraveţii, dovleceii, pepenii galbeni şi verzi şi dovlecelul de copt sunt

specii cu pretenţii ridicate faţă de temperatură. Seminţele încep să germineze la

temperaturi de 14-160C,temperatura optimă fiind de 25-300C.

Plantele cresc şi fructifică bine la temperaturi de 26-300C.

Temperaturile sub 140C şi peste 400C influenţiază negativ creşterea,

conducând la stagnarea în creştere, avortarea florilor şi diminuarea producţiei la

fructe. Nu suportă oscilaţii mari de temperatură de la zi la noapte, acestea ducând

la apariţia gustului amar la castraveţi şi la stânjenirea vegetaţiei la pepeni.

La pariţia celor mai uşoare brume, plantele sunt distruse. Pentru o

vegetaţie normală se recomandă ca temperatura solului să fie mai ridicată cu 2-

30C.

Curenţii de aer reci şi vânturile uscate stânjenesc vegetaţia acestor plante şi

de aceea cultura lor în câmp deschis se realizează în culise de plante cu talie înaltă

(porumb zaharat).

Faţă de lumină, carinţele sunt mari, mai ales faţă de intensitatea acesteia.

Legumele bostănoase au pretenţii mari atât faţă de umiditatea din sol cât şi cea din

atmosferă, cerinţe determinate de sistemul radicular slab dezvoltat (cartravetele) şi

de coeficientul de transpiraţie mare.

Cerinţele mari faţă de umiditate se înregistrează în timpul înfloritului şi

fructificării plantelor.

Seceta atmosferică este dăunătoare culturilor de castraveţi, producându-le

amăreala fructelor şi este favorabilă culturilor de pepeni galbeni şi verzi prin

mărirea cantităţii de glucide din fructe. Excesul de umiditate conduce la apariţia

bolilor şi îmbolnăvirea plantelor.

Cultura dă rezultate bune pe solurile uşoare, afânate şi îngrăşate cu gunoi

de grajd şi îngrăşăminte minerale.

Absorţia masivă de elemente minarale are loc în perioada de fructificate

când plantele extrag din sol 70% din totalul de elemente nutritive.

5.5.2.Alegerea soiurilor şi hibrizilor

Castraveţii – cu fruct semilung, pentru câmp şi solar. Topaz, Select,

Verino (F1), Magic, Astrea F1.

Castraveţi – cu fruct de tip cornişon, pentru câmp şi solar. Renato (F1),

Champion, Adonis, Cornison, Anka (F1), Mondial, Obelisk, Premier (F1), Parker

76

LEGUMICULTURA

(F1), Vert Petit de Peris, Wisconsin, Levina F1, Naţional Pickling, Octopus F1,

Partha F1.

-cu fructe lungi, pentru sere: Brucona, Famosa, Farbio, Favorit,

Mustang, Nevada, Elka;

-cu fructe de tip cornişon pentru sere: Meteor, Ophix, Selena,

Champion, Olimpia;

Dovlecel – Dana, Fără vrej, Patison.

Pepeni galbeni – Turchestan, Ica, Rogen, Templar F1, Cantalup, Ogen,

Comoara Ungariei, Titus, Delicios.

Pepeni verzi – Sugar Baby, Timpuriu de Canada, Crimson Sweet, Dochita,

De Dăbuleni, Dulce de Dăbuleni, De Miniş, Charleston Gray, Lovrin 532, Favorit.

Dovlecel de copt – Pink Banana, Alb mare, Delicios, Aromat.

5.5.3. Cultura legumelor cucurbitaceae în câmp

Lucrări de pregătire a patului germinativ încep din toamnă, când se

administrează gunoiul 3-4 kg/m2 şi parţial îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu.

Solul se mobilizează apoi cu cazmaua la adâncimea de 28-30 cm.

Primăvara, terenul se nivelează, se aplică o altă parte din îngrăşămintele cu

fosfor, potasiu şi jumătate din îngrăşămintele cu azot. Acestea se încorporează în

sol, iar terenul se modelează în straturi.

