IUBIREA

Instituită de gânditorii Renaşterii europene cu valoarea de principiu al lumii, iubirea este un mod de împăcare a contrariilor, de întâlnire a omului cu Dumnezeu, prin abandon mistic; ca simbol al unităţii, ascunde aspiraţia spre paradisul pierdut, spre vârsta de aur a omenirii, spre timpul pur, de dinainte de începutul istoriei, deoarece prin iubire se reface androginia iniţială a universului.

IUBIREA POETICĂ

R

omanticii găsesc cele mai variate modalităţi de sugerare a sensurilor iubirii.

Î

n poezia lui Mihai Eminescu, „ visul ferice de iubire” presupune întâlnirea de excepţie, care

creează un sentiment de singurătate binefăcătoare şi de stăpânire exclusiva asupra

universului; desfăşurat continuu, din imaginar către realitate, sentimentul erotic se

converteşte în euforie: „Numai murmurul cel dulce/ Din izvorul fermecat/ Asurzeşte

melancolic/ Al lor suflet îmbătat" (Făt-Frumos din tei).

L

umea idilei este spiritualizată prin armonia generală, iar iubirea se transforma într-un act de

comunicare într-o experienţă deplină, comparabila cu nunta, simbol al anulării contrariilor;

condiţia de mire sau de mireasă presupune dobândirea perfecţiunii de nesperat: „O, vis ferice

de iubire/ Mireasă blândă din poveşti" (Atât de fragedă).

Î

ngroparea în flori de tei, o imagine tipic eminesciană, întăreşte impresia de înălţare

spirituală: "Flori de tei deasupra noastra/ Or să cadă rânduri-rânduri" (Dorinţa).

IUBIREA LA ROMANTICIC

el mai adesea însă iubirea reprezintă o cale de transcendere, o trăire magică, pe care Eminescu o exprimă

ca pe un reflex al sacralitătii: „Tu trebuia să te cuprinsi/ De acel farmec sfânt,/ Şi noaptea candelă s-aprinzi/

Iubirii pe pământ"(Pe lângă plopii fără soţ ... ). Iubirea declanşează energii neştiute, iar dorinţele fiinţei

îndrăgostite modifică mersul universului. In această stare de aspiraţie „dureroasă", omul, „prigonit de soartă",

este cuprins de vrajă, de „farmecul sfânt" care mişcă astrele.

C

ătălina din poemul Luceafărul, atingând această condiţie excepţională, răscoleşte cerul, face ca stelele să

"tremure" şi să "coboare", fiind copleşită de o neînţeleasă şi magică dorinţă: „De-aceea zilele îmi sunt! Pustii ca

nişte stepe,! Dar nopţile-s de-un farmec sfânt! Ce nu-l mai pot pricepe". Sub efectul luminii stelare, fiinţa

îndrăgostită capătă sens, îşi intuieşte limitele şi rostul, trăieşte decisiv: „Cu farmecul luminii reci/ Gândirile

străbate-mi,/ Revarsă linişte de veci/ Pe noaptea mea de patimi.!/ Şi de asupra mea rămâi/ Durerea mea de-o

curmă,/ Căci eşti iubirea mea dintâi/ Şi visul meu din urmă". Această dorinţă exprimată de Cătălina, declanşată

de „farmecul luminii reci" a Luceafărului, traduce trăirea complexă a fiinţei, ca aspiraţie dureros de dulce.

Eminescu pledează în favoarea unui abandon al sinelui, situaţie asemănătoare extazului mistic.

IUBIREA LA ROMANTICI O

arecum înrudită cu patima, iubirea hipnotică, declanşatoare a stărilor maladive în

care amenintă să se transforme orice dorinţă obsesivă, reprezintă un alt aspect al

temei în discuţie. In poemul Gemenii de M. Eminescu, Brigbelu, fratele geamăn al

lui Sarmis, exercită asupra frumoasei Tomiris o vrajă diabolică; subjugată de

asemănarea dintre Brigbelu şi soţul ei Sarmis, dispărut, regina resimte dorinţele

întunecosului Brigbelu ca într-un vis rău: „... simt că în puterea ta sunt, că tu mi-

eşti domn -/ Şi te urmez ca umbra, dar te urmez ca-n somn./ Simt că l-a ta privire

voinţele-mi sunt sterpe,/ M-atragi precum m-atrage un rece ochi de şerpe".

IUBIREA ÎN ROMANUL INTERBELIC

L

iteratura interbelică, în general, acordă importanţă temei, mai ales în latura

aceasta complicată, asediată de trăiri sinuoase.

Î

n romanul O moarte care nu dovedeşte nimic de Anton Holban, iubirea este o

povară pentru personajul-narator, incapabil să pună capăt unei iubiri pe care o

resimte ca pe o obligaţie. Analiza asupra Irinei atinge note cinice, aproape în

maniera lui Kierkegaard din Jurnalul seducătorului, fără aplicaţia şi finalitate a

acestuia: „N-aş fi în stare s-o omor. Sunt laş şi mi-e frică pentru mine sau mi-e

frică de sângele care-l voi vedea curgând". Atitudinea lui nehotărâtă duce la

moartea femeii.

IUBIREA ÎN ROMANUL INTERBELIC

Î

n viziunea lui Mircea Eliade, „iubirea, adevărata iubire

este tot una cu nemurirea", căci „femeia iubită şi Femeia

eternă" sunt feţe ale „infailibilei Madonna Intelligenza"

(Dayan). Sophia, Înţelepciunea lumii, se află

transfigurată în iubire şi în moarte. Toate personajele lui

trăiesc sentimentul iubirii ca pe o predestinare, iar

împlinirea nu este posibilă decât „în cer", dincolo de

viaţă şi de moarte.

IUBIREA IN REFLECȚII

• Dragostea adevărată este o limbă pe care surzii o pot auzi şi orbii o pot vedea.

• Dragostea este darul pe care Zeii l-au dat Oamenilor singuri de sub cer. – Sir Walter Scott

• Dragostea este sentimentul cel mai maret, care face minuni, care faureste oameni noi, creeaza cele mai mari valori morale. – A. S. Makarenko

• Dragostea este singurul joc de doi in care amandoi pot sa castige.

• Iubirea este o stofa a naturii, brodata de imaginatie. – Voltaire

BIBLIOGRAFIE

D

oina Ruști – Dicționar de teme și

simboluri din literatura română,

Editura Polirom, 2009, ediția a II-a, pp.

213-218