Daniela TEODORESCU

RESURSE DE APĂ. LEGISLAŢIE EUROPEANĂ

Consiliul Naţional al Cercetării

Ştiinţifice din Învăţământul Superior

C.N.C.S.I.S.

Contract de Grant nr. 25444/1999

Serie coordonată de : Radu DROBOT Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti

Jean Pierre CARBONNEL Université "Pierre et Marie Curie" Paris 6

Editura *H*G*A* , Bucureşti 2002

Daniela TEODORESCU

RESURSE DE APĂ. LEGISLAŢIE EUROPEANĂ

C.N.C.S.I.S.

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice

din Învăţământul Superior

Contract de Grant nr. 25444/ 1999

Serie coordonată de :

prof.dr.ing. Radu DROBOT Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti

dr. Jean Pierre CARBONNEL Université "Pierre et Marie Curie", Paris 6

Editura *H*G*A*, Bucureşti

2002

C o n t r i b u ţ i a a u t o r i l o r l a r e a l i z a r e a a p l i c a ţ i i l o r :

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României TEODORESCU, DANIELA

Resurse de apă : legislaţie europeană / Daniela Teodorescu. – Bucureşti : Editura *H*G*A*, 2002 p. ; cm. - (Ingineria resurselor de apă) Bibliogr.

ISBN 973-8176-12-3 504.4

Copyright 2002 © Editura *H*G*A*, Bucureşti

hga@opensys.ro

P R E F A Ţ Ă

În pragul celui de al treilea mileniu, România este în faţa unui proiect istoric, legat de crearea infrastructurii legislative şi tehnologice care să îi permită îndeplinirea acquis-ului comunitar şi aderarea la Uniunea Europeană.

În domeniul resurselor de apă, alinierea legislaţiei româneşti la cea a Uniunii europene devine un pas important în procesul de implementare a strategiilor comunitare. Adoptarea cadrului legislativ, respectiv a Directivei cadru pentru apă, devine ţinta principală a acquis-ului comunitar în domeniul apei.

Lucrarea de faţă îşi propune să acopere un sector de informaţii necesare studenţilor şi absolvenţilor învăţământului tehnic de construcţii. Oferind o imagine globală a legislaţiei şi managementului resurselor de apă, materialul constituie o punte de legătură între utilizatorii apei şi cei care gestionează resursele.

Prima parte a lucrării prezintă situaţia actuală a resurselor de apă. Datele cuprinse sugerează importanţa definirii unui tablou legislativ clar şi coerent, care să asigure perenitatea acestor resurse şi pentru generaţiile următoare.

Sinteza legislaţiei europene, prezentată în capitolul 3, oferă cititorului posibilitatea înţelegerii mecanismelor şi strategiilor adoptate de Statele Membre ale Uniunii Europene în vederea controlului calităţii şi cantităţilor de apă existente în resursele de apă.

Având în vedere că lucrarea este dedicată cititorilor de formaţie inginerească, sunt expuse şi mecanisme economice şi tehnologice, ca mijloc de gospodărire a resurselor de apă.

Nu este neglijat nici sectorul legislativ românesc. Evoluţiile structurii instituţionale şi legislative româneşti dovedesc deschiderea şi dorinţa executivului pentru încadrarea României în marile organisme europene.

Nu trebuie pierdut din vedere caracterul didactic al acestei lucrări, ceea ce a determinat ca unele probleme să fie prezentate mai degrabă pentru aprofundarea lor, nu numai pentru informare.

Sunt convins că manualul va reuşi să suscite curiozitatea cititorului şi va însufleţi activitatea didactică, iar dacă va reuşi să provoace dezbateri, atunci se va mai face încă un mic pas pe drumul integrării României în Uniunea Europeană.

Prof.univ.dr.ing. Radu Mircea Damian Decan, Facultatea de Instalaţii

Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti

C U P R I N S

1. STADIUL ACTUAL AL RESURSELOR DE APĂ .............................. 7

1.1 Introducere ............................. ................................................ 7

1.2 Surse de apă şi consumatori ................................................... 8

1.3 Consumuri sectoriale ale apei ................................................. 14

1.4 Clima şi resursele de apă ........................................................ 26

1.5 Evoluţia consumurilor de apă - tendinţe viitoare ..................... 32

1.6 Activităţi poluante ale apei ...................................................... 34

2. MANAGEMENTUL APEI ÎN EUROPA .............................................. 45

2.1 Definiţii ............................. ........................................................... 45

2.2 Tipuri de măsuri ............................................................................ 45

2.3 Obiective şi instrumente ale managementului cerinţei de apă ..... 47

2.4 Managementul apei : un subiect public sau privat ? .................... 48

2.5 Managementul apei şi politica Uniunii Europene ........................ 50

3. LEGISLAŢIA EUROPEANĂ A APEI ............................................... 53

3.1 Scurt istoric al legislaţiei europene ............................................... 53

3.2 Convenţii şi acorduri internaţionale .............................................. 54

3.3 Directiva cadru pentru apă (2000/60/CEE) .................................. 56

3.4 Obiective şi instrumente conţinute de Directiva cadru pentru apă .. 66

4. ASPECTE TEHNOLOGICE ALE POLITICII ŞI MANAGEMENTULUI APEI ..........................................................

85

4.1 Echipamente pentru reducerea risipei de apă .............................. 85

4.2 Contorizarea apei ......................................................................... 89

4.3 Reducerea pierderilor de apă în reţelele de distribuţie ................. 89

4.4 Tehnologii noi – procese în schimbare ........................................ 94

5. ASPECTE ECONOMICE ALE POLITICII ŞI MANAGEMENTULUI APEI ..................................................................................................

97

5.1 Tarifarea apei ................................................................................ 97

5

5.2 Sectorul urban .............................................................................. 100

5.3 Industria ........................................................................................ 103

5.4 Agricultura .................................................................................... 104

6. ASPECTE LEGISLATIVE ALE RESURSELOR DE APĂ ÎN ROMÂNIA ..........................................................................................

107

6.1 Introducere ................................................................................... 107

6.2 Starea actuală a resurselor regenerabile de apă în România ...... 109

6.3 Cadrul instituţional şi legislativ al sectorului apei ......................... 126

6.4 Mecanisme economice ale managementului resurselor de apă .. 137

6.5 Fondul pentru mediu .................................................................... 142

6.6 Fondul apelor ............................................................................... 143

BIBLIOGRAFIE ........................................................................................... 145

6

1 STADIUL ACTUAL AL RESURSELOR DE APĂ

1.1 INTRODUCERE

Apa reprezintă unul din elementele esenţiale suportului vieţii pe Terra. Existenţa ecosistemelor este condiţionată de prezenţa apei. De cele mai multe ori, un teritoriu nedezvoltat economic, şi în consecinţă, nepoluat, reprezintă un suport necondiţionat de protejare şi menţinere a florei şi faunei, şi, prin urmare, a vieţii.

Apa este considerată o resursă naturală foarte importantă. Calitatea apei şi politica de exploatare a resurselor de apă în Europa sunt afectate de desfăşurarea sectoarelor de activitate majore; apele subterane şi de suprafaţă au, de multe ori, destinaţii importante în industrie, agricultură, transport, în industria minieră, şi cel mai important, reprezintă sursele de apă potabilă.

Fiecare proces de utilizare îşi lasă amprenta asupra calităţii apei. Evoluţia galopantă a dezvoltării economice a determinat, prin urmare, schimbări importante ale sistemelor acvatice. Apele de suprafaţă au suferit modificări morfologice datorită utilizării lor în diferite activităţi umane; există multe exemple de cursuri ale râurilor care au fost modificate astfel încât să permită transportul naval; zonele învecinate malurilor râurilor, cu umiditate ridicată în perioadele de inundaţii, au fost, în multe cazuri, supuse tehnologiilor de desecare şi utilizate în diferite scopuri, pentru extinderea oraşelor, pentru agricultură sau industrie; barajele şi lacurile de acumulare utilizate pentru obţinerea energiei electrice reprezintă şi ele intervenţii importante în schimbarea echilibrului ecosistemelor naturale.

În lipsa monitorizării utilizării succesive a apei în diferite activităţi, nu se poate oferi complet tabloul consecinţelor afectării calităţii acesteia; de multe ori, efectele sunt dezastruoase; spre exemplu, în sudul şi nordul Europei, râurile naturale care şi-au păstrat ecosistemul sunt extrem de rare. Un sfert din râurile Europei nu mai păstrează cadrul necesar desfăşurării vieţii mai multor specii de peşti, datorită gradului înalt de contaminare. În afară de semnele evidente ale unui înalt grad de poluare, respectiv lipsa populaţiei piscicole şi prezenţa spumelor pe suprafaţa apei, au fost detectate şi alte efecte combinate ale unor substanţe chimice, care afectează echilibrul hormonal al peştilor, cu consecinţe uneori chiar asupra sănătăţii oamenilor; prin urmare, pescuitul din unele cursuri de apă europene afectate de anumite surse chimice de poluare a devenit interzis.

În ceea ce priveşte calitarea resurselor de apă subterane europene, tabloul este chiar mai sumbru. Conform datelor furnizate de Agenţia europeană pentru protecţia mediului, situaţia actuală a resurselor de apă subterane este chiar

7

alarmantă. Apele subterane aflate sub terenuri utilizate în agricultură conţin cantităţi ridicate de azotaţi (peste 25 mg/ℓ). Pentru un sfert din terenurile agricole europene, nivelul concentraţiei de azotaţi a depăşit valoarea limită admisă în apa de băut cu 50 mg/ℓ. Poluarea este mai dramatică în zonele agricole nord-vest europene, unde concentraţiile compuşilor azotici, fosfaţilor şi pesticidelor în apele subterane sunt foarte ridicate.

Concluzii extrem de alarmante pot fi deduse din rapoartele Agenţiei europene de mediu. Date reale privind situaţia actuală a resurselor de apă nu există, având în vedere proasta aplicare sau inexistenţa unor programe reale de monitorizare în multe din statele membre ale Comunităţii Europene. De multe ori, datele existente privind calitatea şi cantitatea resurselor de apă nu sunt făcute publice. Este uluitor faptul că într-un continent atât de bogat precum Europa, Comunitatea Europeană nu deţine mecanisme de evaluare credibilă şi control ale poluării propriilor resurse de apă.

1.2 SURSELE DE APĂ ŞI CONSUMATORI Principala sursă de apă proaspătă necesară consumului o reprezintă apele de

suprafaţă (aproape 75% din consumul total de apă); cea de a doua sursă importantă o reprezintă apele subterane (aproape 25%); sursele de apă obţinute în urma desalinizării apei acoperă un procent nesemnificativ din totalul necesarului de apă.

1.2.1 RESURSE DE APĂ REGENERABILE Cantitatea totală de apă proaspătă regenerabilă pentru o ţară este reprezentată

de volumul de apă conţinut de râurile şi straturile acvifere subterane reîmprospătate de cantitatea de precipitaţii care cade pe suprafaţa ţării respective (definite ca resurse interne de apă proaspătă regenerabilă) şi de apa primită de la ţările învecinate prin intermediul râurilor şi a surselor de apă subterană care străbat teritoriul mai multor state (definite ca surse externe de apă proaspătă). Pe teritoriul CE, cantităţile de apă provenite din surse interne sunt evaluate la 1190 /an, valoare echivalentă cu 3200 /om/an, conform Agenţiei europene de mediu, 1999.

3km 3m

Cel puţin aparent, ţările europene par să deţină cantităţi suficiente de apă, din moment ce cantitatea medie pe locuitor este apreciată la 660 /om/an. 3m

Problema apare din faptul că resursele de apă nu sunt distribuite uniform pe suprafaţa continentului.

Există puternice dezechilibre în această repartiţie (fig. 1-1); cantitatea de precipitaţii variază puternic, de la 3000 mm în vestul Norvegiei la 100 mm în estul Europei până la sub 50 mm în sudul şi centrul Spaniei.

8

Figura 1-1 Distribuţia cantităţii totale de precipitaţii în Europa.

Râurile europene cu trasee multinaţionale pot constitui surse importante de apă. Spre exemplu, în Ungaria, cantitatea de apă proaspătă provine în procent de 95% din acest tip de râuri. In Olanda şi Republica Slovacă, procentul este de 80%, pe când în Germania, Slovenia şi Portugalia, acest procent atinge doar 40%. Cu toate că există convenţii internaţionale care reglementează atât calitatea cât şi cantitatea apei importate, de multe ori se crează tensiuni politice mai ales în situaţiile în care resursele de apă în ţările amplasate în amontele cursului sunt mai sărace decât cele amplasate în aval. În figura 1-2 sunt prezentate valorile pe cap de consumator, privind sursele de apă proaspătă pentru diferite ţări din Europa.

9

Figura 1-2 Distribuţia cantităţii totale de apă proaspătă în Europa; de remarcat faptul că scara orizontală este în coordonate logaritmice, astfel încât o subdiviziune reprezintă

o creştere cu de 10 ori în cantitatea de apă conţinută de resurse

1.2.2 CALITATEA APEI

Analiza şi managementul resurselor de apă capătă sens doar dacă apa poate satisface condiţiile de calitate necesare consumului uman şi ale activităţilor umane. 1.2.2.1 Destinaţiile apei şi indicatori de calitate. Principalele activităţi în care resursele de apă sunt vitale se pot defini după cum urmează:

− apă potabilă pentru reţelele de distribuţie; − ape pentru agrement şi alte activităţi de recreere; − industrie; − piscicultură; − apă potabilă pentru crescătorii de animale; − funcţii ecologice pentru menţinerea ecosistemelor acvatice.

10

În funcţie de activitatea în care este utilizată, apa trebuie să îndeplinească un set minim de cerinţe de calitate, care poate să difere de la un tip de destinaţie a apei la alta. Spre exemplu, prezenţa substanţelor organice în apă poate determina ca aceasta să nu mai poată fi utilizată pentru consumul uman sau pentru crescătoriile de peşti, însă apa poate fi folosită în activităţile de agrement. În tabelul 1-1 este prezentat impactul diferitelor proprietăţi ale apei asupra destinaţiilor acesteia (Agence de l’Eau, 1997).

Pentru fiecare din destinaţiile apei, există seturi de standarde şi prescripţii care stabilesc valorile maxime admise pentru diverşi contaminanţi, astfel încât să corespundă diferitelor destinaţii în care apa este utilizată. Prin urmare, calitatea apei influenţează fundamental destinaţiile în care utilizarea apei este posibilă. Evident, în cazul unei calităţi necorespunzătoare a apei pentru o anumită activitate, există tehnologii şi echipamente de îmbunătăţire a proprietăţilor apei, însă trebuie avut în vedere ca aspectul economic să nu depăşească limitele acceptabile.

Tabelul 1-1

Relaţia între indicatorii de calitate, destinaţiile apei şi ecosistemele acvatice

Funcţii Destinaţii

Indicatori Potenţial biologic

Apă potabilă

Activităţi agrement

Irigaţii Crescătorii animale

Piscicultură

Substanţe organice

Nitraţi Produşi ai azotului

Fosfor Materii în suspensii

Culoare Temperatură Minerale Acidificare Microorga-nisme

Fitoplancton Micropoluanţi anorganici

Pesticide Micropoluanţi organici

- funcţii şi calitate influenţată de indicator

1.2.2.2 Cerinţe legislative pentru diferite destinaţii ale apei şi tipurile de poluare. Cerinţele minime de calitate a apei sunt stabilite de Directivele

11

europene, care înglobează standarde adecvate pentru fiecare categorie de activitate a apei şi urmăresc nivelul de poluare al acestora, ca de exemplu Directiva apei potabile, Directiva apei pentru agrement, Directiva apei pentru peşti şi pentru crustacee. Alte Directive europene, pe lângă legislaţiile naţionale, stabilesc limite ale diferitelor tipuri de categorii de poluanţi specifici anumitor activităţi umane poluante (spre exemplu, Directiva nitraţilor).

Directiva apelor de suprafaţă se referă la calitatea apelor ce reprezintă posibile surse de apă potabilă, şi stabileşte nivelele de calitate a apei după aplicarea celor trei trepte generale de epurare (primară, secundară şi terţiară), iar Directiva apei potabile stabileşte nivelele minime de calitate pentru 70 de indicatori ai calităţii apei necesare în punctele de consum.

Toate funcţiile ecologice necesare apei sunt definite în Directiva Cadru pentru Apă, conform căreia toate apele de suprafaţă trebuie să atingă nivele de calitate chimică şi biologică corespunzătoare până în 2010. Există de asemenea formulată o legislaţie pentru controlul calităţii apelor subterane, inclusă în noile reglementări definite de Directiva Cadru pentru Apă.

1.2.3 CONSUMURILE DE APĂ Din fericire, în cele mai multe ţări europene, cantitatea de apă consumată

este mult sub nivelul disponibilului de resurse acvatice. În Europa, resursele totale interne de apă sunt estimate la 1897 km3/an, din care este preluat un volum de 296 km3/an (16%); doar un procent de 5%, reprezentând 89 km3/an, este efectiv consumat.

Urmărind valorile furnizate de Agenţia europeană de mediu, se ajunge la concluzia că ţările europene utilizează anual aproape 21% din resursele de apă regenerabile.

În scopul acoperirii necesarului de apă, o parte din ţările europene utilizează într-o mai mare măsură sursele de apă de suprafaţă decât cele subterane (AEM, 1998). Spre exemplu, Finlanda, Slovenia şi Lituania îşi acoperă necesarul de apă în proporţie de 90% din apele de suprafaţă, chiar dacă apele subterane reprezintă sursa majoritară de apă; în Danemarca şi Islanda, sursele de ape subterane acoperă complet necesarul de apă al acestor ţări (fig. 1-3). Există, aşadar, ţări europene în care singura sursă de apă potabilă o reprezintă apele subterane, şi care necesită o politică de monitorizare şi control al poluării mult mai atentă.

Cea mai mare parte din volumul de apă extras anual din resursele de apă nu este consumat complet; un procent foarte mare este reintrodus în ciclul apei, după ce, în prealabil, a fost supus unui proces de depoluare sau tratare.

12

Figura 1-3. Procentul în resurse de apă de suprafaţă şi subterană din totalul de apă necesară (sursa: EUROSTAT (1997a), ETC/W (1998), EEA (1999)).

Există mai multe concepte ce definesc utilizarea apei. Cantitatea totală de

apă prelevată se referă la volumul extras fizic din sursele naturale de apă. Necesarul de apă se referă la volumul de furnizat ei la consumatori, iar termenul de cerinţă de apă se referă la volumul de apă introdusă în sistem pentru a satisface necesarul de apă al consumatorilor. Cerinţa de apă conţine, pe lângă necesarul de apă, toate pierderile de apă prin instalaţiile de stocare, distribuţie şi cele tehnologice. În figura 1-4 sunt prezentate valori ale cantităţilor de apă prelevate şi efectiv consumate, exprimate în procente faţă de cantităţile totale de apă disponibile (respectiv resursele de apă proaspătă anuale).

13

Figura 1-4 Utilizarea în Europa a cantităţilor de apă prelevate.

1.3 CONSUMURI SECTORIALE ALE APEI

În medie, 18% din cantităţile de apă utilizate în Europa sunt destinate reţelelor de alimentare cu apă către consumatorii casnici; 30% pentru agricultură (pentru irigaţii), 14% în industrie (cu excepţia apei de răcire) şi 38% destinată proceselor de răcire şi în mod special, în industria energetică, în generarea de energie electrică (AEM, 1999a).

Agricultura mediteraneană este cel mai mare consumator de apă: irigaţiile necesită 80% din consumurile de apă în Grecia, 60% în Spania, 52% în Portugalia şi 50% în Italia. De menţionat este valoarea medie a necesarului de apă în irigaţii utilizat în ţările nordice: sub 10%. În ţările candidate la UE, industria este cel mai mare consumator (fig. 1-5, conform AEM, 1999a). Din această categorie, procentul cel mai mare îl reprezintă consumul de apă în procesele de răcire. În general, apa utilizată pentru răcire este reintrodusă în circuitul apei cu parametrii aproape neschimbaţi, cu excepţia temperaturii şi poate, în cazul circuitelor deschise, a unei încărcări cu impurităţi mai accentuate sau, în lipsa unei tratări adecvate, cu microorganisme (e.g. în Ungaria, aproape 95% din cantitatea de apă utilizată în industrie este destinată circuitelor de răcire).

1.3.1 CONSUMURI DE APĂ ÎN REŢEAUA DE DISTRIBUŢIE ORĂŞENEASCĂ Sistemul public de alimentare cu apă deserveşte o gamă variată de

consumatori, pornind de la cei casnici, continuând cu mica industrie, agricultură şi comerţ, precum şi serviciile publice.

14

Figura 1-5 Consumuri sectoriale ale apei pentru ţările din Europa.

În ţările nordice şi vest europene, consumul de apă din reţeaua publică de alimentare cu apă atinge valorile cele mai ridicate, spre deosebire de ţările mediteraneene, în care acest procent are o valoare scăzută (fig. 1-5). În UK, cei mai importanţi consumatori de apă ai reţelei publice de apă sunt cei casnici, respectiv 44%, 57% în Olanda şi 41% în Ungaria (tab. 1-2). Consumurile de apă înregistrate în reţeaua publică de alimentare cu apă exprimate pe cap de locuitor variază important, de la 50 /om/an în Germania la 140 /om/an în Italia, sau de la 30 /om/an în Romania la 200 /om/an în Bulgaria.

3m 3m3m 3m

15

Tabelul 1-2

Procentul consumurilor menajere din totalul consumurilor de apă necesare reţelelor de distribuţie orăşenească

Ţara Procentul consumurilor menajere din totalul consumurilor de apă necesare

reţelelor de distribuţie orăşenească [%] Olanda 57 Bulgaria 39 Grecia 58 Marea Britanie 44 Ungaria 41

Islanda este ţara cu cel mai mare volum de apă consumată din reţeaua

publică: 310 /om/an. Este interesant de urmărit aceste date sub forma unor valori specifice zilnice, exprimate pentru consumul menajer cât şi pentru consumul micilor afaceri (serviciilor publice). În Danemarca, Germania, Luxemburg şi Suedia, aceste valori au scăzut între anii 1980 şi 1995, pe când în aceeaşi perioadă, în ţări ca Austria, Belgia, Franţa, Italia, Norvegia, Elveţia şi în mod special Olanda, s-au înregistrat creşteri importante (tab. 1-3).

3m

Tabelul 1-3

Consumuri specifice de apă pentru consum menajer şi mici afaceri,

exprimate în litri pe cap de locuitor şi zi

Consumuri specifice de apă pentru consum menajer şi mici afaceri, exprimate în litri pe

cap de locuitor şi zi [ℓ/om şi zi]

Ţară

1980 1995 Austria 155 162 Belgia 104 120 Danemarca 165 145 Franţa 109 156 Germania 137 132 Italia 211 249 Luxemburg 183 169 Olanda 142 175 Norvegia 154 169 Spania 157 - Suedia 195 191 Elveţia 229 237 Marea Britanie 154 -

16

În ţările est-europene, consumurile menajere sunt estimate cu valori în intervalul 150 până la 300 ℓ/om şi zi (tab. 1-4).

Tabelul 1-4

Consumuri specifice de apă pentru consum menajer, exprimate în litri pe cap de locuitor şi zi, pentru ţările est-europene

Ţară Consumuri specifice de apă pentru

consum menajer Bulgaria 116 Croaţia 350(1)

140(2)

Republica Cehă 150 Ungaria 180 Polonia 203(1)

51(2)

Romania 240 Reublica Slovacă 179 Moldova 300 Federaţia Rusă 260(1)

93(2)

Ucraina 330 Notă: (1)– în zone urbane

(2)– în zone rurale

Rapoarte ale Uniunii Europene oferă valori anterioare şi prezise pentru consumurile de apă menajere pentru Bulgaria, Franţa, Olanda şi Marea Britanie. În toate aceste ţări s-a înregistrat o creştere a consumurilor menajere de apă potabilă cu 25% pentru perioada 1970-1990, cu excepţia Bulgariei, în care se înregistrează o creştere de doar 5%; pentru perioada următoare, sunt de aşteptat creşteri ale acestor valori, cu excepţia Bulgariei, pentru care se aşteaptă o scădere a consumurilor de tip casnic (tab. 1-5).

Analiza consumurilor de apă menajeră în opt regiuni ale Franţei indică o creştere a valorilor atât pentru zone urbane cât şi pentru cele rurale; în general, consumurile rurale au avut valori cu aproape 13% mai mici decât în zonele urbane. În schimb, rata creşterii consumului rural (o rată de 30% pentru 1975-1990) a fost mai mare decât cea pentru consumul de apă din zonele urbane (+24% pentru aceeaşi perioadă); acest fapt poate fi explicat prin creşterea nivelului de trai în zonele rurale, ilustrat de creşterea în număr a echipamentelor

17

casnice consumatoare de apă, precum şi a numărului de fântâni, tot ca urmare a avansării tehnologiilor.

Tabelul 1-5

Evoluţia consumurilor specifice de apă menajeră [ℓ/om/zi]

Ţară 1970 1975 1980 1990 1975-90 2000 2020

Bulgaria 200 208 215 217 5% 171 181 Franţa - 127 135 157 24% 180 192 Olanda 97 108 118 131 22% 143 153 Mare Britanie (Anglia şi Wales)

108 116 123 147 27% 155 178

Există diferiţi alţi factori care influenţează evoluţia consumurilor specifice

menajere: sistemele de tarifare ale apei, gradul de asigurare a instalaţiilor cu apă, campaniile publice, modificări ale numărului locuitorilor, evoluţia sectorului agricol şi altele. Fără discuţie, unul din cei mai importanţi factori de creştere a consumurilor de apă menajeră îl reprezintă ridicarea nivelului de trai al populaţiei, reflectat prin prezenţa tot mai frecventă ale echipamentelor casnice consumatoare de apă, printr-o atenţie sporită igienei, prin prezenţa în număr tot mai ridicat a echipamentelor suplimentare necesare grădinăritului etc.

Cu toate acestea, există şi posibilitatea scăderii valorilor consumurilor de apă. Elementele care pot determina scăderea consumurilor sunt:

− utilizarea unor echipamente casnice eficiente din punct de vedere al utilizării apei;

− reducerea pierderilor de apă în reţelele de distribuţie; − posibile reduceri ale consumurilor menajere prin responsabilizarea

populaţiei în ceea ce priveşte utilizarea raţională a apei, prin desfăşurarea unor campanii publicitare;

− creşterea tarifelor pentru apă.

Ca o consecinţă directă a creşterii populaţiei urbane, cantităţile de apă menajeră consumate în aglomerările urbane au crescut şi ele, în special între anii 1980 şi 1990.

Prognozele indică o creştere generală a populaţiei în Europa, estimându-se o cifră viitoare de 390 milioane locuitori în 2010.

Mecanismele de management ale apei vor încerca să crească eficienţa de utilizare a apei; de asemenea, se urmăreşte reducerea pierderilor prin neetanşeităţi ale reţelelor publice de transport ale apei, care se pot ridica, datorită vechimii conductelor, la valori îngrijorătoare (tab. 1-6).

18

Tabelul 1-6

Valori procentuale ale pierderilor de apă prin neetanşeităţile reţelei de apă (conform AEM, 1999a; Danmark Statistik, 1998; OFWAT, 1997)

Ţară Procent de pierderi de apă prin

reţea [%] Austria 10 Danemarca 10 Republica Cehă 33 Franţa 30 Italia 15 Republica Slovacă 23 Spania 20 UK (Anglia şi Wales) 28

1.3.2 CONSUMURI DE APĂ IN INDUSTRIE Consumul industrial de apă, excluzând cel necesar circuitelor de răcire, se

ridică la o valoare medie de 10,4% din total apei extrase pentru consum. Apa necesară circuitelor de răcire se ridică la valori mult ridicate, în medie 31,8% pentru statele din UE. În tabelul 1-7 şi figura 1-4 sunt prezentate valori ale consumurilor de apă industrială necesare pentru ţările din UE.

În multe din ţările europene (Danemarca, Franţa şi Marea Britanie), necesarul de apă pentru activităţile industriale a înregistrat o scădere în perioada 1980 – 1990. În Franţa, între anii 1985 – 1995, cantităţile de apă utilizate în industrie au scăzut de la 5 107 milioane /an la 3 942 milioane /an. Această tendinţă de scădere a consumurilor poate fi explicată de intervenţia unei game variate de factori externi care influenţează activitatea industrială:

3m 3m

climatul economic care poate avea consecinţe asupra utilizării apei, în special în cazul în care se urmăreşte retehnologizarea, sau la limită, inchiderea industriilor mari consumatoare de apă; controlul strict şi tarifarea volumelor apelor uzate industriale

evacuate care pot limita cantitatea de apă utilizată în activităţile industriale; existenţa unor legislaţii stricte privind utilizarea apei în industrie; politica unor companii şi unităţi industriale de a reduce costurile apei şi de a crea o imagine a companiei ca fiind nepoluantă; existenţa unor tehnologii industriale avansate care necesită cantităţi

reduse de apă.

19

Tabelul 1-7

Cantităţi de apă industrială utilizate

Apă pentru consum industrial (fără răcire)

Apă pentru circuitele de răcire în industriile energiei electrice şi

hidroenergeticii

Ţară

Milioane m3 % Milioane m3 %

Austria 489 20,7 885 37,5

Belgia 210 3 5 149 73,4

Danemarca 82 9 0 0

Finlanda 1 111 33,2 1 690 50,5

Franţa 3 942 9,7 25 835 63,5

Germania 6 475 11 16 952 28,8

Grecia 136 2,7 91 1,8

Irlanda 250 20,6 277 22,8

Italia 7 980 14,2 7025 12,5

Luxemburg 14 24,5 0 0

Olanda 507 4 11 028 87

Portugalia 241 3,3 2 682 36,8

Spania 1 641 4,6 4 915 13,9

Suedia 1 479 54,6 70 2,6

Marea Britanie 848 7 1 721 14,2

TOTAL UE 25 411 10,4(*) 111 612 31,8(*)

Notă: (*) – reprezintă o valoare medie

În paralel cu tendinţa generală de reducere a consumurilor de apă în industrie, datorită creşterii cererii pentru o gamă variată de produse, cu calitate ridicată, consumurile de apă se pot mări în unele ramuri de activitate, e.g. în industria lemnului şi a hârtiei.

Evaluarea eficienţei de utilizare a apei este destul de greu de apreciat, datorită gamei foarte largi de produse şi activităţi în care apa este necesară. O

20

metodă de calcul a acestei eficienţe este posibilă cu exprimarea consumurilor specifice de apă pe unitatea de produs realizat:

ti)alte unitalitri sau one,surat în tProdus (ma

ar apa necesVolumul derodus) apa (pe ppecific deConsumul s =

Spre exemplu, există date privind cantităţile de apă necesare produselor alimentare curente, sau pentru alte produse mari consumatoare de apă – e.g. hârtia. De multe ori, este greu de evaluat cantitatea de apă utilizată pentru unitatea de produs, şi o exprimare în funcţie de unitatea de materie primă utilizată este mai sugestivă (de exemplu, în industria zahărului; în activitatea abatoarelor – exprimarea se face raportată la o carcasă animală):

)nitatisau alte utri n tone, li(masurat i

usa, imã introdMaterie pr

ar apa necesVolumul derodus) apa (pe ppecific deConsumul s =

Pentru exemplificare, în tabelul 1-8 sunt date valori ale consumurilor de apă

pentru o unitate din diferite tipuri de produse, corespunzător diferitelor ţări europene.

Tabelul 1-8

Consumuri specifice de apă pentru diferite produse

Cantitatea de apă utilizată pentru producerea:

Ţară 1 litru bere

1 litru lapte

1 kg textile

1 kg hârtie

1 kg oţel 1 kg zahăr

Austria 10 5 150 15 15 Danemarca 3,4 Franţa 25 1 – 4 250 - 500 300 – 600 21 – 35 Irlanda 8 4 – 5 Norvegia 10 1 – 1,5 130 20 30 Spania 6 – 9 1 – 5 8 – 20

(lână) 250 30 3,5 – 5

Suedia 3 – 5 1,3 40 – 50 20 0,6 – 5,3 0,5 Marea Britanie

6,5 2,9 6 – 300 15 - 30 100 1,5

21

Datele cuprinse în tabel trebuie judecate ţinând seama de diversitatea largă existentă pentru aceeaşi categorie de produse.

În ţările est europene, datorită modificărilor intervenite în viaţa politică, s-a înregistrat un declin al activităţilor industriale, şi prin urmare, al cantităţilor consumate de apă.

Un alt mecanism de creştere al eficienţei utilizării apei îl reprezintă sistemul de tarifare a apei. Există sisteme de bonificaţii şi reducere ale tarifelor de apă în cazul în care companiile implementează tehnologii cu eficienţe ridicate de utilizare a apei. De asemenea, taxe relativ ridicate pentru evacuarea unor ape uzate contaminate în sistemul de canalizare pot reprezenta motivaţii importante pentru determinarea companiilor în urmărirea şi reducerea consumurilor, prin investiţii în procese tehnologice care să utilizeze cantităţi mai reduse de apă.

În general, cantităţile de apă necesare în circuitele de răcire sunt mult mai mari decât cele utilizate în celelalte activităţi industriale (e.g. 95% din consumurile de apă din Ungaria sunt destinate circuitelor de răcire). Aspectul pozitiv al acestui consum ridicat îl reprezintă faptul că aceste mari cantităţi de apă nu sunt supuse unui proces important de contaminare, în afara creşterii temperaturii sau a unei încărcări cu impurităţi mai accentuate în cazul circuitelor deschise, şi, în lipsa unei tratări adecvate, cu microorganisme.

Previziunile legate de volumul de apă utilizat în Europa în scopuri industriale oferă date care exprimă o scădere generală a consumurilor datorită creşterii eficienţei în procesele industriale, a gradului de reutilizare (recirculare) a apei precum şi datorită tendinţei generale de declin a industriilor puternic consumatoare de resurse primare (conform ETC/IW, 1998b).

1.3.3 CONSUMURI DE APĂ ÎN AGRICULTURĂ În medie, activităţile agricole necesită aproximativ 30% din totalul

cantităţilor de apă utilizate în UE. În ţările în care agricultura trebuie susţinută de irigaţii, această valoare atinge procentul de 50%. În tabelul 1-9 sunt prezentate procentele corespunzătoare tuturor ţărilor din UE.

Tabelul 1-9

Procentul de utilizare a apei pentru agricultură faţă de cantitatea totală de apă prelevată

Procent agricultură Procent agricultură Ţară Milioane m3 [%]

Ţară Milioane m3 [%]

Austria 201 8,5 Italia 32 203 57,3 Belgia 14 0,2 Luxemburg 0,22 0,4 Danemarca 350 38,2 Olanda 127 1,0 Finlanda 80 2,4 Portugalia 3 833 52,6

22

Tabelul 1-9 (continuare)

Procent agricultură Procent agricultură Ţară Milioane m3 [%]

Ţară Milioane m3 [%]

Franţa 4 918 12,1 Spania 24 094 68,2 Germania 1 825 3,1 Suedia 173 6,4 Grecia 4 183 82,5 Marea Britanie 1 721 14,2 Irlanda 179 14,8 UE15 73 901 30,1

Sursa: ETC/IW, 1997

În ultimile zeci de ani, tendinţa consumurilor de apă în agricultură a fost crescătoare, în special datorită apei necesare irigaţiilor (fig. 1-6).

Figura 1-6 Suprafeţe irigate şi neirigate în UE.

Există totuşi excepţii; spre exemplu, în Spania, suprafaţa de pământ irigat a crescut în perioada 1950-1980 de la 1,5 milioane la 3 milioane ha; din 1980, nu s-a mai înregistrat nici o creştere semnificativă a acestei suprafeţe.

În ţările din Europa sudică, irigaţia a devenit o necesitate, şi reprezintă o măsură absolut vitală asigurării recoltelor anuale, spre deosebire de ţările din centrul şi vestul Europei, în care sistemul de irigaţii este necesar doar în eventualele perioade de secetă din timpul verii.

23

În Europa, cele mai mari suprafeţe irigate sunt, pe de o parte, în ţările mediteraneene, iar pe de altă parte, în ţările candidate la aderarea în UE, respectiv în Romania şi Bulgaria.

Reformele politicii agricole în Europa vor urmări cu mai multe atenţie cantităţile de apă utilizate în agricultură; există intenţii de monitorizare a tipurilor de culturi de grâne care se vor cultiva în Europa, astfel încât să poată fi controlate la nivelul UE atât cantităţile de apă utilizate cât şi suprafeţele de teren ce necesită a fi irigate. În principiu, se desprind două tendinţe principale: pe de o parte, dacă producţia agricolă se limitează, atunci se diminuează şi necesarul de resurse, respectiv necesarul de apă. Pe de altă parte, există tendinţa actuală de redirecţionare a agriculturii către tipuri de culturi care să fie mai eficiente din punct de vedere al consumurilor de apă, în special în zone deficitare în resursele de apă proaspătă, astfel încât să se reducă suprafeţele ce necesită sisteme de irigare.

1.3.4 CREŞTEREA DEMOGRAFICĂ ŞI URBANIZAREA Creşterea demografică şi densitatea populaţiei reprezintă elemente cheie în

modificarea cantitativă a resurselor de apă necesare. Populaţia celor 15 state membre ale UE a crescut cu 72 de milioane locuitori

faţă de cea din 1960. În toate ţările europene, cu excepţia Portugaliei, ratele de creştere demografice au fost, din 1960, întotdeauna pozitive. Cele mai ridicate creşteri demografice s-au înregistrat între anii 1960-1980. Între anii 1980-1990, a existat o tendinţă generală de scădere a ratei demografice, dar din 1994, în cele mai multe ţări, se înregistrează din nou creşteri (fig. 1-7).

Mai mult de două treimi din populaţia UE locuieşte în zone urbane. Mai mult de atât, a apărut suplimentar şi fenomenul de urbanizare perimetrală a oraşelor, care a determinat o creştere a resurselor de apă necesare în aceste zone. Există de asemenea tendinţe de deplasare a populaţiei din zonele centrale către cele coastale. Acest fenomen are loc cu precădere în Franţa şi Spania; în consecinţă, deficitul de apă din aceste zone devine şi mai acut.

