DAMIAN HUREZEANU

ISTORIOGRAFIE GENERALĂ ŞI ROMÂNEASCĂ Partea I

Ediţia a II-a

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României HUREZEANU, DAMIAN Istoriografie generală şi românească / Damian Hurezeanu - Ediţia a II-a – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005 188 p., 20,5 cm. ISBN 973-725-461-9 930(100+498)(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005

Redactor: Octavian CHEŢAN Tehnoredactor: Marcela OLARU

Coperta: Stan BARON

Bun de tipar: 08.12.2005; Coli tipar: 13,25 Format: 16/61x86

Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine

Splaiul Independenţei nr. 313, Bucureşti, s. 6, O. P. 83 Tel./Fax: 316 97 90; www.spiruharet.ro

e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE ISTORIE

DAMIAN HUREZEANU

ISTORIOGRAFIE GENERALĂ ŞI

ROMÂNEASCĂ

Partea I

Ediţia a II-a

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÎNIA DE MÂINE Bucureşti, 2005

5

CUPRINS

Cuvânt înainte ....................................................................................... 7 Prefaţă .................................................................................................. 9

ISTORIOGRAFIA ANTICĂ

1. Aspecte ale istoriografiei greceşti ................................................... 15 2. Istoriografia latină ........................................................................... 34

ÎNNOIREA ISTORIOGRAFIEI SUB IRADIEREA

UMANISMULUI

1 Istoriografia umanistă europeană .................................................... 46 2 Istoriografia umanistă în Ţările Române ....................................... 61

ISTORIOGRAFIA ILUMINISTĂ

1. Consideraţii generale ......................................................................... 86 2. Filosofia şi istoria în secolul luminilor ............................................. 90 3. Istoriografia iluministă românească ................................................. 99

ISTORIOGRAFIA ROMANTICĂ

1. Romantismul şi istoria. Repere generale ......................................... 112 2. Istoriografia romantică europeană ................................................. 124 3. Istoriografia romantică românească ................................................ 158

6

7

CUVÂNT ÎNAINTE Supunem atenţiei un Curs de istoriografie generală şi românească

centrat pe principalele sale teme până la romantism inclusiv. Astfel, cursul cuprinde: istoriografia antică greacă şi romană; umanismul

în istoriografia europeană; istoriografia umanistă în Ţările Române; istoriografia iluministă europeană; istoriografia iluministă în Ţările Române; istoriografia romantică europeană; istoriografia romantică românească.

Prefaţa înfăţişează percepţia noastră asupra scrisului istoric, a valorii istoriei în câmpul creaţiei culturale, a progresului cunoaşterii istorice, a subiectivităţii şi obiectivităţii în istorie.

Sunt două aspecte care implică lămuriri: Cursul cuprinde doar temele centrale (în opinia noastră) ale materiei.

Preocupările pentru istorie au avut loc şi în afara spaţiului european – mai ales în China şi în lumea islamică. La fel, evul mediu european a generat un tip de istorie preponderent sub forma cronicilor şi analelor, care au furnizat şi furnizează o nesecată sursă de informaţii. Din perioada de apus a antichităţii clasice şi până în zorii lumii moderne, cronicile şi analele, laolaltă cu alte categorii de documente, dezvăluie o lume fascinantă, alcătuită din microuniversuri solicitând intens atenţia prin culoarea şi relieful lor, prin pronunţate forme comunitare. Puţin câte puţin, ele s-au desprins de localismul care le era propriu, atingând nivelul perceperii cristalizării popoarelor care vor forma naţiuni moderne.

Spre a nu aglomera materia am trasat doar liniile ei fundamnetale, acelea care conţin sâmburele dezvoltărilor ulterioare ale istoriografiei secolelor XIX-XX, atunci când aceasta va dobândi o complexitate şi o extensiune excepţionale, înnoindu-şi instrumentarul critic, conceptual, metodologic şi informativ într-o măsură nebănuită în raport cu epocile precedente.

Nu tratăm în acest curs, cum se poate înţelege, marile doctrine istorice, tema ţinând de teoria şi filozofia istoriei, domeniu dinstinct al cunoaşterii. Am reţinut esenţialul din fiecare mare capitol al istoriografiei şi din opera şi activitatea fiecărui istoric pe care îl prezentăm. Pentru necesităţile acestui curs cu caracter introductiv în domeniu am apelat pe larg la studiile specializate sau la sintezele mai vechi de care dispune istoriografia noastră. Se cuvine să subliniem că domeniul istoriografiei şi-a găsit cadenţa într-un ritm alert mulţumită unor cercetări substanţiale datorate unor specialişti de prestigiu.

Prin amplele lucrări întocmite de acad. Alexandru Zub este acoperit aproape întregul spaţiu al istoriografiei moderne româneşti, până la al doilea război mondial. Lucian Boia, Vasile Cristian şi Pompiliu Teodor au întocmit

8

sinteze demne de interes. Institutul de istorie „Nicolae Iorga” a realizat o succintă Enciclopedie a istoriografiei româneşti (coordonator acad. Ştefan Ştefănescu), util instrument de informare în universul scrisului nostru istoric (instituţii, izvoare, instrumente de lucru, periodice, precum şi un fişier bio-bibliografic al celor care şi-au investit truda în studiul istoriei).

Istoricii români au contribuit la realizarea unor sinteze sau instrumente de lucru în domeniul istoriografiei universale. Se cuvine să subliniem apariţia, sub redacţia lui Lucian Boia, a dicţionarului marilor istorici ai lumii, în două volume, în limba engleză (Editura Green Woods Press, 1988 şi 1991). Vasile Cristian a publicat un curs universitar de Istoriografie generală (1979), iar Andrei Pippidi a întreprins o succintă incursiune în istoriografia universală în legătură cu concepţia lui Nicolae Iorga, cu ocazia apariţiei ediţiei a IV-a (lărgită) a volumului marelui istoric: Generalităţi cu privire la studiile istorice (Editura Polirom, 1999).

Mai puţin frecventate în perimetrul gândirii româneşti sunt problemele teoriei şi filozofiei istoriei. Domeniul a fost mereu deficitar, deşi s-au înregistrat unele realizări de vârf (dominate de Teoria istoriei a lui Alexandru Xenopol). Substanţiale sunt sintezele lui Mircea Florian, Introducere în filosofia istoriei, şi George Călinescu, Istoria ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică, elaborate cu multe decenii în urmă. Reţin atenţia analizele lui N. Bagdasar şi comentariile teoretice ale lui H. Stahl vizând istoria şi sociologia istorică.

Mai recent, se pot semnala câteva apariţii, unele chiar semnificative. Dar preocupările rămân disparate, peisajul apare fragmentar şi neconcludent spre a putea vorbi de o mişcare teoretică substanţială.

Vine să compenseze nevoia resimţită în acest domeniu traducerea unor lucrări fundamentale de teorie şi doctrină a istoriei. Amintim, astfel, lucrarea lui Jerzy Topolski, Metodologia istoriei (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987), iar mai recent, a lui Arnold Toynbee, Studiu asupra istoriei, operă vastă publicată în română în forma sintezei alcătuită de D.C.S. Sommervell (traducere Dan A. Lăzărescu, Editura Humanitas, 1997).

Laolaltă cu numeroasele traduceri din istoriografia străină – în special ale autorilor care ilustrează Şcoala Analelor – specialiştii şi cititorii români sunt puşi în contact cu realizările istoriografiei universale, beneficiind astfel de avantajele circuitelor culturale, indispensabile lumii de azi.

Cursul pe care îl facem cunoscut se ia adresează în primul rând studenţilor de la facultăţile de istorie şi celor care se specilizează în discipline având tangenţe cu istoria. Materia cursului răspunde deopotrivă interesului tuturor cititorilor de istorie, tuturor celor dornici să urmărească devenirea scrisului istoric universal şi românesc.

Textul care vede lumina tiparului acoperă prima parte a programei întregului curs. În ce priveşte traseul istoriografiei universale şi româneşti după romantism până spre timpul recent stăruie în preocupările noastre definitivarea pentru tipar şi a acestei părţi.

9

PREFAŢĂ Istoria este modul în care se exprimă faptele oamenilor, ca fiinţe

sociale, de-a lungul timpului. Prin aceste fapte omul se defineşte. Niciodată, definirea lui, ca om social, nu este încheiată, ci se află într-o

continuă devenire. Prin condiţia sa, omul construieşte istoria, iar procesul construcţiei este o permanenţă. El nu poate fi gândit ca încheiat – aşa cum cum îşi închipuia cu aproximativ un deceniu în urmă un filozof – întrucât aceasta ar însemna pietrificarea unei realităţi (deci a omului), realitate care este în chip imanent dinamică.

Tocmai această împrejurare determină interesul oamenilor şi al societăţilor pentru trecutul lor. Vor să ştie cum s-a petrecut devenirea, ce semnificaţii are ea. Oamenii nu pot să parcurgă traiectoriile care le sunt destinate fără să poarte cu sine amintirea timpului trecut, să păstreze memoria celor întâmplate. Pe traseele parcurse ei nu numai că lasă urmele prezenţei lor, dar urmăresc în mod deliberat să fixeze semne ale trecerii lor prin timp.

De aci s-a născut un semnificativ câmp al cunoaşterii despre lucrurile şi faptele care au fost ( res gestae). Oglindirea realităţii trecute în scrierile învăţaţilor defineşte un alt înţeles al istoriei (historia rerum gestarum). Este vorba de istorie ca ştiinţă înglobând un vast domeniu de preocupări şi de discipline conexe subsumate sub denumirea generică – istoriografie.

Acest domeniu este tulburător pentru că el dă expresie nevoii oamenilor de a se gândi pe sine în societate, în epocă, în raporturile lor cu ceilalţi semeni, de a dobândi, cum se spune, conştiinţa de sine ca indivizi, comunitate, popor, umanitate. El formează o mare cartă a veacurilor din care oamenii extrag ştirile necesare despre cele întâmplate în trecut, îşi satisfac nevoia de a cunoaşte „faptele şi lucrurile”, cum spuneau cronicarii evului mediu, dar este şi o mărturie a felului în care s-a dezvoltat cunoaşterea în domeniul dat, a modului în care a progresat maniera de a explica şi a înţelege

10

fenomenele şi procesele istoriei şi în care s-au perfecţionat metodele cercetării, înţelegerea structurii procesului istoric.

De la primele însemnări pe care omul le-a lăsat privind istoria şi sensurile ei observăm o cale imensă pe care a străbătut-o intelectul uman.

Fiecare din aceste ipostaze sub care întâlnim scrisul sau însemnările istoriei sunt demne de stimă pentru că şi cea mai umilă însemnare lăsată de un călugăr în liniştea vieţii monahale este încărcată de sensuri, după cum chiar primele inscripţii pe piatră îşi au tâlcul lor adânc, vădind începuturile decolării spiritului uman.

Pe măsură ce înaintăm în timp privirea a devenit mai ascuţită, interesul pentru întâmplări şi evenimente mai viu, iar perceperea lor mai cuprinzătoare. Paralel, s-au perfecţionat metodele de investigaţie şi a crescut preocuparea pentru exprimarea adevărului, pentru a-l defini cât mai exact. Priveliştea lumii a fost prezentată în culori mai vii, mai sugestive, înfăţişată în toată bogăţia nuanţelor sale prismatice.

Sigur, istoria, înţeleg prin aceasta istoria scrisă, nu este un act de pură cunoaştere. Ea poartă în mod inerent urmele subiectivităţii autorului, ale individualităţii sale. Dacă nu ar fi aşa, toate textele istorice ar fi nişte piese turnate la maşină, uniforme şi identice una cu alta. O asemnea istorie (vrem să spunem totalitatea scrisului istoric) ar fi ca apa stătută a unei mări moarte. Prin ea n-ar circula curenţii de viaţă, de simţire, de frământare intelectuală care imprimă identitatea specifică a unui text istoric, care face uneori din el nu numai o operă ştiinţifică, dar şi una de artă. Apoi, unghiurile infinite din perspectiva cărora pot fi privite un eveniment, o personalitate sau un proces istoric, la care se adaugă continuu descoperirea unor noi surse istorice, sau lectura inedită, proaspătă, a altora fac ca aceeaşi temă să fie studiată şi scrisă de sute sau de mii de ori. Despre Napoleon, de pildă, spre a da un singur exemplu, s-au scris până acum sute de mii de titluri şi seria acestor scrieri va continua probabil şi în viitor (Un savant înregistra circa 200.000 până la 1939). În plus, fiecare nouă epocă istorică îndeamnă să fie regândite epocile trecute găsind în ele accente noi care interesează contemporaneitatea, restabilind adevăruri eludate sau denaturate, stabilind o rezonanţă între felul în care oamenii gândesc epoca lor şi epocile trecute. Să ne amintim cu acest prilej funcţia pe care o destina istoriei învăţatul cronicar Miron Costin: „Caută şi te priveşte, cetitoriule, ca într-o oglindă”. Ideea lui Miron Costin e limpede: istoria este o oglindă a vieţii, a trecutului, dar şi a omului care citeşte, pentru că ea îl ajută să se descopere, să se înţeleagă pe sine.

11

Şi mai este ceva: cei care au scris istoria n-au făcut-o în vid, punând între sine şi societate un zid despărţitor. Au fost, dimpotrivă, oameni ai timpului lor, implicaţi uneori adânc în frământările acestuia, alteori contemplând mai senin şi mai detaşat aceste frământări. Prin minţile şi inimile lor au trecut însă întotdeauna curenţii puternici ai vieţii; de aceea găsim pe fiecare operă, într-o măsură mai mare sau mai mică, pecetea epocii, preferinţele şi caracteristicile orientărilor politice sau sociale ale istoricilor. Unii au făcut direct din scrierile lor operă de partizanat. Aceasta depreciază în mod inevitabil calitatea lucrării. Vorbesc aici de calitatea ştiinţifică, pentru că, altfel, cartea poate să prezinte interes literar tocmai prin autenticitatea sentimentelor şi prin forţa expresiei părerilor afirmate.

O carte de istorie este, aşadar, după părerea noastră, şi un document de epocă învederând o preferinţă sau alta de ordin politic, social sau cultural. Este bine, desigur, ca istoricul să fie cât mai imparţial, să scrie, cum spuneau latinii, sine ira et studio, fără ură şi părtinire. De obicei cu cât o lucrare sau o operă este mai obiectivă, mai preocupată de aflarea adevărului, cu atât ea are şanse mai mari de trăinicie. Ar fi însă o iluzie să credem că epoca nu îşi pune cât de cât pecetea pe opera de istorie, că ideile dominante ale epocii nu înrâuresc anumite preferinţe sau măcar stereotipuri discrete. Scrierile istorice trebuie luate ca atare; una este însă să faci aceasta prin însăşi natura lucrurilor, prin relaţia cunoaştere şi adevăr în istorie, şi alta să profesezi deschis un evident partizanat politic sau ideologic.

În sfârşit, trebuie să avem în vedere faptul că scrisul istoric ţine de totalitatea complexului cultural al diferiteor epoci, se zămisleşte şi reflectă spiritul epocii şi determinaţiile vieţii culturale. După cum, la rândul ei, istoria înrâureşte climatul general al vieţii spirituale. În funcţie de diferitele perioade ale istoriei, ea captează în mod variabil mesajele venite din alte zone ale creaţiei intelectuale. Într-un fel a fost înrâurită, de pildă, istoriografia antică de retorică şi în altul s-a ţinut sema de aceasta de către istoriografia modernă sau contemporană. Şi într-un fel arată raporturile istoriei cu sociologia în secolele XIX-XX. În sfârşit, spre a mă opri doar asupra condiţiei şi caracteristicilor istoriografiei ca domeniu de sinteză în secolul al XX –lea preocupată de a investiga viaţa ca totalitate: ea captează acum mesaje din cele mai neaşteptate sfere de cunoaştere – de la explorările moderne în sfera economiei sau cele bazate pe metode matematice de calcul la cele din sfera psihanalizei.

Ştiinţa istoriei şi istoriografia, prin urmare, se înnoieşte rapid şi substanţial, cucerind noi teritorii şi asimilând noi metode de investigaţie. Mai

12

mult poate decât oricare alt domeniu al ştiinţelor sociale, ea se prezintă sub un dublu aspect: pe de o parte, ea conservă o faţă tradiţională aplecată spre descriere şi spre resurecţia trecutului; pe de altă parte, ea reconstruieşte trecutul din perspective mereu înnoite, prin achiziţiile sale extraordinare în sfera metodelor de cercetare, prin contactele şi articulaţiile sale cu alte ştiinţe socio-umane, mai tinere şi de un dinamism remarcabil, prin experienţa pe care o oferă transformările reale ale dezvoltării societăţii umane în deceniile recente şi care invită imperios, uneori de o manieră dramatică, la reflecţie.

Un mare istoric francez, Fernand Braudel, spunea acum cincizeci de ani: „Istoria se află astăzi în faţa unor responsabilităţi redutabile, dar şi exaltante”(Fernand Braudel, Écrits sur l’Histoire, Editions Flammarion, 1977, p. 15). Remarca lui nu şi-a pierdut nimic din actualitate. Dimpotrivă. După cum continuă să fie la fel de vie pledoaria lui pentru a sesiza cu promptitudine mutaţiile pe care le suportă scrisul istoric sub impulsul propriei reflexii şi în virtutea contactelor cu celelalte ştiinţe socio-umane.

Istoria oferă din acest punct de vedere un spectacol fascinant de flexibilitate şi capacitate de adaptare şi, totodată, de fidelitate faţă de tradiţiile sale valoroase.

Aceste articulaţii configurând în ultimă instanţă arhitectonica devenirii istoriografiei pun problema modalităţii celei mai potrivite pe care trebuie s-o ia desfăşurarea cursului.

Teoretic ar fi posibile câteva alternative. O cale ar fi selectarea unei serii de autori reprezentativi în succesiunea

temporală consacrând fiecăruia o prezentare potrivită cu importanţa şi semnificaţia operei. Ar fi un gen de dicţionar abreviat al marilor istorici. Oricât de atractiv pare un astfel de model, dând posibilitatea prezentării unor portrete „rotunde” în forme de o anumită expresivitate literară, el ne privează tocmai de cadrul contextual în care şi-au desfăşurat activitatea marii reprezentanţi ai istoriografiei. În plus, succesiunea reprezentanţilor scrisului istoric nu este tot una cu linia devenirii istoriografiei, ca atare, nu permite să descifrăm înnoirile, mutaţiile şi caracteristicile acesteia în diferite perioade de dezvoltare. (De altfel, istoriografia dispune de remarcabile instrumente de lucru de genul dicţionarelor).

Ipotetic, mai există o cale: aceea de a prezenta o mică enciclopedie bibliografică adnotată a scrierilor reprezentative în domeniu. Ea este improprie unui curs universitar, prezentând interes doar pentru specialişti.

13

Rămâne, astfel, cea de a treia cale, aceea de a prezenta istoriografia urmărind etapele pe care le-a parcurs şi înscriind-o în contextul general al dezvoltării istoriei reale. Caracterizând, pentru fiecare mare perioadă, trăsăturile acesteia şi bazele intelectuale (contextul spiritual) în care s-a desfăşurat mişcarea istoriografică, ilustrată de autori şi de lucrările cele mai reprezentative.

Un loc adecvat vom acorda, bineînţeles, istoriografiei române din considerente pe care nu cred că este cazul să le argumentăm special.

14

15

ISTORIOGRAFIA ANTICĂ

1. Aspecte ale istoriografiei greceşti Cum am arătat în Prefaţă, însuşi cuvântul istorie este o moştenire din

limba veche greacă având mai multe sensuri: cercetare, povestire, anchetă. Şi în domeniul istoriei, ca şi în alte domenii ale cunoaşterii şi dezvoltării

spirituale, Grecia antică a jucat un rol creator, a fost un factor de geneză. Memoria colectivă a operat, bineînţeles, cu mult înainte de afirmarea

istoriografiei antice greceşti; semnalele ei vorbesc despre constituirea conştiinţei comunităţilor umane o dată cu închegarea şi cristalizarea acestor comunităţi; era o nevoie interioară inexorabilă de fixare, de definire a legăturilor interumane. Elemente ale memoriei colective s-au păstrat sub aspecte orale dincolo de zarea construcţiilor politico-statale incipiente.

Clanurile, neamurile şi gintele perpetuau amintirea obârşiilor transfigurate nu odată în mituri, împletite cu elemente de credinţe religioase, de semne şi simboluri imaginare, active şi vii.

Istoriografia, ca atare, a început simultan în Mesopotamia şi Egipt, în jurul anului 3000 î.e.n. Existenţa statalităţii, calendarul şi inventarea scrisului au fost factorii decisivi pentru evoluţia istoriografiei. Cum aminteşte prof. Lucian Boia, timp de 2-3 milenii Orientul a produs numai anale, forma cea mai simplă a istoriografiei. O mărturie impersonală, menţiuni ale evenimentelor memorabile politice, militare, religioase. La vechii egipteni menţionarea unui an sau a unei dinastii avea funcţii simbolice, acoperind faptele şi sensurile unei lumi.

În lipsa scrisului, colectivităţile umane transmiteau oral, sub forma epopeii, povestirea neamului lor, transfigurată poetic, proiectată fantastic şi emoţional, dar păstrând întotdeauna simbolurile unor evenimente sau fapte, sublimând sensuri ale acestora.

16

Creuzetul istoriografiei propriu-zise a fost, cum am amintit, Grecia antică, iar afirmarea ei într-o formă deschizătoare de drumuri se situează în secolul V înaintea erei noastre.

Este epoca în care viaţa spirituală şi intelectuală a lumii greceşti a izbucnit într-o fantastică iradiere de energii şi impulsuri creatoare care au delimitat nu numai conturul acestei epoci, dar au transmis impulsuri decisive asupra întregii evoluţii culturale a umanităţii, au lăsat o moştenire care a marcat fizionomia culturii umane, hrănind cu sevele ei mai ales gândirea şi spiritul culturii europene. Lansarea maiestuoasă a istoriografiei greceşti ţine de ceea ce generic putem numi „secolul lui Pericle”.

Ar fi fastidios să refacem pentru nevoile acestor note de curs ansamblul mişcării culturale a epocii lui Pericle.

Ne interesează de fapt două mari surse ale istoriografiei greceşti din epocă: Herodot şi Tucidide, la care mai putem adăuga un alt contemporan al lor, Hellanicos din Mitilene (479-395 î.e.n.). Acesta a avut preocupări în domeniul cronologiei istorice şi a întocmit o istorie a Atenei (Atthis).

Privilegiul de a fi numit „părintele istoriei”(denumirea i-a dat-o mult mai târziu Cicero, un mare scriitor, jurist, om politic şi orator roman ) a revenit lui Herodot din Halicarnas (485-425 î.e.n.). A avut o viaţă activă, a străbătut în călătoriile sale prin multe locuri, a văzut lumi şi civilizaţii deosebite: din Egipt care l-a atras prin mărturiile bogate ale trecutului şi vestigiile impunătoare ale civilizaţiei sale, până la ţărmurile Mării Negre. L-a interesat lumea, oamenii, caracteristicile obiceiurilor şi existenţa lor.

A lăsat mărturii preţioase despre toate acestea. Sigur, nu toate mărturiile sale sunt demne de crezare pentru că Herodot a scris şi despre ceea ce doar a auzit, uneori şi imprecis, şi nu a trecut prin filtru critic tot ceea ce a aflat. Nu o dată a fost sedus de ceea ce se părea insolit, de obiceiurile şi felul de viaţă al unor seminţii pe care nu le-a cunoscut în mod nemijlocit. Dar câte alte informaţi prezintă o valoare excepţională prin ceea ce comunică, prin darul observaţiei!

Un analist al marilor doctrine istoriografice nota: „Opera lui Herodot îşi datorează vasta rezonanţă importanţei pe care a acordat-o datelor geografice, ca şi diverselor forme de organizare socială şi moravurilor unui mare număr de popoare”1. Dincolo de diversitatea modului de viaţă Herodot

1 Alban G. Widgery, Les grandes doctrines de l’histoire de Confucius à

Toynbee, Ed. Gallimard, 1961, p. 92.

17

a avansat ideea esenţei comune a marilor principii după care se călăuzesc oamenii.

Opera lui Herodot, pe care a numit-o Istorii, este centrată pe descrierea războaielor medice (între greci, respectiv atenieni, şi perşi). Cronologic, scrierea lui îmbrăţişează aproape un secol de istorie. În interiorul acestui răstimp lumea greacă s-a aflat într-o încleştare acerbă cu marele imperiu persan, între 500-449 î.e.n.. Este vorba nu numai de o epocă relativ întinsă sub aspect temporal, dar şi de un vast scenariu prezent în scrierea lui Herodot, dat fiind faptul că el nu se opreşte doar la problema războaielor medice. De altfel autorul a scris opera sa în trei perioade; a realizat la început o compilaţie din 28 de naraţiuni izolate. Mai târziu a reorganizat materia lucrării şi i-a dat o structură mai bine articulată. Totuşi, lipsa unităţii se resimte. Aceasta defavorizează, poate, subiectul central, dar are avantajul de a recupera numeroase alte teme care prezintă interes prin ele însele.

Herodot este omul epocii sale; scrierea sa reflectă orizontul spiritual şi modalitatea în care grecii din vremea sa percepeau şi înţelegeau lumea.

El s-a integrat în viaţa culturală a Atenei unde a şi rămas destulă vreme. Dorinţa de cunoaştere, spiritul iscoditor, încercarea de a pune în valoare cât mai multe din cunoştinţele lui, au dus la o carte stufoasă, cu multe digresiuni în raport cu tema centrală. Dar, poate, tocmai acest aspect dă prospeţime expunerii sale, care ne conduce prin cetăţile greceşti, prin Egipt, Asia, Libia şi Tracia. Într-un fel, textul lui Herodot arată ca un jurnal de călătorie, iar maniera expunerii sale capătă aspectul unei istorii a civilizaţiei (în genere) Acordând atenţie istoriei creşterii puterii persane, Herodot are percepţia faptului că imperiul persan era o creaţie impunătoare a lumii antice.

Într-o perioadă de apogeu, acest imperiu s-a izbit de stânca micii lumi greceşti care a reuşit, în ciuda disproporţiei dintre forţe, să-şi păstreze libertatea şi independenţa .

Aproape jumătate din scrierea marelui istoric este consacrată înfăţişării campaniilor persane împotriva Greciei europene. Atenienii apar în viziunea lui Herodot ca întruchiparea lumii civilizate confruntată cu cea barbară a perşilor. Sigur, imperiul persan însuşi avea o civilizaţie proprie, pe care însă un istoric al lumii greceşti o percepea în termenii adversităţii faţă de „adevărata” civilizaţie ateniană.

Triumful Atenei confirma, în accepţia lui Herodot, superioritatea libertăţii asupra despotismului, a forţei morale, asupra celei brute.

18

Oricum, această înfruntare greco-persană este încărcată de evenimente, de fapte de arme spectaculoase care fac gloria istoriei greceşti, constituind, până la explozia lui Alexandru cel Mare pe scena istoriei, tot ce putea oferi mai dramatic şi mai revelator în materie de eroism şi de ingeniozitate istoria antică.

Pentru trecutul nostru străvechi, Istoriile lui Herodot prezintă o importanţă excepţională. În afară de menţiuni făcute în treacăt despre ginţile trăitoare altă dată pe acest pământ, opera lui Herodot este izvorul cel mai amplu care dă informaţii despre geţi şi religia lor, despre apartenenţa lor la marea familie a lumii trace; de asemenea, semnalează elemente de toponimie şi hidronimie din spaţiul ţării noastre sau din împrejurul ei. Cartea a IVa a Istoriilor conţine aceste ştiri în contextul descrierii expediţiei lui Darius, marele rege persan, pe la 514 î.e.n. împotriva sciţilor.

Întreaga relatare a lui Herodot în legătură cu această expediţie este interesantă. Sigur, pasajele referitoare la geţi şi credinţa lor constituie pentru noi punctul de maxim interes. „Înainte de a ajunge la Istru – spune Herodot – (Darius) îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori, căci tracii numiţi skyrmiazi şi nipsei i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire. Geţii însă, care luaseră hotărârea nesăbuită [de a-l înfrunta] au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. Iată în ce chip se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, că cel care piere se duce la Zamolxis – divinitatea lor, pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Tot în al cincilea an aruncă sorţii, şi întotdeauna pe acela dintre ei pe care cade sorţul îl trimit cu solie la Zamolxis, încredinţându-i de fiecare dată toate nevoile lor… Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu afară de al lor”2.

Urmează relatarea lui Herodot potrivit căreia Zamolxis ar fi fost „om ca toţi oamenii” în serviciul lui Pitagora. Dobândind avuţie s-a întors printre ai lui unde a pus să se clădească o sală în care îi primea pe aceştia. Acolo i-a învăţat despre nemurirea sufletului. Şi-a făcut apoi o locuinţă sub pământ şi a

2 Herodot, Istorii, vol. I, Editura Ştiinţifică, 1961, p. 345. Studiul introductiv al

acestei ediţii este întocmit de Adelina Piatkovschi. Traducerea este realizată de Adelina Piatkovschi şi Felicia Vanţ Ştef. Traducerea, prefaţa fiecărei cărţi şi mai ales Notele explicative atestă un amplu proces de elaborare şi de informare, un efort exemplar de erudiţie.

19

coborât în adâncul încăperilor acestei locuinţe. O dată la patru ani se iveşte din adâncuri fiind zeificat de oamenii locurilor.

Încheia Herodot relatarea sa pe o notă ingenuă şi plină de graţie: „Cât despre mine, nici nu pun la îndoială, nici nu cred pe deplin câte se spun despre el şi locuinţa lui de sub pământ; de altfel socot că acest Zamolxis a trăit cu multă vreme mai înaintea lui Pythagoras. Fie că Zamolxis n-a fost decât un om, fie c-a fost (întradevăr) vreun zeu din părţile Geţiei îl las cu bine”3.

În afară de ştirile despre geţi, în care filonul legendei se întrezăreşte în masa adevărului, găsim la Herodot o mulţime de date hidronimice şi toponimice care fac parte fie din arealul geografic al ţării noastre, fie se găsesc în vecinătatea ei. Astfel, Ordessos ar fi Argeşul, Tiarantos – Siretul, Tyras este numele antic al Nistrului, apoi Hypanis (Bug), Borystenes (Nipru), Tanais (Don)4.

Dincolo de informaţiile care se ţes într-o pânză nesfârşită în textul lui Herodot, „părintele istoriei” reînvie într-o descriere vie şi sugestivă ţinuturi, popoare, comunităţi umane. Există la Herodot o picturalitate remarcabilă în descrierea sa istorică, există aptitudinea de a crea tablouri sugestive, puternice şi vii.

În ce priveşte metoda cercetării şi felul în care înţelege problema adevărului, a cauzalităţii în istorie nu este greu să observăm că la Herodot există, pe de o parte, năzuinţa de a porni de la temeiuri raţionale în descifrarea desfăşurării procesului istoric, dar explorarea lui apelează, pe de altă parte, şi la forţe exterioare desfăşurării faptelor şi evenimentelor istorice.

O mare valoare are modul însuşi în care Herodot prezintă sensul şi valoarea istoriei ca atare: depozit al memoriei trecute şi, prin aceasta, modalitate de a ne înţelege, de a ne desluşi şi defini existenţa, de a ne surprinde în oglinda trecutului. Oglindirea semnifică în fapt dobândirea conştiinţei de sine şi capacitatea de a ne regăsi într-o continuitate. Herodot deschide lucrarea sa cu următoarea reflecţie: „Herodot din Halicarnas înfăţişează aici rodul cercetărilor sale, pentru ca faptele oamenilor să nu pălească prin trecerea vremii, iar isprăvile mari şi minunate săvârşite şi de greci şi de barbari să nu fie date uitării; printre altele va pomeni şi pricina

3 Ibidem, p. 346. 4 Ibidem, p. 328-330; 513-515.

20

pentru care aceştia s-au războit între olaltă”5 Ideea lui Herodot este, prin urmare, aceea că istoria este un mijloc al cunoaşteri de sine şi că păstrarea memoriei trecutului este unul din faptele cele mai de preţ la care trebuie să ţină oamenii; este zestrea lor scumpă. Amintim că aceste idei, în formule apropiate, se regăsesc şi la cronicarii români – Grigore Ureche şi Miron Costin – trăitori cu peste două mii de ani după Herodot. Elementul care dă operei lui Herodot statut de istorie, este, pe lângă apelul la diferite categorii de izvoare, şi năzuinţa lui de a pune în evidenţă cauzele fenomenelor, de a găsi adevărul în structura faptelor înseşi. În chiar conflictul greco-persan el caută să dezvăluie cauzele confruntării, iar în ce priveşte aspectele adevărului apelează pe cât posibil la faptele reale.

Este drept, unii exegeţi ai operei lui Herodot subliniază faptul că în opera lui naraţiunea se desfăşoară pe două planuri: unul al motivaţiilor şi îndreptăţirilor omeneşti; celălalt, al rânduielilor superioare care cârmuiesc lumea. „Întâmplările cârmuiesc oamenii şi nu ţin oamenii cârma întâmplărilor” spune la un moment dat Herodot, reflecţie care coincide aproape cu a lui Miron Costin: „Nu sunt vremurile sub oameni, bietul om e sub cârma vremii”.

Herodot acordă un rol important intervenţiei zeilor în desfăşurarea evenimentelor; el ţine seama de prevestirea oracolelor, evocă miracolele şi imixtiunea unor forţe exterioare oamenilor care înrâuresc cursul istoriei. Plătea prin aceasta tribut spiritului vremii.

Un spirit crescut într-o lume în care zeii erau aproape de oameni, intervenind adesea în viaţa acestora, era firesc să acorde providenţei şi destinului un rol important în dirijarea istoriei. Se puteau explica, pe acest temei, evenimente şi împrejurări care ar fi cerut, la nivelul descifrării lor cauzale, explorări de tip raţional mult prea analitice.

Dar Herodot este preocupat deopotrivă să caute sensurile reale ale faptelor, să reţină ceea ce este conform cu ce s-a petrecut în realitate; caută să găsească explicaţii de ordin cauzal.

Prin aceasta face din Istoriile sale un izvor excepţional de informaţii. El aduce în raza cunoaşterii nu numai ştiri de ordin istoric; este interesat de geografie, face ample incursiuni cu caracter etnologic, îl interesează viaţa şi obiceiurile oamenilor.

5 Herodot, Istorii, vol. I, p. 15.

21

Opera sa are caracterul unei enciclopedii a vremii pe care o toarnă în cele nouă cărţi ale Istoriilor. Profuziunea observaţiilor, darul descrierii, imensa dorinţă de a comunica şi de asemenea senzaţia de prospeţime pe care o lasă Istoriile fac din scrierea lui Herodot o operă fundamentală a vieţii spirituale antice, un izvor de neînlocuit al cunoaşterii vremurilor despre care narează şi un punct de pornire demn de a inaugura traiectoria fascinantă a unui segment tulburător al culturii şi spiritului uman: istoriografia.

Tucidide (Thucydides)

Dacă lui Herodot îi revine cinstea de a deschide calea „istoriei mari”, Tucidide a prefigurat pentru aproape două mii cinci sute de ani direcţia pe care o va lua investigaţia istorică. Pe care îşi va constitui reperele esenţiale. Nu se cunoaşte exact data naşterii viitorului mare istoric. Este de presupus că s-a născut în jurul anului 460 şi a trăit până la 399 î.e.n. Tatăl său, după nume Olores, era probabil trac de origine. Viaţa lui Tucidide este strâns legată de Atena, unde a ajuns să deţină demnităţi însemnate, fiind implicat în activitatea politică a cetăţii şi în evenimentele militare pe care le va fixa mai târziu în marea sa operă. Războiul peloponesiac. Nu intră în preocupările textului de faţă problemele concrete ale războiului peloponesiac (431-404 î.e.n.). Amintim doar că el a avut ca protagonişti cele două mari cetăţi greceşti - Sparta şi Atena – în jurul cărora s-au grupat celelalte polisuri. Substratul rivalităţilor a fost, în ultimă instanţă, de ordin economic la care se adăuga năzuinţa de întâietate asupra lumii greceşti şi de înrâurire asupra altor cetăţi. Pentru Sparta, o Atenă prea puternică reprezenta o ameninţare; pentru Corint, supremaţia ei comercială ar fi devenit sufocantă.

Ca în mai toate cazurile, marile războaie pornesc de la ciocniri mici şi periferice. Aşa s-a întâmplat în cazul războiului peloponesiac, încât la puţină vreme de la terminarea războiului împotriva colosului persan lumea greacă se vede antrenată într-un alt conflict serios. Era vorba de această dată de o înfruntare în interiorul lumii greceşti care a fost ceva mai relaxată decât încleştarea greco-persană, dar a avut nu mai puţin un caracter istovitor. A durat mult, de la 431 la 404 î.e.n. (cu o întrerupere de 7ani), terminându-se cu victoria Spartei. Atena nu a pierdut ceva fundamental de pe urma acestui război, dacă facem abstracţie de veleităţile sale de hegemonie şi de considerente de prestigiu. S-a desfiinţat liga maritimă ateniană, au fost distruse fortificaţiile oraşului.

22

Cu toate că Pericle a murit la începutul războiului peloponesiac (429) democraţia ateniană a funcţionat şi după această dată, iar viaţa intelectuală şi-a păstrat vigoarea. Atena a rămas farul spiritual al lumii antice. Tucidide a participat activ la evenimentele războiului peloponesiac. A ajuns chiar să comande flota ateniană (fiind ales strateg), dar nu a avut noroc în înfruntarea cu generalul spartan Brasidas. De aceea a fost şi exilat departe de Atena. A fost un general nefericit, dar un mare istoric.

A început să scrie vestita sa operă după încetarea războiului. Deşi faptele pe care le povesteşte i-au fost contemporane şi a fost implicat în ele, Tucidide a scris cu detaşarea cuvenită despre cele întâmplate, realizând o operă obiectivă. În aceasta constă una din marile calităţi ale scrisului lui Tucidide. De fapt Tucidide a pus în faţa istoriei (istoriografiei) conştiinţa adevărului, moment care rămâne până astăzi dominant în demersul istoriografic6. De aici semnificaţia excepţională a demersului său, faptul că întreaga istoriografie, indiferent de metodă, de progresele în domeniul expunerii, viziune, sau demers conceptual, actul de cunoaştere istorică se revendică de la Tucidide prin finalitatea sa.

Tucidide a folosit diferite categorii de izvoare (dintre acestea

menţionează doar martorii oculari, martorii neoculari, operele istorice, logografii, poeţii). Multe dintre faptele şi evenimentele războiului îi erau cunoscute în mod direct. El priveşte războiul ca pe un eveniment considerabil. „Acest război, scria Tucidide la începutul operei sale, a constituit cea mai puternică zguduire, atât pentru eleni, cât şi pentru o parte din barbari şi, s-ar putea spune, chiar şi pentru o foarte mare parte din omenire”7. El plasează, deci, evenimentele într-un orizont vast şi, deşi războiul se compune dintr-o infinitate de evenimente şi de fapte, Tucidide caută să le integreze în totalitate. Nu este însă preocupat în chip special de sinteză şi nu are darul sintezei. Preocuparea lui este pentru precizie, pentru descrierea clară şi valorificarea amănuntelor.

6 Accepţia adevărului la Tucidide consta în relatarea exactă a faptelor. Astăzi

această accepţie este mult mai complexă, dar problema relatării corecte a faptelor îşi păstrează valoarea.

7 Thucidides, Războiul peloponesiac, studiu introductiv, traducere, note, indice de prof. univ. N. I. Barbu, Editura Ştiinţifică, 1966.p.147.

23

Informaţia – arăta el – trebuie totuşi analizată, situată în context. Interesat de cauze, Tucidide exprimă judecata sa asupra faptelor pe care le narează, încât găsim în discursul său istoriografic şi elemente reflexive. Istoricul sesizează legătura între istoria militară şi viaţa internă a cetăţilor greceşti. El insistă asupra rolului personalităţilor, dar şi asupra condiţiilor naturale. El prezintă trecutul în lumina experienţei vieţii prezente, făcându-l prin aceasta mai interesant, mai încărcat de semnificaţii. Tucidide, ca mai toţi istoricii antichităţii, introduce în textul său discursuri rostite de căpetenii politice sau militare. Nu abuzează însă de acest procedeu şi caută să potrivească cele rostite de orator caracterului situaţiilor şi psihologiei celui care vorbeşte, încât spusele oratorilor să nu pară simple plăsmuiri.

Pe cât posibil, Tucidide elimină elementele extraordinare, miraculoase, intervenţii ale zeilor, ale voinţei divine, favorizând informaţiile ce se pot dovedi prin mărturii sigure. „Poate că lipsa miraculosului – nota Tucidide – va părea că desfată mai puţin auzul. Toţi însă care vor să cerceteze adevărul celor întâmplate şi celor care vor mai avea loc cândva – la fel sau aproape la fel datorită firii omeneşti – le vor socoti cu folos. Căci am folosit o operă de valoare permanentă, nu de o clipă”. În acelaşi spirit apare o altă consideraţie a marelui istoric: „Dacă cineva [deşi] judecând după dovezile menţionate, va socoti totuşi că lucrurile s-au petrecut aşa cum le-am expus eu, nu va greşi de-mi va da crezare şi nu va crede [că a fost] aşa cum le-au cântat poeţii, înfrumuseţându-le, sau cum le-au povestit logografii, spre a le face mai atrăgătoare auzului decât mai potrivite cu adevărul…”8

Sigur, Tucidide a fost o personalitate pasionată, a trăit intens întâmplările care l-au marcat, dar a căutat să-şi domine subiectivitatea, să se ridice la nivelul înţelegerii aspectelor generale pe care le-a antrenat războiul şi încercările pe care acesta le-a pus în faţa lumii greceşti.

Pe Tucidide l-a apropiat de adevărul faptelor însuşi caracterul acestora, aspectele lor concrete, cunoscute foarte bine de istoric. Aceasta îl dispensa de nevoia de a pune în prim-planul explicaţiilor aspecte exterioare, aflate dincolo de ele, cum ar fi providenţa, destinul, soarta, deşi atenianul nu le înlătură cu totul din descrierea sa. A acordat însă o mare atenţie voinţei oamenilor în modelarea unor evenimente sau chiar a cursului istoriei. A recunoscut însă că voinţa nu are în orice situaţie un rol hotărâtor. Cadrul general al

8 Ibidem, p. 158.

24

circumstanţelor sau pura întâmplare pot fi mai presus de voinţa actorilor istorici.

Istoricul a avut un puternic sentiment civic, aducând în primul rând un omagiu patriei sale – Atena. A fost ataşat cu moderaţie democraţiei ateniene. Drept model al figurii conducătorului l-a avut pe Pericle. El înţelegea însă că Atena ducea o politică de hegemonie asupra altor cetăţi aliate, împrejurare care a slăbit alianţele şi, în ultimă instanţă, poziţia marii cetăţi.

Tucidide a pus problema înrudirii locuitorilor din toate părţile Greciei, dar cu precădere ideea patriotică vizează la el cetatea, zonele relativ omogene prin limbă şi obiceiuri.

Sigur, războiul este un revelator pentru a înţelege firea oamenilor, psihologia lor, aspectele economice şi sociale, strategia şi tactica taberelor aflate în luptă, principiile războiului, raportul război – pace etc.

Stilul istoricului nu este strălucitor; dintre procedeele literare pe care le folosesc istoricii antici el recurge mai ales la naraţie, descriere şi analiza psihologică. În comparaţie cu Herodot, scrisul lui Tucidide este mai organizat, analiza mai percutantă, exprimarea mai exactă, logica raţionamentului mai strânsă. Îi lipseşte, poate, farmecul prospeţimii, continua efervescenţă a unui spirit care ştie să se uimească, ingenuitatea iluzionării, chiar dacă este vorba doar de plăsmuiri sau fantasme. Oricum, istoria putea deveni un domeniu efectiv al cunoaşterii numai prin ceea ce i-a transmis Tucidide: năzuinţa spre adevăr, preocuparea pentru explicarea cauzală, dorinţa de a dezvolta o operă trainică.

Încercarea de a lărgi câmpul izvoarelor şi de a selecta ştirile veridice, obiectivitatea, adevărul şi explicaţia constituie repere care consacră numele lui Tucidide printre cele mai semnificative din istoriografia antichităţii şi ale întregii istoriografii de-a lungul veacurilor. Despre opera lui Tucidide filosoful Mircea Florian scria: „În opera Războiul peloponeziac a lui Tucidide, general nenorocos şi om politic în dizgraţie, istoria ca ştiinţă, cu metodele ei specifice, este prefigurată”. Şi Mircea Florian continuă: „După cuvintele criticului Albert Thibaudet «ea (această operă) rezumă tot aşa de bine istoria viitoare ca şi istoria trecută: e o ktema as aei» (o construcţie pentru totdeauna)”.9 Mai mult decât atâta nu se poate spune despre semnificaţia scrisului lui Tucidide.

9 Mircea Florian, Introducere în filosofia istoriei, ediţie de Nicolae Gogoneaţă

şi Ion C. Ivanciu, Editura Garamond, Bucureşti, 1999, p. 31.

25

Polibiu

În galeria marilor istorici ai antichităţii se înscrie şi Polibiu (Polybius) din Megalopolis. A trăit (aproximativ) între 204-122 î.e.n. Îl despart, prin urmare, peste două secole şi jumătate de Herodot şi Tucidide. Grecia clasică a trecut prin epopeea lui Alexandru cel Mare, ajungându-se la structura statelor elenistice (de fapt la un alt tip de civilizaţie), fiind apoi supusă Imperiului roman, după înfrângerea definitivă a Macedoniei (168 î.e.n.) şi a Ligii aheice. Roma se afla spre culmea împlinirii destinului său universal când Polibiu a ajuns ca ostatec în cetatea eternă. Era de acum un om format, cu o largă cultură în materie de poezie, filozofie, istorie. Îşi însuşise şi arta militară. Polibiu se numără printre primii străini care simt fascinaţia irezistibilă a Romei. A reuşit să se introducă în cercurile înalte ale oraşului, câştigând mai ales prietenia lui Scipio Emilianus. A călătorit mult în Galia cisalpină (în Franţa meridională), în Spania. A traversat Alpii şi a vizitat Cartagina.

S-a aflat în oastea lui Scipio Emilianus cu prilejul asediului Cartaginei şi a asistat la cucerirea şi dărâmarea oraşului (146 î.e.n.).

Într-un târziu s-a înapoiat în Corint unde a şi murit (se crede, la vârsta de 82 de ani). A scris opera sa, Istorii, în ultimii ani ai vieţii. Din cele 40 de cărţi ale lucrării s-au păstrat cinci, iar alte fragmente se regăsesc în scrierile unor autori care au trăit mai târziu. Istorii este dedicată tot unei epoci contemporane autorului, îmbrăţişând în fapt o perioadă de circa şase decenii, 220-168-167 î.e.n., când Roma a cunoscut o explozie a expansiunii sale. Întâlnim aici descrierea războaielor cartagineze, războiul illiric, victoria asupra Macedoniei şi Ligii aheene, expediţia romană victorioasă în Spania.

Este în fapt o sinteză între conceptul de istorie romană şi istorie universală, făcând legătura între evenimentele din Italia, Spania, Siria, Egipt. În toate aceste regiuni Imperiul roman realizează o funcţie cuceritoare, dar promovează şi arta păcii. În felul acesta Polibiu conferă organicitate ideii de istorie universală dându-i acestui concept o nouă valoare. Polul structurator al istoriei universale era Roma. Problema pe care şi-a pus-o Polibiu este următoarea: cum de a ajuns Roma în decurs de şase decenii să domine restul lumii, „încât contemporanii pot s-o privească uimiţi, iar urmaşii nu vor ajunge niciodată s-o întreacă”10. Explicaţia a căutat-o în forţa armatei

10 Vezi Vasile Cristian, Istoriografie generală, Editura Didactică şi

Pedagogică, 1979, p. 42. În prelegerile de faţă folosim această lucrare nu numai pentru că literatura noastră este lipsită de compendii de istoriografie generală, ci şi pentru că este o realizare temeinică, sobră şi bine documentată.

26

romane. romane, bineînţeles, în organizarea ei şi mai cu seamă în instituţiile ei, în echilibrul constituţiei republicii

Cu acest prilej, Polibiu examinează diferite tipuri de constituţii găsind că forma optimă este aceea care asigură soliditatea organismului statal şi buna lui funcţionare. Pentru că succesul în mişcarea istoriei nu constă nici în factorii psihologici, nici în rolul indivizilor, oricât de importanţi ar fi. Problema organizării statale şi a stabilităţii instituţiilor sunt, aşadar, în viziunea lui Polibiu pilonii de rezistenţă ai edificiului unei puteri. Nu mai puţin, Polibiu a observat în societatea romană caracterul sudat al celulelor de bază ale acesteia: familia şi sentimentul de strânsă conexiune al acesteia în jurul „vetrei” ocrotite de zeii protectori şi cimentată de memoria înaintaşilor. Instituţiile politice aveau, aşadar, la bază ţesuturile puternice ale celulelor familiale sudate de religie şi de sentimentul veneraţiei faţă de comunitatea căreia aparţineau nemijlocit, sentiment transformat pe un plan mai vast în datoria faţă de patrie şi de valorile pe care le promova.

O idee fecundă exprimată de Polibiu este aceea conform căreia pentru înţelegerea istoriei este nevoie de o viziune globală asupra totalităţii; istoria nu poate fi percepută corect pornind de la parte la întreg, ci invers: viziunea de ansamblu deschide calea spre înţelegerea părţilor distincte ale totalităţii. Această viziune l-a făcut pe celebrul istoric de mai târziu, Theodor Mommsen (1903) să afirme că de la Polibiu s-a putut cunoaşte şi învăţa cel mai mult dintre istoricii antichităţii.

