Iubirea metafizică în lirica eminesciană

Iubirea eminesciană nu este numai cântec, ci este meditaţie, dramă sfâşietoare, cataclism cosmic, bucurie şi durere, puritate şi lumină de lună. Pentru Eminescu, iubirea nu este o relaţie întâmplătoare sau durabilă, ci se înscrie în ordinea cosmică, în principiile fundamentale ale lumii, este similară cu aspiraţia spre ideal şi căderea în nefiinţă. În numele acestui ideal de iubire, poetul respinge mediocritatea şi meschinăria, minciuna, neputinţa de a depăşi condiţia biologică, fuga după aparenţe şi indiferenţa faţă de puritatea sentimentului. Dragostea, aşa cum o visa poetul, este condiţia indispensabilă a vieţii spirituale, a creaţiei.

Vraja şi magia vechilor astrologii, a mitologiilor şi credinţelor populare devin la Eminescu visare şi contemplaţie, străbătute de un fior metafizic, de un sens al misterului. Contemplaţia eminesciană identifică pierderea iubitei, ca dramă individuală, cu extincţia cosmică. Geniul eminescian a plasat în centrul poeziei sale creatorul de geniu condiţionat de iubire. Aşa a rezultat motivul „neînţelegerii în iubire” proliferat în multe poezii, care pornesc cu toatele din poemul Nu mă înţelegi.

Când poetul regreta vremea tinereţii, o făcea pentru iubirea din mijlocul naturii, al codrului – simbol al eternităţii vieţii pe dimensiunea devenirii ei în raport cu momentele ei trecătoare. Răspunzând unei astfel de iubiri, femeia simboliza însăşi bucuria de a trăi, fericirea vieţii împlinite. Momentele fericite se asociază cu un cadru natural, aflat în deplină armonie cu stările sufleteşti ale poetului. Poeziile din această perioadă, 1876-1877, (Dorinţa, Lacul, Sara pe deal, Floare albastră, Crăiasa din poveşti, O, rămâi etc.) exprimă puterea de iluzionare, starea de visare, de aspiraţie spre fericire, poetul crezând cu ardoare în posibilitatea unei iubiri desăvârşite. Natura este feerică, ocrotitoare, caldă, iar iubita este mângâietoare, şăgalnică, ispititoare.

A doua etapă a liricii erotice (1877-1883), se defineşte prin profunzimea filozofică a sentimentului de iubire, ceea ce dă creaţiilor din această perioadă scepticism, melancolie, provocate de dezamăgirea eului liric, aflat mereu în căutarea idealului de iubire. În poeziile din această perioadă (Singurătate, Departe sunt de tine..., De câte ori iubito..., Trecut-au anii, Şi dacă..., Afară-i toamnă, De ce nu-mi vii?, Atât de fragedă, Pe lângă plopii fără soţ) domină deziluzia, scepticismul provocat de neîmplinirea visului de iubire ideală. Acestei atitudini fundamentale îi corespunde o natură tristă (plopi singuratici, ploi reci, cameră pustie), iar iubita este rece, străină, statuară, poetul fiind dezamăgit pentru că Totuşi este trist în lume!

Mihai Cimpoi1 afirma că în opera nici unui alt poet român, dragostea nu are semnificaţie mai cuprinzătoare, ca la Eminescu. Deoarece nu e vorba aici numai de dulceaţa şi suferinţa uniunii corporale, ci de o iubire în sens cosmic şi metafizic, aşa cum doar Eminescu putea să o simtă cu puterea lui de contemplaţie. Cosmogonic şi metafizic, erosul eminescian aduce cu sine toate negurile haosului şi toată durerea lumii, el creşte din noianul apelor sure ale începutului, unde sămânţa lui a zăcut şi amarul său de vrajă este doar o mască a neantului.

Însă iubirea este o chemare a absolutului: este dor pur2. Şi nu îşi are hotarele pe pământ, ci în cer. În poezia Peste vârfuri, Eminescu exprimă dorul în esenţa lui cea mai pură:

1 Mihai Cimpoi, Narcis şi Hyperion, Ed. Junimea, Iaşi, 19942 Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Ed. Dacia, Cluj, 1990

Motto:Azi când a mea iubire e-atâta de curată (...)Când dorul meu e-atâta de adânc şi-atât de sfânt (...)Azi văd din a ta vorbă că nu mă înţelegi! Mihai Eminescu, Nu mă înţelegi

năzuinţa către o „împlinire”, pe care noi o căutăm aici pe pământ, fără a ajunge vreodată la ea, căci a o atinge ar însemna a realiza Absolutul. Este aceeaşi dorinţă care îl apleacă pe Dumnezeu asupra făpturii sale şi care se numeşte, şi ea, iubire.