1.3.5 TURISMUL Turismul poate afecta mediul sub diferite forme, datorită faptului că,

sezonier, populaţia creşte simţitor, determinând consumuri de apă mult ridicate, datorită facilităţilor oferite turiştilor.

În ultimii 40 de ani, turismul a devenit o latură importantă a economiei. În prezent, în ţările din UE, încasările din turism înregistrează un procent important din produsul intern brut (PIB). De exemplu, turismul produce 4% din PIB în ţări ca Grecia, Portugalia, Spania, ajungând până la 7% în Austria. Cel mai mare flux de turişti se înregistrează în Franţa (61 milioane de turişti), urmată de Italia (52 milioane turişti) şi apoi Spania (43 milioane turişti).

24

Figura 1-7 Evoluţia ratelor creşterii demografice anuale (sursa: EUROSTAT, 1991).

Turismul afectează mediul prin multe aspecte. Concentraţia ridicată de populaţie determină un flux ridicat al transportului, şi prin urmare, determină poluarea atmosferei. Prezenţa turismului în zone cu climă caldă presupune de fapt o concentraţie ridicată de consumatori în zone care în general sunt caracterizate de resurse de apă limitate. Spre exemplu, în Spania, turismul este concentrat pe coastele estice şi sudice, în zone în care există deja probleme legate de limitarea resurselor de apă.

Consumurile de apă pentru turism sunt aproape duble faţă de cele ale locuitorilor localnici. Zonele de agrement pentru turism presupun, de cele mai multe ori, cantităţi de apă suplimentare utilizate pentru piscine, parcuri de distracţie acvatice, golfuri (întreţinerea unui teren de golf necesită cantităţi foarte mari de apă, aproximate la 10 000 /an şi hectar, care ar fi suficiente pentru un sistem de irigare a aceleiaşi suprafeţe), şi alte activităţi de agrement. De multe ori, cantităţi mari de apă nu sunt neapărat consumate, ci doar utilizate iar apoi evacuate la canalizare; dacă aceste volume de apă nu sunt epurate corespunzător, nu sunt reciclate sau chiar în situaţia în care vor fi evacuate conform legislaţiei în vigoare, pot produce poluare. De exemplu, volumul suplimentar de apă uzată evacuat în urma activităţilor turistice din munţii Alpi (Austria) a fost estimat ca echivalent cu cel produs de un număr suplimentar de 443 000 locuitori. Acest fapt creează atât probleme de ordin tehnic cât şi financiar, asociat cu posibilităţile de furnizare de către sistemele de distribuţie a apei, a fluctuaţiilor de debit şi temperatură; infiltraţiile din reţeaua de canalizare

3m

25

suprasolicitată pot afecta rezervele subterane de apă potabilă din zona respectivă.

1.4 CLIMA ŞI RESURSELE DE APĂ

1.4.1 PERIOADE DE SECETĂ

Analizele evoluţiei resurselor de apă pe perioade îndelungate de timp nu pot lua în considerare neuniformitatea în timp a surselor de apă proaspătă. Chiar dacă rezultatele unei analize de prognoză a cantităţilor de apă disponibile pot oferi date mulţumitoare pentru resursele viitoare disponibile de apă, datorită variaţiei condiţiilor climatice anuale, se poate ajunge la crize temporare de apă. Prognozele de apă din ultima perioadă au fost de multe ori corectate de condiţiile de secetă sau de nivelul scăzut al apelor în râuri.

Ultimii ani au demonstrat cât de vulnerabile devin resursele de apă în ţările cu cantităţi reduse de precipitaţii. În special în ţările din Europa sudică, perioadele de secetă au devenit sursa unor probleme majore, cu influenţe negative nu numai asupra mediului, dar cu implicaţii sociale şi evident, economice.

Pentru multe din statele europene, ultimii 50 de ani au fost caracterizaţi de secetă. Cele mai severe perioade de secetă în Europa au fost în preajma anilor 1971, iar apoi în perioada 1988-1992. În sudul Europei, secetea a devenit o problemă nu numai pentru mediul înconjurător, dar şi o problemă de ordin social şi economic.

Spre exemplu, seceta puternică din anii 1990-1995 a afectat foarte grav resursele de apă ale Spaniei (fig. 1-8); consecinţele au fost dezastruoase atât asupra mediului, cât şi asupra calităţii apei în general; nivelul apelor de suprafaţă a scăzut dramatic, ceea ce a determinat o redirecţionare a atenţiei către resursele existente de apă subterană, care au devenit astfel o sursă foarte importantă de apă. Au fost realizate peste 270 de noi puţuri, cu o capacitate de pompare de peste 16 /s; aplicarea unei politici restrictive de utilizare a apei a devenit o prioritate importantă la nivel guvernamental; consumurile de apă au devenit, în multe regiuni ale Spaniei, restrictive.

3m

Pe baza datelor puse la dispoziţie de UNESCO privind valorile de umiditate pe teritoriul Europei, se pot întocmi hărţi care să indice zonele predispuse la desertificare. Se poate defini un indicator de umiditate, ca fiind egal cu raportul între P – cantitatea totală de precipitaţii şi PET – evapotranspiraţia, conform formulei oferite de Penman. În consecinţă, s-au definit mai multe zone climatice:

26

Figura 1-8 Variaţii ale cantităţilor de precipitaţii pe teritoriul Spaniei, ca urmare a perioadei de secetă din perioada 1990 – 1995.

Tabelul 1-10

Valori ale indicatorului de umiditate Penman

Zone foarte aride P/PET < 0,03 Zone deşertice

Zone aride 0,03≤P/PET≤ 0,20 Zone semi-deşertice

Zone semi-aride 0,20≤P/PET≤ 0,50 Stepe, preerii, anumite tipuri de savană şi o mare parte din zona mediteraneană

Zone semi-umede 0,50≤P/PET≤ 0,75 Zone caracterizate la limita între cele umede şi cele semi-aride

Zone umede 0,75≤P/PET

În figura 1-9 este prezentată o repartiţie a indicatorului Penman pe teritoriul

Europei, confirmând caracterul semiarid al celor mai multe din regiunile mediteraneene. În cele mai multe din cazuri, perioadele de secetă nu sunt identificate ca atare în timp util, astfel adoptarea unor pachete de măsuri de urgenţă nu au efectul imediat scontat. De aceea, criterii de definire a secetei sunt necesare, astfel încât măsurile de management ale crizei să poată fi analizate şi aplicate din timp. Din păcate, predicţiile evoluţiei climei precum şi a comportamentului hidrologic nu pot fi simulate pe termen lung, astfel încât nu există un suport real tehnic sau informatic în planificarea şi managementul apei în perioadele de secetă.

27

Figura 1-9 Distribuţia indicatorului de umiditate Penman în EU15

1.4.2 DEŞERTIFICAREA Deşertificarea se defineşte ca rezultatul unui set de procese de degradare a

suprafeţelor uscate, ca urmare a climei sau a intervenţiei omului. Aceste procese afectează atât ecosistemele artificiale cât şi cele naturale şi au întotdeauna consecinţe grave pe termen lung a productivităţii solului şi prin urmare, asupra populaţiei din zona respectivă.

Procesele de afectare a mediului sunt legate de eroziunea solului de către vânt sau ploi, de modificarea caracteristicilor solului, a permeabilităţii acestuia, de afectarea vegetaţiei, degradarea solului etc. Procesul de deşertificare este oricum legat de ciclul hidrologic al apei, în care stratul superficial al pământului joacă un rol important.

Tendinţa de deşertificare a solului este, de cele mai mult ori, susţinută de activitatea necontrolată a omului. Utilizarea până la epuizare a resurselor de apă, practicarea unei agriculturi intensive, despădurirea excesivă şi expunerea

28

solului la acţiunea erozivă a vântului şi apei, sunt o parte din activităţile umane care favorizează deşertificarea.

Zona mediteraneană este cea mai expusă procesului de deşertificare. În cea mai mare parte a acestei zone, nu au intervenit schimbări în ceea ce priveşte calitatea solului; există totuşi regiuni din Spania, respectiv partea centrală şi sudică, în care nivelul precipitaţiilor a scăzut simţitor în ultimele decenii, creându-se condiţii de deşertificare. Destinul zonelor semi-aride ale Spaniei va depinde de modul în care va evolua clima în această zonă, şi de modul în care vor fi manageriate resursele de apă prezente în aceste regiuni.

Există încă multe discuţii controversate asupra deşertificării solului, care pornesc chiar de la conturarea corectă a termenului de “deşertificare”. Există opinia generală conform căreia deşertificarea poate fi definită ca procesul de “degradare a pământurilor uscate”, rezultat în urma coroborării efectelor activităţilor umane, a creşterii demografice şi a tendinţei generale de schimbare a climei.

Nu există, deocamdată, suficiente informaţii asupra acestui complex de împrejurări “activitate umană – creştere demografică – schimbarea climei”, şi nici asupra ciclului apei în zonele aride şi semi-aride. Există, de asemenea, ipoteza conform căreia deşertificarea solului ar putea avea o influenţă directă asupra schimbării climatice. Nu există încă mecanisme şi instrumente de prognoză a acestor interacţiuni. Există încercări de modelare a acestor procese, dar deocamdată, rezultatele nu sunt satisfăcătoare.

1.4.3 IMPACTUL EXPLOATĂRII EXCESIVE A RESURSELOR DE APĂ SUBTERANE ŞI A RESURSELOR DE APĂ PROASPĂTĂ DE SUPRAFAŢĂ Exploatarea apelor subterane – în cazul în care cantităţile de apă extrase

din apele subterane depăşesc capacitatea lor de regenerare, rezultatul este o scădere a nivelului pânzelor freatice, cu consecinţe foarte neplăcute asupra mediului. Râurile pot seca, suprafeţe de teren pot fi ameninţate de pierderea semnificativă a umidităţii sau de salinizare. Principalele cauze care determină o exploatare intensivă a pânzelor freatice sunt alimentarea cu apă a reţelelor de distribuţie orăşeneşti sau a activităţilor industriale. Activităţile miniere, irigaţiile precum şi condiţiile de climă caldă pot determina scăderea nivelului apelor subterane. O consecinţă gravă a exploatării excesive a straturilor freatice o reprezintă intruzia apei sărate în soluri, fenomen care a avut loc în 9 din 11 state europene în care are loc utilizarea apei din straturile freatice.

29

1.4.4 IMPACTUL ECOLOGIC Prelevarea apei din sursele existente modifică regimul natural hidrologic,

nivelul apei în cursurile râurilor, şi prin urmare, are consecinţe directe asupra mediului şi echilibrelor ecosistemelor. Modificările regimului debitelor râurilor au consecinţe directe asupra ecosistemelor, şi se pot identifica în trei grupe mari:

Impact de ordinul I – în care se modifică regimul debitelor râurilor, transportul sedimentelor, calitatea şi temperatura apei (specifice lacurilor artificiale, necesare hidroenergeticii); Impact de ordinul al II-lea – modificări ale geomorfologiei râurilor,

care necesită perioade până la 100 de ani pentru restabilirea echilibrului ecologic. Impact de ordinul al III-lea – reflectă consecinţele impactelor I şi II, şi

se referă la influenţele negative asupra populaţiei piscicole, datorită modificărilor morfologice ale râurilor cauzate de modificarea transportului de sedimente, datorită modificării temperaturii apei şi datorită prezenţei în apă a unor substanţe poluante în concentraţii ridicate.

Scăderea nivelului apei râurilor poate exacerba efectul unor probleme de poluare deja existente, datorită scăderii gradului de diluţie, şi datorită creşterii concentraţiei în azotaţi şi fosfaţi, care pot determina, la rândul lor, procesul de eutroficare.

Alte explicaţii pentru creşterea cantităţilor de apă extrase sunt în conexiune cu creşterea rapidă a populaţiei în perioadele de industrializare a multor zone. Creşterea densităţii populaţiei are drept consecinţă imediată mărirea cantităţilor de apă prelevate, necesare satisfacerii populaţiei cu apă de consum; pe de o parte, rezervele de apă din pânza freatică pot deveni intens exploatate, iar pe de altă parte, acestea se pot polua ireversibil, devenind neutilizabile.

Un plan de măsuri pentru protecţia resurselor de apă ar trebui să includă următoarele aspecte: stabilirea unui nivel ecologic acceptabil atât pentru apele de suprafaţă cât şi pentru apele subterane şi stabilirea unei strategii de protecţie a ecosistemelor din mediile acvatice, în strânsă legătură cu strategii de utilizare a resurselor de apă într-un mod raţional. În consecinţă, companiile de apă ar trebui să includă în programele lor manageriale pe lungă durată următoarele obiective principale:

− strategii de utilizare raţională a resurselor de apă; − stabilirea unor standarde de performanţă ale companiilor în echilibru cu

păstrarea biodiversivităţii acvatice; − aplicarea unor tehnologii care să reducă utilizarea apei.

30

O parte din aceste cerinţe sunt reflectate legislativ de Planul de management al bazinelor hidrografice, specificat în noua legislaţie europeană cuprinsă în Directiva Cadru pentru Apă (2000/60/CEE).

1.4.5 RESURSELE DE APĂ ŞI TENDINŢELE DE SCHIMBARE A CLIMEI Schimbarea climatului este rezultatul tendinţei globale de încălzire a

Pământului, şi este o consecinţă a poluării atmosferice care determină modificări ale absorbţiei şi emisiei radiaţiilor în atmosferă.

Ciclul natural al apei are un rol foarte important în procesul de schimbare a climatului. Modificări ale cantităţilor de precipitaţii pot determina schimbări în intensitatea şi frecvenţa ploilor sau a perioadelor de secetă. Modificările valorilor temperaturilor pot determina schimbări ale evapotranspiraţiei, ale umidităţii solului şi prin urmare, ale vegetaţiei, care, la rândul ei, reiniţializează ciclul apei, afectând procesul de formare a norilor.

Tendinţa de schimbare a climei poate să afecteze volumul resurselor de apă; conform rapoartelor ştiinţifice ale Institutului Interguvernamental pentru Studiul Schimbării Climei (IPCC, 1996), creşterea temperaturii medii cu 1 – 3,5 OC poate determina o creştere a precipitaţiilor în Europa nordică şi o scădere în zona sudică europeană, ceea ce ar avea drept consecinţă o scădere a resurselor de apă regenerabile. Mai mult decât atât, o creştere a temperaturii determină topirea timpurie a zăpezii, care are ca efect imediat provocarea de inundaţii datorită creşterii nivelului apei râurilor înainte de sosirea primăverii. În zonele în care nivelul precipitaţiilor creşte, fenomenul de evapotranspiraţie poate să se intensifice în anumite perioade ale anului, determinând însă un nivel al precipitaţiilor mai scăzut în restul anului.

Cel mai grav impact al schimbării climei o constituie afectarea resurselor de apă în zonele aride şi semi-aride. Acolo unde balanţa naturală a apei este fragilă, se poate ajunge chiar la deşertificare.

Schimbarea climei poate avea consecinţe directe asupra inundaţiilor. Eventualele variaţii ale magnitudinii şi frecvenţei furtunilor pot avea consecinţe reale asupra creşterii spectaculoase ale debitelor, şi care, la rândul lor, pot agrava efectele deja catastrofice ale inundaţiilor. Condiţiile reale sunt mult mai complexe şi interconectate. Prin urmare, toate tehnicile de estimare, predicţie şi management a resurselor de apă trebuie bine construite şi rectificate, într-o astfel de măsură încât să reflecte cât mai fidel evoluţia reală a evenimentelor.

31

1.5 EVOLUŢIA CONSUMURILOR DE APĂ – TENDINŢE VIITOARE

Urmărind valorile consumurilor de apă în fiecare sector, se estimează că necesarul total de apă în Europa va rămâne relativ stabil până în anul 2010 (fig. 1-10), chiar dacă în alte regiuni ale globului vor exista tendinţe de creştere datorate dezvoltării economice şi a suprafeţelor irigate.

Figura 1-10 Tendinţa consumurilor de apă (sursa: ETC/IW, 1998b, Shiklomanov, 1998).

O analiză similară a evoluţiei necesarului de apă în diferite zone ale Europei ilustrează o evoluţie relativ similară a cantităţilor de apă; sunt prognozate creşteri relativ nesemnificative ale consumurilor de apă.

Motivele principale pentru explicarea unei astfel de prognoze sunt legate de o scădere a ratei dezvoltării economice precum şi o îmbunătăţire a proceselor tehnologice utilizate.

Aceste previziuni pot fi obţinute utilizând instrumentele actuale de apreciere a consumurilor; trebuie totuşi păstrate rezerve în ceea ce priveşte valorile exprimate de acestea. Există experienţa previziunilor anterioare, care au raportat valori relativ supradimensionate faţă de evoluţia reală a cifrelor pentru acea perioadă, respectiv pentru perioada anilor 1960–70. Figurile 1-11 şi 1-12 ilustrează diferenţele între valorile prezise şi cele reale pentru consumurile de apă în Spania şi Germania.

32

0102030405060

1960 1970 1980 1990 2000 2010 2020

km3 /a

n

Cerinta actuala Prognoza 1967Prognoza 1977 Prognoza 1980Prognoza 1993

Figura 1-11 Comparaţie între valori prognozate şi valori reale de consumuri

de apă în Spania (sursa: Ministerul Mediului, Spania, 1998).

Figura 1-12 Comparaţie între valori prognozate şi valori reale de consumuri

de apă menajere în Republica Federală Germania, exprimate pe cap de locuitor (sursa: Gundermann, 1993).

33

1.6 ACTIVITĂŢI POLUANTE ALE APEI

1.6.1 AGRICULTURA În ultimii 50 de ani, politica managerială a fermelor agricole a determinat utilizarea unor cantităţi foarte mari de îngrăşăminte chimice – rezultatele au fost satisfăcătoare, şi s-au concretizat în producţii agricole cu valori şi rezultate foarte ridicate. Reversul acestei medalii a constat în utilizarea unor cantităţi excesive de nutrienţi, respectiv compuşi ai azotului, pe suprafaţa solului; pe de o parte, au fost obţinute cantităţi uriaşe de culturi agricole, care au depăşit posibilităţile existente de recoltare, dar pe de altă parte a crescut pericolul contaminării stratelor freatice cu compuşi azotici, fosfaţi şi pesticide. Multe din terenurile agricole au fost supracultivate în vederea creşterii producţiei agricole; iazuri, mlaştini, aşadar zone de pământ cu umiditate ridicată, au fost asanate în vederea includerii lor în circuitele agricole, devenind, la momentul actual, o raritate în peisajul european. Consecinţa imediată o constituie reducerea capacităţii naturale a mediului de autoepurare, respectiv de reducere naturală a diverşilor poluanţi, printre care şi azotul.

1.6.1.1. Distribuţia de azot. Agricultura reprezintă principala sursă poluantă a apelor subterane cu azot. Concentraţiile ridicate ale azotului în apă pot avea consecinţe importante în afectarea echilibrului ecologic, în special în zonele de coastă; de asemenea, prezent în apa potabilă, azotul poate determina grave probleme de sănătate populaţiei. În figura 1-13 sunt reprezentate valori ale surselor de contaminare cu compuşi azotici pentru 5 zone semnificative din acest punct de vedere (Polonia, ţările europene mediteraneene, bazinul Dunării, bazinul Mării Nordului şi ţările din vestul Europei).

Figura 1-13 Surse de poluare cu azot pentru 7 zone europene

(cu suprafaţă mai mare de 300 000 km2).

34

Din analiza datelor, creşterea de la 6,5 kg N/ha/an pentru Polonia la o valoare de 28 kg N/ha/an pentru ţările vest europene poate fi explicată de practicarea, în ţările dezvoltate, a unei agriculturi de tip intensiv, care necesită valori mult ridicate de îngrăşăminte chimice.

1.6.1.2 Supraproducţia în agricultură şi utilizarea azotului. În ciuda tuturor campaniilor europene de reducere a cantităţilor de nitraţi, în Europa se utilizează încă mai mult azot decât este necesar, de fapt, agriculturii, respectiv creşterii culturilor (fig. 1-14).

Figura 1-14 Valori medii ale surplusului de azot pentru ţările europene

(sursa: EUROSTAT).

Atunci când acest surplus ajunge într-un strat freatic, consecinţele sunt greu de controlat şi corectat. Studii ale agenţiilor de mediu demonstrează că, în general, ţările nord-vest europene utilizează, în cea mai mare măsură, cantităţi excesive de azot. În Olanda şi Belgia, valorile surplusului de azot utilizat în agricultură atinge 300, respectiv 180 kg N pentru fiecare ha de teren agricol; în Luxemburg, Germania, Danemarca şi Marea Britanie, acest exces de azot are valoarea de 100 kg N/ha, iar în ţările din sudul Europei, excesul se situează la valori de 50 kg N/ha.

35

Nu trebuie neglijat faptul că valorile indicate în figura 1-14 reprezintă valori medii. Prin urmare, chiar în cazul unei ţări care are o valoare medie a excesului de azot la un nivel scăzut, pot exista zone cu o concentraţie ridicată a surplusului de azotaţi, şi care reprezintă importante surse de poluare a surselor de apă.

1.6.2 INDUSTRIA Doar o mică parte a sectorului industrial european este responsabil pentru majoritatea cantităţilor de substanţă organică şi azot deversate în emisari, respectiv de la industria lemnului şi hârtiei, industria alimentară şi industriile de producere a îngrăşămintelor. În ultimii 25 de ani, datorită evoluţiei tehnologiilor utilizate în industria celulozei şi a hârtiei, substanţele consumatoare de oxigen, regăsite în apele uzate provenite de la aceste industrii, au fost foarte mult reduse. De exemplu, în Suedia şi Finlanda, care acoperă aproape 60% din producţia de lemn pentru hârtie a Uniunii Europene, cantitatea de substanţă organică deversată a fost redusă cu aproape 75% în ultimii 15 ani, chiar în condiţiile în care producţia a înregistrat o creştere de 20%. În mod similar, datorită progresului tehnologiilor industriale, deversările de fosfor în apele uzate industriale au înregistrat reduceri remarcabile. Spre exemplu, în Olanda, fosforul prezent în apele uzate a fost redus între anii 1985 şi 1993 de la 14 la 3 tone, în special datorită controlului evacuărilor de la fabricile de îngrăşăminte din portul Rotterdam.

1.6.3 FOSFAŢII – ELEMENT POLUANT

Una din consecinţele importante ale utilizării excesive a nutrienţilor o reprezintă eutroficarea. Cele mai importante surse de nutrienţi sunt reprezentate de sectorul consumurilor menajere şi cel industrial (fig. 1-15). Atât sectorul industrial cât şi cel al activităţilor de tip menajer reprezintă principalele surse de poluanţi ai apelor. Diversivitatea acestor poluanţi este foarte mare, acoperind o gamă foarte largă, putând fi atât de natură organică cât şi de tipul compuşilor ai azotului şi fosfaţi. Limitele reale până la care se merge cu deversarea poluanţilor în apele de suprafaţă sunt date de condiţiile reale de exploatare şi întreţinere a staţiilor de depoluare existente. Aproape 90% din populaţia statelor UE este conectată la o reţea existentă de canalizare şi doar 70% la o staţie de epurare orăşenească (fig. 1-16). Există totuşi diferenţe.

36

Figura 1-15 Surse poluante cu fosfaţi pentru 7 zone reprezentative ale Europei.

Figura1-16 Repartiţia populaţiei în funcţie de tipul de staţie de epurare.

37

1.6.4 TRATAREA APELOR UZATE

De exemplu, în cazul ţărilor nordice, mai mult de 90% din populaţie este racordată la o staţie de epurare a apelor uzate, în timp ce în ţările sudice, acest procent variază între 50-80%. Absenţa unei reţele de canalizare centralizate nu are neapărat drept consecinţă o depoluare defectuoasă a apelor uzate, întrucât în majoritatea cazurilor, există sisteme de depoluare individuale, cu eficienţă ridicată. Cele mai avansate tehnici de depoluare a apelor uzate sunt aplicate în special în ţările nordice; 57% din staţiile de epurare conţin o treaptă de epurare pentru înlăturarea nutrienţilor (treaptă de epurare terţiară) şi 23% conţin o treaptă de epurare biologică (treaptă de epurare secundară). Epurarea de tip terţiar este des întâlnită în ţările nordice, Austria, Germania şi Olanda, pe când treapta de epurare secundară este foarte uzuală în Marea Britanie şi Luxemburg. În ţările sudice, 29% din volumul apei uzate este evacuat în emisar fără nici o epurare prealabilă, iar 43 % este tratat cu un procedeu specific epurării secundare. Cele mai avansate tehnici de depoluare sunt aplicate curent într-o mai mare măsură în Franţa, Italia, ţări în care peste jumătate din apa uzată produsă este supusă epurării secundare. În ţările candidate la aderarea la UE (cu excepţia Ciprului), situaţia este următoarea: 40% din populaţie nu este conectată la un sistem de canalizare, 18% deversează apa uzată în apele de suprafaţă fără să utilizeze nici un procedeu de epurare prealabilă, şi doar 42% beneficiază de un sistem de depoluare a apei uzate, însoţit, de cele mai multe ori, de o epurare secundară a apei. În multe zone ale Europei, cu preponderenţă în ţările candidate la aderare, sistemele de canalizare existente sunt vechi, subdimensionate şi de cele mai multe ori, conductele sunt deja fisurate, ceea ce reprezintă un pericol real pentru afectarea stratelor freatice de apă subterană. De multe ori, apele subterane pot invada spaţiul colectoarelor de canalizare, având drept consecinţă diluţia poluanţilor în apele uzate şi mărirea debitelor de apă uzate care urmează a fi tratate în staţiile de epurare. Prin urmare, staţiile de epurare devin, de cele mai multe ori, supraîncărcate, iar eficienţa de epurare scade la valori foarte scăzute. 1.6.4.1 Evoluţii tehnice semnificative în epurarea apelor uzate. Ultimii 15 ani au fost marcaţi de schimbări semnificative ale procentului de populaţie conectată la un sistem de canalizare organizat. Spre exemplu, în ultimii 15 ani, acest procent s-a dublat în Spania şi Austria. Există, totuşi, situaţii nesatisfăcătoare. Tot în Spania, în 1995, doar jumătate din populaţia ţării era conectată la staţii de epurare a apei uzate, şi o mare parte din apa uzată era trimisă în apele de suprafaţă fără să treacă prin nici un procedeu de depoluare. Sfârşitul anilor 1980, continuând cu decada anilor 1990, a reprezentat perioada de construcţie a multor din staţiile de epurare a ţărilor europene, în care o atenţie deosebită se acordă tratamentelor de tip terţiar, de înlăturare a

38

nutrienţilor; ţările care au investit cel mai mult în acest sector au fost Austria şi Olanda (fig. 1-17).

Figura1-17 Progrese înregistrate în domeniul epurării apelor uzate;

datele corespund situaţiei din 1997.

1.6.4.2 Reducerea emisiilor poluante în reţelele de canalizare orăşeneşti. În ultimii 15 ani s-au înregistrat scăderi considerabile de 50 – 80% ale cantităţilor de substanţe poluante organice deversate şi de 60 - 80% pentru cantităţile de fosfor, în mod special în ţările nordice. Explicaţia pentru reducerea fosforului poate fi dată de apariţia detergenţilor fără fosfaţi. În ceea ce priveşte conţinutul de azotaţi, nu se înregistrează scăderi semnificative. Doar o parte din ţările europene au introdus cea de a treia treaptă de epurare a apelor uzate, astfel încât emisiile de azot se ridică, încă, la valori relativ ridicate. Un exemplu pozitiv îl reprezintă Danemarca; 73% din apa uzată este supusă extragerii azotului, iar emisiile de azot din deversările în apele de suprafaţă au scăzut la 40% din nivelul celor existente în anii 1980.

39

1.6.4.3 Tehnologii viitoare în epurarea apelor uzate • Statele membre ale UE. În vederea satisfacerii prevederilor noilor

pachete de lege înglobate în Directiva Cadru pentru Apă (2000/60/CEE) şi respectiv Directivei pentru epurarea apelor uzate orăşeneşti, facilităţile existente pentru epurarea apelor uzate, care acoperă 90% din populaţia europeană, vor fi supuse modernizării. Implementarea completă a acestor directive până în 2010 presupune reducerea la jumătate a populaţiei neconectate la reţeaua de canalizare (de la 64 milioane la 29 milioane locuitori). Aceste date, transpuse procentual, reprezintă faptul că 95% din volumul de apă uzată va fi supus epurării.

Modernizarea staţiilor de epurare constă, în primul rând, în completarea acestora cu echipamente care să asigure suplimentar trepte de epurare secundară însoţită, uneori, de o treaptă pentru îndepărtarea nutrienţilor. Suedia şi Danemarca sunt ţări în care staţiile de epurare conţin, în marea lor majoritate, treapta de epurare terţiară; ţări ca Austria, Belgia şi Irlanda au adoptat deja planuri şi măsuri pentru aplicarea cele de a treia trepte de epurare. În Spania, Italia, Portugalia şi Marea Britanie, staţiile de epurare vor conţine, deocamdată, doar treapta de epurare secundară. După implementarea completă a Directivei pentru epurarea apelor uzate orăşeneşti, este de aşteptat o scădere a nivelului mediu al de la 3,4 la 1,2 Mt, reprezentând o scădere cu 65% faţă de nivelul înregistrat în momentul prezent. În plus, nivelele de concentraţii în compuşi ai azotului şi ai fosforului vor scădea cu 31%, respectiv cu 21%.

5CBO

Costul investiţiei pentru implementarea noii legislaţii europene privind apele uzate orăşeneşti este estimat la 140 EUR pe cap de locuitor reprezentând valoarea necesară pentru modernizării staţiilor de epurare; 300 EUR pe cap de locuitor reprezintă suma necesară pentru staţii de epurare cât şi pentru reţelele de canalizare.

Noile staţii de epurare vor fi amplasate în mod special în zone cu un grad ridicat de contaminare a apelor de suprafaţă, cu preponderenţă în ţările sudice şi estice ale Europei, unde nivelul de depoluare al apei este destul de scăzut.

• Statele candidate la UE. Scenarii similare au fost construite pentru ţările candidate la UE. În aceste state, aproape 40% din populaţie nu este conectată la o reţea de canalizare. Prin urmare, succesul implementării legislaţiei UE va fi posibil dacă vor exista evoluţii semnificative în dezvoltarea reţelelor de canalizare existente. Există mai multe scenarii de dezvoltare a sistemelor de canalizare pentru perioada următoare, care se vor finaliza în 2010:

Scenariul A: o dezvoltare moderată a sistemului de canalizare; prezenţa staţiilor de epurare este necesară în zone declarate normale din punct de vedere al poluării în care există o treaptă de epurare secundară;

Scenariul B: o dezvoltare semnificativă a sistemului de canalizare; prezenţa staţiilor de epurare este necesară în zone declarate normale din punct de vedere al poluării în care există o treaptă de epurare secundară;

40

Figura 1-18 Evoluţia numerică a populaţiei conectate la diferite tipuri de staţii de epurare.

Scenariul C: o dezvoltare rapidă, cu investiţii foarte ridicate în

sistemul de canalizare; prezenţa staţiilor de epurare este necesară în zone declarate sensibile din punct de vedere al poluării; staţiile de epurare vor conţine, pe lângă treapta de epurare secundară, o treaptă terţiară.

Toate aceste scenarii vor determina schimbări în structura staţiilor de epurare; acestea sunt ilustrate în figura 1-19.

În urma aplicării acestor scenarii, rezultă că procentul de populaţie care nu va fi conectată la un sistem de canalizare va scădea de la 40% la 31% (pentru scenariile B şi C). O altă consecinţă a acestor scenarii va fi complexitatea procesului de depoluare adoptat în viitor; apele uzate vor fi tratate biologic, conform scenariilor A+B, sau biologic plus denitrificare (treapta terţiară), respectiv cu adăugarea treptei de reducere a produşilor azotului şi a fosforului, conform scenariului C. Cel de al treilea scenariu, C, reprezintă planul de reabilitarea tehnologică corespunzător staţiilor de epurare din ţările UE. Ceea ce diferenţiază cele două categorii de ţări este proporţia din populaţie care nu este conectată la un sistem de canalizare.

Urmând scenariile A şi B, se preconizează o extindere a implementării treptei de epurare secundară de la 31% la 59% pentru aplicarea scenariului A şi 67% pentru aplicarea scenariului B pentru anul 2010. În consecinţă, cantităţile de substanţe organice deversate în apele de suprafaţă vor scădea de la 1,1 Mt la 0,45 Mt, ceea ce reprezintă o reducere de 60% (fig. 1-20).

41

Figura 1-19 Dezvoltarea epurării apelor uzate în ţările candidate la UE

(cu excepţia Ciprului).

În ceea ce priveşte cantităţile de compuşi ai azotului şi de fosfor, acestea se vor reduce cu 12% sau 10% pentru primele două scenarii, A şi B, iar pentru cel de al treilea scenariu, C, se aşteaptă reduceri cu 50% pentru compuşii azotului şi 40% pentru azot faţă de valorile actuale deversate în apele de suprafaţă. Ca urmare, cantităţile de nitraţi şi fosfor deversate în Marea Baltică şi Marea Neagră se vor reduce cu 15%, respectiv cu 28%.

Costul implementării complete a Directivei pentru Apele Uzate Orăşeneşti, pentru ţările candidate la UE, respectiv scenariul C, este evaluat la 9 miliarde EUR (în jur de 100 EUR pe cap de locuitor). Această sumă nu acoperă însă costul extinderii reţelelor de canalizare existente şi nici instalaţiile şi echipamentele necesare tratării nămolurilor rezultate în urma epurării.

42

Figura 1-20 Modificările cantităţilor de substanţe organice, azot şi fosfor total [mii tone], ca urmare a aplicării celor trei scenarii A, B şi C.

43

2 MANAGEMENTUL APEI ÎN EUROPA 2.1 DEFINIŢII

Conceptul de management al cerinţei de apă se defineşte prin totalitatea

iniţiativelor care au drept obiectiv satisfacerea necesarului de apă cu utilizarea minimă şi eficienţă maximă.

Managementul cerinţei de apă reprezintă o ramură a politicii de conservare a apei, un concept mai larg, care se referă la iniţiativele care au drept scop protecţia mediului acvatic cât şi utilizarea raţională a resurselor de apă.

Termenul de management al cerinţei de apă poate fi definit în mai multe moduri. Se va lua în considerare aspectul implementării politicii sau măsurilor care servesc la controlul sau influenţarea cantităţilor de apă utilizate.

2.2 TIPURI DE MĂSURI Există mai multe categorii de măsuri manageriale ale cerinţei de apă.

Acestea pot fi clasificate după cum urmează: după tipul obiectivelor:

− măsuri legislative (e.g. impunerea utilizării unor anumite tehnologii de utilizare a apei);

− măsuri economice (e.g. sisteme de tarifare, reducerea taxelor pentru investitorii în tehnologii care determină economii de apă);

− măsuri de popularizare (e.g. campanii de informare, programe de informare cu privire la protecţia mediului).

după tipul de instrumente utilizate: − îmbunătăţirea infrastructurii (îmbunătăţirea reţelelor de apă, micşo-

rarea pierderilor de apă prin fisuri ale conductelor etc.); − alte măsuri (informaţie, educaţie, sisteme de tarifare etc.).

după orizontul în timp: − măsuri urgente; − măsuri pe termen mediu şi lung.

după categoria instalaţiilor de alimentare cu apă: − facilităţi de stocare a apei; − facilităţi de distribuţie a apei; − facilităţi ale consumatorilor.

45

după tipul de organism instituţional care utilizează şi promovează pachetul managerial de măsuri: − agenţiile locale şi naţionale de apă, companiile de apă; − consumatorii de apă.

după organismele care promovează măsurile manageriale: − convenţiile şi tratatele internaţionale; − legislaţia şi politica europeană; − legislaţia naţională ; − iniţiative la nivel local şi regional.

după sectorul în care aceste măsuri sunt aplicate: − consum menajer (locuinţe, mic comerţ local etc. ); − consum industrial; − consum în domeniul agriculturii.

Managementul cerinţei de apă trebuie privit într-un context mai larg, care se referă la toate aspectele legate de managementul resurselor de apă, care poate fi diferenţiat în patru mari direcţii:

− managementul resurselor; − managementul producţiei (managementul activităţilor între extracţie şi

distribuţie); − managementul distribuţiei (managementul activităţilor între distribuţie şi

punctele de consum); − managementul relaţiei cu consumatorul (pachete de măsuri şi activităţi

direcţionate spre consumator, e.g. măsuri de contorizare şi economisire a apei pentru consumatorul menajer.

Toate aceste tipuri de măsuri sunt prezentate în tabelul 2-1.