O altă idee semnalată de Polibiu este aceea a creşterii şi descreşterii puterii unei comunităţi istorice, plecând de la exemplul cetăţilor greceşti. Cum vom vedea în continuare, această idee a preocupat intens istoriografia umanistă şi iluministă. De fapt orice declin şi cu atât mai mult orice prăbuşire a unor vaste construcţii statale orientează reflecţia istorică spre această tulburătoare temă.

Prin tematică şi abordarea ei, Polibiu aderă şi el la ideea că istoria trebuie să fie o istorie contemporană. Cultivarea ei oferă şi cele mai multe elemente de reflecţie, de autocunoaştere. De aici semnificaţia practică a cunoaşterii istorice, rolul pragmatic al acesteia. Este o idee pe care Polibiu a ţinut s-o valorifice şi s-o impună atenţiei celor interesaţi de domeniu. În privinţa metodei de cercetare, Polibiu împărtăşeşte poziţii similare cu cele ale lui Tucidide. El este adeptul înfăţişării corecte a faptelor şi evenimentelor, a descrierii obiective a lor şi socoteşte că valoarea cercetării este dată de dezvăluirea cauzelor. „Atât scriitorii, cât şi cititorii istoriilor – scria el –

27

ei sale”.

trebuie să fie atenţi nu atât la povestirea faptelor înseşi, cât la împrejurările care au precedat, au însoţit sau au urmat faptele. Căci dacă se elimină din istorie cauzele, mijloacele şi scopurile care au determinat evenimentele, precum şi ce a rezultat, fericit sau nefericit, „ ceea ce rămâne din ea este numai un spectacol declamatoriu”. Ideea este mai concis exprimată în alt context: „Cel ce răpeşte istoriei… cauza, răpeşte tocmai ceea ce este caracteristic istoriei”.11 Polibiu nu introduce elemente de ordin supranatural în desfăşurarea evenimentelor. Faptele nu sunt raportate la destin, la divinitate, sau la împrejurări accidentale (semne prevestitoare, cutremure etc), ci se caută să se dezvăluie cauzele umane ale evenimentelor. Pentru întocmirea operei sale, Polibiu a examinat variate documente (surse narative, inscripţii, acte oficiale) la care s-au adăugat, cum am amintit, călătoriile pe care le-a făcut în locurile unde s-au petrecut evenimentele. Astfel de cunoştinţe – de ordin geografic şi din sfera documentară (inscripţii, mărturii, acte oficiale, mărturii orale) făceau parte, după Polibius, din recuzita istoricului, din formaţia şi pregătirea sa. Stilistic, lucrarea lui Polibiu este departe de a străluci; expunerea e sobră, pe alocuri greoaie. Captează însă prin adevărul şi descrierea exactă a celor spuse. Îi este inferior lui Tucidide în ce priveşte puterea intuiţiei şi vigoarea scrisului, dar are avantajul unei experienţe istorice mai mari şi al orizontului mai vast din perspectiva căruia scrie. Este de înţeles, de aceea, că opera sa a trezit de timpuriu un viu interes. El poate fi considerat „cel mai mare dintre istoricii antichităţii, prin factura generală a oper 12

Strabon

În secolele care au urmat, constată specialiştii, tabloul istoriografiei alimentat de autorii greci este contrastant. Se observă, pe de o parte, o efervescenţă a cercetărilor, dar şi scăderea nivelului calitativ al acestora. În epoca lui August, Diodor din Sicilia a întocmit o Bibliotecă istorică de 40 de cărţi, care se voia o istorie universală „a tuturor timpurilor şi popoarelor”13. S-au păstrat doar 15 cărţi care probează faptul că autorul nu avea darul

11 Cf. Vasile Cristian, op. cit., p. 42. 12 Lucian Boia, Mari istorici ai lumii, Bucureşti 1978. 13 Vezi Vasile Cristian, op. cit., p. 43; Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică,

Editura Sport-Turism, 1981.

28

sintezei, capacitatea de a realiza o operă închegată. Este în fapt o compilaţie, interesantă prin informaţiile preluate din alte lucrări, între timp dispărute. Un alt istoric, Dionis din Halicarnas a lăsat o voluminoasă lucrare: Antichităţile Romei. Este semnificativă reflecţia sa: „Istoria este filosofia predată cu ajutorul exemplului”.14

Atât prin valoarea sa intrinsecă, precum şi prin interesul pe care îl prezintă pentru istoria trecutului nostru, reţine în mod special atenţia Strabon (63 î.e.n.-21 e.n.)şi Geografia sa. S-a născut la Amaseia, în jurul anului 60 î.e.n. A ajuns la Roma, a trăit acolo o vreme, a întreprins multe călătorii în afara Greciei şi a Peninsulei Italice.

A compus o amplă operă istorică intitulată Istorica hypomnemata în 47 de cărţi. Cea mai mare parte era consacrată perioadei de după 144 î.e.n. A mers cu expunerea până la moartea lui Caesar şi s-a aplecat mai ales asupra evenimentelor legate de anexiunea Asiei Mici la Imperiul roman.

Geografia lui Strabon este o operă valoroasă nu numai pentru informaţiile de ordin geografic, ci şi pentru cele cu caracter istoric. La sursele sale au apelat scriitorii de mai târziu: Plutarh, Appian etc. Opera lui Strabon avea 17 cărţi dintre care au ajuns la noi doar 7. Este un vast tratat de geografie. Primele două cărţi reprezintă o introducere generală; a treia este dedicată Spaniei, a patra Galiei, Britaniei şi altor zone septentrionale, a cincea şi a şasea Italiei şi insulelor italiene, a şaptea Germaniei, Sciţiei, Peninsulei Balcanice septentrionale – Tracia şi Illiria. Trei cărţi sunt dedicate Greciei. Există o carte dedicată altor teritorii, până la ţărmurile Donului.

Strabon a consultat un mare număr de autori pe care îi citează cu onestitate. Opera sa a fost cunoscută mai târziu, după moartea sa. Prima traducere latină a Geografiei lui Strabon a apărut în 1471 la Roma. „De la Strabon provin unele dintre cele mai însemnate ştiri privitoare la populaţiile de la Nordul Dunării. El arată că teritoriul getic se întindea la est de Germania, între valea Dunării şi munţii Pădurii Hercinice”15. Ştirile din Geografia lui Strabon coincid cu cele furnizate de Iulius Caesar în Comentarii despre războiul galic. Ţinutul dintre Nistru, Marea Neagră şi gurile Dunării erau numite de Strabon „stepa geţilor”. Interesează în chip special menţiunea că dacii şi geţii sunt două ramuri ale aceluiaşi neam care

14 Ibidem. 15 Dicţionar de istorie veche a României. (Paleolitic–sec. X) editor D. M. Pippidi,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 552.

29

vorbesc aceeaşi limbă. Tot la Strabon se întâlnesc ştiri despre regatul lui Burebista şi întinderea acestuia, despre puterea sa militară evaluată la circa 200000 de oameni (pedestrime, arcaşi şi călăreţi), despre incursiunile pe care regele get le-a făcut în Tracia, cutezând să ameninţe Imperiul roman. Din textele antice deducem că Burebista a plănuit o vastă politică de alianţe. Mai semnificativă este informaţia despre unirea sub puterea sa a triburilor daco-gete, despre epoca de educare a moravurilor acestora şi a întăririi sentimentului religios, cu ajutorul marelui preot Deceneu spre a solidariza în acest fel triburile în jurul puterii centrale. Prin scrierile lui Strabon (ca şi ale altor autori antici – Ptolemeu, Appianus, Dio Cassius, Iordanes) se deschid ferestre spre cunoaşterea unor repere semnificative ale istoriei politice şi militare şi ale civilizaţiei materiale şi spirituale a daco-geţilor.

Plutarh (46 – 127 e.n.)

În galeria scriitorilor antici s-a bucurat de un mare renume Plutarh din Cheroneea. A trăit într-o perioadă frământată a lumii romane şi a unei Elade căzute de mult sub stăpânirea Romei. S-a distins de tânăr prin dragostea de muncă, setea de cunoaştere şi aplecarea spre reflecţie asupra problemelor generale ale existenţei şi ale vieţii oamenilor. A călătorit puţin, încât biografii săi s-au întrebat mai târziu de unde a preluat sursele documentare spre a întocmi o operă atât de vastă întrucât un oraş cum era Cheroneea nu oferea pentru studiu mari tezaure de cercetare de care dispuneau alte centre însemnate ale antichităţii, ca Roma sau Atena. Oricum, exegeţii operei lui Plutarh înclină să creadă că cea mai mare parte a informaţiei a dobândit-o singur şi nu provine din lucrările altor autori care l-au precedat. Pe parcursul unei vieţi îndelungate Plutarh a fost contemporanul multor conducători ai lumii romane. L-ar fi cunoscut în tinereţe pe Nero, iar spre senectute s-a bucurat de onorurile care i le-a acordat Traian (rangul consular) ca şi Hadrian, urmaşul acestuia.16 Plutarh a lăsat o operă vastă: texte cu conţinut filosofic, cu privire la ştiinţele naturii, politice, filologice etc. Aceste texte nu au o întindere mare. Scrierile filosofice reprezintă de fapt reflecţii pe o temă dată: Despre daimonul lui Socrate, Despre decăderea oracolelor; Despre superstiţii, Despre muzică, Despre contradicţiile epicureice etc.

16 Vezi N.I. Barbu, Plutarh. Viaţa şi opera, în Plutarh, Vieţi paralele, vol. I,

Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. XIII.

30

Marea operă a lui Plutarh este Vieţi paralele. Din fericire, opera lui Plutarh s-a păstrat aproape în întregime, încât posteritatea a beneficiat de textele acestui învăţat al antichităţii. În afară de interesul pe care l-a trezit atunci, în antichitate, scrierile sale s-au reînscris pe orbita interesului o dată cu zorii epocii moderne. A fost citit de umanişti încă din secolul al XV-lea, apoi a fost tipărit în secolele următoare. Mari artişti ai cuvântului şi figuri istorice de seamă l-au citit cu pasiune – de la Friedrich cel Mare şi Napoleon, la Rousseau şi Montesquieu. Dar cel care a beneficit cel mai mult de lectura operei lui Plutarh a fost genialul dramaturg Shakespeare. Piese ale „marelui Will” au teme sugerate de opera lui Plutarh: Coriolanus, Antoniu şi Cleopatra, Iuliu Caesar. Vieţi paralele însumează o suită de 46 de biografii dispuse simetric, două câte două: una a unui mare om de stat roman, alta a unui conducător grec. Pentru a avea o reprezentare despre dispunerea părţilor, dăm câteva exemple: Theseu şi Romulus; Lycurg şi Numa, Pericle şi Fabius Maximus; Alcibiade şi Coriolanus; Nicias şi Crassus; Demostene şi Cicero; Alexandru şi Caesar etc.

Plutarh a început să scrie această mare operă relativ târziu – după 105 e.n. – având înapoia sa o îndelungă experienţă de viaţă, o înţelegere bogată a oamenilor şi lucrurilor.

Vieţile paralele sunt, în primul rând, biografii umane şi nu reconstituiri istorice propriu-zise. El a ţinut să sublinieze aceasta cu prieljul vieţilor lui Alexandru cel Mare şi Caius Iuliu Caesar: „Căci noi nu scriem istorie ci povestim vieţi”17.

Sigur, Plutarh nu a proiectat figurile oamenilor iluştri ai antichităţii pe vaste fundaluri istorice. Aceasta nu înseamnă că descrierile sale nu conţin o bogată materie istorică. Nu a prezentat însă contextul istoric în ansamblul său; a selectat din istorie ceea ce a considerat necesar pentru a reliefa caracteristicile vieţii eroilor prezentaţi. Într-un cuvânt, opera lui Plutarh nu este o lucrare de istorie, în sens strict, dar nu este nici una lipsită de istorie.

Judecând scrierea autorului grec în latura ei profundă am putea spune că preocuparea principală a acestuia a fost să zugrăvească oameni şi să descifreze caracterele acestora. După Plutarh, chiar în cazul unor mari figuri perspectiva cea mai potrivită de a surprinde caracterele este dată nu de momentele semnificative din viaţa lor, ci de atitudini, comportamente sau

17 Plutarh, Vieţi paralele, vol. III, ediţie şi traducere de N. Barbu, Editura

Ştiinţifică, 1966, p. XXXIV.

31

reacţii specifice scenelor obişnuite de viaţă. În relatarea vieţilor lui Alexandru cel Mare şi Caesar, Plutarh menţionează: „Scriem în această carte povestea vieţii regelui Alexandru şi povestea vieţii lui Caesar. Multe sunt faptele pe care le-au săvârşit ei, dar noi nu le-am povestit pe toate la rând[…] ci le-am scurtat pe cele mai multe[…] rugăm pe cititori să nu ne-nvinuiască c-am făcut aşa… că aici noi nu scriem istorie, ci povestim vieţile unor oameni, ş-apoi virtutea sau cusurul nu se vădesc întotdeauna din faptele cele mai strălucite, ci, de multe ori, un lucru neînsemnat, o vorbă, o glumă oarecare, dau în vileag firea unui om mai bine decât bătăliile în care cad ostaşi cu zecile de mii”.18

Plutarh ţinea să pătrundă mai cu seamă lumea interioară a celor portretizaţi „semnele osebitoare ale sufletului” şi nu faptele exterioare legate de acţiunea şi viaţa lor. Prin cele menţionate mai sus Plutarh arată că Vieţile paralele sunt precumpănitor o suită de tablouri psihologice. În spusele sale este mult adevăr. Plutarh este mai cu seamă un explorator al firii umane, iar cărţile sale o învăţătură despre om în diverse ipostaze de manifestare. Cărţi despre curaj şi timiditate, despre virtute şi moliciune sufletească, despre măreţie şi cădere, despre noroc şi pericol neaşteptat, despre stăpânire de sine şi labilitate, despre îndrăzneala de a sfida încercările şi neputinţa de a le face faţă.

O mare calitate a operei sale este că vorbeşte despre eroii săi cu detaşare şi seninătate; scrisul său este contemplativ, neimplicat în ceea ce povesteşte. Acest sentiment al detaşării îl face credibil şi întreţine interesul lecturii. Plutarh atrage atenţia că relatările sale nu urmăresc o reconstituire amănunţită a faptelor istorice. Aceasta nu înseamnă că textul său pare rarefiat de asemenea fapte. Există în opera lui Plutarh multe scene de viaţă prezentate cu darul descrierii vii şi antrenante. Dar faptele descrise apar pe baza evenimentelor istorice încât opera sa este încărcată de materie istorică: lupte şi înfruntări militare, pregătiri de război şi tratative de pace, înfrângeri şi cuceriri de teritorii, dezbateri în forurile conducătoare ale cetăţilor greceşti şi în senatul roman, manifestări cu caracter religios şi dezlănţuiri între taberele rivale de tineret etc.

Plutarh are darul descrierii picturale; opera sa este o perpetuă prezentare a unor scene de viaţă în care aspectele comune se împletesc cu faptele deosebite, insolite. De aceea textul se şi citeşte cu atâta interes:

18 Ibidem, p. 356.

32

lectorul este interesat să afle ce s-a întâmplat şi cum anume s-au petrecut lucrurile.

Oamenii pe care îi prezintă Plutarh nu sunt unii oarecare, ci mari figuri ale lumii antice. Şi faptele lor sunt adesea deosebite. Ceea ce este important rezidă în aceea că ele atrag după sine evenimente deosebite încărcate de semnificaţii istorice.

Prof. N. Barbu scrie: „Plutarh nu afirmă că faptele politice şi militare n-ar pune în lumină calităţile de om politic şi militar ale unui om, ci că aceste calităţi singure nu constituie caracterul unui om… De aceea el nu renunţă la expunerea faptelor politice şi militare într-o biografie, ci doar le rezumă pe unele şi lasă la o parte pe altele, spre a face loc unor amănunte din viaţa particulară…”19.

Dar dincolo de fapte cotidiene sau de acţiunile protagoniştilor pe scena mare a lumii, Plutarh a avut o concepţie eroică asupra istoriei care a influenţat mulţi autori, printre care amintim pe filosoful şi istoricul englez Thomas Carlyle.

Forţa de atracţie a textului plutarhian este asigurată, cum am amintit, de darul portretizării, de arta de a pune în relief amănunte semnificative, de ştiinţa de a surprinde mişcările intime, sufleteşti ale celor portretizaţi. Plutarh a înfăţişat eroii săi în atitudini „casnice”, să le spunem, dar şi în situaţii limită de vitejie, eroism sau cruzime. Preferinţa lui mergea către marile figuri care ştiau să stăpânească situaţiile, către oamenii de alură olimpiană ca Pericle. Acesta „dobândind din ştiinţa naturii această înălţime de sentimente care duce cu totul la desăvârşire, aşa cum zice divinul Platon, şi adăugând-o la firea lui bună… a ajuns să se deosebească mult de ceilalţi. De aici se spune că i s-a tras şi porecla”20 (de Olimpianul – n.ns).

Toate „vieţile” lui Plutarh sunt amplu documentate – cu referire la numeroşi istorici şi izvoare – încât creează impresia că nimic nu este rodul fanteziei sau recreării portretelor pe cale intuitivă. Opera lui Plutarh este un exemplu de erudiţie, de folosire savantă şi sugestivă a ştirilor. Descrierea lui Plutarh curge liniştită ca un râu puternic, privind spectacolul lumii netulburat, oricât de intense ar fi unele vârtejuri ale sale; numai acolo unde creaţia umană reuşeşte să realizeze fapte deosebite simţim entuziasmul autorului. Descrierea operei de înfrumuseţare a Atenei în vremea lui Pericle capătă accente

19 Plutarh, Vieţi paralele, vol I, Studiu Introductiv de N. I. Barbu, Editura

Ştiinţifică, 1960, p. XLIII. 20 Plutarh, Vieţi paralele, vol. I, ed. cit., p. 385.

33

speciale. O imensă mulţime de constructori, meşteşugari, artişti, negustori, corăbieri se angajează frenetic în zămislirea unei opere unice. „Şi dacă lucrările se ridicau mândre prin mărimea lor şi de neimitat prin forma şi graţia lor, de vreme ce meşterii se întreceau să-şi depăşească meşteşugul prin frumuseţea artei cu care lucrau, apoi tare minunată era graba lor”21.

Demersul cel mai semnificativ pe care a căutat să-l împlinească Plutarh constă în paralela cu care se încheie prezentarea fiecărei perechi a actorilor descrişi – unul grec, altul roman. Paralelele nu prilejuiesc meditaţii profunde asupra eroilor; pornesc adesea de la date sau situaţii exterioare sau de la trăsături de caracter divergente. Ca atare, nu ne întâmpină o analiză comparată pătrunzătoare. Întâlnim, totuşi, în expunerea lui Plutarh observaţii interesante, demne de atenţie. În paralela dintre Theseu şi Romulus, gânditorul antic releva: „Se vede bine, mai întâi, că Theseu, el de la sine, nesilit de nimeni, a purces la fapte mari… Romulus, dimpotrivă… a devenit viteaz numai de teamă… Amândoi fiind deci din fire mânaţi spre cârmuire, nici unul n-a păstrat până la capăt felul de a fi al unui rege, căci fiecare l-a părăsit şi l-a schimbat, unul în democraţie, iar celălalt în tiranie”22.

În comparaţia lui Nicias cu Crassus putem citi: „În această comparaţie, mai întâi bogăţia lui Nicias, comparată cu cea a lui Crassus, se înfăţişează ca mod de câştig, nu atât de reprobabil. În ceea ce priveşte activitatea politică nu există la Nicias nici o şiretenie, nici o nedreptate, nici o violenţă, căci n-a sfruntat pe nimeni, ci mai degrabă a fost înşelat de Alcibiades… Crassus însă este învinuit de schimbările de care a dat dovadă în prietenie şi în duşmănie, de multă lipsă de respect a cuvântului dat… .23 Oricât de exterioare, plutind la suprafaţă par explorările comparative ale lui Plutarh, ele constituie un prilej în plus de meditaţie asupra naturii umane şi a împrejurărilor istoriei. Aceasta întăreşte finalitatea scrisului său care se doreşte un ghid moral, un tezaur de învăţătură răsărită din exemplu figurilor ilustre ale antichităţii. Tocmai pentru că este vorba de figuri ilustre, opera lui Plutarh a exercitat o înrâurire morală înnoită cu fiecare generaţie care a simţit nevoia să se adreseze acesteia. Ea rămâne până astăzi una dintre cele mai vaste panorame ale genului de biografii istorice. O carte de învăţătură a vieţii şi un punct de pornire indispensabil pentru autorii care vor să cultive acest gen.

21 Ibidem, p. 390. 22 Ibidem, p. 87; 88. 23 Ibidem, vol. IV, Editura Ştiinţifică, 1969, p. 101-102.

34

2. Istoriografia latină Istoriografia latină are un profil propriu, deşi între societatea greacă şi

cea romană au existat puncte comune esenţiale. Omul modern le percepe ca societăţi clasice sclavagiste. Dar diferenţele de ordin politic-instituţional, de dezvoltare statală, militară şi de organizare constituţională sunt considerabile. Lumea greacă şi cea romană au însă multe elemente similare de civilizaţie şi de cultură. Ele s-au exteriorizat în medii istorice distincte încât filiaţiile, apropierile şi afinităţile operează numai într-un strat profund de esenţe, dincolo de care apar specificităţile şi distincţiile.

Observaţia este valabilă, credem, şi în cazul istoriografiei. Unii autori relevă că romanii au dat istoriografiei un sens nou şi au inovat menirea însăşi a scrierii istoriei. Ei au pus un accent mai mare pe latura literară şi morală a scrisului istoric fiind mai puţin interesaţi de critica izvoarelor şi de cercetarea obiectivă.

Primele începuturi au loc o dată cu înregistrările pontifilor. Din secolul al V î.e.n. am putea vorbi de o tradiţie istoriografică prin notaţii autentice, iar cu un secol mai târziu s-a ajuns la anale. Înregistrarea anuală a celor petrecute are un aspect pozitiv, ca ordine de succesiune a faptelor, şi unul negativ, legat de lipsa spiritului de selecţie şi de insuficienţa elaborării literare a scrisului.

Maturizarea istoriografiei latine, produsă în perioada de ascensiune a Republicii şi de grandoare a Imperiului, dă istoriografiei câteva trăsături distinctive: o notă pasională a istoricului faţă de materia tratată, un viu sentiment participativ cetăţenesc, ca şi când ar fi vorba de lucrări care îl interesează direct, o conştiinţă puternică a destinului cetăţii şi Imperiului, o trăire intensă a acestui destin. În alţi termeni, istoricul participă ca cetăţean la problemele societăţii şi intuieşte, în acelaşi timp, tensiunile profunde, semnele prevestitoare disolutive care se insinuau dincolo de faţada strălucitoare a Imperiului. Marii istorici latini aveau deopotrivă conştiinţa măreţiei trecutului roman şi, în acelaşi timp, neliniştea semnelor disolutive ale acestui trecut grandios. Aceasta imprimă istoriografiei latine o funcţie semnalizatoare, îi sporeşte vibraţia afectivă, laolaltă cu rosturile ei cognitive. Istoriografia latină, în figurile ei exemplare, dobândeşte o priză specială, prin această notă de nelinişte, prin sublinierea ideii că grandoarea trecută nu este un cec în alb pentru toate slăbiciunile sau chiar turpitudinile unor perioade recente. Numai asumarea unei responsabilităţi pe măsură face din virtutea antică un titlu de mândrie. Altfel ea devine un cuvânt invocat în deşert.

35

Or, istoricii clasici ai latinităţii simţeau că şi lumea şi oamenii epocii lor se îndepărtează de valorile şi idealurile angajate în epoca de ascensiune a romanităţii, că se simt cumva străini de ele sau pur şi simplu nu mai pot să-şi asume energiile necesare stăpânirii situaţiilor, purtării pe umeri a unei măreţii devenite povară.

Această conştiinţă a abandonului responsabilităţilor faţă de o istorie încărcată de glorie dă istoriografiei latine o notă umană, îi sporeşte latura morală. În comparaţie cu istoriografia greacă ea are, deci, un mai mare grad de realism, de intimitate spirituală. Observă semnele decăderii, dar nu poate accepta ivirea lor. De aci dramatismul pe care îl sugerează textele antichităţii latine.

Patru nume sunt cele de care trebuie să se ţină seama în judecarea istoriografiei romane: Sallustius, Titus Livius, Caesar şi Cornelius Tacitus.

Înainte de a creiona scrisul acestor istorici se cuvine să aruncăm o privire asupra ideilor lui Cicero, marele retor, filosof şi om politic roman (106-43 î.e.n.) care a stimulat prin ideile sale asupra istoriei exigenţele şi statutul acesteia1.

Consideraţiile lui Cicero se găsesc în scrierile sale Despre oratori, Oratorul şi Despre legi.

În primul rând, Cicero a considerat cunoaşterea istoriei indispensabilă descifrării identităţii de sine şi culturii oricărui individ care încearcă să profeseze oratoria. A nu şti ce s-a întâmplat dincolo de timpul trăit, spunea Cicero, înseamnă a îngusta inadmisibil propriul orizont de cunoaştere şi de înţelegere a prezentului. „Să nu ştii ce s-a întâmplat înainte de a te fi născut, înseamnă a fi mereu copil. Căci ce este viaţa omului, dacă ea nu se împleteşte, prin istoria evenimentelor trecute, cu viaţa înaintaşilor”.

Pentru a avea o bună istorie, Cicero formulează câteva deziderate: În primul rând să spună adevărul, iar dacă împrejurări dincolo de dorinţa lui îl împiedică s-o facă, atunci măcar să nu spună neadevărul. O altă exigenţă constă în îndemnul de a scrie fără ură şi părtinire (sine ira et studio). Cu alte cuvinte, seninătatea cugetului şi obiectivitatea sunt indispensabile în realizarea unei opere demne de menirea ei.

Sigur, un mare orator ca Cicero cerea claritate în expresie, forţă expresivă a descrierii, respectarea firului cronologic (după cum se observă, el

1 Apelăm în expunerea noastră la textul lui Vasile Cristian care a sintetizat

impecabil opiniile lui Cicero (Vezi Istoriografie generală, 1978, p. 47-48).

36

avea o concepţie narativă asupra istoriei) şi localizarea precisă a faptelor. Sublinia, de asemenea, necesitatea explicării cauzelor şi, ca orator, arăta că istoria dobândeşte culoare şi relief prin descifrarea psihologiei personajelor. Ar fi dorit un stil alert, antrenant, captivant. Într-o formulă memorabilă, Cicero considera istoria o operă prin excelenţă oratorică. De unde se deduce implicit acceptarea unei note de subiectivism, în pofida dictonului lui sine ira et studio. A introduce discursuri în text, a solicita textului virtuţi artistice înseamnă a-i împrumuta elemente subiective, până la nivelul la care textul istoric nu îşi compromite veracitatea, şi nu pierde din prospeţimea şi atractivitatea menite să predispună apetitul cititorului, să-i trezească mereu interesul.

Anumite precepte ale marelui retor se regăsesc la Titus Livius, în vestita sa operă Ab urbe condita libri (De la fundarea Romei)2.

Ca structură, autorul prezintă în mod cronologic dezvoltarea Romei de la 753 şi până la anul 9 î.e.n. Faptele sunt redate an de an, exceptând prima carte care este dedicată regalităţii.

Unele epoci sunt expuse mai atent şi amănunţit, altele mai pe scurt. El îşi împarte cartea pe decade, deşi acestea nu corespund întotdeauna cu unitatea reală a marilor episoade istorice.

Titus Livius realizează fresca impresionantă a celui mai puternic stat din antichitate, de la zămislirea învăluită în legendă a Romei şi până la apogeul ei în vremea lui Octavian August.

„Unitatea de bază în arta întocmirii întregului – scrie autorul studiului introductiv la ediţia în limba română din 1959 – par a fi tablourile şi episoadele pe care autorul le leagă strâns”3.

Titus Livius este un maestru al naraţiunii istorice, având calităţi remarcabile de prozator, de creator al stărilor de spirit, al mişcărilor sufleteşti ale maselor şi mai ales de portretizare a figurilor reprezentative ale epocii.

Titus Livius a privit istoria ca pe o scenă dramatică în care se consumă cele mai aprige încleştări. El a trasat portrete cu o vigoare sculpturală remarcabilă, valorificând excepţional detaliile. Scrisul lui Titus Livius caută şi obţine unitate de impresie şi forţă expresivă.

2 Ultima versiune românească a acestei lucrări a apărut în Editura Ştiinţifică,

1959, în traducerea Janinei Villan, Floricăi Demetrescu şi Paul H. Popescu. Studiu introductiv de Toma Vasilescu, note de Paul H. Popescu.

3 Titus Livius, op. cit., p. LIII.

37

În opera sa faptele sunt retrăite cu o intensitate surprinzătoare. Spre a spori senzaţia de autenticitate el apelează intens la discurs. În toată lucrarea sunt introduse aproape 400 de discursuri. Cele mai multe sunt plăsmuiri ale autorului, dar sunt construite cu artă, cu o mare bogăţie a amănuntelor şi proprietate a situaţiilor încât par verosimile. Sunt, desigur, prea fastuoase, apasă cumva structura descrierii şi osatura evenimentelor, în substanţa lor, dar sunt captivante prin darul portretistic al autorului şi prin fineţea jocului psihologic pe care îl stăpâneşte Titus Livius.

Construcţia scenariului său este grandioasă, iar naraţiunea este aproape homerică.

Frumuseţea stilului şi imaginaţia creatoare a lui Titus Livius sunt atât de captivante, încât adevărul nud al istoriei aproape că nu mai interesează. Textul prezintă interes în sine, devine creator de conştiinţă istorică, indiferent de împrejurarea că prin aceasta se luminează faptele reale sau autorul proiectează pe aceste fapte imensele resurse ale propriului talent.

În ansamblu, Titus Livius a lăsat o operă vie, de o expresivitate aparte. „Ea rămâne ca un ideal literar clasic care îmbină armonios sensibilitatea, imaginaţia şi raţiunea”

Dincolo de cele amintite mai sus, în atenţia cititorului se ridică, firesc, înţelesul operei lui Titus Livius, sau mai bine spus felul în care el a căutat să-şi explice demersul. Marele istoric o face tranşant, dezvăluindu-şi ţelul cu maximă claritate. „Fiecare ins – arată Titus Livius – trebuie să se străduiască să-şi dea seama ce fel a fost viaţa şi ce obiceiuri şi datini au avut romanii; cum s-au întemeiat şi a crescut puterea Romei, prin ce bărbăţii şi prin ce mijloace, fie în timp de pace, fie în timp de războaie”4.

Pentru un roman datoria mărturisirii trecutului şi a păstrării memoriei lui este cu atât mai mare cu cât este vorba de cel mai grandios edificiu istoric al antichităţii. „Titus Livius – scrie un exeget al operei sale – glorifică trecutul Romei şi socoteşte că măreţia ei este o realizare a destinului prin destoinicia strămoşilor”. De asemenea, este un elogiu închinat ideii de virtute şi voinţei de a ridica un edificiu impunător. „Nu ştiu dacă voi izbuti să fac întocmai o operă de mare însemnătate arătând întâmplările şi faptele poporului roman de la începutul Romei... Oricum ar sta lucrurile, mi-arăt totuşi bucuria că mi-am dat şi eu prinosul, după puterile mele, la păstrarea în amintirea oamenilor a faptelor poporului roman care acum e în fruntea tuturor noroadelor

4 Ibidem, p. XL.

38

pământului”5. În continuare, Titus Livius subliniază: „Răsplata pentru strădania mea o voi găsi în aceea că mă voi îndepărta, într-o bună măsură, de la priveliştea relelor care se desfăşoară sub ochii noştri în acest veac şi mă voi adânci cu tot sufletul în adâncul străvechilor vremuri, căutând să uit, acum când scriu aceste lucruri, de povara grijilor care, fără să-l abată pe un scriitor de la adevăr, îl ţin totuşi şi în încordare”6.

Cele două citate adună aproape toate sensurile scrisului lui Titus Livius. În primul rând, înţelesul ei activ. Istoria ca o carte de învăţătură, fără să aibă un caracter pragmatic îngust, ci unul înalt educativ; istoria, cu alte cuvinte, formativă de conştiinţă. Cu atât mai mult cu cât este vorba nu de un trecut mărunt, nesemnificativ. „Şi dacă oricărui popor se cade să-i îngăduim a-şi trage izvorul vieţii din lumina sfântă a cerului, cu atât mai îndreptăţit este poporul roman, care s-a ridicat în azurul slavei prin isprăvile sale fără seamăn”7.

Aşadar, însumând trăsăturile scrisului istoric al lui Titus Livius, ele consacră următoarele note distinctive:

– Capacitatea de a zugrăvi un tablou de proporţii extraordinare, de a resuscita viaţa celei mai semnificative formaţii politice-statale a antichităţii; o forţă evocatoare excepţională şi calităţi literare narative care fac din Titus Livius unul dintre cei mai mari prozatori latini.

– Străduinţa de a pune în lumină înţelesuri ale faptelor şi ale devenirii istorice romane, imprimând scrisului său un sens didactic superior. Istoria este concepută ca o carte de învăţătură. Ideea nu este percepută însă în mod îngust, ci într-un orizont înalt, ca o disciplină care îndeamnă la meditaţie.

– Neliniştea lui Titus Livius faţă de scăderile prezentului, prefigurând semnele decăderii. Sentimentul era cu atât mai acut cu cât era vorba de trecutul unei structuri istorice de prim ordin.

Din cele 142 de cărţi scrise de Titus Livius s-au păstrat doar 35, respectiv I-IX – de la începuturile Romei până la anul 293 î.e.n.; apoi XX-XLV – cuprinzând perioada 218-167 î.e.n. În ce priveşte documentaţia, trebuie spus că Titus Livius nu a fost un mare căutător de izvoare. A folosit în bună măsură ştiri de mâna a doua preluate din scrierile şi din literatura

5 Ibidem, p. I. 6 Ibidem, p.2. 7 Ibidem.

39

preexistentă. A inclus însă cu iscusinţă aceste ştiri în corpul expunerii, lăsând o operă fundamentală a lumii antice.

Sallustius

Mai vârstnic cu circa douăzeci de ani decât Titus Livius, dar mort cu mult înaintea acestuia a fost Sallustius Crispus (86-35 î.e.n.). A avut o viaţă extrem de agitată, într-o epocă nu mai puţin frământată, cuprinsă între prăbuşirea republicii şi ivirea semnelor prevestitoare ale imperiului. Temperament pasional, a trăit cu intensitate aspiraţiile şi înfruntările timpului său. A avut o carieră sinuoasă ajungând până la demnitatea de senator şi de guvernator în Africa. A făcut parte din partidul popularilor şi s-a înfruntat cu Cicero lăsând câteva pamflete împotriva lui; a scris de asemenea epistole către Caesar şi Despre Conjuraţia lui Catilina. Opera sa principală este Războiul cu Jugurtha, regele Numidiei, un război îndelungat şi crud (112-105 î.e.n.)

Sallustius porneşte de la naraţiunea Conjuraţiei lui Catilina (anul 68 î.e.n.) paleta evenimentelor cuprinzând circa patru decenii. Vederile lui Sallustius au o deschidere democratică, nu atât ca un crez politic, cât mai ales ca dimensiune morală şi filosofică. Într-o epocă de aprige frământări şi dispute partizane, Sallustius vedea în reforma morală a societăţii sarcina conducătorilor politici ai vremi.

Historia lui Sallustius e scrisă cu pasiune, spirit de intuiţie, fantezie şi cu o vie reprezentare a vieţii.

În expunerea sa domină momentul psihologic; el surprinde semnificativ aspectele mentale ale diferitelor pături ale societăţii – nobili şi plebei, bărbaţi şi femei, mulţimi şi personalităţi ale vremii: Caesar, Catilina, Catone, Marius, Sulla, Iughurta, alţi principi africani, Mithridate, Pompei, Spartacus. Toţi sunt creionaţi în linii viguroase, în atitudini şi acţiuni de neuitat.

Impune la Sallustius densitatea frazei, proprietatea cuvintelor, substanţa descrierii. Se resimte în scrisul său influenţa lui Tucidide, năzuinţa de a-l imita. Neîndoios, Sallustius este un protagonist al istoriografiei romane. Nu de talia lui Titus Livius sau Tacitus, dar cu un aport substanţial în corpul acestei istoriografii.

40

Caius Iulius Caesar (101-44 î.e.n.)

După o tradiţie relativ îndelungată a scrierilor de tip epopeic şi perfecţionarea literaturii istorice analistice şi după o anumită extindere a operelor memorialistice din secolul I î.e.n., Caius Iulius Caesar a înscris un moment semnificativ în acest gen de lucrări. A lăsat două scrieri de factură memoralistică, dar nu mai puţin istorică în acelaşi timp. Avem în vedere Războiul gallic (De bello gallico) şi Războiul civil. Ambele cărţi au rămas neterminate, nu atât datorită morţii precipitate a lui Caesar, cât faptului că acesta nu ţinea neapărat să lase opere încheiate, ci să consemneze în primul rând faptele care coincideau cu acţiunea sa de comandant militar şi de factor politic proeminent al vieţii publice romane.

Aşa se face că ultima carte, a VIII-a, din Războiul gallic a fost scrisă foarte aproape de moartea sa neaşteptată, deşi restul manuscrisului era elaborat cu mulţi ani înainte.

La fel, în evenimentele care au urmat campaniei din Gallia, Caesar a scris Războiul civil, dar apropiaţi ai marelui dispărut au adăugat încă trei lucrări: Războiul alexandrin, Războiul african şi Războiul spaniol8.

Operele lui Iulius Caesar nu erau propriu-zis o istorie a vieţii sale, ci a războaielor pe care le-a purtat. Ele îşi sporesc prin aceasta interesul, prin semnificaţia modelatoare pe care au avut-o asupra istoriei romane. Sigur, Caesar apăra inerent în descrierea războaielor şi faptelor sale cauza proprie şi virtuţile sale de comandant. Dar faptele îi dezvăluie prin ele însele calităţile excepţionale. Încât autorul nu avea nevoie să recurgă la o retorică specială pentru a se înfăţişa într-o lumină favorabilă. Iată de ce opera lui Caesar nu este una viciată de subiectivism şi discutabilă ca sursă de informare istorică.

O notă de grandoare exagerată putem distinge în sentimentul pe care îl are despre sine că se identifică cu interesele poporului roman. Se vroia, prin urmare, o figură exemplară. A fost, în adevăr, una excepţională, o personalitate cu semnificaţie universală. Cât despre identificarea lui cu o personalitate demnă de a sluji ca model este mai greu să ne pronunţăm fiindcă Caesar a fost o figură excepţională de talia căreia se întâlnesc puţine în istorie. Spre model se tinde, dar năzuinţa de identificare înseamnă, o aventură.

8 Dosarul problemei este minuţios prezentat de Cicerone Poghirc în Studiul

introductiv la Caesar, Fragmentele, Opera apocrifă, Editura Ştiinţifică, 1967.

41

De bello gallico exprimă omul de acţiune al cărui scop este să descrie cu maximum de claritate şi relief cele petrecute. Caesar posedă vigoare stilistică, precizie a descrierii, capacitatea de a surprinde deopotrivă detaliul exact şi tabloul de ansamblu al unei situaţii. Expunerea lui Caesar are o remarcabilă transparenţă şi o forţă comunicativă care îl fac pe cititor părtaş la cele petrecute. Strecoară, este drept, în cursul expunerii şi elemente care sugerează superioritatea sa de comandant şi bărbăţia armatei romane, dar nu ascunde complexitatea situaţiilor şi energia războinică a adversarilor săi.

De aci, intensitatea dramatică şi veridicitatea tabloului pe care îl înfăţişează. Ca orice mare comandant, Caesar era iubit de ostaşii săi, se bucura de autoritate şi dragoste în rândurile lor, împrejurări pe care autorul nu ezită, bineînţeles, să le pună în valoare.

Comentariile lui Caesar conţin o serie de ştiri despre organizarea galilor, despre căpeteniile şi pregătirea lor de ordin militar. Foarte interesante sunt informaţiile cu caracter geografic şi demografic.

Comentariile lui Caesar sunt la fel de importante pentru cunoaşterea Galiei preromane, ca şi informaţiile lui Tacitus despre Germania preromană. În Comentarii, Caesar menţionează pentru prima dată numele dacilor.

Aptitudinea de a sesiza esenţialul, de a acorda fiecărui fapt sau fiecărei împrejurări valoarea sa exactă, capacitatea de a-l face pe cititor să retrăiască evenimentele cu intensitate, ca şi când ar fi un martor ocular, stau mărturie a forţei spiritului şi a clarităţii scrisului său. Sub eleganţa viguroasă a scrisului i se ghiceşte rafinamentul culturii. Şi în Răboiul civil (De bello civili) pe care l-a purtat în anii 49-48 î.e.n. se vădesc aceleaşi calităţi de precizie a expunerii şi forţă a comunicării. Sunt mai vizibile însă elementele de subiectivitate. Această a doua lucrare nu se ridică, poate şi de aceea, la nivelul Războiului gallic care îl consacră deopotrivă ca pe unul din marii memorialişti şi istorici ai antichităţii9.

Publius Cornelius Tacitus (55-120 e.n.)

Iată un nume care îşi poate disputa întâietatea cu Titus Livius în istoriografia latină.

Se deosebesc în multe privinţe. Au însă şi un punct care îi apropie contribuind la conturarea profilului istoriografiei latine.

9 Vezi Jean Bayet, Literatura latină, Edititura Univers, 1972, p. 255-265.

42

Titus Livius a scris cea mai impresionantă povestire a vieţii romane, împlinind o vastă operă a istoriografiei naţionale a Romei. El a subordonat epicului exactitatea şi precizia amănuntelor. A jertfit stilului pasiunea pentru faptul nud şi pentru ceea ce contrariază simţul estetic. A privit istoria de la o prea mare înălţime şi dintr-o perspectivă prea vastă spre a înnoda o poveste cu suflu epopeic.

Din această cauză şi-a permis să nu fie întotdeauna fidel adevărului, găsind că inexactităţile nu prejudiciază ansamblul, ţinând seama de grandoarea sa, iar suflul poetic în care a ştiut să învăluie discursul istoric este în fond esenţial, nu faptul trecut cu vederea.

Într-un fel, Titus Livius avea dreptate. Romanii, cum arată un exeget al problemei, „privilegiau manifest poetica istoriei în raport cu filosofia istoriei”. Istoria era considerată gen literar10. Or, artei i se iertau omisiunile în favoarea impresiei estetice.

În cazul lui Tacitus situaţia s-a schimbat. El a trăit într-o perioadă de criză a Principatului şi de decădere a cercurilor conducătoare încât se părea că Roma, cetatea eternă, este pe marginea prăbuşirii, ca şi instituţiile sale fundamentale printre care Tacitus includea Senatul. După Tacitus, şi nu numai după el, Roma era centrul vital al imperiului. Or, sub Nero şi urmaşii săi, împăraţii îşi pierduseră sentimentul responsabilităţii de stat; îi luase locul extravaganţele, desfrâul şi rivalităţile. Se clătina Roma, se mişcau provinciile, armatele începuseră să impună regulile11.

„Dar înainte de a scrie cele plănuite – nota Tacitus – mi se pare necesar să arăt care era situaţia la Roma, care era starea de spirit a armatelor, care era atitudinea provinciilor, ce era sănătos pe întreg cuprinsul pământului, ce era viciat, spre a putea fi cunoscute nu numai schimbările şi deznodământul faptelor, care de cele mai multe ori sunt întâmplătoare, ci şi firul logic şi cauzele evenimentelor” (op.cit., p. 29.).

În timpul luptelor dintre flavieni şi vitellieni (69-70) a luat foc colina Capitoliului. Un asemenea fapt nu s-a petrecut nici în clipele cele mai grele ale încleştării romanilor cu inamicii ei.

10 Vezi Eugen Cizek, La poètique de l’historie ches Tacite, în „Révue des

Etudes Latines”, 1991, tom 69, Paris, 1992. 11 Vezi Publius Cornelius Tacitus, Istorii, ediţie şi studiu introductiv de

Gheorghe Ceauşescu, Editura Enciclopedică, 1992, p. 27-33.

43

Este de înţeles că o figură crescută în cultul Romei, al respectului faţă de Senat, ca ipostaza sa politică, nu putea să fie decât adânc tulburat. Această atmosferă avea s-o evoce mai târziu Tacitus, atunci când a scris Istoriile sale (la începutul sec. II e.n.). De acum situaţia se liniştise, frământările şi decăderea din timpul lui Nero, Otho, Galba şi Vitelius au fost înlăturate mai târziu, o dată cu suirea pe tron a lui Nerva şi mai ales a lui Traian.

Tacitus s-a oprit în Istoriile sale asupra vremurilor tulburi 69-96, (de la căderea lui Nero la cea a lui Domiţian) care erau un izvor nesfârşit de reflecţii morale şi un prilej binevenit de a pătrunde în cutele cele mai adânci ale sufletului uman. În istoria antică a rămas inegalabil în disecţia intrigilor şi culiselor personalităţilor din întreaga istorie antică. A avut o mare capacitate portretistică şi totodată a fost un bun cunoscător al psihologiei mulţimilor. A surprins cu fineţe schimbarea stărilor de spirit ale acestora, avertizând că împrejurările şi nu convingerile sunt cele care mânuiesc sufletul maselor. Aplicarea spre analiza psihologică şi morală i-a îndreptat atenţia mai ales spre curtea imperială. Problemele administrative, financiare, problema războaielor pulsează slab în opera istoricului12.

Cea de a doua mare lucrare a lui Tacitus este Analele, scrisă târziu, (115-117), dar care îmbrăţişează perioade premergătoare Istoriilor (de la moartea lui Augustus la a lui Nero (14-68).

Cum am amintit, Tacitus se deosebeşte de Titus Livius sub două aspecte: a acordat atenţie documentării, a apelat la istoricii anteriori, a consultat arhivele Senatului, scrierile şi memoriile figurilor politice, ca şi cele două jurnale oficiale introduse de Caesar13. În altă privinţă, el era un adept al respectării adevărului istoric. „Căci nici istoria nu trebuie să treacă de limitele adevărului – sublinia Tacitus, iar pentru faptele vrednice de cinste adevărul este suficient”.

Sigur, într-o carte dedicată socrului său, Agricola, figură de frunte a vieţii civice şi unul dintre generalii destoinici în extinderea stăpânirii romane din Britania, Tacitus introduce o notă de subiectivism, fără să fie strident.

Stilul lui Tacitus este dens, precis şi expresiv, fără să caute efecte poetice sau retorice. Concizia şi vigoarea expresiei, laolaltă cu veridicitatea tablourilor înfăţişate dau scrisului lui Tacitus forţă şi sculpturalitate. Nu a avut imparţialitatea lui Polibiu, dar nici credulitatea fantezistă a lui Titus Livius.

12 Jean Bayet, op.cit., p.631. 13 Jean Bayet, op.cit., p.630-631.

44

Înainte de a aşterne principalele sale lucrări, Tacitus a lăsat o descriere vie şi captivantă a Germaniei. Este un text restrâns ca întindere, dar bogat în informaţii geografice şi etno-demografice. Autorul scria din perspectiva unui roman; se simte în aprecieri distanţa dintre rafinamentul omului civilizat şi caracterul frust al moravurilor, al felului de viaţă al germanilor, în genere. Tacitus nu-şi poate însă reprima admiraţia pentru anumite calităţi, care sunt ale unei lumi barbare, dar degajă energie, vitalitate, simplitate, sobrietate şi puritate interioară.

Tacitus subliniază că deşi erau divizaţi în triburi numeroase, formau de fapt un tot şi erau sub aspect etnic o masă foarte omogenă.

Prin această carte Tacitus atrage atenţia imperiului roman asupra problemei pe care o putea constitui în viitor lumea germană. Este o premoniţie pe care istoria a validat-o. Modul său de a percepe chestiunea este similar celui al lui Caesar în legătură cu gallii.

Pentru istoria noastră, remarcăm că Tacitus aminteşte de daci ca despre un neam cu care se învecinează germanii: „Germania – scrie Tacitus – e despărţită de sarmaţi şi deci pe de o parte, prin teama reciprocă, pe de altă parte prin graniţa munţilor”14. (Este vorba de Munţii Carpaţi.)

La nivelul gândirii de ansamblu a lui Tacitus marea lui interogaţie era dacă starea societăţii romane dintre Augustus, şi Traian mai era aptă să-şi integreze tradiţia virtuţilor şi măreţiei Romei sau se produsese o ruptură care nu mai dădea speranţa redresării. Sigur, Tacitus încă nu dă un răspuns categoric la această chestiune. El se arată însă profund îngrijorat de fenomenele petrecute după Augustus, care se cuveneau vehement dezaprobate. El numea epoca pe care a examinat-o „fecundă în dezastre, înspăimântătoare prin războaiele sale, destabilizată prin uneltiri şi crudă chiar în timp de pace”15.

Opera lui Tacitus n-a găsit printre antici un ecou pe măsura marilor sale calităţi. A fost recuperată şi preţuită cum se cuvine abia în perioada Renaşterii, când i s-au tipărit scrierile. Ele au inspirat pe mulţi istorici ai vremii. În cultura română l-au citat Miron Costin şi Dimitrie Cantemir16.

14 Cornelius Tacitus, Cartea despre Germania, traducere I.P. Sachelarie, 1923,

p. 2. 15 Alban Widgery, op. cit., p. 110-111. 16 Publius Cornelius Tacitus, Istorii, ediţie de Gheorghe Ceauşescu, Editura

Enciclopedică, 1992, p. 40.

