Despre iubirea reciprocă

Dumnezeu chiar de la început a făcut mii de încercări spre a implanta în noi iubirea. Aşa de pildă, a dat tuturor un singur început, pe Adam. De ce nu suntem toţi făcuţi din pământ? De ce nu suntem toţi desăvârşiţi ca dânsul? Pentru ca şi copiii şi maicile lor şi faptul de a ne naşte unii din alţii să ne unească pe noi unii cu alţii. De aceea nici pe femeie nu a făcut-o din pământ. Fiindcă nu era de ajuns a ne

îndupleca spre înţelegere numai faptul că suntem cu toţii de aceeaşi esenţă, dacă nu am avea cu toţii şi acelaşi strămoş, Dumnezeu a făcut şi aceasta. Dacă astăzi, despărţindu-ne poate numai locurile, şi încă ne considerăm străini unii de alţii, apoi cu atât mai mult ar fi fost aceasta dacă neamul nostru omenesc ar fi avut două începuturi. De aceea, tocmai de la un singur cap a legat întregul trup al neamului omenesc. Şi fiindcă la început se credeau doi, apoi priveşte cum iarăşi îi uneşte unul cu celălalt prin căsătorie. „Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup“ (Fac. 2,24). Şi nu a zis „femeia“, ci „omul“ fiindcă mai mare este pofta în acela. Iar pofta lui de aceea a

făcut-o mai mare decât a femeii, pentru ca pe cel mai mare sa-l plece prin tirania dragostei şi să-l supună celui mai mic şi slab. Fiindcă trebuia introdusă şi căsătoria,apoi pe cel născut din femeie să-l facă bărbat femeii. Căci la Dumnezeu toate sunt secundare dragostei. Şi astfel petrecându-se lucrurile, imediat cum cel dintâi a ieşit din simţuri, diavolul a băgat o aşa mare zavistie şi luptă între ei, apoi ce nu ar fi făcut încă, dacă nu ar fi fost din aceeaşi rădăcină? Apoi a hotărât ca unul să fie supus, iar celălalt să fie stăpân, fiindcă egalitatea obişnuieşte de multe

1

ori a introduce luptă. Deci nu a lăsat să fie democraţie, ci împărăţie, şi întocmai ca în armată ar putea vedea cineva ordinea şi rânduiala în fiecare casă. În dregătoria de împărat, de pildă, este bărbatul, iar în dregătoria de eparh şi general este femeia. Dar şi copiii ocupă a treia cinste în această împărăţie. După aceea vine a patra treaptă, aceea a slugilor, fiincă şi aceştia stăpânesc pe cei mai mici, şi de cele mai multe ori unul dintre ei a stat in fruntea tuturor, ţinând locul stăpânului, însă ca slugă. După aceasta este şi asupra lor o altă stăpânire, aceea a femeilor şi aceea a copiilor, dar şi printre copii iarăşi alta, după vârsta şi după natura lor, fiindcă nu la fel îi stăpâneşte pe copii partea femeiască. Cu un cuvânt, pretutindeni Dumnezeu a făcut stăpînii puternice, ca astfel toate să stea în rânduială şi în cea mai mare ordine. De aceea, chiar şi mai înainte de a se înmulţi neamul nostru omenesc, deşi doi au fost la început, totuşi el a poruncit ca unul să stăpânescă, iar celălalt să fie stăpânit, şi pentru ca nu cumva unul să dispreţuiască pe celălalt ca mai mic şi să se dezbine unul de altul, priveşte cum Dumnezeu a cinstit pe femeie chiar şi mai înainte de facerea ei: „Să-i facem lui ajutor“ (Fac. 2, 18), arătând că femeia a fost făcută spre trebuinţa bărbatului şi prin aceasta unindu-l pe el cu cea făcută pentru el. Fiindcă noi ne găsim totdeauna mai familiari faţă de cele făcute pentru noi. Şi iarăşi ca nu cumva ea să se mândrească, fiind ea cea căreia i s-a dat lui ca ajutor şi această legătură să o rupă, apoi Dumnezeu a făcut-o din coasta lui, arătând prin aceasta că ea este o parte a întregului trup. Şi ca nici bărbatul să nu se îngâmfe pentru aceasta, Dumnezeu nu l-a lăsat să fie singur, pe el care singur a fost făcut mai înainte, ci a făcut altfel, rânduind zămislirea de copii, ca prin aceasta să nu-l lase pe bărbat să-şi aparţină cu totul lui însuşi. Ai văzut câte

2

legături de dragoste a făcut Dumnezeu între bărbat şi femeie? Dar aceste garanţii de înţelegere între ei El le-a aşezat în însăşi natura lor, fiindcă amândoi sunt de aceeaşi esenţă şi amândoi merg spre acelaşi ţel; de altfel toată vietatea iubeşte pe cel ce este la fel cu ea, că şi femeia este din bărbat şi din amândoi sunt copiii lor. Astfel că multe şi variate sunt mijloacele care se impletesc în consolidarea dragostei în familie. Pe unul, de pildă, îl iubim ca tată, pe altul ca bunic; pe una o iubim ca mamă, pe alta ca doică; pe unul îl iubim ca fiu şi nepot din nepoţi; pe alta ca fiică şi nepoată de fiică. Şi de ce mai este nevoie a înşira aici toate gradele rudeniilor?

