Biografie

S-a născut la Wrington, Anglia; studiază mai întâi la Londra, apoi trece la Oxford, manifestând o deosebită preferință pentru studiile exacte, medicină și filosofie. În anul 1665 este secretar de legație la Cleve, pe lângă Sir Walter Van, dar pentru scurtă vreme, două luni. Întors de la Cleve în Anglia, cunoaște un an mai târziu pe Lordul Anthony Ashley, care va fi ridicat ceva mai târziu la rangul de Earl of Shaftesbury, cu care se împrietenește și în a cărui casă va îndeplini, de la 1667 la 1675, oficiul de medic precum și pe acela de educator. Prietenia cu lordul Anthony Ashley a decis și peripețiile vieții lui John Locke. Împărtășind împreună cu acesta răspunderi politice, fiindu-i secretar și atunci când prietenul său a fost Lord Cancelar cât și atunci când a fost prim-ministru, el a trebuit să-l urmeze pe Shaftesbury și când acesta a trebuit să se refugieze în Olanda în urma conflictului cu regele, unde trăiește luându-și diferite nume și schimbând orașele, pentru a nu fi descoperit, de la 1683 până la 1689, când se urcă pe tronul Angliei Wilhelm de Orania. Întorcându-se în patrie, el este numit mai întâi "Commissioner of appeals" iar apoi "Commissioner of trade and plantages". John Locke moare la Essex la 28 octombrie 1704.

Opera celebra

Locke a continuat linia empiric-materialistă a lui Bacon și Hobbes, fundamentând orientarea senzualistă în teoria cunoa ș terii . Opera celebră a lui J. Locke, care a exercitat foarte mari influențe, se intitulează: An essay concerning human understanding (Eseu asupra intelectului omenesc), 1689-1690. Combătând teoria idealistă a ideilor înnăscute, Locke afirmă în această operă că toate cunoștințele provin din experiența senzorială. După el, mintea omului este la naștere ca o foaie nescrisă (white paper, void of all characters) (tabula rasa): În intelect nu există nimic fără să fi fost înainte în simțuri. Locke a făcut totuși unele concesii idealismului, admițând, alături de experiența internă, ca un izvor de sine stătător al cunoașterii și formulând teoria calităților secundare, după care calitățile secundare (culoarea, gustul, mirosul etc.) ar fi subiective și numai calitățile primare (întinderea, figura, mișcarea etc.) ar avea un caracter obiectiv.

John Locke este socotit în genere ca întemeietorul empirismului modern, adică al acelui curent epistemologic care susține că toate ideile noastre provin din simțuri, că își au fundamentul în experiență. Locke nu este, prin urmare, un metafizician, ci un epistemolog, adică un teoretician al cunoașterii. El își propune în lucrarea lui fundamentală să dea o "cercetare asupra originii certitudinii și întinderii cunoștinței omenești, asupra temeiurilor și gradelor credinței, părerii și asentimentului". În legătură cu problema originilor cunoștinței, Locke ia o poziție contrară ra ț ionalismului .

Idei înnăscute

Teoria ideilor înnăscute este o teorie gnoseologică (gnoseologie= Ramura filozofiei care se ocupă cu studiul procesului de cunoa ș tere ) idealistă potrivit căreia în conștiința omului ar exista de la naștere, independent de experiență, anumite idei (ex. ideea de număr, de mișcare, de întindere). Teoria ideilor înnăscute a fost suținută sub diferite forme de Platon, Descartes, Leibniz și de alți filosofi. Ea a fost criticată de pe pozițiile senzualismului materialist de Locke, Condillac ș.a. Materialismul dialectic respinge teoria ideilor înnăscute, arătând că izvorul tuturor cunoștințelor noastre sunt senzațiile și percepțiile, care reflectă lumea obiectivă.

Locke dezvolta in amanuntime conceptia ca in intelectul omenesc nu exista nici idei innascute si nici un fel de principii fundamentale avand un asemenea caracter. Locke spune că nu există idei și principii înnăscute. Intelectul nu este în posesia anumitor idei cu care vine pe lume, când se naște omul. Ci toate ideile, fără deosebire, pe care le posedă intelectul, îi sunt procurate de simțuri, îi vin de la percepții.