Pentru a mări randamentul îngrăşămintelor chimice, ele se pot administra

în amestec cu mraniţă (100 kg/m2), dând 0,5-1 kg/cuib o dată cu semănatul sau

plantatul acestor specii.

Câteva date privind înfiinţarea culturilor în cîmp sunt redate în tabelul 5.6.

Castraveţii şi dovleceii se pot cultiva şi în tunele joase, solarii şi răsadniţe,

unde înfiinţarea culturilor are loc cu cca 2 săptămâni mai devreme decât în câmp.

Lucrări de întreţinere:

Răritul – se aplică la apariţia primelor frunze adevărate lăsând 2-3 plante

la cuib la castraveţi, 3 plante la cuib la pepenii galbeni şi 1-2 plante la cuib la

dovlecel, dovleac şi pepeni verzi.

Completarea golurilor – se execută numai până ce vrejii nu acoperă

întreaga suprafaţă pentru a nu deranja plantele. O dată cu această lucrare se face şi

o uşoară muşuroire a cuiburilor pentru ca vrejii să nu fie răsturnaţi de vânt.

77

LEGUMICULTURA

Irigarea – se face de 5-10 ori la castraveţi, 2-3 ori la dovlecel, pepene

galben şi pepene verde, cu norme de udare de 35-40 l/m2, în funcţie de specie.

Udările se intensifică în perioada de fructificare.

La cultura de pepeni galbeni şi verzi se evită aplicarea de udări la

începutul perioadei de vegetaţie, pentru a favoriza o înrădăcinare cât mai profundă

şi în perioada de maturare a fructelor, pentru a nu deprecia calitativ producţia de

fructe.

Tabelul 5.6.

DATE PRIVIND ÎNFIINŢAREA CULTURILOR

Cultura Perioada de însămânţare

Perioada de

plantat

Norma de sămânţă Nr. plante la m2

Producţia

kg/10m2kg/ha g/10m2

Castraveţi prin răsad

15-20 III 25 IV-5 V

3-4 3-4 12-14 15-30

Castraveţi prin cultivare în sol

25 IV-5 V10-20 VII

- 4-6 4-6 12-14 15-30

Castraveţi semănaţi obişnuit, cultivaţi pe spalier

25 IV-5 V - 4-5 4-5 7 30-40

Pepeni galbeni 25 IV-10 V - 3-5 3-5 2,5-3 25-30Pepeni verzi 24 IV-10 V - 3-5 3-5 1,5-2,0 25-40Dovlecei 25IV-01VII - 5-6 5-6 3,5-4 20-35Dovleac de copt 1-20 V - 5-6 5-6 0,5 25-50

Fertilizarea fazială – se aplică 3-4 fertilizări faziale la castraveţi cu azot şi

potasiu, administrând 1200 g azotat de amoniu şi 100 g sare potasică la 100 m2 la

fiecare fertilizare.

La cultura de dovlecel şi dovleac de copt se aplică 2-3 fertilizări faziale cu

azot şi potasiu, iar la cultura de pepene galben şi verde se aplică 2-3 fertilizări cu

azot, fosfor şi potasiu.

La cultura castraveţilor în grădină se recomandă aplicarea a 2 şerbetări cu

gunoi de grajd, administrând 4-5 kg/m2 sau gunoi de pasăre 1-1,5 kg/m2.

Amenajarea spalierului – se face la cuiburile palisate de castraveţi galbeni,

instalâns spalierul imediat după înfiinţarea culturilor.

Lucrări de dirijare a creşterii şi a fructificării – constau în lucrările de

ciupit repetate, care conduc la obţinerea de producţii mari.

La cultura castraveţilor, prima ciupire se face când plantele au 4-5 frunze,

iar următoarele 2-3 ciupiri se fac când lăstarii au 4-6 frunze. Lucrările de ciupit

favorizează apariţia unui număr mai mare de flori femele. De asemenea şi

tratamentul cu Ethrel în concentraţie de 0,05% aplicând răsadurilor când au 3-4

frunte conduce la apariţia de flori femele şi la obţinerea de recolte mari.