45

Contemporan cu Tacitus a fost C.Suetonius Tranquillus (cca 75-160) care a cultivat mai ales biografia istorică. Este cunoscut mai ales prin Viaţa celor doisprezece Cezari, care conţine biografiile conducătorilor romani de la Caesar până la Domiţian. A scris, de asemenea, Oameni iluştri, o lucrare despre scriitorii latini din care nu s-au păstrat decât vieţile lui Terenţiu şi Horaţiu. „A dat dovadă de un anumit spirit critic, a cultivat amănuntul precis. A renunţat la discursul fictiv”17. Scrisul său este lipsit de tensiune pasională, dar conţine o informaţie bogată, expusă fără nerv epic, dar precisă şi corectă. După Tacitus şi Suetonius istoriografia latină a cunoscut o îndelungată eclipsă. Demnă de atenţie este lucrarea lui Eutropius, Breviarum Hristoriae Romanae, un compendiu al întregii istorii romane până la Valens (364-378) împăratul care l-a şi însărcinat să o redacteze. Ea conţine ştiri interesante (unele controversate) cu privire la colonizarea Daciei şi părăsirea ei de către Aurelian. Cel mai important istoric din ultima perioadă a Imperiului a fost Amianus Marcellinus (cca 330-400). Şi-a ales ca model pe Tacitus, pe care a căutat să-l continue. Cea mai mare parte a capitolelor scrise de el s-au pierdut, păstrându-se doar acelea care expun evenimentele dintre 353-378.

17 Vasile Cristian, op.cit., p.56; Jean Bayet, op.cit., p. 663-666.

46

ÎNNOIREA ISTORIOGRAFIEI SUB IRADIEREA

UMANISMULUI

1. Istoriografia umanistă europeană O dată cu căderea Imperiului Roman de Apus procesul dezvoltării

istorice îşi schimbă caracteristicile, dobândind sensuri şi conţinuturi noi. Dincolo de elementele de continuitate sau de prefacerile care par punctuale, dacă le privim separat transformările de ansamblu au o semnificaţie universală.

În Răsăritul European şi în Asia Mică mai rămăsese un imperiu desprins din rădăcina romanică şi el nu numai că îşi revendica această provenienţă dar căuta să restituie mai mult sau mai puţin Imperiul, în cadrul posibilităţilor sale. Aceste eforturi nu fac decât să sublinieze dificultăţile şi, în ultimă instanţă imposibilitatea restituirii. Sub acoperişul ideii imperiale, aici, în Răsărit, se plămădise în fapt o nouă realitate, cu o nouă substanţă etnică, socială şi cultural-lingvistică. În orizontul istoriei se constituiseră noi realităţi, noi forme cultural-religioase şi noi cristalizări etno-lingvistice.

Este drept, până spre sfârşitul secolului al VIII-lea, în vremea lui Carol Magnul şi în secolele IX-X – în vremea Otthonilor (Otto al II-lea şi Otto al III-lea) ideea imperială acţiona încă destul de puternic.

Ea nu mai putea avea însă o forţă creatoare constructivă, fiindcă dincolo de lumea ideilor şi a faptelor politice pasagere se petreceau, în adâncuri, transformări ţinând de „duratele lungi” prin progresul noilor raporturi social-economice de ordin feudal, prin plămădirea popoarelor moderne ale Europei care aveau să marcheze profund structurile acesteia şi prin expansiunea şi maturizarea religiei şi bisericii creştine.

De aici, noi viziuni asupra istoriei, noi percepţii legate de forţele ei generatoare şi de dubla receptare a faptelor şi proceselor sale: una universalistă atotcuprinzătoare, pusă sub cupola divinităţii şi o alta îngust-locală, legată de factorii obiectivi de fărâmiţare a structurilor feudale şi de caracterul fărâmiţat al centrelor culturale organizate mai ales în jurul

47

aşezărilor monastice, ca splendide focare culturale (dar aplecate cumva spre sine) şi a primelor universităţi din câteva centre apusene în care căutările spre universalitate erau totuşi îngrădite de cutumele intelectuale circumscrise acestor centre.

În prelegerile de faţă nu ne-am propus să stăruim asupra istoriografiei medievale şi islamice, nu pentru că nu ar prezenta un interes deosebit. Unul în sine, datorat ideilor puse în circulaţie. Şi altul, privind necesitatea refacerii lanţului evolutiv al mişcării istoriografiei. Prelegerile au însă un caracter selectiv. Nu ne propunem refacerea imaginii globale a fenomenului istoriografic. Aceste prelegeri au caracterul unei introduceri, a unei iniţieri în cadrul istoriografiei. Altfel expunerea ar atinge proporţiile unui tratat, depăşind eforturile de asimilare a studenţilor şi reprezentând rodul unor eforturi conjugate de lungă durată.

În secolul al XV-lea fenomenul cultural dobândeşte o nouă fizionomie. Elementele care concură la configurarea lui sunt multiple şi de tipuri diferite: o intensă revărsare a spiritului, o viziune proaspătă şi diferită faţă de cadrele anterioare în care se înscria intelectul, o descătuşare a acestuia de canoane şi stereotipuri stânjenitoare, o recentrare a interesului spre universul uman, „conştiinţa tot mai clară a trezirii dintr-un somn prealabil, a unei resurecţii, a unui nou început”1, în sfârşit, un interes excepţional pentru cunoaşterea valorilor culturii antice ca suport în fundamentarea noilor valori şi aspiraţii spre care ţinteau scriitorii umanişti... „Omul modern – scria Mircea Florian – se simte un om ce naşte din nou şi de aceea se îndreaptă spre acea gândire care şi-a ales ca centru însuşi omul: gândirea clasică sau greco-latină”2.

Curentul umanist reprezintă, în fapt, componenta literară a Renaşterii, marea mişcare spiritual-artistică prin care se deschide evul modern. El are o semnificaţie autonomă, dar se asociază în acelaşi timp fenomenului global renascentist. Dacă ideea de Renaştere evocă în primul rând manifestările artistice şi literare ale veacurilor XIV–XVI, umanismul conduce în special spre momentul intelectual-cultural. Ambele se întrepătrund formând de fapt o totalitate. Pornesc din aceeaşi stare de spirit, tind spre aceleaşi finalităţi, vădesc aceleaşi tensiuni înnoitoare. Ambele explorează adâncurile fiinţei umane, îmbrăţişează complexitatea microcosmosului uman, logodind, cum

1 Nicolae Balotă, Prefaţă la Jakob Burckhard, Cultura Renaşterii în Italia,

vol.I, Editura pentru Literatură, 1969, p. XXI. 2 Mircea Florian, Introducere în filosofia istoriei, p.29.

48

spunea Jules Michelet cu o expresie fericită, „adevărul cu frumosul”. Sigur, Renaşterea dezvăluie, mai ales prin pictură şi arhitectură, adevărul formelor, iluminând adâncul acestora şi contribuind astfel la o cunoaştere mai deplină a omului, a esenţei sale ca individ.

Dar Renaşterea a însemnat şi un examen extraordinar al forţei demiurgice a spiritului uman. Numeroşi analişti au subliniat titanismul marilor creatori renascentişti, capacitatea lor creatoare de excepţie. De asemenea, mulţi analişti au articulat Renaşterea, ca nou ferment artistic, cultural şi spiritual cu transformările din adâncime în organismul social-economic al societăţii, care anunţa zămislirea capitalismului ca nou mod de existenţă materială a societăţii sau, în orice caz, ca început al depăşirii lumii tradiţionale. S-a încercat să se obiecteze asupra acestui enunţ, arătându-se că, mai degrabă, societatea epocii Renaşterii traversa o perioadă de criză decât una de avânt economic. Problema nu stă însă în caracterul imediat al conjuncturii economice, ci în ansamblul tendinţelor evolutive însemnând, în perspectiva duratelor lungi, atingerea unui nou prag al dezvoltării. Aşa încât, indiferent de natura problemelor socio-economice ridicate într-un răstimp dat, tendenţial era vorba de naşterea unei noi forme a societăţii, de trecere la lumea modernă care a fost un factor favorizant al elanurilor spirituale şi al viziunilor înnoitoare pe care le-au purtat cu sine Renaşterea şi Umanismul. Profesorul Andrei Oţetea îşi construieşte o carte a sa, Renaşterea (completată ulterior cu un alt segment şi publicată sub titlul Renaşterea şi Reforma Editura Ştiinţifică, 1968), pe ideea unui anumit determinism între transformările cu conţinut modern-capitalist ale societăţii şi elanul spiritual care a condus la marea mişcare culturală a Renaşterii.

Sigur, fenomenul Renaşterii şi al umanismului nu apar pe un teren gol şi în chip brusc. Profesoara Zoe Dumitrescu-Buşulenga scrie pe bună dreptate: „Aşa cum o stabileşte istoriografia modernă a Renaşterii dezvoltarea extrem de interesantei mişcări se produce nu prin opoziţie cu evul mediu, cum susţineau în secolul XIX-lea Burckhardt şi Voigt, ci prin prelungirea firească a datelor etapei precedente şi prin unele mutaţii esenţiale în perspectiva asupra lumii şi elementelor ei constitutive, printr-un joc de reacţii caracteristice, comune viziunii umanistice”3. Sigur, nu intră în preocupările textului de faţă decelarea mlădiţelor vizibile în epocile precedente care duc

3 Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Renaşterea. Umanismul şi dialogul artelor,

Editura Albatros, 1971, p.19-20.

49

spre umanism. Ar însemna să refacem un traseu care purcede încă de la marii poeţi italieni Dante Aligheri şi Petrarca.

Pentru tema noastră, care nu îmbrăţişează umanismul în totalitate şi cu atât mai mult Renaşterea ca fenomen global, ci ţine să puncteze doar câteva manifestări ale istoriografiei sub semnul umanismului, pentru această temă ne vom rezuma să menţionăm doar câteva puncte esenţiale.

Această mişcare spirituală are ca reper definitoriu faptul că pune în centrul preocupărilor sale omul ca măsură a lucrurilor4. Altfel spus, umanismul tinde să redefinească dimensiunea fiinţării umane, să introducă un element nou al conştiinţei asupra valorii şi semnificaţiei unice a existenţei sale în univers. Această nouă conştiinţă se asociază cu nevoia împlinirii omului, presupunând deci o operă intensă de formare şi de educare, altfel spus de instruire intelectuală şi culturală. Fără acest proces de educare (şi autoeducare) omul prezintă doar virtual calităţile împlinirii sale. Îi este necesară, aşadar, o paidee, altfel spus o educare a spiritului prin ştiinţă şi filosofie.

Însuşi termenul humanitas înseamnă cultură spirituală, formaţie aleasă (dar şi fire omenească). Sub forma ,,umanism”, termenul datează din secolul al XIX-lea.

Izvoarele formării şi ale educării, umaniştii le-au descoperit în valorile culturii antice greceşti şi latine. Anticii au avut un puternic sentiment al existenţei; al trăirii intense. Or, acest sentiment era consonant stării de spirit al începutului lumii moderne. Iată un motiv în plus pentru interesul excepţional pe care umaniştii l-au acordat culturii antice, marilor opere făurite de autorii antichităţii, zestrei culturale lăsate de aceştia, de la filosofia lui Platon şi Aristotel, la scrierile poeţilor, istoricilor – Titus Livius, Tacitus şi alţii, a oratorilor precum Cicero etc.

Umaniştii au desfăşurat o mişcare impresionantă de descoperire şi editare a autorilor antichităţii, de analiză a textelor în vederea apropierii cât mai mult cu putinţă de formele originale a operelor, de restituire a

4 O frumoasă prezentare a acestui aspect şi a umanismului în general, atât cât

este necesar pentru un manual de liceu, am întâlnit în Istorie, manual pentru clasa a 10-a de Valentin Băluţoiu şi Constantin Vlad, Editura All Educaţional, 1999, p.8; 9-11. „Antropocentrismul umanist – scriu autorii – pornind de la divinitatea omului (creaţie a lui Dumnezeu) ajunge la demnitatea omului ca existenţă deopotrivă nemuritoare şi trecătoare” (op. cit., p.9).

50

patrimoniului culturii antice. Însuşi istoricul umanist Leonardo Bruni a tradus operele fundamentale ale lui Aristotel, Politica şi Etica Nicomahică, Poggio Bracciolini a valorificat, din mănăstirea San Gall, un exemplar al lui Quintilian, Institutio oratoria şi câteva discursuri ale lui Cicero. Tot el a descoperit Historia lui Ammianus Marcellinus şi De rerum natura a lui Lucretius etc. Foarte mulţi, dacă nu toţi umaniştii notorii, au comentat zeci de opere ale scriitorilor greci şi latini şi au făcut traduceri din operele acestora (vezi de exemplu Christofor Landino, care a tradus din Virgilius şi Horaţiu)5.

Cunoaşterea moştenirii culturale antice nu numai a îmbogăţit spiritual pe cei ce au frecventat operele clasicilor acestei culturi. Ea a însemnat un remarcabil exerciţiu filosofic, iar prin apropierea de spiritul creaţiei antice s-a dat impuls tensiunii eliberatoare a individului. Aceasta nu numai pentru că s-a creat, implicit, un contrast cu concepţia medievală care îngrădea libertatea spirituală şi fiinţarea individului, ci şi pentru că cultura antică servea de fapt ca suport pentru decolarea spiritului uman şi a individului spre un nou prag de libertate, de exprimare a eului său.

Aşadar, preocuparea pentru Humanae litterae, cum se numeau scrierile anticilor în ansamblul lor, constituie o a doua caracteristică importantă a umanismului.

Aceste preocupări aveau subiacent două sensuri. Unul consta în tendinţa laicizării culturii, ieşită de sub cupola credinţei religioase şi fortificată de achiziţiile antichităţii, iar celălalt semnifica punerea în valoare a individului şi implicit favorizarea individualismului. De la spiritul comunitar şi de grup, întreţinut de chemările religiei şi de structurile tradiţionale feudale se întrezăreşte năzuinţa individului de a acţiona ca subiect distinct pe cont propriu, specific vocaţiei pieţei capitaliste.

În sfârşit, umanismul înseamnă o deschidere importantă spre raţionalism, ca forţă aptă să descifreze ordinea lucrurilor, cerinţele ei, să devină un fir călăuzitor în acţiunea umană şi o forţă demiurgică în construcţia lumii şi a societăţii.

Ca fenomen spiritual, umanismul prezintă o mare complexitate, reverberând în numeroase sfere ale culturii. De fapt, el colorează specific o epocă, se regăseşte în toate domeniile vieţii literare şi ştiinţifice,

5 A se vedea pentru date şi pentru întreaga problemă lucrarea

acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Renaşterea, umanismul şi dialogul artelor, Editura Albatros, 1971, p.19-74.

51

impulsionează dezvoltarea spectaculoasă a unora dintre ele, ca de pildă, dreptul şi filosofia; înnoieşte religia prin protestantism şi ascute inteligenţa ştiinţifică facilitând realizarea unor mari descoperiri în domeniul filosofiei, astronomiei etc. Sigur, nu toate aceste cuceriri ale spiritului decurg în mod nemijlocit din umanism, ca atare, dar nu sunt incompatibile cu structura lui internă.

Trăsăturile generale ale umanismului sunt detectabile şi în scrisul istoricilor care se articulează acestei mari mişcări literare. Aplicat istoriei, umanismul a însemnat în primul rând căutarea textelor clasice şi rafinarea metodelor critice în valorificarea acestora. Aceasta a sporit acuitatea faţă de documentul istoric şi aptitudinea de a discerne valoarea sensului şi a informaţiilor lor. Interesat de judecata raţională, umanismul nu a fost antiteologic. Natura preocupărilor şi a preferinţelor intelectuale ale umaniştilor i-au îndemnat să acorde o importanţă mai mare evenimentelor şi forţelor politice, decât controverselor teologice de tip scolastic. Punctele de eflorescenţă ale umanismului, în genere, şi ale umanismului istoric, în special, au fost cetăţile italice, în special Florenţa, această perlă a Renaşterii italiene şi a mişcării comerciale a vremii (laolaltă cu Veneţia), până la căderea Constantinopolului.

Scrisul istoric umanist a fost preocupat, la început, de achiziţiile cetăţilor şi principilor locali. El se interesează de ceea ce constituia mândria şi splendoarea cetăţilor şi oraşelor în care îşi desfăşurau activitatea spre a ridica înţelegerea concetăţenilor la conştiinţa acestor valori şi a da astfel un sens mai înalt existenţei lor ca atare. Era o operă de patriotism local fără să dea discursului istoriografic o notă pasională de exclusivism localist. Se puneau în relief evenimentele şi personalităţile civile şi politice. Istoria dobândea, implicit, caracter precumpănitor politic. Ea şi-a extins mai târziu, cum vom observa, un orizont mai vast de ordin naţional, hrănind şi stimulând acest sentiment. Pe acest teren avea să se interfereze cu preocupările care adânceau gândirea politică, exteriorizate în lucrări clasice de acest gen, cum este Principele – a lui Nicolo Machiavelli, una din lucrările celebre ale ştiinţei şi filosofiei politice.

În sfârşit, spre deosebire de cronici, care vizau mai ales perioadele contemporane cu autorii (de obicei clerici, laici sau monastici), consemnând faptele din vremea lor, istoriile umaniste devin mai „istorice” în sensul că se cufundau mai mult în trecut, îmbrăţişând durate lungi.

52

Progresul istoriografiei umaniste se relevă mai ales în rafinarea literară şi culturală a scrisului, decât în progresul metodei de cercetare6.

Autorii erau îndatoraţi mai de grabă canoanelor retorice ale lui Titus Livius, Tacitus, Plutarh sau Suetoniu, decât idealurilor istorice ale lui Tucidide sau Polybius. Ceea ce nu înseamnă că între umanişti nu există diferenţe sensibile în reuşitele stilistice sau în distanţa adoptată faţă de maniera retorică sau mai sobră a scrisului.

Printre deschizătorii istoriografiei umaniste italiene se numără florentinul Leonardo Bruni (1369-1444). A tradus din Plutarh, a realizat unele comentarii asupra evenimentelor contemporane şi a alcătuit o Istorie a Florenţei (12 cărţi ale Istoriei florentine), în care prezintă pe ani faptele şi oamenii de seamă ai cetăţii. În expunere el împrumută elemente de rafinament stilistic propriu scriitorilor (a şi tradus din Platon şi Aristotel), a adoptat o atitudine critică faţă de evul mediu, elogiind antichitatea şi fiind sensibil la valorile raţionalismului. Leonardo Bruni „a pornit la laicizarea istoriei” (Zoe Dumitrescu Buşulenga) şi a învăluit cetatea într-o aură de glorie, privind menirea istoriei ca pe un act restitutiv al demnităţii trecutului.

Bruni şi a îndreptat atenţia spre refacerea atmosferei moral-psihologice, mai curând decât spre evenimentele social-politice. Autorul a fost captat într-o asemenea măsură de modelele clasicităţii antice încât a descris faptele Renaşterii în termenii Romei7.

Orientarea spre modelele antice, spre laicizarea istoriei, atitudinea critică faţă de evul mediu şi cultivarea rafinamentului stilistic inspirat de scrierile antichităţii (mergând până la preţiozităţi inutile) sunt trăsături care anunţă noul ciclu al istoriografiei umaniste.

Veneţia şi-a găsit şi ea istoricul, în persoana lui Marcantonio Coccis (1436-1506), cunoscut mai ales sub numele latinizat de Sabellicus. Spre a fortifica spiritul umanist al scrisului său a sacrificat aspectele eclesiastice şi ecumenice ale istoriei veneţiene, ceea ce a dăunat imaginii propuse de el întrucât ambele aspecte au jucat un rol important în destinele Veneţiei.

A încercat şi o istorie universală – aşa zisa Enneades care nu i-a reuşit din numeroase motive: lipsa documentaţiei, incertitudinea cronologiei,

6 Vezi Harry Elmer Barnes, A history of historical writing, ediţia a II-a, New-

York, 1963, p.100. 7 Vezi H.E.Barnes, op.cit., p.102.

53

capacitatea sintezei. A privit istoria antică din perspectiva Romei ceea ce a dăunat, de asemenea, ansamblului.

Mai importantă decât activitatea istoriografiei lui Sabellicus este aceea a lui Poggio Bracciolini (1380-1459).

A urmat şi el multe din canoanele umanismului vremii. Bun cunoscător al antichităţii clasice, Poggio a cultivat şi rafinamentul stilistic, încât un analist al operei sale spunea că ceea ce a câştigat în plan literar a pierdut ca istoric. Principala sa operă este Opt cărţi despre istoria Florenţei. A scris despre Roma sub semnul ideii destinului nestatornic. Îi revine meritul de a fi valorificat Discursurile lui Quintilian şi Cicero, De rerum natura a lui Lucretius şi excerpte din opera lui Ammianus Marcellinius8.

În destule privinţe s-a deosebit de Poggio istoricul Lorenzo Valla (1407-1457) care a trăit în Neapole. A scris o lucrare despre Ferdinand I de Aragon, deşi nu s-a arătat interesat de problemele militare şi politice, aşa cum o cerea subiectul său. Unele studii ale lui Valla se disting prin spiritul critic şi acuitatea interpretării unor documente.

Cel mai important istoric al curentului literar umanist se consideră a fi Flavio Biondo (Flavius Blondus) – 1388-1463.

El a adus o contribuţie semnificativă la studierea vestigiilor arheologice şi a inscripţiilor din vechea Romă şi din Italia în lucrările Italia ilustrată (Italia illustrata), Roma instaurată (Roma instaurata) şi Roma triumfătoare (Roma triumphans). În ele Flavio Biondo relevă semnificaţia tezaurului arheologic roman şi exprimă credinţa în perenitatea latinităţii. Flavio acordă aceeaşi importanţă relicvelor, suferinţelor şi martirilor creştini ca şi amintirii gloriei trăite a Romei. Cea mai amplă lucrare a sa, în treizeci de cărţi, este Decadele istorice de la căderea puterii romanilor (de la 472 la 1440). Ea anticipează, într-un fel, marea operă a lui Edward Gibbon, Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului roman, pe care acesta a scris-o spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Flavio Biondo nu a acordat atenţie specială ţinutei stilistice, ci mai ales acurateţei ştiinţifice şi valorii informaţiei. Noutatea perspectivei de judecată pe care o aduce în istoriografie Flavio Biondo constă în aceea că el nu gândeşte evul mediu ca o continuare a Imperiului Roman, aşa cum făceau analiştii acestei epoci, ci îşi întoarce atenţia spre noile

8 Este vorba de ultimul mare istoric roman (cca 330-400 e.n.) A scris o istorie a

Imperiului de la Nerva până la moartea lui Valens – 96-378 – care conţine ştiri importante pentru istoria ţării noastre (în sec. IV).

54

popoare care răsar din magma lumii medievale, deci spre percepţia evului mediu ca un capitol nou al istoriei universale. Un istoriograf de la începutul secolului nostru considera că Flavio Biondo a contribuit la cunoaşterea evului mediu şi a antichităţii romane mai mult decât toţi istoricii umanişti laolaltă9.

Cronicarii români au făcut referiri la cartea lui Flavio Biondo în legătură cu migraţiile barbare, cu latinitatea românilor. (Vezi de ex. stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Româneşti, în Cronicari munteni, Editura Militară, 1988, p.51 etc.).

Şi mai des a fost citat de către cronicarii români Antonio Bonfini, un alt umanist italian, născut la Arcoli în 1427 şi mort între 1502-1505. Venit în Ungaria la 1486, la invitaţia regelui Matia Corvin, Bonfini a scris o amplă istorie a Regatului Ungar: Rerum Hungaricarum decades (Decadele istoriei ungare), încheiată la 1495 şi publicată la Bremer în 1524. Bonfini a exercitat o influenţă puternică asupra istoriografiei umaniste ungare.

El a vorbit despre răscoala de la Bobâlna din1437-1438, „un război al ţăranilor, cu nimic mai prejos decât războiul sclavilor şi războiul social”, despre luptele lui Iancu de Hunedoara, despre oastea lui Ştefan cel Mare şi lupta de la Baia (1467) cu Matei Corvinul.

O figură impunătoare a umanismului italian a fost Aeneas Sylvius Piccolomini (1405-1464) devenit Papă al Sfântului scaun la Roma, (Pius al II-lea). Personalitate de mare cultură, înzestrat cu un neobişnuit dar oratoric şi rafinament stilistic, Piccolomini a lăsat mai multe scrieri, unele dintre ele cu o vastă tematică: Istoria Europei, Istoria universală, nefinisate şi irelevante sub aspect documentar. Ele au avut însă o anumită înrâurire în epocă, au pus în evidenţă relaţia istorie-geografie şi au contribuit la sensibilizarea spiritelor faţă de mediul geografic, de poezia naturii, au introdus în demersul istoric material etnografic.

Piccolomini a înrâurit umanismul german prin interesul său pentru istoria şi cultura germană, ca şi prin lucrarea Istoria lui Frederick al III-lea bazată în mare măsură pe scrierile lui Otto von Freysing, istoric şi demnitar german care a trăit între 1113-1158.

Piccolomini a contribuit la popularizarea lui Iordanes, istoric got romanizat din secolul al VI-lea10.

9 Eduard Fueter, Histoire de l’historiographie moderne, Paris, 1914, p.131. 10 Lucrarea Getica a lui Iordanes prezintă o mare importanţă ca izvor de

informaţii pentru ţara noastră, mai ales în legătură cu goţii (pe care îi confundă cu geţii), cu slavii şi populaţiile romanitare din sud-estul Europei.

55

Un loc aparte în cadrul fenomenului cultural italian de la sfârşitul secolului al XV-lea şi prima jumătate a secolului al XVI-lea revine florentinilor Niccolo Machiavelli şi Francesco Guicciardini.

„Cei mai de seamă oameni ai Florenţei – scrie acad. Andrei Oţetea – s-au străduit să găsească o formă de guvernământ care să garanteze Florenţei un regim de stabilitate. Simplu gen retoric pentru umanişti, istoria devine pentru oamenii de stat o problemă politică şi constituţională. Autorii care au studiat istoria într-un chip utilitar nu s-au ocupat decât de evenimentele politice şi militare, fiindcă, după părerea lor, numai acestea au provocat revoluţiile florentine. În al doilea rând, ei s-au străduit să desprindă din întâmplările trecutului elementele cu valoare permanentă şi cu aplicaţie în toate împrejurările asemănătoare. Această concepţie, unilaterală şi parţială, a produs totuşi primele capodopere ale istoriografiei moderne: Istoriile florentine ale lui Machiavelli şi Istoria Italiei a lui Guicciardini”11. „Machiavelli – continuă Andrei Oţetea– şi-a început Istoriile cu căderea Imperiului roman, dar pe el nu l-au interesat efectele prăbuşirii puterii romane, cât mai ales însemnătatea noilor puteri care se ridică şi influenţa lor asupra destinului Italiei”12.

Machiavelli caută în istorie elementele care i-ar îngădui să găsească răspuns la promovarea realizării unităţii italiene. Cartea sa de istorie se află, astfel, în rezonanţă cu capodopera de gândire politică Principele, subsumată în fond aceleaşi probleme naţionale: unificarea politică a Italiei; o problemă de ordin naţional. Pornind de la umanism, el depăşeşte, deci, aspectele cu caracter spiritual ale umanismului formulând o chestiune modernă de ordin naţional. Sigur, Italia beneficia de un suport cultural evoluat care uşura sarcina trecerii de la faza etno-culturală a naţiunii la cea politică-statală. Numai că pentru înfăptuirea acestui act cu caracter politic-statal aveau să mai treacă încă vreo trei secole şi jumătate, Italia prezentând, prin chiar caracteristicile dezvoltării ei istorice, atât premisele unităţii cultural-spirituale, cât şi ale fărămiţării politice-instituţionale.

Apoi Italia s-a aflat mereu într-un context geopolitic nefavorabil. În nord-vest avea vecini puternici încă din secolul al XV-lea: Spania şi Franţa, organizate ceva mai târziu ca regate centralizate. Ascensiunea austro-habsburgică în perioada următoare a contribuit şi ea la perpetuarea fărâmiţării italiene.

11 Acad. Andrei Oţetea, Renaşterea şi Reforma, Editura Ştiinţifică, 1968, p.226. 12 Ibidem.

56

Apropiat ca viziune politică şi filosofică de Machiavelli, dar interesat în primul rând de istorie şi de capacitatea ei de a sugera sensurile politice ale gândirii sale, a fost Francesco Guicciardini, care a abordat pentru prima dată tema globală a istoriei Italiei văzută ca „istorie a unei unităţi geografice”. Mai mult, el a situat evoluţia istoriei italiene în cadrul raporturilor internaţionale, lărgind în acest fel orizontul de înţelegere a problemelor istoriei. Renunţând la convenţiile retorice, Guicciardini a elaborat un text analitic incisiv, conceput în termenii descrierii istorice, nu de filosofie politică, aşa cum se observă la Machiavelli. Istoria Italiei este o carte elaborată în spirit critic şi relevă capacitatea de selecţie a faptelor istorice de către autorul ei. Scrisă în anii maturităţii, la sfârşitul unei prestigioase cariere politice, Istoria Italiei a menajat totuşi unele susceptibilităţi ale factorilor de decizie de pe scena politică italiană. O altă lucrare a sa, Istoria Florenţei este mai franc critică şi are o mai accentuată notă de obiectivitate, apropiindu-se prin aceasta, în scrisul său, de Tucidide şi Polibiu.

Prin perspectiva şi metoda de cercetare pe care a cultivat-o, Guicciardini a făcut un însemnat pas înainte în studiul istoriografiei, prefigurând performanţele istoriografice clasice ale lui Clarendon şi analiza critică dezvoltată mai târziu, în chip remarcabil, de Leopold von Ranke.

***

Literatura şi spiritul curentului umanist s-a extins şi dincolo de Italia generând realizări marcante în Franţa, Anglia, Germania, în ţările din centrul şi sud-estul Europei. Fluidul şi caracteristicile acestui spirit se regăsesc de-a lungul a două secole interferându-se cu aspecte ale iluminismului modern sau înmănunchind o serie de manifestări proprii ca în cazul marilor cronicari români din secolul al XVII – începutul secolului al XVIII-lea.

Peste Alpi, din Anglia şi până în Transilvania preocupările umaniste s-au interferat cu conflictele religioase şi cu mişcarea de Reformă, s-au implicat în controversele eclesiastice. În Franţa, gândirea umanistă a fost orientată spre politica Franţei şi războaiele religioase din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. O semnificaţie specială o reprezintă, în contextul umanismului francez, lucrarea lui Jean Bodin (1530-1596) Metodă pentru a înţelege mai uşor istoria. Este o abordare relativ amplă a problemei metodei în istorie. Bodin a acordat o mare importanţă influenţei factorilor geografici asupra dezvoltării istorice. Relua prin aceasta o idee, venind încă din antichitate prin Ptolemeu şi Strabo şi deschizând problematica funcţiei

57

factorilor geografici asupra istoriei pusă de Montesquieu şi de vestitul istoric englez Thomas Buckle în a sa Istorie a civilizaţiei engleze.

În Germania, o figură reprezentativă a umanismului istoriografic a fost Beatus Rhenanus (1486-1547), prieten şi discipol al lui Erasmus, marele umanist olandez. Rhenanus a întocmit o Istorie a Germaniei (Rerum Germanicarum) în care examinează mai ales sursele timpurii privitoare la germani. Interesul pentru izvoarele autentice şi spiritul de discernământ în analiza lor fac din Rhenanus un savant, lipsit, din păcate, de înzestrarea descrierii epice.

Un alt reprezentant de frunte al mişcării culturale germane care face legătura dintre umanism şi gândirea modernă a fost Samuel Puffendorf, publicist, jurist şi istoric (1632-1697). A fost profesor la câteva universităţi germane (Heidelberg, Berlin etc.) ca şi la Stockholm. Autor prolific în diverse domenii, a rămas în conştiinţa posterităţii mai ales prin contribuţiile sale în jurisprudenţă. Lucrarea sa De iure naturali et gentium (Despre dreptul natural şi internaţional) (1677) deschide un orizont nou conştiinţei moderne şi burgheziei în ascensiune asupra drepturilor omului şi a naţiunilor. Potrivit concepţiei sale, dreptul natural nu numai că nu are o sorginte exterioară individului (nu este supranatural), dar este comun tuturor persoanelor de diverse apartenenţe naţionale. Este, deci, un drept care poate reuni aspiraţii, speranţe şi lupta comună a claselor mijlocii (burgheziei) din diferite ţări.

Dintre lucrările istorice ale lui Puffendorf, diferite ca valoare dar purtând pecetea spiritului umanist, amintim: Introducere în istoria principalelor state europene, Descrierea Sfintei Monarhii Papale, o istorie consacrată regelui Frederic Wilhelm de Brandenburg şi lui Carol Gustav, rege al Suediei, o lucrare despre George Castriotul Scandenberg etc.

În Ţările de Jos, în afară de Erasm Desideriu, o figură centrală a umanismului, sau de celebrul jurist Hugo Grotius care a lăsat lucrarea clasică De iure belli ac pacis (1625) (Despre dreptul războiului şi al păcii), se cuvine menţionat Justus Lepsius (1547-1606) bun cunoscător al antichităţii romane, editor al textelor lui Tacit.

În Anglia, fermentul umanist a fost introdus iniţial la Oxford, apoi şi în alte centre ale ţării. Elita intelectuală a Albionului a cunoscut încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea o efervescenţă: libertatea spirituală s-a împletit cu îngustimea unor măsuri de ordin religios, încât cel mai original spirit al Renaşterii engleze, Thomas Morus (1480-1535), a putut să scrie deopotrivă Utopia, dar să şi fie condamnat la moarte de Henric al VIII-lea

58

(care îl numise cancelar), pentru că nu a acceptat ca regele să devină capul bisericii anglicane. Morus a scris şi o operă istorică, Istoria lui Richard al III-lea. Mai însemnate au fost lucrările lui William Camden (1551-1623) – Britania, Analele istoriei engleze şi irlandeze în vremea reginei Elisabeta sau lucrarea lui Francis Bacon (1562-1626), Istoria domniei regelui Henric VII. Mai târziu evenimentele revoluţiei engleze de la jumătatea secolului al XVII-lea s-au reflectat în mai multe scrieri. Problemele religioase au fost şi ele obiectul unor lucrări importante elaborate de lordul Clarenden sau episcopul Burner (1643-1715) etc.

În ce priveşte Scoţia, cea mai semnificativă lucrare aparţine poetului şi filosofului George Buchanan (1506-1582) – Istoria Scoţiei. Ea prezintă interes mai ales pentru epoca apropiată de vremea poetului şi pentru problemele reformei religioase din Scoţia.

Curentul umanist a găsit şi în Europa central-estică o expresie relativ viguroasă. Au profitat de iradierile umanismului italian mai ales regatele ungar şi cel polonez, aflate în contacte diplomatice, politice şi cultural-religioase mai intense cu Apusul.

La Praga, Cracovia, Viena, Pécs s-au înfiinţat noi universităţi în răstimpul a două decenii – 1348-1367. „La Buda şi Pécs – scria acad. Andrei Oţetea – elementele umaniste au fost percepute cu un secol înainte de Matei Corvinul” prin legăturile strânse pe care le-a întreţinut regele Carol de Anjou cu nordul Italiei (Veneţia, Milano, Florenţa); „epoca de înflorire a umanismului ungar a coincis cu domnia lui Matei Corvinul”13.

Cancelarul său Vitéz a fost un umanist de seamă. Celebru a fost şi primatul ungar Nicolae Olachus, român de origine, care a şi făcut menţiuni în cartea sa Hungarica cu privire la originea latină a românilor.

În Transilvania mişcarea cultural-umanistă s-a împletit cu fenomenele religioase deosebit de complexe propulsate de Reformă.

Saşii au avut în Joan Honterus un excepţional propagandist al tezelor lui Luther. Învăţatul braşovean a înfiinţat în 1538-39 o tipografie la Braşov, unde a publicat lucrări de teologie, geografie etc. În 1550 a fost trasat fundamentul Bisericii lutherane, devenită dominantă printre saşii transilvăneni.

La Cluj activa aproape concomitent saxonul Kaspar Helth, devenit fervent propagator al luteranismului. Este cunoscut mai ales sub numele

13 Ibidem, p. 241.

59

maghiarizat Gaspar Heltai, contribuind la răspândirea luteranismului în rândurile maghiarilor transilvăneni. Concomitent cu luteranismul, în Transilvania a pătruns un alt val al Reformei – calvinismul, de provenienţă helvetică. Oraşele Cluj, Braşov, Sibiu şi Arad au devenit astfel centre religioase şi culturale. În aceeaşi zonă au început să publice primele scrieri în limba română şi Filip Moldoveanul (1544), un evangheliar la Sibiu, iar ceva mai târziu a desfăşurat o bogată activitate editorială, la Braşov, în limba română, diaconul Coresi.

În Polonia, secolul al XV-lea a marcat un mare progres cultural. Regatul polonez a intrat în contact cu Renaşterea italiană la marile concilii religioase din epocă. Cel mai însemnat moment cultural al acestui secol a fost Historia polonica. În secolul al XVI-lea Polonia şi-a reînnoit propriul fond cultural rezultând din convergenţele poloneze şi latine.

În 1514 s-a făcut prima tipăritură în polonă. Această perioadă coincide cu o mişcare istoriografică puternică. Cronologic, reprezentantul cel mai de seamă al acestei mişcări a fost Jan Dlugosz (1415-1480). A studiat la Cracovia, a călătorit de mai multe ori în Italia şi a deţinut demnităţi la curtea regilor polonezi.

Principala sa operă este Historia Polonica libri XII, îmbrăţişând istoria Poloniei de la începuturi până la 1480. Scrierea conţine o bogată informaţie documentară – izvoare poloneze şi străine, inclusiv acte oficiale. Pentru epoca în care a trăit a apelat şi la propriile observaţii.

Opera lui Dlugosz marchează despărţirea de maniera cronicistă. Ea este pătrunsă de un puternic sentiment religios şi patriotic, încât Dlugosz nu a mers în întâmpinarea tuturor canoanelor umanismului în istoriografie. Opera lui Dlugosz prezintă ştiri interesate în legătură cu istoria Moldovei şi raporturile moldo-polone.

Cum ştim, el a făcut aprecieri elogioase la adresa lui Ştefan cel Mare. Cronicarii umanişti români au apelat în scrisul lor la opera lui Dlugosz.

La fel, cronicarii Moldovei au apelat şi la scrierile lui Joachim Bielski (1540-1599) A trăit în „epoca de aur” a literaturii poloneze ilustrată de poetul Jan Kochanowski (1530-1584). Era fiul unui alt istoric important al perioadei, Martin Bielski (1495-1575). Ei au lăsat o Cronică a Poloniei şi o Cronică a întregii lumi. Dacă prima este interesantă prin suflul liric de care e învăluită, Cronica lumii a lui Martin Bielski este o compilaţie fără mare valoare ştiinţifică. Pentru realitatea istorică românească prezintă interes şi scrierea lui Martin Kromer (1512-1589) De origine et rebus gestis

60

Polonorum libri XXX (Despre originea şi faptele polonezilor). Se remarcă prin spiritul critic faţă de cronicile şi analele mai vechi.

În sfârşit, din pleiada marilor cronicari polonezi ai secolului al XVI-lea se cuvine menţionat şi Matei Stryjkowski (1547-1582). A studiat la Padova şi a scris o Cronică a Poloniei, Lituaniei şi întregii Rutenii. Este o carte bogată în informaţii documentare, care l-a interesat şi pe Mihai Eminescu într-o perioadă când ţinea să adâncească studiul istoriei după izvoare de primă mână.

***

Umanismul a dezvoltat sentimentul solidarităţii spirituale pe continentul european. El a reunit însă cercuri relativ restrânse ale unor pături intelectuale elitare. Lumea intelectuală încă nu devenise o componentă importantă a segmentelor sociale ale timpului, întrucât nu aveau consistenţă nici păturile mijlocii, în genere, care ar fi resimţit nevoia de a absorbi la o altă scară, oferta preocupărilor intelectuale. Aşa, cercurile umaniste s-au dezvoltat în jurul centrelor de putere şi al unor curţi princiare; o mare parte a operelor au fost scrise în limba latină. Abia acum au început să-şi croiască drum scrierile în limbile naţionale ale popoarelor europene, să se creeze o sensibilitate naţională şi patriotică exprimând începuturile procesului de afirmare a naţiunilor moderne.

Este semnificativ că în centrul şi în sud-estul Europei sentimentul naţional şi patriotic se dezvăluie cu mai multă putere decât în Occidentul european. Fenomenul este, într-un fel, explicabil. În câteva ţări occidentale – Franţa, Anglia, Spania – se constituiseră sau erau în curs de constituire formaţiuni naţional-statale. În Italia, unde acest fenomen nu a avut loc, gândirea social-politică de factură umanistă a exprimat intens acest deziderat prin Machiavelli şi Guicciardini.

În ţările central şi est-europene fenomenul naţional se închega pe un suport etnic-cultural. Tocmai această împrejurare face perceptibilă pecetea mai puternică a sentimentului naţional şi patriotic.

Un exemplu poate servi în această privinţă umanismul românesc.

61

2. Istoriografia umanistă în Ţările Române Ca în cazul celor mai multe popoare europene, începuturile culturii

româneşti îşi află izvoarele în scrierile cu caracter religios şi în cele istorice. Autorii lor au fost figurile religioase sau diecii de la curţile domneşti care au scris în slavona veche, limba bisericii răsăritene ortodoxe. Într-o lucrare fundamentală, Istoria literaturii române vechi, profesorul Nicolae Cartojan prezintă desfăşurarea întregului tablou cultural românesc din veacurile XIII-XIV şi până în secolul înfloririi culturale, veacul al XVII-lea.

Problema culturii române în feudalism nu constă în faptul că sufletul românesc s-a exprimat în limba slavă, cum spune Cartojan, ci în aceea că acest ciclu al culturii noastre s-a încheiat relativ târziu. Există totuşi puncte de pornire interesante privind folosirea în scris a limbii române înainte de veacul al XVI-lea1. În ceea ce priveşte natura scrierilor, cele cu caracter istoric se situează imediat după cele cu caracter religios.

Seria lor e deschisă de Cronica lui Ştefan cel Mare, de letopiseţele de la Bistriţa, Putna şi Cronica moldo-polonă, apoi de cronicile întocmite de călugării Macarie, Eftimie şi Azarie. Dacă în privinţa cronicilor muntene putem face doar supoziţii după compilaţiile târzii din secolul al XVII-lea, există însă un moment cultural-istoric legat de numele domnitorului Neagoe Basarab (1512-1521), Învăţăturile lui Neagoe către fiul său Teodosie. Domnitorul a fost un mare ctitor de cultură (a ridicat mănăstirea Curtea de Argeş, a ocrotit pe călugărul Macarie, căruia îi datorăm prima tiparniţă din Ţara Românească) a sprijinit ortodoxia de peste hotare (de la Muntele Athos). Istoriografia este interesată mai ales de scrierea Învăţăturile lui Neagoe către fiul său Teodosie (întocmită între 1518-1521) interesantă mai ales prin segmentele încărcate de sensuri politice. Ea îmbină reflecţiile de ordin general privind arta conducerii, cu observaţiile care pornesc direct din realităţile româneşti. Prin aceasta, Neagoe Basarab se articulează spiritului umanist. Profesoara Zoe Dumitrescu Buşulenga face o remarcă, probabil îndreptăţită: „Dar personalităţile de marcă, cele intrate în oarecare faimă în

1 N.Cartojan, notează următoarele: „E sigur că şi înainte de 1520 s-a scris

româneşte. Se vorbeşte, astfel, de un salvconduct dat în 1484 de sultanul Baiazid unor negustori poloni, idiomate valachico scriptus şi de jurământul oficial al lui Ştefan cel Mare către regele Cazimir al Poloniei la Colomea, păstrat cu această notă: haec inscriptio ex valachico in latinum versa est (N.Cartojan, op.cit., Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p.81).

62

circuitul european umanistic aparţin secolelor următoare, de la Neagoe Basarab la Petru Cercel şi Nicolae Olachus, prietenul lui Erasmus, la Miron Costin şi stolnicul Constantin Cantacuzino”2.

De fapt, cu Grigore Ureche (1590-1647), Miron Costin (1633-1691) stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716), Dimitrie Cantemir (1673-1723) şi Ion Neculce (1672-1745) istoriografia română şi cultura română, în genere, înregistrează o ascensiune spectaculoasă, statornicind scrisul românesc în operele laice, amplificând considerabil aria erudiţiei şi a informaţiei, dând limbii şi literaturii române formule evoluate stilistic şi expresivităţi literare care reţin până astăzi atenţia cercetătorilor3.

Aceste mari nume ale culturii noastre îşi înmoaie spiritul în undele umanismului prin câteva trăsături pronunţate: tensiunea spre latinitate şi interesul pentru scrierile autorilor antici (cu excepţia lui Neculce), instruirea în centre culturale care au favorizat instrucţia şi educaţia (Polonia, Padova, Constantinopol), elogiul autorilor umanişti din apusul sau centrul Europei etc.

În acelaşi timp, cronicarii români se fac interpreţii unor realităţi, ale unor probleme şi frământări proprii ţărilor române şi ideii româneşti în genere. Ei vădesc un puternic sentiment naţional – făcând din latinitate nucleul acestui sentiment –, dau istoriei sensuri active şi formative şi configurează o trăire a istoriei înrădăcinată adânc în caracteristicile şi în destinele poporului nostru. Grigore Ureche şi Miron Costin, ca primii cronicari, manifestă un interes special pentru a dezvălui funcţia şi valoarea cunoaşterii istoriei, deci semnificaţia constituirii unei conştiinţe istorice a propriului popor, lipsit până atunci de instrumente capabile să cristalizeze o asemenea conştiinţă.

În cartea sa de căpătâi Letopiseţul Ţării Moldovei de când s-a descălecat ţara...4, Grigore Ureche subliniază, în introducere, rolul istoriei ca depozitar al memoriei colective, ca revelator al faptelor petrecute pe pământul pe care îl locuiesc, mai ales ca instrument de cunoaştere a

2 Zoe Dumitrescu Buşulenga, op.cit., p.85. 3 Menţionăm, în acest sens, lucrarea lui Nicolae Manolescu, Istoria critică a

literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1990. 4 Textul lui Ureche, în varianta curentă, poartă titlul Letopiseţul Ţării

Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnitorilor carea scrie de la Dragoş Vodă la Aron Vodă.

Ediţiile moderne sunt intitulate Letopiseţul Ţării Moldovei (1359-1595).

63

„începuturilor” şi, totodată, ca o carte de învăţătură pentru contemporani şi urmaşi, de reflecţie asupra celor bune şi a celor rele, încât să-i facă pe aceştia „să se ferească şi să se socotească despre cele rele” şi „să urmeze pe cele bune”.

Iată, după circa 1700 de ani, Ureche reia ideea lui Cicero: Historia magistra vitae, teză menită să rămână o permanenţă, dincolo de contestaţiile care i se aduc. Fiindcă problema nu e dacă oamenii caută sau nu să înveţe ceva din ceea ce le oferă istoria, ci dacă ar putea învăţa în cazul în care ar voi aceasta.

Grigore Ureche formulează însă un enunţ fundamental în „predoslovia” sa: anume scrierea istoriei bazată pe respectul adevărului „ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte, ce de dreptate”5.

Legământul faţă de adevărul istoric îl va face, peste aproape un veac, Ion Neculce în Letopiseţul său: „Deci vă poftescu cetitorilor, pe unde ar fi greşit condeiul meu, să priimiţi, să nu gândiţi că doară pre voia cuiva sau în pizma cuiva, ce precum s-au tâmplat, cu adevăr s-au scris. Doar niscaiva veleaturi a anilor de s-ar fi greşit, însă celelalte întru adevăr s-au scris”.

Aceste enunţuri dobândesc în scrisul lui Miron Costin o mai mare complexitate. El acordă istoriei funcţia de oglindă a unui popor: între scrisul istoric care oglindeşte şi cititorul care „se priveşte ca într-o oglindă” este un raport biunivoc activ. „Caută-te dară, acum, cetitoriule, ca într-o oglindă şi te priveşte de unde eşti...”6.Rolul formativ al conştiinţei de sine prin istorie este, cum putem observa mai sus, clar formulat.

Pe un registru aproape patetic, Costin vorbeşte de responsabilitatea istoricului („eu voi da seama de ale mele, câte scriu”)7. Responsabilitatea cărturarului faţă de sarcina de a descrie viaţa propriului popor este o adâncă problemă de conştiinţă. Dilema dintre a nu scrie – datorită responsabilităţii imense pe care o implică – şi nevoia de a scrie pentru a lăsa urmaşilor un tezaur de cunoaştere, o rezolvă în favoarea scrierii gândită ca un imperativ. Cuvintele şi gândul lui Costin în legătură cu actul neliniştii creatoare pentru

5 Cronicari moldoveni, studiu introductiv Dan Horia Mazilu, selecţia textelor

Anatol Ghermanschi, Editura Militară, 1987, p.2. 6 Miron Costin, Opere, vol. II, ediţie critică de P.P. Panaitescu, Editura pentru

literatură, Bucureşti, 1965, p.17. 7 Idem, Letopiseţul Ţării Moldovei, De neamul moldovenilor, Editura Junimea,

Iaşi, 1984, p.242.

64

istoricul care face din preocuparea sa o misiune sunt probabil cele mai frumoase din câte s-au rostit în istoriografia română: „... Multă vreme la cumpănă au stătut sufletul nostru... – scrie Costin – dacă să pornească să scrie despre începuturile ţărilor române şi despre faptele lor ulterioare. Să înceapă osteneala aceasta după atâta veci de la descălecatul ţărilor cel dintâi de Traian împăratul Râmului [...] să sparie gândul”8. Costin pune însă cealaltă ipoteză: cum ar fi dacă nu s-ar apuca de scris? „A lăsa iarăşi nescris – continuă el – cu mare ocară înfundat neamul, iaste inimii durere”9. Simţul datoriei se logodeşte cu dragostea pentru neam şi Costin conchide admirabil: „Biruit-au gândul să mă apuc de această trudă, să scot lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie sunt locuitorii ţării noastre Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românii din Ţările ungureşti... că toţi un neam şi o dată discălecaţi sântu”10.