Tabelul 2-1

Managementul resurselor de apă – direcţii

Proces Opţiune Exemple de măsuri

Exploatarea resurselor de apă suplimentare

- Creşterea capacităţii sistemelor de alimentare - Crearea de noi surse de alimentare cu apă - (puţuri noi)

Mărirea capacităţii de înmagazinare a apei

- Rezervoare - Magistrale apă

Scheme de management

Managementul resurselor

Surse de apă alternative

- Utilizare apei provenite din mări pentru sistemele de răcire

46

Tabelul 2-1 (continuare)

Proces Opţiune Exemple de măsuri

Tehnologii de producţie

- Aplicarea de tehnologii pentru îmbunătăţirea sistemelor de tratare a apei (e.g. desalinizarea)

Managementul producţiei

Reutilizarea apei uzate epurate

- Reciclarea apei în diferite activităţi - Reducerea cerinţei de apă în activităţile

productive Capacitatea principalelor reţele de distribuţie

- Creşterea capacităţii de transport a reţelelor de distribuţie

Managementul distribuţiei Eficienţa

principalelor reţele de distribuţie

- Localizarea şi remedierea (eventualelor) fisurilor în reţelele de distribuţie

- Reducerea presiunilor de livrare a apei Echipament pentru reducerea consumurilor de apă

- Utilizarea de echipamente ce realizează economii de apă pentru marii consumatori

- Utilizarea de echipamente ce realizează economii de apă la consumatorii casnici

- Utilizarea raţională a apei pentru irigaţii - Utilizarea unor procese industriale

alternative Echipamente de contorizare a debitelor

- Supravegherea volumelor de apă consumate

Reducerea pierderilor de apă

- Reducerea pierderilor de apă în instalaţiile marilor consumatori

- Reducerea pierderilor de apă în instalaţiile consumatorilor casnici

Tarife - Tarife pe grupe de consumuri realizate - Autorizaţii pentru utilizarea sprinklerelor - Penalităţi pentru depăşirea cantităţilor de

apă alocate activităţii de irigaţii Reutilizare - Utilizarea apei pluviale pentru grădinărit

- Mărirea gradului de reutilizare a apei în procese industriale

Managementul relaţiei cu consumatorul

Educare şi informare - Consultanţă în utilizarea raţională a apei - Consultanţă în politica de irigaţii - Consultanţă în întreţinerea instalaţiilor

2.3 OBIECTIVE ŞI INSTRUMENTE ALE MANAGEMENTULUI CERINŢEI DE APĂ

2.3.1 INSTRUMENTE ŞI MOTIVAŢII

Există o gamă foarte largă de factori de mediu, sociali şi financiari care motivează instituţiile ce se ocupa cu managementul cerinţei de apă, companiile

47

de distribuţie cât şi consumatorii de apă, care să determine iniţierea unor programe manageriale:

factori financiari: costul ridicat al apei poate determina reducerea cerinţei de apă; factori de reglementare : legislaţie, în mod special în domeniul

industrial, care poate promova tehnologii noi cu impact redus asupra mediului; responsabilitate civică – utilizatorii de apă pot deveni responsabili în

ceea ce priveşte protecţia mediului; dezvoltare durabilă – păstrarea unui echilibru între resursele existente

de apă şi consumul de apă.

Conceptul de management al cerinţei de apă a fost elaborat la sfârşitul decadei 1970 şi a fost definitivat structural în anii 1980. În particular, teoriile privind tarifarea, contorizarea şi managementul consultant oferit consumatorilor au fost formulate în anii 1980. Cu toate că interesul pentru acest subiect a crescut în anii 1990, există puţine studii ale politicilor economice viabile în domeniul managementului apei.

2.4 MANAGEMENTUL APEI – UN SUBIECT PUBLIC SAU PRIVAT ? În mod tradiţional, sectorul public a fost întotdeauna implicat în alocarea şi

managementul apei, datorită caracteristicilor specifice acestui sector: − proiectele de reabilitare a instalaţiilor presupun investiţii ridicate, care

nu întotdeauna pot fi acoperite de companiile private; − de multe ori, este necesară impunerea de legislaţie care să satisfacă atât

diferitele sectoare consumatoare de apă cât şi companiile implicate în managementul apei;

− iniţiativa publică este deseori necesară în acţiuni extreme ca seceta sau inundaţiile;

− în zonele sărace în apă, managementul resurselor de apă devine un obiectiv strategic foarte important atât în dezvoltatea regională cât şi în menţinerea securităţii naţionale.

În ultimele decenii, factorii de ordin economic au devenit din ce în ce mai importanţi în stabilirea politicii apei, mai multă relevanţă având sectorul privat. Prin urmare, este necesară corelarea obiectivelor economice cu cele de ordin social (din considerente de eficienţă şi echitate).

48

Diferitele forme utilizate în schemele de alocare a apei încearcă să combine principiile echităţii şi eficienţei. În timp ce aspectul eficienţei se referă la cantitatea de profit pe care o generează o anumită materie primă, noţiunea de echitate se referă la distribuţia profitului între sectoarele şi individualităţile unei societăţi. Un studiu al Băncii Mondiale asupra mecanismele de alocare a apei identifică mai multe scheme, împreună cu avantajele şi dezavantajele acestora (Raport World Bank, 1997):

• Sistem de alocare a apei bazat pe preţul minim al acesteia - această schemă de alocare se referă la stabilirea unui preţ minim pentru apă, care ar include costurile pentru prelevarea, înmagazinarea, tratarea şi distribuţia către consumator, la nivelul de calitate şi cantitate cerut de consumator. Tariful apei poate include şi costuri sociale (eventual beneficii), cu toate că acestea sunt mai greu de calculat.

Avantaje: − se evită tendinţa de subevaluare a cantităţilor de apă; − sistemul poate reflecta starea reală a resurselor de apă; − sistemul de alocare poate fi combinat cu taxe suplimentare pentru

cazurile accidentale de poluarea apei. Dezavantaje:

− dificultăţi în stabilirea preţului apei datorită incapacităţii de obţinere a unui tablou complet al tuturor cheltuielilor în vederea stabilirii costului real şi a eventualelor beneficii;

− tendinţa de neglijare a aspectului echităţii (de distribuire a profitului);

− necesită o monitorizare volumetrică precisă a cantităţilor de apă trimise spre consumator.

• Sistem de alocare a apei stabilit pe linie administrativă – guvernul este cel care decide volumul resurselor de apă ce pot fi utilizate de către consumator, şi alocă fiecărei părţi a sistemului o anumită cantitate de apă ce urmează a fi folosită. Rolul statului este extrem de important în alocarea intersectorială, şi este singura instituţie care ia în considerare toate categoriile de consumatori de apă.

Avantaje: există tendinţa de promovare a sistemele echităţii, asigurând distribuţia apei în zone cu resurse de apă precare. Dezavantaje:

− preţul apei nu reprezintă corect costul alimentării cu apă sau valoarea acesteia pentru consumator;

− sistemul de alocare poate favoriza fie risipa fie alocarea insuficientă a apei;

− structura preţului pentru apă nu poate include mecanisme de penalizare sau recompensă pentru eficienţa utilizării apei.

49

• Piaţa liberă stabileşte preţul apei – alocarea apei se referă la stabilirea unui sistem de schimb între producător-consumator. Uneori este necesară intervenţia guvernului pentru a putea face pieţele libere ale apei să funcţioneze prin definirea unor drepturi în ceea ce priveşte utilizarea ei, precum şi intervenţia în stabilirea structurilor legale pentru stabilirea pieţei apei.

Avantaje: − creşterea profitului în furnizarea apei; − consumatorul de apă poate beneficia de o mai largă ofertă de surse

de apă (mai multe companii); − consumatorul de apă poate influenţa mecanismele de realocare a apei; − se acordă o atenţie sporită managementului apei şi eficienţei

utilizării apei de către marii consumatori (agricultură, industrie). Dezavantaje: − dificultăţi în stabilirea pieţii; − dificultăţi în identificarea factorilor care pot altera piaţa apei: factorii

de poluare, scăderea nivelului pânzei freatice etc.

• Alocarea apei în funcţie de consumator – se bazează pe tipul de activitate în care se utilizează apa (pentru irigaţii, pentru consum menajer). Este nevoie de intervenţia instituţiilor guvernamentale pentru stabilirea cantităţilor de apă alocate care asigură utilizarea eficientă a apei; algoritmul de calcul se bazează pe norme de consum standardizate.

Avantaje: − sistemul are o relativă flexibilitate în ceea ce priveşte tipul de

categorie de consum; − sistemul administrativ al acestui concept este mult mai uşor acceptat

din punct de vedere al politicii apei. Dezavantaje: − necesită o infrastructură instituţională foarte bine definită; − consumatorii cu activitate intersectorială pot avea dificultăţi în

alocarea resurselor de apă. Conceptul de management al resurselor de apă nu poate fi aplicat efectiv

decât prin definirea unor pachete de legi şi măsuri concrete, care să sprijine statele membre în controlul calităţii şi cantităţii resurselor de apă, şi prin urmare, în protecţia mediului.

2.5 MANAGEMENTUL APEI ŞI POLITICA UNIUNII EUROPENE Implementarea Directivelor europene privind resursele de apă presupune

investiţii importante.

50

Motivele construirii primelor sisteme de distribuţie a apei, la începutul secolului XX, erau legate de menţinerea sănătăţii populaţiei şi de asigurarea bunăstării generale. Investiţii suplimentare au fost necesare odată cu instalarea de echipamente noi. Odată cu finalizarea acestei prime etape, guvernele au iniţial programe speciale, orientate către reducerea progresivă a subvenţiilor acordate sectorului apei, şi către stabilirea preţurilor apei astfel încât să se acopere, în final, toate costurile.

Conceptul de management al resurselor de apă nu poate fi aplicat efectiv decât prin definirea unor pachete de legi şi măsuri concrete, care să sprijine statele membre în controlul calităţii şi cantităţii resurselor de apă, având ca obiectiv final protecţia mediului.

Legislaţia europeană stabilită la începutul mileniului trei, respectiv Directiva Cadru pentru Apă, încearcă să reformuleze profund structura sistemelor de management a apei. În primul rând, iniţiază un Plan de management al bazinelor hidrografice. În al doilea rând, Directiva defineşte modalităţi de recuperare a costurilor pentru serviciile de apă, în care înglobează şi eforturile de recuperare a calităţii ecologice a apei. Directiva oferă statelor membre posibilitatea de a-şi stabili priorităţile, luând în considerare toate aspectele sociale şi economice referitoare la refacerea mediului, dar şi aspectele legate de condiţiile climatice şi geografice ale zonei afectate.

51

3 LEGISLAŢIA EUROPEANĂ A RESURSELOR DE APĂ

3.1 SCURT ISTORIC AL LEGISLAŢIEI EUROPENE Cele mai multe reglementări europene în domeniul protecţiei mediului au

fost dedicate subiectului calităţii apei. Politica europeană de protecţie a calităţii apei datează din anii 1970. Primul

Program european pentru protecţia mediului a fost lansat în anul 1973, urmat de un set de reglementări privind calitatea apei, respectiv Directiva apelor de suprafaţă, din 1975, şi continuând cu Directiva apei potabile, din 1980. Acest prim set de acte legislative a conţinut şi Directiva privind calitatea apei în cursurile de apă pentru peşti (1978), apele pentru crustacee (1979), apele pentru scăldat/agrement (1976) şi apele subterane (1980). Domeniul legislativ pentru valorile limită pentru emisii a fost acoperit de Directiva substanţelor periculoase (1976) precum şi de Directive secundare privind limitele diferitelor substanţe individuale.

Un al doilea val legislativ a încercat să revizuiască şi să completeze scăpările legislaţiei existente. Prin urmare, au fost lansate Directiva pentru epurarea apelor uzate orăşeneşti (1991), Directiva nitraţilor (1991). Au fost revizuite Directivele apei potabile şi a apei pentru scăldat (1994, 1995), dezvoltarea unui Program de acţiune pentru apele subterane şi elaborarea unei Directive privind calitatea ecologică a apei (1994). De asemenea, pentru calitatea apei în procesele instalaţiilor industriale mari, a fost elaborată Directiva IPPC – un sistem integrat legislativ privind prevenirea şi controlul poluării apei (Integrated Pollution Prevention and Control Directive, 1996). În urma analizei legislaţiei din această perioadă a rezultat necesitatea adoptării unui cadru legislativ care să combine legislaţia pentru valorile limită ale emisiilor cu legislaţia pentru standardele de calitate a apei, în sistemul legislativ numit apropiere combinată. Prin urmare, în 1997, Comisia Europeană propune Directiva cadru pentru apă. După trei ani de dezbateri, este aprobat textul acestei Directive, care introduce, în fapt, o nouă formulă managerială de control al calităţii apei.

Înainte de a detalia structura legislativă definită în scopul menţinerii calităţii apei, important de menţionat sunt următoarele mecanisme de elaborare a aparatului legislativ dedicat apei:

Comisia Europeană dezvoltă DIRECTIVE, cu ajutorul Statelor Membre şi cu cooperarea Parlamentului European.

53

Conţinutul Directivelor sunt supuse discuţiei Consiliului de Miniştri şi diverselor seminarii şi conferinţe de specialitate. Odată adoptate de Consiliu, Statele Membre sunt responsabile pentru

implementarea corectă a reglementărilor cuprinse în Directive. Comisia Europeană va urmări îndeaproape modul în care Statele

Membre îşi îndeplinesc obligaţiile, şi, dacă este necesar, va lua măsurile legale pentru respectarea acestora.

Există două moduri de abordare a legislaţiei privind controlul poluării apei: o Abordarea obiectivului de calitate a apei – care defineşte parametrii

minimi de calitate a apei în vederea limitării impactului cumulativ al substanţelor poluante. Acest tip de abordare presupune definirea calităţii apei în care au fost deversate substanţe poluante, condiţionată de menţinerea stării de sănătate pentru mediu şi pentru oameni. Acest tip de abordare este specifică în special primului val legislativ (1975), de exemplu Directiva apelor de suprafaţă (1975), Directiva apelor pentru agrement (scăldat) (1976), Directiva apelor pentru peşti şi crustacee (1979) şi Directiva apei potabile (1980).

o Definirea valorilor limită pentru emisii - acest tip de abordare se referă la cantităţile maxime admise pentru poluanţii deversaţi într-un mediu acvatic, şi se referă de fapt la controlul calităţii apei rezultate în urma unui proces de modificare a parametrilor acesteia (epurarea apei într-o staţie de depoluare, utilizarea apei în scopuri industriale, efectul agriculturii asupra calităţii apei), precum şi la tipurile şi cantităţile de substanţe poluante admise în apă; această abordare a fost utilizată în cel de al doilea val legislativ al anilor 1990: Directiva apelor uzate orăşeneşti (1991), Directiva nitraţilor şi Directiva pentru controlul şi prevenirea poluării (IPPC, 1996).

3.2 CONVENŢII ŞI ACORDURI INTERNAŢIONALE În general, acordurile şi convenţiile internaţionale se referă la protecţia

calităţii apei (incluzând şi măsuri de reducere şi prevenire a difuziei sau deversării poluanţilor) sau la alte aspecte ale utilizării resurselor de apă, cum ar fi hidroelectricitatea sau navigaţia. Convenţiile se referă de obicei la apele de suprafaţă şi, în unele cazuri, la cursurile râurilor transnaţionale. În continuare sunt prezentate câteva exemple de convenţii în vigoare.

3.2.1 CONVENŢIA CURSURILOR DE APĂ LIMITROFE Convenţia Naţiunilor Unite privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă

şi a lacurilor limitrofe (1992) a fost adoptată de 25 de state la sfârşitul lunii mai, 1997, inclusiv de Statele Membre ale EEA (cu excepţia Islandei, Irlandei şi a

54

statului Lichtenstein). Această convenţie se referă la obligativitatea prevenirii, controlului şi reducerii poluării apelor de frontieră, la managementul şi conservarea resurselor de apă de suprafaţă cât şi subterane. Măsurile includ, de exemplu, reducerea poluării cu nitraţi proveniţi din sursele locale industriale, orăşeneşti sau din surse difuze provenite din agricultură.

3.2.2 CONVENŢIA DUNĂREA Această convenţie este semnată de 11 ţări străbătute de fluviul Dunărea,

respectiv de Austria, Bulgaria, Croaţia, Republica Cehă, Germania, Ungaria, Moldova, România, Republica Slovacă, Slovenia şi Ucraina; cel mai vechi tratat cu referire la Dunăre datează din anul 1815, şi se referea la regularizarea traficului fluvial. Pe baza recomandărilor Convenţiei Internaţionale Dunărea semnată la Bucureşti (1985), a fost lansat un program de monitorizare a calităţii apei; în continuare, în 1991, statele riverane au decis adoptarea unei Convenţii pentru controlul poluării şi pentru managementul resurselor de apă ale Dunării. În consecinţă, în anul 1994, a fost adoptat Planul strategic de acţiune în bazinul Dunării, care se referă la protecţia apelor fluviului, protecţia populaţiei piscicole, controlul calităţii apei în aval şi impactul asupra ecosistemelor etc. Ca urmare a acestei convenţii, fiecare din statele riverane îşi dezvoltă programe naţionale de protecţie a mediului în zonele învecinate Dunării.

3.2.3 CONVENŢIA RINULUI Bazinul râului Rin este subiectul unui număr foarte mare de tratate

internaţionale. Cele mai vechi tratate datează din anii 1820, referindu-se la diferite aspecte: menţinerea în bună stare a malurilor râurilor; controlul lucrărilor hidrotehnice de pe cursul Rinului; menţinerea şi respectarea cursului liber natural al râului; protejarea populaţiei piscicole. Convenţia înfiinţează o comisie internaţională pentru protecţia Rinului împotriva poluării şi stabileşte valori maxime admise pentru deversarea de poluanţi în apele râului.

3.2.4 CONVENŢIA ELBA În octombrie 1990, Germania, Republica Cehă şi Comunitatea Europeană

semnează textul unei convenţii privind râul Elba. Primul program comun de acţiune sub egida acestei convenţii a fost lansat în 1994-95 şi s-a referit la reducerea transportului de sedimente către Marea Nordului şi la măsuri de restabilire a ecosistemului acvatic natural; în 1996 a fost lansat un program de lungă durată care îşi propune drept scop reducerea poluării râului Elba.

55

3.2.5 ÎNŢELEGERILE PORTUGHEZE ŞI SPANIOLE ASUPRA RÂURILOR LIMITROFE Există diverse documente semnate între Spania şi Portugalia care se referă în

mod special la utilizarea râurilor de frontieră în proiecte hidroenergetice, începând cu anii 1960. Aspecte ale poluării acestor râuri nu fac încă parte din aceste convenţii.

3.3 DIRECTIVA CADRU PENTRU APĂ (2000 /60/CEE) 3.3.1 INTRODUCERE În 1995, instituţiile europene au ajuns la concluzia că politica comunitară

pentru apă trebuia revizuită. În urma analizei propunerilor autorităţilor locale şi regionale, a producătorilor şi consumatorilor de apă, a agenţiilor de apă, a organismelor autoritare din domeniul industriei şi agriculturii, a agenţiilor de protecţie a mediului, a organizaţiilor non-guvernamentale, a fost elaborată Directiva cadru pentru apă, care a avut următoarele obiective principale:

− asigurarea unor provizii suficiente de apă potabilă; − asigurarea unor provizii suficiente de apă pentru alte cerinţe economice; − protecţia mediului; − managementul situaţiilor de impact ale inundaţiilor sau perioadelor de

secetă. În urma unui şir îndelungat de dezbateri, Directiva cadru pentru apă propusă

în 1997 capătă, în decembrie 2000, forma finală. Obiectivele de protecţie a mediului conţinute de această Directivă se referă

la obţinerea unei calităţi corespunzătoare a tuturor surselor de apă subterane şi de suprafaţă, până în anul 2010.

Programul de măsuri are drept scop obţinerea şi urmărirea standardelor calităţii apei şi ale nivelurilor de concentraţii a emisiilor.

În acest context, este importantă implementarea legislaţiei europene privind valorile limită ale emisiilor; în consecinţă, completarea actualelor Directive europene devine absolut necesară: Directiva apelor uzate orăşeneşti, Directiva IPPC, Directiva nitraţilor, Directiva pesticidelor, Directiva privind substanţele periculoase.

• Măsuri pentru punerea în aplicare. Legislaţia ţărilor membre ale UE trebuie să urmărească cerinţele Directivei cadru pentru apă (fig. 3-1), care reprezintă scheletul viitor pentru politica apei în UE.

56

STANDARDELE UNIUNII EUROPENE PENTRU CA L I TA TE A A P E I

DIRECTIVA CADRU PRIVIND APA

Standardele privind Calitatea Apei de la Directivele asupra Apelor de Suprafata (75/440/ CEE)Apei pentru Peste (78/ 659/ CEE)Apei pentru Crustacee (79/923/ CEE)Apei Subterane (80/ 68/ CEE)Directiva privind Substantele Periculoase (76/464/ CEE) si cele 7 "directive fice" ale sale - sa fie integrate in viitoarea DIRECTIVA CADRU PRIVIND APA

DIRECTIVA PRIVIND APA DE AGREMENT (76/ 160/CEE)DIRECTIVA PRIVIND APA DE AGREMENT (76/ 160/CEE)

DIRECTIVA PRIVIND APA POTABILA (80/ 778/CEE)

MANAGEMENTUL INTEGRA T AL CALITA TII APEI

VALORILE LIMITA PRIVIND EMISIILE IN EU ALTE MASURI SI LEGISLATII

DIRECTIVA PRIVIND APELE UZA TE ORASENESTI(91/271/ CEE)

DIRECTIVA IPPC (96/ 61/ CEE)

DIRECTIVA PRIVIND SUBSTANTELE PERICULOASE (76/464/CEE), valori limita propuse a fi incluse in Directiva IPPC

DIRECTIVA PRIVIND NITRATII (91/ 676/CEE)

LEGISLATIA PESTICIDELOR: PRODUSE PENTRU PROTECTIA PLANTELOR (91/414/ CEE)

DIRECTIVA PRIVIND HABITATELE NATURALE (92/43/CEE)

DIRECTIVA PRIVIND PASARILE SALBATICE (79/409/ CEE)

DIRECTIVA PRIVIND NAMOLURILE DE EPURARE (86/278/ CEE)

DIRECTIVA SEVESO (82/501/ CEE)

DIRECTIVA PRIVIND EVALUAREA IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI (85/337/ CEE)

ALTE MASURI SAU LEGISLATII IMPORTANTE ALE CE, NATIONALE SAU REGIONALE

Figura 3-1 Structura legislativă a Directivei Cadru pentru Apă.

57

În plus, acest cadru va include şi reglementările legislative anterioare, cum ar fi Directiva apelor de suprafaţă, Directivele apei pentru peşti şi crustacee, precum şi Directiva apelor subterane, permiţând astfel ca acestea să fie ulterior abrogate (2013) .

Astfel, măsurile necesare pentru aplicarea Directivei cadru pentru apă sunt următoarele:

1. Să se identifice bazinele râurilor şi să se stabilească autorităţile competente pentru monitorizarea calităţii şi cantităţii apei.

2. Să se identifice apele de suprafaţă şi subterane utilizate ca surse pentru obţinerea apei potabile.

3. Să se evalueze impactul şi consecinţele activităţilor umane asupra apelor de suprafaţă şi subterane în fiecare bazin hidrografic, luând în considerare poluarea de la sursele punctuale, poluarea de la sursele difuze, extragerea apei şi alte activităţi umane cu impact asupra stării apei.

4. Să se stabilească Planurile de gospodărire a bazinelor hidrografice pe baza unei evaluării a cerinţelor apei, impactului activităţilor umane asupra cantităţilor de apă şi să se stabilească obiectivele pentru calitatea şi cantitatea apei.

5. Să se realizeze o analiză economică pentru fiecare bazin hidrografic, pentru a se furniza, printre altele, informaţii de bază pentru recuperarea costului total necesar pentru toate costurile în ceea ce priveşte serviciile furnizate pentru utilizarea apei. Derogările la principiul că apa trebuie să fie plătită pentru a se recupera costul total trebuie aprobate la nivel naţional, respectând condiţiile impuse de Directivă, urmărind procedurile indicate.

6. Să se stabilească şi să se implementeze un program obligatoriu legal de măsuri pentru a se realiza obiectivele; astfel de programe cuprind măsuri de bază (punerea În aplicare a unui sistem legislativ comunitar existent, aplicarea unor costuri acoperind taxe pentru utilizarea apei etc.), precum şi măsuri suplimentare pentru a se realiza calitatea bună necesară a apei.

Este importantă implicarea părţilor interesate (departamente non-guver-namentale, comunităţile locale, serviciile publice pentru apă, industriile şi comerţul, agricultura, consumatorii şi grupurile de mediu) În discutarea planurilor de gospodărire a bazinelor hidrografice.

3.3.2 DIRECTIVA APELOR UZATE ORĂŞENEŞTI (91/271/CEE)

Această Directivă se referă la protejarea apelor de suprafaţă prin controlul evacuării apelor uzate orăşeneşti şi industriale. Ca regulă, pentru comunităţi cu populaţie care depăşeşte 2000 de locuitori, sunt necesare trepte de epurare primară şi secundară.

58

Termenul limită pentru atingerea obiectivelor acestei Directive este 2005. • Măsuri pentru punerea în aplicare 1. Să se identifice aglomerările care necesită un sistem de canalizare şi/sau o

staţie de tratare sau îmbunătăţirea lor. 2. Să se stabilească un program etapizat de punere în aplicare, pentru

sistemele de canalizare şi tratare. 3. Să se dezvolte strategiile de investiţii de capital detaliate pentru

acoperirea cheltuielilor necesare pentru construirea, îmbunătăţirea sau înlocuirea sistemelor de canalizare şi/sau tratare.

4. Să se evalueze costurile pentru utilizatori, strategiile de dezvoltare pentru recuperarea costurilor (conform Directivei cadru pentru apă asupra recuperării costurilor totale).

5. Să se dezvolte şi să se pună în aplicare strategiile pentru reutilizarea şi/sau eliminarea nămolurilor de canalizare de la staţiile de epurare a apelor uzate, incluzând, unde este necesar, programul de construcţie a evacuării sau înlăturării apelor.

6. Să se evalueze necesităţile pentru instruirea personalului necesar pentru întreţinerea sistemelor de canalizare şi staţiilor de tratare. Se vor considera şi necesităţile pentru instruirea în managementul şi planificarea financiară.

3.3.3 DIRECTIVA NITRAŢILOR PROVENIŢI DIN SURSE AGRICOLE (91/676/CEE) Directiva 91/676/CEE se referă la protecţia apelor împotriva poluării lor cu

nitraţi rezultaţi din activităţi desfăşurate în agricultură, şi completează Directiva apelor uzate orăşeneşti, în vederea protejării surselor de apă potabilă precum şi pentru prevenirea eutroficării surselor de apă de suprafaţă.

Pe baza monitorizării datelor, obţinute de la sistemele de monitorizare definite de Directivă, trebuie identificate zonele care pot fi poluate cu nitraţi. În aceste zone trebuie definite programe de protecţie speciale.

• Măsuri pentru punerea în aplicare 1. Statele Membre vor aprecia dacă ele vor identifica zone vulnerabile pentru

poluarea prin nitraţi de la sursele agricole (luând în considerare eforturile tehnice şi ştiinţifice) sau vor aplica un sistem mult mai sever pe întreg teritoriul lor.

2. Să se stabilească sisteme de măsurare şi monitorizare pentru apele de suprafaţă şi subterane; să se desemneze autorităţile necesare pentru punerea în aplicare.

3. Să se stabilească codurile de bună practică agricolă pentru instruirea fermierilor.

59

A P E I ND U S T R IA L E S I U R B A N E

PLANIFICARE, CONSTRUCTIE, INTRETINERE:DIRECTIVA PRIVIND APELE UZATE ORASENESTI(91/271/CEE)

EVACUAREA APELOR UZATE INDUSTRIALE:DIRECTIVA PRIVIND APELE UZATE ORASENESTI - preepurare acolo unde este necesar - (91/271/CEE),DIRECTIVA IPPC (96/61/CEE)

DIRECTIVA PRIVIND SUBSTANTELE PERICULOASE (76/464/CEE), si DIRECTIVELE "FIICE"

EVACUAREA APELOR INDUSTRIALE DIRECT IN RAURI

TRATA REA APELOR UZATE

VALORI LIM ITA PENTRU EM ISII: DIRECTIVA PRIVIND APELE UZATE ORASENESTI(91/271/CEE)

NAM OLURI DE EPURARE:DIRECTIVA PRIVIND APELE UZATE ORASENESTI (91/271/CEE)DIRECTIVA PRIVIND NAMOLURILE DE EPURARE(86/278/CEE)

TRATAREA APELOR UZATE

VALORI LIM ITA PENTRU EM ISII: DIRECTIVA PRIVIND APELE UZATE ORASENESTI(pentru evacuarile provenind de la industria alimentara)DIRECTIVA IPPC (Principiul de preveniri la sursa; stabilirea valorilor limita a emisiilor bazate pe BAT)DIRECTIVA PRIVIND SUBSTANTELE PERICULOASE (76/464/CEE), si DIRECTIVELE "FIICE"

NAM OLURI DE EPURARE:DIRECTIVA PRIVIND APELE UZATE ORASENESTIDIRECTIVA PRIVIND NAMOLURILE DE EPURAREDIRECTIVA IPPC

EVACUAREA APELOR UZATEEPURATE IN RAURI

M ASURARE SI M ONITORIZARE: DIRECTIVA PRIVIND APELE UZATE ORASENESTI(pentru efluenti si principalele rauri afectate)DIRECTIVA PRIVIND SUBSTANTELE PERICULOASESI DIRECTIVELE "FIICE"

REALIZAREA STANDARDELOR PENTRU CALITATEA APEI:DIRECTIVA PRIVIND APA DE AGREMENT(pentru locurile de scaldat)VIITOAREA DIRECTIVA CADRU PRIVIND APA

M ASURARE SI M ONITORIZARE: DIRECTIVA PRIVIND APA DE AGREMENT (pentru locurile de scaldat)VIITOAREA DIRECTIVA CADRU PRIVIND APA (obligatii generale de a monitoriza apa raurilor)

REALIZAREA STANDARDELOR PENTRU CALITATEA APEI:DIRECTIVA PRIVIND APA DE AGREMENT(pentru locurile de scaldat)VIITOAREA DIRECTIVA CADRU PRIVIND APA

EVACUAREA APELOR UZATEEPURATE IN RAURI

COLECTAREA SI EVACUAREA APELOR UZATE IN SISTEMELE DE CANALIZARE

Figura 1-2 Structura legislativă a Directivelor pentru categoriile de ape uzate industriale şi urbane.

60

4. Să se stabilească şi să se pună în aplicare programe de acţiune pentru zonele vulnerabile (sau pe întregul teritoriu, vezi punctul 1 de mai sus).

5. Să se revizuiască periodic eficacitatea programelor de acţiune. 3.3.4 DIRECTIVA SUBSTANŢELOR PERICULOASE (76/464/CEE) Directiva 76/464/CEE se referă la poluarea cauzată de diverse substanţe

periculoase deversate în ape. Această Directivă impune Statelor Membre un control al emisiilor de substanţe periculoase printr-un sistem de autorizaţii. Directiva şi cele 7 fiice ale sale se referă la substanţele periculoase individuale sau la grupuri de substanţe. Acest set de Directive acoperă, în prezent, 18 tipuri de substanţe la nivel comunitar.

Directiva obligă Statele Membre să stabilească valori maxime ale emisiilor substanţelor poluante periculoase egale cu cele din Directivă. Ca alternativă, Directiva permite Statelor Membre să controleze poluarea şi cu ajutorul unor standarde de calitate a apei stabilite în cadrul aceleiaşi Directive.

Pentru instalaţiile industriale cuprinse de Directiva IPPC, valorile emisiilor cuprinse în Directivele Fiice sunt obligatorii. Mai mult de atât, Directiva cadru pentru apă va adopta standardele de calitate pentru apă cuprinse în Directivele Fiice, care vor deveni obligatorii. Pentru substanţele poluante neacoperite de Directiva IPPC, legislaţia este în curs de formulare.

Directiva 76/464/CEE introduce conceptele de liste de substanţe periculoase, şi întocmeşte două, lista I şi lista II. Scopul Directivei este acela de a elimina poluarea produsă de substanţele din lista I şi de a reduce efectele poluării produse de substanţele cuprinse în lista II.

• Lista I şi „Lista I candidată”. Lista I conţine grupuri şi familii de substanţe poluante selectate în funcţie de următoarele următoarele aspecte negative: ⊇ persistenţă; ⊄ toxicitate; ⊂ bioacumulare.

Fac excepţie cele care sunt inofensive din punct de vedere biologic sau care se pot rapid transforma în substanţe inofensive din punct de vedere biologic.

În 1982, Comisia europeană a comunicat o listă de substanţe periculoase Consiliului, care includea 129 de substanţe „candidate” pentru lista I. Mai târziu, încă trei substanţe au fost adăugate, ceea ce a mărit numărul la 132.

• Directive pentru lista I de substanţe toxice. Până acum, 18 substanţe individuale de pe lista I candidată sunt subiectul a cinci Directive specifice (denumite şi Directive fiice), care stabilesc valorile maxime pentru emisii la nivel Comunitar. Aceste Directive au fost primele încercări de stabilire a unor cerinţe minime de calitate a apei la nivel Comunitar, care trebuie regăsite în specificaţii tehnice ale proceselor responsabile de evacuarea acestor substanţe în mediu acestor substanţe.

61

Stabilirea recomandărilor necesare celorlalte substanţe candidate conţinute de lista iniţială au fost abandonate la începutul anilor 1990, datorită elaborării unei Directive mult mai cuprinzătoare, care se referă la instalaţiile şi echipamentele industriale. În 1996, textul Directivei pentru prevenirea şi controlul poluării IPPC (96/61/EC) a fost adoptat, şi conţine toate recomandările privind valorile limită ale emisiilor pentru 18 substanţe conţinute în lista I, şi susţine Directivele fiice ca recomandări minime pentru instalaţii mari.

• Lista II. Cea de a doua listă conţine grupuri şi familii de substanţe care au un efect letal asupra mediului acvatic. Conţine, de asemenea, toate substanţele care nu au fost incluse în Directiva IPPC şi deci pentru care nu există încă reglementări la nivel Comunitar, şi nu au fost stabilite încă valori limită. Prin urmare, cea de a doua listă conţine 118 de substanţe care urmează a fi reglementate prin programe de reducere a poluării, conform obiectivelor de calitate a apei stipulate în articolul 7 din Directiva 76/464/EEC.

Directiva cadru pentru apă (2000/60/EC) conţine, prin articolele 16 şi 22, reglementări provizorii care pregătesc, pentru o perioadă următoare de 13 ani, o legislaţie corespunzătoare pentru substanţele neincluse în Directiva IPPC, şi menţionează necesitatea revizuirii Directivelor “fiice” existente până în 2002. În ianuarie 2001, Comisia Europeană a pus deja în discuţie şi a adoptat o nouă listă de substanţe toxice mediului acvatic, compusă din 32 de substanţe, pentru care trebuie stabilite valori limită şi standarde de calitate a apei.

• Măsuri pentru punerea în aplicare

1. Să se stabilească proceduri de autorizare sau de acord pentru evacuările de ape uzate industriale, coerente cu Directiva IPPC şi cu Directiva cadru pentru apă.

2. Pentru toate substanţele periculoase enumerate în lista II este necesar să fie stabilite şi puse în aplicare programe de reducere a poluării.

3. Să se evalueze şi să se promoveze prin cooperarea dintre autorităţi şi industrie expertiza în tehnologia de control a poluării, toxicologia mediului, monitorizarea efluenţilor şi procedurile de inspecţie, prin cursuri de instruire corespunzătoare.

4. Să se colecteze date asupra valorilor limită de emisii şi standarde de calitatea apei din alte State Membre ale UE pentru acele substanţe şi parametri care nu sunt stabilite la un nivel Comunitar.

3.3.5 DIRECTIVA APEI POTABILE (98/83/CEE) Directiva 98/83/CEE are rolul de a stabili standarde foarte stricte pentru

definirea şi urmărirea calităţii apei potabile destinate consumului uman. Statele Membre trebuie să monitorizeze calitatea apei de băut şi să adopte programul de

62

măsuri necesar obţinerii standardelor menţionate în Directivă. În anexele Directivei sunt indicate, în detaliu, valorile parametrilor necesari pentru definirea stării de potabilitate a apei, metode de analiză ale apei precum şi frecvenţa de analiză a apei. Directiva menţionează obligativitatea Statelor Membre de a elabora rapoarte de calitate a apei potabile şi de a le populariza.

Această Directivă este subiectul unei revizii permanente, care are ca scop menţinerea legislaţiei apei potabile la nivelul metodelor ştiinţifice actuale de determinare şi corectare a calităţii apei.

• Măsuri pentru punerea în aplicare

1. Să se stabilească un sistem de monitorizare, luare de probe şi testarea apelor potabile din sistemele de distribuţie, din sistemele de îmbuteliere a apei potabile şi sistemele de alimentare cu apă utilizată în industria alimentară. Totuşi, este dreptul Statelor Membre să decidă dacă organizarea acestor sisteme se face la nivel naţional, regional sau local.

2. Să se identifice sistemele de alimentare cu apă potabilă care nu se supun standardelor obligatorii. Să se stabilească un program etapizat pentru reabilitarea tehnologică a acestor sisteme, aplicându-se măsuri corespunzătoare.

3. Să se dezvolte strategii de investiţii de capital pentru acoperirea cheltuielilor necesare pentru a construi, îmbunătăţi sau reînlocui sistemele de tratare şi/sau distribuţie necesare.

4. O atenţie specială trebuie acordată problemelor nitraţilor şi pesticidelor provenite din sursele de poluare a activităţilor agricole (îngrăşăminte chimice).

5. Să se aprecieze costurile pentru consumatori, şi să se definească strategiile de dezvoltare pentru recuperarea costurilor (conform Directivei cadru pentru apă, referitor la modul de recuperare a costurilor totale).

6. Să se evalueze sistemele de instruire a personalului necesar pentru întreţinerea sistemelor de distribuţie şi tratare a apei potabile.

3.3.6 DIRECTIVA APELOR DE SUPRAFAŢĂ DESTINATE PRODUCERII APEI POTABILE (75/440/CEE), DIRECTIVA MĂSURĂRII ŞI LUĂRII DE PROBE DIN APELE DE SUPRAFAŢĂ (79/869/CEE) ŞI DECIZIA PRIVIND SCHIMBUL DE INFORMAŢII (77/795/CEE) Aceste Directive aparţin primului val legislativ adoptat în perioada anilor

1970. Toate aceste trei Directive fac parte din Directiva cadru pentru apă; reglementările acestor Directive nu s-au modificat, ceea ce s-a schimbat este doar cadrul de prezentare, într-un sistem unitar, întrucât noţiunea de protecţie a apei este extinsă, şi se referă la calitatea apei în ansamblu, nu numai la apa destinată consumului uman.

63

Directiva 75/440/EEC se referă la calitatea apelor de suprafaţă destinate producerii apei potabile, şi asigură cerinţele minime specificate în Directivă. În cazul în care o sursă de apă de suprafaţă nu respectă aceste cerinţe minime de calitate, atunci Statele Membre trebuie să definească un plan de măsuri.

Directiva 79/869/EEC conţine metode de măsurare şi analiză a parametrilor apelor de suprafaţă menţionate în Directiva 75/440/EEC.