78

LEGUMICULTURA

La cultura de pepene verde se recomandă limitarea numărului de fructe pe

o plantă la 4-5 bucăţi.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor – dintre bolile care produc pagube mai

mari sunt pătarea unghiulară la castraveţi (Pseudomonas syring), făinarea

(Sphaerotheca fuliginea), alternarioza (Alternaria cucumerina) la pepeni,

păduchele castraveţilor (Cerosipha gossypii) la castraveţi şi pepeni.

Combaterea se realizează cu produsele avizate la apariţia atacului.

Recoltatul – se face eşalonat la intervale de 2-3 zile la castraveţi, dovlecei

şi la maturizarea fiziologică (pepeni, dovleac de copt).

Recoltarea se face dimineaţa, când temperatura este mai scăzută, însă după

ce s-a luat roua. Lucrarea se execută cu atenţie, detaşând frunzele de pe plante fără

a răni tulpinile.

5.6. CULTURA LEGUMELOR DE LA CARE SE CONSUMĂ PĂSTĂILE,

CAPSULELE ŞI BOABELE VERZI

Această grupă cuprinde specii de la care se consumă păstăile (fasolea de

grădină), capsulele tinere (bamele) şi seminţele verzi (mazărea de grădină).

Legumele păstăioase au o mare valoare alimentară datorită conţinutului

ridicat în substanţe proteice, glucide, vitamine şi săruri minerale, care depăşesc ca

valoare alte specii, cum sunt: tomatele, castraveţii şi varza.

În afară de producţia principală, producţia secundară este valoroasă

constituind un bun furaj pentru animalele din gospodărie.

Cultura plantelor se realizează prin semănat direct în câmp sau în spaţii

protejate (fasolea) prin intermediul răsadului.

Pentru cultura legumelor păstăioase sunt recomandate solurile profunde,

permeabile, cu textură mijlocie, bine însorite şi ferite de curenţii reci. Nu sunt

recomandate solurile reci, grele şi cu exces de umiditate.

Sunt bune premergătoare speciile fertilizate cu gunoi de grajd în anul

precedent (castraveţii, cartofii, varza) şi legumele cultivate anticipat, cum sunt

ceapa verde, salata.

5.6.1.Cerinţele fată de factorii de vegetaţie

Faţă de temperatură, fasolea şi bamele au cerinţe mari, de 25-300C, iar

mazărea fructifică bine la temperaturi de 20-250C.

Seminţele de fasole şi bame răsar uniform la temperaturi de 16-200C, în

timp ce mazărea germinează la temperaturi minime de 1-20C în cazul soiurilor cu

79

LEGUMICULTURA

bob neted şi la 4-60C în cazul soiurilor cu bobul zbârcit şi turtit. Plantele tinere de

mazăre rezistă bine la temperaturi de –4….-80C, fapt ce permite semănatul culturii

primăvara devreme sau chiar în ferestrele iernii.

Faţă de lumină, fasolea are cerinţe moderate dând bune rezultate cultivată

în culise sau asociat cu alte specii legumicole.

Mazărea şi bamele au cerinţe moderate faţă de lumină şi în special faţă de

durata luminii; cultivate în condiţii de iluminare de 8-10 ore zilnic nu înfloresc

corespunzător şi formează puţine păstăi pe plantă.

Fasolea este o specie de zi scurtă şi de aceea majoritatea soiurilor reuşesc

în zone cu o durată a zilei mai redusă.

Legumele din această grupă prezintă cerinţe moderate faţă de umiditatea

din sol, pretenţii mai mari având în perioada de germinare a seminţelor, de înflorit

şi de formare a păstăilor şi a capsulelor.

Insuficienţa apei în sol în perioadele de consum maxim (înflorit şi formarea

păstăilor) încetineşte procesul de înflorire şi provoacă avortarea unui număr mare

de flori.

Excesul de umiditate din sol este dăunător, conducând la ofilirea şi uscarea

plantelor.

Deoarece speciile din această grupă au o perioadă scurtă de vegetaţie,

extrag din sol cantităţi mici de substanţe nutritive, care însă trebuie să fie în forme

uşor asimilabile.