Pe firul ideii privind menirea istoricului, Miron Costin înscrie alte două enunţuri esenţiale: comunitatea românilor şi unitatea lor. Aceste două teze, la care se adaugă ideea continuităţii, formează stâlpii de susţinere ai ideologiei istoriografiei umaniste. Toţi cronicarii – Grigore Ureche, Miron Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir susţin, argumentează şi pledează cu ardenţă pentru aceste idei. Ele constituie nucleul iradiant al câmpului vizual al culturii umaniste româneşti. Este în fond o expresie a ideii naţionale din perspectivă culturală.

Am putea face proba cu zeci de extrase din scrierile cronicarilor, de la câteva enunţuri mai generale ale lui Ureche, la amplele desfăşurări analitice ale lui Dimitrie Cantemir în Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor.

Ureche reia în discuţie convenţionalitatea denumirilor Moldova şi Ţara Muntenească, împletind atributele adevărului cu ale legendei. Două ţări – Moldova şi Ţara Muntenească – acopereau aceeaşi comunitate etnică: „... Ci scriu că au fost un loc şi o ţară şi noi aflăm că Moldova s-au descălecat mai pe urmă, iar muntenii mai dintâi,... că s-au tras de la un izvod”11.

Proba unităţii era susţinută de unitatea şi de latinitatea ei: „Aşijderea şi limba noastră din multe limbi este adunată şi ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur, măcară că de la Râm ne tragem şi cu a lor

8 Ibidem, p.239. 9 Ibidem. 10 Ibidem. 11 Cronicari moldoveni, ed. cit., p.3.

65

cuvinte ni-s amestecate”12. În continuare Ureche dă etimologia câtorva cuvinte spre a demonstra latinitatea acestora: „De la râmleni ce le zicem latini, pâine, ei zic panis, carne, ei zic caro, găină ei zic galena, muieria, mulier, fămeia, femina, părinte, pater...”13

Miron Costin prezintă mai amplu aceste chestiuni, nu numai în Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron Vodă de unde este părăsit de Ureche Vornicul de Ţara de Gios, ci şi în alte scrieri ale sale: De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor, apoi în Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei, scrisă în polonă.

Atât în Letopiseţul Ţării Moldovei, dar mai ales în De neamul moldovenilor şi Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei – Miron Costin caută să fundamenteze latinitatea şi unitatea românilor.

Pentru aceasta este necesară lămurirea începuturilor. De aici, prezentarea războaielor lui Traian cu dacii, apoi colonizarea romană (şi risipirea dacilor după căderea lui Decheval). Interesant, Miron Costin acceptă că populaţia „dacilor a scos-o Traian de pre aceste locuri peste munţi, în Ardeal, unde se retrăsese şi căpeteniile dacilor cu casele lor”. Altfel spus, Costin admite prezenţa dacilor, măcar în Ardeal, subliniind însă preocuparea lui Traian pentru a aduce colonişti „căsaşi... şi oşteni”14.

În Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei (scrisă, cum am spus, în polonă) Costin dezbate pe larg latinitatea limbii române. „Dovada cea mai vădită despre obârşia acestui popor – subliniază el – este limba lui”. Recurge în acest sens la 87 de etimologii, toate exacte, care atestă factura latină a limbii15.

Aspectele „primului descălecat” şi ale romanităţii românilor sunt larg dezbătute şi de stolnicul Constantin Cantacuzino.

Tentaţia lui de a trata subiectul în chip erudit, folosind numeroase izvoare pentru descrierea evenimentelor cuceririi Daciei de către romani, apoi despre procesul colonizării şi formarea poporului român, această tentaţie dă textului o anumită prolixitate.

12 Ibidem. 13 Ibidem. 14 Vezi Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei; De neamul

Moldovenilor, Editura Junimea, Iaşi, 1984, p.260. Mai amplu asupra acestei chestiuni în N.Cartojan, op.cit., p.301-302.

15 Vezi N.Cartojan, op.cit., p.307-308.

66

Dovezi documentare sunt multe, dar stolnicul nu le supune unei sinteze epice care ar fi sporit valoarea textului. Cartea arată erudit, dar izvoarele îl forţează pe Constantin Cantacuzino la digresiuni inutile.

Este drept, materia sub aspectul evenimentelor, faptelor şi explicaţiilor e centrată pe ideea romanităţii românilor. „Însă dară, valahii, adicăte rumânii – scria stolnicul Constantin Cantacuzino – cum sunt rămăşiţele romanilor celor ce i-au adus aici Ulpie Traian, şi cum că dintr-aceia se trag şi până astăzi, adevărat şi dovedit iaste de toţi mai adevăraţii şi de crezut istoricii...”16

În altă parte, cronicarul scrie, poate, mai lămurit: „Iară noi într-alt chip de ai noştri şi de toţi câţi sunt rumâni, ţinem şi credem, adeverindu-ne den mai aleşii şi mai adeveriţii bătrâni istorici şi de alţii mai încoace, că valahii cum le zic ei, iară noi rumânii, suntem adevăraţi romani şi aleşi romani în credinţă şi în bărbăţie den carii Ulpie Traian i-au aşezat aici în urma lui Decheval, dupre ce de tot l-au supus şi l-au pierdut. Şi apoi şi alalt tot şireagul împăraţilor aşa i-au ţinut şi i-au lăsat aşezaţi aici, şi dintr-acelora rămăşiţă să trag până astăzi rumânii aceştea. Însă rumânii înţeleg nu numai ceştea de aici, ce şi den Ardeal, carii încă şi mai neaoşi sunt, şi moldovenii, şi toţi câţi şi într-altă parte se află şi au această limbă, măcară fie şi cevaşi mai osebită în nişte cuvinte, den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot unii sunt. Ce dară pe aceştea, cum zic, tot romani îi ţinem, că toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură”17.

Bogăţia informaţiilor au lărgit aria problemelor puse de stolnicul Constantin Cantacuzino. Se disting aici aspectele continuităţii, larg discutate de stolnic, o menţiune despre formarea popoarelor neolatine – idee importantă care contextualizează formarea românilor în relaţie cu „ispanii, italienii, francezii”18.

Într-un chip mai apăsat decât Costin ridică stolnicul Constantin Cantacuzino destinul postum al dacilor după cucerirea ţării lor de către Traian. Aici stolnicul ţine să sublinieze că romanizarea cu tot ce a reprezentat ea sub aspect demografic, politic, instituţional şi militar nu a însemnat golirea provinciei de daci. Aceştia şi-au continuat existenţa pe terenul unor noi structuri instituţionale: „Însă nu că doară den dachi nici unul n-au mai rămas, cât

16 Cronicari munteni, studiu introductiv Dan Horia Mazilu, selecţia textelor

Anatol Ghermarchi, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p.33. 17 Ibidem, p.40. 18 Ibidem, p.29.

67

pustiindu-se de tot, şi nemairămânând nimeni cine a locui aceste pământuri, au pus Traian şi au aşezat romani, ci numai a lor crăie să nu mai fie, nici capete dintr-înşii poruncitori să nu rămâie, nici al lor nume de stăpânire să nu se auză, ci numai de romanu. Iară şi den iei alţii au mai rămas”19.

În chip diferit formulează problema Dimitrie Cantemir, dominat de ideea purităţii latine a românilor, idee în numele căreia a revărsat o vastă erudiţie (folosind în chip partizan destule ştiri). Asupra operei învăţatului domnitor vom reveni.

Privind dintr-o perspectivă mai largă aspectele comune, generale ale cronicarilor, vom distinge ca trăsătură unificatoare spiritul polemic. Cronicarii nu sunt firi concesive preocupaţi de propriul discurs şi de tezele pe care urmăresc să le întemeieze fără să nu riposteze polemic, în forme adesea categorice, ideilor şi persoanelor pe care le cred rău intenţionate sau eronate, chiar dacă nu neapărat intenţionat.

Această atitudine polemică nu este de factură temperamentală. La un prim nivel teoretic-intelectual, spiritul polemic este generat de nevoia dezbaterii. Mai în adâncime, spiritul polemic este ecoul unui ataşament căruia îi conferă o expresie vie, militantă: sentimentul patriotic.

Miron Costin porneşte seria critică îndreptată împotriva celor care denaturează adevărul, fără simţul răspunderii şi bună credinţă. El respinge categoric interpolările lui Simion Dascălu şi Misail Călugăru făcute în Letopiseţul lui Ureche în care lansaseră teza colonizării Daciei de către Traian cu delincvenţi şi alte elemente de scursură de la Roma, daţi „întru ajutorul lui Laslău, craiul unguresc”20. Dincolo de orice presupoziţie, afirmaţia că romanii ar fi dat ajutor craiului Laslău (Vladislav – n.n.), este o enormitate cronologică. După ce subliniază că asemenea ştiri nu sunt confirmate de vreun istoric antic sau modern, Miron Costin notează: „Acest Simion Dascălu, ce el se numeşte aici, mai mult se vede că au amestecat şi au turburat istoria decât au lucrat cevaşi pentru Ureche Vornicul... căci Simion Dascălu de multă neştiinţă şi de puţină minte este”. La fel a procedat şi Misail Călugăru încât cele scrise de ei „nu letopiseţe, ce ocări suntu ... de aceste basne să dea seama ei şi de această ocară”21.

19 Ibidem, p.15-16. 20 Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei; De neamul moldovenilor, Editura

Junimea, 1984, p.241. 21 Ibidem, p.241-242.

68

După izbucnirea potrivită unor asemenea denaturări, Miron Costin formulează celebra lui aserţiune asupra responsabilităţii şi a întemeierii scrisului pe adevăr: „Nici ieşte şagă a scrie ocară vecinică unui neam, căci scrisoarea ieste un lucru vecinicu. Când ocărăsc într-o zi pe cineva, ieste greu a răbda; dară în veci? Eu voi da seama de ale mele, câte scriu”22.

Stolnicul Constantin Cantacuzino este indirect polemic, prin forţa lucrurilor: făcând un adevărat slalom printre mulţi istorici şi învăţaţi, el este selectiv, vrând-nevrând.

În afară de izvoarele interne el atrage atenţia şi asupra problemei inexactităţilor din scrierile autorilor străini cu privire la Ţările Române. Unii fac aceasta în necunoştinţă de cauză; alţii cu bună ştiinţă. „Săvai că câţi am găsit şi la mâna mea până astăzi au venit (este vorba de autorii străini – n.n.) văd că pe scurt şi ei de dânsa pomenesc... ci numai cât le trebuie a o pomeni zic apropiindu-se câte undevaşi de ale lor lucruri ce pe larg istorisesc şi povestesc. Pentru care încă şi cât fac mulţumită trebuie să le dăm...

Măcar că unii dintr-acei ce scriu de dânsa, ca nişte streini ce sunt şi şi voitori de rău unii, nu adevărul scriu, ci-i micşorează lucrurile şi pe lăcuitorii ei rău îi defaimă, şi multe hule le găsesc. Şi pot avea ei direptate zic, a face aşa, dacă aceia alt mai bine nici ştiu, nici pot face. Şi pentru că în stepenea (situaţia, nivelul – n.n.) ce astăzi se află... în carea ticăloasă şi jalnică iaste, cine cum îi iaste voia poate şi zice şi scrie”23.

Altfel spus: neadevărurile rostite de istoricii străini la adresa ţării sunt un fapt previzibil; ele pot proveni şi din necunoaşterea realităţilor; nu se poate aştepta la respect o ţară intrată pe panta decăderii. Stolnicul reia polemica lui Costin împotriva lui Simion Dascălu. El arată că unii istorici greci („neştiuţii greci”) pot să fabuleze în legătură cu condiţiile colonizării romanilor în Dacia. Dar spre mirarea stolnicului, el a găsit asemenea fabulaţii şi în interpolările lui Simion Dascălu citind cronica lui Ureche pe când se afla în Moldova24.

Cel mai ascuţit spirit polemic a fost însă Dimitrie Cantemir. El susţine latinitatea integrală a românilor, cu o ardenţă care anunţă Şcoala Ardeleană. Pe Simion Dascălu îl numeşte „teaca minciunilor”25.

22 Ibidem, p.242. 23 Cronicari munteni, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p.5. 24 Ibidem, p.36-39. 25 Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimii a romano-moldovlahilor, Editura

Albatros, 1982, p.7.

69

Folosind un imens număr de izvoare, el selectează, desigur, ceea ce crede că îi serveşte poziţia; uneori interpretează textele în sensul dorit. Unde observă rea-voinţă Cantemir o denunţă categoric: „Pismăluitori sunt mulţi, scria el. Iară noi odihnându-ne (adică nescriindu-ne istoria – n.n.) alţii au scornit tot felul de basme. Dar unii într-un suflet armele dreptei rătuiri (apărări) apucând, împotriva blojăeritorilor (clevetitorilor – n.n.) cu adevărată şi aieve a biruinţei nădejde de drept război pentru noi să apucă”26.

Am putea amplifica aprecierile de acest tip care învederează că momentul polemic a fost provocat în istoriografia românească încă din secolul al XVII-lea. Ion Neculce, ultimul din seria marilor cronicari moldoveni, scria şi el: „Mai socotita-au şi din letopiseţul lui Eustratie logofătul şi al lui Simion dascălului şi al lui Misail călugărului neşte cuvinte câteva, de nu le-au lăsat să nu le scrie, ci le-au scris, măcar că dumnealui Miron logofătul şi cu Nicolai fiiu-său nu le-au scris şi-i ocărăşte. Şi se cade să-i ocărască, unde face că sunt moldovenii din tâlhari. Bine face că-i ocărăşte şi dzice că sunt basne”27.

Momentul care focalizează critica purtată de cronicari este legat, cum observăm, mai ales de procesul genezei poporului român. Să ne mai mirăm că această temă a fost mereu reluată polemic în istoriografia română până în zilele noastre?

Un alt aspect de ordin general care ne introduce în ambianţa scrisului cronicarilor români şi care ţine într-un fel de straturile adânci existenţiale ale poporului nostru este sentimentul nestatorniciei lucrurilor (fortuna labilis), al soartei mereu schimbătoare, al efemerităţii şi impactului împrejurărilor asupra condiţiei societăţii şi vieţii poporului nostru. Cronicarii exprimă aici ceva mai adânc decât situaţia propriei existenţe. Reflecţia lor caută să descifreze adâncurile destinului unui popor pe care îl văd adesea supus împrejurărilor, mai mult nefavorabile decât favorabile, mereu nevoit să accepte şi să se plece circumstanţelor.

Pe acest teren mişcător românii au trebuit să-şi clădească istoria. Ei n-au putut să dobândească din această cauză sentimentul de stăpâni, spiritul ofensiv şi siguranţa colectivităţilor cărora, cum se spune, le-a mers din plin.

26 Ibidem, p.8. 27 Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie Iorgu Iordan, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.8.

70

Fatalismul este un dat al experienţei, iar supunerea o formă a evitării dezastrelor, poate şi mai mari decât cele de care au avut parte.

Într-un fel, supunerea a fost generată nu numai de împrejurările exterioare cu care ţările române au venit în atingere. Ea a fost inoculată şi de natura raporturilor sociale care au caracterizat şi au dominat prea mult istoria noastră – sub forma relaţiei ţărani-stăpâni de moşie. Cronicarii nu se preocupă însă în chip special de acest aspect; ei se gândesc la destinul ţărilor lor îndeobşte. La faptul că Moldova – cum spunea Ureche – se află „în calea răutăţilor”. Iar Miron Costin scria, în De neamul moldovenilor, de „cumplite vremi anilor noştri”28 nădăjduind cândva „în mai sloboade veacuri”. Vremea sa o vedea în nesiguranţă şi nestatornicie. Celebrul său aforism „Iară nu sîntu vremile supt cârma omului, ce bietul om supt vremi”29.

Acest dicton repetă aidoma pe Herodot, probabil fără să cunoască spusa înaintaşului său.

În fapt, ideea acestui dicton este pentru Costin obsesivă. El exemplifică nu o dată cu fapte din istoria trăită de el cât de labil este cursul lucrurilor şi destinul oamenilor. Reflecţia lui are în sâmbure un sens general asupra existenţei umane, pândită mereu de capcane. Dar aceste capcane, această nestatornicie a lucrurilor şlefuieşte sentimentul trăirii proprii în primul rând în cazul societăţilor fragile. Îi putea oferi altceva istoria Moldovei când, în 65 de ani din epoca sa, s-au perindat 22 de domnii şi nici una – cum arată profesorul Cartojan – nu s-a încheiat în linişte. „Miron Barnovski – scrie Cartojan –, decapitat la Constantinopol; Vasile Lupu, închis în fioroasa temniţă a celor şapte turnuri; Antonie Ruset, dus în fiare la Adrianopol şi căznit cu fel şi fel de munci. Iar pe deasupra campamente de trupe turceşti în ţară, podgheazuri polone şi invazii tătărăşti după jaf şi pârjol”30.

Am putea adăuga la aceasta surghiunul boierilor, fuga lor peste hotare – cum au trebuit să facă mai toţi cronicarii, dintre care doi, străluciţi, au sfârşit decapitaţi. Miron Costin a fost ridicat chiar de la ceremonia de înmormântare a soţiei şi sortit să piară în 1691, iar stolnicul Constantin Cantacuzino decapitat la Constantinopol în 1716.

28 Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, De neamul moldovenilor,

Junimea, 1984, p.243. 29 Ibidem, p.152. 30 N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, ediţie 1980, p.293.

71

Aşa încât, Miron Costin avea temei să spună: „O! nestătătoare şi niceodată încredinţate lucrurile a lumii, cum vârsteadză toate şi tulbură şi face lucruri împotrivă!”31

În legătură cu domnia lui Barnovski Vodă, Miron Costin notează: „Neştiutor gândul omenescu singur de sine la ce merge şi la ce tâmplări apoi soseşte”32. Iar despre sfârşitul domniei lui Vasile Lupu, domnie pe care o descrie pe larg şi o socoteşte una norocoasă la început „de bivşug şi îndestulare pentru ţară”, Miron Costin rosteşte la sfârşitul ei: „Precum munţii cei înalţi şi malurile cele înalte, când să năruiescu de vreo parte, pre cât sîntu mai înalţi, pre atâta şi durât (zgomot) facu mai mare... aşea şi casele cele înalte şi întemeiate cu îndelungate vremi cu mare răzsipă purcegu la cădere când cad. Într-acela chip şi casa lui Vasilie-vodă, de atâţia ani întemeiată, cu mare cădere şi răzsipă şi apoi şi la deplină stingere au purces de atuncea33. Cronicarii ţineau să facă din scrierile lor nu numai povestirea întâmplărilor trecute. Slova lor conţine şi consideraţii morale formulate explicit. Punctul cel mai vulnerabil al oamenilor şi bineînţeles al domnitorilor întruchipând ideea de putere este, după cronicari, pofta de mărire, dorinţa de a se urca tot mai sus, altfel spus trufia. Aşa pomeneşte Grigore Ureche pe Matei Corvin şi Radu cel Frumos („domnul muntenesc de ce are, de ce pofteşte mai mult”), dar cel care insistă asupra acestei idei, invocând-o ca pe un „memento” pentru orice stăpânitor, este Miron Costin.

Pofta de mărire şi domnie – istoriseşte Miron Costin – l-a dus pe Miron Barnovski la moarte. Pe când se afla în Polonia, în loc să fi ascultat sfatul „unui leah megieş” care-l „sfătuia să nu meargă, să nu dea viaţa fără griji pe cea cu griji, Barnovski a răspuns: «Dulce este domnia de Moldova». Iară leahul către dânsul: «Iară şi obedzăle turceşti încă sunt grele». Miron Costin încheie: „Şi apoi aşea au ieşitu cuventele leahului cum au dzis”34.

Cele întâmplate cu Barnovski, după cum am amintit, îl fac pe Miron Costin să exclame: „Neştiutor gândul omenesc singur de sine la ce merge şi la ce tâmplări apoi soseşte”.

Într-un alt pasaj celebru, vorbind de luptele lui Mihai Viteazul „acel vestit între domni”, Miron Costin nu-şi stăpâneşte gândul că mărirea poate duce pe oameni la pieire: „O nestinsă hirea domnilor spre lăţire şi avuţie

31 Cronicari moldoveni,... ediţie 1987, p.142. 32 Ibidem, p.144. 33 Ibidem, p.160. 34 Ibidem, p.144.

72

oarbă. Pe cât se mai adăuga pe atâta răhneşte. Poftile a domnilor şi a împăraţilor n-au hotar. Având mult cum n-ar avea nemica le pare”35.

Un sens similar despre patima lăcomiei lui Vasile Lupu dă şi Ion Neculce în vestitele lui O samă de cuvinte: „Vasilie vodă, aproape de mazilie, au greşit lui Dumnezeu, că i s-au întunecat mintea spre lăcomie...”36

Ca şi umaniştii apuseni, cronicarii români au avut prilejul să se educe, au fost preocupaţi de formarea lor spirituală, au făcut din cultură un ţel al vieţii... Grigore Ureche era fiu de mare boier moldovean care a trecut cu familia spre sfârşitul secolului al XVI-lea în Polonia, din motive politice. Grigore a urmat cursurile unei şcoli superioare la Cameniţa, în Polonia. A cunoscut scrierile vestiţilor cronicari polonezi (folosind în opera sa, în special, cronicile lui Bielski şi Piaseţki), a avut bune cunoştinţe de limbă latină. S-a întors în Moldova după o şedere de circa 20 de ani în Polonia. A fost spătar şi vornic în Ţara de Jos până la moartea sa, prin 1647.

Grigore Ureche era, aşadar, un mare boier cu preocupări cărturăreşti, cunoştea mişcarea culturală din Polonia şi era introdus în datele clasicităţii latine.

Miron Costin a trecut de mic prin avatarurile exilului. La 5 ani i s-a acordat indigenatul polonez. A învăţat la colegiul iezuit din Bar; s-a instruit intens în Polonia cunoscând nu numai cultura ţării. Ştia bine opera unor autori latini şi scrierile unor umanişti italieni. Citează pe Enea Silvio Piccolomini (Papa Pius al II-lea), Bonfini şi pe Laurenţiu Topeltin, învăţatul din Mediaş, autor al unei valoroase cronici în limba germană.

Îi erau cunoscute lui Costin şi marile figuri ale antichităţii clasice. Descrierea Italiei – ca loc de pornire a lui Traian împotriva lui Decebal – este făcută în pur spirit renascentist37.

35 Ibidem, p.145. 36 I. Neculce, Opere – Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, Ediţie

critică de Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 180. 37 „Ţara Italiei, scrie Miron Costin, de aicea de la noi, dreptu spre apusul

soarelui ieste, nu aşa depărtată de ţara noastră... Ieste ţara Italiei plină, cum se zice, ca o rodie, plină de cetăţi şi oraşă iscusite, mulţime şi desime de oameni, târguri vestite, pline de toate bivşuguri, şi pentru mare iscusenii şi frumuseţuri a pământului aceluia i-au zis raiul pământului, a căruia pământu, oraşile, grădinile, tocmelile la casile lor cu mare desfătăciune traiului omenesc nu are toată lumea, supt ceriu blând, voios şi sănătos, nici cu căldură prea mare, nici ierni grele”. (Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei. De neamul moldovenilor, prefaţă Elvira Sorohan, Editura Junimea, 1984, p.244-245).

73

Un învăţat cu largi cunoştinţe istorice, format în spiritul antichităţii clasice şi al umanismului polonez şi european, dornic să-şi etaleze erudiţia mai curând decât să sintetizeze cele ştiute, a fost fiul lui Miron Costin, Nicolae. Într-o viaţă plină de peripeţii (1660-1712), dar mângâiat cel mai adesea de dregătorii însemnate, Nicolae Costin a ţinut să lase opere capitale, cum ar fi Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601. Textul în care tinde să îmbrăţişeze istoria lumii de la geneză până în vremea autorului pare vetust şi stufos, iar ceea ce ţine de istoria Moldovei este preluat mai de grabă de la tatăl său, încât Nicolae Costin n-a reuşit să realizeze o mare istorie a neamului, cum ar fi dorit. Tentaţia latinistă a grevat şi ea stilul operei lui Nicolae Costin, lipsit de expresivitatea, dulceaţa şi forţa de sugestie a lui Miron Costin.

Nici cu opera Ceasornicul domnilor Nicolae Costin n-a fost mai norocos. Erudiţia n-a ţinut nici aici locul forţei de creaţie, iar tema era una mult prea cultivată spre a avea pretenţii de originalitate.

Mai reuşită este Cronica domniei lui Nicolae Mavrocordat şi a lui Dimitrie Cantemir. Nicolae Costin scrie despre Mavrocordat pe un ton encomiastic; în cronică se întâlnesc însă părţi realizate cu nerv dramatic şi se pun în lumină unele momente din prima domnie a domnitorului fanariot.

Despre stolnicul Constantin Cantacuzino, atât contemporanii – români sau străini –, cât şi exegeţii ulteriori au vorbit ca despre un mare învăţat. A studiat la Constantinopol şi la Padova cu profesori vestiţi şi a manifestat în permanenţă un adevărat nesaţiu pentru lectură. Biblioteca lui era printre cele vestite în Ţările Române.

Printre disciplinele pe care le-a audiat au fost logica, psihologia, fizica şi matematica şi, nu în ultimul rând, istoria şi geografia. Ştia multe limbi între care, foarte bine, greaca şi latina.

Ca geograf a întocmit o hartă a Ţării Româneşti. Ea s-a bucurat de faimă în epocă şi a fost apreciată, peste timp, ca un document valoros.

Avea întinse lecturi din autorii antici. A cunoscut, de asemenea, bine pe cei bizantini. În Istoria Ţării Rumâneşti el îi foloseşte – uneori cu exces de fastuoasă erudiţie – lărgind cercul izvoarelor care privesc primele secole ale formării poporului român.

Textul lui Cantacuzino e literalmente înţesat de trimiteri. Asaltat de izvoare, stolnicul a aglomerat textul în dauna cursivităţii expunerii.

Într-un fel, fraza lui seamănă cu cea a lui Nicolae Iorga prin mulţimea perioadelor şi multitudinea ştirilor cu care o încarcă. Nu are însă supleţea şi

74

expresivitatea stilistică a frazei lui Iorga. Scrisul lui Constantin Cantacuzino este, de ce să n-o spunem, greoi, inert, calat pe topica latină, deşi are uneori surprinzătoare luminişuri expresive, atunci când este vorba de o zicală, de un gând transparent, îndatorat vorbirii populare.

Altfel, prin scrisul său străbate aerul umanist, nu în latura stilistică a umaniştilor occidentali, ci în vastitatea erudiţiei, în ataşamentul faţă de unele vestigii romane38 şi, bineînţeles, prin mulţimea autorilor umanişti pe care îi citează. Cărturar de vază al timpului, frate de domn şi unchi al lui Constantin Brâncoveanu, stolnicul Constantin Cantacuzino n-a rezistat tentaţiei de a se amesteca în intrigile politice ale vremii care l-au dus la pieire pe Brâncoveanu. Peste doi ani aveau să cadă jertfă aceloraşi intrigi, aţâţate de centrul de putere otoman, atât învăţatul stolnic, cât şi fiul său Ştefan, înscăunat, după Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti (1714-1716).

*

Personalitate copleşitoare ca erudiţie şi multilateralitate a preocupărilor în perioada trecerii de la umanism spre iluminismul românesc a fost Dimitrie Cantemir (1673-1723), fiu şi frate de domn, el însuşi domnitor în Moldova vreme de aproape un an, produs al culturii europene, dar şi al celei orientale (turco-persane), prin împrejurările şederii sale la Constantinopol vreme de 22 de ani. Cantemir a fost ales membru al Academiei din Berlin şi înalt consilier al lui Petru cel Mare, ţarul Rusiei. Un portret celebru îl înfăţişează în ţinută de senior apusean.

Învăţatul principe a fost atent la toate curentele politice–militare ale timpului său, am spune la fenomenele geostrategice ale sud-estului european.

A cultivat numeroase domenii de ordin cultural, invederând un veritabil spirit enciclopedic. A scris studii de logică şi metafizică, de filosofie politică (se citează, de pildă, textul Cercetare naturală a monarhiilor – Monarchiarum physica examinatio) O carte de educaţie creştină şi de reflexie filosofică – Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea a fost răspândită în copii numeroase, introducând în cultura română interesul pentru destinul nestatornic şi disputa dintre suflet şi trup.

38 Este semnificativă sensibilitatea stolnicului pentru podul de peste Dunăre

ridicat din porunca lui Traian „Acest pod mare minune şi mare lucru au fost şi aieve semn iaste de nespusa-i putere ce au avut acea împărăţie”. (Cronicari munteni, ediţie 1988, p.11).

75

Opera literară cea mai importantă a lui Dimitrie Cantemir este Istoria ieroglifică (1705), roman alegoric legat de lupta pentru domnie în partidele boiereşti. „Probabil că prima operă literară în deplinul înţeles al cuvântului”39.

Observaţie psihologică, scene pitoreşti şi inedite, tablouri naturale viguroase cu rezonanţe cosmice, sesizarea tipologiei umane (sub înveliş animalier), nimic nu lipseşte acestui roman spre a smulge admiraţia multor generaţii de istorici literari. „Literatura noastră medievală – scrie Nicolae Manolescu – nu cunoaşte o operă comparabilă cu acest roman cult”40.

Publicarea Istoriei ieroglifice s-a făcut foarte târziu. Paradoxală sub acest aspect a fost şi situaţia lucrării de excepţie a lui

Dimitrie Cantemir Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei). Ea a fost premiată de Academia berlineză în timpul vieţii autorului. A apărut în limba germană, pe la 1760, şi a fost editată în traducere românească la 1851. Opera lui Cantemir este o sursă excepţională de informaţii cu caracter geografic şi etnografic, politic-instituţional şi cultural, un compendiu al civilizaţiei românilor. Era destinat cunoaşterii pământului, locuitorilor şi obiceiurilor acestora, a instituţiilor lor politice şi a vieţii sociale de către lumea savantă din Apusul Europei. Descriptio Moldaviae a servit unor generaţii de istorici, etnografi şi literaţi din ţara noastră, atrăgând mereu atenţia prin informaţiile pe care le conţine şi prin sugestiile pe care le oferă pentru comentarii suplimentare.

Cartea care l-a plasat pe Dimitrie Cantemir în seria celor mai cunoscute personalităţi ştiinţifice române a fost Istoria incrementorum atque decrementorum Aulae othomanicae (1714-1716) – Istoria creşterii şi descreşterii imperiului Otoman. A fost tradusă la nu mult timp după apariţie în engleză şi franceză (1734; 1743), apoi în germană.

Această temă a creşterii şi descreşterii, deopotrivă filosofică, dar şi concret istorică, avea să fie reluată de Montesquieu, Consideraţii asupra măririi romanilor şi cauzelor decăderii lor (1734), apoi de Edward Gibbon, Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului roman (1770-1788) şi de mulţi alţi istorici de mai târziu.

39 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, I, Editura Minerva,

Bucureşti, 1990, p.77. 40 Ibidem, p.92.

76

Cantemir reia în cea mai mare parte, în lucrarea sa, textul unui autor oriental. I-a adăugat reflecţii şi consideraţii, precum şi note proprii. Lucrarea lui Dimitrie Cantemir a rămas pentru aproape un secol una dintre cele mai intens folosite opere despre Imperiul Otoman.

Pentru istoriografia noastră cea mai importantă scriere a lui Dimitrie Cantemir este, aşa cum am amintit, Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor (1719-1722), scrisă de autor în limba română. Până la întocmirea operei lui Gheorghe Şincai, Hronica românilor şi a mai multor neamuri scrierea lui Cantemir a fost cea mai erudită şi cea mai savantă. Autorul a apelat la circa 150 de izvoare.

Fără calităţi stilistice deosebite, marcată de transpunerea topicii latine în română, preocupată de argumentarea tezelor sale, cartea lui Cantemir este un monument de erudiţie.

Textul gravitează în jurul problemei formării poporului român. Ca majoritatea istoricilor umanişti şi ca reprezentanţii iluminismului românesc, Dimitrie Cantemir susţine latinitatea pură a românilor.

Însuşi titlul lucrării este semnificativ: între romani şi moldo-vlahi există o identitate. De aici articularea romano-moldo-vlahilor.

„Căci noi de la noi câtu-i negru sub unghe nu von dzice, precum (că) cea dintâi a romano-moldo-vlahilor în Dachia descălecătură să fi fost de la Traian Marele împărat”41. În sprijinul acestei idei Cantemir aduce o imensă documentare. El citează autori greci sau bizantini, ca şi cum toţi ar susţine latinitatea, permanenţa locuirii şi unitatea românilor, deşi unii autori bizantini împărtăşeau, de pildă, ideea emigrării populaţiei daco-romane.

Aveau însă în Cantemir un adversar inflexibil. Descalifica mai ales pe Simion Dascălu şi pe Misail Călugăru „teaca minciunilor”, pe cei care contestau nobleţea latină a originii românilor. Era nevoie de o hotărâtă ripostă dată „blojeritorilor”, întrucât aceştia, speculând pasivitatea românilor, au răspândit tot felul de neadevăruri: „Pizmăluitori sunt mulţi... dară noi tăcând şi odihnindu-ne” alţii au pornit să scrie.

După atâtea „scorniri” era firesc să ia „armele rătuirii” (apărării) cei dornici să restabilească dreptatea împotriva clevetitorilor „ca adevăraţi şi aieve a biruinţei nădejde de drept război pentru noi să apucă”42.

41 Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimii a moldo-vlahilor, Editura Albatros,

1981, p.8-9. 42 Ibidem.

77

În critica şi în punctele de vedere ale lui Cantemir este evident spiritul ofensiv. El îi desfide şi îi consideră lipsiţi de bună credinţă pe autorii care cred că Dacia a fost colonizată de oameni de strânsură sau de elemente rău famate. „Deciu voi mărturisi precum poporul romano-moldo-vlahilor nu din glogozala a naşteri de strânsură să fie scornit ce din cetăţeni romani, din ostaşi veterani şi din mari familii să fie ales”. „De atunci românii îşi păzesc evghenia” (nobleţea).

Atitudinea critică, viziunea care stă la temelia lucrării lui Cantemir, întreaga explorare şi argumentaţia pe care o susţine sunt străbătute de un patriotism intens, militant. Principele e un om cu inima caldă, uneori cu o explozivă forţă a sentimentelor.

Pentru Dimitrie Cantemir toate susţinerile sale sunt ireproşabile, exprimă adevăruri de necontestat. Chiar şi atunci când susţine latinitatea exclusivă a românilor, când afirmă teza exterminării dacilor sau când crede în vechimea unui stat independent din care s-au desfăcut apoi cele trei părţi statale româneşti. Se defineşte astfel în textul cantemirian şi o unitate politică, nu doar etnică a românilor.

Sunt puncte de vedere care nu se susţin. Dincolo de neadevărul lor stă însă o idee înaltă: nevoia de a închega conştiinţa unui neam în câteva repere esenţiale ale existenţei sale.

Aceste repere urmau să călăuzească şi să dea vigoare faptelor contemporane, singurele care îi cinstesc pe urmaşi. Trecutul semnifică modelul, dar nu acoperă scăderile prezentului.

Istoria este, în acest sens, o carte de învăţătură care cuprinde imaginea trecutului. A ne oglindi în ea înseamnă a ne asuma responsabilităţi pentru ca oamenii şi comunităţile să se ridice la înălţimea strămoşilor. „Slujească-se dară cu osteninţele noastre neamul moldovenesc şi ca într-o oglindă curată cinstea neamului său privindu-i, îl sfătuiesc nu în trudele moşilor şi strămoşilor să se mândrească, ce în ce au scăzut din calea vredniciei, chiar înţelegând urma şi bărbăţia lor râvnind”.

Dimitrie Cantemir a cuprins în raza scrisului său fenomenul românesc de pretutindeni şi a căutat să plaseze istoria românilor în cadrul celei universale. Opera lui Cantemir prezintă interes şi prin consideraţiile asupra metodei de cercetare în istorie43. El a atras atenţia asupra necesităţii de a

43 Problema metodei istorice la Cantemir şi a atitudinii faţă de izvoare la P.P.

Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Editura Academiei, 1958, p. 233-236.

78

susţine propriile opinii cu cât mai multe informaţii. Dictum unius, dictum nullius sună un dicton latinesc, însemnând: o spune unul, n-o spune nimeni, în sensul că o singură mărturie este prea puţin credibilă. Din două izvoare referitoare la aceleaşi fapte cel mai credibil este izvorul mai apropiat în timp de faptul sau evenimentul investigat. Dacă lipsesc ştirile directe, cum se spune de mâna întâi, atunci vom recurge la relatările din lucrările altor cercetători. În cazul în care un eveniment nu este decât parţial acoperit de informaţii, putem să facem inteligibil întregul prin extrapolarea ştirii de care dispunem asupra „părţii ascunse”, cu condiţia de a păstra logica internă a totalităţii, a construi deducţia potrivit raţiunii întregului.

Privită în ansamblu, opera lui Dimitrie Cantemir propune o întreită semnificaţie: a) Ea a adus o contribuţie substanţială la abordarea erudită a istoriografiei române; b) A adus scrisul cronicăresc până în pragul trecerii la istoriografia iluministă. „Hronicul reprezintă o sinteză între tradiţia cronicarilor moldoveni şi rigorile istoriografiei europene a vremii”44. În domeniul literar Istoria ieroglifică este considerată, cum am amintit, „prima operă literară românească în deplinul înţeles al cuvântului”45; c) Opera lui Dimitrie Cantemir a înscris creaţia spirituală românească în circuitul culturii europene.

Dacă Dimitrie Cantemir semnifică ipostaza erudită a spiritului românesc, Ion Neculce (1673-1745) ne arată faţa de meşter neîntrecut al limbii române cronicăreşti.

A fost, ca şi ceilalţi cronicari de vază moldoveni, un mare dregător, a avut ca şi ei o viaţă agitată, aflându-se în refugiu în Rusia, ca hatman al oştirii moldovene şi apropiat al lui Dimitrie Cantemir. Retras apoi în Polonia s-a întors în patrie pe la 1720 arătând că lucrul cel mai mângâietor este „să ţii de ţara ta”. „Oricât ai fi în cinste la vreun domn, bine iaste să-i slujeşti cu dreptate, că şi de la Dumnezeu ai plată. Iar cu domnul niciodată să nu pribegeşti. Ce să-i slujeşti în ţara ta...”46.

Neculce nu era un om cu vastă pregătire cărturărească. Citise operele înaintaşilor, avea lecturi din scrierile ecleziastice, probabil şi din autori străini.

44 Nicolae Manolescu, op.cit., p.77 45 Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura

Academiei, Bucureşti, 1979, p.153. 46 Ion Neculce, Opere. Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, ediţie

Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, 1982, p. 619-620.

79

A pribegit chiar în Muntenia, în casa lui Constantin Cantacuzino, apoi în Rusia şi şapte ani în Polonia.

Dincolo de orice, Ion Neculce are aerul unui om înţelept, a trăit mult, a gândit asupra rosturilor vieţii. Sunt nenumărate pasajele cronicii sale care învederează o reflexie încărcată de experienţa vieţii, un gând care desluşeşte tâlcul acesteia.

Oricum, Ion Neculce era pregătit să zugrăvească epoca pe care o cuprinde Letopiseţul Ţării Moldovei, de la 1661, domnia lui Dabija Vodă şi până la Ion-vodă Mavrocordat (1743), cu câţiva ani înainte de a muri. Perioada cuprinde opt decenii. Cinci dintre aceştia au fost trăiţi de Neculce ca martor al timpului, încât descrierea lor este mai mult o operă de amintire. Neculce scrie: „Iară de la Dabija-vodă înainte îndemnatu-s-au şi Ion Neculce, biv-vel-vornic de Ţara de Sus a scrie întru pomenirea domnilor. Însă până la Duca-vodă cel bătrân47 l-am scris de pe neşte izvoade ce am aflat la unii şi la alţii şi din auzitele celor bătrâni boiari; iară de la Duca-vodă cel bătrân înainte, până unde s-a vide, la domnia lui Ion-vodă Mavrocordat, nici de pre un izvod a nemărui, ce am scris singur, dintru a sa ştiinţă, cât s-au tâmplat de-au fost în viaţa sa. Nu i-au mai trebuit istoric strein să citiască şi să scrie, că au fost scrisă în inima sa. Deci vă poftescu cetitorilor să primiţi şi să nu gândiţi că doară pre voia cuiva, ce, precum s-au tâmplat, cu adevăr s-au scris”48.

De altfel, o bună parte a letopiseţului este consacrată domniei lui Dimitrie Cantemir, evenimentelor legate de războiul ruso-moldo-turcesc pe Prut, la Stănileşti (1711), în care Neculce a fost nu doar spectator, ci l-a trăit ca actor, fiind hatman al oştirii moldovene. Aceasta nu-l împiedică să descrie întâmplările cu detaşare şi să dea scrisului acelaşi aer de picturalitate ca întregii materii a letopiseţului său. Nota distinctivă a scrisului său este, aşadar, darul descrierii, capacitatea de a capta cititorul prin cuvântul plin de miez, prin expunerea sfătoasă, molcomă ca a unui vârstnic liniştit şi înţelept.

47 Este vorba de Gheorghe Duca. A fost de trei ori domn al Moldovei, ultima

domnie fiind cuprinsă între 1678-1883. Neculce avea în anul morţii lui Gh.Duca doar 10 ani, încât este greu de admis că înţelegea suficient de bine lucrurile ca să scrie din amintiri. Putea face aceasta mai curând după ultima domnie a lui Constantin Duca (1693-1695), când Neculce era deplin matur.

48 Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei precedat de O seamă de cuvinte, ediţie Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, 1982, p. 158.

80

Scrierea lui Ion Neculce face operă educativă fără să fie didactică şi tinde spre obiectivitate, fără să facă din aceasta o virtute.

În Letopiseţ se întâlnesc şi scene de viaţă de la marile curţi şi fenomene ca fuga ţăranilor de pe moşii, şi întâmplări proprii vremii: secete cumplite sau năvala lupilor peste oameni în ţinutul Neamţului.

Acestea sunt, desigur, scene palpitante cărora Neculce nu le imprimă intensităţi dramatice. Descrierea lui curge ca o apă liniştită pe hotarele Moldovei, cronicarul înţelegând că vremea aducea în curgerea ei şi timpuri de cumpănă şi lăcomia turcilor şi domni mai buni, şi zile de strânsoare. În mare, Letopiseţul lui Neculce este realmente o operă cu virtuţi literare şi o carte de învăţătură istorică.

Reflecţia lui este de alt tip decât a umaniştilor clasici, dar are în ţesătura ei nenumărate fibre umaniste.

Parcă pentru a da mai multă savoare letopiseţului, Neculce l-a precedat de O samă de cuvinte, mici însemnări care punctează o serie de momente insolite din viaţa Moldovei, a oamenilor ei, începând cu Ştefan cel Mare. Sunt scene inedite, atitudini şi reacţii ale unor personaje ale vremii, întâmplări neaşteptate, fapte rămase în umbră. Neculce le reînviază şi le dă o nouă prospeţime. O istorie orală, bine valorificată de cronicar, mai ales în latura semnificaţiei umane a trecutului. Cronicarul atrage atenţia: poate nu toate cele relatate sunt veridice, dar marea lor majoritate s-au petrecut aievea. Importantă este nu atât veridicitatea sau neveridicitatea faptului în sine, cât răsfrângerea în imaginar a acestuia.

*

Moldova a parcurs, prin urmare, în secolul al XVII-lea şi la începutul celui următor un arc cultural de o deosebită semnificaţie în viaţa spirituală a poporului nostru. Este o epocă de renaştere şi elan, de definire a unor repere centrale ale culturii noastre şi de constituire a unui capitol din care se revendică mişcarea istoriografică şi literară ulterioară.

Să nu uităm, în acest context, că Moldova a dat şi un cărturar de seamă care nu se integrează matricei cronicăreşti propriu-zise, dar care participă cu valori şi contribuţii demne de elogiu la constituirea ansamblului umanismului românesc. Este vorba de Nicolae Milescu, spătarul, (1636-1708) poliglot, cărturar, călător cu itinerarii întinse (de la Constantinopol în Apusul Europei şi de acolo la Moscova), diplomat şi explorator al Siberiei în solia pe care a făcut-o de la Moscova la Pekin. A scris în domeniul teologiei şi filosofiei, a

81

tradus întâia dată în limba română Vechiul Testament şi s-a făcut cunoscut mai ales prin scrierile prilejuite de „momentul chinez”: peregrinările sale în afundurile Siberiei incluzând Jurnalul de călătorie de la Tobolsk la Nercinsk, o descriere a Chinei şi un raport diplomatic: Documentele de stat ale soliei lui Nicolae Spătaru în China.

Ele formează de fapt un ansamblu şi propun un tablou impunător prin vastitatea spaţiilor prezentate, prin arta descrierii care menţine mereu viu interesul pentru lumea, civilizaţia şi specificul Curţii imperiale chineze. Operele lui Nicolae Milescu au circulat în copii şi în traducere grecească în timpul vieţii lui, dar au fost editate abia târziu. În limba română, prima versiune, după o copie grecească, s-a realizat doar în 1888. Ulterior s-au întocmit ediţii fără ca învăţatul Nicolae Milescu să se bucure de un monument editorial la nivelul operei sale, deşi s-au întreprins destule exegeze asupra scrierilor şi activităţii spătarului.

* * *

În Muntenia istoriografia medievală şi umanistă (cu excepţia operei lui Constantin Cantacuzino) s-a izbit de dificultăţi mari49.

Cronicile mai vechi nu s-au păstrat încât primele scrieri sunt detectabile abia din secolul al XVI-lea, fără să parvină în forma iniţială până la noi. S-au păstrat texte de interes literar-religios ca de pildă Viaţa lui Nifon, întocmită de Gavril Protul (superiorul comunităţii atonite), care consemnează evenimente petrecute în Ţara Românească între 1504-1520. De la 1545 şi până la 1591 (de la Mircea Ciobanul până spre urcarea pe tron a lui Mihai Viteazul) ar fi continuat seria istorică un alt cronicar; despre Mihai Viteazul şi domnia lui s-au scris cronici (în română a logofătului său, Theodosie Rudeanu, apoi ale lui Balthazar Walter şi Stavrinos) ultimii aflaţi în apropierea marelui domnitor. Unele dintre acestea sunt inspirate, se crede, după cronica internă a lui Theodosie Rudeanu.

În al doilea deceniu al secolului al XVII-lea a lăsat însemnări Matei, egumenul mănăstirii Dealului, grec de origine şi totodată mitropolit al Mirelor (de aici numele său Matei al Mirelor).

49 Pentru istoriografia Ţării româneşti are valoare de referinţă lucrarea lui

Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi..., p. 369-488.

82

Istoria celor petrecute în Ţara Românească (1602-1618), a lui Matei al Mirelor, a fost tipărită de mai multe ori la Veneţia şi tradusă, probabil, şi în limba română în secolul al XVII-lea.

O intensificare a preocupărilor istoriografice a avut loc în vremea domniei lui Matei Basarab, care a promovat o bogată operă culturală. Particularizată prin anumite trăsături care poartă o mai apăsată pecete a ortodoxiei tradiţionale, împlinirile din vremea lui Matei Basarab se conjugă cu remarcabilele realizări din Moldova lui Vasile Lupu, înscriind un moment semnificativ în dezvoltarea vieţii culturale româneşti.

Tradiţia istoriografică din Ţara Românească păstrată în fragmente lacunare datorită vicisitudinilor vremii, s-a reluat, aşadar, în timpul lui Matei Basarab cu interes sporit.

Dar abia peste două decenii şi jumătate această recoltă a putut fi valorificată în câteva letopiseţe care au ajuns până la noi. Cele mai importante dintre ele sunt aşa-zisul Letopiseţ cantacuzinesc (titlul original fiind Istoria Ţării Rumâneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini) şi Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti de Radu Popescu.

Se adaugă aici, bineînţeles, Istoria Ţării Rumâneşti (1700) a stolnicului Constantin Cantacuzino.

Cei mai mulţi specialişti atribuie Letopiseţul cantacuzinesc lui Stoica Ludescu, logofăt la curtea cantacuzinilor. Cum perioada în care s-au scris cronicile în Ţara Românească a fost frământată de rivalităţile dintre facţiunile boiereşti, de un moment de vârf al „regimului nobiliar”, se înţelege că situaţia s-a răsfrânt şi asupra orientării cronicarilor, apropiaţi de o tabără rivală sau de alta. Partizanatul şi-a pus amprenta pe felul în care a fost înfăţişată mai ales perioada apropiată în timp de cei care au scris (1660-1720): Un Letopiseţ al Bălenilor şi o Cronică a lui Radu Greceanu dedicată epocii lui Constantin Brâncoveanu, precum şi o Cronică anonimă tot despre Brâncoveanu. Sigur, aceste cronici sunt encomiastice. Prezintă pe domn şi faptele sale într-o lumină favorabilă, punctând pe ani (cum o face Radu Greceanu) evenimentele mai importante, iniţiativele domnului, opera sa culturală, împrejurările ridicării palatelor şi ctitoriilor. Se relatează, bineînţeles, meandrele raporturilor lui Brâncoveanu cu Poarta otomană şi cu alte puteri învecinate (Austria şi Rusia), se subliniază calităţile sale de negociator, supleţea politicii sale externe.

Autorii evită să vorbească de fiscalitatea excesivă a domnitorului, impusă, este drept, de dublarea haraciului către Poartă, dar şi de arghirofilia

83

domnitorului cu copii mulţi, curte bogată şi costisitoare, dar şi cu moşii şi cirezi de vite, cu vocaţia milosteniei, a înzestrării mănăstirilor şi bisericilor ridicate în ţară sau dincolo de hotarele ei (de exemplu la Sâmbăta, în Ardeal) a promovării unor remarcabile fapte de cultură.

Cele mai interesante scrieri istorice din epocă sunt Letopiseţul cantacuzinesc şi Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti de Radu Popescu. Nu întreg textul acestor cronici este operă originală a autorilor. Ele includ masiv părţi din scrieri mai vechi: Viaţa lui Nifon, însemnări istorice ale lui Matei al Mirelor etc.