Decizia 77/795/EEC privind schimbul de informaţii stabileşte o procedură comună de schimb a informaţiilor referitoare la apele de suprafaţă ale Comunităţii Europene. Această decizie stabileşte un program de monitorizare al diferiţilor parametrii ai apelor de suprafaţă. Informaţiile furnizate de Statele Membre trebuie publicate de către Comisia Europeană într-un raport sintetic.

• Măsuri pentru punerea în aplicare. Deoarece aceste Directive sunt integrate în Directiva cadru privind apă, se vor stabili măsuri pentru a transpune Directivele existente prin prisma progresului cu privire la adoptarea Directivei cadru. Prioritatea va fi dată pentru a se pune în aplicare cerinţele fundamentale, cum ar fi definirea apelor care pot reprezenta surse de apă potabilă, şi monitorizarea lor corespunzătoare.

3.3.7 DIRECTIVA APEI PENTRU PEŞTI (78/659/CEE) ŞI DIRECTIVA APEI PENTRU CRUSTACEE (79/923/CEE) Directiva 78/659/CEE protejează apele de suprafaţă identificate de Statele

Membre cu populaţie piscicolă. Pentru aceste tipuri de ape, trebuie respectate standarde de calitate corespunzătoare. Acolo unde parametrii de calitate a apei nu respectă legislaţia, atunci Statele Membre trebuie să adopte un program de măsuri destinate să diminueze efectele poluării până la limitele legal stabilite.

Directiva 79/923/CEE protejează apele în care se dezvoltă crustacee; în cazul în care parametrii apei nu sunt în acord cu Directiva, trebuie dezvoltate programe de monitorizare a calităţii apei, de reducere a poluării şi de corectare a calităţii apei conform standardelor.

• Măsuri pentru punerea în aplicare. Obligaţia principală va fi - în baza Directivei cadru pentru apă - stabilirea unui sistem de monitorizare şi prelevare adecvată de probe. Aceste Directive vor fi revizuite, conform Directivei cadru pentru apă, în anul 2013. 3.3.8 DIRECTIVA APELOR SUBTERANE (80/68/CEE)

Toate evacuările de substanţe poluante în apele subterane au fost încă din 1976 reglementate de articolul 4 al acestei Directive, respectiv un nivel zero pentru toţi poluanţii cuprinşi în lista I deversaţi în apele subterane. Acest articol

64

se referea, de asemenea, şi la necesitatea unei Directive viitoare referitoare la apele subterane; aceasta a fost reformulată şi completată în 1980.

Urmând structura Directivei substanţelor periculoase, substanţele poluante ale apelor subterane sunt împărţite similar, definindu-se lista I (sau lista neagră) şi lista II (respectiv lista gri). Obiectivele Directivei sunt acelea de a împiedica substanţele din lista I să ajungă în apele subterane şi de a controla, aplicând recomandări şi acte legislative suplimentare, prezenţa substanţelor cuprinse în lista gri (lista II) în apele subterane.

Directiva pentru apele subterane 80/86/EEC nu a putut prevede măsuri pe termen lung referitoare la controlul difuziei poluanţilor în apele subterane, datorită lipsei unui pachet de măsuri şi instrumente legislative. Obligaţia principală va fi - în baza Directivei cadru pentru apă - stabilirea unui sistem de monitorizare şi luare de probe adecvat. În orice caz, Directiva prevede valori nule pentru emisiile de poluanţi în apele subterane; această Directivă, inclusă în Directiva cadru pentru apă, va fi revizuită în anul 2013.

3.3.9 DIRECTIVA APELOR DE AGREMENT (76/160/CEE) Această Directivă se referă la calitatea apelor pentru agrement, la importanţa

controlului şi monitorizării proprietăţilor acestora. Directiva 76/160/CEE cere Statelor Membre următoarele: 1. Să se identifice apele pentru agrement/scăldat care satisfac definiţiile din

Directivă. 2. Să se desemneze o autoritate potrivită la nivel naţional, regional sau local

pentru monitorizarea şi luarea de probe.

3.3.10 ASPECTE ALE IMPLEMENTĂRII INSUFICIENTE ALE LEGISLAŢIEI APEI Una din cele mai mari probleme ale strategiei de aplicare a legislaţiei apei nu

reprezintă lipsa cadrului legislativ suficient, ci faptul că implementarea Directivelor în legislaţia curentă nu a fost complet realizată. Curtea de Justiţie Europeană a constatat şi a amendat nouă State Membre ale Comunităţii Europene pentru nerespectarea şi neimplementarea completă a 17 Directive în 42 de cazuri. Situaţia reală de implementare a Directivelor este departe de a fi mulţumitoare.

Răspunsul lent al Statelor Membre la necesitatea aplicării legislaţiei şi politicii globale a apei datează încă din perioada primului val legislativ al apei, atunci când Statele Membre nu aveau obligativitatea raportării etapelor de implementare legislativă.

65

Începând cu momentul aprobării Directivei Consiliului 91/692/CEE din 23 decembrie 1991, care se referă la metodologiile de standardizare şi elaborare a rapoartelor privind implementarea şi înglobarea Directivelor de mediu, Statele Membre au obligaţia de a raporta toate etapele de adaptare a legislaţiei locale în vederea respectării Directivelor apei. Cu toate acestea, există însă cazuri de nerespectare a direcţiilor legislative stabilite în Directive. Spre exemplu, cele mai multe cazuri aduse în faţa Curţii de Justiţie sunt legate de nerespectarea Directivei substanţelor periculoase 76/464/CEE şi a Directivei apelor subterane 80/86/CEE, situaţie întâlnită în 6 State Membre.

În cazul Directivei nitraţilor 91/676/CEE, numărul Statelor Membre care nu respectă suficient reglementările stabilite este mult mai mare, 13 din cele 15 State Membre nu respectă legislaţia în vigoare. În cele mai multe cazuri , este vorba doar de nerespectarea raportării la termenele stabilite a stadiului implementării pachetului de reglementări conţinute de Directivă.

3.3.11 ABROGAREA LEGISLAŢIEI EXISTENTE ŞI ADOPTAREA DIRECTIVEI CADRU PENTRU APĂ PENTRU ŢĂRILE CANDIDATE LA COMUNITATEA EUROPEANĂ Pentru ţările candidate la aderarea la Uniunea Europeană, implementarea

legislaţiei de mediu prevăzută de Directive în legislaţia proprie reprezintă una din condiţiile primordiale. Fără îndoială, există posibilitatea obţinerii unor perioade necesare aquisului comunitar, dar toate Directivele trebuie adoptate complet până în 2013, dată limită prevăzută de Directiva cadru pentru apă pentru revizuirea completă a tuturor Directivelor.

Pentru a veni în sprijinul statelor candidate pentru aderarea la Uniunea Europeană, Directiva cadru pentru apă defineşte modalităţile şi pachetele de măsuri necesare implementării Directivelor în legislaţia actuală a acestor ţări.

3.4 OBIECTIVE ŞI INSTRUMENTE CONŢINUTE DE DIRECTIVA CADRU PENTRU APĂ

3.4.1 INTRODUCERE În septembrie 2000, după trei ani de dezbateri politice, Parlamentul şi

Consiliul European adoptă Directiva cadru pentru apă, care devine astfel cel mai complex pachet elaborat de obiective, instrumente şi obligaţii.

Două din cele mai importante obiective ale Directivei cadru pentru apă sunt protecţia şi îmbunătăţirea calităţii apei, pe de o parte şi nu în ultimul rând, utilizarea echilibrată a resurselor de apă.

66

În scopul protejării şi îmbunătăţirii calităţii resurselor de apă europene, au fost definite noi ţinte în politica apei, ca elemente manageriale esenţiale în politica viitoare de mediu:

− abordarea globală, ecologică a politicii de îmbunătăţire a resurselor de apă;

− managementul bazinelor râurilor; − strategia de eliminare a poluării apelor cu substanţe periculoase; − adoptarea unei politici de informare publică; − definirea de noi instrumente financiare.

Cu toate încercările de completare a politicii europene privind resursele de apă, există încă mari inconveniente rămase nerezolvate; din acestea, se menţionează:

− existenţa unui sistem foarte complicat de derogări şi excepţii pentru apele puternic modificate;

− probleme de implementare, datorită, uneori, a inexistenţei unui aparat legislativ foarte coerent care să aplice Directivele;

− implementarea greoaie a unor decizii cu implicaţii importante – de exemplu, stabilirea criteriilor pentru calitatea apelor subterane şi a emisiilor pentru apele de suprafaţă.

Se poate spune că Directiva cadru pentru apă are două nivele de control: − coordonează măsurile la nivel naţional şi Comunitar; − defineşte exact obiectivele, liniile de acţiune şi măsurile necesare, şi este

susţinută de o infrastructură legislativă (Directivele fiice, comitetele experţilor).

Succesul acestui tip de abordare a Directivei depinde, în mare măsură, nu numai de forţa politică sau de efortul necesar integrării acestui tip de legislaţie la nivel naţional, dar şi de voinţa producătorilor şi a beneficiarilor implicaţi în acest proces de implementare.

În continuare se vor detalia elementele manageriale esenţiale aplicării Directivei cadru pentru apă.

3.4.2 MANAGEMENTUL BAZINELOR HIDROGRAFICE

3.4.2.1 Introducere. Unul din cele mai importante concepte ale Directivei

cadru pentru apă îl reprezintă organizarea şi definirea managementului apei la nivelul bazinelor râurilor. Conceptul introdus de Directiva cadru pentru apă referitoare la bazinele râurilor se referă nu numai la suprafaţa cuprinsă de efluenţii secundari ai unui râu principal până la vărsarea sa în mare, ci se referă

67

şi la zona teritorială cuprinsă până la mare, incluzând şi apele de coastă şi cele subterane.

Orice decizie care interferează cu sistemul acvatic din bazinul hidrografic al unui râu trebuie să fie cuprinsă într-un sistem planificat, denumit Sistemul integrat de management al bazinelor hidrografice. Toate deciziile şi planificările legate de obiectivele necesare unui râu, până la pachetele de programe şi măsuri necesare atingerii obiectivelor propuse, trebuie coordonate la nivelul bazinului hidrografic al râului respectiv. Statele Membre trebuie să desemneze o autoritate competentă care să răspundă de organizarea şi implementarea Planurilor de strategie a managementului pentru bazinele hidrografice.

3.4.2.2 Rolul Planurilor de strategie pentru managementul bazinelor hidrografice. Conţinutul iniţial al planurilor de management pentru fiecare bazin trebuie redactat până în decembrie 2009, iar apoi revizuit din 6 în 6 ani. Pregătirea acestor planuri este de competenţa organizaţiilor non-guvernamentale locale ale Statelor Membre. Conform Directivei, conţinutul acestor planuri trebuie prezentat publicului, şi trebuie să se asigure posibilitatea unor dezbateri deschise.

În cazul bazinelor hidrografice ale râurilor transnaţionale – indiferent dacă aparţin în întregime sau parţial Statelor Membre Comunităţii Europene – trebuie redactat un Plan Unic Internaţional pentru Managementul Bazinului Hidrografic respectiv. Aceste planuri de management pot fi însoţite, în cazul bazinelor largi internaţionale, de planuri secundare, care se referă de exemplu la sub-bazine secundare, la utilizarea apei în diferite sectoare (irigaţii, producerea de energie electrică etc.). De exemplu, în cazul bazinului Dunării sau Rinului, existenţa unor planuri secundare de management simplifică controlul general al programului complet de management.

3.4.2.3 Conţinutul planurilor de management a bazinelor hidrografice. Statele Membre au obligaţia să verifice conţinutul planurilor de management pentru bazinele râurilor. Acestea trebuie să conţină următoarele puncte obligatorii:

− O descriere generală a caracteristicilor bazinului râului, cu trasarea unor hărţi ale locaţiei şi limitelor hidrografice, cu indicarea tipurilor de ape întâlnite în zona respectivă (de suprafaţă şi subterane).

− Un sumar al activităţilor umane şi al impactului acestora asupra calităţii apelor de suprafaţă şi subterane corespunzătoare bazinului respectiv. Organizaţiile non-guvernamentale trebuie să depisteze toate tipurile de activităţi poluante din zona bazinului hidrografic respectiv.

− Identificarea şi indicarea pe hărţile respective a zonelor protejate. − Prezentarea programelor de monitorizare a calităţii apelor de suprafaţă

(sub aspect ecologic şi chimic), a apelor subterane şi a zonelor protejate. Este necesară trasarea unor hărţi ale reţelelor de monitorizare. Rezultatele

68

acestei monitorizări şi transpunerea lor în hărţi oferă prima imagine clară a stării de calitate a apelor conţinute de un bazin hidrografic. Organizaţiile non-guvernamentale vor avea obligaţia de a le studia în scopul depistării zonelor cu probleme şi eventual a cauzelor acestora. De asemenea, realizarea a unor astfel de hărţi şi monitorizarea rezultatelor pot deveni unelte de informare şi de responsabilizare a conştiinţei publice, cu punerea în vizorul public al celor care sunt responsabili.

− Realizarea unei liste de obiective de protecţie a mediului stabilite conform articolului 4 pentru apele de suprafaţă, apele subterane şi pentru zonele protejate, şi totodată de depistare a legislaţiei suplimentare necesare protecţiei apelor.

− Realizarea unui sumar al analizei economice a destinaţiilor apei (articolul 5 şi anexa III).

3.4.2.4 Programe şi măsuri. În cazul apelor care nu pot fi reglementate sub articolul 4, trebuie aplicat un program de măsuri speciale care se încadrează sub articolul 11. Statele Membre vor trebui să explice modul în care vor adopta acest program de măsuri speciale şi cum anume vor atinge obiectivele de protecţie a mediului încadrate în articolul 4 al Directivei.

Programul de măsuri inclus în planurile de management a bazinelor hidrografice trebuie să conţină următoarele elemente:

− un sumar al măsurilor necesare implementării legislaţiei Comunitare pentru protecţia apelor;

− modul de aplicare al principiul recuperării costurilor de utilizare a apei; − un sumar al măsurilor luate pentru protejarea apelor destinate consumului

uman; − un sumar asupra mecanismelor de control al cantităţilor de apă prelevate

din sursele de suprafaţă sau subterane; − un sumar al măsurilor pentru controlul deversării de poluanţi şi pentru

controlul activităţilor cu impact asupra apei; − identificarea tuturor autorizaţiilor de deversare către apele subterane

(articolul 11); − un sumar al măsurilor privind controlul substanţelor poluante prioritare

(articol 16); − un sumar de măsuri pentru prevenirea sau reducerea impactului poluării

accidentale; − un sumar de măsuri pentru apele care nu pot respecta obiectivele de

calitate prevăzute de Directiva cadru pentru apă; − detalii ale măsurilor luate pentru evitarea poluării apelor marine.

69

3.4.2.5 Consultarea publică şi opţiuni ale oficiilor non-guvernamentale.

• Mai multe informaţii, mai multe posibilităţi. Este evident că dezbateri publice referitoare la aceste planuri de management ale bazinelor hidrografice pot determina obţinerea de informaţii suplimentare referitoare la situaţia reală a calităţii apei, care, în urma unei analize competente, pot avea drept consecinţă elaborarea de programe şi măsuri suplimentare necesare controlului şi monitorizării calităţii apei.

• Termene limită pentru pregătirea planurilor de management pentru bazinele hidrografice. Directiva cadru pentru apă stabileşte termene clare pentru diferite etape de elaborare a planurilor de management pentru bazinele hidrografice:

− stabilirea unui program de lucru pentru elaborarea planurilor de management şi de dezbateri pe tema măsurilor care vor fi incluse în strategiile de management, cu cel puţin trei ani înainte de începerea efectivă a lucrului (termen decembrie 2006 pentru desfăşurarea punerii în aplicare a proiectului în perioada 2009-2015) ;

− un an mai târziu (decembrie 2007), cele mai importante obiective manageriale privind bazinul hidrografic trebuie făcute publice;

− cu un an înainte de momentul în care planul de management devine operaţional (decembrie 2008), materialul draft trebuie publicat.

Informarea publicului larg este o obligaţie inclusă în textul Directivei Cadru

pentru Apă. Mai mult de atât, articolul 14 acordă dreptul la acces public la toate datele obţinute în urma monitorizării. Există totuşi câteva excepţii care se referă la detalii ale unor măsuri pentru surse difuze de poluanţi în anumite cazuri (art. 11).

Aşadar, în principiu, informaţiile legate de etapele preparatorii pentru planurile de management vor fi publice, ceea ce va oferi organizaţiilor non-guvernamentale un suport suplimentar de evaluare critică a politicilor de management pe care le abordează. Prin expunerea lor publică, se creează facilităţi de depistare a slăbiciunilor acestor planuri de management, astfel încât în final, colaborarea între organismele non-guvernamentale şi opinia publică va deveni un instrument puternic de protejare a viitorului apelor europene.

3.4.3 OBIECTIVE ECOLOGICE PENTRU APELE DE SUPRAFAŢĂ 3.4.3.1 Introducere. În general, se discută despre trei mari categorii de

consumatori: sectorul public, industrial şi agricol. De cele mai multe ori se neglijează faptul că şi mediul, terenurile agricole au nevoie de cantităţi considerabile de apă. Ecosistemele reprezintă un element important în ciclul

70

apei, iar funcţionarea lor reprezintă o condiţie necesară pentru refacerea resurselor de apă atât de necesare activităţilor umane.

Unul din cele mai importante obiective pentru Directiva cadru pentru apă îl reprezintă protejarea mediului. Instrumentele esenţiale ale Directivei se referă la abordarea noţiunii de protecţie a mediului în special în formularea legislaţiei necesară apelor de suprafaţă.

Obiectivul central al Directivei îl reprezintă obţinerea unei bune calităţi a apei pentru toate categorii de ape până în anul 2015. Pentru apele de suprafaţă, o bună calitate este reprezentată de o bună stare ecologică şi de o bună stare chimică. Proprietăţile chimice necesare unei bune calităţi a apei reprezintă subiectul unui capitol separat din Directiva cadru pentru apă. Statutul ecologic al apei este definit de componente biologice, hidro-morfologice şi fizico-chimice ale calităţii apei. Starea de referinţă o reprezintă parametrii biologici a unei ape “nedisturbate” de nici un fel de activitate umană.

Abordarea “integrată” a sistemului de calitate a apei extinde noţiunea de bună de calitate a apei de la obişnuitele definiri ale unui bun status chimic pentru apă la luarea în considerare a unor noi parametrii referitori la cantitate, calitatea habitatului apei, precum şi la considerarea proprietăţilor biologice. Directiva cadru pentru apă abordează noţiunea de bun status al apei într-un mod global, încercând definirea unor măsuri de reabilitare a sistemelor ecologice şi biologice specifice apelor de suprafaţă, în scopul suportului biodiversivităţii.

Chiar dacă Directiva descrie, în anexele sale II şi V, ghidul general de elaborare de normative şi instrucţiuni, este încă nevoie de definirea exactă, în valori numerice, pentru mulţi indicatori de bună calitate ecologică pentru apă.

3.4.3.2 Cinci etape pentru elaborarea hărţilor de calitate a apei. Un prim pas pentru obţinerea unui status de bună calitate pentru toate apele, până la sfârşitul anului 2015, îl reprezintă clasificarea tuturor apelor de suprafaţă europene în grupe de calitate. În final, trebuie întocmite hărţi de calitate a apei, din care să rezulte uşor starea apelor de suprafaţă din Europa. Se vor defini criterii care să realizeze o clasificare a ţărilor membre în modul de aplicare a Directivei. Există mai multe etape definite în scopul realizării acestor hărţi de calitate a apei.

• Prima etapă – apele de suprafaţă devin ape ecologice. Pentru a obţine un cadru prielnic îndeplinirii Directivei, este necesară stabilirea unei clasificări a apelor de suprafaţă, şi în funcţie de aceasta, se va adopta pachetul de măsuri corespunzător. Există mii de ape de suprafaţă pe teritoriul Europei care fac parte din diferite categorii de ape (râuri, lacuri, ape de coastă) cu diferite condiţii naturale. În scopul obţinerii, în final, a unor comparaţii între categorii, fiecare apă de suprafaţă trebuie să facă parte dintr-o singură clasă de calitate. Metodologia de clasificare a apelor de suprafaţă este descrisă în Anexa II a Directivei.

71

Conform Directivei, există două sisteme de clasificare a tipurilor de ape de suprafaţă.

o Sistemul A. Au fost indicate 25 de regiuni ecologice specifice râurilor şi lacurilor şi 6 regiuni ecologice pentru apele de coastă (conform Anexei XI).

Pentru fiecare din aceste regiuni ecologice, există diferenţieri care depind de factori geografici, fizici şi geologici pentru râuri şi lacuri şi factori de salinitate şi condiţii de maree pentru apele de coastă.

Prin urmare, rezultatul analizei sistemelor de clasificare din prisma unei astfel de tipologii, pentru un râu, este următorul: există râuri continentale din zone înalte; râuri din zone de altitudine medie (200-800 m); râuri cu bazine hidrografice medii (100 – 1000 2km ) –şi râuri cu geologie silicică. Pentru ape de suprafaţă, clasificarea propusă este următoarea: Marea Nordului, ape mezosaline (salinitatea între 0,5-1,8 %) şi ape de adâncime redusă ( < 30 m).

Doar pentru râuri, există de fapt 900 de tipuri diferite. Pentru lacuri, se pot defini şi mai multe tipuri ( > 2000), iar pentru apele de coastă se pot defini 90 de clase. Doar ape din aceeaşi categorie se pot compara, în final.

o Sistemul B. Cel de al doilea sistem de clasificare se referă la luarea în considerare a două categorii de factori:

factori obligatorii: altitudine, longitudine şi alţi factori de natură geologică; mărime; salinitate; efectele mareei; factor opţionali: parametrii morfologici, fizici sau chimici.

În final, sistemul B trebuie să conducă la o diferenţiere finală cel puţin similară sistemului A.

Datorită flexibilităţii sale, sistemul B a fost adoptat de cele mai multe din Statele Membre.

• A doua etapă – stabilirea condiţiilor specifice de referinţă pentru calitatea apei. În continuare, pentru fiecare din cele câteva sute de ape de suprafaţă, se stabilesc condiţii necesare de tip hidromorfologic şi fizico-chimic. Aceste condiţii trebuie să reprezinte de fapt starea de bună stare ecologică, definită în Anexa V a Directivei. Condiţiile biologice de referinţă vor rezulta în consecinţă, având în vedere faptul că acestea sunt un rezultat al condiţiilor de tip hidromorfologic şi fizico-chimic.

Este foarte importantă stabilirea unui sistem de referinţă rezonabil, care reprezintă în cifre cea mai bună stare a apelor, apropiată de statusul biologic neperturbat. În consecinţă, cantităţile de emisii de poluanţi în apele de suprafaţă trebuie judecate în funcţie de impactul lor biologic. Definirea unui sistem de referinţă care să exprime starea de echilibru biologic al apelor este esenţial în compararea şi armonizarea diferitelor sisteme naţionale. De exemplu, sistemele curente de apreciere a calităţii apelor de suprafaţă în Franţa şi Marea Britanie nu pot fi comparate, întrucât nu există un sistem de referinţă unic.

72

• A treia etapă – stabilirea de frontiere între clasele de stare moderată/bună/foarte bună printr-un sistem de intercalibrare. Anexa V a Directivei Cadru pentru Apă defineşte diferitele clase de calitate pentru apele de suprafaţă. Aceste definiţii sunt după cum urmează:

stare înaltă de calitate – reflectă condiţiile de calitate pentru o apă nedisturbată sau pentru cazul în care există evidenţe foarte reduse de modificare a echilibrului ecologic biologic natural. stare de calitate bună – evidenţe slabe de modificare a calităţii faţă de

condiţiile de referinţă. stare de calitate moderată – există un nivel mediu de deviaţie faţă de

starea nedisturbată.

Următoarea etapă este aceea de a defini limitele între clasele de calitate (vezi anexa V). Este evident că abordări diferite, conform sistemului specific naţional de exprimare a stării de calitate biologică, pot distorsiona procesul de clasificare a apelor.

De aceea, Statele Membre vor oferi rezultatele finale a acestei analize sub forma unor procente faţă de starea biologică neperturbată, considerată ca ideală. De aceea, rezultatele vor fi apreciate şi raportate numeric, cu date cuprinse între 0 şi 1. Valorile mai apropiate de 1 vor reflecta un statut înalt de calitate, iar cel apropiate de 0 vor indica condiţii proaste ale stării apelor de suprafaţă.

Este necesară o colaborare strânsă între Statele Membre pentru obţinerea, în final, a unor rezultate compatibile şi posibil comparabile.

• A patra etapă – Monitorizarea statusului apei şi obligaţiile de obţinere a acestuia. După stabilirea sistemului de referinţă a calităţii apei şi după ce clasele de calitate a apei au fost stabilite şi armonizate la nivelul Comunităţii Europene, începe o altă etapă extrem de importantă, care se referă la stabilirea unei reţele de monitorizare pentru stabilirea condiţiilor de calitate ecologice, chimice cât şi pentru stabilirea de debite şi volume de apă (date ce sunt relevante completării tabloului de calitate chimică şi ecologică).

Fiecare din elementele ce definesc starea de bună calitate biologică a apei trebuie monitorizate pentru fiecare din apele de suprafaţă şi evident, comparate cu valorile corespunzătoare de referinţă, stabilite în etapa a II-a. În urma acestei comparaţii, efectuată conform procedurii stabilite în etapa III, se poate stabili starea de înaltă calitate, bună, medie sau proastă.

Alegerea parametrilor “indicatori” ai stării de bună calitate a apelor este extrem de importantă, din moment ce orice omitere poate influenţa sensibilitatea procesului de evaluare a stării de calitate; acest fapt devine extrem de important în special în cazul parametrilor biologici, care pot deveni şi indicatori de calitate a stării chimice a apei.

În consecinţă, Statele Membre trebuie să se asigure de faptul că sistemul de indicatori sau parametrii adoptaţi reflectă cu un înalt grad de încredere şi precizie starea reală a calităţii apelor.

73

Tabloul complet al calităţii ecologice a apelor va fi definit de un complex de valori ale indicatorilor biologici şi fizico-chimici. Există însă neclarificată graniţa exactă între calitatea fizico-chimică şi cea biologică, şi parametrii exacţi care afectează în cea mai mare măsură tabloul general, complet al calităţii ecologice a apei.

• A cincea etapă – Realizarea unor hărţi de calitate a apei. În cea din urmă etapă, se vor trasa hărţi de calitate a apei pe teritoriul Europei, respectând următoarele coduri de culori:

Clasificarea statutului ecologic Codul de culoare

Foarte Bun albastru

Bun verde

Moderat galben

Satisfăcător portocaliu

Slab roşu

Un punct negru pe hartă va indica poziţia unei regiuni în care nu se respectă

standardele de calitate a mediului şi în care este prezentă o sursă de poluanţi sintetici sau nesintetici.

3.4.3.3 Ape artificiale sau puternic modificate. Chiar dacă valorile parametrului hidromorfologic sunt utilizate doar pentru clasificarea condiţiilor de înaltă calitate (de exemplu condiţiile habitatului), condiţiile hidromorfologice pot determina şi defini cadrul necesar obţinerii unor condiţii biologice corespunzătoare statutului de “stare ecologică bună”.

Cu alte cuvinte, în scopul obţinerii unei stări bune ecologice, calitatea elementelor hidromorfologice (ca de exemplu dinamica curgerii apei, geometria şi structura patului curgerii, meandrele etc.) poate determina diversivitatea biologică.

Prezenţa unor construcţii hidrotehnice (baraje, rezervoare etc.) poate modifica structura unor elemente hidromorfologice într-un asemenea grad, astfel încât pot deveni chiar incompatibile cu asigurarea unor condiţii biologice. Uneori, impactul acestor construcţii este atât de mare, încât doar îndepărtarea lor completă mai poate restabili echilibrul ecologic. Fără îndoială, există totuşi soluţii intermediare, care pot îmbunătăţi biodiversivitatea zonei afectate.

În acest sens, Directiva cadru pentru apă încearcă să găsească soluţii şi metode pentru reducerea impactului activităţii umane asupra mediului. Acesta este motivul pentru care a fost introdusă o nouă categorie de ape, denumită ape artificiale sau puternic modificate pentru care noţiunea şi standardele ce reflectă starea de bună calitate ecologică sunt mai puţin stricte.

74

Întrucât obiectivele ecologice pentru apele artificiale şi puternic modificate sunt substanţial mai reduse decât pentru categorii de ape de suprafaţă, operaţia de determinare a acestor tipuri de ape este extrem de importantă. Organizaţiile non-guvernamentale vor juca un rol foarte important în controlul realizării acestei clasificări.

Analiza stării de calitate a apelor artificiale şi puternic modificate se va face urmând procedura de evaluare conţinând cei cinci paşi menţionaţi anterior.

Prin urmare, conform primei etape de evaluare, apele de suprafaţă artificiale sau puternic modificate vor fi încadrate în clasele de calitate corespunzătoare apelor de suprafaţă naturale. De exemplu, un rezervor de apă potabilă va fi asimilat cu un lac, iar un canal de apă de transfer, cu un râu.

Cea de a doua etapă se referă la stabilirea condiţiilor de referinţă aparţinând stării perfecte ecologice; în acest sens, condiţiile de referinţă specifice apelor artificiale sau puternic modificate vor fi descrise de parametrii biologici corespunzători stării biologice ecologice pentru categoria de apă cea mai apropiată.

Statele Membre trebuie să asigure restabilirea ecologică a tuturor apelor de suprafaţă artificiale sau puternic modificată; chiar dacă restabilirea nu poate fi perfectă, trebuie oricum urmărit potenţialul maxim de refacere a acestei categorii.

Etapele III şi IV sunt similare celor menţionate anterior. Cea de a V-a etapă se referă la stabilirea hărţilor de calitate, utilizând un nou

cod de culori:

Codul de culoare Clasificarea potenţialului

ecologic Ape de suprafaţă artificiale Ape de suprafaţă puternic modificate

Bun şi foarte bun

Dungi egale de culori verde şi gri deschis

Dungi egale de culori verde şi gri închis

Moderat Dungi egale de culori galben şi gri deschis

Dungi egale de culori galben şi gri închis

slab Dungi egale de culori portocaliu şi gri deschis

Dungi egale de culori portocaliu şi gri închis

nesatisfăcător Dungi egale de culori roşu şi gri deschis

Dungi egale de culori roşu şi gri închis

3.4.3.4 Derogări şi amânări ale termenelor privind obiectivele ecologice.

• Amânări ale termenelor limită. Articolul 4(4) al Directivei cadru pentru apă permite Statelor Membre o extindere a termenelor limită pentru obţinerea

75

stării de bună calitate ecologică cu 12 ani peste decembrie 2015, termenul oficial. Evident, cererea pentru prelungirea termenului trebuie justificată de existenţa unor condiţii insurmontabile într-o perioadă scurtă sau datorită unor condiţii naturale speciale.

Toate aceste cereri de amânare şi derogare a termenelor finale, precum şi motivele şi justificările vor fi incluse în Planul de management al bazinului hidrografic, şi deci vor fi şi expuse publicului. Prin urmare, extinderea termenelor limită se va face doar în condiţii excepţionale şi cu justificări foarte bine motivate.

• Obiective mai puţin stringente. Conform articolului 4 (5), Statele Membre pot exclude din atenţia Directivei anumite ape de suprafaţă care sunt puternic afectate de activitatea umană şi pentru care o reabilitare ecologică ar deveni insurmontabil din punct de vedere financiar. Metodologia pentru obţinerea excluderii acestor tipuri de ape puternic afectate din vizorul Directivei presupune foarte mulţi paşi şi etape de parcurs, Având în vedere şi faptul că opinia publică are un cuvânt important în judecarea acestor situaţii, excepţiile de la Directivă se vor accepta doar pentru cazuri şi situaţii speciale.

3.4.3.5 Opţiuni politice. O importanţă deosebită în atingerea scopurilor Directivei o are implicarea organizaţiilor non-guvernamentale ale Statelor Membre, care devin eficiente în următoarele situaţii:

• la nivelul bazinului hidrografic: − participarea în realizarea manuscrisului Planului de Management pentru

Bazinele Hidrografice, şi în limitarea cererilor de amânare a termenelor limită pentru îndeplinirea obiectivelor Directivei;

− controlarea modului de clasificare a apelor în categoria de ape puternic modificate şi a argumentelor care ar susţine aplicarea acestui tip de încadrare;

• la nivel naţional: − verificarea înglobării articolelor Directivei în legislaţia naţională; − participarea în procesele de stabilire a condiţiilor de referinţă pentru

starea ecologică a apelor de suprafaţă; acest proces va determina, indirect, nivelul obiectivului de stare ecologică bună;

• la nivelul Uniunii Europene: − asigurarea unei colaborări strânse între Statele Membre, având în vedere

faptul ca în final trebuie trasate hărţile de calitate ecologică pentru apele de suprafaţă;

− participarea în activitatea de intercalibrare a apelor de referinţă precum şi în definirea claselor şi a graniţelor între clase. Problemele de mediu trebuie explicate şi nu ascunse.

76

3.4.4 POLITICA SUBSTANŢELOR CHIMICE DIN CADRUL DIRECTIVEI CADRU PENTRU APĂ

3.4.4.1 Introducere. Directiva cadru pentru apă oferă cadrul legal de acţiune al Statelor Membre la nivelul Comunităţii Europene pentru uniformizarea standardelor statelor privind poluarea apelor cu substanţe chimice.

• La nivelul Statelor Membre. Standardele de calitate ale mediului pentru emisii ale poluanţilor trebuie reglementate şi adoptate la nivelul Statelor Membre (o listă a substanţelor poluante este indicată în Anexa VIII). Aplicarea acestor reglementări trebuie realizată în scopul atingerii unei “stări ecologice bune”- definite în Anexa V - până în anul 2015.

Pentru apele care vor atinge un statut înalt ecologic, Statele Membre trebuie să se asigure de următoarele elemente:

Prevenirea evacuării poluanţilor ne-sintetici în cantităţi semnificative care ar avea drept urmare disturbarea calităţii ecologice a apei.

Prevenirea evacuării substanţelor poluante sintetice în cantităţi semnificative care ar determina depăşirea limitelor de detecţie.

• La nivelul Comunităţii Europene. Uniunea Europeană stabileşte standarde la nivelul comunitar, care au rolul de a completa mecanismul legislativ necesar obţinerii de “stare chimică” bună pentru toate resursele de apă.

Standardele existente la nivelul Comunităţii Europene (prezentate în Directivele fiice ale Directivei pentru Substanţe periculoase (76/464/CEE) sunt prezentate în Anexa IX a Directivei Cadru pentru Apă. În cazul apelor de suprafaţă, obiectivele stabilite în Planul de Management al Bazinelor Hidrografice impun cel puţin respectarea tuturor standardelor de calitate stabilite de Directiva 76/464/CEE.

Evident, toate Directivele Fiice referitoare la Substanţele Periculoase trebuie supuse unei revizuiri atente din partea Comisiei Europene; de asemenea, măsurile propuse de Directiva 76/464/CEE şi fiicele sale trebuie reanalizate.

Se pot pune în discuţie şi substanţele periculoase care nu au fost incluse în Directiva cadru pentru apă.

Lista de substanţe periculoase incluse în Directiva cadru a fost constituită conform procedurilor din Articolul 16.

Substanţele periculoase cu prioritate vor fi selectate din această listă, şi vor fi revizuite la fiecare 4 ani. Lista înlocuieşte cea care conţine 129 de substanţe prioritare stabilite de Consiliul Comunităţii în 22 iunie 1982.

3.4.4.2 O analiză detaliată a Directivei.

• Tipuri de ape de suprafaţă protejate de Directivă. Directiva cadru pentru apă se aplică apelor de suprafaţă, definite după cum urmează:

77

− ape de suprafaţă continentale (râuri, lacuri, rezervoare, canale); − ape de coastă (estuare, de coastă – definite ca fiind zonele de apă

amplasate la o milă marină de la linia teoretică utilizată pentru definirea şi măsurarea apelor teritoriale).

• Măsuri la nivelul Statelor Membre. Statele Membre trebuie să controleze poluarea apelor de suprafaţă cu ajutorul următoarelor instrumente:

− identificarea apelor de suprafaţă pentru care emisiile de poluanţi pot pune în pericol menţinerea calităţii ecologice a apei sau pentru care restabilirea condiţiilor de bună calitate până în 2004 este greu de realizat;

− identificarea substanţelor poluante responsabile pentru problema deze-chilibrării ecologice;

− stabilirea unor standarde de calitate a mediului pentru substanţele poluante deversate în cantităţi semnificative pentru producerea sau deteriorarea calităţii ecologice a apei.

Un neajuns major al standardelor de calitate a mediului este acela că exprimă

valori medii anuale admise pentru concentraţiile de poluanţi deversaţi, ceea ce înseamnă că temporar, sunt admise valori ridicate pentru aceste concentraţii.

• Măsuri la nivelul Comunităţii Europene o Substanţe prioritare. Pentru substanţele din lista de priorităţi conţinută de

Directiva Cadru pentru Apă, este necesară stabilirea de măsuri unice la nivel comunitar, conform articolului 16(6). Pentru a stabili aceste măsuri, Comisia va stabili o listă provizorie cu propuneri pentru substanţele prioritare, care apoi va fi susţinută în faţa Consiliului şi Parlamentului European, care au puterea legislativă de a aproba aceste liste. Substanţele periculoase vor fi clasificate drept prioritare în funcţie de riscul pe care îl prezintă în afectarea mediului acvatic. Există legislaţie orientată către definirea procedurilor de alegere a substanţelor periculoase prioritare:

1. În funcţie de riscul general pe care îl prezintă (Regulamentul CEE 793/93, Directiva 91/414/CEE şi Directiva 98/8/CE).

2. În funcţie de riscul orientat într-o anumită direcţie (Regulamentul CEE 793/93).

3. În funcţie de riscul pe care îl prezintă, substanţele periculoase pot fi considerate prioritare pe baza analizei fundamentate pe studii simplificate de risc, dar însoţite de studii suplimentare ştiinţifice care ţin seama de teorii ale haosului, completate de date obţinute din activitatea de monitorizare a contaminării.

