Moartea şi busola

Jorge Luis Borges

Consider că, pentru a putea da o descriere suficient de bună scriiturii, trebuie în

primul rând să înfăţişez personalitatea şi perseverenţa autorului, apoi simbolistica şi

contradicţiile întâlnite în textele sale; doar astfel se poate înţelege esenţa şi motivaţia scrierilor

fantastice ale lui Borges.

Temerile, dorinţele, întrebările şi enigmele celui care privea cu o oroare dependentă coşmarul,

pe care îl botezase în mod fascinant şi paradoxal de metaforic „iapa nopţii”, fascinaţia în faţa

lumii, încercarea de a identifica şi înţelege necesitatea prezenţei misterului, paradoxurile

logicii şi fascinantele personaje, reale sau nu, ale unei istorii existente sau imaginare, se

regăsesc într-o opera completă, Moartea şi busola, care apare în povestirile fantastice din

volumele: Istoria universală a infamiei (1930), Istoria eternităţii (1935) şi Ficţiuni (1944).

Volumul doreşte să reunească povestirile fantastice care l-au făcut celebru pe Borges în toată

lumea, în care sunt surprinse problemele majore ale omului contemporan.

Borges, putem spune, cultivă genul fantastic fără a recurge la truculenţă ori la feerie, pentru că

povestirile lui cu tâlc sunt „fantezii metafizice” şi se realizează prin intermediul simbolului.

Volumul se deschide cu problematica argentiniană şi se extinde la universalitatea

unor teme ale condiţiei umane dintotdeauna şi de pretutindeni, prezentate de cele mai multe

ori cu intensitatea şi concreteţea senzorială a variantei lor latino-americane.

Autorul, supranumit „bibliotecarul orb”, al cărui lume este cartea şi cartea este lumea, a făcut

din conflictul între perspectivă şi viziune universală, elementul fundamental al sistemului său

simbolic; scriitorul descrie transcenderea acestei contradicţii prin mit, privit ca fapt estetic;

fiind un maestru al ideilor, un magician al fantasticului, el ne înfăţişează lumea ca o carte, ne

priveşte din ireal(itate), ne trage în vârtejul sensibilului, ignorând cu cea mai fină desăvârşire

existenţa materialului.

Scriitura lui Borges – pasiune pentru fanatici, abis pentru iniţiaţi, experienţă pasională pentru

nonconformişti, şi tot aşa, o enumerare infinită de apelative potrivite pe care le mai putem

înşira – te face să pluteşti deasupra a tot ceea ce n-ai perceput până atunci.

Pentru început, sunt impresionată de modul concis, ferm şi metaforic, echilibrat în

care Borges descrie propria sa concepţie despre artă, spunând că „orice scriitor are la început

o naivă concepţie fizică despre artă, o carte pentru el nu e o înlănţuire de expresii, ci

literalmente un volum”, începând bineînţeles să descrie toate elementele obligatorii ale unei

cărţi frumoase estetic, deci o expresie a artei care se numeşte până la urmă, cu tot cu aşezarea

sistematică a prefeţei, a moto-ului etc., „arta scrisului”. Se prea vede că are un bogat limbaj de

a interfera cu stilul altor scriitori ale altor vremuri pentru a ilustra şi mai concret însemnătatea

artei fiecărei perioade istorice, Shakespeare, afişând o vitrină în care sunt expuse accente,

datorită „alcătuirii neserioase sufleteşti”. Autorul specifică în acest capitol al Liturghiilor

Eretice că nu este o carte de ucenicie, întrepătrunzând spiritul lui enigmatic, modest, care se

scuză de lumea pe care şi-o imaginează.

Mai departe voi reda firul poveştii lui Borges din această carte.

Erik Lonnrot este un detectiv faimos al unui oraş fără nume din Buenos Aires. Când,

pe trei decembrie este omorât cu sânge rece un pastor, chiar camera sa de la hotel, Lonnrot

primeşte cazul. El curând realizează gravitatea cazului, care pare să urmeze o direcţie

kabbalistică: crima are o strânsă legătură cu mesajul criptat lăsat pe maşina de scris a victimei;

prima literă a numelui fusese şters. Lonnrot face o conexiune între acest incident şi

Tetragrama, numele negrăit, format din patru litere, a lui Dumnezeu YHWH şi totodată cu

răzbunarea sa penală, Red Scharlach. Cu exact o lună mai tărziu are loc o nouă crimă cu

mesajul „a doua literă a numelui a fost şters.”. Precum poate fi uşor anticipat, acelaşi lucru s-a

întâmplat şi în următoarea lună, de această dată însă cu mesajul „ultima literă a numelui a fost

şters.”. Totuşi, Lonnrot nu poate fi sigur de încetarea acestor crime, cu un motiv bine

întemeiat: numele este format din patru litere, dintre care două sunt identice; încă un indiciu

pe care trebuia să-l ia în considerare era calendarul evreu, conform căruia aceste crime au avut

loc pe patru decembrie, respectiv ianuarie, februarie. Lonnrot prevede încă o crimă pe

următoarea lună, dar între timp primeşte un indiciu anonim, de a se uita la locaţiile crimelor,

sugerând un triunghi echilateral. Folosind aceste puncte de reper, el construieşte un pătrat şi

realizează că partea sudică a oraşului are să fie de această dată terorizat. Această locaţie

precisă este un punct forte, simbolic pentru Borges, fiind vorba despre castelul Triste-le-Roi.