Speciile de legume păstăioase reacţionează bine la îngrăşămintele fosfatice şi

potasice, iar pe solurile sărace aplicarea îngrăsămintelor cu azot în primele faze de

vegetaţie şi în perioadele de înflorit şi fructificare favorizează obţinerea de păstăi

de calitate superioară.

5.6.2 Alegerea soiurilor şi hibrizilor

Fasolea de grădină

-cu păstaie verde şi oloagă: Işalniţa 43, Prelude, Almare, Aurelia,

Belami, Fana, Elena, Lena, Achim, Olga, Cascade Valja, Lavinia;

-cu păstaie verde, urcătoare: Verba, Green Streamer;

-cu păstaia galbenă şi oloagă: Galbenă de molgova, Echo, Aura,

Oxy-Amidor, Nicis, Cristina, Goldstern;

-cu păstaie galbenă şi urcătoare: Clujana, Aurie de Bacău,

Bogdana, Yello.

Mazărea de grădină

80

LEGUMICULTURA

-cu bob neted: Alaska, Prima, Eminent, Fină verde, Como, Işalniţa

110, Sugar Bon, Sugar Gem;

-cu bobul zbârcit: Işalniţa 60, Marifon, Timpurie de Craiova,

Mingomark, Bördi, Cornelia, Victoria, Vidra 187, Gotinga, Undine, Jof, Regina,

Dinga, Masterfon, Skinado, Ema, Flila, Armonia, Mantica, Adela.

Bame

-soiuri timpurii: Ela, Beatrice.

-soiuri semitimpurii: Fără ţepi.

5.6.3 Tehnologia de cultivare

În vederea însămânţării, terenul se pregăteşte din toamnă, când se

adimistrează şi 4/5 kg superfosfat în amestec cu 1-2 kg/ 100 m2 sare potasică.

Terenul se sapă cu cazmaua la 28-30 cm adâncime.

Primăvara se aplică îngrăşăminte cu azot în cantitate de 2-2,5 kg/100 m2

azotat de amoniu, care se încorporează cu grebla prin mărunţirea şi nivelarea

patului germinativ.

Prezentăm în tabelul 5.7 principalele date privind înfiinţarea culturilor de

legume păstăioase.

Eşalonarea producţiei de fasole păstăi şi de mazăre se realizează folosind

soiuri cu perioade diferite de vegetaţie şi semănând eşalonat la intervale de 10-15

zile.

În grădina de lângă casă, fasolea se poate semăna în cuiburi (câte 4-5

seminţe/cuib) la distanţă de 30-40 cm între rânduri pentru soiurile oloage şi la

distanţă de 70-80 cm între rânduri, şi 30 cm pe rând pentru soiurile urcătoare.

Adâncimea de semănat este de 4-6 cm.

Tabelul 5.7.

DATE PRIVIND ÎNFIINŢAREA CULTURILORCultura Perioada de

însămânţareNorma de sămânţă Nr.

plante la m2

Producţia kg/10m2

kg/ha g/10m2

Fasole ogor propriu 15 IV-10 V eşalonat 100-200 100-200 45-55 5-10Fasole de cultură succesivă

10 IV-10 VII 100-120 100-120 45-55 4-9

Mazăre ogor propriu 1 III-10 IV eşalonat 180-300 180-300 130-150 2-6Mazăre în cultură succesivă

1-15 VII eşalonat 180-300 180-300 130-150 2-5

Bame 1-10 V 40-50 40-50 9-11 4-10

Lucrări de întreţinere:

81

LEGUMICULTURA

Prăşitul – se face 3-4 praşile manuale la fasolea şi bame, mobilizând solul

la o adâncime de 5-7 cm, iar la mazăre se recomandă un plivit dacă este nevoie.

Palisatul (arăcitul) – lucrarea se execută numai în cazul soiurilor volubile.

Irigatul – se execută în perioade critice, după răsărit, înainte de înflorit şi

în perioada de formare a păstăilor şi a boabelor.

Normele de udare sunt de 16-20 l/m2 la fasole şi la mazăre şi 30-40 l/m2 la

bame.