Lista de substanţe prioritare va fi revizuită de către Comisia Europeană din 4 în 4 ani, dar asta nu înseamnă neapărat obligativitatea adăugării de substanţe pe lista prioritară la finalul perioadei.

78

După aprobarea listei de substanţe prioritare de către Consiliului şi Parlamentul European, Comisia va propune măsuri de reducere progresivă a emisiilor pentru substanţele periculoase prioritare.

Pentru ca măsurile propuse să devină lege, ele trebuie să fie aprobate de Consiliu şi Parlament, căpătând forma de Directive fiice. Chiar dacă nu există un acord comun în ceea ce priveşte pachetul de măsuri pentru fiecare substanţă sau grup de substanţe până la termenul limită 2006, Statele Membre sunt obligate să stabilească standarde de protecţie a mediului, la nivel naţional, care să controleze toate sursele de poluanţi periculoşi pentru toate apele de suprafaţă.

o Substanţe prioritare de risc. Standardele la nivelul comunităţii trebuie să facă referire specială la substanţele cu risc ridicat pentru mediu; acest tip de substanţe fac parte dintr-o categorie specială a listei de substanţe prioritare menţionate în Directiva cadru pentru apă. Această categorie de substanţe a fost stabilită împotriva multor rezistenţe, la cererea Parlamentului European.

Este primul caz în istoria legislaţiei europene de elaborare a unui document legislativ care controlează nivelul emisiilor substanţelor periculoase în apele de suprafaţă, şi a fost elaborat sub egida OSPAR – o convenţie pentru protecţia Mediului Marin al Oceanului Atlantic, regiunea Nord-Est, semnat în septembrie 1992, la Paris, între ţările nord-est atlantice (Belgia, Danemarca, Finlanda, Franţa, Germania, Islanda, Irlanda, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania, Suedia, Marea Britanie şi nu în ultimul rând, Comisia Comunităţii Europene). Acest document a intrat în vigoare în martie 1998.

Într-o a doua etapă, Consiliul şi Parlamentul European trebuie să adopte o serie de măsuri privind lista de substanţe periculoase de risc (Articolul 16(8)) şi să urmărească îndeplinirea lor la nivelul Statelor Membre, fără însă a specifica şi un termen limită pentru îndeplinirea acestora. Este totuşi de aşteptat ca în 20 de ani, să existe pachete de legi deja în vigoare pentru controlul tuturor substanţelor periculoase considerate de Comunitate ca având risc ridicat.

o Prima listă de substanţe prioritare a Directivei cadru pentru apă. Conţinutul primei liste de substanţe prioritare a fost definitivată de Comisie şi făcută publică în februarie 2000, şi conţine 32 de substanţe selectate în urma aplicării unei proceduri simplificate de evaluare a riscului prezentat de substanţele respective. Numărul total al substanţelor considerate, 32, nu reflectă cifra totală exactă a substanţelor analizate, dar reprezintă capacitatea administrativă actuală a Comisiei; noi substanţe pot fi adăugate listei iniţiale, la fiecare 4 ani. Există, fără îndoială, un număr mare de substanţe care nu a fost încă monitorizat, ca de exemplu:

− 60% din pesticidele curent utilizate; − substanţe chimice periculoase, dar cu producţie anuală sub 1000 tone. − substanţe chimice industriale produse sau importate de mai puţin de

4 companii europene, în cantităţi de peste 1000 tone pe an (din date confidenţiale).

79

În consecinţă, rezultă 95 de substanţe în urma monitorizării datelor şi 123, în urma modelării datelor.

Din cele 32 de substanţe indicate de Directiva cadru pentru apă, 21 sunt clasificate ca substanţe periculoase de risc. Parlamentul va indica încă 7 substanţe, astfel încât lista finală va fi de 39, din care 28 de risc înalt.

• Alte obiective ale Directivei Cadru pentru Apă referitoare la legislaţia pentru substanţele chimice

o Anularea legislaţiei existente. După 13 ani de la data intrării în vigoare a Directivei cadru pentru apă va fi anulată Directiva substanţelor periculoase (76/464 CEE). Articolul 22 (6) subliniază faptul că toată legislaţia stabilită de Directiva cadru pentru apă trebuie să fie aplicată cu cel puţin aceeaşi stricteţe ca şi cea stabilită de Directiva substanţelor periculoase. Nu este însă clar dacă această clauză garantează un nivel identic de protecţie a apei sub setul legislativ al Directivei cadru pentru apă în comparaţie cu precedenta Directivă (76/464 CEE), din moment ce aceasta va fi anulată; în ceea ce priveşte cele 5 Directive fiice ale Directivei 76/464 CEE, acestea vor fi revizuite. Pentru substanţele periculoase deja incluse în lista de priorităţi, standardele de calitate şi de nivel ale emisiilor vor fi revizuite, iar pentru cele care nu sunt încă incluse în lista de priorităţi, legislaţia va fi revizuită, dar există şi opţiunea pentru anularea lor (Articol 16 (10)).

3.4.4.3 Derogări şi extensii ale termenelor privind substanţele chimice. Articolul 4 (4) al Directivei cadru pentru apă poate extinde termenul de obţinere al unui bun status cu până la 12 ani peste 2015. O astfel de regulă este justificată de necesitatea luării în considerare a diverselor condiţii naturale sau a unor condiţii tehnice insurmontabile. Pe de altă parte, o extindere a termenelor de îndeplinire a obiectivelor poate determina o creştere disproporţionată a costurilor.

Articolul 4 (5) poate da naştere la şi mai multe probleme. Statele Membre pot să excludă, conform acestui articol, anumite ape de suprafaţă de la îndeplinirea obiectivelor, în cazul în care sunt foarte afectate de activităţile umane, iar restabilirea condiţiilor ecologice ar determina costuri insurmontabile. Slăbiciunea formulării acestui articol se referă la faptul că nu se specifică dacă aceste acţiun umane s-au desfăşurat în trecut sau se desfăşoară încă. Există totuşi foarte mulţi paşi pentru a obţine această excludere de la aplicarea legii Directivei, şi în plus, există etapa de studiu şi consultare a publicului care poate să împiedice aplicarea acestei derogări.

3.4.4.4 Opţiuni politice. Care sunt elementele cheie formulate de Directiva cadru pentru apă, în ceea ce priveşte protecţia apei împotriva poluării, şi cum pot deveni organizaţiile non-guveramentale eficiente? O parte din răspunsuri este creionată în continuare.

80

• La nivelul bazinului hidrografic: − participarea în procesul de analiză a organismelor non-guvernamentale; − participarea în procesul de stabilire a standardelor de calitate a mediului; − obiectivele de obţinere a unui anumit grad de protecţie a mediului, pentru

apele de suprafaţă, pot deveni subiecte de discuţie, însă derogările de la lege trebuie să respecte toate procedurile legale, o mare importanţă având-o opinia publică prin reprezentanţii ei;

− participarea la elaborarea manuscriselor Planului de Management a Bazinelor Hidrografice ale Râurilor în vederea limitării a extinderilor în timp a îndeplinirii termenelor limită şi a limitării posibilităţilor derogării de la lege.

• La nivel naţional: − asigurarea transpunerii legislaţiei Directivei cadru pentru apă în legislaţia

naţională; − includerea de formulări mai stricte, acolo unde formularea Directivei

cadru este mai generală, ca în cazul programelor de măsuri.

• La nivel european: − asigurarea, prin presiuni asupra Comisiei Europene, a selectării

substanţelor pe lista de priorităţi după riscul pe care îl prezintă; − adoptarea, de către Comisie, a unui program de măsuri pentru controlul

substanţelor prioritare. 3.4.5 PROTECŢIA APELOR SUBTERANE DIN CADRUL DIRECTIVEI CADRU PENTRU APĂ 3.4.5.1 Introducere. Prima legislaţie europeană referitoare la calitatea apelor

subterane a fost stabilită în 1976, de către Directiva substanţelor periculoase (76/464/CEE), iar apoi, din 1980, de către Directiva apelor subterane (80/68/CEE), care reprezintă încă cea mai importantă legislaţie europeană în vigoare pentru protecţia apelor subterane împotriva poluării cu substanţe periculoase.

Mai recent, Comunitatea adoptă Directiva nitraţilor (91/676/EEC) pentru controlul afectării apelor subterane de nitraţii utilizaţi în agricultură. Directiva nitraţilor impune Statelor Membre să adopte măsuri în cazurile depăşirilor concentraţiilor de nitraţi a valorii maxime admise de 50 mg/l.

• Directiva pesticidelor (91/414/EEC) stabileşte cerinţe riguroase pentru protecţia apelor subterane. În momentul comercializării acestor substanţe, trebuie făcută dovada că utilizarea lor nu determină concentraţii ale pesticidelor în apele subterane mai mari de 0,1 micrograme pentru un litru.

81

Cu toate aceste Directive, resursele subterane de apă rămân încă în pericol, în timp ce supraexploatarea lor nu este nicăieri menţionată. În 1995, Consiliul European atrage atenţia asupra importanţei deosebite a resurselor subterane de apă ca fiind esenţiale în asigurarea ciclului apei şi a existenţei ecosistemelor, reprezentând cea mai importantă resursă de apă potabilă (două treimi din sursele de apă potabilă a Europei o constituie apele subterane); în acest sens, stabileşte principalele direcţii ale legislaţiei pentru protecţia apelor subterane: ⊇ men-ţinerea calităţii apelor subterane nepoluate; ⊄ prevenirea poluării în viitor; ⊂ restaurarea calităţii apelor subterane, acolo unde este posibil.

• Directiva cadru pentru apă stabileşte o mare parte din măsurile preventive necesare. Astfel, Statele Membre sunt obligate:

- Să prevină sau să limiteze deversarea de poluanţi în apele subterane, şi să prevină deteriorarea statutului tuturor tipurilor de ape subterane.

- Să protejeze, să îmbunătăţească şi să restaureze toate tipurile de ape subterane, asigurând un echilibru între utilizarea şi refacerea apelor subterane, cu scopul obţinerii unei stări bune de calitate pentru toate apele subterane până în decembrie 2015.

- Să monitorizeze şi să controleze deversările oricăror substanţe poluante în apele subterane, astfel încât să se obţină, gradat, concentraţii din ce în ce mai reduse de poluanţi în apele subterane.

Datorită poziţiilor conflictuale între Consiliul European şi Parlament legate de protecţia apelor subterane împotriva poluării, nu există măsuri elaborate la nivel european, dar acestea ar trebui formulate, conform Directivei, până în decembrie 2002, conform precizărilor Directivei cadru pentru apă, articolul 17.

Chiar în lipsa unei legislaţii la nivel european, Statele Membre au obligaţia de a atinge obiectivele unor ape subterane nepoluate prin aplicarea unor măsuri la nivel naţional, conform Directivei cadru pentru apă, iar termenul limită este decembrie 2013.

3.4.5.2 Analiza detaliată a programului de protecţie a apelor subterane. • Scopul Directivei. Care sunt tipurile de ape subterane protejate? În

articolul 2.2, Directiva cadru pentru apă defineşte noţiunea de ape subterane. Conform definiţiei, apele subterane care reprezintă subiectul Directivei sunt cele care au un debit semnificativ sau cele pentru care rezerva de apă subterană are o valoare semnificativă. Statele membre au opţiunea de a indica acele tipuri de ape subterane importante pentru restabilirea sau menţinerea ecosistemelor de suprafaţă sau sunt importante ca resurse de apă. Identificarea şi caracterizarea apelor subterane trebuie raportată Planului de Management al Bazinelor Hidrografice, în acest mod ele fiind supuse atenţiei publice.

• Clasificarea Apelor Subterane. Anexa V a Directivei indică un sistem de clasificare a calităţii apelor subterane. Prin urmare, există două clase de calitate a apelor subterane: calitate bună şi calitate insuficientă. Prima clasă se referă la

82

apele subterane care îndeplinesc condiţii de bună calitate, atât din punct de vedere chimic, cât şi din punct de vedere cantitativ. Cele care nu îndeplinesc condiţiile de bună calitate intră în categoria apelor subterane de calitate insuficientă.

Condiţiile bune din punct de vedere cantitativ se definesc prin următoarele cerinţe de îndeplinit:

− resursele disponibile ale apelor subterane precum şi rata de reîmprospătare a acestor ape (fără a lua în considerare debitul de alimentare a apelor de suprafaţă) nu sunt depăşite de cantităţile de apă prelevate din apa subterană respectivă.

− eventuală afectare a proprietăţilor apelor subterane nu afectează puternic obiectivele ecologice propuse pentru apele de suprafaţă care depind direct de acea apă subterană.

Condiţiile bune din punct de vedere chimic se definesc prin următoarele: − indicatorii de calitate definiţi de legislaţia europeană existentă nu

depăşesc valorile considerate ca limite superioare admisibile. Spre exemplu, Directiva nitraţilor indică o valoare maximă de 50 mg/l pentru concentraţia de nitraţi, iar Directiva Pesticidelor indică un conţinut maxim de 0,1 µg/ℓ pesticide în apele subterane.

− concentraţiile de poluanţi nu afectează condiţiile de calitate a apelor de suprafaţă asociate apelor subterane de care sunt direct alimentate.

• Prevenirea şi limitarea poluării apelor subterane. Statele Membre au obligaţia să prevină şi să limiteze poluarea apelor subterane cu substanţe poluante. Clasificarea substanţelor poluante stabilită de Directiva apelor subterane rămâne neschimbată, respectiv există cele două clase mari de poluanţi, împărţiţi între lista I şi lista II. Prin urmare, trebuie să se prevină accesul substanţelor conţinute de lista I, iar pentru substanţele din lista II, trebuie limitată concentraţia lor în apele subterane, astfel încât să se evite poluarea acestora.

83

4 ASPECTE TEHNOLOGICE ALE POLITICII ŞI MANAGEMENTULUI APEI

4.1 ECHIPAMENTE PENTRU REDUCEREA RISIPEI DE APĂ

Nivelul de viaţă ridicat determină modificarea cantităţilor de apă consumate,

în special a consumurilor de apă menajere; una din consecinţe este aceea că cea mai mare parte a consumurilor orăşeneşti o constituie cel de tip casnic.

De exemplu, în Spania, consumurile de tip urban sunt structurate după cu urmează: 70% pentru consum casnic, 24% pentru micile industrii şi servicii, iar 6% pentru serviciile publice. Din consumul menajer, cea mai mare cantitate de apă este utilizată în grupurile sanitare, respectiv în băi, duşuri, şi pentru rezervoarele vaselor de closet, pe de o parte, iar pe de altă parte pentru maşini de spălat rufe şi vase. Celelalte componente ale consumului menajer, respectiv pentru gătit şi pentru băut, deţin procente minime faţă de cel pentru asigurarea igienei personale. În tabelul 4-1 sunt date repartiţii ale consumului casnic pe componentele sale, pentru Anglia, Wales, Finlanda şi Elveţia.

Tabelul 4-1

Repartiţia consumurilor casnice pe tipuri de activităţi

Consumuri casnice Anglia şi Wales [%]

Finlanda [%]

Elveţia [%]

Rezervorul vasului closet 33 14 33 Baia şi duşul 20 29 32 Maşini de spălat (rufe, vase) 14 30 16 Apă pentru consum uman (băut, gătit) 3 4 3 Diverse 27 21 14 Consumuri externe 3 2 2

Cele mai uzuale tipuri de consumuri casnice în funcţie de punctul de consum

sunt date în tabelul 4-2. Datele se referă la consumurile de apă din Anglia şi Wales, Franţa şi Germania.

Statisticile arată că există posibilitatea îmbunătăţirii eficienţei utilizării apei prin aplicarea de tehnologii noi armăturilor. Multe din ele dotează grupurile sanitare ale unor locuri publice, unde de cele mai multe ori, risipa de apă este

85

foarte ridicată; gradul de răspândire a acestor armături nu este foarte mare, întrucât preţul lor este destul de ridicat. Tehnologiile actuale şi activitatea de cercetare în multe institute de profil încearcă să facă posibilă vânzarea acestor produse, prin găsirea şi implementarea de tehnologii de fabricaţie cât mai puţin costisitoare. Cele mai uzuale echipamente care favorizează economii substan-ţiale de apă sunt prezentate în tabelul 4-3.

Tabelul 4-2

Consumuri medii specifice diferitelor tipuri de consumatori casnici

Echipament Anglia şi Wales

Finlanda Franţa Germania

Vas de closet Maşină de spălat rufe Maşină de spălat vase Duş Cada de baie

9,5 ℓ/utilizare 80 ℓ/ciclu 35 ℓ/ciclu 35 ℓ/duş 80 ℓ/baie

6 ℓ/utilizare 74-117 ℓ/ciclu 25 ℓ/ciclu 60 ℓ/duş 150-200 ℓ/baie

9 ℓ/utilizare 75 ℓ/ciclu 24 ℓ/ciclu 16 ℓ/duş 100 ℓ/baie

9 ℓ/utilizare 72-90 ℓ/ciclu 27-47 ℓ/ciclu 30-50 ℓ/duş 120-150 ℓ/baie

Sisteme de reducere a pierderilor apă

Nu există sisteme de tari-fare speciale pe trepte de con-sum, dar indus-tria investeşte în reducerea cantităţilor de apă a echipa-mentelor casnice

Cantitatea de apă utilizată de rezer-vorul vasului de closet depinde de anul de fabricaţie: 9 ℓ – în 1976 6 ℓ – în 1976-1993 4 ℓ – în 1993-1996 2-4 ℓ – din 1996

Sistemele de reduce-re a pierde-rilor apă nu sunt des întâlnite

Municipalităţile au investit foarte mult atât în instalarea de sisteme de economisire a apei, cât şi în campanii media pentru public

Tabelul 4-3

Echipamente uzuale de reducere a risipei apei pentru consumatori casnici

Echipament Descriere Economia de apă

Armături Armături cu aeratoare Armături cu termostat

Introduce aer în jetul de apă, micşorând volumul de apă consumat, efectul final fiind acelaşi Menţin temperatura de amestec selectată iniţial

Reduce debitul de apă cu aprox. 50% Reduce debitul de apă şi consumul de energie cu aprox. 50%

86

Tabelul 4-3 (continuare)

Echipament Descriere Economia de apă Armături cu senzori infraroşu Armături electronice, cu li-mitarea timpului de utilizare

Livrează apă doar în prezenţa unu obiect în zona infraroşu Livrează apă doar un interval redus de timp

Reduce debitul de apă cu aprox. 70-80%

Vase de closet Construcţia vasului permite utilizarea 3-6 l pentru o spălare eficientă

Sisteme de reducere a consumurilor de apă pentru vechile armături Sistem aerator pentru baterii vechi Buton pentru limitarea spălării vasului de closet Sisteme de reducere a debitelor pentru duşuri

Introduce aer în jetul de apă, micşorând volumul de apă consumat, efectul final fiind acelaşi

Reduce debitul de apă cu aprox. 40% Reduce debitul de apă cu aprox. 70% Reduce debitul de apă cu aprox. 10 - 40%

În ultimii ani, UE a încercat să stabilească o serie de condiţii necesare i

maşinilor de spălat vase (Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene, august 1993) şi a celor pentru spălarea rufelor (Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene, august 1996) ca aceastea să poată fi considerate echipamente “ecologice”. O condiţie se referă la cantitatea de apă utilizată la un ciclu de spălare (respectiv 1,85 ℓ/obiect spălat, pentru maşinile de spălat vase şi maxim 15 ℓ de apă pentru un ciclu de funcţionare a unei maşini de spălat rufe, la o temperatură de 60oC), precum şi la energia electrică consumată. Tehnologia a avansat şi în acest domeniu, şi progresele sunt remarcabile, în special în ultimii 20 de ani (fig. 4-1 şi fig. 4-2). O altă etapă extrem de dificilă o reprezintă promovarea acestor noi produse. În ceea ce priveşte decizia companiilor sau a autorităţilor locale, se pot iniţia acţiuni de retehnologizare a unor spaţii sociale, cum ar fi birouri, şcoli, complexe sportive, care să includă aceste noi sisteme de eficientizare a utilizării apei la punctele de consum. Un sector dificil de penetrat îl reprezintă vânzările în domeniul echipamentelor casnice, întrucât sunt necesare investiţii suplimentare şi costisitoare în campanii publicitare care să promoveze noile produse pe criteriile eficienţei utilizării apei, eficienţă reflectată în facturi de plată mai reduse pentru consumurile de apă şi energie electrică. Acest proces este de durată, iar progresul este destul de lent.

87

Figura 4-1 Evoluţia consumurilor de apă pentru maşini de spălat rufe.

Figura 4-2 Evoluţia consumurilor de apă pentru maşini de spălat vase.

Impactul utilizării acestor noi echipamente de reducere a consumurilor de

apă este diferit de la ţară la ţară, în funcţie de raportul între consumul orăşenesc total şi cel casnic. Spre exemplu, o reducere a consumurilor casnice de 10 – 70%, va conduce în Olanda la o scădere a consumului orăşenesc de 6-40%. În

88

Marea Britanie, o reducere similară a consumurilor casnice ar avea drept consecinţă o scădere a consumului de apă orăşenesc de 4 până la 31%. 4.2 CONTORIZAREA APEI

În multe din ţările europene, nota de plată pentru consumul de apă menajer

are o valoare fixă. Spre exemplu, în Marea Britanie nivelul facturii de apă este proporţional cu valoarea proprietăţii. În Irlanda, valorile facturate ale apei pentru consumatorii casnici sunt înglobate în taxele locale; în Islanda, plata se face în funcţie de numărul de de proprietate deţinută, la care se adaugă o taxă globală pe proprietate. Cu toate acestea, cel mai uzual sistem de facturare a apei se bazează pe contorizarea cantităţii de apă consumate.

2m

Este greu de analizat impactul pe care îl are acest sistem de facturare a apei. În schimb, trebuie găsit un echilibru între cantităţile de apă consumate şi pierderile prin reţea, care determină pierderi de apă necontorizate. Pierderile de apă pot fi depistate mai uşor dacă se realizează o măsurare a debitelor de apă nu numai la consumator, ci şi într-o secţiune în amonte de consumator, pe reţeaua de distri-buţie. Sistemele de contorizare au avantajul depistării imediate a eventualelor fisuri în reţeaua de alimentare cu apă; se estimează că pierderile prin reţelele de distribuţie nemonitorizate pot ajunge la 10 – 25% din totalul apei măsurate.

4.3 REDUCEREA PIERDERILOR DE APĂ ÎN REŢELELE DE DISTRIBUŢIE Pierderile de apă prin reţelele de distribuţie pot atinge valori foarte ridicate

direct proporţionale cu volumul apei introduse în reţea. Consecinţele sunt nu numai de ordin economic, dar în acelaşi timp, calitatea apei poate fi compromisă, pericolul de contaminare al apei fiind cu atât mai mare cu cât presiunea apei este mai redusă.

Pierderile de apă din reţea pot avea mai multe cauze: − neetanşeizare corectă a pieselor de legătură; această situaţie apare în

special în cazul reţelelor de distribuţie vechi; − pierderile de apă se pot înregistra chiar în instalaţiile consumatorilor, în

secţiuni amplasate în amonte de zona monitorizării debitelor; − imposibilitatea unor tipuri de contoare de a înregistra debite de apă cu

valori scăzute, datorită componentelor mecanice care îi pot afecta sensibilitatea;

− existenţa unor consumuri de apă necontorizate, ca de exemplu stropirea grădinilor, curăţarea străzilor – aceste consumuri se estimează cu ajutorul unor norme de consum, iar diferenţele sunt considerate pierderi.

89

În tabelul 4-4 se prezintă valori ale pierderilor de apă raportate în diferite ţări; diferenţele mari sunt explicabile prin starea tehnică diferită a reţelelor de distribuţie, precum şi datorită cauzelor prezentate anterior.

În Elveţia, pierderile de apă în reţelele de distribuţie pentru anumite comunităţi sunt estimate la aproximativ 30%. În Zurich, în urmă cu 10 ani, pierderile de apă au fost sunt estimate la 40-50% ; în prezent, în urma lucrărilor de întreţinere a reţelelor, desfăşurate anual, pierderile de apă s-au redus cu până la 10% (Skarda 1999).

Lucrările de întreţinere şi de înlocuire a tronsoanelor reţelelor de apă afectate sunt principalul mod eficient de reducere a pierderilor de apă. O analiză statistică la nivel internaţional oferă un procent anual de 0,6% de tronsoane înlocuite din reţeaua de apă.

În Elveţia, durata medie de viaţă a unei instalaţii de apă este estimată la 50 de ani, iar durata de viaţă a unor conducte din materiale actuale, izolată corect, poate să ajungă până la 200 de ani. Autoritatea apei din Zurich recomandă o rată anuală a schimbării traseelor de apă de 2% (Skarda 1999).

Tabelul 4-4

Valori estimate ale pierderilor prin reţelele de distribuţie

Ţara Pierderi de apă estimate (% din alimentarea cu apă)

Sursa de informaţii

Albania < 75 (1) Armenia 50-55 (2) Bulgaria (Sofia) 30-40 (3) Bulgaria (fără Sofia) > 60 (3) Croaţia 30-60 (3) Republica Cehă 20-30 (4) Danemarca 4-16 (5) Finlanda 15 (6) Franţa (medie naţională) 30 (7) Franţa (Paris) 15 (7) Franţa (zonele rurale) 32 (7) Germania (fostă estică) 6,8 (8) Germania (fostă vestică) 15,9 (8) Germania (medie totală) 8,8 (8) Ungaria 30-40 (3) Italia (medie naţională) 15 (9)

90

Tabelul 4-4 (continuare)

Ţara Pierderi de apă estimate (% din alimentarea cu apă)

Sursa de informaţii

Italia (Roma) 31 (9) Moldova 40-60 (3) Romania 21-40 (10) Slovacia 27 (11) Slovenia 40 (4) Spania 24-34 (12) Ucraina 50 (3) Marea Britanie (Anglia şi Wales) 8,4 m3/ km, zi sau

234 ℓ/proprietate, zi

(7)

Surse de informare: (1) – Mountain Unlimited 1997;

(2) - WHO 1997; (3) – Mountain Unlimited 1995; (4) - PTL/W 1999; (5) – Vangsgaard 1997; (6) – FEI 1999; (7) – OFWAT 1997; (8) –Umweltbundesamt 2000; (9) – IRSA 1996; (10) – EEA/WHO 1999; (11) – EEA 1999; (12) – MMA 1998.

Există mai multe metode de calcul a eficienţei unei reţele de distribuţie a

apei:

• Raport de eficienţă. Acest raport se calculează cu relaţia: Raportul de eficienţă (%) = (volumul măsurat / volumul distribuit) . 100⋅ Această metodă de calcul este cel mai simplu de aplicat, întrucât foloseşte

doar valori măsurate, şi compară volumele măsurate ajunse la consumatori cu cele introduse în sistemul de alimentare cu apă.

Rezultatele nu pot fi interpretate sau utilizate pentru compararea diferitelor reţele, întrucât această metodă nu ia în considerare toate consumurile de apă din reţea (consumurile de apă necontorizate, consumurile de apă privind întreţinerea reţelei. Această metodă este utilă în special în analiza în timp a stării de funcţionalitate a reţelei, decât în obţinerea unor cifre care să exprime starea reţelei.

91

• Raportul de eficienţă netă. Acest raport reprezintă un indicator mai sugestiv, şi se determină cu relaţia:

100⋅

++

++

=istribuit)(volumul d

ie) distributretelei deetinerii cesar întrvolumul ne

rmelorconform nomasurat, volumul ne

ontorizat (volumul c

(% ) neta eficienta deraportul

Această relaţie oferă o mai bună informaţie asupra stării reţelei, întrucât

consideră toate tipurile de consum de consumuri de apă posibile (contorizate/ necontorizate/tehnologice). Cu toate aceste, termenii care intervin în relaţia de calcul sunt estimări aproximative, ceea ce conduce la concluzia că indicatorul de eficienţă poate avea erori.

• Indicele specific de pierderi. Evoluţia stării fizice a reţelelor de distribuţie poate fi urmărită cu ajutorul unui indicator specific al pierderilor de apă, determinat prin raportarea volumelor de apă la lungimea totală a tronsoanelor reţelei de distribuţie analizate:

indicele specific de pierderi (m3/zi/km)=pierderi/ lungimea reţelei Lungimea reţelei poate include distanţa totală a traseului parcurs de apă

pornind de la producător (prelevare) la consumator. Există ţări în care o exprimare a pierderilor în ℓ/proprietate/zi este mai sugestivă.

Pierderile de apă exprimate în această manieră pot fi comparate cu valorile acceptate pentru pierderi, care admit pierderi de apă în punctele de conexiune ale contoarelor, şi care stabilesc valori maxime pentru pierderile de apă de-a lungul reţelelor de apă (respectiv indicele de pierdere internaţional admis – conform Agenţiei de Mediu Britanică, 1998a).

• Indicele specific de debit. Acest indicator poate fi utilizat în evaluarea procentului de utilizare a reţelei de distribuţie:

edistributietelei de lungimea r

de apaontorizatevolumele c de debitl specificIndicatoru km)/zi/(m 3 =

Zonele rurale sunt caracterizate, în general, de un indicator specific de debit

mai scăzut (sub 10), în timp ce zonele urbane au o valoare mai ridicată (peste 30). Acest indicator poate fi utilizat în asociaţie cu indicatorii definiţi mai sus, pentru a completa imaginea asupra reţelei.

• Indicele de apreciere globală a reţelei. Multe companii de apă consideră

că un tablou complet al stării tehnice şi de utilizare a reţelelor de apă trebuie să

92

ia în considerare mult mai mulţi factori. Un tablou complet al acestor factori este indicat în tabelul 4-5 (Agenţia de Mediu Britanică, 1998c).

Chiar dacă totalul cheltuielilor necesare prelevării, tratării şi distribuţiei apei se ridică la sume foarte mari, nu întotdeauna reparaţiile necesare reducerii pierderilor de apă prin reţelele de distribuţie reprezintă soluţia cea mai bună din punct de vedere economic. Uneori, creşterea cantităţilor de apă trimise în reţea pentru acoperirea pierderilor poate reprezenta o soluţie mai puţin costisitoare decât repararea reţelelor.

Tabelul 4-5

Factori în aprecierea pierderilor de apă în reţelele de distribuţie

Factori de apreciere Northumbrian Water, UK

Essex şi Suffolk, UK

Dijon, France

Populaţie 2 532 100 1 662 200 151 000

Legături 887 005 586 851 20 583

Proprietăţi 1 108 756 733 564 20 583

Lungimea conductelor principale (km)

16 294 8 250 550

Presiunea apei pe timpul nopţii (m H2O)

50 45 40

Presiunea apei pe timpul zilei (m H2O)

40 35 40

Cantitatea de apă distribuită (milioane dm3/zi)

799 498 32,5

Pierderi apă prin reţea (milioane dm3/zi)

194 85 3,6

Consumatori menajeri 1 030 278 686 200 20 324

Consumul menajer (milioane ℓ/zi)

364,6 269,3 23,3

Cantitatea maximă de resurse de apă (milioane ℓ/zi)

2 000 540 100

Componente ale pierderilor

ℓ/branşament/zi 219 145 175

ℓ/proprietate/zi 175 116 175

ℓ/om/zi 77 51 24

% din cantitatea de apă distribuită

24 17 11

m3/km/zi 12 10 7

93

Tabelul 4-5 (continuare)

Factori de apreciere Northumbrian Water, UK

Essex şi Suffolk, UK

Dijon, France

Procent ocupare a unui consumator menajer (nr. persoane/casă (apartament))

2,5 2,4 7,4

Procent ocupare a unui branşament (nr. persoane /branşament)

2,9 2,8 7,3

Sursă: Agenţia de Mediu a Marii Britanie. 4.4 TEHNOLOGII NOI – PROCESE ÎN SCHIMBARE 4.4.1 INDUSTRIA

Până nu demult, au existat eforturi concentrate doar în vederea reducerii consumurilor de energie necesare proceselor industriale, şi prin urmare, a reducerii costurilor.

Incepând cu anii 1990, creşterea eficienţei utilizării apei a devenit o metodă de reducere a costurilor; în consecinţă, se urmăreşte scăderea cantităţilor necesare de apă în procesele industriale, creşterea gradului de reciclare a apei, şi evident, atenţie sporită asupra proceselor impurificatoare ale apei, care determină necesitatea aplicării unor metode costisitoare de epurare a apei.

Aplicând mai multe metode de reducere a consumurilor de apă, se înregistrează valori diferite ale cantităţiilor de apă economisite. Conform unui studiu al Institutului de Energie Catalan (1999, Spania), procentul de reducere a consumurilor de apă variază între 25-50% (fig. 4-3 şi fig. 4-4).

4.4.2 AGRICULTURA

Irigaţiile reprezintă sectorul agricol cu cel mai mare consum de apă, urmat de sectorul zootehnic şi piscicol.

o Utilizarea unui echipament eficient pentru irigaţii. În funcţie de climatul şi de zona geografică a terenului agricol, politica de irigaţii poate utiliza o gamă variată de echipamente, şi corespunzător, cantităţi de apă necesare diferite. Cele mai întinse suprafeţe de pământ agricol irigate aparţin ţărilor mediteraneene, respectiv sudul Spaniei, Italia, Grecia şi Portugalia, însumând 85% din totalul suprafeţei irigate în Europa (EEA, 1999).

94

Figura 4-3 Procentul de reducere a consumurilor de apă

în urma programelor de măsuri aplicate.

Figura 4-4 Procente de reducere ale apei în diferite ramuri industriale.

95

Eficienţa utilizării apei în agricultură înseamnă, în primul rând, optimizarea consumurilor de apă în activităţile de irigaţii, respectiv a echipamentelor utilizate pentru înmagazinare, transport, distribuţie şi irigaţie.

Echipamentele moderne pentru irigaţii (sistemele de distribuţie a apei cu sprinklere) au o eficienţă de utilizare a apei mult ridicată faţă de sistemele tradiţionale, bazate pe transportul gravitaţional al apei către zonele afectate de lipsa de umiditate. O analiză a 39 de sisteme tradiţionale de irigaţii care deserveau 82 000 ha de teren agricol indică o eficienţă a utilizare a apei sub 60%, prin comparaţie cu o eficienţă de aproximativ 80% pentru utilizarea unor sisteme de irigaţii sub presiune pentru aceeaşi suprafaţă.

o Eficienţa globală a sistemelor de irigare poate fi exprimată cu ajutorul următorilor indicatori, definiţi după cum urmează:

− eficienţa de transport - se referă la pierderile de apă din punctul de extracţie a apei din sursele de apă până la instalaţia de distribuţie a apei în zona irigată;

− eficienţa de distribuţie a apei - se referă la pierderile de apă în sistemele de distribuţie a apei în zonele irigate;

− eficienţa de irigaţie - se referă la pierderile de apă în echipamentele de apă;

− eficienţa globală se exprimă ca produsul eficienţelor individuale, definite mai sus.

O metodă de îmbunătăţire a eficienţei utilizării apei o reprezintă

transformarea schemelor de irigaţii gravitaţionale în scheme de irigaţii sub presiune; acestă metodă a fost aplicată în parte în majoritatea ţărilor în care sistemele gravitaţionale sunt cele mai uzuale. Costul implementării sistemelor sub presiune este relativ ridicat, estimat la aproape 10 000 EUR/ha, care de multe ori depăşeşte chiar valoarea producţiei agricole a suprafeţei respective.

În ţările est europene, metoda cea mai utilizată în irigaţii este cea cu distribuţia apei sub presiune, cu sprinklere, dar datorită problemelor economice din ultima perioadă, utilizarea şi întreţinerea acestor instalaţii au fost în cea mai mare parte abandonate, iar noile structuri formate, fermele mici nu au încă puterea economică necesară unei astfel de investiţii. De aceea, intervenţia guvernelor şi subvenţiile de la stat au o importanţă deosebită în alegerea sau schimbarea sistemelor moderne de irigaţii.

96

5 ASPECTE ECONOMICE ALE POLITICII ŞI MANAGEMENTULUI APEI 5.1 TARIFAREA APEI Tarifele pentru apă sunt stabilite ca urmare a aplicării diferitelor politici

economice, în funcţie de disponibilitatea resurselor de apă. O estimare a metodelor de stabilire a tarifelor pentru apă conduce la

concluzia că trebuie să se ia în considerare influenţa nivelului preţului apei asupra reducerii cerinţei de apă. Se pot face comparaţii între tarifele de apă aplicate în diferite ţări. Complexitatea metodologiilor de stabilire a acestor tarife poate fi dedusă din analiza diferitelor concepte de tarifare a apei precum şi a diferite sisteme manageriale naţionale ale apei.

În general, evoluţia structurii tarifelor de apă în ultimii ani depinde de dezvoltarea politicilor apei, în special datorită implementării recente a directivelor europene referitoare la resursele de apă.

Componentele tarifelor de apă includ o parte legată de sistemele de distribuţie a apei, întreţinerea acesteia, precum şi de tratare apei. Alte părţi se referă la diferite taxe plătite către diverse instituţii (taxe de tratare a apei, taxe de colectare a apelor uzate etc.). Exemple sunt oferite în tabelul 5-1.

Tabelul 5-1

Structura tarifelor de apă în Franţa, în perioada 1991 – 1997 (s-a luat în considerare

o factură de apă pentru un consum tipic de 120 /apartament/an)3m *

Componenta 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997

Distribuţia apei 654 685 731 765 793 822 842 Păstrarea resurselor 12 18 20 26 31 32 33 Epurarea apelor uzate 389 424 477 525 555 585 614 Taxe pentru poluare 83 134 165 220 253 284 291 Taxe suplimentare 91 107 130 153 167 187 194 TOTAL 1 229 1 368 1523 1 689 1 799 1 910 1 974

* Ianuarie 1999: FRF 6,559 = 1 EUR

97

În Franţa, rata de creştere a tarifului apei a avut o relativă scădere de-a lungul ultimilor ani. În 1997, tariful apei a crescut cu 3,3%, faţă de anii 1992 şi 1993, în care tarifele au înregistrat o creştere de 11,3%. Considerând intervalul de timp 1992 – 1997, creşterea tarifelor apei a fost de 61%.