Lonnrot este pregătit pentru această nouă crimă şi ajunge la locul faptei cu o zi înainte

pentru a surprinde criminalul. Deloc previzibil, el este cel târât în încăperea în care se

întâlneşte faţă în faţă cu Scharlach. Aici Borges surprinde o mărturisire captivantă: Lonnrot îi

ucise fratele lui Scharlach, acesta jurând să-i răzbune moartea. El mărturiseşte că într-adevăr

uciderea pastorului evreu a fost un accident, însă cu această ocazie, a folosit intelectul

detectivului pentru a-l induce în eroare şi a-l conduce exact în acest loc. Mai mult decât atât,

chiar Scharlach a fost anonimul care a sugerat poliţiei să verifice locaţiile crimelor pentru a

descoperi locul actului final. În acest punct al firului poveştii, Lonnrot devine calm în faţa

morţii, îi răspunde criminalului că şi-a făcut labirintul mult prea complex, în locul unui

triunghi echilateral, trebuind să meargă pe o linie dreaptă, în care fiecare crimă să aibă loc la

jumătatea celeilalte. Lonnrot spune că în acest lanţ de crime, lumea a pierdut filosofi valoroşi,

prin urmare de ce s-ar ruşina un detectiv să moară laolaltă cu ei. Aici, Borges făcând referinţă

la Paradoxul lui Zeno. Scharlach spune crud în ochii victimei că îi va oferi linia cea dreaptă în

următoarea reincarnare, şi îl împuşcă cu sânge rece.

În acest punct în care firul poveştii a fost prezentat, putem să ne legăm de

reprezentările lui Borges în această carte.

În interacţiunea obişnuită a omului cu lumea, în comunicare şi percepţie, cel care stabileşte

relaţiile dintre obiecte şi evenimente şi reprezentările în forma lor lingvistică sau logică este

structura conceptuală. Contrar acestei situaţii stabile, putem spune că ficţiunea lui Borges are

de-a face doar cu circumstanţe singulare, în care relaţia dintre reprezentare şi reprezentat este

dizolvată, prin urmare devine o situaţie imposibilă. Atunci noi rămânem cu două posibilităţi:

sau sunt aceste ficţiuni, creaţii superbe, iar prin aceasta aparţin fantasticului în sensul lor

imposibil, astfel ele nu devin tolerante a cunoaşterii umane, sau a doua posibilitate ar fi că ele

sunt fantastice în măsura în care sunt realiste, totuşi nu la un nivel macro al realităţii la care

cunoaşterea şi reprezentarea funcţionează. Poate apărea un nivel maxim de realitate care nu

este caracteristică vieţii de zi cu zi, din punct de vedere lingvistic şi logic, căci dacă această

realitate ar apărea în forma sa desăvârşită, ar crea o destabilizare. Această realitate a lui

Borges este mai degrabă o „realitate matematică”, deci o putem intui ca o realitate a

inconştientului.

Aş adăuga un citat care mi-a plăcut în mod deosebit la nivel de revelaţie a unui adevăr obscur

dar imediat, prin simplitatea sa:

„Atunci am cugetat asupra faptului că absolut tot ce i se întâmplă omului, i se întâmplă precis,

concret, exact acum. Au trecut secole după secole şi totuşi doar acum, în prezent se întâmplă

lucruri; nenumăraţi oameni în aer, pe suprafaţa pământului şi pe mări, şi tot ce se întâmplă în

realitate este cu mine”. Acest citat prezintă într-o formulă concisă şi cutremurătoare că actul în

sine este precis, exact, iar precizia căruia i se datorează este însăşi coexistenţa sa cu acum.

Aceasta este în totală contradicţie cu orice reprezentare e unui eveniment, care ori este

înainte, ca o descriere imaginară a viitorului, sau este după, ca o reprezentare simbolică a

trecutului. Insurmontabilul conflict dintre acţiune-acum, şi reprezentare-după, se revelează pe

sine ca un simptom al naraţiunii lui Borges. În jurul evenimentului central, naratorul este

copleşit de ezitări, se lamentează că de la punct în acolo, povestirea lui devine confuză, că ar

putea exista alte variante, sau chiar ordinea evenimentelor s-ar putea inversa.

Ficţiunea lui Borges, în consecinţă, se poate numi realistă în măsura în care există descrieri

analitice a efectelor asupra inconştientului. Prin această deducţie, n u putem ajunge decât la

început: scrierile lui Jorge Luis Borges ţin de un fantastic fără pic de feerie, imaginând un

metafizic complex, întru simbol şi percepţie.

BIBLIOGRAFIE:

Death and the Compass, Jorge Luis Borges, New Directions, 1942

The Unconstious of Reprezentation (Death and the Compass), Sven

Ostergard, Center for Kultursforsksning, Aarhus, 1996

NUME ŞI PRENUME:

Korsos Emma

SECŢIA:

Fac. de Arte Plastice, Istoria şi Teoria Artei, An. I