Ambele cronici caută să reconstituie istoria Ţării Româneşti de la întemeiere. Până în secolul al XVI-lea, naraţiunile sunt însă lacunare şi aproximative.

Ambele admit ideea întemeierii prin descălecarea din Ţara Făgăraşului a lui Radu Vodă (1290), ambele fac referiri la câţiva domnitori importanţi (Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş etc.), dar ambele operează cu date imaginare privind durata domniilor, succesiunea domnitorilor etc.

Ambele expun însă amplu domnia lui Mihai Viteazul şi a lui Matei Basarab, cu date şi amănunte indispensabile privind activitatea lor politică şi diplomatică. Cronicile transmit senzaţia măreţiei şi curajului marelui voievod, energia lui clocotitoare şi statornică în atingerea ţelului propus. Descriind bătălia de la Călugăreni, Radu Popescu arată: „Că Mihai Vodă ca un fulger umbla pen oaste...”50

Iar în Letopiseţul cantacuzinesc întâlnim frumoasa metaforă a morţii lui Mihai Viteazul, pe Câmpia Turzii: „Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaci, pentru că nu ştiuse, nici împrilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează”51.

În legătură cu Matei Basarab, cronicile prezintă amplu înfruntările dintre domnitorul muntean şi Vasile Lupu, opera de ctitor al mânăstirilor şi bisericilor care împânzesc până astăzi Muntenia (în special, în judeţul Vâlcea) şi răscoala seimenilor şi dărăbanilor (dorobanţilor) de la sfârşitul domniei lui Matei Basarab.

Istoria lui Radu Popescu priveşte trecutul Ţării Româneşti într-o largă perspectivă a raporturilor Valahiei cu Moldova, cu Principatul Ardealului şi cu puterile vecine: Austria, Polonia, Rusia şi căzăcimea şi, bineînţeles, cu Poarta Otomană. Probabil că în această privinţă Istoria lui Radu Popescu,

50 Cronicari, ediţie 1988, p.169. 51 Ibidem, p.108.

84

este lucrarea cu cel mai larg orizont, de până la el, asupra contextului internaţional al Ţărilor române. Mai mult, înserează în text şi ştirea cu privire la descoperirea Americii: „America, lumea cea noao, o au aflat Criştov Columbul, călugăr frâncescu, cu cheltuiala şpaniolului; care au fost neştiută de noi, şi lumea noastră de ei neştiută”52.

În genere, deşi a avut o viaţă cu suişuri şi căderi spectaculoase, umbrită de multe încercări, Radu Popescu, fiul marelui boier, vistierul Hrizea, păstrează în scris o notă de obiectivitate (în ciuda accentelor polemice) deşi Cantacuzinii şi Constantin Brâncoveanu i-au fost adversari (măcar din vreme în vreme). Poate că de aceea a tânjit după vremuri mai liniştite, aşa cum au fost în vederile lui domnia lui Pătraşcu cel Bun: „Pătraşcu-vodă acesta au venit domn de la turci, şi au domnit ţara bine, şi boiari fără vrăjbi, fără morţi, fără prăzi, precum tuturor place; pentru aceia şi «bun» l-au numit, pentru bunătăţile lui ce avea”53.

Cronicarul a avut norocul să trăiască mult. A continuat istoriile sale cu domnia lui Nicolae Mavrocordat, pe care-l prezintă într-o lumină favorabilă şi pentru că domnitorul i-a fost un veritabil binefăcător. În timpul războiului austro-turc încheiat prin Pacea de la Passarovitz (1718). Radu Popescu uită de faptul că într-o vreme s-a aflat în tabăra austriacă şi acceptase demiterea lui Nicolae Mavrocordat. S-a reîntors însă la Bucureşti şi a redevenit un apropiat al domnitorului.

Cronicarul ţine să arate spiritul tolerant al lui Nicolae Mavrocordat şi două iniţiative realmente importante întreprinse de el: scăderea cuantumului haraciului şi interzicerea refulării turcilor „brăileni” şi silistreni dincolo de marginile raialelor pe care le deţineau54. O realizare pe care cronicarul o subliniază este zidirea mănăstirii Văcăreşti, (1716-1722) remarcabilă operă arhitectonică, lipsită în etapele ulterioare de îngrijirea care i s-ar fi cuvenit, ajungând să fie demolată sub Nicolae Ceauşescu.

Încolo, cronica împleteşte descrierea faptelor domestice (căsătoria fiicei şi fiului lui Nicolae Mavrocordat) cu faptele de arme din vremea războiului turco-austriac (1716-1718), precum şi cu ştiri petrecute pe scena mai largă a istoriei europene: moartea împărătesei Ecaterina a II-a, abdicarea

52 Ibidem, p.160. 53 Ibidem, p.162. 54 Ibidem, p. 224.

85

regelui Spaniei şi urcarea pe tron a regelui Angliei, George IV (1820) (Gheorghie August)55.

Nicolae Bălcescu a editat o parte a cronicii lui Radu Popescu în „Magazin istoric pentru Dacia” şi a folosit textul cronicii în redactarea operei sale Românii supt Mihai Voievod Viteazul.

În Istoria României în date, coordonată de Constantin C. Giurescu, se subliniază că Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti „este ultima operă istoriografică de amploare a culturii muntene din perioada de apogeu a epocii vechi”56.

Profesorul Giurescu are dreptate. Istoriografia munteană a făcut progrese însemnate în epoca de înflorire culturală din vremea lui Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu.

Faţă de realizările din acest timp, mai ales din acea frumoasă perioadă de înflorire sub domnia lui Constantin Brâncoveanu, între care putem număra minunate ctitorii, palate, şcoli de aleasă ţinută, tipărituri religioase – inclusiv Biblia lui Şerban Cantacuzino – obiecte de artă, broderii, cărţi ferecate în aur şi bijuterii de preţ, scrieri sapienţiale şi codice de legi, istoriografia nu a reuşit performanţe pe măsură.

Totuşi faptul că s-a pus cât de cât ordine în tradiţia cronicărească din Ţara Românească şi s-a făcut lumină în câteva din marile perioade ale istoriei ţării – Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu – ne dau măsura unor contribuţii care au permis trecerea spre noi realizări în acest domeniu. Aveau să urmeze însă decenii în şir până să se înfiripe noi cristalizări istoriografice nu numai în Ţara Românească, dar şi în Moldova. Ştafeta va fi preluată şi purtată cu succese remarcabile de Şcoala Ardeleană în deceniile care vor încheia veacul al XVIII-lea.

55 În Istorii apare o inadvertenţă vorbindu-se de Gheorghie I şi Gheorghie al II-

lea (op.cit.) p.250). 56 Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, 1971, p.150.

Pentru ansamblul operei lui Radu Popescu vezi N.Cartojan, op.cit., 1980, p.436-454; Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei, 1979, p.693-696.

86

ISTORIOGRAFIA ILUMINISTĂ

1. Consideraţii generale Alături de Renaştere şi de umanism, iluminismul joacă un rol

important în plămădirea culturii moderne. El reprezintă un mare curent spiritual, care cuprinde şi este specific mai ales pentru secolul al XVIII-lea. Unele manifestări aderente iluminismului purced însă mai de mult, suind până spre jumătatea secolului al XVII-lea. Iluminismul a lăsat în patrimoniul culturii mondiale cuceriri considerabile, cu caracter de permanenţă. Mari descoperiri ştiinţifice, mari postulate şi opere din domeniul filosofiei şi al gândirii sociale, mari realizări de ordin cultural şi artistic hrănite de setul de valori iluministe se integrează lanţului culturii universale încât ele nu au semnificaţii doar pentru epoca în care s-au afirmat. Ele sunt bunuri comune ale unui patrimoniu peren, dincolo de timp şi de împrejurările imediate cu caracter concret în care au apărut. Pentru a situa istoriografia în coordonatele iluminismului nu este suficient să ne raportăm doar la mişcarea spirituală în sens strict.

Trebuie să ţinem seama de multiplele fenomene care se petrec la nivelul ţesuturilor sociale şi politice ale societăţii, de marile evenimente care se constituie ca adevărate pietre de hotar în istoria omenirii.

Astfel, secolul al XVIII-lea reprezintă pentru Europa Apuseană o perioadă decisivă în afirmarea modului de producţie capitalist, în constituirea clasei de mijloc, în dezvoltarea comerţului mondial şi a navigaţiei, în progresul educaţiei şi al urbanizării. Trebuie ţinut seama de faptul că aceste fenomene sunt caracteristice mai ales pentru Europa Apuseană, în special pentru Anglia, Ţările de Jos şi Franţa. Un capitalism comercial se dezvoltase în secolele precedente, în Italia, de fapt în oraşele - comune din peninsulă.

Restul Europei era o zonă profund agrară şi chiar în Europa Apuseană, cu excepţia Angliei şi a Ţărilor de Jos, agricultura, şi populaţia rurală, era de

87

departe majoritară. Important este însă faptul că au apărut şi s-au afirmat fenomene noi de ordin economic şi social, care aveau să schimbe, într-o perspectivă de durată, ceva mai lungă, fizionomia Europei Occidentale, factorii dinamogeni ai dezvoltării. Pe scena secolului al XVIII-lea se înscriu ca evenimente capitale războiul de eliberare al coloniilor engleze din Noul Continent şi proclamarea independenţei S.U.A. (1776), precum şi Marea Revoluţie Franceză de la sfârşitul secolului (1789-1794). Naşterea naţiunii americane, crearea S.U.A. constituie un fenomen cu semnificaţie istorică şi mondială, dacă ţinem seama, nu de condiţia concret istorică în care s-a zămislit noul stat, ci de destinul ulterior al acestuia.

Cât priveşte Revoluţia Franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ea a marcat profund naşterea lumii moderne, afirmarea principiilor politice şi doctrinare care se asociază cu libertăţile şi drepturile omului, cu sistemele moderne de guvernământ, cu schimbarea fizionomiei politice şi sociale a Europei. Pe un alt plan, acela care vizează baza tehnico-productivă a societăţii, sfârşitul secolului al XVIII-lea este marcat de începutul revoluţiei industriale. Fenomenul semnifică trecerea de la producţia manuală la cea mecanizată, bazată pe folosirea maşinilor. Se inaugurează, astfel, o eră nouă în viaţa materială a societăţii şi în schimbarea structurii sociale a acesteia. Se produce tranziţia spre un nou tip de societate şi de civilizaţie. De acum, gradul de dezvoltare industrială şi urbană va constitui principalul element de judecată al performanţelor unei societăţi, al avuţiei şi puterii materiale, al condiţiilor sale de viaţă.

Tot în acest secol al XVIII-lea, în câteva din marile state ale Europei – Austria, Prusia, Rusia – se produce, la nivelul sistemului de guvernare, fenomenul care a intrat în istoriografie sub numele de absolutism luminat.

Politica absolutismului luminat a fost promovată, de altfel, cu mari deosebiri de la un stat la altul: mai insistentă şi mai hotărâtă în Austria (mai ales, în vremea lui Iosif al II-lea)1, redusă la simulacru şi fanfaronadă verbală, în cazul ţarinei Ecaterina a II-a. „Ataşamentul pentru lumini, ca şi liberalismul ei – se arată în Istoria Europei, lucrare tradusă din limba franceză2 – sunt mai ales de faţadă”. Gândirea socială şi filosofică face

1 Vezi D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii

române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 227-245. 2 Istoria Europei, coordonatori J. Carpentier, F. Lebrun, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1997, p. 245.

88

joncţiune, măcar în anumite puncte, cu marea politică a unor curţi imperiale, după cum, aşa cum vom vedea, tot aceasta furnizează temeiul unor acţiuni sociale transformatoare care vor depăşi cu mult intenţiile filosofilor epocii, aşa cum s-a întâmplat în timpul revoluţiei franceze din 1789-1794.

Secolul Luminilor este unul prin excelenţă raţionalist; întreaga mişcare intelectuală a epocii ridică raţiunea la rang de instanţă supremă în ordinea cunoaşterii, de instrument capabil să pătrundă tainele naturii, ale societăţii, să explice omul şi raporturile sociale. Gândirea poartă emblemele raţiunii, cum se exprima un istoric polonez3; acţiunea umană trebuie să se producă potrivit prescripţiilor raţiunii. Mişcarea socială este încredinţată că se desfăşoară potrivit preceptelor raţiunii. Pătrunsă de raţionalitate, ea se închipuie nu numai necesară, dar şi conformă cu ideea de adevăr. Ea se legitimează prin raţionalitate. Dusă până la limitele ultime, absolutizată, o astfel de perspectivă se poate transforma dintr-o valoare cognitivă şi acţională, fecundă şi benefică, într-o dogmă intolerantă faţă de concepţiile sau valorile altora, aşa cum s-a întâmplat în timpul revoluţiei franceze de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. În mare, „miza raţiunii” pe care a jucat secolul al XVIII-lea a dat o recoltă bogată de valori fundamentale în câmpul ştiinţelor naturii şi al celor umane. Spre a înţelege ca totalitate marile realizări ale acestui secol în plan spiritual este necesar să facem câteva referiri şi la achiziţiile din domeniul ştiinţelor naturii. Pentru că, mai ales, ascensiunea cunoaşterii în acest domeniu a avut repercusiuni profunde în viaţa oamenilor, în dezvoltarea civilizaţiei materiale, în pătrunderea tainelor universului.

Bazată pe observaţie şi pe descoperirile realizate anterior de Galilei şi Kepler, astronomia a făcut progrese considerabile. Isaac Newton a descoperit legile gravitaţiei universale, punând bazele astronomiei moderne.

În domeniul electricităţii statice a făcut descoperiri însemnate Benjamin Franklin; în acest domeniu s-a inventat primul condensator electric. De asemenea, s-au pus bazele chimiei moderne. În ştiinţele naturii, suedezul Linné a pus temei clasificării zoologice şi botanice; în anatomie şi fiziologie, Harvey a descoperit, încă din 1628, circulaţia sângelui. Descoperirile tehnice au fost considerabile la sfârşitul secolului al XVIII-lea; prin aceasta a fost posibilă demararea revoluţiei industriale. Constituirea unui corp ştiinţific şi cultural adecvat a permis crearea unor societăţi ştiinţifice.

3 Vezi Jean Starobinski, 1789. Emblemele raţiunii, Editura Meridiane,

Bucureşti, 1990.

89

Epoca Luminilor îşi defineşte fizionomia substanţial diferită de perioada precedentă şi subsecventă ei şi prin viziunea care domină câmpul filosofiei şi al ştiinţelor socio-umane. Cum se ştie, încă filosoful francez Descartes proclamase primatul raţiunii, al cogito-ului în existenţa şi conştiinţa individului. Această idee a lui Descartes este exprimată în celebra formulă: Dubito ergo cogito; cogito ergo sum (Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist). Pe calea sugerată de Descartes, marea filosofie şi gândire social-politică a secolului al XVIII-lea caută să dezvăluie rolul demiurgic al raţiunii şi se construieşte pe sine în spirit raţionalist. Cea mai mare elocvenţă o are, în acest sens, doctrina filosofică a lui Kant. Potrivit acesteia, principiile morale şi cognitive ale oamenilor sunt autogenerate şi inevitabile. Ele îşi află sursa în raţiune, nu în vreo altă instanţă exterioară. Numai în virtutea propriei autogenerări şi autodeterminări se pot constitui o etică şi o ştiinţă sistematică. O cunoaştere şi o înţelegere a sensului faptelor capabile să favorizeze certitudinea adevărului, să pătrundă ordinea lucrurilor, regularităţile fenomenelor naturii şi ale spiritului, să fie implicit un îndreptar al acţiunii umane. Raţiunea imprimă caracter de universalitate naturii umane, defineşte identitatea comună a acesteia. Filosofia este interesată, ca atare, de universalul din om, nu de specificul fiecăruia, întrucât acesta se exteriorizează şi se înţelege numai pe fondul naturii lui universale. Filosofia raţionalistă a furnizat astfel bazele criticii societăţii existente şi premisele unor ideologii sociale şi politice cu funcţii transformatoare în epocă. Iluminismul s-a născut astfel sub semnul spiritului critic. Deşi acest mare curent spiritual a luat naştere mai întâi în Anglia, el a căpătat cea mai vie expresie în Franţa. Anume în mediul social francez, în care vibraţia tensiunilor din adânc prevestea furtuna de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, iluminismul şi-a pus în valoare cu deosebită elocvenţă spiritul critic şi capacitatea de a modela conştiinţa aptă să vină în întâmpinarea marilor transformări pe care le va declanşa revoluţia franceză.

Literaţii şi filosofii francezi (de fapt, un nume generic pentru oamenii de cultură) elaborează doctrine sociale, diferite ca forţă de pătrundere şi putere explicativă, în care caută să descifreze factorii motori ai procesului istoric şi să definească remedii pentru ameliorarea mecanismelor de guvernare şi de funcţionare a societăţii.

90

2. Filosofia şi istoria în secolul luminilor O simplă evocare a câtorva nume este, credem, suficientă spre a ne da

seama de amploarea demersului teoretic şi ideologic întreprins în epocă. Astfel, Montesquieu (1689-1755) a pledat pentru separarea puterilor

în stat şi a urmărit să formuleze principiile generale capabile să explice dezvoltarea istoriei în Consideraţii asupra cauzelor măreţiei romanilor şi a decăderii lor (1734) şi Spiritul legilor (1748).

Opera lui Montesquieu ţine mai ales de domeniul filosofiei politice decât de cel al istoriografiei. El a întreprins o critică relativ moderată a religiei, a stării societăţii şi instituţiilor din vremea sa, pe temeiul valorilor raţionaliste şi umaniste.

În această ordine de idei, este necesar să subliniem faptul că între umanismul secolelor XV-XVI şi iluminismul secolului al XVIII-lea sunt legături directe şi semnificative. Întâi de toate se cuvin subliniate încrederea în puterea raţiunii, situarea omului în centrul existenţei sociale, disocierea de biserică şi de religie ca factori dominanţi ai vieţii spirituale etc. Totuşi, între umanism şi iluminism sunt deosebiri esenţiale. Şi un curent şi celălalt susţin că lumea este construită pe baze umane şi raţionale. Dar iluminismul nu numai subliniază faptul că universul fizic şi moral nu are vreo legătură cu religia; el are şi o atitudine pronunţat critică faţă de religie, de practicile bisericii şi ale slujitorilor ei.

Mişcarea renascentistă şi umanistă era redusă la grupuri restrânse de artişti şi de savanţi. Era un fenomen spiritual dezvoltat în preajma unor curţi princiare (mai ales, italiene), a civilizaţiei aristocratice, fără iradieri în straturi mai adânci ale societăţii: Humanitas nu era umanitatea fiecărui om, ci rezultatul unui lung şi dificil proces de autoeducare.

Iluminismul îmbrăţişează ideea de om într-o perspectivă socială mai largă. El nu mai propune un proces de selecţie între oameni, nu creează o categorie de privilegiaţi, o aristocraţie a inteligenţei, ci manifestă un sentiment binevoitor pentru toţi semenii, pentru fiinţa umană, în genere.

Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai iluminismului a fost Voltaire (1697-1778). El are o operă întinsă. A cultivat literatura, dramaturgia, filosofia etc. A fost oaspetele unor curţi princiare, s-a aflat în corespondenţă cu monarhi ai vremii (Frederic cel Mare şi Ecaterina a II-a). A exercitat o mare influenţă asupra mediilor selecte artistice şi culturale ale vremii.

91

Voltaire este un novator nu numai în sfera reflecţiei teoretice asupra dezvoltării istoriei. El are şi o operă istorică propriu-zisă, demnă de interes. Principalele lui scrieri sunt: Viaţa lui Carol al XII-lea, rege al Suediei, celebru prin temeritatea şi vitejia sa, dar şi prin luptele nenorocoase purtate cu Petru I, ţarul Rusiei (Poltava, 1709).

O operă substanţială este Epoca lui Ludovic al XIV-lea, publicată în 1751. Unii cercetători o consideră prima operă istorică modernă. Voltaire prezintă un tablou cuprinzător al acestei epoci, nerezumându-se doar la aspectele militare şi politice. Ea răspunde nevoii de a îmbrăţişa fenomenele de ordin social, economic şi cultural ale istoriei. Voltaire descrie cu admiraţie figura lui Ludovic al XIV-lea, înţelege elanurile epocii „Regelui soare”, dar, pe ansamblu, descrie domnia sa în mod echilibrat şi cu simţul obiectivităţii. Surprinde oarecum faptul că istoria Franţei sub Ludovic al XIV-lea nu este suficient legată de dezvoltarea generală a civilizaţiei europene. „Sub aspect literar, lucrarea este o capodoperă” – relevă un analist american al scrisului istoric4. Stilul e suplu, clar şi elegant. Spiritul clarităţii şi al preciziei este, de altfel, consubstanţial culturii franceze, scrierile lui Voltaire fiind reprezentative în acest sens.

De o faimă mai mare s-a bucurat opera lui Voltaire Eseu asupra moravurilor şi spiritului naţiunilor (1756). El foloseşte în această amplă lucrare, poate pentru prima dată, termenul de filosofia istoriei, deşi cartea, ca atare, nu este una de filosofie a istoriei. Ea se înscrie în tipologia lucrărilor de istoria civilizaţiilor. Titlul sugerează, de altfel, acest lucru. Cum momentul reflexiv este ceva mai extins decât în cărţile de istorie de până atunci, Voltaire i-a dat această apreciere de nobleţe, „filosofia istoriei”, o sintagmă care va face o mare carieră în gândirea filosofică ulterioară.

În fapt, Voltaire caută să valorizeze realitatea istorică dincolo de fapta politico-militară a acesteia. El acordă atenţie problemelor economice şi sociale, prezintă aspecte legate de mentalitatea, obiceiurile şi cultura popoarelor. Un cunoscut istoric francez al culturii, Lanson, a revendicat pentru Voltaire privilegiul de a fi formulat prima oară „concepţia modernă a istoriei, a acelei istorii care prezintă tabloul şi explicaţia civilizaţiei”5.

4 Elmer Barnes, A History of Historical Writing, Dover Publications Inc, New

York, 1963, p. 153. 5 Alban G. Widgery, Les grandes doctrines de l’histoire, Editura Gallimard,

1961, p. 224.

92

Voltaire face o tentativă de a îmbrăţişa ansamblul civilizaţiei mondiale, incluzând în scrierea sa şi părţi privitoare la istoria Indiei şi a Chinei. Subiectul este însă mult prea vast pentru a putea fi stăpânit de Voltaire cu aceeaşi acurateţe. Aceasta rezultă din tratarea inegală a temei, din lacunele de informare şi de documentare. Ideile directoare ale lui Voltaire sunt însă fecunde şi valide6.

Filosoful şi scriitorul francez este critic faţă de evul mediu. El dă o lovitură tendinţei umaniste de a sanctifica antichitatea. Îl impresionează doar epoca raţionalismului. Fapt uşor de înţeles dacă ne gândim că Voltaire însuşi a fost un strălucit reprezentant al iluminismului.

Voltaire a avut imitatori francezi, englezi, germani pe terenul istoriografiei iluministe. Scrierile sale, deşi depăşite, dau şi în prezent senzaţia de prospeţime datorită fluidului intelectual intens, vibraţiei spirituale şi distincţiei stilistice a lui Marie-Arouet Voltaire.

Alături de Voltaire, o altă figură de vârf a iluminismului francez este Jean Jacques Rousseau. Opera lui este prin excelenţă una de filosofie politică şi socială şi nu una de istoriografie propriu-zisă. Consideraţiile sale asupra construcţiei societăţii în genere, a influenţei civilizaţiei asupra omului, a profilului său moral, ca şi ideile sale privind condiţiile necesare asigurării efective a libertăţii omului şi oamenilor prezintă însă un mare interes. Ele ridică probleme reale privind statutul omului în societate şi căile de realizare a unor şanse sporite pentru libertatea oamenilor, ca indivizi şi ca cetăţeni. Caracteristică este, în acest sens, scrierea sa Contractul social. În cea mai autentică viziune raţionalistă, Rousseau pune problema constituirii statului şi a funcţionării lui în termenii contractului social. Prin naştere şi prin apartenenţă la colectivitate, oamenii sunt egali în voinţa şi în drepturile pe care se edifică construcţia unui stat. Ei au dreptul la protejare egală din partea statului. Prin firea lucrurilor, nu toţi cetăţenii unui stat pot să participe în mod direct la realizarea exerciţiului puterii şi al administraţiei. Ei convin să delege o parte din drepturile lor unor persoane care le reprezintă interesele şi înfăptuiesc actul de conducere a societăţii în perioada mandatului pe care îl primesc. Această delegare a unor drepturi nu înseamnă şi pierderea lor din partea celor care le deleagă. Ei rămân în continuare titularii de fapt ai drepturilor integrale, din care deleagă numai o parte spre a beneficia de

6 Vezi Silvian Iosifescu, Voltaire, contemporanul nostru, Editura Albatros,

Bucureşti, 1983, p. 79-95

93

avantajele pe care le prezintă asocierea. Rousseau este, prin acesta, doctrinarul sistemului reprezentativ de guvernământ şi al libertăţii şi egalităţii oamenilor (ca indivizi şi cetăţeni). Doctrina lui a constituit o componentă însemnată a premiselor ideologice care au pregătit revoluţia franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Sigur, pledoaria teoretică pentru libertatea şi egalitatea oamenilor nu semnifică şi acceptarea de către doctrinari a acţiunilor de violenţă distructivă care au avut loc în timpul revoluţiei. O ultimă observaţie pe care o mai facem în legătură cu spiritualitatea lui Rousseau: ea împleteşte, oarecum paradoxal, raţionalismul iluminist de mare stricteţe cu sentimentalismul sensibil la freamătul trăirilor interioare şi la grandiosul spectacol al naturii. Prin această ultimă caracteristică, Rousseau se distinge ca precursor al unui alt mare curent spiritual şi cultural: romantismul.

O ţară care a adus o mare contribuţie la afirmarea iluminismului a fost Anglia. Ei îi aparţin însemnate descoperiri ştiinţifice, inovaţii tehnice care au făcut posibilă trecerea la revoluţia industrială, contribuţii de seamă în domeniul economiei politice, filosofiei, gândirii sociale şi istoriei.

Filosofia engleză a luminilor, spre deosebire de cugetarea abstractă germană, a pus în valoare importanţa experimentului ca sursă a cunoaşterii şi a senzaţiei ca fază premergătoare enunţului conceptual. Un mai mare interes pentru viaţa practică şi o nevoie mai pronunţată în a lega activitatea intelectuală de realitatea materială concretă explică, probabil, această împrejurare.

Ca şi în Franţa, autorii cunoscuţi mai ales ca filosofi şi gânditori sociali au cultivat şi scrisul istoric. Figura cea mai de seamă este David Hume (1711-1768). El a întocmit o Istorie a Angliei de la invazia lui Julius Caesar la revoluţia de la 1689 („revoluţia glorioasă”). Este considerată una dintre primele istorii naţionale ale Angliei.

Hume, ca istoric, acordă mai puţină importanţă studiului adâncit al faptelor şi surselor documentare. Scrierea lui este dominată de corpul de idei raţionalist.

Un istoric de mare prestigiu al secolului al XVIII-lea din Anglia a fost William Robertson (1721-1793). Ca formaţie profesională este, poate, cel mai competent savant englez al vremii, s-a dedicat domeniului cu tenacitate, a căutat să trateze profund temele îmbrăţişate, să exploreze cu discernământ şi acurateţe sursele documentare şi, în acelaşi timp, să situeze la un nivel teoretic ridicat problemele pe care le-a abordat.

94

În opinia lui Robertson, cercetătorul istoriei trebuie să ţină seama de demnitatea obiectului său, de faptul că are de-a face cu împrejurări şi procese de mare semnificaţie, cu acţiunea unor oameni celebri. Ca atare, el trebuie să se pătrundă de acest lucru şi să-şi împlinească datoria ca pe o magistratură.

De altfel, el a acordat importanţă marilor personalităţi, istoria sa este mai ales un elogiu adus demnităţii figurilor politice şi militare; prin forţa lucrurilor, el le-a prezentat într-un registru înalt spre a fi percepute adecvat. Robertson a introdus în opera sa şi elemente de istorie economică, socială şi culturală, dar nu acestea formează substanţa lucrărilor sale.

Prima lui lucrare majoră este Istoria Scoţiei (1759). Este cea mai finisată şi competentă operă a lui Robertson. Autorul manifestă un oarecare scepticism în legătură cu posibilitatea de a scrie istoria originilor unei naţiuni7. Robertson judecă şi el în mod critic evul mediu, dar o face mai nuanţat. Are consideraţii interesante cu privire la structura feudalismului. Îi datorează, însă, probabil, lui Voltaire felul în care tratează ideea de progres a societăţii de la barbarie la epoca modernă (secolul al XVIII-lea). Robertson percepe cu acuitate problema constituirii noului sistem internaţional al diplomaţiei, fundamentat pe principiul echilibrului puterilor.

O altă lucrare importantă a lui William Robertson este Istoria Americii. În ea se prezintă de o manieră interesantă descoperirea de către spanioli a continentului american şi cucerirea Lumii noi. Se impune, de asemenea, metoda sa de a cerceta obiceiurile şi moravurile populaţiei băştinaşe americane, de la triburile indiene din America de Nord la societăţile mai complexe ale aztecilor şi incaşilor.

Robertson are multe consideraţii de ordin teoretic integrate în ţesutul scrisului său istoric. El socoteşte, de pildă, că similarităţile care se observă în dezvoltarea popoarelor nu se datorează înrâuririlor reciproce. Ele derivă mai curând din faptul că popoarele ating în evoluţia lor acelaşi nivel de dezvoltare8. Cea de a treia mare lucrare a lui Robertson este Istoria lui Carol Quintul, împăratul Spaniei, figură de seamă a istoriei europene din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Prin vastitatea preocupărilor sale, prin amploarea documentării şi substanţa teoretică a operei, ca şi prin calităţile

7 Vezi Great Historians from Antiquity to 1800, Editor în chief Lucian Boia,

New York, 1991, p. 123. 8 Ibidem, p. 123-124.

95

stilistice ale scrisului său, Robertson rămâne o figură reprezentativă a istoriografiei iluministe din secolul al XVIII-lea.

Dar cea mai importantă figură a istoriografiei engleze din secolul al XVIII-lea, şi nu numai engleze, este Edward Gibbon (1737-1794). Lucrarea sa Istoria declinului şi prăbuşirii imperiului roman este considerată de unii autori cartea supremă a secolului al XVIII-lea. Este o lucrare scrisă parcă într-o stare de graţie, în care temeinicia cunoaşterii surselor se îmbină cu claritatea compoziţională a textului şi cu stilul bogat în inflexiuni, calm şi strălucitor în acelaşi timp, suplu şi masiv, adaptat foarte bine temei. Ritmul descrierii surprinde impecabil ritmul interior al fenomenelor şi al trăirii personajelor care se perindă pe imensa scenă a Imperiului roman.

Edward Gibbon este un maestru în arta de a pătrunde trăirile sufleteşti şi de a surprinde, dincolo de ţesătura faptelor şi întâmplărilor, motivaţiile psihologice ale acestora. Autorul s-a pregătit îndelung pentru întocmirea acestei opere şi a lucrat cu fervoare şi inteligenţă. A şi beneficiat de condiţii materiale bune care i-au permis să se dedice exclusiv studiului.

Tema este universală prin sine însăşi. Gibbon nu a cercetat manuscrise, a folosit mai ales surse tipărite. A ştiut însă să extragă din ele ceea ce era semnificativ şi corespundea realităţii. Sursele trebuie să fie, cu alte cuvinte, nu numai autentice; ele trebuie să fie şi credibile, să surprindă sensurile exacte ale fenomenelor.

Gibbon începe expunerea sa cu domnia împăratului Octavian August şi o duce până la căderea Imperiului Bizantin (1453). Urmăreşte mai amănunţit firul istoriei romane până în 641; de aci înainte şi până la 1453 (căderea Constantinopolului), autorul tratează materia în linii generale, însă, suficient de închegat datorită spiritului de sinteză, capacităţii de a surprinde esenţialul în chip concis.

Cartea lui Gibbon se distinge prin obiectivitate şi acurateţe. Unii cercetători ai operei sale aminteau că acesta împrumută de la Tit Liviu elocvenţa, de la Tacitus atitudinea filosofică, dar şi pragmatică faţă de istorie (în sensul că istoria trebuie să slujească vieţii), iar de la Polybiu claritatea privirii în explorarea afacerilor publice, administraţiei şi războaielor.

Este drept, Gibbon nu acordă atenţia cuvenită aspectelor economice, sociale şi culturale. El nu le neglijează, dar le introduce în materia expunerii doar incidental.

Se cuvine să menţionăm că Gibbon vorbeşte în lucrarea sa şi de Dacia antică, dezbate în termeni apropiaţi de realitate problema părăsirii Daciei de

96

către împăratul Aurelian. De asemenea, autorul englez înfăţişează războaiele lui Iancu de Hunedoara cu turcii, apreciind capacitatea militară, vitejia şi temeritatea marelui comandant de oşti9.

Episodul cuceririi Constantinopolului are caracteristicile unui tablou dramatic şi zguduitor, reuşind să facă pe cititor părtaş la prăbuşirea unei lumi, a unui soare care se stinge.

În ansamblu, lucrarea lui Gibbon este o vastă cercetare exactă, articulată într-o structură organică vie, pulsând de viaţă în toate componentele sale. Ea lasă impresia unei catedrale gotice, maiestuoasă în ansamblul ei şi, totodată, bogată în detalii de mare frumuseţe.

Opera lui Gibbon va fi depăşită doar peste un secol de monumentala lucrare a lui Theodor Mommsen, Istoria Romană. O egalează ca forţă stilistică şi beneficiază în idei de analiza mai adâncită a specialistului şi de progresele de metodă înregistrate între timp de ştiinţa istoriei.

În Germania, raţionalismul iluminist este ilustrat mai ales prin filosofie, secolul al XVIII-lea fiind dominat de Immanuel Kant, unul dintre cei mai importanţi filosofi. De asemenea, în literatură a strălucit geniul lui Goethe şi al lui Friedrich Schiller.

În domeniul istoriei, cultura germană este semnificativă mai ales prin reflecţia de ordin general asupra dezvoltării umanităţii şi a popoarelor.

Un reprezentant al iluminismului german a fost Johann Gottfried Herder (1774-1803). El a lăsat o moştenire culturală bogată (33 de volume), printre care şi o serie de studii şi reflecţii reunite sub titlul Idei asupra filosofiei istoriei omenirii. Herder a avut un rol de animator al culturii; a fost un spirit în continuă mişcare, dar nu a întocmit opere închegate şi unitare asupra naturii, asupra omului şi umanităţii, a firii popoarelor, a obiceiurilor şi limbii acestora, a providenţei şi necesităţii în istorie şi, desigur, a căilor spre progres al oamenilor, a puterii transformatoare a raţiunii, a valorilor culturale ale popoarelor.

Imaginea lui Herder asupra istoriei admite, pe de o parte, caracterul universal al substanţei umanităţii, dar pe de altă parte, el acordă atenţie specificului vieţii popoarelor, aportului acestora la zestrea umanităţii. Herder crede în puterea de creaţie a fiecărui popor, cheamă la studierea spiritului lor spre a fi corect înţelese. El a atras atenţia asupra semnificaţiei popoarelor

9 Edward Gibbon, Istoria declinului şi prăbuşirii Imperiului Roman, vol. III,

Biblioteca pentru toţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 212-225.

97

slave în viaţa Europei şi a susţinut ideea de a fi adunate comorile creaţiei artistice ale acestora. În genere, Herder a fost sensibil la tot ce punea în evidenţă geniul creator al popoarelor, indiferent că acestea erau mari sau mici10.

Prin simpatia pentru masele populare şi pentru popoarele oprimate, prin interesul pentru ideea de specific al naţiunilor, dar şi pentru spiritul universal al umanităţii, prin credinţa în mişcarea omenirii pe linia progresului şi a perfecţionării societăţii, ca şi a indivizilor, Herder a lăsat o operă care a găsit rezonanţă în cercurile culturale din Europa central-estetică, inclusiv în ţara noastră. Viaţa naţională şi socială a românilor ridică probleme care se regăsesc în opera gânditorului german.

O privire teoretică asupra istoriei universale a propus însuşi Kant într-o broşură a sa. Mai interesant este însă un mic studiu al său Despre pacea permanentă, în care Kant încearcă să demonstreze cum, pe temeiul raporturilor concrete interumane şi interstatale existente, s-ar putea ajunge la o pace permanentă. Ca instrument al arhitecturii păcii, Kant a propus crearea unui organism internaţional, în genul Ligii Naţiunilor de mai târziu, căreia popoarele suverane să-i delege o parte din prerogativele lor în scopul asigurării securităţii fiecăruia. Premisa pentru realizarea păcii perpetue Kant o vedea posibilă numai dacă popoarele şi oamenii au ca îndreptar principiile justiţiei şi ale moralei, care se transpun, pe terenul practicii sociale, în conştiinţa datoriei.

În Italia, iluminismul nu a mai avut aceeaşi putere de iradiere şi strălucire ca Renaşterea şi umanismul, dar s-a afirmat totuşi prin câteva figuri şi opere importante, inclusiv în domeniul istoriografiei.

Domeniul a fost ilustrat de Giambattista Vico (1668-1744), un autor care a scris mai multe opere istorice, a trăit retras, iar principala sa lucrare Principiile unei ştiinţe noi cu privire la natura comună a naţiunilor (1725) a fost publicată şi receptată la dimensiunile ei reale mai târziu. El a făcut „o operă de pionierat, introducând anumite metode de lucru şi propunând câteva principii generale”11. Astfel, Vico a pus problema posibilităţii cunoaşterii în istorie ca ştiinţă a omului în raport cu ştiinţele naturii. El a răspuns pozitiv la această problemă, subliniind, însă, că în istorie nu se pot formula legităţi

10 Johann Gottfried Herder, Scrieri, Editura Univers, Bucureşti, 1973, p. 175. 11 Alban G. Widgery, Les grandes doctrines de l’historie, Gallimard, Paris,

1965, p. 214.

98

precise, matematice. Dar omul, ca cercetător al propriilor acţiuni, poate explica cu destulă probabilitate procesele istoriei. El a făcut distincţie între ştiinţele care se bazează pe metode cantitative – ştiinţele naturii – şi cele care nu folosesc aceste metode, dar pot să furnizeze cunoştinţe valide. Acesta era, de pildă, cazul istoriei12. Istoria – arată Vico – nu este suma simplă a acţiunii oamenilor. Ea este mai mult decât atât, iar în rezultatele finale ale devenirii istoriei trebuie luate în calcul şi lucrarea Providenţei.

Vico îşi imagina istoria ca înregistrând câteva vârste în evoluţia sa. Prima ar fi vârsta zeilor, caracterizată prin dominaţia spirituală deplină a religiei, oamenii văzându-şi obârşia în mituri şi legende şi trăind în orizontul acestora; a doua vârstă este aceea a eroilor, dominată de figurile cavalerilor medievali şi de conştiinţa superiorităţii lor faţă de plebe; iar a treia vârstă este aceea a oamenilor, cea mai înaltă dintre toate, în care oamenii se recunosc egali de la natură. Pe acest temei au fost constituite comunităţile orăşeneşti (de tipul celor italiene) şi monarhiile. Vico vedea istoria parcurgând aceste trepte ca pe nişte procese conforme cu ideea de progres. Numai că fazele nu urmează un progres continuu ascendent. După parcurgerea unui ciclu (corso), istoria revine şi reia ciclurile dezvoltării sale. Se produce ceea ce el numea ricorso (reluare a ciclului). Dar noul ciclu nu se reia din acelaşi punct, nu este o repetare aidoma celei precedente, ci se produce o reluare pe spirală a dezvoltării. Această idee a dezvoltării pe spirală şi a dialecticii contradictorii a progresului s-au dovedit fecunde în etapele ulterioare ale abordării problemelor de metodă şi de cunoaştere în istorie.

Iluminismul italian s-a împletit, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu preocupări izvorâte din aspectele naţionale ale vieţii Peninsulei. Războaiele napoleoniene au stimulat atenţia spre problemele naţionale ale Italiei, aşa cum atestă asemenea scrieri, precum Istoria revoluţiei din Neapole de la 1799, de Vicenzo Cuoco, sau Istoria Italiei în vremea războaielor revoluţionare şi napoleoniene, de Carlo Botta (1766-1837).

De mai mare importanţă a fost iniţiativa lui Ludovico Antonio Muratori de a publica o vastă colecţie de documente privind istoria italiană.

Între 1723-1750, el a publicat 25 de volume de documente Rerum italicarum scriptores, privind trecutul Italiei între 500 şi 1500. Este o colecţie de mare valoare, care şi-a câştigat faima printre specialişti în etapele ulterioare.

12 Vezi Vasile Cristian, Istoriografie generală, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1979, p.159.

99

3. Istoriografia iluministă românească Iluminismul s-a manifestat şi în cultura română ca un fenomen spiritual

semnificativ. Sunt două aspecte care trebuie avute în vedere atunci când discutăm iluminismul român. În primul rând, curentul se individualizează prin deschiderea lui spre fenomenul naţional. Nu este singular în această privinţă. Toate manifestările iluminismului în Europa central-estică îşi asociază, într-o măsură sau alta, interesul pentru problema naţională şi procesele de ordin naţional. Apare astfel o particularitate în raport cu iluminismul apusean, care, aşa cum am subliniat mai sus, era interesat de ceea ce constituia esenţa comună şi universală în desfăşurarea istoriei şi în manifestarea intelectuală a indivizilor. De aici, lipsa de preocupare a iluminismului apusean pentru fenomenul naţional, pentru aspectele specificităţii. Lumea trebuia înţeleasă ca totalitate pentru raţiune – adevăratele probleme care se ridicau erau de ordin universal. Aplicarea ei la realitatea socială este chemată să dezvăluie mai ales uniformităţile şi nu particularităţile, fiindcă pe temeiul universalului se poate construi determinismul, se pot dezvălui regularităţile, deci se accede spre raporturi de cauzalitate şi de lege.

O viziune integratoare nu putea, aşadar, să încline spre ceea ce segmentează şi compartimentează realitatea universală a istoriei.

Această perspectivă de analiză a iluminismului a trebuit – am putea spune, în mod necesar, – să sufere retuşuri şi amendamente.

Într-adevăr, realizarea societăţii civile, bazată pe domnia legii şi pe rolul activ al celor guvernaţi, năzuinţa spre regenerare, căutările menite să aşeze temelii noi umanităţii nu erau opuse fenomenului naţional, ci, dimpotrivă, se înterpenetrau. Naţiunile aspirau şi ele la criterii şi valori proprii proiectelor universaliste pe care le concepeau filosofi ca Immanuel Kant. Nu există, deci, o incompatibilitate între iluminism şi afirmarea fenomenului naţional. De altfel, cele două procese sunt şi sincrone, încât este de înţeles că ele trebuiau să aibă puncte de contact.

Aceste puncte de contact se regăsesc acolo unde problema naţională se afla la ordinea zilei. Le întâlnim, cum am amintit, la gânditorii germani. În Europa central-estică, acest moment este şi mai pronunţat. Aici viziunea ilumi-nistă îşi asumă fenomenul naţional, devenind purtătorul mesajului acestuia.

Ca atare, se păstrează nucleul raţionalist al iluminismului, dar tematica de predilecţie descinde din ideea naţională. Pe terenul românesc, exemplul

100

extrem de caracteristic este Şcoala Ardeleană. Conectată la mişcarea de idei a epocii, Şcoala Ardeleană rămâne credincioasă tradiţiei problemelor culturii noastre din perioadele anterioare: umanismul şi preiluminismul.

Ea manifestă un interes aparte pentru istorie şi filologie. Faptul este de înţeles dacă avem în vedere că ideea naţională s-a fundamentat pe comunitatea istorică, pe cultură şi pe limbă.

Meritul Şcolii Ardelene constă în faptul că a dat un sens activ ideilor care au germinat în gândirea umanistă, făcând din ele în mod deliberat pârghii de apărare şi afirmare a drepturilor poporului român, în primul rând a românilor transilvăneni. Faptul de cultură dobândeşte astfel o finalitate politică precisă. El premerge mişcării naţionale cu caracter politic, contribuind la pregătirea programului ideologic al acestei mişcări.

Deci, la nivelul Şcolii Ardelene, conştiinţa naţională nu se manifestă doar ca un simplu act de cunoaştere, nu are o expresie contemplativă, ci devine activă, prefaţând etapa mişcării politice naţionale13.

Principalii reprezentanţi ai Şcolii Ardelene au fost: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai Deleanu. Ei şi-au desfăşurat activitatea într-un mediu social-istoric şi cultural efervescent. Toţi au învăţat la şcoli superioare din Apus, la Roma sau la Viena, fiind trimişi acolo spre a se pregăti să activeze în structurile ecleziastice greco-catolice pentru cinul preoţesc; s-au format ca oameni de cultură cu un orizont întins de preocupări. Într-o scriere dedicată Şcolii Ardelene, Lucian Blaga arată că reprezentanţii acesteia au avut permanent în vedere situaţia culturală extrem de grea în care se aflau românii transilvăneni. Ca atare, era de înfăptuit o operă uriaşă în toate domeniile. De aici, enciclopedismul lor, năzuinţa de a se manifesta în toate domeniile spre a contribui la închegarea corpului de cultură românească14.

Corifeii Şcolii Ardelene au cultivat deopotrivă filosofia, logica, teologia, dar mai cu seamă s-au manifestat, cum am amintit, în domeniul istoriei şi lingvisticii. Activitatea lor s-a desfăşurat în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea. Preocupările lor de ordin naţional au un mare înaintaş, pe episcopul unit Inochentie Micu Clain, care a apărat drepturile românilor într-o serie de demersuri şi de replici

13 D. Popovici, Literatura română în epoca luminilor, ediţie îngrijită de Ioana

Em. Petrescu, Editura Dacia, Cluj, 1972, p. 46. 14 Lucian Blaga, Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea,

Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 129.

101

adresate Dietei din Transilvania şi Curţii de la Viena, între 1728-1751. Pe temeiul vechimii şi latinităţii românilor, al faptului că românii sunt etnia majoritară în provincie, al participării populaţiei româneşti la sarcinile de ordin fiscal şi militar, Inochentie Clain a elaborat un întreg program de revendicări şi de reforme care vizau egala îndreptăţire a românilor cu celelalte naţionalităţi, recunoaşterea lor şi a confesiunilor românilor printre naţiunile şi religiile recepte, prin urmare, înlăturarea discriminărilor de ordin politic, civic şi religios, accesul egal al românilor la funcţiile administrative în stat, precum şi la învăţătură.

Inochentie Micu Clain preconizează, deci, o modificare constituţională esenţială în Transilvania. El dă ideii de naţiune o concepţie etnică modernă, nu una feudală prin care naţiunea avea un înţeles politic-juridic, reunind grupuri de persoane cu interese comune de ordin social, profesional, confesional etc.

Or, pentru Inochentie Micu, naţiunea însemna întreaga comunitate etnică a românilor. Ea răspundea cerinţei timpurilor moderne, intereselor fundamentale ale românilor. „În toate petiţiile, revendicările – scrie istoricul David Prodan despre activitatea lui Inochentie Micu – e nelipsită naţiunea. Chiar revendicările clerului sunt ale clerului şi naţiunii, se confundă cu revendicările ei”15.

Activitatea lui Inochentie Micu este începutul unui drum şi al unui program care va continua de-a lungul întregii mişcări de emancipare a românilor din Transilvania. Pe această direcţie se vor înscrie, peste două generaţii, reprezentanţii Şcolii Ardelene. Ei vor da un amplu fundament istoric, lingvistic şi cultural unei conştiinţe mai puternice şi mai vii a problemei naţiunii române în epocă.

Primul în seria cronologică dintre marii reprezentanţi ai Şcolii ardelene a fost Samuil Micu (1745-1806), născut la Sad, lângă Sibiu. Devenit preot, Samuil Micu a studiat filosofia şi teologia la Viena, între anii 1766-1772. Câmpul preocupărilor sale a fost mult mai larg decât cursurile cerute de programa de studiu. A beneficiat astfel de o întinsă cultură în variate domenii: matematică, economie, fizică, a cercetat opera unor mari gânditori ai vremii – Christian Wolf, Friedrich Baumeister etc. A întocmit peste 60 de lucrări, dintre care 13 au fost tipărite în timpul vieţii.

15 D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p.153.

102

În 1778 a scris, în latină, Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor (un rezumat a apărut în limba română). Principala sa operă istorică este Istoria, lucrurile şi întâmplările românilor. A publicat în timpul vieţii doar introducerea la această vastă lucrare. În primul volum a stăruit asupra romanilor în Dacia; al doilea volum este dedicat istoriei Ţării Româneşti ; al treilea – Istoria domnilor Moldovei până la 1595; al patrulea, o istorie a bisericii româneşti în Transilvania, Istoria besericească a Episcopiei româneşti din Ardeal. Este vorba de o istorie integrală a românilor având ca temă fundamentală originea, continuitatea şi unitatea poporului român. „Concepţia generală despre istorie izvora din raţionamentul concepţiei sale filosofice. Ea generează o serie de trăsături noi: înlănţuirea cauzală a evenimentelor, folosirea exactă a izvoarelor, erudiţia, îndemnul pentru luminarea maselor”16. În domeniul lingvistic, Samuil Micu este autorul, împreună cu Gheorghe Maior, al primei gramatici româneşti Elementa linguae daco-romanae sive valahicae (1780) (Elemente ale limbii daco-române sau valahe).

Samuil Micu a propus un program de luminare, materializat în traduceri şi prelucrări cu caracter filosofic şi religios.

Un alt reprezentant al Şcolii Ardelene este Gheorghe Şincai (1754-1816). A studiat la colegiul reformat din Târgu Mureş şi la cel iezuit din Cluj, devenind în 1778 profesor de retorică şi poetică la Blaj. La 1774 a fost trimis să înveţe la vestitul colegiu De propaganda fide (Despre propagarea credinţei) la Roma.