Fertilizarea fazială – se recomandă la fasole, aplicând înainte de înflorit o

doză de 750 g azotata de amoniu, 3120 g superfosfat şi 1250 g sare potasică la

100 m2 de cultură. Aplicarea fertilizării are efect favorabil asupra înfloritului şi a

legării păstăilor.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor – se referă la tratamente împotriva

antracnozei (Colletotrichum lindemuthianum), arsura comună (Xanthomonas

campestris), gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obtectus) şi gărgăriţa boabelor de

mazăre (Bruchus pisorum) utilizând produsele recomandate şi în perioadele de

avizare.

Recoltatul – se face manual, eşalonat, în funcţie de maturitatea de

comsum. Bamele se recoltează zilnic sau cel mult la 2 zile.

Fasolea se poate cultiva şi în spaţii protejate şi sere. Cultura se realizează

prin răsad şi prin semănat direct. Răsadul se poate semănând în ghivece nutritive

câte două seminţe.

Vârsta răsadului la plantare nu trebuie să depăşească 18-25 zile, iar înainte

de a fi plantat răsadul se ciupeşte deasupra a două frunze adevărate şi se sortează

eliminând plantele bolnave şi slab dezvoltate.

Semănatul direct se realizează în prima decadă a lunii aprilie sau ultima

decadă a lunii iulie (pentru culturile de toamnă). Semănatul se face în cuiburi la

distanţe de 60 cm între rânduri şi 50 cm pe rând. La cultura din solarii şi sere se

folosesc soiurile urcătoare, iar în tunele joase soiurile oloage. Trebuie acordată o

atenţie mare aerisirii adăposturilor, iar când temperaturile cresc peste 25-280C se

descoperă solariile în totalitate.

5.7. CULTURĂ LEGUMELOR DE LA CARE SE CONSUMĂ FRUNZELE

Legumele cele mai frecvent cultivate din această grupă sunt: salata,

spanacul, loboda, ceapa verde şi usturoiul verde.

82

LEGUMICULTURA

De la toate aceste plante se consumă frunzeleîn stare proaspătă sau sub

forma unor salate şi preparate, fiind folosite în alimentaţia omului tot timpul

anului.

Având o perioadă scurtă de vegetaţie şi un habitus redus se pretează la

culturi asociate, anticipate sau următoare. Sunt specii rezistente la frig,

temperaturile ridicate asociate cu seceta atmosferică favorizează apariţia tijelor

florale.

Plantele legumicole din această grupă sunt pretenţioase la umiditate, au un

ritm rapid de creştere şi extrag din sol cantităţi mari de elemente nutritive într-un

timp scurt.

În asolamente este indicat a se cultiva după culturi fertilizate cu gunoi de

grajd, cum sunt : tomatele, ardeii, vinetele, castraveţii şi legumele vărzoase.

5.7.1.Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie

Seminţele, respectiv bulbii acestor specii germinează sau pornesc în

vegetaţie la temperaturi de 2-30C, iar plantele cresc şi se dezvoltă normal la 14-

180C. Temperaturile de peste 20-250C determină apariţia tulpinilor florifere şi

deprecierea producţiei.

Culturile intrate bine înrădăcinate în iarnă suportă temperaturi de –15…-

180C. Acest fapt face posibil semănatul sau plantatul încă din toamnă pentru

culturi anticipate.

Faţă de umiditate, speciile de legume verdeţuri au cerinţe ridicate, atât

lipsa cât şi excesul influenţând cantitativ cât şi calitativ producţia.

Faţă de lumină au cerinţe moderate.

5.7.2.Alegerea soiurilor şi hibrizilor

Salata

-soiuri timpurii: De Mai, Jessy, Amplus, Cora, Dena, Salma, Mona,

Ostinata, Larand, Marula de Brăila;

-soiuri de toamnă: Polul Nord, Silvia.

Spanac – Matador, Matares, Nores, Smarald.

Loboda – Comun albă, Comun Roşie, Comun blondă, De Vidra.

Ceapă verde – De Macău, De Stuttgart.

Usturoiul verde – De Işalniţa, De Cenad, De Moldova, De Ciolpani.

83

LEGUMICULTURA

5.7.3Tehnologia de cultivare

Pregătirea terenului în vederea realizării culturilor de legume verdeţuri se

realizează în funcţie de plantele premergătoare şi de momentul de înfiinţare a

culturii.