O altă poezie, Floare albastră, a dat naştere la multe controverse, însă trebuie reţinut că acest simbol are o polisemie de accepţii: noroc, iubire, chemarea lumii fenomenale, aspiraţie spre absolut. Chemarea iubitei pe numele simbolic (Floare-albastră! floare-albastră!...) cu care se leagă de novalisiana sintagmă, dar într-un sens şi cu o funcţiune inversate, înspre lume şi noroc împlinit şi contingent şi ultimul vers (Totuşi este trist în lume!) nu reprezintă altceva decât răspunsul tardiv al eului liric la chemarea iubitei în lumea plină de tentaţii şi a cărei părelnică frumuseţe a fost acceptată ca un adevăr de el. Jocul de planuri, de apropieri şi depărtări, prefigurează, aşa cum observa Vladimir Streinu3, viitoarea structură a Luceafărului, poem romantic, construit pe tema destinului omului de geniu într-o lume mărginită şi meschină, incapabilă de a-l înţelege şi ostilă acestuia. Însă Luceafărul este, în acelaşi timp, un poem desăvârşit al iubirii ideale, pe care poetul a căutat-o cu sete nestinsă toată viaţa, înălţându-se înspre ea necontenit, ca o văpaie din propria-i mistuire.

Luceafărul e mitul lui Eminescu, un mit în sensul autentic al cuvântului, transfigurând în el mai mult decât un episod biografic, o amară şi intensă experienţă existenţială, drama „condiţiei umane”. Coborât din spaţiul astral şi redus la dimensiunea umanului, căzând din etern în efemer, fascinatul Hyperion riscă să piardă statutul geniului. Spaţiul cotidian al Cătălinei e odaia, cadru strâmt, chiar dacă e asociat palatelor împărăteşti; spaţiul vegherilor hyperionice, lipsit de bucurii, tărâm al transcendenţei reci, e „sfera” absolutelor singurătăţi4.

Ceea ce este sigur pentru noi e că Luceafărul rămâne numele şi figura unei drame provocate de o dublă aspiraţie: a ceea ce este pământesc spre divin şi a ceea ce e divin spre pământesc, aspiraţie simţită însă, şi ispăşită, cu patos foarte diferit de către cei doi protagonişti.

Simbol al geniului, al omului superiorităţii spirituale depline, Luceafărul, Hyperion, deşi chinuit de o pasiune mistuitoare pentru fata de împărat, Cătălina – fiinţă obişnuită – are, totuşi, o comportare titanică. Ideea de la care pleacă Eminescu este aceea că geniul, înălţându-se în sfere spirituale oricât de înalte, nu poate trăi izolat şi, prin urmare, el aspiră la apropierea, la comuniunea cu lumea obişnuită. Luceafărul, purtat de o astfel de aspiraţie, se desprinde din sferele lui cereşti ca să renască de două ori în chipul unui tânăr de o frumuseţe demonică, pentru a cuceri iubirea fetei de împărat. Mai mult decât atât – el doreşte să-şi transforme iubita într-o stea şi s-o ridice în lumea lui, în sferele lui cereşti.

Drama Luceafărului, a lui Hyperion – adâncă şi făr’ de seamăn – izvorăşte din neputinţa de a-şi realiza aspiraţiile, dată fiind prăpastia care există între idealul său superior şi mărginirea lumii înconjurătoare.

Hotărârea Luceafărului de a renunţa la nemurire de dragul fecioarei pământene concretizează concepţia poetului despre iubire, privită ca un ideal superior, ca o înaltă aspiraţie care nu poate fi atinsă şi realizată decât prin credinţă, prin devotament şi sacrificiu. Rugămintea pe care Hyperion o adresează Demiurgului de a-l transforma într-un muritor simbolizează nu numai puterea de sacrificiu a omului superior, dar şi actul de nesupunere, de răzvrătire faţă de ordinea existentă şi faţă de făuritorul şi apărătorul ei – care este Demiurgul însuşi. Dragostea lui de viaţă, dorinţa geniului de a trăi în mijlocul colectivităţii umane se desprind limpede din gestul de supremă renunţare a Luceafărului la nemurire.

Finalul poemului ilustrează, fără îndoială, poziţia superioară a geniului, care, abstras, impasibil, contemplă acum aventura umană, dar nu mai participă la aceasta. Dacă fata de împărat este în tot poemul o prezenţă de nespusă suavitate (o prea frumoasă fată, mândră-n toate cele, cum e fecioara între sfinţi), ea este acum, pur şi simplu, un chip de lut, pe care norocul îl petrece – ea este supusă, cu alte cuvinte, morţii, efemerităţii. Astfel, poemul Luceafărul sintetizează motivul iubirii care eternizează – iubirea neînţeleasă.

3 Vladimir Streinu, Floarea albastră şi lirismul eminescian în Studii eminesciene, E.P.L., 19654 C. Ciopraga, Poezia lui Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi, 1990

Puterea iubirii este puterea reconciliatoare prin excelenţă, cea care purifică, înalţă şi unifică, aceea care-l face pe eroul rănit de spectacolul imperfecţiunii lumii, să nu se mai simtă parte divizată, ci-l readuce la o conştiinţă a realităţii primordiale, la o sete de transcedere a lumii fenomenelor într-o direcţie ascendentă care să-i redăruiască libertatea şi plenitudinea. În haosul fenomenelor, asemănător celui primordial, iubirea îi apare ca forţă ordonatoare, capabilă să stingă antinomiile, să reunească diviziunea contrariilor, să abolească experienţa dualului, să arunce punţi peste abisul dintre real şi ideal.5

Prof. Oana IlarieDirector al Liceului Teoretic Roznov

5 Mircea Eliade, The to and the one, Harper, 1965