Dar Dumnezeu a proiectat un alt mod de legătură între oameni, căci împiedicând căsătoriile între rudenii, prin aceasta ne-a împins aşa zicând către cei străini de noi. Fiindcă numai prin înrudirea noastră cea naturală nu era cu putinţă de a-i uni pe aceia cu noi, iată că prin căsătorie iarăşi i-a unit, unind prin o singură mireasă o mulţime de case la un loc şi amestecând multe neamuri cu alte neamuri. „Să nu descoperi ruşinea surorii tale, nici a surorii tatălui tău, nici a altei fete care este în înrudire cu tine şi care împiedică căsătoria“, înşirând acolo pe nume toate felurile unei astfel de rudenii. „Îţi este de ajuns pentru dragostea acelora de a împărtăşi cu ei aceleaşi dureri şi necazuri, iar prin căsătorie e bine a te apropia de altele. De ce strâmtezi lărgimea dragostei? De ce cheltuieşti în zadar dragostea către ea, dacă poţi avea dragostea alteia, luându-ţi femeie din afara rudeniilor tale, iar prin ea un şir de alte rudenii, şi tată, şi mamă, şi fraţi, şi rudeniile ca şi prietenii acestora?“

Ai văzut prin câte moduri ne-a legat pe noi Dumnezeu? Cu toate acestea, El nici aici nu S-a mărginit, ci a făcut astfel încât să avem nevoie unii de alţii. Şi cu chipul acesta să ne adune la un loc, mai ales că şi prieteniile se leagă prin interesele comune ale oamenilor. De aceea nici nu a lăsat ca toate să se facă pretutindeni, ca şi prin aceasta să ne silească a ne amesteca unii cu alţii. Aşadar, introducând între noi nevoia ce avem unii de alţii, prin aceasta iarăşi a făcut cu uşurinţă posibile

3

relaţiile între oameni, pentru că dacă nu ar fi fost aşa, lucrurile ar fi luat o altă întorsătură şi ar fi produs nemulţumire. Dacă, de pildă, avem nevoie de doctor, sau de lemnar, sau de alt meşteşugar, ar trebui ca sa facă cineva o călătorie îndelungată, apoi, desigur, s-ar pierde. Deci, tocmai pentru aceasta a rânduit a se zidi şi cetăţi şi astfel pe toţi i-a adunat la un loc. Pentru ca şi cu cei de departe să ne putem întâlni cu uşurinţă, El a întins marea la mijloc şi a dat iuţeală vânturilor, făcând prin aceasta uşoare călătoriile pe mare. La început a rânduit ca toţi să fie strânşi într-un singur loc şi nu i-a împrăştiat, până când cei dintâi oameni care primiseră darul au întrebuinţat rău înţelegerea dintre ei. Aşadar, El ne-a adunat la un loc din toate părţile şi prin natura noastră, şi prin înrudirea dintre noi, şi prin limba ce o vorbim, şi prin locul sau ţara unde ne găsim. Şi după cum El nu a voit

ca noi să cădem din rai, căci nu ar fi pus în rai la început pe omul pe care l-a făcut, ci cauza căderii este numai omul care nu a ascultat, aşa nu a voit nici mai multe limbi să fie pe pământ, căci dacă voia aceasta, ar fi făcut aceasta de la început. „Şi era tot pământul o limbă şi un glas tuturor“ (Fac. 11, 1), zice Scriptura, adeverind ceea ce am spus. De aceea, chiar şi atunci când trebuia să piară pământul din cauza răutăţilor omului, nici atunci, zic, nu ne-a făcut din altă materie, nici nu a strămutat aiurea pe dreptul Noe, ci lăsându-l în mijlocul furtunii ca pe o scânteie a lumii, a aprins neamul nostru de la acel fericit. Şi dintru început a făcut doar o

singură stăpânire, adică pe bărbat, pe care l-a pus stăpân peste femeie. Dar mai târziu, fiindcă neamul nostru s-a abătut de la lege, a aşezat şi altele, ca de pildă, stăpânirea căpeteniilor, a dregătorilor, a stăpânilor. Fiindcă răutatea este un element de dizolvare şi de nimicire a neamului nostru omenesc, a aşezat ca pe nişte doctori în mijlocul cetăţilor pe cei ce judecă, ca astfel aceştia, alungând răutatea ca pe o boală molipsitoare, să ne unească pe toţi la un loc prin dragoste.

4

Şi pentru ca nu numai în cetăţi, ci şi în fiecare casă să fie mare înţelegere, pe bărbat l-a cinstit cu întâietate, iar pe femeie a înarmat-o cu dorinţa şi a încredinţat amândurora darul facerii de copii. La urmă a introdus şi alte legături ale dragostei. Aşa de pildă, nici bărbatului nu i-a încredinţat totul şi nici femeii, ci a împărţit fiecăruia din îndatoriri. Uneia i-a dat în stăpânire casa, celuilalt i-a încredinţat rolul de din afară de casă, acela de a hrăni pe cei din casă, căci doar bărbatul cultivă pământul, pe când femeii i-a dat rolul de a îmbrăca pe cei din casă, fiindcă furca şi războiul de ţesut sunt ale femeii, căci El a dat înţelepciune femeii de a face pânză. Dar şi aşa străluceşte pronia iconomiei lui Dumnezeu, căci noi avem mare nevoie de femeie în alte îndeletniciri, mult mai necesare, după cum avem nevoie şi de cei mai mici decât noi, în cele ce compun viaţa noastră. Atât de mare este trebuinţa şi ajutorul altora, încât chiar de ar fi cineva mai bogat decât toţi oamenii din lume, totuşi nu va fi scutit de aceste legături şi de a avea nevoie de cel mai mic. Nu numai cei săraci au nevoie de cei bogaţi, ci şi cei bogaţi au nevoie de cei săraci, ba încă mai multă nevoie au bogaţii de săraci, decât săracii de bogaţi.

Scrierile complete ale părintelui nostru Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului,

Lavra Sfânta Treime-Serghiev, 1993

Fragment extras din cartea „Familia ortodoxă“,

Pr. Evgheni Şestun, Editura Sofia, Bucureşti, 2006.

5