După defrişarea culturii anterioare se administrează îngrăşămintele cu

fosfor şi potasiu 2-4 kg/100 m2, se sapă solul cu cazmaua, se mărunţeşte şi se

modelează în straturi de 94 cm la coronament. În vederea plantării sau a

semănatului se deschid rigole de adâncimi diferite, în funcţie de fiecare specie.

Redăm în tabelul 5.8. câteva date privitoare la înfiinţarea culturilor de

legume verdeţuri.

Legumele verdeţuri se cultivă în grădina casei prin semănat direct (spanac,

lobodă, salată cultură de primăvară) şi prin plantare (ceapă verde, salată plantată

în toamnă).

Pentru eşalonarea producţiei se folosesc diferite sisteme de cultură, epoci

de înfiinţare a culturilor şi a soiurilor.

Lucrări de întreţinere:

Completarea golurilor – se face la cultura cu răsad din acelaşi soi şi de

aceeaşi vârstă.

Răritul – se practică la culturile de salată realizate prin semănat direct, la

lobodă, pătrunjel de frunze.

Prăşitul – se execută 2-3 praşile manuale în vederea distrugerii crustei şi a

buruienilor.

Irigarea – se aplică în funcţie de anotimp, realizând 2-3 udări cu norme de

15-20 l/m2. Prima udare se aplică după plantare sau după semănat, iar celelalte în

timpul creşterii şi învelirii căpăţânii la salată sau a creşterii frunzelor la ceapă şi

usturoi verde.

Fertilizarea fazială suplimentară – se realizează cu îngrăşăminte cu azot

800-1000 g/100 m2 în faza când plantele au 6-8 frunze în rozetă.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor – se efectuează la apariţia acestora.

Dintre boli pagube importante produce putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea), care

se combate efectuând stropiri cu Ronilan 0,05%, Rovral 0,05% sau Sumilex 0,1%

la intervale de 7-10 zile.

Recoltatul – se execută manual, eşalonat, pe măsură ce plantele ajung la

completa dezvoltare.

84

LEGUMICULTURA

Dintre legumele verdeţuri, salata se cultivă cel mai mult şi în spaţii

protejate, atât în cultură pură cât şi asociată cu tomate, castraveţi, ardei.

În cultură pură, răsadul produs în cuiburi sau ghivece nutritive de 5x5x5

cm se plantează când are 5-6 frunze şi o vârstă de 35-40 zile. Distanţele de

plantare sunt de 20x20 cm şi 25x25 cm.

Tabelul 5.8

DATE PRIVIND ÎNFIINŢAREA CULTURILOR

Cultura Perioada de însămânţare

Perioada de plantat

Norma de sămânţă

Nr. plante la m2

Producţia kg/10m2

kg/ha g/10m2

Salata prin semănat aliniat

25 II-25 III10IV-30VII5VIII-10IXeşalonat

- 2-3 2-3 14-19 20-30

Salata prin răsad

1 I-15 II20VII-15VIII

10 II-15 III1-25 IX

0,5 0,5 14-19 20-30

Spanac 15-20 IX20 II-20 III15VII-10VIII15-25 VIIIeşalonat

10 II-15 III1-25 IX

18-20 18-20 56-60 15-25

Lobodă 1-20 III - 8-10 8-10 71 10-20Ceapă verde

- 1-30 X1-20 IIIeşalonat

2000-5000

2000-5000

70-130 20-30

Usturoiul verde

- 1-25 X1-10 IIIeşalonat

2000-5000

2000-5000

70-130 15-25

5.8. CULTURA CARTOFULUI PENTRU CONSUM TIMPURIU ŞI DE

VARĂ

Cartoful timpuriu şi de vară se cultivă în grădina familială pentru consum

curent în lunile mai-iulie. Tuberculii de cartof conţin amidon, proteine brute,

grăsimi, celuloză, substanţe minerale şi vitamine. De remarcat că vitamina C nu se

distruge prin fierbere, fiind folosită integral de câtre organism.