Cu toate acestea, este dificil de tras o concluzie asupra modului în care evoluează tariful apei în Europa, şi foarte important este şi sistemul de referinţă ales. Exprimate în EUR, tarifele pot avea o evoluţie ascendentă, iar exprimate ca procente faţă de PIB, se pot înregistra scăderi ale acestora. Spre exemplu, oraşe ca Lisabona înregistrează creşteri ale tarifelor anuale ale apei, exprimate ca procente din PIB, de la 11,0% în 1995 la 2,2% în 1996. În Budapesta, în acelaşi interval de timp, se înregistrează o creştere de la 1,5 la 1,9%; pentru Paris, chiar dacă valorile în EUR demonstrează o creştere a tarifelor, dacă acestea sunt raportate la PIB-ul Franţei, se înregistrează de fapt o scădere, de la 1,3 la 1,2% în perioada 1995-1996. Scăderea mai semnificativă se înregistrează în Bucureşti şi Ljubljana, de la 4,5% la 3,5% respectiv 2,4% la 0,7%.

În general, consumatorii pot sesiza introducerea în tarifele pentru apă a unor taxe care nu se referă neapărat la cantitatea de apă utilizată. Tariful apei ar trebui să redea cu claritate toate componentele sale, şi în plus, acestea ar trebui delimitate foarte clar, în costuri privind ciclurile de utilizare a apei şi în taxe corespunzătoare.

În figura 5-1 sunt prezentate valori ale tarifelor de apă pentru diferite oraşe europene. Cele mai ridicate tarife sunt în Germania (350,16 EUR), urmate de Olanda (344,35 EUR) şi Danemarca (303,57 EUR). Italia (49,62 EUR) şi Norvegia (84,83) au cele mai scăzute valori pentru tarifele de apă din Europa.

În ţările est europene, tarifele pentru apă sunt mult mai scăzute, variind de la 20 ECU/an şi familie în Bucureşti şi Bratislava la 59 ECU/an pentru o familie în Praga (fig.5-2). O analiză a structurii acestor tarife indică faptul că există componente şi aspecte foarte diferite care conduc la diferenţe foarte mari; de fapt, compararea lor este extrem de analizat, şi de multe ori, concluziile pot fi greşite, întrucât nu se cunosc toţi factorii care influenţează nivelul acestor tarife.

În statele est europene, tarifele pentru apă au înregistrat creşteri spectaculoase în comparaţie cu rata inflaţiei, ceea ce a determinat, în unele ţări, necesitatea impunerii unor politici economici de susţinere cu ajutorul subvenţiilor. Analiza valorii raportului între tariful apei şi PIB pe cap de locuitor indică Bucureşti ca fiind oraşul cu cel mai ridicat procent, 3,5%, urmat de Vilnius 2,6% şi Praga 2,3%. Cel mai scăzut cost al apei se înregistrează în Oslo, unde procentul are valoarea de 0,2%. În ţările vest europene, cel mai înalt procent îl constituie Portugalia, Lisabona, cu un procent de 2,2% (v. fig. 5-3).

O altă componentă importantă a tarifelor aplicate o reprezintă calitatea apei furnizate consumatorului (potabilă sau industrială); alături de aceasta, analiza stării tehnice a reţelei de distribuţie a apei pe lângă calitatea serviciilor oferite consumatorului, toate acestea trebuie judecate în ansamblu pentru analiza înţelegerii nivelului şi structurii tarifului apei.

98

Figura 5-1 Tarife pentru apă, anuale, pentru diferite oraşe europene

(pentru o familie utilizând 200 /an, locuind într-o casă) (sursa: IWSA, 1999). 3m

Figura 5-2 Tarife pentru apă, anuale, pentru diferite oraşe europene (pentru o familie utilizând

200 /an, locuind într-o casă) – sunt incluse şi date referitoare la statele est europene. 3m

99

Figura 5-3 Tariful anual al apei în statele europene, exprimat procentual din PIB, pe cap de locuitor (sursa: Congres IWSA, 1997).

5.2 SECTORUL URBAN Un element esenţial al programelor de management al cerinţei de apă în

sectorul industrial îl reprezintă măsurile recompensatorii de taxe şi tarife. În general, structura preţurilor la nivel municipal este relativ stabilă; evident, aceste scheme de tarife diferă de la ţară la ţară şi uneori chiar în cadrul aceleiaşi ţări. Diferenţele, în general, se stabilesc în funcţie de tipul consumatorului (casnici, industriali şi agricoli) şi sunt rezultatul aplicării unor metodologii diferite de stabilire a preţului final pentru apă.

5.2.1 EFECTELE STRUCTURII TARIFELOR PENTRU APĂ Există o varietate foarte mare de tipuri de tarife; cele mai uzuale sunt

următoarele: − tarifele fixe, constante; − tarifele volumetrice, uniforme;

100

− tarifele duble sau binomiale (suma între o taxă fixă peste care se suprapune un tarif uniform volumetric);

− tarife multibloc, cuprinzând mai multe tipuri de tarifare a apei, în funcţie de volumul apei consumate.

Cel mai des, tarifele includ o taxă fixă (tip abonament), peste care se

suprapun diferite alte tarife, în funcţie de tipul consumului. Valorile tarifului pot fi diferite în funcţie de valoarea proprietăţii, venit sau regiunea în care este amplasat consumatorul.

Tarifele structurate pe blocuri valorice sunt cele mai răspândite, şi sunt astfel definite încât să amendeze consumurile ridicate de apă. Astfel de tarife sunt utilizate în Italia, Portugalia şi Spania. În plus, în Danemarca, Finlanda, Franţa, Grecia, Olanda, Norvegia, Spania şi Marea Britanie, se adaugă suplimentar acestui tarif o taxă de branşament. Aceste taxe suplimentare acoperă o parte din cheltuielile fixe ale companiilor de apă, şi este independentă de consumul de apă înregistrat; singura semnificaţie este o creştere suplimentară a tarifelor de apă pe unitatea de apă consumată.

Tarifele trebuie stabilite astfel încât să îndeplinească mai multe condiţii: − eficienţă (beneficiu maxim pentru societate); − acoperirea costurilor apei în mod echitabil ; − reducerea costurilor pentru poluarea mediului (prin reducerea impactului

asupra mediului ); − structurarea tarifelor astfel încât să fie uşor de înţeles de către

consumator. 5.2.2 ELASTICITATEA TARIFELOR Elasticitatea tarifelor este indicatorul economic ce reflectă cel mai bine

sensibilitatea preţurilor la variaţia consumurilor de apă, şi poate fi definit ca variaţia consumului de apă produsă de creşterea tarifului apei cu 1%. Prin urmare, o scădere a consumului cu 1% înseamnă o elasticitate de –1. Au existat multe analize ale acestei elasticităţi, iar valorile ei sunt incluse, de regulă, în intervalul –0,1 la –1, şi uneori chiar mai ridicate în valoare absolută (valori negative).

În practică, există multe probleme metodologice asociate cu studiul acestei relaţii. Una din cele mai mari probleme este aceea că există mulţi factori care influenţează consumurile ridicate de apă, şi care fac studiul acestui mecanism consumuri - tarife greu de urmărit (e.g. reparaţii ale reţelei, variaţii ale presiunii, campanii de informare şi conştientizarea populaţiei în legătură cu necesitatea reducerii risipei de apă, variaţia consumurilor în funcţie de sezon).

101

Concluzia finală este că utilizarea tarifului apei ca mecanism de management al cerinţei de apă nu este o soluţie viabilă. Cu toate acestea, practicarea unor preţuri ridicate este încă utilizată ca o metodă de conştientizare a consumatorilor şi responsabilizare a acestora în legătură cu nivelul consumurilor de apă. Acest lucru este evident în cazul consumatorilor casnici din Germania; practicarea unor tarife ridicate a influenţat scăderea consumurilor medii zilnice (tab. 5-2).

Tabelul 5-2

Valorile facturii pentru apă, în condiţiile unui consum anual de 200 , 3m

pentru un apartament (ECU, 1993) şi consum mediu zilnic

Ţară

Consum mediu zilnic

[ℓ/om/zi]

Factura pentru apă, în condiţiile unui consum anual de 200 , pentru un

apartament (ECU, 1993) 3m

Franţa Germania

Olanda Marea

Britanie

161 144 173 161

410 600 300 330

5.2.3 TARIFE SOCIALE În momentul definitivării structurilor tarifelor, trebuie să se ia în considerare

şi cazul consumatorilor care au dificultăţi în achitarea acestor note de plată; statul sprijină, în general, acoperirea costurilor apei utilizate strict necesar, respectiv a igienei personale şi pentru menţinerea stării de sănătate, prin subvenţii; aceste considerente sunt prevăzute în legislaţia europeană curentă pentru apă (Directiva cadru pentru apă – articolul 12a).

Deconectarea consumatorilor sau introducerea de echipamente de reducere a debitelor de apă reprezintă o parte din măsurile restrictive aplicate de companiile de apă consumatorilor care nu îşi achită facturile de apă. Există însă politici diferite de abordare a unor consumatori sociali, stabilite la nivel guvernamental, cum ar fi: consum de apă gratuit în cazul şcolilor şi spitalelor, tarife reduse pentru categoriile de consumatori cu venituri reduse. Tot instituţiile guvernamentale sunt acelea care creează mecanisme juridice care să permită companiilor de apă să-şi recupereze costurile apei de la consumatorii răi platnici.

Spre exemplu, în Marea Britanie, în 10 ani, numărul debranşărilor neplatnicilor apei a scăzut de la 10 000 în 1989 la 640, în 1998. Guvernul britanic a intervenit şi le-a interzis companiilor de apă debranşarea neplatnicilor

102

facturilor de apă în cazurile în care consumatorii erau consumatori casnici, şcoli sau spitale (Financial Times Newsletters, 20 nov. 1998). Schimbările introduse în Marea Britanie în politica tarifară a apei vizau următoarele:

Consumatorii au dreptul să aleagă între un tarif fix, care nu ţine seama de cantitatea de apă consumată, sau să plătească consumul pe baza unui tarif pe unitatea de volum de apă consumată; această opţiune este valabilă doar în cazul în consumatorilor casnici şi doar în cazul în care apa este utilizată doar pentru strictul necesar sanitar (fără consumuri adiacente, de exemplu pentru stropirea grădinilor)

Protejarea consumatorilor de apă vulnerabili financiar, care au ales sistemele cu tarife specifice de apă.

5.3 INDUSTRIA Pentru sectorul industrial, tarifele se diferenţiază în primul rând în funcţie de

sursa de apă utilizată (puţuri proprii sau reţeaua de distribuţie orăşenească) şi de tipul de reţea de distribuţie la care sunt racordate.

Taxele pentru alimentarea cu apă din straturile freatice sunt practicate în Belgia, Olanda, Polonia, Spania şi Marea Britanie; în ţări în care sursele de apă par abundente, nu există nici un fel de taxe pentru utilizarea apelor subterane (e.g. Suedia). În Belgia, de exemplu, nu există nici o restricţie în ceea ce priveşte prelevarea apelor subterane. În tabelul 5-3 sunt oferite valorile taxelor de prelevare a apei din stratul freatic, pentru diferite ţări europene.

Tabelul 5-3

Valori ale taxelor percepute pentru prelevarea apei

din apele subterane

Ţară ECU/m3

Franţa 0,01-0,02 Germania 0,01-0,53

Olanda 0,08-0,15 Marea Britanie 0,006-0,021

De multe ori, pentru consumatorii industriali este mai puţin costisitor să

investească în propria lor instalaţie de prelevare a apei din straturile freatice şi de tratare a acesteia, decât să plătească companiilor de apă pentru serviciile aduse.

În general, nu există multe informaţii legate de consumurile industriale de apă. În cele mai multe din cazuri, unităţile industriale încheie contracte speciale,

103

confidenţiale cu companiile de apă, şi nu se pot obţine informaţii decât bazate pe analiza tarifelor de apă.

5.4 AGRICULTURA Având în vedere că cele mai ridicate consumuri de apă din agricultură sunt

concentrate în domeniul irigaţiilor, se vor detalia sistemele de tarifare a apei destinate cu precădere acestei activităţi.

Irigaţiile au o importanţă diferită în funcţie de zona geografică şi climatică a Europei. În ţările sudice, irigaţiile sunt absolut necesare asigurării recoltelor anuale, pe când în ţările din centrul şi vestul Europei, irigaţiile sunt utilizate doar pentru menţinerea producţiei agricole la nivele ridicate şi în timpul verilor în care se înregistrează perioade foarte calde şi uscate.

Aceste funcţiuni diferite ale irigaţiilor sunt foarte importante în analizarea politicilor economice ale diferitelor state europene, iar structura acestor tarife este mult diferită de cea din alte sectoare:

− tarifele apei pentru irigaţii pot fi foarte reduse, şi nu există nici o tendinţă sau presiune politică în direcţia micşorării acestora;

− utilizarea apei în acest sector este, de obicei, susţinută de stat cu ajutorul subvenţiilor, pentru majoritatea statelor europene;

− nu există sisteme de contorizare a consumurilor de apă pentru irigaţii; − presiunea populaţiei în legătură cu efectul poluant al utilizării apei în

activităţile agricole este insignifiantă în comparaţie cu atenţia acordată activităţilor industriale.

5.4.1 STRUCTURA TARIFELOR APEI PENTRU IRIGAŢII Cele mai multe din tarifele aplicate în agricultură se diferenţiază în mai

multe categorii: tarife pentru resursele de apă pentru agricultură, cu excepţia irigaţiilor şi tarife pentru acoperirea unei părţi sau a întregii cantităţi de apă necesară irigaţiei. Prima categorie de tarife utilizează mecanisme de raţionalizare a consumurilor şi de utilizare eficientă a apei, iar cel de al doilea tip de tarif garantează că suficiente cantităţi de apă sunt utilizate pentru irigaţii. În cele mai multe state europene, utilizarea apei în agricultură este susţinută financiar cu ajutorul subvenţiilor; există totuşi tendinţa de a introduce reforme care să-i determine pe producătorii agricoli să-şi plătească singuri facturile corespunzătoare consumurilor de apă. Cel mai comun sistem de tarifare a apei necesare pentru irigaţii se bazează pe mărimea suprafeţei irigate.

În urma analizei sistemelor de tarifare a apei în agricultură, se pot extrage următoarele concluzii:

104

− noţiunea de eficienţă a utilizării apei pentru irigaţii devine un concept viabil doar în cazul în care tarifele pentru apă au un nivel ridicat;

− tarifele pot îmbunătăţi eficienţa de utilizare a apei, pe durate variabile de timp.

5.4.2 ELASTICITATEA TARIFELOR ŞI IRIGAŢIILE În general, cantităţile de apă utilizate în agricultură pot fi moderate prin

aplicarea unei politici tarifare, dar factorii preponderenţi sunt variaţiile climatice, politica agricolă, preţul produselor agricole sau factori structurali. Adoptarea unor tehnologii moderne pentru irigaţii, care să determine creşterea eficienţei utilizării apei, este în mare măsură determinată de politica tarifară aplicată, dar şi de factori suplimentari, precum calitatea solului, adâncimea puţurilor şi preţul produselor agricole.

105

6 ASPECTE LEGISLATIVE ALE RESURSELOR DE APĂ ÎN ROMÂNIA

6.1. INTRODUCERE

La sfârşitul anilor 1980, economia României se caracteriza printr-o

centralizare excesivă, prin lipsă de competenţă, precum şi prin lipsa suficientelor instituţii şi legi care să ofere cadrul dezvoltării unei economii de piaţă. Conceptul de democraţie era complet absent în societatea românească pentru care nivelul de trai era considerat ca cel mai scăzut din Europa.

Începând cu anii 1990, guvernul României a încercat să orienteze politica economică către conceptele de piaţă liberă, lansând programe care să pregătească societatea românească pentru liberalizarea economică. Instrumentele sale au fost îndeplinirea unor paşi absolut necesari: liberalizarea preţurilor, introducerea taxei pe valoarea adăugată (TVA) (1993); liberalizarea pieţei combustibililor (iunie 1993).

Aceste reforme au reprezentat schimbări majore faţă de experienţele anterioare lui 1990, când toate preţurile erau stabilite de Ministerul de Finanţe. Cele mai multe din subvenţii au fost suspendate în 1993; în agricultură, au fost au fost liberalizate preţurile pentru o serie de produse agricole. Toate aceste măsuri, însoţite de multe alte pachete de legi au încercat să ofere cadrul necesar trecerii către un sistem economic de tip piaţă liberă. Au existat, evident, şi aspecte mai puţin plăcute ale acestei transformări. Tranziţia la economia de piaţă s-a manifestat prin scăderea accentuată a indicatorilor macroeconomici. Principalul indicator macroeconomic este produsul intern brut (PIB), care reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor rezultate din procesele de producţie în cadrul economiei naţionale pentru a fi consumate, investite, stocate sau exportate (tab. 6-1 şi fig. 6-1).

Tabelul 6-1

Variaţia PIB faţă de anul de referinţă 1989 (100%)

*

Anul 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998

PIB (%)

100 94,4 82,2 75 76,1 79,1 84,5 87,7 81,1 76

*Sursa: Comisia Naţională pentru Statistică

107

10094.4

82.275 76.1 79.1

84.5 81.1 7687.7

0

20

40

60

80

100

1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998variatia PIB [%]

Figura 6-1. Declinul PIB în perioada de tranziţie, faţă de valoarea de referinţă a anilor 1989.

Evoluţia PIB a înregistrat modificări; în industrie, transporturi şi comerţ s-au

obţinut cel mai scăzute valori pentru PIB, menţinându-se cu cca. 10 procente sub procentele PIB global, în schimb în domeniul comunicaţiilor, valoarea PIB a crescut faţă de 1989 cu 22%. Tranziţia României la economia de piaţă se dovedeşte un proces mai complicat şi mai îndelungat decât s-a sperat. O serie de progrese notabile s-au realizat în unele domenii cum sunt: crearea cadrului instituţional al economiei de piaţă, liberalizarea economiei şi deschiderea ei spre exterior, diversificarea formelor de proprietate, privatizarea şi restructurarea economiei. Cu toate acestea, în ultimii zece ani s-au manifestat întârzieri în reforma economică şi instituţională, incoerente şi dezarticulări intre componentele reformei economice, utilizarea haotică a resurselor determinând o evoluţie descendentă a economiei.

Impactul asupra mediului este foarte puternic; pe de o parte, risipa de resurse tinde să se accentueze, iar pe de altă parte, economia suportă din ce în ce mai greu costurile protecţiei mediului şi aşa extrem de reduse, comparativ cu cele ale economiilor dezvoltate. Scăderea volumului resurselor ce pot fi folosite pentru protecţia mediului pot influenţa negativ nivelul de sănătate şi dezvoltare durabilă a economiei româneşti. Cheltuielile pentru protecţia mediului au fost de 3661,575 miliarde lei în 1997, reprezentând cca. 1% din PIB şi înscriindu-se pe o pantă descendentă în corelaţie cu tendinţele de evoluţie a economiei româneşti.

Tensiunile în structura economiei naţionale, generate de modificările esenţiale ale acesteia, se repercutează asupra mediului. în ceea ce priveşte industria, care reprezintă principalul factor de presiune asupra mediului, nu se

108

constată modificări structurale semnificative. Declinul industriilor mineritului, extracţiei, chimiei şi metalurgiei a determinat scăderea impactului poluant asupra mediului, insa lipsa fondurilor pentru refacerea ecologică a zonelor degradate diminuează eficienţa măsurilor adoptate în această direcţie.

Experienţa ţărilor avansate reclamă necesitatea deplasării ponderii economiei naţionale în favoarea activităţilor “prietenoase” mediului. Pentru depăşirea stadiului actual şi a dificultăţilor majore semnalate, este necesară, în primul rând, relansarea economiei româneşti. De asemenea, pentru a acţiona rapid asupra surselor de poluare şi a determina redresarea factorilor de mediu este nevoie de importante resurse financiare. Pregătirea aderării României la Uniunea Europeană implică eforturi susţinute de atragere a capitalului străin, în concordanţă cu interesele prezente şi viitoare ale ţării.

6.2. STAREA ACTUALĂ A RESURSELOR REGENERABILE DE APĂ ÎN ROMÂNIA

6.2.1. INTRODUCERE

Resursele regenerabile sunt diversificate, dar la rândul lor limitate. Dintre

acestea cele mai importante sunt: resursele de apă, solul, fauna, flora, pădurile. Faţă de cele mai multe resurse naturale, care în timp, se pot epuiza, resursele de apă sunt regenerabile, fiind asigurate de un ciclu natural care îi determină continuitatea. Datorită creşterii cerinţei de apă şi a intervenţiei omului în procesele hidrologice, apa devine o resursă economică, cu valoare socială. Prin urmare, este absolut necesară introducerea tehnicilor de management ale apei, care să controleze utilizarea eficientă şi raţională a apei.

În condiţiile mondiale a accentuării crizelor energetice şi a resurselor primare, problemele de management ale apei trebuie abordate la nivelul bazinelor hidrografice, întrucât o aplicare a unor tehnici de management doar la nivel local nu vor avea rezultate de durată. 6.2.2. CONDIŢII NATURALE

Resursa de apă reprezintă una din bogăţiile vitale pentru dezvoltarea eco-

nomică şi socială. în România, resursele de apă sunt relativ sărace şi neuniform distribuite pe întinderea ţării (fig. 6-2), evaluate la 40 miliarde /an (cu un debit anual mediu de 1300 /s).

3m3m

În România există 3450 de lacuri naturale cu o capacitate de 2 miliarde , dar care nu sunt foarte importante din punct de vedere al resurselor de apă, întrucât doar 400 milioane reprezintă apă proaspătă.

3m

3m

109

Figura 6-2. Hartă a României cu reprezentarea râurilor interne şi a zonelor morfologice.

Considerând doar apa râurilor interne, se poate evalua valoarea resursei

specifice teoretice de apă la aproximativ 1700 /an/locuitor, cu mult sub valorile existente în alte ţi bogate în resursele de apă, precum ţările nordice, Austria, Elveţia, Grecia, Franţa sau Ungaria.

3m

Apele subterane, în general o sursă de apă de o calitate mai bună, sunt estimate la o valoare anuală de 9 miliarde , din care doar 3 miliarde sunt accesibile, datorită condiţiilor tehnice şi economice.

3m 3m

Din debitul Dunării, se consumă anual 85 miliarde , iar restabilirea condiţiilor sale ecologice naturale este practic imposibilă datorită navigaţiei pe cursul său.

3m

Marea Neagră nu poate fi considerată ca o resursă viabilă de apă, datorită dificultăţilor tehnice şi economice necesare desalinizării acesteia.

Datorită debitelor ridicate de apă, se asigură un grad de diluţie suficient astfel încât apele uzate evacuate nu modifică drastic calitatea apei, care se menţine în limitele acceptabile. Cu toate acestea, sistemele de alimentare cu apă potabilă pentru oraşele amplasate pe cursul Dunării sunt afectate de existenţa în exces a unor componenţi care afectează calitatea apei potabile extrase din Dunăre (concentraţii mari de azot, metale grele, materii organice etc.)

6.2.2.1. Starea râurilor. Totalul cursurilor de apă ale României însumează peste 120 000 km, din care sunt codificate 78 905 km, însă de interes major pentru economie şi protecţia mediului sunt cursurile mijlocii şi inferioare ale râurilor pe care se organizează activitatea de supraveghere şi control, pe o lungime de circa 21 900 km.

110

Din punct de vedere al calităţii (STAS 4706/1988), cursurile de apă din România se clasifică în următoarele categorii:

categoria I grupează apele care pot fi potabilizate pentru alimentarea cu apă a centrelor populate, sau care pot fi utilizate la alimentarea fermelor zootehnice şi la păstrăvării; categoria a II-a conţine apele de suprafaţă care pot fi folosite în

piscicultură (în afară de salmonicultură), şi anume la alimentarea cu apă pentru necesităţi tehnologice ale industriilor şi la agrement: categoria a III-a reprezintă apele care pot fi utilizate la irigarea culturilor

agricole, la producerea energiei electrice în hidrocentrale, în instalaţii de răcire din industrie, spălătorii şi în alte folosinţe care suporta o astfel de calitate; categoria D este categoria de ape degradate în care fauna piscicolă nu se

poate dezvolta.

Indicatorii de poluare a râurilor sunt reprezentaţi de conţinutul de substanţe organice dizolvate (exprimate prin oxidabilitatea cu permanganat de potasiu şi bicromat de potasiu), consumul biochimic de oxigen, amoniul, fosforul, azotul, substanţele extractibile, metalele grele, depăşesc pe unele sectoare limitele admisibile pentru diferitele categorii de calitate.

Evaluarea calităţii apelor de suprafaţă a fost efectuată la nivel guvernamental; au fost considerate mai multe aspecte: încadrarea în categorii de calitate, conform prevederilor STAS 4706/1988 (tab. 6-2) şi numărarea cazurilor distincte evidenţiate, discretizarea râurilor în tronsoane cu apă de aceeaşi categorie de calitate şi cumularea lungimilor tronsoanelor respective.

Tabelul 6-2

Clasificarea apelor de suprafaţă (râurilor) din România*

Categoria 1989 1998-2000

Categoria I 35% 58% - 55,8%

Categoria a II-a 25% 27% - 27,6%

Categoria a III-a 18% 6% - 6,1%

Categoria D (degradata) 22% 9% -10,6%

*Sursa: Raportul “ Starea mediului”, 1998, elaborat de MAPM; clasificarea s-a făcut analizând rezultatele obţinute în mai multe secţiuni de control a calităţii apei.

111

În urma analizei tendinţei calităţii apei, pe termen scurt, realizată prin compararea situaţiilor din anii 1997 şi 1998 şi 1999 s-a pus în evidenţă preponderenţa situaţiilor staţionare - peste 82%; cazurile de înrăutăţire sau de îmbunătăţire au fost în proporţii egale, aproximativ 9%.

Dacă se analizează valorile lungimii tronsoanelor de râu cu apă degradată, se constată că din lungimea totală de 22 012 km, repartiţia calităţii apei este următoarea:

categoria I -->13405 km – 60,9% ; categoria a II-a --> 5505 km - 25,0% ; categoria a III-a --> 1386 km – 6,3% ; categoria D --> 1716 km – 7,8% .

În comparaţie cu perioada anterioară, începând cu anul 1989, se constată pentru anul 2000 o ameliorare semnificativă a calităţii apelor, ilustrată de creş-terea ponderii lungimii tronsoanelor cu apă de categoriile I-II, respectiv scă-derea lungimii tronsoanelor cu apă de categoria a III-a şi degradate (tab. 6-3).

Tabelul 6-3

Evoluţia calităţii apelor de suprafaţă, urmărind lungimile traseelor râurilor

*

Categoria 1989 1998 2000

Categoria I 35% 58% 61%

Categoria a II-a 25% 27% 25%

Categoria a III-a 18% 6% 6%

Categoria D (degradata) 22% 9% 8%

* Sursa: Raportul “ Starea mediului”, 1998, elaborat de MAPPM.

Scăderea evidentă a cursurilor de apă de categoria a III-a şi de categoria D,

respectiv cele degradate, este rezultatul evident al diminuării surselor punctiforme de poluare, ca rezultat direct al reducerii activităţilor economice, dar şi datorită implementării unui aparat legislativ mai coercitiv, în comparaţie cu perioada anterioară anului 1989. Prin urmare, emisiile de azot, fosfor şi pesticide din sectorul agricol s-au diminuat, în paralel cu scăderea conţinutului de metale grele şi de substanţe organice greu biodegradabile provenind din sectoarele industriale.

Principalele probleme cu care se confruntă gospodărirea calitativă a apelor sunt: existenta azotaţilor în apele freatice, acumularea de metale grele şi

112

compuşi organici greu degradabili existenţi în sedimente, conţinutul ridicat în nutrienţi (azot şi fosfor) al apelor uzate supuse procesului de epurare.

6.2.2.2. Fluviul Dunărea. Dunărea, al doilea fluviu european ca lungime, se regăseşte pe teritoriul României în proporţie de 28%, formând graniţa sudică a ţării. Din amonte, fluviul aduce importante cantităţi de poluanţi, apele sale înca-drându-se, la intrarea în ţară, în clasa a II-a de calitate. Rezultatele au fost obţinute în urma prelucrării, în anul 2000, a informaţiilor achiziţionate în 12 secţiuni de control de ordinul I: 10 pe Dunăre; câte una pe braţele Chilia şi Sulina.

Datorită debitelor ridicate de apă, se asigură o diluţie corespunzătoare, şi în consecinţă, calitatea globală a apei fluviului Dunărea corespunde condiţiilor prevăzute în STAS 4706/1988 după cum urmează: pentru categoria I, tronsonul Baziaş (în amonte de confluenţa cu râul Ialomiţa), iar pentru categoria a II-a, tronsonul în aval de confluenţa cu râul Ialomiţa-Reni. Există, totuşi, semnalmente al unei deteriorări a calităţii apei Dunării, datorită evacuărilor importante de cantităţi de ape uzate în bazinul său hidrografic, atât în amonte de intrarea Dunării în ţară, cât şi pe teritoriul României, datorită fenomenelor de poluare difuze, prin intermediul afluenţilor, datorită evacuărilor de ape uzate neepurate sau insuficient epurate, provenind de la o serie de unităţi economice şi de asemenea prin evacuările de ape uzate orăşeneşti dintr-o serie de localităţi situate pe malul Dunării, care nu au staţii de ape uzate. Astfel, s-au înregistrat depăşiri ale limitelor categoriei a III-a de calitate, la 1-2 parametri, în secţiunile: Baziaş (Zn); Gruia-Radujevac (Zn, Cd); amonte Olteniţa (P); Chiciu-Silistra (Zn şi Fe); Grindu-Reni (Fe şi Cd); Valkov-Periprava (Fe, P, Zn, Cd).

Având în vedere toate aceste, în cadrul Planului Strategic al protecţiei mediului, în bazinul fluviului Dunărea, s-a elaborat, pentru aceasta etapă (1998-2000) un program de reducere a poluării pe întreg bazinul, România beneficiind de sprijin şi datorită poziţiei spre vărsare a fluviului, precum şi datorită prezenţei Deltei Dunării, obiectiv de interes european sub aspect ecologic.

6.2.3. CALITATEA APEI FLUVIULUI DUNĂRII, PE TERITORIUL REZERVAŢIEI "BIOSFERA DELTA DUNĂRII"

Dunărea, ecosistemul deltaic precum şi ecosistemele costiere, reprezintă

puncte de confluenţă ale unor puternice presiuni ecologice, ca urmare a activităţilor umane poluante. Există, în Delta Dunării, tendinţe de concentrare şi cumulare în sedimentele şi aluviunile sistemului de lacuri şi bălţi, specific Deltei Dunării, a numeroase substanţe toxice, care pot afecta potenţialul piscicol al României, din care jumătate este situat în Delta Dunării.

Calitatea apei fluviului Dunărea în teritoriul rezervaţiei a fost urmărită pe o lungime de 338 km, cuprinzând cinci tronsoane şi având la bază măsurătorile analitice în zece secţiuni de supraveghere. Conform prevederilor STAS 4706/88 privind calitatea pentru apele de suprafaţă, fluviul Dunărea se încadrează în

113

categoria I de calitate, cu excepţia unor parametri specifici de poluare: fenoli (categoria a II-a de calitate), pesticide organo-clorurate, metale grele (cadmiu, fier, nichel, zinc). În anul 2000, concentraţii mai mari peste limita maximă admisă, conform STAS 4706/88, au fost înregistrate în aproape toate secţiunile monitorizate, aceasta datorându-se în special traficului intens de nave fluviale, a tranzitului maritim şi a porturilor de pe Dunăre, din România şi Ucraina.

Din datele prezentate, se constată faptul că transportul naval, respectiv navele maritime de mare tonaj (care circulă pe braţul Sulina), cât şi navele de capacitate mică (folosite pentru pescuit, transporturi, turism etc.) continuă să fie unul din sursele de poluare a mediului acvatic cele mai importante.

6.2.3.1. Starea lacurilor. În perioada 1998-2000, activitatea de supraveghere a calităţii apelor desfăşurată de MAPM a inclus un număr de 99 de lacuri. Caracterizarea globală a calităţii apei acestor lacuri s-a făcut prin interpretarea rezultatelor analizelor efectuate, în campanii sezoniere, cu referire la încadrarea în categorii de calitate. Determinarea gradului de trofie a apei lacurilor s-a efectuat prin urmărirea evoluţiei valorilor următorilor indicatori fizico-chimici şi biologici: temperatura apei; transparenţa; regimul de oxigen; regimul de nutrienţi; evoluţia biocenozelor (biomasa fitoplanctonică şi gradul de trofie) în funcţie de limitele prevăzute în standardele în vigoare.

Analiza datelor relevă repartiţia pe clase de calitate conform tabelului 6-4:

Tabelul 6-4

Clasificarea lacurilor din România*

categoria I peste 64%

categoria a II-a peste 14,1%

categoria a III-a circa 14,1%

categoria D

(degradată)

circa 2,1%

* Sursa: Raportul “ Starea mediului”, 2000, elaborat de MAPM

Analiza proprietăţilor fizice şi chimice ale apei din lacuri atestă faptul că se

înregistrează o tendinţă de îmbunătăţire a calităţii apei, în 2000, faţă de anul 1997.

6.2.3.2. Starea apelor subterane. Supravegherea calităţii apelor subterane are loc la nivelul bazinelor hidrografice, pe unităţi morfologice şi structuri acvifere. Calitatea apelor subterane se apreciază cu ajutorul unor indicatori

114

specifici, care se referă la încărcarea naturală a apelor freatice, cât şi a unor indicatori ce definesc gradul lor de contaminare cu poluanţi.

În regimul natural al apelor subterane au intervenit o serie de modificări cantitative şi calitative, datorită executării unor lucrări hidroameliorative şi hidrotehnice, inclusiv captări, precum şi datorită poluării, cu deosebire în cazul apelor freatice.

În unele zone ale ţării s-au produs creşteri importante ale nivelurilor piezometrice, potenţate în anii bogaţi în precipitaţii, ex.: câmpiile Băileşti, Românaţi, şi Bărăgan (2-15 m), precum şi în Dobrogea de sud (3-10 m), fenomene legate de sistemele de irigaţii din aceste zone, incorect proiectate, executate şi exploatate.

În alte zone s-au produs scăderi importante ale nivelurilor piezometrice, datorită prelevărilor excesive de apă subterană, prin captări (exemplu Bucureşti, în cazul Stratelor de Frăţeşti cu scăderi ale nivelurilor de 20-50 m) sau că urmare a secărilor din zonele miniere (exemplu Rovinari, cu scăderi de peste 80 m). Pericolul cel mai mare în acest caz îl reprezintă atragerea accelerată de ape poluate spre zonele depresionate şi scăderea drastică a debitelor exploatate ale captărilor din zonele afectate.

O altă constatare importantă este cea legată de modificările calitative ale apelor subterane, produse prin poluarea cu substanţe impurificatoare care alterează calităţile fizice, chimice şi biologice ale apei. Astfel, majoritatea hidrostructurilor au suferit în timp procesul de contaminare a apei cu azotaţi ( ). Poluarea se resimte însă diferenţiat, existând zone în care acviferul este intens poluat cu concentraţii ce se situează peste limita din STAS 1342/91 pentru acest indicator. Cauzele contaminării acviferului freatic cu azotaţi sunt multiple şi cumulative.

3NO

Astfel, o sursă cu pondere importantă o constituie spălarea permanentă a solului de către precipitaţiile atmosferice contaminate cu diferiţi oxizi de azot ( ). 2NO

O altă sursă cu pondere o constituie apa din cursurile de suprafaţă (râuri, lacuri) în care s-au evacuat ape uzate încărcate cu azotaţi. La aceste două surse cu funcţionalitate continuă se adaugă sursele cu caracter aleator, generate de aplicarea îngrăşămintelor chimice pe unele categorii de terenuri arabile. În ceea ce priveşte contaminarea apelor subterane freatice cu fosfaţi ( ), suprafeţele afectate sunt mai restrânse, existând numeroase acvifere în care prezenţa acestui indicator nu a fost semnalată în cadrul determinărilor curente care s-au efectuat în anul 2000, şi, pentru acest indicator de calitate, condiţiile de poluare a apelor subterane freatice sunt în general similare cu cele ale azotaţilor.

34PO−

O situaţie cu totul aparte o reprezintă contaminarea intensă a acviferelor cu substanţe organice, amoniu şi mai ales poluarea bacteriană.

115

Formele cele mai intense de depreciere multiplă a calităţii s-au identificat în zonele de intravilan rural, unde datorită lipsei unui minim de dotări cu instalaţii edilitare, deşeurile lichide ajung în subteran direct (prin intermediul latrinelor nepermeabilizate sau şanţurilor arterelor stradale), cât şi indirect (de la depozitele de gunoi de grajd, gropi improvizate de gunoi etc.).

În funcţie de factorii care produc poluarea apei subterane, din analizarea datelor existente la nivelul fiecărui bazin hidrografic, se constată la nivelul ţării noastre următoarele categorii de poluare: cu produse petroliere, cu produse rezultate din procesele industriale, cu produse chimice utilizate în agricultură, cu produse menajere şi rezultate din zootehnie, mixtă.

Analiza datelor existente relevă următoarele categorii de poluare a apelor subterane:

− poluare cu produse petroliere şi compuşi fenolici (în zona Prahova-Teleajen, pe o suprafaţă de circa 70 2km , datorită rafinăriilor);

− poluare cu produse rezultate din procese industriale în care sunt cuprinşi o gamă variată de poluanţi, a zonelor din jurul marilor platforme industriale (Victoria, Făgăraş, Codlea, Isalniţa, Craiova, Tohanu Vechi, Zărneşti, Bod etc.);

− poluare cu produse menajere şi produse rezultate din zootehnie (substanţe organice, compuşi azotici, bacterii etc.) a apelor subterane din zona unor mari oraşe (Piteşti, Oradea, Bucureşti, Cluj, Suceava etc.) şi din zona marilor complexe zootehnice (Carei, Palota, Cefa, Halciu, Bontida, Băileşti, Beregsău);

− poluarea cu produse utilizate pentru fertilizare şi combaterea dăunătorilor în agricultura (compuşi cu azot, compuşi cu fosfor, pesticide etc.) în zonele Tg. Mureş, Arad, Craiova, Rm.Vâlcea şi Roznov.