Şincai este omul unei opere şi al unei idei. Opera se numeşte Hronica românilor şi a mai multor neamuri. A lucrat la ea întreaga viaţă şi a publicat doar partea de început în timpul vieţii sale (în „Calendarul de la Buda” pe 1808-1809). A strâns o mare masă de documente (27 de tomuri) în vederea scrierii ei. Lucrarea avea să vadă lumina tiparului în ediţie integrală abia în 1853-1854. Mihail Kogălniceanu era atât de convins de însemnătatea ei capitală, încât exclama la 1840, în „Dacia literară”: „Hronica lui Şincai este un lucru atât de mare, atât de preţios, încât cuvintele îmi lipsesc spre a-mi arăta mirarea. Mii de documente necunoscute, rare, se află adunate; şi nu stau la îndoială a zice că cât Hronica aceasta nu va fi publicată, românii nu vor avea istorie”17.

16 Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura

Academiei, Bucureşti, 1979, p.567. 17 M.Kogălniceanu, Gheorghe Şincai, în „Dacia literară”, 1840, partea a II-a, p.

217.

103

Hronica românilor şi a mai multor neamuri nu are structura unei lucrări de interpretare istorică. Şincai foloseşte modelul cronicilor, fixând pe ani evenimentele şi faptele în succesiunea lor cronologică. Îşi începe expunerea în anul 86 î.e.n., în care „Dechebal se ridică împotriva fricosului împărat Domiţian”, până la 1739, an de sinod al bisericii unite sub Inochentie Micu Clain.

Pentru fiecare an despre care s-au păstrat izvoare prezentând interes, Şincai face menţiuni asupra evenimentelor, comentează izvoarele şi adesea citează paragrafe din textele acestora. Documentarea lui este imensă. Dacă stolnicul Constantin Cantacuzino sau Dimitrie Cantemir au folosit pentru scrierile lor între 100 şi 150 de izvoare, Gheorghe Şincai utilizează peste 450 de izvoare (anale, cronici, acte de cancelarie şi alte scrieri). Efortul lui acoperă munca unor întregi echipe de cercetători.

Şincai este un temperament puternic, o fire inflexibilă în comportamentul şi în convingerea sa. A probat-o cu însăşi conduita vieţii, Păstrându-se până la capăt drept în faţa adversarilor. Nu s-a bucurat de nici un favor, a fost pus în situaţia să caute surse de trai aleatorii, dar nu a cedat.

Ataşat valorilor iluministe, Gheorghe Şincai a dat o foarte mare importanţă operei de educare a maselor. În calitate de director al şcolilor româneşti unite din Transilvania, el a contribuit semnificativ la reorganizarea şi dezvoltarea reţelei de şcoli, la îmbunătăţirea programelor de învăţământ, la elaborarea unor manuale.

De asemenea, marele cărturar a fost sensibil la ideea ameliorării stării ţăranilor pe calea reformelor. „Românii cei proşti (în sens de simpli – n.ns.) – scria Şincai – au gemut sub tiranie până în anul 1785, când s-au milostivit augustul Împărat Iosif II a strica iobăgia”18.

Principala direcţie a gândirii lui Şincai este însă de ordin politic, ţinând la repunerea românilor în drepturile lor, la recâştigarea libertăţilor pierdute.

Impresionantă prin vastitatea demersului, prin faptul că îmbrăţişează trecutul tuturor românilor, prin căldura mesajului naţional şi iluminist, Hronica românilor rămâne un monument de primă importanţă în cultura română.

Pentru istoriografie, ea îşi sporeşte încă rolul prin faptul că unele izvoare folosite de Şincai s-au pierdut între timp, astfel că menţionările şi extrasele din cartea sa sunt singurele care au mai rămas.

18 Gheorghe Şincai, Opere II, Hronica românilor, tom.II, ediţie îngrijită de Florea

Fugariu, note de Manole Neagoe, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1969, p. 184.

104

Cu numai doi ani mai mic decât Şincai, la 1756, s-a născut la Târgu Mureş, dintr-o familie mic nobiliară cărturărească, Petru Maior. Se trăgea atât după tată, cât şi după mamă, dintr-o familie de preoţi.

Între 1774-1778 a învăţat la Colegiul „De propaganda fide” din Roma, iar între 1779-1782, a studiat la Viena. A urmat cursuri de filosofie şi teologie, s-a preocupat de istoria bisericii şi s-a documentat în legătură cu istoria românilor. A fost profesor la Blaj, iar apoi cenzor şi revizor al secţiei române a Tipografiei Universităţii din Buda.

Reprezentanţii Şcolii Ardelene n-au fost anticlericali şi nu au procedat la critica deschisă a religiei. În condiţia lor, nici n-o puteau face. Ei erau, însă, adepţi ai raţionalismului, ai dreptului natural şi ai interpretării libere a Bibliei.

Perspectiva iluministă a lui Petru Maior apare cu toată claritatea în scrierea sa Procanonul, rămasă în manuscris şi publicată abia în 1894. Este o carte de predici în cinci volume.

Contribuţia lui Petru Maior pe tărâm istoriografic înscrie câteva lucrări de mare valoare. Se remarcă, astfel, Istoria pentru începutul românilor în Dachia pe care Petru Maior a reuşit s-o publice în 1812, ea fiind printre puţinele scrieri publicate de reprezentanţii Şcolii Ardelene chiar în timpul vieţii. Lucrarea este centrată pe o singură mare problemă: geneza poporului român, demonstrarea latinităţii sale. „Cugetul meu iaste nu întreaga istorie a românilor a o ţese – spune Maior – fără cele ce mai vârtos se ţin de începutul lor în Dachia ... ca văzând românii din ce viţă strălucită sânt prăsiţi, toţi să îndemne strămoşilor lor întru omenie şi în bună cuviinţă a le urma”19. Petru Maior socoteşte, deci, că istoria trebuie să slujească vieţii, adevărurile ei fiind un îndemn şi o pildă pentru urmaşi. Este marea problemă a funcţiei modelatoare a istoriei, născută o dată cu însăşi cercetarea trecutului şi reiterată necontenit până astăzi.

Lucrarea se citeşte cu interes mulţumită caracterului ei aerisit, organizării reuşite, bine echilibrate a materiei şi orientării polemice foarte pronunţate a acesteia. Într-adevăr, Petru Maior simte nevoia să răspundă unor istorici contemporani – Sulzer, Eder şi Engel – care negau continuitatea românilor şi, prin urmare, şi latinitatea lor, susţinând teoria imigraţionistă a venirii populaţiei româneşti de dincolo de Dunăre, în secolele IX-XIII. Critica acestor concepţii de către Maior este energică, susţinută, fără menajamente.

19 Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Editura Junimea,

1990, p.7.

105

El demontează punctele de vedere ale adversarilor şi, ceea ce este important, le dezvăluie substratul politic. În felul acesta, cartea lui Maior însăşi dobândeşte o dimensiune politică şi se constituie într-o pledoarie ardentă în favoarea naţiunii române.

Fără să fie o lucrare de mare erudiţie sau de proporţii prea ample, lucrarea a fost receptată ca o carte a naţiunii. Ea a avut un efect revelator asupra generaţiilor redeşteptării naţionale româneşti. O mărturiseşte Mihail Kogălniceanu care o consideră un moment important în opera de redeşteptare a conştiinţei naţionale20, o încuviinţează George Bariţiu, arătând că, pentru generaţia sa, „cetirea acestei cărţi străbătea ca schinteile unui fulger toată fiinţa noastră; mulţime de presimţiri şi idei care dormita în noi se deşteptară deodată ca prin farmec puternic; exaltaţia şi fanatismul că noi suntem romani şi nu altceva, nu mai avea nici un cumpăt, nu cunoştea nici un hotar”21.

Cartea lui Petru Maior este o pledoarie patetică pentru demnitatea poporului român, pentru virtuţile sale care îl îndreptăţesc la o soartă mai bună. „În istoria lui Petru Maior – releva cu justeţe acad. David Prodan – obsedează imaginea proiectată în viitor a noii Dacii, a unităţii româneşti simbolizată de Mihai Viteazul”22.

Aşa cum am amintit, Petru Maior şi-a construit polemic lucrarea. El a pornit de la ideea că toţi scriitorii străini care negau latinitatea şi continuitatea românilor nu erau mânaţi de scopuri ştiinţifice, ci urmăreau în subtext interese politice, denigrarea imaginii românilor. „Voitorii de rău românilor – arată Maior – spun că toţi românii în zilele lui Aurelian să fi ieşit din Dachia peste Dunăre în Misia”23. Pentru aceia care recurg la denigrarea imaginii românilor, Maior foloseşte accente distrugătoare: „Unii ca aceştia fiare sălbatice şi urgia neamului omenesc sunt”24.

Prezenţa polemică nu era singulară în cartea lui Maior. Ea se înscrie pe o linie care vine de la umanişti. Ştim că Miron Costin, Constantin Cantacuzino şi

20 Mihail Kogălniceanu, Opere, tomul I, Scrieri istorice, ediţie Andrei Oţetea,

Bucureşti, 1946, p. 616. 21 Vasile Netea, Conştiinţa originii comune şi a unităţii naţionale în istoria

poporului român, Editura Albatros, Bucureşti, 1980, p.97. 22 Acad. D.Prodan, Supplex Libellus Valachorum, p. 388. 23 Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Editura Junimea,

Iaşi, 1990, p.29. 24 Ibidem, p. 39.

106

Dimitrie Cantemir au acordat şi ei o mare importanţă criticii unor autori improvizaţi – Simion Dascălu, Misail Călugăru etc. – care recurgeau la teze denigratoare privind circumstanţele formării poporului român, problemele continuităţii etc. Dimitrie Cantemir şi stolnicul Constantin Cantacuzino extindeau analiza critică la scrieri şi izvoare străine – greceşti, ungare etc.

Specific pentru Petru Maior este că el nu numai angajează polemici, dar construieşte polemic întreaga sa lucrare.

Stăruinţa intransigentă în ideea latinităţii îl duce pe Maior la exagerări. Ca şi Dimitrie Cantemir, transilvăneanul Petru Maior susţine puritatea latină a românilor, negând orice rol al dacilor în procesul de constituire a poporului român.

Activitatea istoriografică a lui Petru Maior se remarcă şi prin lucrarea Istoria bisericii românilor atât acestor din coace, precum şi a celor de dincolo de Dunăre (1813). Este, de fapt, prima scriere care îmbrăţişează întreaga istorie a bisericii române, stăruind asupra unităţii de credinţă ca factor de coeziune şi de unitate a românilor, precum şi asupra problemelor unirii unei părţi a bisericii române din Transilvania cu Roma. Maior înfăţişează aspecte interesante ale trecutului religios al românilor. Ea este o carte de referinţă în studierea acestei probleme de mare semnificaţie cultural-spirituală din viaţa poporului nostru. În domeniul lingvisticii, Petru Maior este coautorul vestitei Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (1780), care propune norme ortografice menite să sugereze prototipul latin al cuvintelor25. Prin aceasta, cei doi autori apar ca precursori ai şcolii latiniste în lingvistică, forţând inutil unele etimologii, deşi Maior a scris personal într-o limbă curată şi evoluată sensibil faţă de momentul umanist din cultura română.

Lui Maior îi aparţine, de asemenea, iniţiativa întocmirii Lexiconului de la Buda, un dicţionar româno-latin-maghiar-german, operă laborioasă, presupunând eforturi îndelungate şi susţinute. Elaborarea ei a continuat şi după moartea lui Maior (1820), cartea fiind publicată în 1825.

Dacă, până nu de mult, figurile exponenţiale ale Şcolii Ardelene erau considerate a fi Samuil Micu, Gheorge Şincai şi Petru Maior, în ultima vreme scara valorilor tinde să situeze cel puţin pe acelaşi loc pe Ion Budai-Deleanu. Născut în 1860 la Cigmău, a făcut şi el studii la Viena, unde a frecventat

25 Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura

Academiei, 1979, p.537.

107

câteva instituţii de învăţământ superior timp de zece ani, urmând, atât teologia, cât şi filosofia. A avut o formaţie enciclopedică înlesnită de cunoaşterea multor limbi.

Revenit pentru o vreme la Blaj, ca profesor, el s-a retras din viaţa clericală ajungând tocmai la Lemberg (Lvov), unde a îndeplinit funcţii juridico-administrative (secretar de tribunal şi consilier de Curte). Împământenit în Galiţia, Ion Budai-Deleanu a rămas tot timpul cu preocupări intelectuale şi spirituale legate de problematica provinciei natale. Are realizări dispuse pe un larg diapazon – de ordin lingvistic, filosofic, literar şi istoric.

În literatură, Budai-Deleanu a lăsat o operă remarcabilă: Ţiganiada, publicată mult mai târziu (1876).

În filologie, a redactat o serie de studii, în lexicografie a proiectat un vast dicţionar în zece volume, pe care nu a reuşit să-l realizeze, dar a realizat un lexicon român-german în patru volume şi un altul german-român, neterminat, în două volume. În domeniul istoriografiei, în afara altor scrieri de mai mică întindere, Ion Budai-Deleanu a elaborat ampla lucrare De originibus populorum Transilvaniae (Despre originea popoarelor din Transilvania), care a rămas până de curând în manuscris, fiind tradusă şi publicată abia în 1991, în două volume, sub îngrijirea lui Ladislau Gyémant, în Editura Enciclopedică. Este o carte de mare întindere şi de vastă erudiţie. Partea I cuprinde „cele mai de seamă prefaceri ale Daciei, precum şi faptele popoarelor care au locuit această ţară”. Începe de la potopul primordial, dar de fapt miezul acestei prime părţi este o istorie a Daciei de la Traian până la 1699, când Transilvania a intrat în componenţa Imperiului Habsburgic pe temeiul Păcii de la Karlowitz.

Cea de a doua parte dezbate problema originilor popoarelor care locuiau în Transilvania – români, unguri, secui şi saşi, dar şi a altora care au locuit altădată: daci şi geţi, agatîrşi, sciţi, huni, slavi. Textul lui Budai-Deleanu e dens, conţine observaţii interesante, dar şi unele consideraţii fanteziste ca, de pildă, aceea că dacii ar fi strămoşii slavilor. Impresionează la Budai-Deleanu spiritul erudit şi viziunea amplă asupra temei abordate. Impresionează, de asemenea, sentimentul duratei istorice, dincolo de desfăşurarea caleidoscopică a neamurilor care s-au perindat în cursul vremii pe pământul Transilvaniei.

Sub avalanşa acestor neamuri, istoria Transilvaniei capătă un aspect pictural, sub care se pot distinge permanenţe.

108

Deşi Budai-Deleanu este mai elastic în legătură cu dimensiunea retragerii aureliene din Dacia, el se alătură totuşi părerilor autohtoniste ale românilor. „Eu socotesc că trebuie să mă alături părerii celor din urmă, cu atât mai mult cu cât şi tradiţiile proprii ale românilor afirmă acelaşi lucru, iar altfel originea românilor şi venirea lor în Dacia Traiană nu se poate lămuri potrivit judecăţii sănătoase”26.

Dacă De originibus populorum Transilvaniae, în ciuda condiţiei şi dorinţei de exactitate, are multe ipoteze discutabile, rod al unei intuiţii istorice vecine cu fantezia şi al dorinţei de a explica fenomene rămase încă şi astăzi enigme ale trecutului (de pildă, geneza şi provenienţa slavilor), Ion Budai-Deleanu a lăsat un studiu excepţional de istorie constituţională: Despre uniunea celor trei naţiuni şi Approbatae constitutiones ale Transilvaniei27. Într-o analiză strânsă, impecabilă, cu argumentare juridico-politică şi de ordin istoric, Ion Budai-Deleanu demonstrează neconstituţionalitatea condiţiei de tolerat a românilor, înscrisă în legea organică Approbatae constitutiones. Scriitorul român arată netemeinicia istorică a definirii românilor ca toleraţi şi incompatibilitatea tradiţiei juridice şi politice-constituţionale cu excluderea românilor din regimul de stări şi ordine al provinciei. Studiul lui Ion Budai-Deleanu este o pledoarie fără fisuri în apărarea drepturilor egale ale românilor din Transilvania cu celelalte naţionalităţi. În anul 1815, Ion Budai-Deleanu a întocmit un raport, Scurte observaţii asupra Bucovinei, care conţine elemente de civilizaţie, moravuri şi etnolingvistice despre provincie. La aproape două secole după elaborarea lor, scrierile istorice ale lui Budai-Deleanu îşi sporesc semnificaţia prin recenta lor editare.

Privită în ansamblu, Şcoala Ardeleană constituie un însemnat capitol din cultura română, marcat de Spiritul luminilor şi de efortul pentru afirmarea ideii naţionale.

Iluminismul a avut tradiţii şi în Principatele Dunărene. Aici nu s-a materializat în scrieri de anvergură şi nu are reprezentanţi de acelaşi nivel, ca cei ai Şcolii Ardelene. Spiritul raţionalist îşi face însă simţită prezenţa în sfera educaţiei şi a culturii într-o măsură mai mare decât se consideră în mod obişnuit. Cine urmăreşte, de pildă, documentele privitoare la mişcarea şcolară şi educaţională din Principate poate să constate asumarea clară a valorilor

26 Ion Budai-Deleanu, Despre originea popoarelor din Transilvania, vol. I,

1994, p. 188. 27 Ibidem, p. 306-336.

109

raţionaliste de către factorii de decizie în domeniul educaţional, preocuparea lor de a asigura orientarea şcolii spre asemenea valori. „De toţi este ştiut că din câte lucruri împodobesc pe om în această viaţă trupească – se spunea într-un Hrisov al domnitorului Grigore Ghica la 1749 – învăţătura este mai aleasă şi mai înaltă. Îi face pe oameni buni întrebuinţând întru toate raţiunea”28.

Asemenea postulate se pot întâlni în numeroase alte documente ale vremii, atestând pătrunderea la nivelul mentalului, cel puţin în cercurile selecte, a conceptului de raţiune şi a rolului activ care i se conferea.

Producţia istoriografică este însă mai săracă, mai lipsită de anvergură. Cîţiva cronicari – Dionisie Eclesiarhul, Naum Rîmniceanu – sunt mai degrabă de modă veche. În Cuvânt înainte la Adunarea hronologiei domnilor ţării noastre, Naum a vorbit despre originea românilor. Este interesantă ideea, susţinută de el, a continuităţii dacilor după cucerirea romană şi amestecul lor cu coloniştii romani. Ea diferă de poziţia umaniştilor şi a reprezentanţilor Şcolii Ardelene.

A scris despre răscoala (Zavera) lui Tudor, prezentând evenimentele fără înţelegerea istorică necesară.

Dionisie Eclesiarhul (1759-1820) a lăsat un Hronograf al Ţării Româneşti de la 1764 până la 1815. Este, practic, o cronică şi în cea mai mare parte o lucrare memorialistică. În aceasta constă, mai ales, valoarea ei de izvor istoric viu. Prezintă situaţii, caracterizează personaje istorice, povesteşte interesant evenimentele militare şi unele episoade din lupta de eliberare în sud-estul european.

O figură de relief mai înalt a fost episcopul de Râmnic, Chesarie (decedat în 1780). A desfăşurat o bogată activitate de editor şi iniţiator al unor cărţi bisericeşti (printre care 6 volume de Minee), s-a interesat de mişcarea intelectuală din Europa, traducând chiar din celebra Enciclopedie, condusă de Diderot29.

Faţă de autorii amintiţi, Mihai Cantacuzino (1729-1790) este un om politic înzestrat şi instruit, mare ban al Ţării Româneşti. Numele lui evocă o pagină semnificativă din mişcarea politică a marii boierimi pentru obţinerea

28 Vezi Istoria Şcoalelor de la 1800 la 1864, de V.A. Urechia, vol. IV,

Bucureşti, 1901, p. 33. 29 Vezi Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura

Academiei Române, Bucureşti, 1979, p.148.

110

autonomiei Ţărilor Române în contextul rivalităţilor turco-austro-ruse din secolul al XVIII-lea.

La Congresul de pace de la Focşani (1774) dintre Rusia şi Turcia, cele două ţări române (Ţara Românească şi Moldova) au trimis delegaţii formate din boieri şi reprezentanţi ai înaltului cler care au asistat la negocieri. Acolo s-au prezentat pretinsele capitulaţii încheiate de domnii ţărilor române cu Înalta Poartă (1383; 1386; 1460) prin care s-ar fi recunoscut autonomia Moldovei şi a Munteniei. Era, deci, un drept istoric al românilor, reglementat prin capitulaţii. Delegaţia românilor la congres cerea să se revină la invocatele capitulaţii. Mihai Cantacuzino a fost purtătorul de cuvânt al boierimii şi, probabil, inspiratorul capitulaţiilor. Ca istoric, Mihai Cantacuzino a lăsat două scrieri de real interes: Istoria politică şi geografică a Ţării Româneşti şi Ghenealoghia familiei Cantacuzinilor. În prima lucrare menţionată găsim informaţii interesante cu caracter istoric, geografic, economic şi statistic despre provincia nord-dunăreană; date despre organizarea socială şi juridică, despre aşezămintele culturale etc. Autorul înserează, de asemenea, şi o cronologie a domnilor Ţării Româneşti, începând cu Negru Vodă.

Lucrarea a fost publicată la Viena, în 1806 de fraţii Tunusli după

manuscris grecesc. Această scriere, interesantă prin ea însăşi, a servit model şi sursă de informaţii pentru Dionisie Fotino, care a întocmit, în limba greacă, o Istorie generală a Daciei sau a Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei (1818-1819). Grec de origine, Fotino s-a ataşat ţării de adopţiune şi şi-a dedicat activitatea studierii istoriei românilor. A proiectat-o pe imaginea vechii Dacii, aşa cum rezultă din titlul lucrării, voind să evidenţieze prin aceasta caracterul unitar al naţiunii române, dincolo de graniţele politico-statale din vremea sa.

Lucrarea a fost tipărită la 1818 la Viena. Ea a fost tradusă de George Sion în limba română şi publicată în 1855 în trei volume.

Contemporană cu lucrarea lui Fotino este scrierea unui alt autor grec stabilit în Principate – Dimitrie (Daniil) Philippide, care a publicat la Lipsca, în 1810, în limba greacă, Istoria României, continuată cu o Geografie a României. Este o lucrare pătrunsă de simpatie pentru poporul român, subliniind continuitatea sa la nordul Dunării şi în toate provinciile naţionale. Termenul ,,România”, despre care se credea până de curând că Philippide l-a

111

folosit pentru prima dată, exprimă conştiinţa de neam a românilor proiectată pe conturul geografic locuit de poporul nostru.

Aşadar, iluminismul a adus o bogată recoltă de idei în cultura română. El a realizat o sinteză între unele teme specifice iluminismului apusean şi preocupările de ordin naţional izvorâte din cerinţele realităţii româneşti şi din tradiţiile culturii române30.

În condiţiile Ţărilor Române, iluminismul s-a relevat, mai ales, în istoriografie şi lingvistică – două serii de preocupări intelectuale indisolubil legate de procesul de afirmare a naţiunii române.

Istoriografia iluministă a dezvoltat şi adâncit tematica umanistă a istoriografiei noastre. Ea a extins aria informaţiei, a ridicat gradul de profesionalism şi de claritate a expunerii, a dat explicaţiei raţionaliste un câmp mai larg de manifestare şi a eliminat consideraţiile de ordin supranatural din explicarea proceselor şi fenomenelor istorice.

Prin cele mai reprezentative manifestări, istoriografia noastră s-a situat la nivelul celei din Europa central-estetică, iar marii ei exponenţi au păstrat un contact viu cu mişcarea de idei apuseană: filosofică, istorică şi lingvistică.

În felul acesta, iluminismul românesc a contribuit la pregătirea premiselor pentru constituirea istoriografiei moderne în ţara noastră, pe valul înnoirilor social-economice, al expansiunii ideii şi mişcării naţionale, al afirmării romantismului în întreaga mişcare cultural-ideologică, inclusiv în istoriografie. El s-a afirmat prin câteva opere istorice de seamă care rămân repere permanente în desfăşurarea cunoaşterii istorice din ţara noastră.

30 Vezi şi Lucian Boia, Evoluţia istoriografiei române, Bucureşti, 1976, p. 65.

112

ISTORIOGRAFIA ROMANTICĂ

1. Romantismul şi istoria. Repere generale. Într-un articol scris în 1836, un autor spaniol – Raman Romanos nota:

„Dacă ar fi cu putinţă să reducem la un singur ecou toate glasurile actualei generaţii europene abia încape îndoială asupra faptului că romantism este, pe cât se pare, cuvântul dominant de la Tajo la Dunăre, de la Marea Nordului până la strâmtoarea Gibraltar”1.

Începând să se afirme încă spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, romantismul s-a impus nu numai prin prezenţa sa la scară europeană în prima jumătate a secolului al XIX-lea, dar şi prin forţa înrâuririi sale asupra tuturor manifestărilor spirituale ale vremii. Întâi de toate în literatură şi artă, în filosofie, politică şi în dezbaterile de idei, în istoriografie şi în atitudinile mentale. Romantismul a însemnat căutarea unei noi identităţi a societăţii, a sinelui, a menirii individului, a sensurilor existenţei.

Romantismul a dat o nouă intensitate trăirilor umane, a sporit latura afectivă a acestora şi a permis astfel să se înţeleagă mai intens plenitudinea vieţii. Prin aceasta a perceput existenţa mai colorat, mai viu, a pus sentimentele şi stările afective pe o treaptă mai înaltă. Chiar a exaltat individualismul; nu însă în sens egoist, ci mai ales în latura sa nobilă, altruistă.

În acelaşi timp, romantismul a deschis un orizont mai larg pentru înţelegerea sufletului colectivităţilor, a fiinţei popoarelor, a „geniului lor”, după o formulă a epocii.

1 Arte poetice, Romantismul, coordonarea volumului Angela Ion; Studiu

introductiv, Romul Munteanu, Editura Univers, Bucureşti, 1983, p. 500.

113

Privit în sens strict romantismul, ca totalitate a unor stări de spirit2, se circumscrie, cum am spus, unei epocii determinate. Dar stări de spirit şi atitudini romantice, sensibilităţi poetice de tip romantic, sau zvâcniri sufleteşti de acest gen, ca şi fapte eroice asociate de obicei unor porniri lăuntrice pe care le putem asimila romantismului au existat, desigur, întotdeauna de – a lungul istoriei.

În cazul de faţă discutăm însă despre romantism ca fenomen cultural – spiritual şi ca atitudine mentală proprie perioadei în care s-a afirmat o conştiinţă romantică şi s-au dezbătut aspectele şi caracteristicile fenomenului.

Romantismul a apărut şi s-a dezvoltat într-o perioadă crucială a istoriei. Un cunoscut istoric englez, Eric Hobsbawm, a numit etapa cuprinsă între revoluţia franceză de la 1789-1794 şi revoluţiile europene de la 1848 „epoca revoluţiilor”.

În retorta acestor revoluţii s-a plămădit o lume nouă. Ele au consacrat, alături de constituirea naţiunii nord-americane, trecerea omenirii într-un nou registru de existenţă, anume intrarea în epoca modernă. În cursul acestor evenimente s-au statornicit de fapt principiile şi valorile civilizaţiei moderne. A triumfat principiul modern al ideii de libertate răsfrânt în toate sferele realităţii sociale: de la proclamarea drepturilor individului şi cetăţeanului, la constituirea unei noi arhitecturi politice a societăţii, a unui nou sistem instituţional–administrativ, a unor noi raporturi interumane hrănite de ideea egalităţii.

Timp de două decenii şi jumătate, de la începutul revoluţiei franceze şi până la căderea lui Napoleon – 1789-1814, peste Europa a trecut viforul unor idei şi unor evenimente având ca epicentru Franţa, iar ca figură dominantă pe Napoleon Bonaparte. Revoluţia franceză şi faptele de arme ale lui Napoleon au dat istoriei europene o tensiune unică, au antrenat popoare şi indivizi, armate şi centre politice să intre într-o tensiune nemaiîntâlnită a desfăşurării istoriei. Spectacolul grandios al faptelor şi evenimentelor provoacă trăiri pe măsură în inimi şi în spirite.

De fapt, nimic din ceea ce se petrece semnificativ în planul evenimenţial al istoriei nu trece fără să vibreze în conştiinţe3.

2 Câteva consideraţii asupra romantismului la Paul Cornea, Originile

romantismului românesc. Spiritul public, mişcarea ideilor şi literatura între 1780-1840, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p.-17.

3 Iată impresia lui Alfred de Musset, poet şi dramaturg francez, una din cele mai sensibile naturi romantice, despre epoca napoleoneană:, „Nicicând n-au fost atâtea nopţi nedormite ca pe vremea acestui om, nicicând nu s-a văzut plecându-se peste zidurile oraşelor un asemenea norod de mame deznădăjduite… Şi cu toate acestea, nicicând n-a fost atâta bucurie de viaţă, atât răsunet de fanfare războinice în toate inimile”. Arte poetice. Romantismul … p. 336.

114

Istoria brăzdează nu numai câmpul pe care se clădeşte edificiul material al societăţii; ea brăzdează, lăsând urme adânci, şi în conştiinţa umanităţii.

În ce priveşte viaţa materială şi economică a vremii în care romantismul s-a zămislit şi a dat roade, trebuie spus că şi aci, în sfera materială au avut loc mutaţii semnificative.

În Anglia s-au produs în economie procese capitale. S-a declanşat revoluţia industrială, prima mare transformare din domeniul producţiei constând în trecere de la economia meşteşugărească şi manufacturieră la cea mecanizată, bazată pe folosirea maşinilor .

S-a intrat astfel în epoca producţiei moderne care avea să multiplice forţele productive ale societăţii la o scară inimaginabilă faţă de fazele anterioare ale evoluţiei sociale, să imprime un dinamism nou întregii societăţi, să accelereze considerabil ritmurile dezvoltării.

Acesta a atras după sine constituirea unor noi structuri sociale, unor forme noi de existenţă a societăţii, înnoirea ei politică şi instituţională.

Sigur, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea procesul declanşat de revoluţia industrială încă nu-şi dezvăluise toate potenţialităţile, dar minţile clarvăzătoare au perceput de pe atunci semnificaţia fenomenului şi au înţeles tabloul transformărilor în totalitatea lor. Iată cum zugrăveau Marx şi Engels, spre jumătatea secolului al XIX-lea, puterea transformatoare a capitalismului: „Marea industrie a creat piaţa mondială pe care a pregătit-o descoperirea Americii. Piaţa mondială a deter-minat o dezvoltare imensă a comerţului, navigaţiei şi comunicaţiei pe uscat.

Burghezia nu poate să existe fără a revoluţiona neîncetat uneltele de producţie, deci relaţiile de producţie şi prin urmare toate relaţiile sociale.

Revoluţionarea neîncetată a producţiei, zdruncinarea neîncetată a tuturor relaţiilor sociale, veşnica nesiguranţă şi agitaţie, o deosebesc de toate epocile anterioare.

Toate relaţiile înţepenite, ruginite, cu cortegiul lor de reprezentări şi concepţii venerate din moşi-strămoşi, se destramă, iar cele nou create se învechesc înainte de a avea timpul să se osifice”4.

Noile fenomene petrecute în structura materială a societăţii puneau probleme noi de ordin reflexiv, ridicau noi chestiuni în orizontul spiritual şi intelectual al acelei vremi.

4 Marx şi Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Politică, Bucureşti,

1952, p. 33, 35.

115

Contemporan cu epoca a fost, cum se ştie, unul dintre cei mai mari romancieri ai lumii. Honoré de Balzac. S-a vorbit despre el ca de un analist incomparabil al fenomenelor specifice capitalismului epocii. Balzac este considerat un scriitor realist prin maniera în care a scrutat societatea.

Dar în interstiţiile analizelor sale, care pătrund ca o rază de laser în labirintul acţiunilor umane, se insinuează multe elemente de factură romantică, eroi şi pasiuni având un aer romantic. Sunt dealtfel nenumărate personajele care trăiesc în paginile romanelor lui Bazac în registru romantic.

Marea majoritate a scriitorilor epocii au ilustrat însă curentul romantic. Romantismul a adunat atâtea nume mari, atâtea opere strălucite, încât locul său în istoria spiritului uman este fără îndoială de prim rang. Toate marile literaturi pun pe o treaptă de înaltă cinste numele unor scriitori, poeţi şi artişti romantici.

Byron sau Shelley în Anglia, Lamartine, Victor Hugo, Alfred de Vigny sau Alfred de Musset în Franţa, Schiller sau Hoffmann în Germania, Manzoni sau Leopardi în Italia, Puşkin sau Lermontov în Rusia, sunt nume emblematice pentru cultura popoarelor lor şi pentru spiritul umanităţii.

Dar şi ţări cu o viaţă culturală mai restrânsă şi mai puţin afirmată pe scena lumii s-au bucurat de creaţia unor poeţi şi scriitori care au dus faima geniului lor printre popoare. Dacă amintim doar numele lui Adam Mickiewicz, Petöfi Sandor sau Mihai Eminescu ne putem încredinţa de adevărul acestui fapt.

Există încă un aspect de o deosebită importanţă şi cu ecouri aparte în cristalizarea romantismului. Ne referim la afirmarea ideii şi a mişcărilor naţionale în secolul al XIX-lea care au făcut ca acest secol să fie numit şi „secol al naţionalităţilor”.

Epoca regenerării naţiunilor este, în substanţa ei, o epocă de elan, de redeşteptare, de intensă trăire sufletească. Ea se află sub semnul solidarizării comunităţilor naţionale, al revărsării generozităţii sufleteşti, al trăirii în numele unui ideal. Mişcarea naţională este, poate, fenomenul cel mai caracteristic în privinţa evidenţierii resurselor sufleteşti ale popoarelor şi punerii lor în valoare. Acţiunea şi idealul se contopesc şi se potenţează unul prin celălalt. Bine înţeles că romantismul este o cutie de rezonanţă a elanurilor şi pornirilor generoase din perioada de avânt naţional. El exteriorizează în forme înalte iubirea de patrie, înţelegerea bătăii din adâncuri a vieţii popoarelor.

116

La fel, mişcarea naţională este un revelator al individualităţii popoarelor, al stărilor lor sufleteşti, al acordurilor intime ale acestor stării. De aici disponibilitatea romantismului pentru a capta culoarea şi relieful specific al formelor de viaţă a popoarelor, ca şi interesul pentru natura care serveşte drept cadru al formelor date.

Scrutând sufletul popoarelor şi dobândind conştiinţa existenţei lor ca fiinţe vieţuitoare, romantismul se vădeşte în mod firesc pasionat de trecutul lor, de devenirea acestora înţeleasă mai ales ca o poveste a parcurgerii prin timp a neamurilor.

Nici o epocă şi nici o mişcare spirituală nu au fost poate atât de puternic atrase de istorie ca epoca şi mişcarea spirituală romantică. Antichitatea se afla încă într-o fază de început a perceperii istoriei. Reprezentanţii ei de frunte se concentrau asupra anumitor valori şi semnificaţii legate mai ales de cadrele politice-statale pe care le descriau.

Mult mai târziu, după romantism, istoricii au fost preocupaţi să disece structurile istorice, să examineze procese, durate, cauze şi consecinţe. Au transformat, cu alte cuvinte, istoria într-o disciplină prioritar analitică, înăbuşind, uneori cu bună ştiinţă, fiorul de umanitate a istoriei, deşi multe şcoli şi direcţii de cercetare celebre subliniau că situează omul în centrul istoriei.

Mai este încă un aspect care trebuie remarcat în legătură cu mişcarea culturală din epoca romantică. Avem în vedere rapida circulaţie a ideilor, a operelor şi a numelor autorilor marcanţi. Numele lui Byron, Shelley sau Walter Scott sunt citate curent în cercurile literare franceze; scriitori francezi renumiţi sunt invocaţi de autori germani, spanioli sau italieni.

Într-o introducere la un poem al lui Saavedra, scriitorul spaniol Antonio Maria Galiano face o risipă de erudiţie în legătura cu scriitorii romantici ai vremii (deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea). Caracterizări sugestive, formule plastice care surprind esenţa scrisului lui Byron, Coleridge sau Woodsworth, Victor Hugo sau Lamartine, Manzoni, Burns sau Schiller.

Celebrul poet polonez Mickiewicz cunoştea temeinic literatura engleză şi italiană, germană şi rusă pentru a nu mai vorbi de cea franceză, pe care o ştia „din interior” ca profesor la Collège de France şi prieten al atâtor nume celebre ale lumii literare franceze.

Eforturi demne de elogiu au depus şi numeroşi autori români (între care se distinge I. Heliade Rădulescu) pentru a traduce în limba română sau a

117

face cunoscute scrieri semnificative din operele unor poeţi sau romancieri francezi, italieni, englezi, germani5.

Un fapt de cultură şi civilizaţie l-a constituit fluxul tineretului studios din Ţările Române spre marile centre culturale apusene, în special spre Paris. Începând cu deceniul al treilea al secolului trecut, dar mai ales în deceniile următoare, fenomenul a căpătat amploare şi a avut răsfrângeri nu numai pe plan intelectual. Întreaga atmosferă spirituală, stările de conştiinţă şi menta-litatea unor epoci au fost înrâurite de generaţia formată sub puternica iradiere a ideilor noi, a contactelor şi a atmosferei din centrele culturale apusene.

Este semnificativ că tocmai în preajma momentului revoluţionar 1848 s-a atins un punct de efervescenţă a tineretului român aflat la Paris, unde a alcătuit o Societate studenţească, a întreţinut legături cu maeştri ai spiritului francez ca Jules Michelet şi Edgar Quinet, s-a bucurat de întreaga afecţiune a acestora, a reuşit să sensibilizeze spiritele în raport cu problema naţională a românilor, să lege prietenii cu publicişti şi diplomaţi ai vremii, care vor fi mesageri ai cauzei româneşti6.

Ca întotdeauna în perioadele de turnantă istorică apar în conştiinţa socială vederi şi orientări diferite în raport cu fenomenele care se petrec în cuprinsul acelei perioade, dar şi cu felul în care aceste fenomene se înscriu în desfăşurarea istoriei. Prezentul reclamă o raportare la trecut iar modalităţile de valorizare a epocilor sunt diferite. Atitudinile sunt dictate nu numai de interese de ordin social, dar şi de predispoziţii subiective de conştiinţă prin care se filtrează faptele trecute, sau mai bine spus întreg trecutul, cu cortegiul sau de fenomene, şi transformările din epoca dată. Sigur, stările de conştiinţă sunt în mod obiectiv purtătoare ale unor mesaje cu substrat social chiar dacă în mod subiectiv gânditorii - oameni de litere, scriitori, filosofi, istorici, elimină orice influenţă asupra actului pur al gândirii.

5 În studiul introductiv la valoroasa culege Arte poetice … deja amintită,

Romul Munteanu observa: „Rareori a existat o asemenea comunicare de idei ca între scriitorii romantici care au susţinut mişcările revoluţionare de la 1848 sau pe acelea care le-au precedat”. (op. cit., p. LXIX).

6 Chestiunea este tratată în numeroase studii. Reţinem câteva: Vasile Maciu, Un centre révoluţionnaire roumains dans les années 1845–1848: La Société des étudiants roumains de Paris, în Mouvements nationaux et sociaux roumains au XIX –e siècle, Edit. Academiei, Bucureşti 1971; Dan Berindei, Pe urmele lui Bălcescu, Editura Sport -Turism, Bucureşti, 1984,p. 110-140; Damian Hurezeanu, Civilizaţia română modernă Premise, Editura Institutului de Teorie Socială, 2000, p., 174-178.

118

Înlăuntrul curentului romantic au apărut, deci, două tendinţe caracteristice. O parte a romanticilor şi-au întors de preferinţă privirile spre trecut pe care îl preţuiau şi îl considerau depozitarul unor valori superioare prezentului.

Alţi reprezentanţi ai romantismului susţineau imperativul transfor-mărilor, erau adepţii înnoirilor, aveau privirile aţintite spre viitor.

În plan conceptual linia despărţitoare trecea între adepţii teoriei organice a dezvoltării şi partizanii ideii dinamice a evoluţiei sociale, ai necesităţii rupturilor transformatoare.

Mulţi analişti ai curentului romantic îl consideră mai cu seamă o mişcare spirituală de factură conservatoare, tradiţionalistă. Privind lucid condiţia mişcării spirituale romantice, credem că este mai curând un fapt de cultură orientat spre viitor, încrezător în virtuţile prefacerilor care aveau loc în epocă.

Sigur, în romantism putem distinge un puternic filon de sorginte organică, însemnând perceperea producerii istoriei ca un proces lent, gradual, în care fiecare treaptă a succesiunii se întemeiază pe sublimarea formelor preexistente ale realităţii trecute. Conţinuturile devenirii sunt, potrivit acestei viziuni, încapsulate în structurile originare ale materiei istorice. Această idee este plastic exprimată de Mihai Eminescu în metafora despre stejarul a cărui dezvoltare este prescrisă de ghinda din care el răsare7.

Întocmai cum un organism creşte din sine, la fel şi în istorie formele sale de viaţă trebuie să se plămădească în matricea preexistentă.

Din această perspectivă orice eveniment sau prefacere bruscă petrecut în cursul evoluţiei sunt văzute ca o agresiune a cursului firesc al acesteia, o intruziune perturbatoare a liniei de mişcare a istoriei. Ele strică ordinea firească a lucrurilor, trumatizează aşezămintele clădite, cărămidă cu cărămidă, de-a lungul veacurilor.

Viziunea organică este prin natura ei conservatoare şi tradiţionalistă. Ea repudiază prefacerile bruşte, rupturile dinamice, transformările novatoare datorate în special mişcărilor revoluţionare, reformelor adânci novatoare, înnoirilor rapide. Pe fiecare le crede intempestive, perturbatoare, purtătoare de iluzii care se vădesc nu odată înşelătoare. În loc să poarte germeni creatori, asemenea transformări bruşte pot să destrame ţesuturile societăţii.

7 Vezi M. Eminescu, Opera politică, vol. I, 1870-1879, ediţie I. Creţu,

Bucureşti, 1941, p. 43.

119

Purtătorii acestei viziuni căutau în trecut un antidot la răvăşirea lumii din jurul lor: poezia vremurilor apuse, aşezarea statornică a lumii, cu ritmurile şi cutumele ei.

O altă tendinţă, puternic conturată în corpul curentului romantic reflecta nevoia imperioasă a înnoirii societăţii. În forme uneori vulcanice, alteori mai temperate şi mai puţin emoţionale, pleiada scriitorilor care ilustrau această tendinţă îşi făcea un crez din promovarea valorilor naţionale, politice şi sociale capabile să deschidă drumuri, să stimuleze năzuinţele care animau cercurile active ale societăţii şi pe care le intuiau mulţimile şi popoarele europene.

Sunt romanticii care vibrează la ideea de naţiune, care cred în triumful unui nou tip de societate, în emanciparea socială şi politică a poporului. Romantismul s-a născut la intersecţia înfruntării dintre structurile tradiţionale, încă puternice, şi aspiraţiile spre edificarea unei lumi efectiv moderne. Din aceste aspiraţii îşi trăgea seva romantismul liberal şi revoluţionar.

Este semnificativ faptul că în discursul unor figuri de prestigiu ale romantismului se fac menţiuni la spiritul modern ca la o paradigmă caracteristică timpului pe care îl traversau.

Acest tip de scriitor romantic – folosesc termenul de scriitor într-o acceptţie largă, înţelegând preocupările intelectuale de factură umanistă – tinde spre o nouă ordine, un nou proiect de existenţă socială, politică şi naţională.

Într-un Curs ţinut în 1842 la Collège de France, poetul Adam Mickiewicz spunea: „Există epoci în care spiritele cele mai nobile, oamenii cei mai puternici se consacră întâi de toate artei. Asta se întâmplă după rezolvarea principalelor probleme ale umanităţii, iar asemenea probleme se rezolvă aproape totdeauna prin lupta deschisă…

Există însă şi epoci care cer de la oameni întregul efort, epoci în care chemarea fiecărui individ este să-şi concentreze întreaga acţiune asupra câtorva chestiuni esenţiale de viaţă care privesc întreaga umanitate”8.

Scriitorii romantici din categoria celor amintiţi trăiesc cu o intensitate, uneori de nebănuit, ideea schimbării. Sunt firi pasionate, puternice, de mare puritate interioară. Dealtfel, ca toţi romanticii autentici care ştiu să scruteze în cele mai adânci cute sufleteşti. Am putea să spunem: patetism exagerat şi uneori afectat. De cele mai multe ori este sincer, autentic, ţinând de spiritul

8 Arte poetice. Romantismul … p. 745.

120

epocii. Într-o celebră filă de Jurnal din aprilie 1848, Petöfi Sándor nota: „…Rugăciunea mea aproape exclusivă, rugăciunea mea de dimineaţă şi seară… o constituie de ani de zile istoria revoluţiei franceze, această nouă evanghelie a lumii prin care îşi vesteşte cuvântul cel de-al doilea mântuitor al lumii, libertatea. Astfel aşteptam viitorul, aşteptam clipa în care idealurile şi simţămintele, aceste spirite blestemate ale inimii mele să-şi poată părăsi temniţa, lăcaşul lor de suferinţă… aşteptam clipa aceasta nu numai sperând, dar crezând întru totul în sosirea ei”9.

În romantism întâlnim, aşadar, două stări de spirit, două perspective nu numai deosebite, dar şi opuse ale perceperii vieţii, ale raportării la existenţa socială şi durata istoriei.

Viziunii organice i se opune aceea dinamică, favorabilă nu numai transformării, dar şi înnoirilor provocate de rupturi în linia de mişcare a istoriei, precipitărilor menite să transpună viaţa naţiunilor şi a societăţii pe planuri noi de existenţă.

Ambele atitudini sunt prezente şi în câmpul literaturii române, în viaţa ei spirituală.

Generaţiei de la 1848, prin excelenţă romantică, îi este proprie vizionarismul şi mesianismul10. Este generaţia care a dat conştiinţei înnoirii o mare putere de afirmare şi a îngemănat gândul cu fapta într-o mişcare deschizătoare de noi orizonturi de existenţă pentru societatea şi pentru poporul nostru. Ca şi în alte ţări europene, romantismul a căpătat accente revoluţionare sub impulsul evenimentelor de la 1848. A atins punctul de vârf al conjugării cu ideologia democratică.

Cea de a doua ipostază a romantismului, ataşată viziunii organice este ilustrată de Mihai Eminescu.

El a dat romantismului în poezie sonorităţi spirituale şi sufleteşti unice, a trăit propria-i existenţă în spirit romantic (ca de altfel şi Nicolae Bălcescu) şi a fost în publicistica sa unul dintre promotorii de seamă ai viziunii organice (poate cel mai relevant din cultura română, alături de Titu Maiorescu şi

9 Arte poetice. Romantismul … p. 777-778. 10 Eminescu numea înaintaşii săi (de fapt, oamenii generaţiei de la 1848)

„sfînte firi vizionare”. ,,Şi de-aceea spusa voastră era sfântă şi frumoasă. Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă... Voi, pierduţi în gânduri sfinte, convorbeaţi cu idealuri; Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri”...

121

Nicolae Iorga). Mihai Eminescu se situa pe un alt versant al procesului istoric românesc în raport cu perioada de avânt aflată sub semnul revoluţiei de la 1848 şi al Unirii Principatelor în 1859. Venise un alt timp, al criticii formelor moderne de viaţă, care dăduseră o recoltă bogată de fenomene susceptibile de a fi criticate.

Este drept, purtătorii spiritului critic erau tentaţi să arunce şi copilul aflat în durerile creşterii laolaltă cu apa din baie. În corpul social apăruseră de altfel destule fenomene, nu doar nerezonabile, dar solicitând în chip manifest dezaprobarea. Această stare de lucruri găsea ecouri profunde în firea impresionabilă a lui Eminescu, în mintea sa însetată de puritate şi adevăr. Viziunea organică asupra evoluţiei sociale este prin natura ei ataşată istoriei, deopotrivă teoretic şi afectiv. Teoretic, pentru că prin ea se poate descifra linia continuităţii reclamând pătrunderea succesivă până la izvoarele ei cele mai îndepărtate. Afectiv, pentru convingerea că structurile de adâncime ale istoriei conservau valori, forme de existenţă şi de civilizaţie, datini, obiceiuri şi credinţe care sublimau înţelepciunea şi experienţa de viaţă a comunităţilor.

Se cuvine menţionat de altfel că întreaga mişcare spirituală romantică era devotată istoriei: nu doar cea apropiată viziunii organice, dar şi cea de sorginte dinamică, în modul de a percepe dezvoltarea societăţii.

Curentul romantic revoluţionar caută să dezvolte prin istorie temeiurile aspiraţiilor şi acţiunilor transformatoare. O considera fundamentul explicativ al acestor aspiraţii şi al proiectelor transformatoare de care era animat.

Istoria era sursa miturilor, a eroilor exemplari cu impact asupra conştiinţelor şi cu o mare forţă de solidarizare colectivă.

Amintiri primordiale, momentele originare ale vieţii popoarelor, preocuparea pentru a nu se şterge urmele vieţii trecute erau repere struc-turatoare ale oamenilor de cultură în sensul larg al cuvântului, din epoca romantică.

„Viaţa unei naţiuni, la fel cu cea a omului – scria în 1864, Gustave Adolfo Bécquer, personalitate de frunte a romantismului spaniol – parcă se dilată prin amintirea lucrurilor care au fost şi cu cât e mai vie şi mai completă imaginea ei, cu atât e mai reală această a doua existenţă a spiritului în trecut”11.

Numeroşi autori romantici de primă mărime au subliniat puternica înrâurire a istoriei asupra întregii creaţii spirituale a vremii.

11 Arte poetice. Romantismul… p. 535.

122

„În ultimii ani – scria la 1827 poetul francez Alfred de Vigny - ca urmare poate a mişcărilor noastre politice, arta s-a impregnat de istorie mai puternic ca oricând. Toţi avem ochii îndreptaţi spre Cronicile noastre, ca şi cum, ajunşi la vârsta bărbăţiei şi îndreptându-ne spre lucruri şi mai mari, ne-am oprit o clipă pentru a ne judeca tinereţea şi greşelile ei. A trebuit deci să sporim interesul adăugându-i amintirea…”12.