5.8.1.Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie

Cartoful timpuriu şi de vară se caracterizează prin cerinţe moderate faţă de

temperatură.

Temperatura minimă de încolţire este de 50C, cea optimă 12-150C,

temperatura optimă de creştere a părţii aeriene este de 18-200C, iar a tuberculilor

16-180C. La temperaturi de peste 260C colţii sunt afectaţi, iar la –1…-20C partea

aeriană a plantelor este distrusă.

85

LEGUMICULTURA

Faţă de lumină, cerinţele sunt ridicate. În lipsa ei nu are loc procesul de

tuberizare, acesta influenţiază prima durată (peste 12 ore/zi).

Cartoful solicită o umiditate moderată, dar constantă în sol. Cerinţele mai

marise manifestă în perioada de creştere intensă a tuberculilor.

Faţă de elementele nutritive, cerinţele sunt ridicate, acestea acţionând

direct calitativ şi cantitativ asupra producţiei.

Dintre elementele nutritive, azotul favorizează creşterea masei foliare,

fosforul influenţiază numărul de tuberculi din cuib, iar potasiul intensifică

procesul de asimilaţie.

Pentru cultura cartofului timpuriu şi de vară sunt recomandate solurile

nisipo-lutoase, bine aerate, bogate în substanţe hrănitoare şi cu posibilităţi de

irigare.

5.8.2.Alegerea soiurilor şi hibrizilor

Soiuri pentru cultura timpurie – Gloria “N”, Ostara, Fresco, Catellyna,

Adretta, Roclas, Rubinia, Runica, Barsa, Bran, Cibin, Concorde “N”, Koretta,

Kondor, Escort, Ramono, Rene, Bartina.

Soiuri pentru cultura de vară – Semenic, Suceviţa, Teo, Timate “N”,

Caşin, Corona, Désirée, Mureşan, Roxy “N”, Sante “N”.

5.8.3Tehnologia de cultivare

Toamna, după defrişarea culturilor anterioare, se execută fertilizarea cu

gunoi de grajd 400-500 kg/100 m2 şi 1,5-2 kg/100 m2 sare potasică. Se execută

săpatul cu cazmaua la 28-30 cm încorporând îngrăşămintele. Primăvara se

administrează îngrăşămintele cu azot 0,150-0,250 kg/100 m2 şi se încorporează în

sol.

Cultura se înfiinţează prin plantarea manuală a tuberculilor, care înainte de

plantat sunt supuşi mai multor operaţii pregătitoare: sortare, dezinfecţie,

preîncolţire, stimularea formării rădăcinilor şi călirea.

Prezentăm în tabelul 5.9 etapele de pregătire a tuberculilor pentru plantare

timpurie.

Sunt consideraţi tuberculi buni pentru plantat cei care sunt turgescenţi, au

muguri porniţi, colţii sunt viguroşi şi au o culoare violacee.

86

LEGUMICULTURA

Tabelul 5.9.

INDICAŢII TEHNICE PRIVIND PREGĂTIREA TUBERCULILOR

PENTRU PLANTARE

Lucrarea Durata Modul de efectuare

Curăţirea - Spălare, dacă tuberculii sunt murdari, în vederea

unei dezinfecţii eficiente

Dezinfecţia

5

minute

Îmbăierea: tuberculii puşi în saci sau coşuri se

introduc într-o soluţie de formalină 0,5% (1 litru

soluţie la 5-8 kg tuberculi)

2-4 ore Sudaţie: tuberculii se acoperă cu prelate sau folie de

polietilenă

Preîncolţirea 8-10

zile

Tuberculii aşezaţi în lădiţe suprapuse se introduc în

cameră şa întuneric şi temperatură de 15-180C

Formarea

rădăcinilor

6-8 zile Tuberculii preîncolţiţi se pun în lădiţe sau coşuri cu

turbă sau mraniţă umectată cu soluţie de 60 g

superfosfat şi 30 g sare potasică la 10 l apă, sau se

face în rumeguş umectat cu 60 g superfosfat, 30 g

sare potasică şi 30 g azotat la 10 litri apă

Călirea 3-4 zile

înainte

de

plantare

Tuberculii se ţin la temperaturi de 100C la început,

pentru ca apoi să se reducă la 4-50C

Plantarea se face în rigole deschise la 8-10 cm adâncime, când în sol se

realizează temperaturi constante de 6-80C. În funcţie de zona geografică, perioada

de plantare este 10 martie-10 aprilie.