Referitor la STAS 1342/91 – Apa potabilă - STAS-ul pe baza căruia se face

interpretarea rezultatelor obţinute în urma monitorizării şi analizării probelor de apă prelevate din foraje, situaţia depăşirilor limitelor admise de STAS (în procente) se prezintă astfel:

stratul freatic: pentru NH4 în 77,78% din foraje; pentru în 47,7%; pentru CCO-Mn în 80,78% din totalul forajelor analizate şi pentru în 51% din foraje;

3NO

4PO

stratul de adâncime: pentru în 68,47% din foraje studiate; pentru CCO-Mn în 53,26% din foraje; pentru în 36,9% iar pentru în 38% din foraje.

4NH

3NO 4PO

Din aceste date rezultă că, în special resursele acvifere freatice prezintă un risc ridicat la poluare, atât pe termen lung, cât şi pe termen scurt. Din acest

116

motiv, ele nu mai pot constitui surse de alimentare cu apă pentru populaţie în multe zone ale ţării.

Este important de precizat că poluarea freaticului este, cel mai adesea, un fenomen aproape ireversibil şi, ca atare, depoluarea acestui tip de apă este extrem de anevoioasă, dacă nu chiar imposibilă, cu consecinţe grave asupra folosirii la alimentarea în scopuri potabile. Acest lucru a dus la condamnarea unor captări din acviferul freatic şi la căutarea şi punerea în funcţiune a unor noi fronturi de captare, ceea ce a implicat eforturi şi cheltuieli apreciabile. De aceea, în cadrul politicii de gospodărire a calităţii apelor, trebuie să primeze măsurile de prevenire a proceselor de degradare calitativă, de fapt a tuturor resurselor de apă.

6.2.3.3. Starea mediului marin şi a zonei de coastă. Marea Neagră are o suprafaţă de 413 490 ; adâncime maximă de 2 245 m; volum de apă de 529 955 ; lungimea ţărmurilor 4 020 km. În Marea Neagră se varsă nume-roase fluvii mari ca: Dunărea, Nistru, Bug, Nipru şi Kizil, fapt care duce la salinitate redusă 20-22%.

2km2km

Starea de calitate a apei Marii Negre este marcată în mod special de conţinutul de nutrienţi transportaţi de Dunăre, cât şi de sursele de poluare de pe uscat. Diferenţele zonale în ceea ce priveşte conţinutul de substanţe poluante se menţin, între cele două tipuri de ape (fluviale şi marine), precum şi între cele din zona coastei şi de larg.

Datele înregistrate relevă o tendinţă de scădere a conţinutului în compuşi minerali, nivelul concentraţiei de metale grele şi al radioactivităţii fiind comparabil cu cel al anilor trecuţi, constându-se în schimb creşterea nivelului de poluare cu hidrocarburi. O epurare insuficientă a apelor uzate deversate determină de asemenea afectarea calităţii apei marine, având drept consecinţă scăderea gradului de oxigenare şi creşterea alcalinităţii.

Pe de altă parte, ca urmare a deficitului de aluviuni, cât şi a reducerii aportului Dunării, plajele suferă un proces rapid de erodare. Deoarece la litoralul românesc se practică frecvent exploatări ilegale de nisip de pe plaje, este necesară urgentarea adoptării legii zonei costiere şi un amendament la Legea apelor (107/1996) pentru stoparea autorizării de exploatare a agregatelor minerale din zona litorală pentru necesităţi gospodăreşti.

6.2.3.4. Situaţia apelor uzate. În prezent, datorită reducerii producţiei industriale, dar şi ca urmare a măsurilor de protecţie a mediului adoptate, cantitatea de poluanţi emişi pe cap de locuitor este net inferioară celei din 1989 şi sub nivelul mediu al ţărilor Uniunii Europene.

Analiza statistică a situaţiei principalelor surse de ape uzate raportează un volum total evacuat de 6 013,967 mil. /an; din acesta 3 032,868 mil. /an reprezintă ape uzate care trebuie epurate; epurarea este realizată corespunzător pentru 558,15 mil. /an (18%).

3m 3m

3m

117

Prin urmare, în anul 2000, circa 80% din apele uzate, provenite de la principalele surse de poluare, au ajuns în receptorii naturali, în special râuri, neepurate sau insuficient epurate.

Conform acestui criteriu, cele mai defavorabile situaţii s-au înregistrat în cazul următoarelor bazine: Prut - aproape 100%; Ialomiţa - 99%; Argeş - circa 99%; Vedea - circa 99%; Crişuri - circa 95%.

Referitor la aportul de ape uzate repartizat pe activităţi din economia naţională, cel mai mare volum de ape uzate, inclusiv cele "convenţional curate", a fost evacuat de unităţi din domeniile: energie electrică şi termică (aproape 50%), gospodărie comunală: (aproape 31%), industria chimică (cca. 5%).

Din punct de vedere al apelor uzate necesitând epurare, cele mai mari volume au fost evacuate în cadrul activităţilor: gospodărie comunală (cca. 70%); industria chimică (cca. 8%); industrie metalurgică şi construcţii de maşini (cca. 5%); energie electrică şi termică (cca. 9%); industria extractivă (cca. 5%).

Cele mai mari volume de ape uzate neepurate provin de la unităţi din domeniile gospodărie comunală (cca. 89%); industria chimică (cca. 3%); industrie metalurgică + construcţii de maşini (cca. 1%); energie electrică şi termică (cca. 4%).

Referitor la apele uzate insuficient epurate, activităţile cu cea mai mare pondere se ordonează astfel: gospodărie comunală: peste 73%; industria chimică peste 10%; industrie extractivă: circa 4%; industrie metalurgică + construcţii de maşini: peste 5%.

Cota parte cea mai mare din potenţialul de poluare aparţine unităţilor din domeniile gospodăriei comunale, industriei chimice; urmează, apoi, agenţii economici din industriile extracţia metalurgică şi zootehnie.

Dintr-un total de 1326 de staţii de epurare investigate în 1998, 593 de staţii de epurare au funcţionat corespunzător, reprezentând circa 45%, iar restul de 733 de staţii, adică 55%, necorespunzător.

Faţă de numărul total de 1441 de staţii de epurare investigate în anul 2000, 602 de staţii, reprezentând circa 42%, au funcţionat corespunzător, iar restul de 839 staţii, adică circa 58%, necorespunzător.

Situaţia se menţine destul de critică, dar faţă de situaţia anterioară, se poate înregistra un progres al stării de funcţionalitatea a acestora.

6.2.3.5. Calitatea precipitaţiilor atmosferice. În anul 1999, reţeaua de supraveghere a calităţii precipitaţiilor indică apariţia de precipitaţii atât cu caracter acid cât şi bazic. Partea de vest a ţării a fost caracterizată de apariţia precipitaţiilor cu caracter puternic acid şi un conţinut ionic total mare, iar precipitaţiile cu caracter predominant alcalin s-au înregistrat în zonele din judeţul Neamţ, Argeş şi Timiş.

În majoritatea localităţilor cuprinse în reţeaua naţională de supraveghere, precipitaţiile au avut pe parcursul întregului an un caracter neutru 6,5 < pH < 7,5 şi încărcări totale ionice medii.

118

6.2.4. POLUĂRI ACCIDENTALE ŞI POLUĂRI ASOCIATE CU UNELE INFRACŢIUNI

Poluările accidentale sunt accidente majore de mediu care se produc în toate

structurile acestuia şi din motive foarte complexe. Analiza acestora presupune o clasificare a lor în funcţie de mediul poluat, produsul poluant şi cauzele producerii fenomenului. În toate cazurile, urmările acestor accidente de mediu sunt importante sub aspect social, ecologic şi economic. La fel de importante sunt preocupările omului, ale societăţii, şi mai ales ale specialiştilor din domeniu, pentru prevenirea lor şi pentru intervenţiile imediate în vederea reducerii şi eliminării pagubelor produse.

În anul 2000, pe teritoriul României au avut loc 855 de poluări accidentale datorate în principal neglijenţelor în exploatarea utilajelor, a instalaţiilor tehnologice, nesupravegherii acestora, utilizării unor instalaţii vechi uzate fizic şi moral dar şi lipsei unui control exigent din partea conducerii societăţilor şi a forurilor superioare acestora şi nu în ultimul rând, în anumite judeţe a slabei activităţi a inspectorilor de mediu şi ape. Totuşi, deşi numărul poluărilor accidentale este mare, cele cu consecinţe grave sunt reduse, dar statistic, acestea sunt într-o creştere îngrijorătoare.

Situaţia privind ponderea pe factori de mediu a efectelor produse de poluările accidentale se prezintă astfel:

− factorul de mediu sol, circa 90% ; − factorul de mediu apa, circa 8% ; − factorul de mediu aer, circa 2 % .

Excepţie face judeţul Constanţa, unde ponderea poluărilor accidentale o deţine factorul aer cu circa 45%, solul cu circa 40% şi 15% pentru apă.

Cele mai grave poluări accidentale s-au înregistrat în judeţul Maramureş (30 ianuarie 2000 – SC AURUL SA Baia Mare şi 10 martie 2000 – SM Baia Borşa – iazul de decantare Novat), acestea având efecte transfrontaliere.

Creşterea alarmantă a poluărilor accidentale şi în special a celor cu consecinţe grave necesită măsuri urgente de eficientizare a activităţilor de control atât prin acţiuni sistematice directe, dar şi printr-o mai bună cooperare între autorităţile teritoriale de mediu şi agenţii economici potenţial poluatori.

Poluările accidentale pot fi: − poluări accidentale produse din cauze tehnologice şi neglijenţe umane; − poluări accidentale ale localităţilor şi terenurilor, cu produse petroliere,

prin spargerea conductelor de transport a acestor produse; − poluări accidentale datorate accidentelor de circulaţie; − poluări accidentale cauzate de factori naturali; − poluări accidentale, cu produse petroliere, ale fluviului Dunărea.

119

Poluările industriale precum şi cele în agricultură, sau transporturi, pot fi evitate prin întărirea disciplinei în muncă, respectarea legislaţiei şi a normelor specifice fiecărei activităţi. Paralel cu intensificarea educaţiei personalului de lucru, se impune aplicarea cu stricteţe a principiului “poluatorul plăteşte”.

Calamităţile naturale pot fi substanţial diminuate prin întărirea activităţii de supraveghere, prevedere, prognoză, pregătire de acţiuni în diverse scenarii posibile şi aplicarea promptă a măsurilor celor mai adecvate situaţii care se ivesc.

o Poluări accidentale cu impact major asupra cursurilor de apă. În cursul anului 2000 s-a produs un număr de 81 de poluări accidentale, la nivelul întregii ţări, din care: 34 cu produse petroliere; 20 cu substanţe organice; 5 cu metale grele; 2 cu cianuri; 2 cu fenoli şi 18 cu alte substanţe, dintre care o parte au fost datorate braconajului.

Numărul cel mai mare de poluări s-a produs în bazinul hidrografic Dobrogea – Litoral, şi anume 17, dintre care 10 cu produse petroliere, unele dintre ele datorită infracţiunilor săvârşite de persoane particulare, prin spargerea de conducte ce transportau produse petroliere.

Dintre poluările accidentale cu impact major asupra cursurilor de apă, prin degradarea calităţilor fizico-chimice ale apei dar şi prin afectarea vieţii acvatice - flora şi fauna – se pot menţiona poluările accidentale cu cianuri şi metale grele produse la iazul Aurul şi Novat din Bazinul hidrografic Someş - Tisa şi poluarea cu petrol de pe râul Agi-Cabul din bazinul hidrografic Dobrogea – Litoral.

Faţă de anii anteriori, în anul 2000 numărul poluărilor accidentale produse a fost sensibil mai mare. Acest lucru se explică atât prin neglijenţa agenţilor economici şi lipsei retehnologizării proceselor tehnologice din unităţile industriale, cât şi prin seceta prelungită (debite scăzute), înregistrată în perioada mai 2000 – decembrie 2000, şi care se continuă şi în anul 2001.

De asemenea nu trebuie omis şi aspectul legat de îndesirea infracţiunilor săvârşite de persoane particulare prin furtul de produse petroliere din conductele de transport, şi de braconajul practicat de diferite persoane în vederea procurării de peşte.

Se observă că, în toţi anii, pe primul loc se situează poluările cu produse petroliere, urmate de zootehnie până în anul 1996, după care acestea scad vizibil, ca urmare a reducerii masive în ultimii ani a activităţilor zootehnice la noi în ţară.

6.2.5. CERINŢA DE APĂ ÎN ROMÂNIA Există o strânsă relaţie între calitatea şi cantitatea apei în bazinele

hidrografice în România. Cantitatea de apă influenţează calitatea apei, iar interpretarea caracteristicilor resurselor de apă depinde de date combinate ale diverselor aspecte calitative şi cantitative ale apei. Modificări ale nivelului apei,

120

caracteristicile curgerii, probleme legate de sedimentaţie şi de eroziuni ale patului râurilor, toate acestea afectează cerinţa de apă.

La finele anilor 1996, aproape 2740 de localităţi aveau un sistem centralizat de alimentare cu apă, din care 262 sunt oraşe sau municipii. Capacitatea totală de furnizare cu apă potabilă a acestor sisteme de distribuţie de apă se însumează la 10 234,8 mii /zi, iar lungimea acestor reţele depăşea 34,4 mii km. Valorile indicate în tabelul 6-5 reprezintă cerinţa de apă, în care sunt incluse şi pierderile tehnologice (care se ridică la aproape 50%).

3m

Tabelul 6-5

Cerinţa totală internă de apă (milioane ) 3m

Bazin hidrografic 1994 1995 1996

Tisa 4,633 4,661 6,360 Someş 132,264 142,123 139,760 Crişuri 55,895 57,592 57,718 Mures 143,201 151,315 159,113 Bega-Timiş-Caraş-Birzava 147,991 141,746 142,360 Cerna 3,813 3,463 3,772 Nera 0,660 1,128 0,544 Jiu 61,138 64,736 71,395 Olt 154,606 190,600 168,344 Argeş 507,108 488,624 466,292 Vedea 10,344 11,782 12,897 Calmăţui-Olt 0,245 0,295 0,213 Mostiştea 0,213 0,231 0,235 Calmăţui-Buzău 0,672 0,401 0,354 Siret 237,264 272,249 271,163 Ialomiţa 178,173 108,426 112,456 Prut 49,975 51,912 60,359 Litoral 89,947 89,779 90,278 Dunărea 272,220 278,418 298,729 Total România 2 050,362 2 059,481 2 062,341

Consumurile medii specifice pentru apă, în zone urbane, se ridică la

513 ℓ/om/zi, repartizat astfel:

121

− consum menajer 294 ℓ/om/zi − consum pentru uz public 70 ℓ/om/zi − consum industrial 122 ℓ/om/zi − pierderi prin reţea 134 ℓ/om/zi

În zonele rurale, consumurile specifice de apă se ridică la 172 ℓ/om/zi. În tabelul 6-6 şi figura 6-3 sunt prezentate variaţii ale cerinţei de apă, defalcate pe categorii de consum, pe perioada 1970 – 1996. În figura 6-3 se observă tendinţa de scădere a consumurilor de tip industrial, ca urmare a declinului unor ramuri economice. Mărimea cantităţilor de apă uzată evacuate în principalii emisari de pe teritoriul României este ilustrată în tabelul 6-7.

Tabelul 6-6

Evoluţia cerinţei de apă în România (cantităţile de apă sunt date în miliarde m3 de apă)

1970 1975 1980 1985 1990 1993 1994 1995 1996

Total 9,6 14,0 18,8 20,5 20,4 19,9 18,0 16,0 15,0

Industrie 4,7 6,6 9,8 9,3 9,0 8,7 8,1 8,0 6,1

Agricultură 3,4 5,7 6,7 8,4 9,1 8,9 7,7 5,9 4,6

Casnic 1,4 2,0 2,2 2,6 2,2 2,2 2,0 2,0 2,0

0

5

10

15

20

25

1970

1975

1980

1985

1990

1993

1994

1995

1996

Mili

arde

mc

de a

pa

TotalIndustrieAgriculturăCasnic

Figura 6-3 Evoluţia cerinţei de apă în România.

122

Întrucât nu există o evidenţă foarte clară a cantităţilor de apă evacuate în emisari, este greu de realizat o analiză a tendinţelor volumelor de apă uzată.

Tabelul 6-7

Cantităţi de apă uzată menajeră, milioane m3

Bazin hidrografic 1994 1995 1996

Tisa 4,241 4,161 4,620 Someş 105,812 114,783 113,200 Crişuri 29,197 35,684 40,911 Mures 124,079 122,870 126,238 Bega-Timiş-Caraş-Bîrzava 141,130 133,769 143,396 Cerna 1,482 1,082 1,091 Nera 0,376 0,455 0,235 Jiu 47,758 52,107 57,517 Olt 115,350 137,883 132,660 Argeş 247,762 391,479 335,786 Vedea 7,163 7,075 10,317 Călmăţui-Olt 0,003 0,002 - Mostiştea 0,130 0,018 0,811 Calmăţui-Buzău 0,493 0,214 0,240 Siret 129,591 165,691 171,944 Ialomiţa 100,884 88,689 83,676 Prut 74,213 83,584 165,440 Litoral 67,762 54,299 72,200 Dunăre 121,839 133,276 141,017 Total România 1 317,713 1 527,121 1 621,344

o Cerinţa de apă menajeră. Evaluarea consumurilor de apă este posibilă

prin cunoaşterea evoluţiei demografice pe perioada analizată (până în 2020). Datele sunt sintetizate în tabelul 6-8. De asemenea, se poate prognoza evoluţia demografică a populaţiei, repartizată pe bazine hidrografice (tab. 6-9). Acest lucru este posibil prin luarea în considerare a mai mulţi factori, considerând rata existentă a natalităţii, suprafaţa deservită de fiecare bazin hidrografic în parte şi populaţia corespunzătoare existentă în bazinul respectiv.

123

Tabelul 6-8

Evoluţia demografică a populaţiei României în perioada 2000-2020

2000 2010 2020

Total 22,643,793 22,734,368 22,825,305 Urban 12,431,032 12,480,756 12,530,679 Rural 10,212,761 10,253,612 10,294,626

În conformitate cu STAS 1343/1-91, se pot face evaluări ale cerinţelor de

apă pentru consum menajer. Prin urmare, consumurile specifice de apă, incluzând pierderile de apă cât şi cele tehnologice, precum şi consumul de tip industrial, vor avea următoarele valori prezise pentru 2020:

− pentru zona urbană, între 335 ℓ/om/zi (2002) şi 366 ℓ/om/zi (în 2020); − pentru zona rurală, între 126 ℓ/om/zi (2002) şi 259 ℓ/om/zi (în 2020).

Tabelul 6-9

Evoluţia repartiţiei populaţiei pe bazine hidrografice

2000 2010 2020 Bazin

hidrografic TOTAL Urban Rural

TOTAL Urban Rural

TOTAL Urban Rural

SOMEŞ-TISA

2 439 000 1 293 000 2 449 000 1 298 000 2 459 000 1 303 000

938 000 381 000 942 000 383 000 946 000 385 000 CRIŞURI

557 000 552 000 561 000

2 225 000 1 188 000 2 234 000 1 193 000 2 243 000 1 198 000 MUREŞ

1 037 000 1 041 000 1 045 000

1 101 000 669 000 1 106 000 672 000 1 110 000 675 000 BEGA-TIMIS 432 000 434 000 435 000

1 652 000 859 000 1 659 000 863 000 1 666 000 866 000 JIU-CERNA

793 000 796 000 799 000

2 617 000 1 366 000 2 627 000 1 371 000 2 638 000 1 377 000 OLT

1 251 000 1 256 000 1 261 000

124

Tabelul 6-9 (continuare)

2000 2010 2020 Bazin hidrografic

TOTAL Urban Rural

TOTAL Urban Rural

TOTAL Urban Rural

4 245 000 3 226 000 4 262 000 3 239 000 4 279 000 3 252 000 ARGES-VEDEA 1 019 000 1 023 000 1 027 000

1 522 000 554 000 1 528 000 556 000 1 534 000 558 000 IALOMITA-BUZAU 968 000 972 000 976 000

2 343 000 726 000 2 353 000 730 000 2 362 000 732 000 SIRET

1 617 000 1 623 000 1 630 000

2 023 000 971 000 2 031 000 975 000 2 039 000 979 000 PRUT-BIRLAD 1 052 000 1 056 000 1 060 000

1 606 000 919 000 1 613 000 922 000 1 619 000 926 000 DUNARE-LITORAL 687 000 691 000 693 000

Există mai multe scenarii de calcul ce au determinat obţinerea unor valori

pentru evoluţia cerinţei de apă în perioada de timp mai sus menţionată. Ele sunt prezentate după cum urmează:

Scenariul A: Se consideră că pierderile de apă prin reţelele de distribuţie şi cele tehnologice vor rămâne la acelaşi nivel (tab. 6-10); Scenariul B: Se consideră că pierderile de apă prin reţelele de distribuţie şi cele tehnologice se vor diminua în perioada următoare, până în anul 2020 (tab. 6-10).

Tabelul 6-10

Evoluţia cerinţei de apă (milioane m3) pentru cele două scenarii considerate; caz A – cu menţinerea pierderilor de apă la nivel constant; caz B – cu reducerea pierderilor de apă

2000 2010 2020 Bazin

hidrografic Caz A Caz B Caz A Caz B Caz A Caz B

Tisa 6 ,678 6 ,544 7,679 7 ,141 10 ,750 9 ,030

Someş 146 ,748 143 ,813 168 ,760 156 ,946 236 ,264 198 ,461

Crişuri 60 ,603 59 ,39 69 ,693 64 ,814 97 ,570 81 ,958

Mures 167 ,068 163 ,726 192 ,128 178 ,679 268 ,980 225 ,943

125

Tabelul 6-10 (continuare)

2000 2010 2020 Bazin hidrografic Caz A Caz B Caz A Caz B Caz A Caz B

Bega-Timiş 149 ,478 146 ,488 171 ,900 159 ,867 240 ,660 202 ,154

Cerna 3 ,960 3 ,880 4 ,564 4 ,244 6 ,390 5 ,367

Nera 0 ,571 0 ,559 0 ,656 0 ,610 0 ,918 0 ,771

Jiu 74 ,964 73 ,464 86 ,208 80 ,173 120 ,691 101 ,380

Olt 176 ,761 173 ,225 203 ,275 189 ,045 284 ,585 239 ,051

Argeş 489 ,606 479 ,633 563 ,046 523 ,632 788 ,264 662 ,141

Vedea 13 ,540 13 ,269 15 ,571 14 ,481 21 ,800 18 ,312

Călmăţui-Olt

0 ,223 0 ,218 0 ,256 0 ,238 0 ,358 0 ,300

Mostiştea 0 ,246 0 ,241 0 ,282 0 ,262 0 ,394 0 ,330

Călmăţui-Buzău

0 ,371 0 ,363 0 ,426 0 ,396 0 ,596 0 ,500

Siret 284 ,721 279 ,026 327 ,429 304 ,508 458 ,400 385 ,056

Ialomiţa 118 ,078 115 ,716 135 ,789 126 ,283 190 ,104 159 ,687

Prut 63 ,376 62 ,108 72 ,882 67 ,780 102 ,034 85 ,708

Litoral 94 ,791 92 ,895 109 ,010 101 ,379 152 ,614 128 ,195

Dunărea 313 ,665 307 ,391 360 ,714 335 ,464 505 ,000 424 ,200

Total România

2165 ,458 2122 ,148 2490 ,276 2315 ,956 3486 ,38 2928 ,564

6.3 CADRUL INSTITUŢIONAL ŞI LEGISLATIV AL SECTORULUI APEI

6.3.1 CADRU INSTITUŢIONAL 6.3.1.1. Scurt istoric. Structura activităţii de management a resurselor de apă din România ar trebui să cuprindă toate aspectele cantitative şi calitative ale apei. Dezvoltarea instituţiilor ar trebui să urmărească concepte integrate de management a resurselor naturale de apă.

Cele mai vechi lucrări de îndiguire a râurilor datează de la începutul secolului XIV. Până în anii 1924, în Transilvania, Banat şi Bucovina, au existat oficii ale apei, care operau sub egida Ministerului Agriculturii. Pe 1 ianuarie 1925, după aprobarea Legii privind regimul apelor, s-au pus bazele Departamentului General al Apei, care funcţiona în cadrul Ministerului Lucrărilor Publice; acest departament a fost funcţional până în 1956, şi cuprindea o serie de filiale regionale cu ajutorul cărora se controla întreaga

126

suprafaţă a ţării, şi urmărea dezvoltarea tuturor folosinţelor centralizate a apei precum şi aproba autorizaţiile de utilizare a apei. De asemenea, toate lucrările mari pe cursul râurilor erau urmărite şi controlate de acest departament.

În 1956, a fost constituit Comitetul Naţional al Apei, care mai apoi, în 1974, a fost transformat în Consiliul Naţional al Apelor.

Între anii 1974 şi 1989, Consiliul Naţional al Apelor a reprezentat autoritatea naţională centrală responsabilă cu dezvoltarea activităţii de management a tuturor aspectelor calitative şi cantitative ale resurselor de apă, precum şi a activităţilor instituţiilor hidrologice şi meteorologice. Subordonate acestui consiliu au fost Institutul de Hidrologie şi Meteorologie precum şi Institutul de Proiectare şi Cercetare pentru Managementul Resurselor de Apă.

Consiliul Naţional al Apelor îşi desfăşoară activitatea cu ajutorul sub-departamentelor sale, organizate pentru 9 bazine hidrografice (Mureş, Olt, Jiu, Argeş-Vedea, Ialomiţa-Buzău, Siret, Prut, Someş şi Crişuri); există 40 de oficii de management ale apei, organizate pentru fiecare judeţ şi în plus, pentru Bucureşti, exista Biroul de Management al Resurselor de Apă. În aceeaşi perioadă, a fost organizat şi Consiliul Naţional pentru Protecţia mediului, subordonat Consiliului de Miniştrii.

6.3.1.2. Evoluţia cadrului instituţional după 1989. Schimbările provocate de evenimentele istorice din 1989 au determinat modificări structurale şi în domeniul protecţiei mediului, respectiv al managementului resurselor de apă. În 1990, Consiliul Naţional al Apelor, Consiliul Naţional pentru Protecţia Mediului şi Ministerul Silviculturii au fost restructurate într-un singur organism, respectiv în Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, în care exista un Departament al Apelor responsabil cu managementul resurselor de apă. Au urmat o serie de reorganizări ale acestui nou minister. În conformitate cu prevederile Legii Protecţiei Mediului nr. 137/1995, Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului este factorul responsabil, împreună cu ministerele economice şi autorităţile administraţiei publice, de starea mediului din România. Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului urmăreşte aplicarea Strategiei Dezvoltării Durabile în domeniul protecţiei mediului şi a politicii Guvernului în domeniile gospodăririi apelor, pădurilor şi protecţiei mediului, având sarcini şi atribuţii la nivel naţional şi local.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 104/1999 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apelor Pădurilor şi Protecţiei Mediului şi prin alte acte normative din domeniile gospodăririi apelor, pădurilor şi protecţiei mediului, au fost stabilite măsuri de reorganizare a structurii ministerului cât şi a instituţiilor aflate în subordine. Prin aceasta sunt vizate:

− descentralizarea deciziilor în sistemul instituţional de protecţie a mediului;

− întărirea capacităţii de monitorizare şi control a stării mediului;

127

− crearea de compartimente pentru conservarea biodiversităţii la nivelul agenţiilor de mediu şi Regiei Naţionale a Pădurilor;

− reorganizarea structurilor teritoriale (Agenţiile de Protecţia Mediului, C.N. Apele Române, Regia Naţională a Pădurilor);

− creşterea responsabilităţilor Agenţiilor de Protecţie a Mediului prin abordarea integrată a activităţilor de mediu, urmând a fi preluate activităţile de reglementare, autorizare şi control din domeniul gospodăririi apelor, vânătorii şi ariilor protejate.

Prin H.G. 104/1999, sunt precizate responsabilităţile clare ale Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului referitoare la procesul de integrare europeană. Înfiinţarea Unităţii de Politici Economice (EPU) va contribui la încorporarea considerentelor de mediu în procesul general de reformă din România.

Ca măsuri importante pentru susţinerea instituţională vor fi întreprinse demersurile legislative necesare creării instrumentelor financiare: sistemul de taxe pentru autorizare la nivelul Agenţiilor de Protecţie a Mediului şi crearea Fondului de Mediu în vederea susţinerii investiţiilor de mediu în România.

Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului este responsabil pentru adoptarea acquis-ului UE în domeniul calităţii apelor în România. Dintre atribuţiile generale ale MAPM mai amintim:

− organizează aplicarea legilor şi hotărârilor Guvernului; − iniţiază, elaborează şi avizează acte normative; − avizează licenţe legate de domeniul său de activitate; − reprezintă interesele statutului în organe şi organisme internaţionale; − exercită atribuţii ce-i revin ca organ al administraţiei publice centrale sub

a cărei autoritate controlează regiile autonome din domeniul său de activitate (ROMSILVA şi C.N. Apele Române).

Pentru elaborarea politicilor în domeniul apelor şi a legislaţiei aferente, Ministerul este sprijinit de institutele de cercetare pe care le coordonează, şi anume:

− C.N. Institutul Naţional de Meteorologie, Hidrologie şi Gospodărire a Apelor;

− Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Mediu şi Institutul Român de Cercetări Marine Constanţa;

− Institutul de Cercetare şi Proiectare "Delta Dunării" - Tulcea.

Pe lângă atribuţiile generale, MAPM exercită atribuţii specifice în următoarele domenii de activitate:

− gospodărirea apelor; − gospodărirea pădurilor;

128

− protecţia mediului.

Atribuţiile specifice cuprind: − avizări, lucrări de întreţinere, gospodărire şi ameliorare; − studii şi programe, coordonarea activităţilor, controale şi aplicarea de

sancţiuni, elaborarea de norme etc.

Atât la nivel central cât şi local, există o serie de autorităţi publice şi servicii ale acestora cu responsabilităţi faţă de obţinerea şi folosirea informaţiilor privind starea şi calitatea mediului. Acestea, în general, au atribuţii de monitorizare, control şi aplicare de sancţiuni pentru abateri de la normele de protecţie a mediului. Normele sunt stabilite prin legi, hotărâri şi ordine şi publicate în Monitorul Oficial şi se referă la cantităţile maxime de poluanţi ce se admit precum şi măsuri pentru limitarea lor. Sancţiunile se aplică în general pe categorii de factori de mediu şi sunt prevăzute în legi şi hotărâri de Guvern. În acest sens, în subordinea MAPM funcţionează Oficiul de Informare şi Documentare Bucureşti, care oferă informaţii de mediu, la solicitare şi are următoarele atribuţii.

La nivel local există agenţii teritoriale (judeţene) pentru protecţia mediului, ca servicii publice descentralizate, care cuprind servicii de monitorizare, reglementări şi inspecţie.

Acestea sunt direct responsabile de emiterea autorizaţiilor şi acordurilor de mediu, de evaluarea impactului activităţilor economice asupra mediului, de sancţionarea abaterilor de la normele de protecţie a mediului. De asemenea regiile autonome ROMSILVA (administraţia pădurilor) şi C.N. Apele Române (administraţia apelor) sunt direct responsabile prin lege asupra calităţii factorilor de mediu pe care îi administrează, fiind împuterniciţi să ia măsuri punitive în acest sens.

Politica gospodăririi apelor este aplicată de C.N. Apele Române care este coordonată de MAPM. Aceasta societate are 11 direcţii organizate la nivel regional sau hidrografic, cu responsabilitatea elaborării planurilor şi a programelor de gospodărire a apei şi protecţiei apelor de suprafaţă în zona lor de coordonare. R.A. „Apele Române” s-a constituit într-o Companie Naţională, înfiinţată în 1998 prin Hotărârea Guvernului nr. 981. Această companie este autoritatea naţională care are drept scop aplicarea strategiei în domeniul gospodăririi apelor şi valorificării apelor, precum şi gestionarea reţelei naţionale de măsurători hidrologice, hidrogeologice şi de calitate a resurselor de apă ce aparţin domeniului public.

C.N. Apele Române administrează şi exploatează prin sucursalele sale, apele de suprafaţă şi subterane, marea teritorială, albiile minore, bălţile, lacurile naturale şi artificiale, fundul apelor maritime interioare şi a mării teritoriale, precum şi lucrările hidrotehnice aferente lor ceea ce constituie Sistemul Naţional de Gospodărire a Apelor.

129

În cadrul C.N. Apele Române, dimensiunea economică este dată de dubla calitate a apei: resursa economică şi componentă esenţială a mediului înconjurător, evidenţiată printr-un sistem unitar de preţuri, tarife şi penalităţi, introdus din 1991. Principiul care stă la baza acestui sistem de plăţi este acoperirea costurilor prin preţuri şi tarife, dimensionate astfel încât să impună beneficiarilor, utilizarea cât mai raţională a resurselor de apă şi a investiţiilor realizate în domeniu.

În exercitarea atribuţiilor privind gospodărirea apelor, hidrologia şi hidrogeologia, Apele Române este abilitată să propună Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului reglementări în domeniu.

C.N. Apele Române este furnizorul unic de apă brută de suprafaţă şi subterană pentru toate categoriile de utilizatori şi singura în drept să încaseze preţul apei brute şi preţul pentru nisipuri şi pietrişuri din albiile minore, pe baza de contracte.

Sistemele de distribuţie a apei, sistemele de colectare şi epurare a apei uzate sunt în responsabilitatea municipiilor.

Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului este responsabil pentru calitatea construcţiilor staţiilor de alimentare cu apă potabilă şi a celor destinate epurării apelor uzate. Ministerul Sănătăţii este responsabil de calitatea apei potabile. Ministerul Agriculturii este responsabil de folosirea şi protecţia apei în

domeniul agriculturii. La nivel local, Consiliul Local sau Judeţean este autoritatea care aprobă

proiectele de dezvoltare şi are în proprietate sau supervizează infrastructura destinată prelucrării, alimentării şi epurării apelor. 6.3.2 CADRUL LEGISLATIV 6.3.2.1 Scurt istoric. Prima reglementare privind resursele de apă datează din 1891; Legea privind regimul apelor a fost formulată mai târziu, în 1927.

După 1950 au existat mai multe încercări de realizare a unui cadru legislativ mai larg privind utilizarea raţională a apei, materializate în 1953, prin Decretul 143, iar apoi, în 1974, prin Legea Apei (Legea nr. 8), al cărui conţinut a derivat din Legea nr. 9/1973 privind protecţia mediului. în 1976, Legea nr. 1 a fost pusă în vigoare; această lege lansa un program naţional pentru urmărirea bazinelor hidrografice din România. Programul se baza pe schemele şi planurile de dezvoltare a bazinelor hidrografice realizate de Consiliul Naţional al Apelor. Legea nr. 8 din 1974 a fost ulterior completată de Legea 5/1989 referitoare la managementul eficient al apei şi la protecţia şi controlul calităţii apei.

Începând cu anii 1960, s-au elaborat mai multe norme şi standarde pentru calitatea apei, managementul apei şi lucrărilor publice în domeniul apei. Cele

130

mai relevante sunt: STAS 1343 pentru determinarea necesarului de apă, STAS 1846 pentru determinarea cantităţilor de ape uzate, STAS 4706 privind apele de suprafaţă, categorii şi condiţii de calitate, STAS 9450 pentru utilizarea apei în agricultură şi irigaţii, şi STAS 12574 pentru poluarea aerului. În plus, s-au elaborat normative şi standarde privind proiectarea, execuţia şi exploatarea echipamentelor şi instalaţiilor utilizatoare de apă, materiale de construcţie, testări în laborator etc. Standardele se revizuiesc la o perioadă de 5-7 ani, şi tendinţa este aceea de aliniere a legislaţiei româneşti la cea vest-europeană. În 1979, Decretul 414 stabileşte nivelurile maxime admisibile ale concentraţiilor principalelor substanţe poluante în apele uzate deversate în emisari, iar mai târziu, în 1983, Ordonanţa 90 stabileşte nivelurile maxime admisibile ale concentraţilor principalelor substanţe poluante în apele uzate deversate în reţelele de canalizare. în acelaşi timp, s-a introdus obligativitatea obţinerii de avize care să admită orice dezvoltate sau operare legată de resursele de apă.

6.3.2.2. Cadrul legislativ actual. În ultimul deceniu, au existat adevărate mutaţii în viaţa social-economică a României. Noul sistem economic, instituţiile şi reglementările s-au dezvoltat în paralel, urmărind principiile dezvoltării durabile şi având drept scop integrarea politicii de mediu în cadrul politicilor sectoriale ale Uniunii Europene.

În 1972, România a participat la summit-ul de la Rio de Janeiro, fiind reprezentată de o delegaţie la cel mai înalt nivel; acesta a reprezentat momentul din care problematica mediului înconjurător în România a căpătat dimensiuni noi. în scopul armonizării legislaţiei române la legislaţia internaţională în domeniu, au fost ratificate o serie de convenţii internaţionale şi regionale acordându-se atenţie documentelor adoptate la RIO/72. În acest context, Agenda 21 cu Planul de acţiuni pentru protecţia mediului au constituit o preocupare constantă.

În domeniul protecţiei mediului există Legea nr. 137/1995. În conformitate cu art. 88 al acestei legi, au fost elaborate legi speciale, respectiv Legea Apelor nr. 107/1996 şi Legea 26/1996 - Codul Silvic. Nu toate legile speciale şi reglementările conexe au fost încă adoptate, astfel încât să se permită punerea în aplicare a prevederilor din legea cadru, respectiv Legea protecţiei mediului. Proiectele acestor acte normative sunt în curs de elaborare sau sunt deja în stadiu final de elaborare, fiind înaintate Parlamentului spre adoptare sau ministerelor şi altor instituţii centrale spre avizare.