Iar Doamna de Staël scria încă la 1800: „ E nevoie, dealtminteri, de un studiu constant al istoriei şi filosofiei: pentru a adânci şi pentru a răspândi cunoaşterea drepturilor şi datoriilor popoarelor şi ale conducătorilor lor”13.

Romantismul avea nevoie de istorie pentru că voia să deducă din înţelegerea experienţei trăite a popoarelor sensul fenomenelor epocii înlăuntrul cărora se dezvolta. Voia să înţeleagă viaţa şi aspiraţiile acestora, ca şi al marilor personalităţi care sintetizau o epocă istorică. De aici, pe de o parte, Jules Michelet, cunoscutul istoric romantic francez, arăta că poporul nu-l înţelege distinct de fiinţa lui, ci ca tot ceea ce este mai bun în el însuşi. El a păstrat sentimentul profund al poporului cunoscând nu din surse livreşti, ci şi din propria experienţă, comoara care se află în el: virtutea sacrificiului.

Cât priveşte rolul eroului în istorie putem evoca imediat numele lui Thomas Carlyle, cunoscut istoric englez. Despre el va mai fi vorba în textul de faţă. Aici amintim că autorii romantici, istorici sau scriitori, au marcat drumul istoriei popoarelor cu figuri tutelare, valorizând mituri sau mitizând personalităţi de seamă din trecutul neamurilor. Se resimţea nevoia realizării unor personalităţi fondatoare, scoaterii de „sub colbul conicilor bătrâne”, cum spunea Eminescu, şi punerii în lumină a unor figuri de care erau legate mai ales evenimente revelatoare din trecut.

Preocupările erau îndreptate, în special, spre figuri a căror faptă era rezonantă obiectivelor urmărite de contemporani. Nu lipseau în aceste circumstanţe acomodări de situaţii, tendinţe de a le elasticiza.

Existau însă şi avantaje incontestabile: istoricii surprindeau fire de continuitate în desfăşurarea fenomenelor istorice, descifrau anumite constante (sau cum le spunea Iorga, permanenţe) chiar dacă maniera în care le prezentau era forţată. Istoria îşi deschidea astfel orizonturi mai largi, mai cuprinzătoare. Folosită echilibrat, metoda dialogului trecut-prezent este, deci,

12 Arte poetice. Romantismul… p. 326. 13 Ibidem, p. 221.

123

fructuoasă. Recurgând la excese dilatatorii, ea desfigurează condiţia istoriei, o subiectivizează în scopuri străine adevărului.

Când însă lucrurile sunt expuse cu sinceritate, cu deplină convingere în autenticitatea fenomenelor tratate – chiar dacă spiritul critic denotă carenţe, textul se încarcă de vibraţie, învăluind cititorul cu un sentiment tonifiant de patriotism, de încredere în capacitatea creatoare a propriului popor.

Romantismul a contribuit la adâncirea psihologică a personajelor istorice, la crearea unei sensibilităţi mai vii faţă de epocile dispărute, faţă de culoarea şi relieful lor. El a extins câmpul tematic al cercetărilor, a introdus în circuitul explorării istorice zone şi ţinuturi noi, popoare şi comunităţi aflate până aci în penumbra traseelor interesului istoriografic.

În mod corespunzător, romantismul a lărgit considerabil cercul izvoarelor istorice, trezind interesul pentru cronici, anale, cronografe, pentru scrieri datând din epoci mai vechi. În cazul unor popoare cu resurse editoriale şi culturale mai restrânse, epoca romantică a inaugurat de fapt constituirea unor mari culegeri documentare, alcătuirea unor ediţii de cronici şi letopiseţe.

Totodată, prin dezvoltarea interesului pentru tezaurul folcloric s-au acumulat noi surse de informare depozitate în balade, în cântul popular, în genere. De fapt, o dată cu romantismul s-a pus în valoare cu adevărat tezaurul artei populare şi s-a atras insistent atenţia asupra capacităţii sale de a exterioriza puterea de creaţie şi experienţa de viaţă, deci îmbinarea artei cu istoria poetizată a popoarelor. Într-un text intitulat Idei despre raportul dintre legendă, poezie şi istorie, fraţii Grimm scriau, în 1808: „În epoca noastră a apărut o mare pasiune pentru poezia populară […] perceperea din ce în ce mai vie a realei esenţe a istoriei şi a poeziei a impulsionat menţinerea în viaţă a unei moşteniri […] căreia i-a venit vremea să fie culeasă şi păstrată”14.

Interesul pentru viaţa popoarelor a impulsionat afirmarea „psihologiei popoarelor”, o disciplină în vogă la mijlocul veacului trecut. Întâlnim dese referiri la concept şi în publicistica lui Eminescu. Apare la fel în mod frecvent şi un alt concept, „simţul istoric”, după cum problema istoriei civilizaţiilor va dobândi extensie şi profunzime, devenind mai târziu o direcţie fundamentală în istoriografie.

Având o arie de difuzare mult mai mare decât celelalte curente cultural – spirituale anterioare (umanismul şi iluminismul) şi găsind şi forme de expresie viguroase în ţări aşa-zis periferice centrelor economice şi culturale

14 Arte poetice. Romantismul … p. 97.

124

avansate, romantismul s-a răsfrânt multiplu asupra istoriografiei europene. A contribuit substanţial la modernizarea acesteia, a creat un climat de sensibilitate faţă de problemele istorice, de înţelegere a vieţii popoarelor, ca şi ale unor figuri proeminente din trecut şi a dat un avânt puternic valorificării vestigiilor documentare din epoci mai îndepărtate sau mai apropiate.

2. Istoriografia romantică europeană

Dacă sub aspect literar şi artistic romantismul are figuri ilustre în numeroase ţări europene, încât este dificil să vorbim despre o întâietate, în domeniul istoriografiei Franţa şi-ar putea revendica, eventual, locul de frunte .

Patru nume – François Guizot (1787 – 1874), Augustin Thierry (1795 – 1856), Adolphe Thiers (1797 – 1877) şi Jules Michelet (1798 – 1874) domină o jumătate de secol (1820 – 1870) din istoriografia Franţei.

În istoria revoluţiei franceze şi a epocii napoleoniene aveau teme generoase care deschideau orizonturi vaste cercetării prin problemele pe care le ridicau şi prin articularea lor cu ansamblul istoriei europene. Apoi, aceşti patru istorici s-au interesat şi de istoria altor ţări, au întocmit sinteze generale asupra istoriei europene, au investigat epoci trecute, în special din istoria Franţei şi a Angliei.

S-a impus, mai cu seamă, Jules Michelet prin generozitatea ideilor, prin capacitatea de a resuscita trecutul, de a da un relief aparte scenelor de masă şi prin nobleţea stilului său. Împreună cu prietenul său Edgar Quinet şi poetul polonez Adam Mickiewicz ei au ţinut la Collége de France nu doar cursuri de istorie. Au creat o atmosferă intelectuală şi au hrănit un spirit cu urme adânci în conştiinţa audienţilor, printre care s-au aflat şi români. Un public care participa entuziasmat la conferinţele acestor maeştri.

Jules Michelet are o operă amplă între care se numără o Introducere în istoria universală (1833), un apreciat Manual de istorie modernă, o Istorie a secolului al XIX lea, în trei volume. Principalele sale scrieri sunt însă Istoria Franţei (în 18 volume) şi Istoria revoluţiei franceze (apărută iniţial în 5 volume). În Istoria Franţei, Michelet încheagă un tablou vast al vieţii poporului în legătură cu toate elementele care configurează existenţa sa: pământul, evenimentele, oamenii, societatea. Nu problematizează şi nu construieşte textul în maniera explicaţiei impersonale. El introduce explicaţia în ţesătura naraţiunii care prezintă deopotrivă calitatea sintezei şi darul de a prezenta expresiv desfăşurarea vieţii trecute.

125

Uneori Michelet surprinde sensurile unor fenomene în câteva linii revelatoare. În capitolul despre Renaştere, Jules Michelet scrie: „Plăcutul cuvânt Renaştere nu le evocă prietenilor frumosului decât înscăunarea unei arte noi şi nestăvilitul avânt al fanteziei. Pentru erudit el însemnă restaurarea studiului antichităţii; pentru legişti, lumina care începe să se facă în contradictoriul haos al vechilor noastre datini. Aceste minţi deosebit de ştiutoare au uitat însă două lucruri, «neînseamnate» într-adevăr, care aparţin acestui veac mai mult decât tuturor celor premergătoare la un loc: descoperirea lumii, descoperirea omului.

Veacul al XVI-lea, în marea şi legitima sa cuprindere, merge de la Columb la Copernic, de la Copernic la Galileu, de la descoperirea pământului la cea a cerului.

În desfăşurarea sa, omul s-a regăsit pe sine însuşi. În timp ce Vesale şi Servet au adus revelaţia vieţii, cu ajutorul lui Luther, Calvin, Dumoulin şi Cujas, pe de-o parte, Rabelais, Montaigne, Shakespeare, Cervantes pe de alta, a pătruns în tainele vieţii morale. A investigat temeliile adânci ale naturii sale. A început să întroneze Dreptatea şi Raţiunea”15.

Ceea ce impresionează la Michelet este, însă, mai ales forţa evocatoare a faptelor şi întâmplărilor din istoria Franţei, profundul lui ataşament faţă de propria ţară, ca parte a umanităţii. Michelet umanizează trecutul; dincolo de fapte şi de evenimente se profilează motivaţia spirituală şi sufletească a celor care le realizează. Distingem astfel, în scrisul lui Michelet, două planuri prin care se ţese istoria: al datelor şi întâmplărilor obiective şi al trăirilor umane care le însoţesc.

Aruncând o privire de ansamblu asupra imaginii pe care o oferă Istoria Franţei a lui Michelet putem distinge, ca fundal general, poporul ca demiurg al propriei istorii, apoi monarhia, principalele instituţii, înfruntări politice, aspecte culturale, mari personalităţi din viaţa spirituală a ţării, evenimente în ipostaze scenice familiare.

De fapt, istoria pare de multe ori o scenă pe care se desfăşoară spectacolul vieţii oamenilor de seamă în anturajul lor imediat. Iar în fundal marile forţe spirituale şi aspiraţii ale poporului, această comunitate care se cere înţeleasă în năzuinţele şi în acţiunile ei spre a pătrunde însăşi taina istoriei.

15 Jules Michelet, Istoria Franţei, Scrieri alese, vol I, Editura, Minerva, 1973,

pag. 185-186.

126

În prosceniul acesteia se află poporul. El ţine pe umeri istoria, îi transmite pulsaţiile sale din adâncuri, o transformă în epopee. Istoria devine inteligibilă în dimensiunea ei vastă şi profundă doar prin considerarea poporului ca subiect şi obiect al ei.

În 1846 Michelet a publicat o carte intitulată Poporul, în care îl înveşmântează în atributele măreţiei sale. Scrierea a fost nelipsită din lecturile revoluţionarilor epocii, inclusiv ale celor români.

Michelet nu a fost preocupat de aspectele teoretice ale istoriei(deşi a tradus cunoscuta operă Ştiinţa nouă a lui Giambattista Vico şi a contribuit la popularizarea ei), dar el a ridicat-o la nivel de esenţe prin forţa cu care a transmis în scrisul său poezia istoriei.

În plan ideologic, Michelet era un democrat, susţinător generos al aspiraţiilor spre libertate socială şi naţională a popoarelor, a cauzelor mari purtătoare de destin. În acest sens, istoria apare în viziunea lui ca scena pe care se petrece drama libertăţii umane.

Scrierea care vine să confirme în chipul cel mai elocvent acest înţeles al istoriei şi, totodată, opera de vârf a lui Michelet este Istoria revoluţiei franceze (1847-1853, în cinci volume). În această lucrare autorul dă măsura talentului său de istoric şi scriitor, revărsând un suflu romantic pe cuprinsul întregii scrieri. Michelet trăieşte împreună cu evenimentele, cu mulţimile fremătând în vuietul marelui eveniment. Se remarcă puterea de a învia scene de masă, de a crea senzaţia autenticităţii celor petrecute.

Iată cum descrie Michelet atmosfera care a pregătit ţâşnirea acelor versuri înaripate care aveau să devină cântul revoluţiei: Marsilieza. „Întoarceţi-vă ochii de la Paris şi îmbrăţişaţi, rogu-vă, cu privirea – dacă se poate cuprinde – uriaşa, neînchipuita amploare a ceea ce se petrece. Şase sute de mii de voluntari s-au înscris şi vor să se îndrepte spre hotare. …Drept răsplată, marelui suflet al Franţei i-a fost dat în clipele acelea de sfântă generozitate să afle un cântec – un cântec repetat din aproape în aproape a cuprins întreaga lume.

A fost aflat la Strasburg, la doi paşi de duşman. Numele pe care i l-a dat autorul e acela de Cântec al armatei de pe Rin. Găsit în martie sau aprilie, în primele clipe ale războiului, nu i-au trebuit nici două luni ca să cuprindă întreaga Franţă.

Nu în timpul unei mese de familie, aşa cum s-a spus, a fost compus sacrul cântec. Ci în mijlocul unei mulţimi emoţionate.

127

Este vorba despre un banchet în care cineva a pronunţat cuvântul magic: «Allons».

Tânărul Rouget de ľIsle a ieşit grabnic din sală şi într-un moment de graţie a scris totul – muzică şi cuvintele. S-a întors apoi în sală intonând: ,,Allons enfants de la patrie! A fost ca o străfulgerare din ceruri… Lumea, atât timp cât va exista, îl va cânta mereu”16.

Michelet scrie, poate, pe o notă prea patetică, dar e sincer, trăieşte emoţia zămislirii marelui cânt ca pe o iluminare.

Michelet urmăreşte revoluţia pe tot parcursul ei, de la Adunarea celor trei stări convocate în 1789 de Ludovic al XVI-lea şi până în zilele agoniei din Thermidor soldate cu căderea lui Robespierre şi a partizanilor lui, cu dezlănţuirea a ceea ce istoricul numeşte Teroarea neagră.

Peste revoluţia marcată de zvâcnirile mulţimii, de sute de momente politice şi sociale, de idei şi principii înalte, dar şi de frigurile unor dezlănţuiri de furie, s-a lăsat linţoliul tăcerii însângerate. Vocea revoluţiei va fecunda dincolo de prăbuşirea actorilor în întreaga istorie a secolului al XIX-lea.

Jules Michelet a fost un mare prieten al tinerilor români veniţi să se formeze intelectual la Paris. I-au ascultat cursurile, la Collège de France, vrăjiţi de ideile şi de spiritul acestora, au adăpostit în sediul Societăţii întemeiate de ei publicaţia „Les Écoles”, care îşi propunea să apere împotriva persecuţiilor pe Michelet şi Edgar Quinet17.

Renumitul istoric s-a aflat în raporturi, am putea spune amicale, cu C.A. Rosetti şi soţia sa, Maria, şi-au făcut vizite, au întreţinut curespondenţă18.

Prin intermediul lor şi al contactelor care l-au apropiat de „problema românească”, de aspiraţiile poporului, Michelet a închinat câteva texte Principatelor Dunărene, unor scene din revoluţia de la 1848, puterii de creaţie spirituală a poporului, comentând câteva balade populare.

A dezvăluit destinul istoric nemeritat al românilor, a semnalat voinţa lor de regenerare, i-a îndemnat să privească viitorul cu încredere, a chemat

16 Jules Michelet, Istoria revoluţiei. Scrieri alese vol. II, traducere Angela

Cismaş, Editura Minerva, 1973, pag. 198-199. 17 Jean Breazu, Edgar Quinet et les Roumains, în Mélanges de ľÉcole

roumanie en France, Paris, 1927, pag. 314. 18 Întregul dosar al legăturilor lui Michelet cu tineretul român aflat la Paris, în

volumul Marin Bucur, Jules Michelet şi revoluţionarii români în documente şi scrisori de epocă (1846-1874), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982.

128

Europa, în special lumea latină, să-i primească cu afecţiune printre ei, şi-a exprimat încrederea în geniul poporului român şi a omagiat Mioriţa în cuvinte memorabile: „Cât despre Mioriţa, e o baladă în felul celor mai vechi, un lucru sfânt şi înduioşător de-ţi frânge inima.

Nici că se află ceva mai naiv şi mai măreţ. Citind-o, îţi dai de minune seama de ceea ce vorbeam mai înainte, de plăcuta înfrăţire a omului cu întreaga fire”19.

Michelet vedea realizabil proiectul de regenerare a poporului român tocmai pentru că acesta se afla la început. Modelul lui depindea de artizanii lui. Aceştia erau oamenii generaţiei de la 1848, ai începutului de drum…

Credinţa în forţele poporului, libertatea ca dimensiune fundamentală a înnoirii, ataşamentul faţă de marile cauze ale umanităţii, o sensibilitate specială în perceperea problemelor ei mari, toate acestea înveşmântate într-o ţinută stilistică maiestuoasă sunt însemne ale romantismului în istoriografie pe care Michelet le-a exprimat cu o forţă aparte.

Savantul a lăsat şi reflecţii profunde asupra epocilor istorice ca atare. În Istoria secolului al XIX-lea Michelet surprinde cu acuitate marile mutaţii care l-au marcat. „Alura timpului s-a schimbat - scria Michelet. El şi-a dublat pasul de-o manieră stranie. Sunt născut în timpul lui Watt (inventatorul vaporului cu aburi), iar geniul său maşinist se observă şi în maniera de a purta războiul, continua Michelet. Cei care cred că trecutul conţine în el viitorul şi că istoria este un fluviu care curge identic, reluând aceleaşi ape, trebuie să reflecteze şi să vadă că foarte adesea un secol se opune celui precedent, şi îi dă o desminţire aspră. Secolul nostru progresează în chip fatal. Mari fapte, jos, la temelie; sus răspunde un sunete slab”20.

La vibraţia excepţională a sensibilităţii lui Jules Michelet observăm capacitatea, puterea de sinteză a unui spirit apt să desprindă liniile de forţă ale unui secol.

Apropiat de Michelet prin spirit, prin ideile pe care le împărtăşea şi prin prietenia care îi lega, a fost Edgar Quinet (1803-1875). Se aseamănă, de asemenea, în alura stilistică a scrisului, în aerul de demnitate pe care îl pune în tratarea temelor, în vocea care se simte că vorbeşte parcă din înalt. El nu mai scrie, el oficiază, parcă, în numele unui crez, al unor idei.

19 Jules Michelet, Istoria revoluţiei. Scrieri alese… vol. 2, 1973, p. 381. 20 20 Jules Michelet, Historie du XIX siècle, vol. II, Paris, 1880, pag. X-XI.

129

Marile coordonate ale acestui crez sunt revoluţia ca acţiune purificatoare a societăţii, spiritul democratic, încrederea în ideea de progres prin capacitatea de creaţie a omului, prin chemarea sa demiurgică, apărarea principiului naţionalităţii şi ataşamentul faţă de mişcarea naţiunilor asuprite şi, bineînţeles, militantismul pentru libertate, cuvântul magic care sublima în viziunea romanticilor „de stânga” elanurile umanităţii şi condiţia de împlinire a omului ca individ şi ca cetăţean. În consens cu Michelet, Edgar Quinet scria: „Istoria, atât la început cât şi în finalitatea ei, este spectacolul libertăţii, al protestului speţei umane împotriva lumii ce-o ţine în lanţuri”21.

Istoria este o sursă de fortificare a omului. Implicit el descifrează în ea un sens ascendent. Dar pentru a deveni stăpân al propriului destin omul trebuie să se manifeste activ pentru a face să triumfe raţiunea şi dreptatea. Răspunde astfel ideii de progres care este în percepţia sa „mişcarea constructivă a omului aflat în stare de libertate”22.

Pentru popoare pierderea libertăţii semnifică lipsirea lor de istorie. „Cel dintâi lucru pe care un popor îl pierde o dată cu independenţa şi libertatea e propria lui istorie”23.

Aşa interpretează Quinet procesul istoric italian într-una din principalele sale scrieri, Revoluţia din Italia. Autorul este un mare admirator al formelor active de viaţă din oraşele-comune italiene, al efervescenţei lor creatoare. În ciuda unui puternic sentiment al unităţii naţionale, Italia n-a putut să-şi constituie un stat naţional datorită adversităţii şi competiţiei pentru supremaţie a două forţe: Imperiul (se are în vedere Imperiul roman de naţiune germană) şi Papalitatea. Quinet a fost, de altfel, un adversar declarat al bisericii, a militat pentru libertatea conştiinţei, a suportat în câteva rânduri măsuri punitive din această pricină.

Scriitorul vede forţa unificatoare a Italiei mai ales în cultură. De altfel Revoluţiile din Italia este cu precădere o carte de istorie literară şi culturală a italienilor până în secolul al XVI-lea.

Majoritatea scrierilor sale sunt de altfel eseuri cu caracter istoric-literar sau filosofic, de pildă: Geniul religiilor, Filosofia istoriei Franţei etc. A

21 Edgar Quinet, Opere alese, vol. 1, traducere prefaţă, tabel cronologic de

Angela Cişmaş, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, pag. X. 22 Ibidem, pag. XI. 23 Ibidem, pag. 181.

130

cultivat intens şi poemul liric - filosofic: Sclavii, Moartea conştiinţei umane, Creaţia etc.

Edgar Quinet a avut şi el o relaţie strânsă cu românii. Cea de a doua soţie, Hermiona, a lui Quinet, era fiica adoptivă a lui Gheorghe Asachi. A fost apropiat de cercurile culturale ale românilor, omagiat de tineretul studios de la Paris etc. La una din adresele colective trimise „din partea românilor din Principate” Quinet răspundea în decembrie 1856: „Nimic nu preţuieşte mai mult pentru mine decât asigurarea de-a vă fi exprimat cu fidelitate sentimentele şi necesităţile momentului în care vă aflaţi”24.

Era în perioada de intensă frământare a naţiunii române pentru crearea condiţiilor necesare realizării Unirii Principatelor şi a statului naţional modern. În urma Congresului de pace de la Paris (1856) se profila o deschidere favorabilă înfăptuirii acestui act. Quinet publică broşura Românii, Organizarea Provinciilor Dunărene în care îmbrăţişează cu căldură cauza românească, face o incursie în istoria poporului nostru, subliniază semnificaţia redeşteptării naţionale şi sensul recuperator al naţiunii române în familia popoarelor occidentale, în special a celor latine.

Quinet scria: „Opt milioane de oameni, implorând, bat la uşa societăţii noastre occidentale. Ce vor? Cer să fie ajutaţi să renască; revendică alianţa noastră… Lucru nou, într-adevăr, în lumea noastră modernă, căci ei nu pretind să-i ajutăm, aşa cum totdeauna s-a întâmplat, numai în numele dreptăţii, al interesului tuturor… Nu; noutatea şi grandoarea cauzei lor e faptul că se prezintă ca nişte fraţi de-ai noştri…”25

O discuţie asupra limbii române este menită să argumenteze latinitatea ei, iar o sinteză a unor momente nodale din trecutul Principatelor, cu accentul pe domniile lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, îi permite lui Edgar Quinet să releve capacitatea poporului român de a construi repere istorice semnificative. Dincolo de fapte şi evenimente, de vicisitudini care păreau să aneantizeze însăşi fiinţa sa ca neam, este revelatoare, după Quinet, permanenţa sa şi decolarea spre un nou orizont de existenţă din momentul în care s-au ivit condiţii prielnice. Acesta era stadiul la care ajunseseră Principatele în preajma unirii lor. Quinet vorbeşte deopotrivă ca un protector

24 Edgar Quinet, Opere alese, vol. 2, Ediţia de Angela Cismaş, Editura,

Minerva, Bucureşti, 1983, pag. 291. 25 Ibidem, pag. 293.

131

şi profet al cauzei românilor; o face grav şi solemn, în tonalitate romantică, patetic şi convingător.

Între marile figuri ale istoriografie franceze din perioada Restauraţiei se numără Augustin Thierry (1795-1856). A sintetizat obiectivele şi programul său de lucru într-o serie de articole reunite parţial în volumul Zece ani de studii istorice, apărut în 1827. Principalele direcţii în care Thierry a ţinut să-şi înscrie contribuţia erau: să reabiliteze într-o mai mare măsură idea valorificării „culorii locale” în demersul istoriografic; acest aspect se articula cu năzuinţa de a pătrunde în adâncul trecutului popoarelor, în domeniul zestrei originare, valorificându-se, în chip corespunzător, tezaurul izvoarelor vechi: cronici, charte, acte fondatoare, letopiseţe etc. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, Thierry acordă Stării a treia (Tiers Etat), de fapt burgheziei, rolul de factor dinamogen în istoria Franţei. Şi nu numai a Franţei, ci a tuturor ţărilor occidentale în genere, cu puternice segmente de reprezentanţi ai stării a treia.

Semnificative în privirea individualizării epocilor trecute, a reproducerii culorii proprii acestora, sunt scrierile lui Thierry, Povestiri din timpuri merovingiene (1833) şi Istoria cuceririi Angliei de către normanzi.

În Povestiri… Thierry descrie cu talent epoca merovingiană, apelând masiv la surse vechi, reproducând largi pasaje din cronicarii evului mediu (aşa cum procedează în cazul învăţatului episcop Grigore din Tours (538-594), considerat „părinte al istoriografiei franceze”26.

În povestirile lui Grigore din Tours a găsit freamătul vremurilor care au marcat trecerea de la antichitate la evul mediu, accentul căzând pe opera misionară a Sf. Martin, apostolul Galiei. Sigur, cronicarul medieval conferă evenimentului o dimensiune universală, percepţie explicabilă pentru un om al Bisericii şi al acelei epoci.

Thierry este interesat de culoarea epocii, de mentalitatea timpului, de reprezentările care dominau. cel puţin la nivelul prelaţilor bisericii.

În Istoria cuceririi Angliei de către normanzi Thierry ridică o chestiune istoriografică semnificativă. Mai ales că ea se regăseşte în dezbaterile purtate şi în interiorul altor istoriografii (de pildă, cea românească) Anume, învăţatul francez consideră cuceririle drept sursă constitutivă a claselor dominante în ţările cucerite. Ca atare, normanzii au constituit în Anglia pătura

26 Vezi Vasile Cristian, Istoriografie generală, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1979, pag. 70.

132

conducătoare aristocratică şi rurală, după cum în Franţa francii aveau să devină cu precădere reprezentanţii aristocraţiei feudale.

Preeminenţa socială a rasei cuceritoare, scria Thierry cu privire la cazul Franţei, se articulează cu zonele pe care le locuiesc. Galo-romanii locuiau în aşezări de tip rural, era întreprinzători şi avuţi; colonii semiservili locuiau în sate.

În schimb, clasele superioare ale oamenilor de rasă germanică s-au fixat la ţară. Nu existau germanici în oraşe, cu excepţia unor garnizoane militare.

În această vreme, preeminenţa socială trece de la oraşe la sate. Începe să se imite modul lor de viaţă, aristocraţii fiind leneşi, turbulenţi şi brutali. Nutreau aversiune pentru simţul ordinii, pentru respectul regulilor de comportament27.

Observăm, aşadar, cum la Thierry se îmbină, pe de o parte, interesul romantic pentru istoria profundă, mergând până la cristalizările formelor de existenţă care se smulg din lumea antică, iar pe de altă parte, orientarea sa democratică prin care dezavuează forţele sociale care nu răspundeau, după el, chemării istoriei. În contrast cu aristocraţia funciară, Thierry priveşte „Starea a treia” ca factor propulsor şi creator al evoluţiei istorice. În Eseu asupra istoriei formării şi progreselor Stării a treia (Esay sur l' histoire de la formation et des progrès du Tiers Etat (1853) sunt puse în valoare aceste idei. Thierry scrie că un istoric care îmbrăţişează cu privirea realitatea naţională „la o distanţă de şapte secole […] percepe o succesiune regulată de progrese sociale şi politice; la cele două capete ale căii parcurse, e aceeaşi naţiune şi aceeaşi monarhie, legate una de alta şi modificate împreună. Considerată sub acest aspect istoria Franţei este frumoasă prin unitate şi simplicitate”28.

În acest context se poate desprinde, după Thierry „dezvoltarea graduală a Stării a treia, originile sale obscure, rolul de acţiune lentă dar mereu progresivă asupra vieţii sociale”.

După ruperea acordului între monarhie şi Starea a treia echilibrul istoric s-a perturbat, ducând la revoluţia de la 1789-1794, în timpul căreia Starea a treia şi-a pus în evidenţă capacităţile creatoare. „Istoria acestei stări,

27 Chestiunea este amplu tratată în monografia lui B. Réizov,

L' historiographie romanitique française (1815-1830), Moscou, f.a., pag. 104-188. 28 Augustin Thierry, Essay sur ľhistorie de la formation et des progrès du Tiers

Etat, Paris, 1853, p. V.

133

subliniază Thierry, este istoria dezvoltării şi progresului societăţii noastre civile. Acesta este marele spectacol pe care-l prezintă istoria noastră”29.

Istoria Franţei, şi nu numai a ei, are ca poli, pe de o parte, o confruntare naţională: galo-francă30, pe de altă parte, translaţia acesteia în plan social exteriorizată în tensiunea dintre aristocraţie şi păturile de jos ale populaţiei. Remarcăm la Thierry o încercare de abordare a istoriei Franţei prin prisma ascensiunii Stării a treia, de fapt a burgheziei şi un demers de tipul istoriei sociale. Acest curs al istoriografiei spre istoria socială se va dezvolta ulterior, va deveni tot mai complex şi mai aprofundat, constituind una dintre direcţiile majore ale istoriografiei, în genere.

Tot în epoca Restauraţiei, un alt istoric de seamă François Guizot (1787-1874) a contribuit la inovarea istoriografiei pe care a conceput-o ca istorie a civilizaţiei. Problematica se va dezvolta ulterior. Lui Guizot îi revine însă menitul de a fi formulat şi a fi ridicat ideea istoriei civilizaţiei la nivelul unor cercetări semnificative.

Savant de largă formaţie, profesor şi om politic (a fost lider al Partidului Liberal), François Guizot a scris mult şi în diverse domenii. A tradus din alte limbi (de exemplu, vestita carte a lui Edward Gibbon, Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman), a făcut radiografii pertinente ale stării societăţii din vremea sa, a iniţiat şi sprijinit publicarea unor ediţii de documente31.

Guizot a publicat principalele sale scrieri Istoria civilizaţiei europene şi Istoria civilizaţiei în Franţa (patru volume) pornind de la cursurile ţinute la Sorbonna. În raport cu alţi istorici din perioada Restauraţiei, Guizot face figură aparte. Are puncte comune cu unii dintre ei (în special cu Thierry), dar maniera scrisului său este distinctă. El nu induce explicaţia în descriere, aşa cum face Michelet, ci concepe explicativ discursul istoric. Nu este interesat de reînvierea trecutului, de prezentarea lui picturală, ci de argumentarea intelectuală şi, cum am spus, de explicaţie. De aici şi tendinţa sa spre sinteză eliminând detaliile şi culoarea locală. Sub acest aspect, Guizot este mai

29 Ibidem, p. IX. 30 „Lupta naţionalităţilor – scrie Réizov – constituie subiectul istoriei europene

din epoca în care pe ruinele Imperiului roman încep să se dezvolte noile state.” (B. Reizov, op. cit., p. 133.

31 O amplă prezentare a operei, ideilor şi activităţii lui Guizot, în B. Réizov, L’historiographie romantique française (1815-1830), Moscou, p. 268-352.

134

curând un istoric raţionalist, descinzând din iluminism. Nu întâmplătoare este admiraţia sa pentru Voltaire. Spre deosebire de filosofii şi istoricii iluminişti care considerau posibilă construirea istoriei prin forţa modelatoare a raţiunii (raţiunea ca demiurg al istoriei ,ceea ce înseamnă exaltarea ei utopică), Guizot sublinia necesitatea de a ţine seama de condiţiile preexistente, de cadrul material pe temeiul căruia intervenţia omului poate fi eficientă.

Deci raţiunea singură nu poate deveni un factor reglator al istoriei. Trebuie luată în consideraţie, în plus, ambianţa socio-culturală şi istorică.

Prin aceasta Guizot nu neagă intervenţia activă a omului în istorie, prezenţa sa creatoare şi vie. La nivelul marilor colectivităţi, istoricul se întâlnea cu contemporanul său (mai tânăr) Thierry, subliniind rolul proeminent al Stării a treia „elementul cel mai activ şi mai decisiv civilizaţiei ei franceze32.

Deasemenea, ca şi Thierry, François Guizot ridică în dezbatere problema cuceririi ca punct de pornire a despicării societăţilor în clase şi după aceea, a înfruntării dintre aceste clase. Ceea ce Guizot, istoric şi om politic de orientare liberală, remarcă într-o măsură, poate mai mare decât Thierry, este existenţa luptei de clasă ca factor deloc neînsemnat al istoriei33.

Nu întâmplător, Marx nota că nu lui în aparţine ideea luptei de clasă, ci istoricilor francezi din epoca Restauraţiei.

Dar, aşa cum am spus, meritul principal al lui Guizot constă în intelectualizarea explicativă a istoriei şi în abordarea acesteia ca istorie a civilizaţiilor.

În opera sa, Istoria civilizaţiei în Europa de la căderea imperiului Roman până la revoluţia franceză, Guizot vorbea despre o anumită unitate a civilizaţiei diverselor state din Europa. „Ea, scria autorul, decurge din fapte asemănătoare, din aceea că ele se articulează aceloraşi principii şi tind să ducă aproape peste tot la rezultate analoage. Dar dacă civilizaţia europeană poartă însemnele unităţii, varietatea sa nu este mai puţin prodigioasă”34.

Ideea aceasta a unităţii în diversitate a valorilor, principiilor şi faptelor istoriei europene este profundă şi sună contemporan. Sigur, Guizot ca francez ţinea să evidenţieze excelenţa civilizaţiei ţării sale, capacitatea ei de a iradia pe continent mesaje şi modele formative.

32 Vezi Vasile Cristian, op. cit., p. 175. 33 Vezi pe larg despre aceasta în B. Réizov, op., cit., pag. 277; 283 etc. 34 M. Guizot, Historie de la civilisation en Europe, Paris, 1893, p. 5.

135

Interesantă este şi perceperea ideii de civilizaţie ca atare: „Civiliza- ţia –spune istoricul – este un fapt ca oricare altul, susceptibil de a fi scris, studiat, povestit”35.

Dar sunt foarte multe fapte de povestit: materiale – de exemplu, războaie, acte oficiale de guvernământ etc., sau fapte morale-individuale şi generale. Civilizaţia tinde să articuleze aceste fapte, să dezvăluie raporturile lor, cauzele şi rezultatele de ansamblu care le înglobează. Faptele de acest gen, ca rezultantă a celorlalte, sunt mai dificil de dezvăluit. Dar fac parte esenţială din istorie. „Civilizaţia – subliniază Guizot – este unul din aceste fapte: fapt general, ascuns, complex, foarte dificil, pe care caut să-l descriu, să-l povestesc”36.

Chiar dacă nu e imediat palpabil, nu înseamnă că el nu există sau nu are dreptul de a fi descris şi povestit. Faptul de civilizaţie este, aşadar, unul general şi sintetic care le înglobează, le cuprinde pe celelalte.

Istoric de orizonturi largi şi de sinteze ample – cum este Istoria civilizaţiei europene – Guizot a acordat atenţie, în acest context, formării şi dezvoltării statelor-naţiuni (pe temeiul unităţii şi centralizării lor).

În Istoria revoluţiei engleze, Guizot a îmbrăţişat întreaga perioadă a faptelor dintre cele două mari evenimente- – jumătatea secolului al XVII-lea şi „revoluţia glorioasă –1688”, realizând o frescă pe care am putea-o numi „epoca revoluţiilor în Anglia”.

Dispunând de sursele necesare de venituri, Guizot a iniţiat şi a susţinut apariţia unor serii de izvoare inedite: Culegere de documente privitoare la istoria Franţei (1823) şi Culegere de documente privitoare la revoluţia din Anglia. Sub aspect teoretic François Guizot a formulat următoarele idei:

a. evoluţia formează conţinutul istoriei. Ca atare, obiectul oricărui studiu istoric constă în definirea caracteristicilor evoluţiei. Ideea de evoluţie implică, într-un fel sau altul, pe aceea de progres.

b. Pentru a face inteligibilă o temă cu caracter istoric este necesar să se ţină seama de contextul istoric general în care are loc fenomenul cercetat. „…spre a-ţi împărtăşi întreaga mea gândire – nota el într-o scrisoare – istoria umanităţii are pentru mine lacune imense, dar nu are mistere […] în acest spectacol al umanităţii, al vieţii şi destinului său general, eu învestesc o

35 Ibidem, p. 7. 36 Guizot, op. cit., p.8.

136

certitudine, o încredere infinită în înţelepciunea, în bunăstarea şi în acţiunea permanentă a Provenienţei”37.

c. Între forţele motrice ale istoriei Guizot înscrie, în prin plan, „ideile dominante” ale epocii, care îi exprimă ţelul, obiectivul acesteia.

d. raporturile sociale sunt responsabile pentru caracteristicile instituţiilor politice. Dincolo de acestea, spre a înţelege profunzimile morale ale istoriei trebuie să se descifreze condiţia interioară, sufletească a oamenilor, ideile, credinţele, viaţa lor intelectuală”38.

O conjugare fericită a spiritului romantic cu evenimentele capitale pe scena istoriei, cum a fost revoluţia franceză de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi epoca napoleoniană, a furnizat un imens câmp de reflecţie asupra istoriei, a experienţei pe care au lăsat-o cele petrecute în Franţa.

Este de la sine înţeles că, în lumina marilor prefaceri care au avut loc, nimic nu mai putea fi gândit cu standardele anterioare. Istoria îşi dezvăluise noi potenţialităţi, noi trasee care reclamau ca şi procesele mai vechi să fie regândite, nemaivorbind de nevoia de a pătrunde în substanţa „faptelor şi lucrurilor abia încheiate”.

„Revoluţia – citim într-o carte recent apărută – lasă astfel moştenire imagi-naţiei sociale o amintire şi o promisiune, un mit şi o utopie, un limbaj simbolic şi o escatologie, pe scurt, o religie”39. În anii 30-40 ai secolului al XIX-lea ea a fost „reinventată” simţindu-se nevoia reintroducerii ei în imaginarul colectiv în legătură cu noile puseuri revoluţionare ale vremii – 1830; 1848/49.

Alături de Adolphe Thiers sau de François Auguste Mignet (1796-1884) la care nu ne oprim aici spre a nu încărca prea mult textul, s-au aplecat spre istorie şi mari personalităţi literare, ca poetul Lamartine, care a scris o Istorie a girondinilor în opt volume.

„Texte romantice precum cel al lui Lamartine – citim în culegerea de studii Omul romantic – nu pot fi rezumate; nimic nu le poate înlocui cuvintele. Iată rândurile ce urmează după patetica relatare a morţii girondinilor40:

«Aşa fu ultimul ceas al acestor oameni. În timpul scurtei lor vieţi au trăit toate iluziile speranţei; murind, au trăit cea mai mare fericire pe care Dumnezeu le-o păstrează sufletelor alese: martiriul, care se bucură de sine

37 B. Réizov, op. cit., p. 274. 38 Ibidem. pag. 287. 39 Omul romantic, volum coordonat de François Furet, Editura, Polirom, 2000,

pag. 264. 40 Ibidem, pag. 265.

137

însuşi… Ar fi de prisos să-i judecăm. Au fost deja judecaţi prin viaţa şi moartea lor… Au avut trei virtuţi care le răscumpără multe dintre greşeli în ochii posterităţii: au iubit libertatea, au întemeiat Republica, acest adevăr prea timpuriu al viitoarelor guvernări; în sfârşit, au murit pentru că au refuzat să-i de-a poporului sângele cerut»”41.

În opera istorică politică a romantismului francez a existat şi cealaltă tendinţă – cea conservatoare şi paseistă, reprezentată mai ales prin De Bonald şi Joseph de Maistre. Ei apărau structurile anterioare revoluţiei, în special absolutismul monarhic, prin faptul că acesta ar descinde din ordinea divină şi ca atare este o realitate care transcende istoriei lumeşti, deşi e implicată în guvernarea popoarelor. Asemenea idei au ceva din mistica ţărănească asupra puterii imperiale, numai că, în cazul ţărănimii, este vorba de o reprezentare naivă despre putere. Sigur, scriitorii amintiţii mai sus gândeau societatea ierarhizată după tipare premoderne, preferând imobilismul şi tradiţionalismul conceput ca perpetuare a stagnării răsturnărilor abrupte ale revoluţiei.

Filonul principal al istoriei romantice franceze nu este însă orientat spre această percepere a realităţii istorice, aflată sub semnul purificator al revoluţiei de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Mesajele şi valorile ei au fost integrate definitiv în istorie, in ciuda contestărilor sau, uneori, a negării lor vehemente.

Revoluţia a adus cu sine principii care au intrat definitiv în patrimoniul civilizaţiei moderne: libertatea, democraţia, drepturile omului, etc.

Într-o excelentă lucrare – Incursiuni în istoriografia vieţii sociale, (1973), Aurel Răduţiu a făcut o amplă caracterizare a romantismului francez în istorie cu accentul pe aspectele de ordin social pe care curentul le învederează. Cum autorul a dat istoriei sociale o acepţie largă (incluzând nu doar analiza structurilor sociale) în tabloul schiţat de el întâlnim ansamblul elementelor configuratoare ale romantismului francez.

Reproducem în cele ce urmează în extenso caracterizarea substanţială a profesorului clujean. „Momentul istoric care cristalizează în forme clasice pe plan istoriografic noua ideologie este perioada anilor 1815-1830, dacă ne referim la istoriografia franceză, aceea care dă măsura cea mai deplină a romantismului istoriografic de orientare socială. Circumstanţele istorice concrete, cadrul istoric în care îşi aşează rădăcinile noua ideologie a

41 Ibidem, pag. 265-266.

138

romantismului reprezintă însă, cronologic, o perioadă mai lungă ce suprapune era «revoluţiilor» începând cu 1789 şi sfârşind cu anul 1848”42.

Între aceste mari evenimente se situează alte două valuri de mişcări revoluţionare: unul între 1820-1824, cu centrul în bazinul mediteranean şi ţările balcanice, iar altul care s-a consumat în Europa central-occidentală: Belgia, Franţa, Polonia.

„Atacul repetat la adresa vechii lumii – scrie A. Răduţiu – şi schimbările ce survin în totalitatea domeniilor de manifestare umană modelează o demarcaţie radicală pe planul conştiinţei între gândirea şi sensibilitatea secolului al XVIII-lea şi cele ale noului veac”43.

Oamenii primei jumătăţi a secolului al XIX-lea s-au angajat, sau au trebuit să se angajeze în istorie ca într-un torent năvalnic. Au simţit accelerarea ritmului istoric, nevoia lăuntrică de a se interoga asupra sensului celor petrecute şi a trecutului imediat sau mai îndepărtat. „Densitatea lucrărilor istorice din primele decenii ale secolului al XIX-lea îl îndreptăţeau pe Augustin Thierry să remarce la 1834 că istoria este nota originală a veacului şi că va da numele său epocii”44.

Noua şcoală a romantismului în istoriografie s-a constituit în formele cele mai închegate în Franţa. Ea prezintă ca o caracteristică ideea continuităţii istorice, a legăturii între diferite epoci, oricât de deosebite ar fi ele. Totul este să se distingă aceste deosebiri, liniile de ruptură, ca şi de continuitate45.

Un punct polarizator al istoriografiei este ideea de progres ca dimensiune a dezvoltării istoriei. Noţiunea nu era înţeleasă în toată complexitatea, dar avea câteva repere valide; progresul îşi găseşte expresie în transformările sociale (pornind de la premisa că acestea au un sens meliorist);

„Fiecare epocă, a adus o contribuţie la patrimoniul de civilizaţie, a umanităţii”46; fenomenele revoluţionare impulsionează dezvoltarea istoriei şi democratizarea societăţii. Deci progres, democratizare, mişcare revoluţionară

42 Aurel Răduţiu, Incursiuni în istoriografia vieţii sociale, Edit. Dacia, Cluj,

1973, p. 46. Tema este amplu tratată în lucrarea de anvergură a lui B. Reizov, Ľhistoriographie romantique française 1815- 1830.

43 Aurel Răduţiu, op. cit., pag. 48; Il pensiero e l'opera politica di G. Mazzini, Messina-Firenze, 1975.

44 Aurel Răduţiu, op. cit., p. 48. 45 Ibidem, p. 49. 46 Ibidem. p. 48.

139

erau percepute ca verigi ale unui proces şi erau inspirate de evenimentele care se petrecuseră în Franţa, ca şi în Europa acelei vremi.

Cu istoriografia romantică masele anonime îşi fac loc masiv în scrisul istoric. Nu peste tot în Europa întâlnim această percepţie, dar majoritatea istoricilor romantici de pe continent o învederează. Poporul e privit ca actor major al istoriei. Nu întâmplător, notează Aurel Răduţiu, acum s-au cristalizat discipline ca etnopsihologia şi s-a afirmat un interes pentru folclor47.

„Istoria a fost reconsiderată în direcţia specificului ei naţional şi paralel istoria va deveni din ce în ce mai mult socială decât politică”48.

Deasemenea, preferinţa istoricilor s-a deplasat de la epocile vechi spre evul mediu, iar scrisul împletea erudiţia cu imaginaţia spre a surprinde specificul naţional. Naraţiunea a devenit expresivă, captând prin palpitul viu al senzaţiei de viaţă pe care o transmite. Istoricul se transpune în epocă; ia naştere o istorie „sentimentală” mândră de generozitatea cu care îmbrăţişează mulţimea anonimă, „un anumit patos al evocării solidarizează actul creaţiei cu istoria”49.

Iată câteva trăsături ale ideologiei şi ale scrisului istoriografic de factură romantică pe care Aurel Răduţiu le sesizează în special în cadrul şcolii romantice franceze, dar care se regăsesc în întreaga istoriografie romantică.

Dacă este vorba de istoriografia românească romantică şi de exponentul ei exemplar – Nicolae Bălcescu –, asemănările sunt frapante. Uneori ai impresia că scrisul lui Bălcescu prelungeşte pe cel al istoricilor romantici francezi.

Romantismul englez are o notă individualizatoare aparte. Ideologic, romantismul de tip conservator găseşte un exponent redutabil în persoana lui Edmund Burke. În opera lui Thomas Babington Macaulay interesează mai curând atitudinea sa liberală decât cea romantic, propriu-zisă. Thomas Carlyle este un entuziast al ideii de erou în istorie. Toţi au încântat prin scrisul lor strălucit, prin performanţe stilistice remarcabile.

Să ne oprim, fie şi succint, la curentul romantic şi liberal din istoriografia Angliei.

În planul gândirii politice şi al ideologiei moderat conservatoare s-a impus omul politic Edmund Burke, autor al lucrării Reflecţii asupra

47 Ibidem p. 49. 48 Ibidem. 49 Ibidem.

140

revoluţiei franceze (1790). Anglia a oferit un mediu prielnic pentru dezvoltarea unor structuri politice şi ideologice moderat–conservatoare. În politica engleză clasa nobiliară a jucat un rol proeminent. Burghezia şi alte pături mijlocii s-au dezvoltat rapid, însă după „revoluţia glorioasă” (1688) şi consolidarea ordinii constituţionale ea nu a tins spre dislocarea aristocraţiei şi nu s-a mai situat pe poziţii de adversitate deschisă cu ea. De altfel, nici delimitările sociale nu au păstrat acel caracter de etanşeitate cum erau de partea cealaltă a Canalului Mânecii, în Franţa. Mai mult, clasele avute nearistrocratice din Anglia probau o anumită sensibilitate pentru reprezentarea lor în parlament de către aristocraţi, indiferent că era vorba de Partidul conservator (tory) sau liberal (whig).

În aceste condiţii putem înţelege că revoluţia franceză a fost repudiată în Anglia, mai ales pe măsura radicalizării evenimentelor din Franţa.

Există, în sfârşit, o împrejurare de ordin geopolitic cu semnificaţie majoră.

Revoluţia franceză şi, după aceea, epoca napoleoniană au dus la o profundă rivalitate franco-engleză. Or, Anglia a avut, cum ştim, un foarte pronunţat sentiment al intereselor de stat; cu mici excepţii, aproape că nu există situaţie în istoria Angliei în care ea să nu iasă, în cele din urmă, învingătoare (sau în câştig) din confruntările internaţionale.

Aşa s-a întâmplat şi în perioada asprelor înfruntări cu Franţa care au durat aproape două decenii şi jumătate (1790-1815). A fost o încercare dură pentru regatul englez, dar acesta a reuşit să creeze un sistem de alianţe care au avut ca acord final înfrângerea de la Waterloo (1815) şi prăbuşirea lui Napoleon.

Textul lui Burke este semnificativ nu atât pentru respingerea acţiunii revoluţionare din Franţa.

În 1796 el a scris un altul şi mai categoric: Letters on a Regicide Peace (Scrisori despre o pace regicidă) în care lansează un apel la o cruciadă europeană împotriva Franţei. Însemnătatea primei scrieri Reflecţii asupra revoluţiei franceze constă în elaborarea reperelor teoretice ale conservatorismului moderat, ca ideologie politică.

Autorul porneşte de la revoluţia engleză din 1688 pe care o consideră atât prin metodele, cât şi prin rezultatele ei un model şi o alternativă a evoluţiei sociale. Prin ea s-a realizat, după Burke, compromisul necesar între năzuinţele poporului şi voinţa claselor superioare, în special a aristocraţilor. În cadrul aristocraţiei, nucleului ei „dur” erau marii proprietari de pământ.

141

În orice societate sănătoasă – considera Burke – aristocraţia (rezultând din fuziunea lorzilor cu anumite pături mijlocii) stă în fruntea acestei societăţi.