Distanţele de plantare sunt de 60-70 cm între rânduri şi 20-25 pe rând,

realizând o desime de 6-8 cuiburi/m2. Cantitatea de tuberculi utilizaţi la plantare

este în funcţie de mărimea acestora şi este de 300-400 g/ m2. Aplicarea, înaintea

plantării tuberculilor, a 100-150 kg mraniţă/100 m2 în rigolele de plantare

contribuie la realizarea unor producţii mari şi de calitate.

Lucrări de întreţinere:

Prăşitul - se face manual, executând 3-4 praşile, concomitent făcându-se şi

muşuroirea plantelor.

87

LEGUMICULTURA

Irigatul – se fac 4-6 udări cu norme de udare de 25-30 l/m2. Prima udare se

aplică la 15-20 zile de la răsăritul plantelor, iar următoarele la intervale de 10-15

zile fiecare.

Intensificarea aplicării udărilor se face în perioada de formare şi creştere a

tuberculilor.

Umiditatea în exces împiedică procesul de tuberizare, având efecte

negative asupra vegetaţiei cartofului.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor – se realizează prin tratamente

împortiva manei cartofului (Phytopthora infestas) cu Dithane M 45 în

concentraţie de 0,2%, Ridomil plus 0,25%, Turdacupral 0,5% şi a

gândacului din Colorado folosind Decis 0,05%, Regent 0,02% sau Karate

0,04%. Tratamentele se fac preventiv şi la apariţia bolilor şi a dăunătorilor.

Recoltatul – se face manual începând cu a doua decadă a lunii mai, când

tuberculii au ajuns la mărimea corespunzătoare.

Producţia este în funcţie de perioada de recoltare, putând ajunge la 20-25

kg/m2.

88

LEGUMICULTURA

BIBLIOGRAFIE

STAN N.,STAN T.-Legumicultură generală, vol.I, Editura “Ion Ionescu de la

Brad” Iaşi,1999

MUNTEANU N.,STAN N.-Legumicultură specială, vol.II, Editura “Ion Ionescu

de la Brad” Iaşi,2001

STAN N., MUNTEANU N., STAN T.-Legumicultură specială, vol.III, Editura

“Ion Ionescu de la Brad” Iaşi,2003

STAN N. - Legumicultură generală, vol.I şi II. Institutul Agronomic Iaşi, 1992

STAN N. - Tehnologia cultivării legumelor. Vol.I,Universitatea Agronomică Iaşi,

1993

STAN N. - Tehnologia cultivării legumelor. Vol. II, Universitatea Agronomică

Iaşi, 1994

STAN N. - Legumicultură generală. Lucrări practice. Institutul Agronomic Iaşi,

1987

STAN T. - Note de curs

BUTNARIU H. şi colab. - Legumicultură. Edit.Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1993

MARINESCU A. - Mecanizarea lucrărilor în sere, solarii şi ciupercării. Editura

Ceres, Bucureşti, 1989.

MARINESCU A. - Tehnologii şi maşini pentru mecanizarea lucrărilor în cultura

legumelor de câmp. Editura Ceres, Bucureşti, 1989.

VOINEA M. şi colab. - Criterii pentru zonarea legumiculturii. Editura Ceres,

Bucureşti, 1977.

x x x - Lucrări ştiinţifice U.A.I. Seria Horticultură, vol.34-39

x x x - Revista Cercetări Agronomice în Moldova. Iaşi, 1990-1998.

x x x - Revista „Hortinform”-PHR, 1995-1998

Tema 1:: Tehnologia de producere a răsadurilor de legume.

Tema 2:: Studiul principalelor secvenţe tehnologice la cultura de conopidă (Brassica oleracea var. botrytis L. subvar. cauliflora) pentru consum în vederea optimizării acesteia.

Titularul disciplinei

Şef lucr. Stan Teodor

89