http://www.romaniaculturala.ro/Pages/CronicaDeCarte.aspx

Orizont , nr. 6 / 2006

„Culienii”

Cristina Cheveresan

LIVIU BORDASIter in Indiam. Imagini si miraje indiene în drumul culturii române spre OccidentCuvânt înainte de Radu BerceaEditura Polirom: Iasi, 2006 (512 p.)

ADELA TOPLEANPragul si neantul. Încercari de circumscriere a mortiiEditura Polirom: Iasi, 2006 (304 p.)

GABRIEL TROCPostmodernismul în antropologia culturalaEditura Polirom: Iasi, 2006 (360 p.)

Multi vor fi fost curiosi sa afle rezultatele concursului ’Ioan Petru Culianu’, initiat anul trecut de Editura Polirom. Personal, am asteptat cu interesul celui care nu stia exact la ce sa se astepte, având în vedere foarte generoasa descriere initiala a proiectului: „Lucrarile prezentate trebuie sa se înscrie în domeniile: istoria religiilor, studii culturale, mentalitati, antropologie. Pot participa si manuscrise din domeniul altor stiinte socio-umane (psihologie, sociologie, stiinta politica, studii de gen, asistenta sociala), comunicare, relatii publice, studii media”. Rezultatele concrete se înscriu fara nici un dubiu într-o sfera aparte, a cercetarii, cu rezonanta apropiata de cea a tezelor de doctorat minutios elaborate si argumentate.

Daca ar fi sa cautam puncte comune între cele trei lucrari premiate, m-as opri la documentatia vasta, discursul atent articulat si evidenta eruditie în sferele abordate de care debutantii fac dovada. Mai impresionante, poate, decât corectitudinea si ambalarea corespunzatoare a demersului analitic sunt pasiunea nedisimulata pentru obiectul de studiu si extrema seriozitate si ancorare în concret a unor autori aproape neverosimil de tineri. Ca bonus adaugat publicarii unor volume de certa valoare, editura Polirom reuseste sa faca o afirmatie pe cât de nesperata, pe atât de promitatoare: într-un mediu savant bântuit înca de fantomele proastelor obiceiuri, se formeaza o noua generatie pentru care scrierea unei carti nu se rezuma la prea putin intelectuala actiune copy-paste.

Sa vedem, deci, cine ne sunt „culienii”. Gabriel Troc, doctor în filosofie si lector la Facultatea de Studii Europene a Universitatii „Babes-Bolyai” din Cluj, trateaza pe larg tema Postmodernismului în antropologia culturala. Dupa un ultim deceniu al Mileniului Doi practic sufocat de studii si dezbateri dedicate postmodernismului ca fenomen cultural revizionist, o noua lucrare în aceasta directie poate parea redundanta. Constient de risc, autorul se salveaza prin abordarea proaspata, interdisciplinara, ce evidentiaza sistematic configuratia triadei modern-postmodern-antropologie. Intermedierea vizeaza criza reprezentarii textuale a Celuilalt, dintr-o inerenta nevoie de contextualizare, de punere în discutie.

„Am urmarit sa realizam acel decupaj al discursului filosofic care sa faca inteligibil specificul general al criticii de tip postmodernist si acel decupaj al discursului antrolpologic care sa ilustreze edificator modul în care critica postmoderna a fost aplicata la un discurs particular” (8). Structura volumului urmareste liniile de forta enuntate din start, discutând radacinile filosofice si logica socio-culturala a postmodernismului si prezentând elementele de specific ale antropologiei culturale moderne (origini, obiect, cadru operational, curente). Stabilirea de relatii si linii de demarcatie între ariile studiate, clarificarea metodica a termenilor utilizati, anticiparea posibilelor întrebari si oferirea de raspunsuri punctuale sau sugestii de interpretare se înscriu printre atuurile lui Gabriel Troc.

Bun cunoscator al discursului academic si mecanismelor interne de organizare a acestuia, autorul monteaza o plasa de siguranta pentru echilibristica printre concepte, sustinuta de nume ca Nietzsche, Heidegger, Derrida, Foucault, Lyotard, Lévi-Strauss etc. Fara a se feri de propriile judecati de valoare (catalogheaza Sfârsitul istoriei lui Fukuyama drept „surprinzator de facila în raport cu popularitatea de care s-a bucurat” – 176), Troc reuneste capetele firului analitic în ultimul capitol, dedicat Antropologiei postmoderne în sine. Punct de intersectie al teoriilor si practicilor dezbatute în dialogul cercetatorului cu obiectele sale de studiu, acesta rotunjeste o pledoarie complexa pentru regândirea peisajului cultural actual si stiintelor conexe în termenii alternativi ai polifoniei, tolerantei, comunicarii.

Cartea Adelei Toplean, gratie subiectului deductibil dintr-un subtitlu nuantat (Încercari de circumscriere a mortii), lasa impresia unui demers cu tenta mai degraba esesistica. Cu toate acestea, ea se remarca în primul rând printr-o rigurozitate cvasi-maniacala a discursului înfasurat în straturi succesive de justificari teoretice, tatonari metodologice, chestionari referitoare la miza, pozitionarea adecvata si alegerea unei abordari legitime a delicatei problematici enuntate. Autoarea construieste cu rabdare o armura hermeneutica menita a-i permite formularea unei intentii clare si a unei grile de interpretare proprii. Edificiul porneste din spatiul devenit echivoc al stiintelor religioase, evidentiind însasi relativitatea ca problema a societatilor moderne.