S-a observat faptul ca Locke da un inteles deosebit de restrans conceptului acesta de idei innascute, caci intelege prin aceasta numai gandurile constient formulate. In felul acesta ii vine destul de usor sa demonstreze ca atat cunoasterea teoretica precum si cunoasterea practica nu contin astfel de principii fundamentale, care fiind anterioare experientei ar putea sa-i apara fiecaruia ca fiind cunoscute deja. Nici chiar ideea de Dumnezeu Locke nu o considera ca fiind innascuta si aceasta parere o argumenteaza prin imprejurarea ca, pe de o parte, ea nu poate fi intalnita in cazul tuturor popoarelor iar, pe de alta parte, prin aceea ca ea prezinta un cu totul alt continut in cazul politeismului decat in acela al monoteismului; mai mult chiar, ea infatiseaza diferente notabile chiar si la reprezentantii uneia si aceleiasi religii.

Teoria politică

În politică, Locke combate absolutismul și tirania, apără libertatea și dreptul, vede în puterea legislativă forța supremă. Acesteia trebuie să i se supună puterea executivă și cea federativă, care are menirea să apere comunitatea împotriva primejdiilor din afară. Dacă guvernul, reprezentanții și monarhul își depășesc mandatul, atunci poporul trebuie să intervină și să-și exercite singur suveranitatea. Cine încalcă legea și știrbește din drepturile poporului, se pune în stare de război cu acesta, și revoluția este în acest caz o armă de apărare, un rău necesar.

Libertatea individuala tine de adevarata esenta a omului, si pornind din aceasta premisa Locke scoate intrega conditie sociala a omului El este unul din intemeiatoni liberalismului modern. Respinge conceptia lui Hobbes dupa care starea naturala a omului s-ar caracteriza prin inegalitate si supunerea celui slab fata de cel mai tare. Pentru Locke aceasta stare se caractenzeaza mai degraba prin libertate si egalitate. Acestea sunt si niste drepturi atat de naturale ale omului, incat fie sunt anterioare nasterii societatii civile, mai mult decat atat, chiar si societatea civila s-a constituit pe temeiul acestora. Justificarea dreptului la libertate reprezinta cea mai importanta nazuinta a gandirii politice a lui

Locke. Considera ca absolutismul este nejustificat, indiferent ca este vorba de forma sa despotica, cum era aceasta sustinuta de Hobbes, fie de forma sa patriarhala, cum voia aceasta s-o impuna Filmer (1604-l647) in lucrarea sa Patriarhul, dupa care puterea regala a fost data de catre Dumnezeu lui Adam si de la acesta au mostenit-o apoi toti domnitorii. Statul trebuie considerat ca rezultatul asocierii libere a cetatenilor, care nu suprima drepturile naturale ale oamenilor, ci, dimpotriva, apararea si afirmarea acestora constituie adevaratul sau scop. Cea mai inalta putere o detine nu seful statului ci reprezentantii alesi ai poporului: corpul legislativ. Acestuia ii sunt subordonate celelalte doua puteri, care indeplinesc vointa comuna: puterea executiva care vegheaza la respectarea legilor si puterea federativa, care este chemata sa apere comunitatea impotriva atacurilor din afara. Aceste doua din urma puteri, puse in slujba binelui comun, pot fi intrunite in persoana monarhului. Adevaratul suveran este, intotdeauna, puterea legislativa constituita din incredintarea poporului. Monarhul sta sub puterea legilor, daca nu le respecta revolta poporului contra sa este indreptatita.

CONCLUZIE

Influenta lui Locke asupra gandirii secolului al XVIII-lea a fost deosebit de mare. Ideile sale au facut epoca mai ales in Franta; aici s-au scos chiar si acele consecinte ale gandirii sale pe care singur nu ar fi indraznit sa o faca. Fara el ar fi de neconceput atat fizica lui Condillac, precum si intreaga linie a liber cugetatorilor. Ideile sale privind educatia au dus la nasterea lui Emile al lui Rousseau, iar cele politice i-au inspirat pe Montesquieu si Rousseau. Numai ca incapute pe mainile acestora, liberalismul moderat si practic al englezului Locke s-a transformat in doctrina franceza revolutionara

.