Noul cadru legislativ al apei este adaptat noilor condiţii socio-economice în România, iar activitatea în domeniul managementului resurselor de apă se bazează pe noua Lege a Apelor, nr. 107/1996. Pornind de la constituţie şi de la Legea Mediului 137/1995, Legea Apelor stipulează conservarea şi protecţia resurselor de apă prin menţinerea unui echilibru ecologic, prin definirea următoarelor obiective:

− conservarea, dezvoltarea şi protecţia resurselor de apă, precum şi asigurarea unei curgeri libere a apelor;

131

− protecţia împotriva oricărei forme de poluare şi de modificare a caracteristicilor resurselor de apă, a malurilor şi albiilor sau cuvetelor acestora;

− refacerea calităţii apelor de suprafaţă şi subterane; − conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice; − asigurarea alimentării cu apă potabilă a populaţiei şi a salubrităţii publice; − valorificarea complexa a apelor ca resursa economică şi repartiţia

raţională şi echilibrată a acestei resurse, cu menţinerea şi cu ameliorarea calităţii şi productivităţii naturale a apelor;

− apărarea împotriva inundaţiilor şi oricăror alte fenomene hidrometeorologice periculoase;

− satisfacerea cerinţelor de apă ale agriculturii, industriei, producerii de energie, a transporturilor, aquaculturii, turismului, agrementului şi sporturilor nautice, cât şi ale oricăror alte activităţi umane.

6.3.2.3. Programul de adoptare a acquis-ului comunitar în domeniul mediului. Acesta presupune realizarea unor măsuri care să conducă pe termen scurt şi mediu la armonizarea legislaţiei naţionale cu cea existentă în Uniunea Europeană, precum şi la dezvoltarea instituţională necesară implementării legislaţiei de mediu în România.

Măsurile de ordin legislativ au fost precedate de elaborarea strategiilor de aproximare legislativă în următoarele domenii: calitatea aerului şi schimbările climatice, controlul poluării industriale, calitatea apei, managementul deşeurilor, substanţelor chimice şi substanţelor care depreciază stratul de ozon, protecţia naturii şi organisme modificate genetic, legislaţia orizontală, silvicultura, zgomotul şi vibraţiile, protecţia civilă; pe baza acestor strategii vor fi elaborate sau urmează a fi definitivate proiectele legislative care au în vedere introducerea celor mai importante directive ale Uniunii Europene în legislaţia românească de mediu.

6.3.3 PLANUL NAŢIONAL DE ACŢIUNE PENTRU PROTECŢIA MEDIULUI

Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului (PNAPM) cuprinde o selecţie de proiecte prioritare, care urmează a fi implementate. În domeniul protecţiei calităţii apelor, s-a urmărit cuprinderea obiectivelor legate atât de protecţia apelor de suprafaţă, cât şi a celor subterane. S-au avut în vedere următoarele aspecte :

− reducerea conţinutului de azotaţi şi a produşilor de degradare, a pesticidelor;

− diminuarea acumulărilor de metale grele şi compuşi organici greu degradabili existenţi în sedimente ;

132

− reducerea încărcării apelor uzate industriale şi menajere, cât şi îmbunătăţirea parametrilor de epurare a instalaţiilor de epurare ;

− controlul şi menţinerea sub niveluri acceptabile a poluării difuze ; − îmbunătăţirea calităţii apei de alimentare şi a resurselor de apă; − realizarea de lucrări de îndiguire, întreţinere şi regularizare a malurilor

râurilor. În ultimii zece ani, România a aderat la majoritatea convenţiilor şi

acordurilor internaţionale din domeniul protecţiei mediului şi la toate convenţiile internaţionale din domeniul conservării naturii, prevederile acestora putând să fie puse în aplicare ca norme de drept intern, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale.

În 1996, au fost elaborate Strategia Naţională şi Planul Naţional de Acţiuni pentru Conservarea Diversităţii Biologice şi utilizarea durabilă a componentelor acesteia, care conţin obiectivele şi măsurile în conformitate cu Strategia pan-europeană pentru Conservarea Diversităţii Biologice şi a Peisajelor în Europa şi sunt în concordanţă cu prevederile principalelor convenţii şi acorduri internaţionale în domeniu., Au fost elaborate, de asemenea, Strategia Naţională de Gospodărire a Apelor şi Strategia Dezvoltării Silviculturii. A fost elaborat şi Planul Naţional Strategic de Acţiune pentru Marea Neagră, care reprezintă în România particularizarea Planului Strategic de Acţiune pentru Reabilitarea şi Protecţia Mării Negre, adoptat la Conferinţa miniştrilor de mediu din statele riverane Marii Negre de la Istambul, octombrie 1996. Acest plan reprezintă o concretizare a politicii guvernamentale pentru aplicarea legislaţiei de mediu şi de aceea, obiectivele acestuia se aliniază la cele prevăzute în PNAPM. Ca un element de bază în adoptarea măsurilor din cadrul procesului de integrare europeană, şi ţinând cont de prevederile acestor documente şi de Programul de adoptare a acquis-ului comunitar, va fi reactualizat Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului.

6.3.4. LEGISLAŢIE PENTRU CALITATEA APEI 6.3.4.1. Situaţia actuală. În domeniul calităţii apei, au fost înregistrate

progrese în armonizarea legislaţiei comunitare specifice. Astfel, pentru transpunerea Directivei 91/676/CEE a fost adoptată HG nr. 964/2000 pentru aprobarea Planului naţional de protecţie a apelor împotriva poluării cu nitraţi proveniţi din surse agricole (M.Of. nr. 526/25.10.2000).

În vederea implementării Directivei 91/271/CEE privind epurarea apelor uzate urbane, s-a efectuat un inventar al localităţilor cu o populaţie echivalentă mai mare de 2000. Ceea ce urmează este o evaluare financiară a costurilor de implementare a acestei directive, în cadrul proiectului de twinning în domeniul apelor derulat cu sprijinul Guvernului Franţei (Phare 1998). Tot în vederea

133

transpunerii prevederilor acestei directive, se află în curs de finalizare un proiect de Hotărâre de Guvern, realizat prin consultarea tuturor instituţiilor implicate, care introduce terminologia comunitară specifică, precum şi va modifica normativele tehnice existente (NTPA 001 şi NTPA 002).

În vederea implementării Directivei Consiliului 80/778/CEE privind calitatea apei destinate consumului uman există un proiect de lege, elaborat de Ministerul Sănătăţii şi Familiei, în colaborare cu MAPM, acesta urmând să fie transmis în scopul aprobării de către Parlamentul României.

În domeniul gospodăririi apelor, în România, managementul apei se realizează intr-o manieră integrată (cantitate-calitate, suprafaţă-subteran) pe bazine hidrografice. Există o direcţie bazinală de gospodărire a apelor la nivelul fiecărui bazin hidrografic (sau, în unele cazuri, grupuri de bazine hidrografice), care face gospodărirea efectivă a resurselor de apă, în conformitate cu schemele cadru şi programele de amenajare bazinale. Pentru adoptarea cerinţelor Directivei cadru în domeniul calităţii apelor, a fost aprobată HG nr. 1212/2000 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Comitetelor de Bazin (M.Of. nr. 644/2000). De asemenea, se vor constitui organisme speciale, constituite din reprezentanţi ai Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului, Ministerului Sănătăţii şi Familiei, reprezentanţi ai autorităţilor administraţiei publice locale, reprezentanţi ai C.N. Apele Române, Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorului, reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale de protecţie a mediului care activează în zonă, care vor aviza schemele de gospodărire a apelor pe bazine hidrografice şi vor aproba încadrarea în categorii de calitate a apelor cursurilor de apă din acel bazin hidrografic; de asemenea, vor analiza şi recomanda priorităţile de finanţare autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale.

Pentru armonizarea cu prevederile Directivei 77/795/CEE, care stabileşte proceduri pentru schimbul de informaţii privind calitatea apelor dulci de suprafaţă, a fost iniţiat un amplu proces de acreditare a laboratoarelor de gospodărire a apelor.

Prin programul Phare CBC 1999, sunt în prezent în curs de derulare proiecte care vizează prevenirea inundaţiilor în bazinul superior al râului Tisa.

Sunt de asemenea în curs de finalizare termenii de referinţă pentru proiectele care urmează să fie sprijinite prin programul Phare CBC 2000 pentru proiectele Ecologizarea Dunării şi facilităţi de transport - graniţa româno-bulgară, Ecologizarea râului Tur şi Lucrări de eliminare a efectelor calamităţilor din iunie 1997 în bazinul hidrografic Barcău - graniţa româno-ungară.

6.3.4.2. Priorităţi pe termen scurt. În vederea transpunerii legislaţiei comunitare privind calitatea apei, se vor lua următoarele măsuri:

− promovarea unui act normativ în vederea transpunerii complete a Directivei Consiliului nr. 80/68/CEE privind protecţia apelor subterane împotriva poluării cauzată de substanţele periculoase; este, de asemenea,

134

în curs de realizare o evaluare a tuturor deversărilor de efluenţi în apele subterane, incluzând toate tipurile de ape uzate;

− adoptarea unei Hotărâri de Guvern privind condiţiile de descărcare în mediul acvatic a apelor uzate care va transpune Directiva 91/271/CEE şi va amenda HG nr. 730/1997 referitoare la aprobarea NTPA 001/1997 privind încărcarea cu poluanţi a apelor uzate descărcate în resursele de apă; problema principală legată de implementarea acestei directive este identificarea zonelor sensibile (care cad sub incidenţa acestor prevederi comunitare); C.N. Apele Române a realizat o identificare a apelor afectate de concentraţii ridicate de nutrienţi şi care prezintă pericol de eutrofizare; pe baza acestui studiu şi a unei metodologii elaborate în cadrul proiectului de twinning cu Franţa, se va realiza delimitarea zonelor sensibile (luându-se în considerare concentraţia de fosfor);

− promovarea Codului bunelor practici agricole, prin care se vor aplica prevederile HG nr. 964/2000 pentru aprobarea Planului naţional de protecţie a apelor împotriva poluării cu nitraţi proveniţi din surse agricole şi conformarea cu cerinţele comunitare;

− adoptarea, în cursul anului 2002, a unei Hotărâri de Guvern privind identificarea zonelor vulnerabile; o problemă prioritară în acest domeniu este reprezentată de inventarierea surselor punctuale şi difuze de poluare în ceea ce priveşte poluarea cu nitraţi şi pesticide din agricultură;

− adoptarea metodologiei de implementare a Directivei 76/464/CEE privind poluarea cauzată de anumite substanţe periculoase descărcate în mediul acvatic comunitar;

− elaborarea şi promovarea, în cursul anului 2002, a unor Ordine ale ministrului pentru obiectivele de calitate înscrise în Directivele 82/176/CEE privind valorile limită şi obiectivele de calitate pentru descărcările de mercur provenite din industria producătoare de electrolize cu clor-alcali şi 83/513/CEE privind valorile limită şi obiectivele de calitate pentru descărcările de cadmiu.

− realizarea unui inventar al descărcărilor de substanţe periculoase şi al unităţilor şi industriilor care descarcă astfel de substanţe, atât în apele de suprafaţă, cât şi subterane;

− în scopul transpunerii Directivei 75/440/CEE privind calitatea apei de suprafaţă destinată consumului potabil, se va modifica STAS 4706-88 privind clasificarea apelor în clase de calitate, referitoare la apa destinată consumului uman; acest standard urmează să fie revizuit în cursul anului 2002 pentru conformarea cu prevederile Directivelor Consiliului 78/659/CEE privind protejarea şi îmbunătăţirea calităţii apei naturale în scopul întreţinerii vieţii piscicole, amendată de Directiva 91/692/CEE şi 79/923/CEE privind calitatea apei în scopul întreţinerii vieţii moluştelor, amendată de Directiva 91/692/CEE;

135

− acreditarea laboratoarelor în domeniul managementului apelor şi dotarea lor corespunzătoare;

− transformarea C.N. Apele române în autoritate naţională în domeniul gospodăririi apelor, precum şi intrarea în funcţiune a Comitetelor de Bazin.

6.3.4.3. Priorităţi pe termen mediu. Se va continua activitatea de transpunere a acquis-ului comunitar şi de întărire a capacităţii instituţionale în domeniu, inclusiv dotarea cu echipamente performante de monitorizare şi modernizare a sistemului informaţional.

6.3.5 GOSPODĂRIREA INTEGRATĂ A RESURSELOR DE APĂ Concepţia de gospodărire integrată a apelor îmbină aspectele de utilizare a

acestora cu cele de protecţie a ecosistemelor naturale. Astfel, se au în vedere următoarele obiective:

a) Asigurarea alimentării continue cu apă a folosinţelor şi, în special, a populaţiei:

− realizarea de noi surse de apă, în special a unor lacuri de acumulare cu folosinţă complexă în zonele deficitare în apă;

− realizarea de reţele de distribuţie separate de alimentare cu apă pentru populaţie şi pentru industrie;

− economisirea apei şi reducerea pierderilor din reţelele de distribuţie a apei.

b) Îmbunătăţirea calităţii resurselor de apă: − retehnologizarea proceselor de producţie prin utilizarea unor tehnologii

curate, nepoluante; − realizarea de noi staţii de epurare şi modernizarea celor existente; − implementarea unor mijloace de prevenire, limitare şi diminuare a

efectelor poluării accidentale. c) Reconstrucţia ecologică a râurilor:

− îmbunătăţirea şi realizarea de habitate corespunzătoare conservării biodiversităţii;

− asigurarea de debite corespunzătoare pe cursurile de apă în scopul protecţiei ecosistemelor acvatice;

− asigurarea continuităţii debitului pe cursurile de apă pentru facilitarea migraţiei speciilor piscicole.

d) Reducerea riscului producerii de inundaţii: − realizarea de acumulări cu folosinţe complexe prevăzute cu volum de

protecţie contra inundaţiilor;

136

− realizarea de îndiguiri concomitent cu protejarea zonelor umede; − interzicerea amplasării construcţiilor în zonele inundabile.

6.4 MECANISME ECONOMICE ALE MANAGEMENTULUI RESURSELOR DE APĂ

6.4.1 INTRODUCERE

Înainte de 1989, sistemul tarifar se aplica doar pentru apa potabilă, apa industrială şi pentru utilizarea sistemului de canalizare.

Pe baza H.G. 1001/1.01.1991, a fost definit un nou sistem tarifar integrat pentru plata activităţilor înglobate de managementul resurselor de apă.

În consecinţă, s-au creat instrumente financiare de protecţie împotriva utilizării excesive a resurselor de apă de suprafaţă şi subterane, s-au stabilit mecanismele manageriale în cazul inundaţiilor şi au fost implementate instrumente bazate pe economia pieţei libere care să îmbunătăţească eficienţa managementului apei şi protecţia calităţii apei.

6.4.2 SISTEME DE TARIFARE A APEI

Hotărârea de Guvern 196/1991 stabileşte faptul că C.N. Apele Române reprezintă singura autoritate abilitată să colecteze taxele de utilizare a apelor de suprafaţă şi subterane.

Sistemul de tarifare pentru managementul apei a fost introdus în 1991. În principiu, C.N. Apele Române calculează toate cheltuielile necesare managementului apei, la nivel naţional ce trebuie ulterior recuperate de la beneficiari.

Mecanismul economic specific domeniului gospodăririi cantitative şi calitative a apelor include sistemul de plăţi, bonificaţii şi penalităţi ca parte a modului de finanţare a dezvoltării domeniului şi de asigurare a funcţionării pe principii economice a C.N. Apele Române. Metodologia de fundamentare a sistemului de plăţi în domeniul apelor, precum şi procedura de elaborare a acestora se stabilesc de Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului, cu avizul Ministerului Finanţelor.

Beneficiarul plăteşte, în funcţie de serviciile prestate şi de cele privind folosirea raţională a resurselor de apă, care asigură:

− stimularea economică a utilizării durabile şi a protecţiei calităţii apelor; − diferenţierea teritorială a preţurilor şi tarifelor pe categorii de surse şi de

utilizatori, ca urmare a condiţiilor diferite de asigurare a apei, în măsura în care sistemul asigură venituri şi cheltuieli echilibrate;

137

− corectarea nivelului preţurilor şi tarifelor în funcţie de dinamica generală a preţurilor;

− transmiterea la utilizatori a influenţelor economice determinate de activităţile de asigurare a surselor de apă din punct de vedere cantitativ şi calitativ;

− minimalizarea costurilor de producţie prin stimularea economică a preţului, în scopul asigurării maximului de profit social;

− reflectarea în preţuri a cererii de debit şi de volum de apă.

Sistemul de plăţi, bonificaţiile şi penalităţile specifice activităţii de gospodărire a apelor se aplică tuturor utilizatorilor.

Pe lângă plata consumului de apă, se acordă bonificaţii şi după caz, penalităţi. Bonificaţiile se acordă utilizatorilor de apă care demonstrează, constant, o grijă deosebită pentru folosirea raţională şi pentru protecţia calităţii apelor, evacuând, o dată cu apele uzate epurate, substanţe impurificatoare cu concentraţii şi în cantităţi mai mici decât cele înscrise în autorizaţia de gospodărire a apelor, iar penalităţile se aplică acelor utilizatori de apă la care se constată abateri de depăşirea cantităţilor de apă prelevate, cât şi a concentraţiilor şi cantităţilor de substanţe impurificatoare evacuate. Bonificaţiile se acordă cu aprobarea Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului.

Sistemul de plăţi, bonificaţii şi penalităţi, precum şi categoriile de produse şi servicii de gospodărire a apelor se stabilesc printr-o hotărâre a Guvernului.

6.4.3 SITUAŢII ÎN CARE NERESPECTAREA LEGII APELOR 107/1996 IMPLICĂ SANCŢIUNI În Legea Apelor nr. 107/1996 sunt prevăzute sancţiuni, aplicabile în cazul

nerespectării prevederilor stipulate. În continuare sunt prezentate cele mai importante situaţii:

• Utilizarea necorespunzătoare a apei: − executarea sau punerea în funcţiune de lucrări construite pe ape sau care

au legătură cu apele, precum şi modificarea sau extinderea acestora, fără respectarea avizului sau a autorizaţiei de gospodărire a apelor;

− folosirea resurselor de apă de suprafaţă sau subterane în diferite scopuri, fără respectarea prevederilor autorizaţiei de gospodărire a apelor, cu excepţia satisfacerii necesităţilor gospodăriei proprii;

− evacuarea sau injectarea de ape uzate, precum şi descărcarea de reziduuri şi orice alte materiale în resursele de apă, fără respectarea prevederilor avizului sau a autorizaţiei de gospodărire a apelor.

138

• Exploatarea malurilor sau albiilor râurilor în condiţii nespecificate de lege:

− extragerea agregatelor minerale din albiile sau malurile cursurilor de apă, canalelor, lacurilor, de pe plajă sau de pe faleza mării, fără aviz sau autorizaţie de gospodărire a apelor sau cu nerespectarea prevederilor acestora;

− amplasarea în albii majore de noi obiective economice sau sociale, inclusiv de noi locuinţe, fără avizul de amplasament, precum şi fără avizul sau autorizaţia de gospodărire a apelor sau fără respectarea măsurilor de protecţie împotriva inundaţiilor;

− neîntreţinerea corespunzătoare a malurilor sau a albiilor în zonele stabilite, de către cei cărora li s-a recunoscut un drept de folosinţă a apei sau de către deţinătorii de lucrări.

• Modul de întreţinere a echipamentelor instalaţiilor de apă: − nerespectarea de către utilizatorii de apă a obligaţiilor legale care le

revin privind gospodărirea raţională a apei, întreţinerea şi repararea instalaţiilor proprii sau a celor din sistemele de alimentare cu apă şi canalizare-epurare;

− neasigurarea întreţinerii şi exploatării staţiilor şi instalaţiilor de prelucrare a calităţii apelor la capacitatea autorizată, lipsa de urmărire, prin analize de laborator, a eficienţei acestora şi de intervenţie operativă în caz de neîncadrare în normele de calitate şi în limitele înscrise în autorizaţia de gospodărire a apelor.

• Efectuarea de activităţi având consecinţe poluante asupra apelor de suprafaţă:

− evacuarea apelor de mină sau de zăcământ în cursurile de apă fără asigurarea epurării corespunzătoare a acestora, astfel încât să fie respectate limitele admise pentru evacuare în receptorii de suprafaţă;

− folosirea, transportul, mânuirea şi depozitarea de reziduuri sau de substanţe chimice, fără asigurarea condiţiilor de evitare a poluării, directă sau indirectă, a apelor de suprafaţă sau subterane;

− practicarea, în lacurile de acumulare folosite ca surse pentru alimentări cu apă potabilă, a pisciculturii în regim de furajare a peştilor;

− topirea teiului, cânepii, inului sau a altor plante textile, fără avizul sau autorizaţia de gospodărire a apelor şi în afara locurilor anume destinate şi amenajate în aceste scopuri;

− depozitarea în albii sau pe malurile cursurilor de apă, ale canalelor, lacurilor, bălţilor şi pe faleza mării, pe baraje şi diguri sau în zonele de protecţie a acestora a materialelor de orice fel;

− spălarea, în cursurile de apă sau în lacuri şi pe malurile acestora, a vehiculelor şi autovehiculelor, a altor utilaje şi agregate mecanice;

139

− spălarea, în cursurile de apă sau în lacuri şi pe malurile acestora, a animalelor domestice, dezinfectate cu substanţe toxice, a obiectelor de uz casnic prin folosirea detergenţilor şi a ambalajelor ce au conţinut pesticide sau alte substanţe periculoase;

− vărsarea sau aruncarea în instalaţii sanitare sau în reţele de canalizare a reziduurilor petroliere sau a substanţelor periculoase;

− deversarea apelor uzate în reţelele de canalizare ale localităţilor sau ale obiectivelor industriale, cu nerespectarea condiţiilor stabilite de deţinătorii acestora, ca şi lipsa preepurării locale a acestor ape;

− folosirea de canale deschise, pentru scurgerea apelor fecaloid-menajere sau a apelor cu conţinut toxic;

− nerespectarea, de către persoanele fizice şi juridice, a reglementărilor legale în vigoare, în cazurile de poluare a apelor naţionale navigabile de către nave sau instalaţii plutitoare, sub orice pavilion;

− inexistenţa, la utilizatorii de apă, a planurilor proprii de prevenire şi combatere a poluărilor accidentale sau neaplicarea acestora;

− neanunţarea unităţilor de gospodărire a apelor cu privire la producerea unei poluări accidentale, de către utilizatorii care au produs-o;

− neluarea de măsuri operative, de către utilizatorul de apă care a produs poluarea accidentală, pentru înlăturarea cauzelor şi efectelor acesteia;

− nerespectarea, de către persoane fizice şi persoane juridice, a restricţiilor în folosirea apelor şi a altor măsuri, stabilite pentru perioadele de secetă, ape mari sau calamităţi.

• Sancţiuni ale oricăror tipuri de activităţi care afectează albiile râurilor sau construcţiile hidrotehnice prezente pe cursul râurilor:

− inexistenţa planurilor de apărare împotriva inundaţiilor, fenomenelor meteorologice periculoase şi accidentelor la construcţii hidrotehnice, la nivel de obiectiv, precum şi nerespectarea acestora şi a planurilor locale de apărare;

− obturarea sau blocarea, sub orice formă, precum şi scoaterea din funcţiune, în orice mod, a construcţiilor şi instalaţiilor de descărcare a apelor mari;

− plantarea, tăierea ori distrugerea arborilor, arbuştilor, tufelor, a culturilor perene şi puieţilor din albiile cursurilor de apă, din cuvetele lacurilor de acumulare şi de pe malurile lor sau de pe baraje, diguri şi din zonele de protecţie a acestora;

− plantarea de stâlpi pe baraje şi diguri, fără avizul de gospodărire a apelor sau cu nerespectarea prevederilor acestuia;

− efectuarea de săpături pe maluri şi în albiile cursurilor de apă sau ale canalelor pentru executarea de lucrări de traversare sau alte lucrări hidrotehnice, fără avizul de gospodărire a apelor sau cu nerespectarea acestuia;

140

− circulaţia cu vehicule, trecerea cu animale sau staţionarea acestora pe baraje, diguri sau canale, cu excepţia locurilor anume destinate în acest scop sau pentru intervenţii operative;

− întreţinerea necorespunzătoare a lucrărilor de captare, acumulare şi distribuţie a apei, a lucrărilor de protecţie a albiilor şi malurilor, a celor de prevenire şi combatere a acţiunii distructive a apelor;

− inexistenţa, la lucrările de barare a cursurilor de apă, a instalaţiilor care să asigure în aval debitele salubre şi debitele de servitute, precum şi migrarea ihtiofaunei.

• Menţinerea defectuoasă a echipamentelor de control al caracteristicilor hidraulice şi morfologice ale apelor de suprafaţă:

− nerespectarea prevederilor programelor de exploatare a lacurilor de acumulare şi prizelor de apă, precum şi neasigurarea debitelor salubre şi a debitelor de servitute;

− inexistenţa sau nefuncţionarea puţurilor de observaţie şi control pentru urmărirea poluării apelor subterane, datorită apelor uzate rezultate din activitatea proprie;

− inexistenţa dispozitivelor sau a aparaturii de măsură şi control al debitelor de apă captate sau evacuate;

− inexistenţa dispozitivelor sau a aparaturii de urmărire a comportării în timp a lucrărilor hidrotehnice şi de alarmare în caz de pericol;

− întreţinerea necorespunzătoare a dispozitivelor sau aparaturii de măsură şi control al debitelor de apă captate sau evacuate, precum şi a aparaturii de urmărire a comportării în timp a lucrărilor hidrotehnice şi de alarmare în caz de pericol.

• Alte cazuri care atrag aplicarea de sancţiuni: − refuzul persoanelor fizice şi juridice de a prezenta avizele şi autorizaţiile

de gospodărire a apelor sau orice alte documente necesare pentru efectuarea controlului, inclusiv de a participa la control cu reprezentanţi de specialitate;

− refuzul de a permite personalului cu atribuţii de serviciu în gospodărirea apelor şi celor cu drept de control accesul la ape, pe terenurile şi incintele utilizatorilor de apă sau ale deţinătorilor de lucrări, precum şi în orice alt loc unde este necesar a efectua constatări, a monta şi a întreţine aparatura de măsură şi control, a preleva probe de apă sau a interveni în aplicarea prevederilor legale;

− executarea de construcţii sau instalaţii supraterane în zonele de protecţie a platformelor meteorologice;

− neparticiparea la acţiunile de apărare împotriva inundaţiilor, de combatere a secetei sau a altor calamităţi naturale;

141

− inexistenţa instalaţiilor de stocare, epurare şi a racordurilor de descărcare în instalaţii de mal sau plutitoare a apelor impurificate, de pe nave sau instalaţii plutitoare, sub orice pavilion;

− branşarea locuinţelor la reţeaua de alimentare cu apă centralizată, fără existenţa sau realizarea reţelelor de canalizare a staţiei de epurare.

Evacuarea, aruncarea sau injectarea în apele de suprafaţă sau subterane, în

apele maritime interioare sau în apele mării teritoriale, de ape uzate, deşeuri, reziduuri sau produse de orice fel, care conţin substanţe în stare solidă, lichidă sau gazoasă, bacterii sau microbi, în cantităţi sau concentraţii care pot schimba caracteristicile apei, făcând-o astfel dăunătoare pentru sănătatea şi integritatea corporală a persoanelor, pentru viaţa animalelor şi mediul înconjurător, pentru producţia agricolă sau industrială ori pentru fondul piscicol, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani.

6.5 FONDUL PENTRU MEDIU Fondul pentru Mediu (2001) are drept scop realizarea unor interese generale,

cum sunt cele de a avea un mediu sănătos de care să beneficieze toţi cetăţenii. El constituie un instrument economico-financiar destinat susţinerii şi realizării cu prioritate a proiectelor de interes public major, cuprinse în Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului.

Trebuie precizat ca el este un fond special ce nu se constituie din surse bugetare, ci este extrabugetar.

Infiinţarea Administraţiei Fondului pentru Mediu (2000) este numai un prim pas. Important este ca această Administraţie, care se va afla sub autoritatea Ministerului Apelor şi Protecţiei Mediului, să înceapă să funcţioneze cât mai curând, să realizeze colectarea şi gestionarea resurselor financiare de care va răspunde. El va avea un buget propriu de venituri şi cheltuieli, care se aprobă de către Guvern, la propunerea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului şi se va constitui din următoarele surse:

− cota de 20% din valoarea incasată pentru exportul de fier vechi; − cota de 30% din valoarea încasată pentru exportul de deşeuri de metale

neferoase; − cota de 30% din valoarea încasată pentru exportul de buşteni; − cota de 5% din valoarea de import a deşeurilor de hârtie; − cota de 10% din valoarea încasată la comercializarea internă a

substanţelor periculoase şi a produselor cu potenţial toxicologic ridicat asupra sănătăţii populaţiei, indiferent de provenienţa acestora.

142

Alte surse pot fi alocaţii de la bugetul statului, vărsăminte, asistenţa financiară din partea unor persoane fizice sau juridice române sau străine, a unor organisme internaţionale.

După cum se vede, în constituirea Fondului pentru Mediu se are în vedere folosirea acestui instrument economico-financiar pentru a recupera o parte din valoarea unor resurse necesare economiei noastre care merg la export şi a folosi apoi sumele respective pentru realizarea unor proiecte din domeniul protecţiei mediului.

Fondurile colectate vor fi utilizate pentru realizarea unui număr limitat de categorii de obiective de interes public major, cu prioritate a proiectelor cuprinse în Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului.

În selectarea proiectelor se are în vedere rolul lor în transpunerea în practică a priorităţilor investiţionale ce decurg din preluarea acquis-ului comunitar.

În privinţa domeniilor specifice, ele se referă la: − controlul şi reducerea poluării aerului, apei şi solului, inclusiv prin

utilizarea de tehnologii curate; − protecţia resurselor naturale; − gestionarea sau reciclarea deşeurilor; − tratarea şi-sau eliminarea deşeurilor periculoase; − protecţia şi conservarea biodiversităţii s.a. Proiectele eligibile pentru finanţare sunt stabilite prin planul anual adoptat de

Comitetul de avizare, care este una din structurile de decizie ale Administraţiei Fondului pentru Mediu.

6.6 FONDUL APELOR În scopul participării la finanţarea de investiţii în lucrări şi măsuri cu

contribuţie importantă la îmbunătăţirea asigurării surselor de apă, la protecţia calităţii apelor, precum şi la cheltuielile pentru întocmirea de studii şi cercetări aplicative în domeniul apelor, se constituie un fond special, extrabugetar, denumit Fondul Apelor.

Fondul Apelor se constituie din taxele şi tarifele pentru serviciile de avizare şi autorizare, stabilite conform legii, precum şi din penalităţile încasate.

Fondul Apelor este gestionat prin buget separat, elaborat de C.N. Apele Române şi aprobat de Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului, care stabileşte şi metodologia de întocmire a acestui buget, cu avizul Ministerului Finanţelor.

Fondul Apelor, împreună cu alte surse, va fi folosit pentru susţinerea financiară a următoarelor obiective:

− realizarea sistemului naţional de supraveghere cantitativă şi calitativă a resurselor de apă;

− dotarea reţelelor de laboratoare, de transmisiuni şi informaţionale aferente acestuia;

143

− participarea la realizarea sau modernizarea staţiilor şi instalaţiilor de epurare a apelor uzate pentru îmbunătăţirea calităţii resurselor de apă;

− realizarea lucrărilor publice de interes local cu efect social deosebit şi pentru care autorităţile locale nu au suficiente resurse financiare;

− realizarea lucrărilor publice privind apărarea de inundaţii, a celor de acţiune, prevenire şi combatere a calamităţilor naturale datorate excesului sau lipsei de apă;

− dotarea sistemului informaţional hidrologic şi operativ decizional în domeniul gospodăririi apelor;

− înlăturarea avariilor sau pentru punerea în siguranţă a construcţiilor hidrotehnice de interes naţional sau local, cum ar fi baraje, diguri etc.;

− realizarea lucrărilor de protecţie a bazinelor hidrografice împotriva colmatării;

− realizarea studiilor pentru cunoaşterea evoluţiei şi gestiunii resurselor de apă;

− acordarea bonificaţiilor pentru cei care au rezultate deosebite în protecţia împotriva epuizării şi degradării resurselor de apă;

Finanţarea investiţiilor privind lucrările, construcţiile sau instalaţiile de gospodărire a apelor se asigură, total sau parţial, după caz, din:

− bugetul de stat sau bugetele locale, pentru lucrări declarate de utilitate publică, potrivit legii;

− fondurile utilizatorilor de apă; − fondul de dezvoltare al C.N. Apele Române; − fonduri obţinute prin credite sau prin emitere de obligaţiuni, garantate

de Guvern sau de autorităţile administraţiei publice locale, pentru lucrări de utilitate publică sau pentru asociaţii de persoane care vor să execute astfel de lucrări;

− Fondul Apelor.

144

B I B L I O G R A F I E

EEA, 1995. Europe’s Environment. The Dobris Assessment. D. Stanners and

P. Bourdeau (Eds). Office for Official Publications of the European Communities. European Environment Agency, Copenhagen.

EEA, 1997. Water resources problems in Southern Europe – An overview report. Topic Report 15, Inland Waters. European Environment Agency. Copenhagen.

EEA, 1998. Europe’s Environment. The Second Assessment. Office for Official publications of the European Communities & Elsevier Science Ltd.

EEA, 1999a. Sustainable Water Use in Europe – Sectoral Use of Water. Topic Report 1, Inland Waters. European Environment Agency. Copenhagen.

EEA, 1999b. Groundwater quality and quantity in Europe. Environmental Issues Series,. European Environment Agency. Copenhagen. (in press).

EEA, 1999c. Lakes and reservoirs in the EEA area. Topic Report 2, Inland Waters. European Environment Agency. Copenhagen. (in press).

ETC/IW, 1998a. Nutrient discharges from point (industry and consumers) in the 10 Accession countries. Technical Report to the EEA from the European Topic Centre on Inland Waters. December 1998.

ETC/IW, 1998b. Contribution from the European Topic Centre on Inland Waters to RIVM’s study on priorities, Water demands in Europe. European Topic Centre on Inland Waters. Report for European Environment Agency.

Eurostat, 1995. Europe’s Environment - Statistical Compendium for the Dobris Assessment.

Eurostat, 1997. Estimation of renewable water resources in the European Union. Luxembourg.

Eurostat, 1997a. Water abstractions in Europe. Internal working document, Water/97/5.

EEA/WHO, 1999. Water resources and human health in Europe. Environmental Issues Series (in press).Environment Agency, 1998.

Gundermann, H., 1993. An estimate of the future demand for water in a region – Forecasting techniques, in La economía del agua, Sociedad General de Aguas de Barcelona (ed.).

Hydro, 1995-1996. State of the Environment report 1995, & 1996. Http://www.hydro.com/

145

ICWS, 1996. Long range study on water supply and demand in Europe – Integrated Report, International Centre of Water Studies. Amsterdam, the Netherlands, Report 96.05 to the EC Forward Studies Unit.

OFWAT, 1997. 1996-97 Report on leakage and water efficiency. Office of Water Services. Birmingham.

PLANISTAT, 1998. A study on water economics –Integrated Report. A study for the European Commission – DG XI.B.1. September 1998.

OFWAT, 1997. International comparison of the demand for water: a comparison of the demand for water in three European countries: England and Wales, France and Germany.

Shiklomanov, I., 1998. World water resources – A new appraisal and assessment for the 21st century. UNESCO.

Legea protecţiei mediului 137/1995, România. Legea apelor 107/1996, România. MAPPM, 1994. Programul de acţiune pentru protecţia mediului în Europa

de Est. MAPPM, 1998. Iniţiative, acţiuni şi realizări în domeniile gospodăririi

apelor, pădurilor şi protecţiei mediului, Romania. MAPPM, 1998. Planul naţional strategic de acţiune pentru Marea Neagră,

România. MAPPM, 1999. Planul naţional de acţiune pentru protecţia mediului,

România. MAPPM, 1999. Strategia protecţiei mediului – România. MAPPM iunie 1999. Strategia de dezvoltare durabilă, România. MAPPM, 2000. Starea mediului – 1998, 1999, 2000, România. MAPPM, 2000. Planul Naţional al României pentru implementarea

Instrumentului Structural de Politici de Preaderare (ISPA), aprobat de Comisia Europeană în luna iunie 2000, Romania.

MAPM, iunie 2001. Protecţia mediului din Programul Naţional de Aderare la UE, Romania.

Center for Environmentally Sustainable Economic Policy Bucharest, 1999, Romania Environmental Impacts of Trade Liberalization and Policies for the Sustainable Management of Natural Resources. A Case Study on Romania’s Water Sector.

146

Cărţi editate în seria

INGINERIA RESURSELOR DE APĂ

Aurelia BUCUR ELEMENTE DE CHIMIA APEI Aurel VARDUCA MONITORINGUL INTEGRAT AL CALITĂŢII APELOR Sergiu DIACONU CURSURI DE APĂ. Amenajare, Impact, Reabilitare V. Al. STĂNESCU, MODELAREA IMPACTULUI Ciprian CORBUŞ, SCHIMBĂRILOR CLIMATICE Marinela SIMOTA ASUPRA RESURSELOR DE APĂ Constantin DIACONU HIDROMETRIE APLICATĂ Cristina Sorana IONESCU DEPOZITE DE DEŞEURI. Elemente de proiectare a sistemelor de etanşare-drenaj Octavian LUCA HIDRAULICA MIŞCĂRILOR PERMANENTE Aurel VARDUCA PROTECŢIA CALITĂŢII APELOR Petre GÂŞTESCU DICŢIONAR DE LIMNOLOGIE Ştefan IONESCU IMPACTUL AMENAJĂRILOR HIDROTEHNICE ASUPRA MEDIULUI Andreea Cristina ŞERBAN MODELAREA SERIILOR TEMPORALE. Noţiuni teoretice şi aplicaţii de hidrologie Petre STANCIU MIŞCAREA APEI PE VERSANŢI PERMEABILI

ISBN : 973-8176-12-3