Într-o lume în care „viata religioasa este tot mai mult un obiect de studiu, si tot mai putin un principiu fondator” (18), Adela Toplean îsi asuma responsabilitatea repunerii unei parti importante a sacrului în contexte relevante atât pentru gravitatea cât si pentru firescul inevitabil al acesteia. Fara a formula pretentii de epuizare a unei chestiuni practic incomensurabile precum moartea, cercetatoarea se apleaca asupra unei serii de reprezentari specifice care jaloneaza evolutia istorica a conceptului si practicilor adiacente. Prezentarea comparativa este menita sa sublinieze ambivalenta raportarii individului si comunitatii la sacru din perspectiva conturata de titlu. Pragul si neantul reprezinta, în sine, modalitati de percepere a marii treceri: „Unii oameni cred ca moartea este un prag ori o poarta care se deschide spre ALTCEVA, în vreme ce alti oameni sunt convinsi ca dincolo de moarte nu se afla NIMIC, doar neant” (32).

Volumul se constituie într-o amanuntita cautare a momentelor si trasaturilor definitorii pentru ambele paradigme, impresionând prin abilitatea asamblarii unor discursuri ce nu se opresc la argumentatia de tip teologic, ci desfac evantaiul de studii antropologice, etnologice, de istoria, psihologia, chiar sociologia mentalitatilor. Autoarea incorporeaza critic un aparat bibliografic generos venit din sfera acestor domenii auxiliare

tezei, raportându-si opiniile nu doar la cadrul teoretic preexistent, ci si la varii studii de caz operate pe cont propriu în perimetrul autohton. Analizând configurarea riturilor funerare si expunând paradoxurile ‚comertului’ între lumi, Adela Toplean ofera o imagine coerenta asupra fragmentarei arte de a muri, încheind acest work in progress într-o contemporaneitate unde „suntem obligati sa murim corect politic. Permitându-ne sa acceptam pluralitatea sistemelor (care, spuneam, rezolva moartea în maniere specifice), solutia moderna este aceea de a furniza o viata buna si o moarte rea” (287).

În ce ma priveste, starul a ceea ce, speram, se prefigureaza drept colectie de succes, este volumul Iter in Indiam semnat de Liviu Bordas. Îl recomanda nu neaparat masivitatea opului prezentat cititorului (include mai bine de 150 de pagini de bibliografie, anexe, documente rare îndosariate cu grija), ci originalitatea unui demers fascinant în linia unor Mircea Eliade, Sergiu Al-George, I. P. Culianu, catre care se îndreapta marturisit consideratia autorului însusi. Acesta foloseste drept punct de plecare un caz particular iesit din comun pentru a intreprinde o calatorie cu alura de pionierat în istoria raporturilor dintre cultura româna si cea indiana. Astfel, el actioneaza asemenea unui detectiv pornit pe urmele unei iluzii. Prototipul literar al doctorului Zerlendi, închipuit de Mircea Eliade în marginea figurii lui Johann Martin Honigberger, îl conduce spre descoperirea unui personaj fabulos, a carui statura pare a se suprapune peste fictiune.

Protagonistul studiului lui Bordas este Alecu Ghica, descendent al unei familii de boieri moldoveni a carui prezenta ca „bramin” la templul din Puri este atestata documentar în 1858. Traseul cercetarii porneste din stricta proximitate a acestuia, dorindu-se o descifrare a cazului prin apelul la memoria documentelor: itinerariul e pasionant, ilustrat fiind cu reproduceri de arbori genealogici, harti, planuri urbane, fotografii, scrisori, rapoarte, marturii personale si literare etc. Autorul reconstruieste din acte si presupozitii un profil simbolic în contextul relatiilor dintre Orientul si Occidentul ce subîntind arcul definirilor identitare românesti, „un nou exemplu ca apropierea de lumea traditionala a brahmanilor si de formele religioase cele mai specifice ale hinduismului nu era imposibila pentru europeni, chiar si în timpul când numele de european era asociat cu stapânii coloniali ai Indiei” (331).

Cartea în sine nu se reduce la un studiu de caz, ci prezinta detaliat pozitia României pe traiectoria cailor dintre Rasarit si Apus: astfel, cititorului i se va descrie perpetua cautare a Indiei spirituale, precum si mult mai prozaicele relatii comerciale dintre spatii. Pe lânga identificarea românilor în istoria drumului spre India (si invers, a orientalistilor atrasi de cultura româna) si calatoriilor în ambele directii, autorul studiaza literatura ce a declansat interesul pentru Orient. Deloc neglijabila este partea dedicata lui Alexandru Ghica, straniu precursor omonim al lui Alecu Ghica în India. Programatic neimplicat în batalia politologica a definirii ‚orientalismului’, Liviu Bordas scrie o mica enciclopedie a legaturilor dintre doua lumi aparte. Evitând capcana speculatiilor, impresionismului facil si locurilor comune, Iter in Indiam nu este un alt tratat mistico-senzational ci, asemeni celorlaltor volume premiate, o promisiune. În plus, se citeste ca un basm. Evident, cult.