Civilizaţia depinde de proprietate, iar inegalitatea este inevitabilă pe acest teren. Arta conducerii este un proces îndelungat. Ea se şlefuieşte în timp şi depinde, bineînţeles, de tradiţiile proprii popoarelor, de modul lor viaţă şi de condiţiile specifice de existenţă. Un sistem politic trainic este acela care uneşte legăturile politice cu cele sociale, care ştie să stimuleze lealitatea faţă de stat, dragostea de ţară şi de vatra strămoşească. Să facă, deci, dintr-o societate o naţiune, iar din arta politică o vocaţie.

Masele nu pot, prin condiţia lor socială, să exercite drepturi politice, să atingă civismul necesar unei vieţi publice active. Aceasta ar urma să fie atribuită înaltei aristocraţii şi aristocraţiei metisate cu reprezentanţii claselor mijlocii, fiecare având o Cameră parlamentară a sa. (Evident, după modelul englez).

Iată, deci, în ordine politică un model conservator definit cu acurateţe de Burke.

Acestui proiect politic gânditorul englez îi adaugă consideraţii teoretice ţinând de o concepţie organică. Astfel, el pledează pentru schimbări sociale lente, care se maturizează şi se realizează pe parcursul unor durate lungi. Este nevoie de generaţii pentru a fi implementate cu succes. Statul este conceput de Burke ca un organism viu (tot în manieră organică), având menirea să realizeze echilibrul între componentele societăţii. Revoluţiile sunt deslănţuiri ale mulţimii, dominate de elemente stihinice satisfăcând în ultimă instanţă nu atât cerinţele efective ale societăţii, cât setea de putere a unor aventurieri frustraţi. Pe acest teren, libertatea nu numai că nu triumfă, dar se poate ajunge la prăbuşirea ei. Liderii revoluţionari invocă drepturile naturale ale omului pentru a înveşmânta ambiţiile unor tirani şi a viola ordinea existentă. În locul realităţii concrete istorice ei etalează, după părerea lui Burke, teorii abstracte şi fade. Iată, în câteva linii, o întreagă armătură a gândirii politice şi a teoriei conservatoare.

Ideea de ordine, de stabilitate socială clădită pe aşa-zise structuri fireşti de echilibru, favorizând pe cei puternici sub aspect economic şi politic, de valori şi principii rezultate din această ordine, de ataşament faţă de patrie ca vatră strămoşească şi ocrotitoare a zestrei naţionale, de dezvoltare firească realizată prin acumulări succesive şi prin păstrarea continuităţii în linia evolutivă, în fine, dar nu în ultimul rând, a statului ca organism viu clădit pe

142

structuri temeinice sociale, condus de elite ca garanţie a reuşitei operei politice de guvernare, clasa politică îndreptăţind aceasta prin experienţă, educaţie, valoare şi sentimentul responsabilităţii.

Burke rămâne un punct de referinţă al teoriei conservatoare moderate, aptă să absoarbă mesajele generate de cerinţele dezvoltării, să lege tradiţia de înnoire, să conserve fără să pericliteze sarcinile ridicate în faţa societăţii şi să inoveze fără să anihileze interesele claselor istorice. În gândirea lui Burke rămâne permanent un sâmbure de adevăr, nu atât prin spiritul său antiiacobin, cât prin calitatea sa de maestru al compromisului care domină istoria Angliei secolului al XIX-lea.

Edmund Burke nu a fost atât un istoric, cât un doctrinar şi un ideolog al unui curent social politic.

Aspectul istoriografic propriu-zis de factură romantică se regăseşte mai curând la Sharon Turner. El a scris o Istorie a anglo-saxonilor (1799-1805) vizând istoria timpurie a Marii Britanii. Autorul elogia pe anglo-saxoni în contrast cu Roma decadentă. Moravurile simple, vitalitatea, „barbaria” lumii teutonice era de preferat rafinamentului efeminat, ipocriziei şi lipsei de energie care au invadat asfinţitul romanităţii.

Turner a scris cu elocvenţă şi cu forţă literară, cum o vor face dealtfel mulţi istorici englezi. A dat evenimentelor o rezonanţă şi o intimitate ruptă parcă din epocile descrise, vădind, cu alte cuvinte, o netăgăduită putere evocatoare.

În Anglia, istoria a avut maeştri printre marii ei scriitori. Cel mai de seamă este, desigur, Shakespeare, genialul dramaturg care a fixat în piesele sale cronica unor epoci ale Angliei feudale (şi nu numai ale ei) neîntrecută prin profunzimea analizei, a puterii de relevare a tainelor trăirii sufleteşti şi a fineţei observaţiei asupra scenelor de viaţă, a trăsăturii epocilor.

Cu resurse mai modeste de interpret al lumii interioare a oamenilor şi de cronicar al unor epoci, Walter Scott (1771-1832) a răspuns printr-o lungă serie de romane: Rob Roy, Ivanhoe, Kunilworth, Woodstock, Quentin Durward etc. inspirate din trecutul Scoţiei, Angliei, Franţei, aşteptărilor omului romantic, setei de pictural, de aventură, de bravadă şi eroism, specifică în genere tineretului.

Romanele sale au găsit de aceea o largă audienţă, fiind şi astăzi citite cu plăcere de generaţii tinere.

143

Romanele lui Scott au exercitat o anumită influenţă şi asupra istoriografiei, îndemnând la învierea epocilor trecutului şi la interesul pentru culoarea locală.

Un nume de rezonanţă în mediile culturale din secolul al XIX-lea, istoric şi filosof al istoriei, a fost Thomas Carlyle (1795-1881). Scriitor cu un stil personal, solemn şi superior, nu dezvăluie o reală profunzime filosofică, deşi încearcă să ia note înalte de ordin filosofic în scrisul său.

În contrast cu Michelet care cultiva un fel de „religie a poporului”, Carlyle acordă, dimpotrivă, un rol primordial marilor personalităţi ca făuritoare ale istoriei. Printre lucrările sale menţionăm: Eroii şi eroicul în istorie, Istoria lui Friedrich al II al Prusiei-(3 volume) Scrisori şi cuvântări ale lui Cromwell, Istoria revoluţiei franceze etc.

La noi în ţară, sociologul Constantin Antoniade a contribuit la popularizarea ideilor şi scrierilor lui Carlyle.

În Prefaţa la cartea Eroii şi cultul eroilor în istorie, C. Antoniade scria: „Carlyle a pus în evidenţă valoarea personalităţii morale, valoarea vieţii individuale fondate pe muncă şi sinceritate”50.

În fapt, istoricul englez punea accentul pe conştiinţa datoriei, pe viaţa morală şi spirituală a individului. El se apropie într-un fel de Kant care făcea din conştiinţa datoriei imperativul suprem al existenţei şi premisa construirii societăţii pe temeiuri solide. Cunoscând bine germana, Carlyle a studiat în original pe Goethe, Fichte, Hegel şi, bineînţeles, pe Kant. Aceasta şi-a şi pus amprenta pe ideile şi convingerile sale.

Eroii şi cultul eroilor… înmănunchează de fapt o suită de conferinţe. „Istoria universală – citim în lucrare –, istoria a ceea ce omul a săvârşit pe lume, este în fond istoria oamenilor mari care au muncit aici pe pământ”51.

Carlyle vede în aceşti oameni interpreţi ai unor cerinţe şi modele formative pentru societate. Prin oameni mari Carlyle înţelege nu doar conducători politici sau generali vestiţi, ci şi mari misionari religioşi, mari spirite creatoare în alte domenii. Cum am spus, Carlyle caută măreţia în ordinea spirituală. Aceasta nu-l împiedică să dedice o carte lui Frederic cel Mare, făuritorul Prusiei, ca mare putere europeană. Între Oliver Cromwell şi Napoleon Bonaparte, autorul dă întâietate lui Cromwell, un om profund

50 Thomas Carlyle, Eroii şi cultul eroilor în istorie, traducere C. Antoniade,

Bucureşti, 1922, 51 Ibidem, p. 1-2.

144

religios, capabil totodată să renoveze orientarea societăţii engleze prin reformele pe care le-a iniţiat. Pe Napoleon îl preţuieşte mai puţin. Acesta a trecut, după Carlyle, de la fapte mari şi reale la aparenţe. Astfel, „s-a aliat cu dinastii, cu papalităţi, cu vechile şi falsele feudalităţi ca şi când revoluţia avusese numai acest scop: să-l înscăuneze pe el”52.

Demersul lui Carlyle, în care se ivesc atâtea figuri mari ale istoriei, a găsit priză în rândurile cititorilor nu numai pentru curiozitatea firească de a cunoaşte oamenii şi faptele lor, dar şi pentru excepţionalul dar al portretizării cu care era înzestrat istoricul.

Oricum, istoria gândită ca istorie a oamenilor mari relativizează conţinutul acesteia, o subiectivizează.

Bineînţeles, dintr-o asemenea perspectivă de percepere a istoriei Carlyle nu putea privi cu simpatie revoluţia franceză. Îl deranja tumultul ei uman, pregătirea de a accepta „duelul universal”, cum spunea Michelet, atunci când Patria se află în pericol. Lui Carlyle îi repugnă scenele de aspre înfruntări din vremea revoluţiei. Despre ieşirea pe scenă a celor numiţi „sansculottes”, Carlyle scria: „Mai prejos decât acel sălbatic sansculottism oamenii nu se pot coborî”53.

Istoricul englez laudă pe Mirabeau şi Danton, dar dezavuează pe Marat şi Robespierre. Recunoaşte totuşi curajul şi patriotismul iacobinilor, calităţi ale oamenilor puternici.

În mare, viziunea lui Carlyle asupra evenimentelor din 1789-1794 în Franţa vădesc o înţelegere lipsită de profunzime privind natura, cursul şi sensurile marii revoluţii. Autorul n-a dispus de documentele revoluţiei, n-a pătruns conţinutul intereselor sociale şi politice care opuneau forţele sociale şi politice implicate în revoluţie.

Dincolo de aceasta, la Carlyle operează neacceptarea de principiu a oricărei revoluţii generatoare de anarhie. A descris însă în culori vii „vechiul regim” din Franţa, anacronismul şi brutalitatea instituţiilor sale politice. Din scrisul renumitului istoric englez rămâne mai ales pledoaria lui în legătură cu datoria morală a individului ca însemn al nobleţei şi demnităţii vieţii, nevoia perfecţionării morale, a adâncirii sinelui.

Rămân, de asemenea, portretele strălucitoare făcute eroilor despre care a scris şi, de ce nu, însăşi ideea de erou ca reflectare a unei stări de spirit

52 Ibidem, p. 328. 53 Ibidem.

145

romantice. Cum am spus mai sus, în concepţia eroică asupra istoriei, Carlyle îi era îndatorat lui Plutarh.

O direcţie a studiilor istorice din Anglia o constituie cercetarea istoriei constituţionale. În prima treime a secolului al XIX-lea s-a remarcat, în acest sens, Henry Hallam (1777-1859) care a publicat, în 1827, Istoria constituţională a Angliei de la Henric al VII-lea până la moartea lui George II (1485-1760), în trei volume.

Autorul vede în sistemul şi în regimul politic englez o normă şi o reuşită datorită faptului că evită extremele, ştie să aleagă „calea de mijloc” dintre despotism şi anarhie, să impună respectul legii. Această aplecare spre ordine consacrată prin lege – chiar dacă nu întotdeauna legea este dreaptă –constituie după Hallam soliditatea regimului şi instituţiilor politice engleze. Istoricul apreciază elementele amintite drept o caracteristică a vieţii istorice (implicit politice) a Angliei, ca valori care se răsfrâng în rolul şi în ponderea pe care Marea Britanie o deţine în procesul istoric european.

Unul dintre istoricii de mare prestigiu ai Angliei a fost Thomas Babington Macaulay (1800-1859). El nu face parte propriu-zis din familia romantică a istoricilor, decât, poate, prin farmecul stilistic şi caracterul captivant al descrierii. La Macaulay spiritul liberal domină asupra celorlalte determinări ale scrisului său. A participat la viaţa politică deţinând posturi importante. S-a remarcat deasemenea ca publicist; a scris cronici şi studii literare considerate modele ale genului.

Principala lucrare istorică a lui Macaulay este Istoria Angliei de la încoronarea lui Iacob al II-lea (History of England from the Accession of James II) apărută între 1842-1859, în cinci volume54.

Nici douăzeci de ani nu cuprind cele cinci tomuri ale istoriei sale: 1685-1702. În centrul lor se află însă un eveniment esenţial: ,,revoluţia glorioasă” de la 1688. Gloria ei constă de fapt în rezolvarea paşnică a restaurării monarhiei şi sistemului constituţional în Anglia, a convergenţei dintre aristocraţie şi păturile mijlocii în condiţiile sistemului bipartid de guvernământ: Tory şi Whig (conservatori şi liberali).

Ca mulţi alţi istorici englezi, şi Macaulay consideră că apropierea poziţiilor între clasele şi păturile sociale, evitând conflictele violente,

54 Vezi Harry Elmer Barnes, A history of historical writing, New York, 1962,

p. 219-220; Istoriografia novogo vremeni stran Evropî i Ameriki, Moscova, 1967, p. 133-134.

146

defineşte o trăsătură a istoriei engleze şi explică forţa şi măreţia Angliei. Cartea lui Macaulay preţuieşte valorile monarhiei constituţionale, semnificaţia „revoluţiei glorioase” de la 1688 ca model al rezolvării problemelor Angliei acelei epoci în raport cu revoluţia „neglorioasă” de la jumătatea secolului al XVII-lea.

Scrupulos documentată, împărţind cam arbitrar caracterizările oamenilor politici ai vremii, lucrarea lui Macaulay îşi păstrează, dincolo de substanţa de ordin ştiinţific, strălucirea unei opere literare. Istoriograful Elmer Barnes o situează printre marile reuşite ale lucrărilor de istorie naţională: „Istoria Angliei lui Macaulay este replica engleză la istoriile lui Treitschke (un marcant istoric german – n. ns.) şi Michelet”55.

Din motive lesne de înţeles, în prima jumătate a secolului al XIX-lea în Anglia au progresat studiile de istorie economică, precum şi preocupările pentru istoria popoarelor orientale. Anglia se afla doar într-o epocă de rapidă dezvoltare economică şi de expansiune colonială.

Lucrările lui Thomas Took, Istoria preţurilor şi a circulaţiei băneşti, începând cu 1793 cuprinzând şase volume, conţine un bogat material economic. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea Henry Colebrooke (1765-1837) funcţionar al unei vestite companii comerciale, a realizat o ediţie a vechilor legi indiene56. Principala sa lucrare Eseu despre Vede (Essay on The Vedas) a apărut la 1805.

Problema valorificării vechilor documente, apropiată interesului de sorginte romantică, operează aşadar şi în acest caz într-o ipostază specială.

Istoriografia romantică germană nu avea în prima jumătate a secolului al XIX-lea evenimente de anvengura revoluţiei franceze care să provoace reflecţia şi să sintetizeze o experienţă atât de bogată în impulsuri novatoare, în valori constitutive ale modernităţii şi ideilor democratice.

Spiritul german se apleacă mai mult către sine, descoperind fiinţa naţională a unui mare popor care îşi căuta drumul pe o direcţie specifică. Sentimentul valorii propriei identităţi îi inspira când accese de grandoare şi exclusivism, când tentaţia de a se închide în universul propriilor tradiţii şi de a prefera mai curând forme conservatoare cu caracter politic-instituţional, decât deschiderea spre marile principii novatoare puse în mişcare de ideile democratice şi liberale ale epocii.

55 Harry Elmer Barnes, op. cit., p. 219. 56 Vezi Istoriografia novogo vremeni…p. 134.

147

Dacă Germania (am în vedere totalitatea statelor germane din acea vreme) a avut mai puţin istorici preocupaţi de teme similare colegilor lor francezi, în schimb în Germania s-au dezvoltat remarcabil discipline ca istoria dreptului, studiul folclorului şi al creaţiei populare în genere, domenii ca etnopsihologia şi etnografia etc.

Toate s-au desfăşurat metodic, cu acurateţe, cu spirit de erudiţie, care avea să propulseze spectaculos istoriografia germană în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ţinând seama de marea eflorescenţă pe care o va dobândi disciplina, se cuvine menţionat progresul pe care l-a făcut studiul istoriei dreptului în Germania.

S-au distins în special două nume: Karl Friedich Eichorn (1781-1854) şi Friedrich Karl von Savigny (1779-1861). Eichorn a fost unul dintre primii cercetători ai civilizaţiei orientale. Dar studiile care l-au consacrat ţin de istoria dreptului.

El a negat importanţa concepţiei de tip raţionalist a dreptului natural. Normele de drept, a relevat Eichorn, se cristalizează în legătură cu istoria popoarelor, exteriorizează condiţiile de existenţă ale acestora. Codurile juridice sunt altoite pe trunchiul vieţii popoarelor, fiind, cum spunea el, „produsul geniului naţiunii”.

Învăţatul german a subliniat caracterul evoluţionist al dreptului. De renume mondial s-a bucurat şi Friedrich Karl von Savigny. A impus, împreună cu Eichorn, Şcoala istorică a dreptului. Negând (ca şi

Eichorn) metoda dreptului natural de esenţă raţionalistă, Savigny a aplicat cu energie şi subtilitate în demersul său ideea aderenţei concrete la realitatea istorică şi la fizionomia dezvoltării societăţii a principiilor şi normelor de drept. Dreptul este, prin urmare, un organism viu, ca şi societatea pe care o reflectă.

Savantul a susţinut astfel ideea istoricităţii, evoluţionismului şi aderenţei la condiţiile societăţii a corpului de norme juridice, la spiritul epocilor şi la specificul vieţii popoarelor. Aceasta este o viziune clară organică, de sorginte romantică.

Printr-un manifest lansat în 1814, Savigny a subliniat vocaţia epocii sale pentru legislaţie şi ştiinţa juridică şi a arătat că progresul în studierea relaţiilor şi instituţiilor de drept se poate realiza doar pe temeiul şcolii istorice.

Dreptul, arăta Savigny, nu poate fi fructul arbitrar al legiuitorului. El este fondat pe reprezentările morale, pe credinţa, sentimentele şi tendinţele intelectuale ale fiecărui popor fiinţând în acelaşi mod ca şi limba şi organizarea politică a societăţii.

148

Într-una din cunoscutele sale scrieri Istoria dreptului roman în evul mediu, De Savigny scria: „Mi-am exprimat altădată convingerea că originea necesară a dreptului se găseşte chiar în popor. Problema duratei dreptului roman depinde în chip necesar de durata poporului în sânul căruia acest drept a fiinţat”57, de situaţia romanilor în statele nou formate.

Evul mediu a fost, după Savigny, extrem de important în istorie pentru că în această epocă diferitele popoare s-au apropiat şi s-au amestecat formând corpuri noi de naţiuni. „Evul mediu – scria marele istoric al dreptului – este o epocă creatoare şi are pentru noi o importanţă şi un interes cu atât mai mare cu cât el conţine originea propriei noastre civilizaţii… Civilizaţia Europei moderne se compune din diverse elemente cărora Romanii şi germanii le-au transmis principalele elemente”58.

Aşa cum au fuzionat limbile şi naţiunile, la fel a avut loc şi fuziunea legilor şi maniera în care operau. Ca atare, partea substanţială a ordinii juridice a fost esenţialmente consuetudinară, iar legea funcţiona doar ca un izvor pentru a rezolva anumite dubii sau lacune.

Metoda deductivă şi istorică a dreptului natural nu este, prin urmare, validă spre a studia aşezămintele juridice din diverse ţări şi caracteristicile acestora. Spre a înţelege aceste aşezăminte trebuie descifrate elementele originale ale diferitelor sisteme.

Concepţia lui Savigny, trimiţând la patrimoniul juridic al fiecărui popor, la rădăcinile istorice ale aşezămintelor juridice, la elementele originare şi originale ale acestui patrimoniu, a găsit un larg ecou în epocă. Ideile sale exteriorizau spiritul organicismului romantic în sfera formelor juridice. Ele ofereau noi puncte de sprijin pentru configurarea conştiinţei naţionale şi a individualităţii naţiunilor. (Simion Bărunţiu citează pe Savigny în celebrul său discurs ţinut la 1848 pe Câmpia Libertăţii de la Blaj).

Din remarcile pe care le-am făcut anterior nu trebuie dedus un interes scăzut pentru alte domenii ale istoriografiei: Germania îşi avea problemele ei în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Domina sarcina unificării naţionale. Pe plan social era acută înfăptuirea reformei agrare(care a şi fost realizată prin reformele lui Stein şi Hardenberg).

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, se resimţea necesitatea modernizării vieţii politice. Înfruntarea între principiul monarhiei autoritare şi cel

57 De Savigny, Histoire du Droit Roman au moyen âge, Paris, 1839, p. V. 58 De Savigny, op. cit., pag. 41.

149

constituţional liberal se manifestă începând cu deceniile patru şi cinci ale secolului al XIX-lea, căpătă o acuitate deosebită în vremea revoluţiei de la 1848 şi se prelungeşte în deceniile următoare caracterizate prin refluxul curentelor liberal-democrate şi fortificarea tendinţelor monarhist-centrali-zatoare care vor avea un definitiv câştig de cauză o dată cu construcţia structurii statale imperiale sub Wilhelm I, încoronat împărat al Germaniei la Versailles (1870) în contextul înfrângerii Franţei în războiul din 1870-1871. Istoriografia a fost, în aceste condiţii, o cutie de rezonanţă a problemelor vieţii naţionale din Germania. Aceste probleme au polarizat preocupările istoriografiei, deşi câmpul ei de preocupări a fost mult mai larg. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea istoriografia germană a continuat să se aplece cu asiduitate asupra tematicii naţionale, dar a atins performanţe remarcabile şi în domeniul istoriei universale, a contribuit excepţional la studiul istoriei antice (romane şi greceşti), a întocmit ediţii documentare exemplare, a perfecţionat metodele şi studiul disciplinelor auxiliare ale istoriei.

Pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea ţinem să subliniem că, alături de direcţia istoriografică inaugurată de Leopold von Ranke (despre care vom discuta cu alt prilej întrucât activitatea sa a dobândit o anvergură deosebită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea), a existat o tendinţă liberal-democrată în care se regăsesc rezonanţe romantice.

Reprezentaţii cei mai de seamă ai acestei tendinţe au fost Friedrich Schlosser (1776-1861) şi Georg Gottfried Gervinus (1805-1871).

În anii formării sale ca istoric, Schlosser a fost influenţat de ideile iluministe, mai ales de concepţiile lui Voltaire. Acestuia îi datorează probabil năzuinţa de a îmbrăţişa istoria universală ca totalitate. O încercare în acest sens este opera sa Istoria secolelor XVIII şi XIX până la căderea Imperiului Francez (Geschichte des 18. und 19. Jahrhundert bis zum Sturz des französische Keiserreichs).

A apărut în şase volume între 1836-1848. A doua mare lucrare a lui Schlosser este Istoria universală pentru poporul german (Weltgeschichte fiir das deutsche Volk) cuprinzând 19 volume. A fost publicată între 1843-1857.

Opera lui Schlosser evidenţiază nu numai un larg orizont, ci şi năzuinţa de a îmbrăţişa cu aceeaşi măsură atât faptele oamenilor mari, cât şi ale celor „mărunţi”. El traducea prin acesta, ca şi prin întreaga sa viziune, ideea lui Kant a „împlinirii datoriei”, ca imperativ al acţiunii şi faptelor oamenilor, ca semn al moralităţii lor. Pe acest teren judecata acestor fapte devine inevitabilă. Concepţia lui Schlosser diferă, astfel, de cea a lui Ranke care

150

vedea datoria istoricului în expunerea faptelor, „aşa cum s-au petrecut”, evitând, în numele obiectivităţii, aprecieri de valoare intrinseci faptelor înseşi. Se vădeşte în opera lui Schlosser simpatia pentru mase, înţelegere pentru condiţia lor grea.

Schlosser a primit cu interes revoluţia franceză, nu însă şi acţiunea cuceritoare a lui Napoleon.

Sub aspect ideologic, concepţiile lui Schlosser sunt de esenţă democratică. Era un apărător al ideii de libertate, formulând celebra sintagmă: „Mai bine libertatea fără unitate, decât unitatea fără libertate”59.

Un reprezentant de marcă al acestei Şcoli, elev al lui Schlosser, a fost Georg Gottfried Gervinus. El a scris o carte cu privire la teoria istoriei, pledând pentru obiectivitate, pentru necesitatea detaşării de prejudecăţi naţionale sau de orice alt tip. O lucrare de valoare trebuia să îmbine, după Gervinus, cercetarea atentă a izvoarelor, punerea unor probleme teoretice şi să producă, de asemenea, un efect estetic60.

Un larg ecou au dobândit lucrările sale Istoria poeziei germane (Geschichte der deutscher Dichtung) în cinci volume, şi Istoria secolului al XIX-lea, după Congresul de la Viena (Geschichte des neunzehnten Jahrhunderts seit den Wiener Verträger) publicată la Leipzig, în opt volume. Aparent, Istoria poeziei germane profesa un soi de antiromantism, întrucât spiritul romantic, considera Gervinus, abate atenţia de la realitate. Teza lui este doar parţial justificată; lui Gervinus i-a lipsit fineţea analizei estetice. Esenţial este însă un alt aspect: perceperea poeziei ca expresie a culturii naţionale, care trădează în fond o atitudine romantică. Se consideră, oricum, că lucrarea sa a pus bazele istoriografiei literare moderne germane.

Istoria secolului al XIX-lea a lui Gervinus continuă de fapt tema sintezei lui Schlosser: Istoria secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Autorul acordă o mare atenţie fenomenelor dominante care punctează evoluţia istoriei: prima perioadă a vieţii istorice ar fi dominată de religie, cea de a doua de literatură, iar a treia ar fi era politicii.

59 Vezi Istoriografia novogo vremeni p. 154-155. Marx a pus istoria lui

Schlosser la baza conspectelor sale privind istoria universală, conspecte care au format patru volume din, aşa-zisa, Arhivă Marx-Engels.

60 Vezi Great Historians of the Modern Age, sub red. lui Lucian Boia, New York, West port, Grenwood, Press, 1991, p. 277-278.

151

Gervinus însuşi a fost şi un activ om politic. S-a pronunţat pentru unificarea Germaniei, excluzând Austria din structura noului stat, pentru realizarea unui stat constituţional, condus de monarhul Friedrich Wilhelm, regele Germaniei. Când acesta a refuzat să accepte hotărârile Parlamentului de la Frankfurt şi forma constituţional-liberală a statului, Gervinus a respins alternativa monarhiei autoritare, considerând că este preferabilă lupta deschisă pentru realizarea unei Germani libere decât una dinastică, de orientare conservatoare.

Evenimentele au urmat alternativa impusă de voinţa dinastiei şi de abilitatea politică a lui Bismarck, nu însă fără mari costuri istorice ulterioare, atât pentru Germania însăşi, cât şi pentru procesul istoric european în genere.

Gervinus a simpatizat cu mişcarea naţională şi revoluţionară din Europa şi din America de Sud.

Un istoric de mare valoare al epocii, preocupat de o tematică făcând abstrac-ţie de curentele literar-ideologice ale vremii a fost Berthold Georg Nichbur (1776-1861). A fost profesor la Universitatea din Berlin punând bazele studierii Istoriei romane prin a sa Römische Geschichte (1832 în 3 volume) El a ilustrat metoda critică în cercetarea istoriei, alături de Leopold von Ranke sau Theodor Mommsen.

Pentru întocmirea lucrării a investigat un vast material documentar îmbinând studierea literaturii romane, legendele şi miturile epocii, izvoare cu caracter etnografic etc.

A fost ambasador al Prusiei la Vatican, unde a descoperit fragmente din scrierile autorilor antici: Sallustius, Cicero, Titus Livius61.

Din eflorescenţa istoricilor romantici italieni ne vom opri la Cesare Cantú (1804-1895) Dacă nu a fost cel mai profund, a fost cu certitudine cel mai prolific şi multilateral istoric şi om de litere italian.

Patriot, susţinător al cauzei Unirii italiene, savant care a vibrat la evenimentele timpului, Cantú a lăsat o operă prin care a atras privirile multor cercuri intelectuale europene. Bălcescu îl citează în a sa Românii supt Mihai Voievod Viteazul.

Este adevărat, nu a scris întotdeauna cu profunzimea şi acurateţea savantului. A întocmit şi lucrări de popularizare menite să formeze spiritul civic al italienilor.

Scria alert, vivace, antrenant. Cu note de patetism şi grandilocvenţă. Aceasta era starea timpului, deşi trăind aproape un secol a traversat multe schimbări în viaţa societăţii, în metodele cercetării ştiinţifice. A rămas însă

61 Istoriografia novogo vremeni p. 155-157.

152

fidel sieşi, spunând că este ultimul romantic al secolului al XIX-lea. În plan politic a fost un liberal democrat.

Lucrarea care l-a impus mai cu seamă a fost monumentala Istoria universală în 35 de volume. Primele volume sunt dedicate istoriei politice a umanităţii de la creaţia lumii până în vremea lui Cantú.

Sigur, o pondere însemnată revine în lucrare istoriei italiene şi popoarelor din jurul acesteia: Spania, Franţa, Germania. Capitole speciale sunt dedicate literaturii, artelor, disciplinelor umaniste, „moravurilor şi opiniilor”.

Alte 16 volume conţin documente şi note; deasemenea un compendiu al legislaţiei, o cronologie etc. Ultimul volum cuprinde indici şi tabla de materii. Concepută pe asemenea coordonate se înţelege că nu totul e realizat la acelaşi nivel. Mai consistentă şi mai echilibrat scrisă este partea apropiată de vremea sa. Cartea a fost tradusă şi în limba franceză în mai multe ediţii62; a fost, cum am spus, consultată de specialişti şi oameni de cultură din alte ţări.

Ea cuprinde o enormă cantitate de fapte şi de ştiri insolite. A scris de asemenea o lucrare despre Independenţa Italiei (Della

indipendenza d,Italia). Alte lucrări ale lui Cantú sunt: Istoria unui secol (1851), o Istorie a italienilor (Storia degli italiani) etc.

Extraordinara prolificitate a lui Cantu nu se opreşte aici. A scris biografii ale oamenilor iluştri italieni (admirând pe Garibaldi), a încercat şi în domeniul literaturii, a publicat o istorie a literaturii greceşti, latine şi italiene.

Febricitatea spiritului, vivacitatea stilului, amploarea şi diversitatea operei sale amintesc de marele Nicolae Iorga, care a fost încă mai prolific şi a realizat, în plus, un enorm corpus documentar.

Scrierile şi tipul de savant reprezentat de Cesare Cantu ţin, desigur, de o anumită epocă. El s-a fixat într-un romantism liberal generos pe care l-a ilustrat cu vigoare şi autoritate.

Viziunea romantică şi-a pus pecetea cu putere pe istoriografia ţărilor din centrul şi sud-estul Europei. Forţa configuratoare a trăsăturilor roman-tismului în istoriografia din această zonă a Europei este atât de elocventă, încât ai senzaţia că dacă nu s-ar fi manifestat în marile ţări occidentale, acest curent trebuia, oricum, să se nască şi să opereze în Europa central-estică.

Toate aceste ţări trăiau sub imperativele renaşterii naţionale; în toate –din Polonia şi până în Grecia – năzuinţa de a-şi cuceri dreptul la existenţă, de a-şi afirma individualitatea şi de a intra în concertul raporturilor internaţionale

62 Vezi Histoire univerelle par Césare Cantú, ediţia a III a, Paris, 1880-1884.

153

în alt chip decât ca provincii periferice ale unor imperii era mai mult decât o sarcină politică. Era o chestiune de destin istoric sau, mai bine zis, de reîncepere a unui nou destin.

Marile popoare ale Europei central-vestice – vorbim de poporul german, şi cel italian – aveau o tradiţie culturală şi de civilizaţie care nu făceau din Risorgimento un imperativ.

Pentru ţările mai mici ale Europei, cu o istorie atât de vitregă, cu condiţia lor de ţintă şi victime a ofensivelor şi proiecţiilor de putere ale altora63, pentru aceste ţări timpul nu mai avea răbdare. Trebuia să încerce prin propriile forţe, sau folosind conjuncturile internaţionale favorabile, să spargă blocajul în care fuseseră ferecate sau măcar să facă fisuri în el, să dea semnale ale puterii lor de viaţă.

Fiindcă nu o dată li se contesta şi această dimensiune. Romantismul era tocmai curentul cultural a cărui vocaţie se potrivea cu

natura stării de spirit pe care o genera afirmarea vieţii naţionale. De fapt romantismul nu făceau decât să exteriorizeze în plan spiritual un moment de efervescenţă istorică, de înnoire a istoriei. Istoriografia era implicată organic în toate formele de manifestare culturală a epocii, contribuind, totodată, activ la cristalizarea ideologiei timpului, la atitudinii favorabile – începând cu susţinerea militantă până la poziţia mai degajată cu caracter liberal – mode- rat – şi până la respingerea prefacerilor care aveau loc, în numele proeminenţei valorilor trecute, tradiţionale, ale societăţii.

Momentul naţional, momentul social şi specificitatea receptării trecutului se exprima, aşadar, în romantism, care devine o cutie de rezonanţă a acestor aspecte.

Vom înţelege, astfel, din ce cauză romantismul prezintă ca fenomen spiritual în genere, iar istoriografia ca o componentă însemnată a lui, o mare semnificaţie, mai ales în evoluţia culturală a popoarelor în care umanismul şi chiar iluminismul au fost mai puţin cristalizate decât în culturile apusene.

În Polonia romantismul se grefa pe o tradiţie iluministă relativ solidă. Adam Naruszewicz (1733-1796) întocmise o Istorie a poporului polonez (de la origini până la 1386) în 7 volume. Poate mai importantă a fost activitatea sa de culegere a unui imens număr de izvoare şi documente (aşa zisele dosare ale lui Naruszewicz) în 233 de tonuri.

63 Vezi Joseph Rotschild, Întoarcerea la diversitate. Istoria politică a Europei

Centrale şi de Est după al doilea război mondial, Editura Antet, 1997, pag. 377.

154

Un discipol al lui Naruszewicz a fost Julian Niemicewicz (1757-1841) cunoscut mai ales prin editarea „cântecelor istorice”, a creaţiei folclorice care oglindeau trecutul ţării. Interesul pentru acest gen de creaţie ţine deopotrivă de iluminism ca şi de romantism.

În secolul al XIX-lea până la insurecţia din 1830-1831, centrele princi-pale ale gândirii cultural-ştiinţifice şi social-politice au fost Universităţile din Varşovia şi Vilnius.

Aici şi-a desfăşurat activitatea Joachim Lelewel (1786.1861) personalitate de frunte a istoriografiei poloneze din secolul al XIX-lea. Ca participant activ la insurecţia din 1830-1831 Lelewel a trebuit să părăsească Polonia emigrând în Franţa şi apoi la Bruxelles. Acolo s-a afirmat ca unul dintre fruntaşii emigraţiei de orientare democratică şi a elaborat principalele sale scrieri.

O lucrare de mai mică întindere, Historika (Istoria) are un caracter metodologic în care defineşte drept ţel al studierii istorice aflarea adevărului, pledează pentru obiectivitate şi pentru necesitatea aprofundării aspectelor esenţiale de ordin social şi naţional ale trecutului.

Principala scriere a lui Lelewel a fost Istoria Poloniei (Polska, dzieje i rzeczy) publicată în 20 de volume, între 1854-1868. În opera lui Lelewel sunt vizibile accentele romantice, ca şi puternice filoane raţionaliste.

Îmbrăţişează istoria propriului popor cu pasiune şi exaltare. El aşează la temelia procesului istoric „spiritul naţional” polonez caracterizat prin iubirea libertăţii, bărbăţie, toleranţă şi spirit paşnic, precum şi năzuinţa spre egalitate.

Aceasta nu-l împiedică pe Lelewel să observe că istoria Poloniei înseamnă istoria a două tendinţe antagonice: monarhică şi republicană64.

Principalele direcţii spre care se îndreaptă preocupările lui Lelewel sunt ideea naţională, semnificaţia acesteia şi a mişcării naţionale în istoria Poloniei şi cea socială, îmbrăţişând cauza ţărănimii, prin eliberarea acesteia şi înfăptuirea unei reforme agrare.

Autorul leagă epocile de înflorire a Poloniei de condiţia şi capacitatea de apărare a şleahtei (mica nobilime) şi de apropierea acesteia de ţărănime. Ascensiunea magnaţilor, fenomenul fărâmiţării feudale şi neînţelegerile apărute, la nivelul micii nobilimi şi a raporturilor acesteia cu monarhia au slăbit întregul organism statal, ducând în cele din urmă la destrămarea Poloniei. Epoca renaşterii poloneze s-a profilat abia după divizările succesive ale statului, învederată de reînnodarea firelor vieţii şi conştiinţei naţionale, de afirmarea

64 Istoriografia novogo vremeni stran Europî i Ameriki, Edit. Universitatea

Moscova, 1967, p. 197.

155

puternică a acesteia şi de năzuinţa de a se elibera, a reclădi unitatea şi a recupera capacitatea de a afirmare a Poloniei în raporturile internaţionale.

Cum putem observa, scrisul lui Lelewel are un mesaj naţional activ. Ideologia naţională a lui Lelewel se conjugă cu atitudinea democratică

a autorului în problema socială, susţinând, cum am arătat, cauza eliberării ţărănimii.

În ce priveşte explicarea procesului istoric, Lelewel a subliniat rolul forţelor colective, necesitatea analizei raporturilor sociale. A relevat, deasemenea, nevoia unei istorii apte să îmbrăţişeze toate manifestările activităţii umane şi să acorde un loc sporit abordării vieţii sociale şi economice. Un savant preocupat de a dobândi o percepţie largă asupra istoriei naţionale, consideră Lelewel, trebuie să ţină seama de legăturile acesteia cu istoria universală, să sesizeze impactul raporturilor internaţionale şi să procedeze la metoda comparată de analiză a fenomenelor istorice65.

Curentul radical în istoriografia romantică poloneză a fost reprezentat în special de Eduard Dembowski (1822-1846). El a conceput mişcarea de eliberare naţională pe suportul unei revolte agrar-ţărăneşti. Textele publicate de el, multe cu tematică istorică-politică au fost reunite sub titlul Scrieri în cinci volume.

Romantismul de factură organică a fost reprezentat în Polonia de câţiva istorici între care remarcăm pe Karl Hoffman (1798-1878). El considera şleahta forţa principală de reconstrucţie a Poloniei pe calea reformelor. Ca şi istoricii romantici din Apus, a apreciat păturile mijlocii drept factorul dinamic al progresului economic şi purtătorul libertăţilor civice.

O problemă dezbătută amplu în istoriografia romantică poloneză a fost aceea a căii specifice a evoluţiei Poloniei în raport cu Occidentul. Hoffman a abordat şi el această temă, însă mult mai temperat decât alţi istorici romantici polonezi.

Timp de aproape trei sferturi de veac – din perioada divizării sale, pierderea statalităţii – şi până la începutul anilor 60 ai secolului al XIX-lea, istoria Poloniei este asemenea unui, „must care fierbe”. Spiritele alese au fost într-o continuă efervescenţă. Romantismul a răspuns acestei nevoi născută din continuă frământare, din freamăt istoric.

Cu o forţă excepţională el s-a exteriorizat în creaţia literar artistică. Adam Mickiewicz este o emblemă a timpului. Istoriografia s-a înscris şi ea

65 Lelewel însuşi a recurs la această metodă, întocmind în 1831 o Istorie

paralelă a Spaniei şi Poloniei în secolele XVI-XVIII. Vezi Istoria novogo vremeni… 198-199.

156

în mişcarea spirituală a vremii prin nume de prestigiu între care se distinge prin valoarea operei, aşa cum am arătat, Joachim Lelewel.

În Cehia o figură de prim-plan ai vieţii culturale şi a istoriografiei romantice a fost Frantisek Palačky (1798-1876). Om politic, savant, ideolog şi istoric prodigios, Palačky a fost privit ca lider al naţiunii. A învăţat în Slovacia, a studiat la Praga, a vădit o sete de cunoaştere şi o putere de muncă excepţionale. Ştia patrusprezece limbi. S-a cufundat în cercetarea vechilor izvoare documentare ale Boemei, a făcut investigaţii în arhivele Vaticanului şi la Viena.

Întreaga sa activitate urmărea să reînvie imaginea Cehiei, s-o proiecteze în durată, să orienteze privirile spre momentele ei glorioase. Cu alte cuvinte, să închege din mărturiile vremii şi din cercetarea faptelor trecute conştiinţa de sine a naţiunii.

Preocuparea pentru vechile mărturii cehe s-a materializat în publicarea vechilor Cronici Boemiene, în trei volume. A valorificat, deasemenea, documente despre epoca husită şi Reforma religioasă Archiv Cesky (Arhiva Cehă), în şase volume. A iniţiat deasemenea colecţia de documente Fontes rerum bohemicarum (Izvoare cu privire la trecutul Boemiei). Palačky a editat un Buletin al Muzeului Ceh, acest muzeu fiind el însuşi o instituţie care a stimulat preocupările şi activitatea istoriografică.

În ordinea valorificării vechilor cronici şi documente, Palačky a întocmit studii dedicate acestor documente.

Principalele sale scrieri sunt însă Istoria Boemiei, publicată în limba germană, Geschichte von Bőhmen (în şase volume, începând cu 1835). A scris, apoi, în limba cehă, o Istorie a naţiunii cehe din Boemia şi Moravia, ducând descrierea până la 1526.

În concepţia lui Palačky cu privire la Europa Centrală apare ideea contra-dicţiei dintre slavism şi germanism, ca ax al vectorilor istorici din această zonă.

Slavii, considera Palačky, s-au bucurat în vechime de forme democratice şi comunitare de guvernământ şi de viaţă socială. Inechităţile juridice şi sociale în acest spaţiu european s-au datorat culturii şi civilizaţiei de tip germanic. Palačky apare astfel unul din apărătorii ideii specificului istoriei slave. El a militat pentru ideea panslavă. La 1848 a deschis Congresul general Panslav ca o contrapondere la Parlamentul naţional german de la Frankfurt.

Istoricul ceh considera că un Imperiu german ar fi condus la hegemonia Prusiei în Europa.

Era, în schimb, loial faţă de Imperiul austriac, ca factor de echilibru european şi ca stat care nu putea emite pretenţii la hegemonia europeană. Susţinea austro-slavismul, lansând celebra formulă: „Dacă statul austriac n-ar fi

157

existat, el ar fi trebuit să fie creat” Este drept, Palačky se pronunţă împotriva centralismului austriac susţinând proiectul unei structuri federative a imperiului.

Istoriografia romantică din Ungaria şi-a găsit o expresie elocventă în activitatea şi opera lui Horváth Mihaly (1809-1878). A fost profesor la Colegiul Theresianum din Viena şi membru al Academiei Ungare (1839). Opera sa principală este Istoria Ungariei de la sosirea maghiarilor în Europa până în prezent (1841).

Ca mulţi alţi istorici romantici, Horváth a atras atenţia asupra faptelor de civilizaţie, văzând în aceasta o sarcină a savanţilor. A scris despre viaţa poporului, despre obiceiurile şi datinile sale, a dezvăluit stările de spirit, încredinţat că aceasta înseamnă a realiza o operă relevantă. Sub influenţa lui Alexis de Tocqueville, autorul maghiar a căutat să urmărească dezvoltarea democraţiei în Ungaria. Horváth a descifrat sensul istoriei poporului său în progresul mişcării de libertate.

De aici preţuirea procesului dezvoltării intelectuale a straturilor de jos ale societăţii şi semnificaţia pe care el o acordă educaţiei civice a mulţimii, instruirii ei politice. Horváth a scris cu pătrundere despre războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja (1514); a explicat substratul social al acestuia. A văzut în problema agrară şi în raporturile feudale din Regatul Ungar o chestiune-cheie a istoriei acestui regat. Nobilimea a obţinut o „victorie” în acest război despuind pe ţărani de drepturile lor naturale, privîndu-le de libertate, generalizând, în linii mari, iobăgia.

Victoria era doar aparentă, întrucât nemulţumirile ţărănimii au continuat să mocnească în adâncul societăţii.

Horváth Mihaly a participat activ la revoluţia de la 1848-1849 din Ungaria. Ulterior a fost nevoit să emigreze vreme de 17 ani. În ciuda obstacolelor, a lucrat în Franţa şi Belgia întocmind în emigraţie principalele sale lucrări. A scris o Istorie a Ungariei (Magyarorszag Tőrténete) (1860-1863, în două volume); apoi o altă scriere: 25 de ani de istorie Ungară (în trei volume), în sfârşit, o lucrare despre, Războiul de independenţă al Ungariei 1848-1849. Ultima s-a impus ca o carte de referinţă în studierea revoluţiei de la 1848-1849 din Ungaria.

Cum vom vedea, temele abordate de Horváth au corespondenţe cu cele examinate de Al. Papiu. Ilarian în contextul specific al istoriei românilor din Transilvania. Lucrările lui Horváth Mihaly se disting prin claritatea structurii compoziţionale şi expresivitate stilistică. Specialiştii îl consideră creatorul prozei istorice ungare66.

66 Vezi Great Historians of the Modern Age, red. Lucian Boia, Green Wood

Press, New York, 1991, pag. 342-343.

158

3. Istoriografia romantică românească Ca în multe alte mişcări culturale – observă Paul Cornea într-o lucrare

de referinţă – „romantismul a existat în Ţările Române fără să-şi fi făcut cunoscută existenţa [...] El se transformă, din clipa în care îşi conştientizează manifestarea dintr-o mişcare în stare de dispersiune şi disponibilitatea într-o «şcoală» cu articole de crez, cu magiştri ce-i fixează strategia”1. Anii ’30 ai secolului al XIX-lea au fost ani de coexistenţă sub raport cultural-literar a câtorva curente: clasicismul, iluminismul, romantismul. Pe măsură ce se dezvoltă contactele culturale cu Apusul – în special cu mişcarea cultural-literară din Franţa – romantismul se configurează ca mişcarea caracteristică a vieţii noastre cultural-spirituale. El era fenomenul cel mai bine structurat pentru a capta deopotrivă frământările şi aspiraţiile epocii. Or, tocmai această coincidenţă între nevoile sociale şi procesele de ordin naţional care se plămădeau în organismul social-economic şi reverberaţia lor spirituală în registru romantic a dat curentului o consistenţă deosebită. S-a observat, pe bună dreptate, că romantismul nu numai că s-a impus ca fenomenul dominant în cultura română în deceniile 4-6 ale secolului al XIX-lea, dar o dată cu el s-a afirmat conştiinţa literaturii române, aşa cum junimismul a asigurat dimensiunea critică a acesteia.

Primele două decenii ale perioadei amintite – 4 şi 5 - au găsit Principatele Române sub incidenţa Regimului Regulamentar, în care inovaţiile instituţionale n-au dislocat structurile politice bazate pe dominaţia marii boierimii. (Au făcut-o doar mai flexibilă şi au dat o anumită posibilitate de manifestare şi unor structuri ale boierimii mijlocii şi mici). În plan social unele reglementări în raporturile dintre aristocraţie (căptuşită cu arendaşi) şi ţărănime au dus de fapt la intensificarea exploatării acesteia din urmă. Atmosfera politică generală, monitorizarea rigidă şi arogantă a afacerilor interne din Principate de către Rusia, lipsirea elementelor capabile, active şi cu sentimentul demnităţii de perspectiva afirmării lor într-un mediu refractar, dacă nu ostil, toate acestea au făcut din mişcarea culturală un fenomen inaderent regimului regulamentar. Repudiind acest regim, mişcarea culturală s-a orientat hotărât spre valorile civilizaţiei apusene, spre modelele oferite de tipul de dezvoltare specific Europei Occidentale.

1 Paul Cornea, Originile romantismului românesc,... Editura Minerva,

Bucureşti, 1972, p. 518.

159

Opţiunea cultural-ideologică pentru acest model a contribuit semnificativ nu numai la orientarea stării de spirit din Principate în acest sens, dar şi la reconvertirea procesului istoric românesc, la crearea premiselor pentru conectarea realităţii noastre la un flux istoric nou. Elanul cultural al epocii s-a manifestat sub însemnele romantismului prin caracteristicile care îi sunt specifice: subiectivitate şi individualism, trăirea intensă a existenţei, căutarea culorii şi reliefului în literatură, iar în istorie vom observa, în plus, preocuparea pentru fenomenele originare şi pentru psihologia poporului, pentru trecutul acestuia şi elementele sale fondatoare, dar mai cu seamă acea vibraţie specială pentru înnoirea societăţii. Această năzuinţă înnoitoare, imaginea proiectată în viitor a României, constituie pilonul ideologic al mişcării culturale a vremii şi hrăneşte toate sevele sale. Ea se relevă prin câteva repere caracteristice: nevoia resimţită de a preface radical societatea, echivalând în fond cu realizarea modernizării ei, sensibilitatea faţă de oamenii simpli, acuitatea perceperii problemelor sociale, în special a celei agrar-ţărăneşti, transformarea politică instituţională a societăţii, iar, ca un corolar (şi uneori ca o premisă), triumful ideii naţionale.

Cam toate aceste aspecte se regăsesc în istoriografie, gândită de corifeii ei – Nicolae Bălcescu şi Mihail Kogălniceanu – ca o ştiinţă a naţiunii, istoriografia trebuind, considerată, probabil, elementul central al mişcării culturale.

Specific acesteia este faptul că dincolo de diversitatea manifestărilor, ea dă senzaţia de corp unitar. Se vorbeşte, pe bună dreptate, de „generaţia de la 1848” iradiind mai multe semnificaţii: comunitate sau similitudine de idei şi de aspiraţii, tensiunea spre obiective comune, sentimentul viu al angajării.

Cultura română şi-a creat în această perioadă instrumentele necesare organizării sale moderne: presă, teatru, dezvoltarea reţelei şcoalare – atâta câtă a fost, constituirea de societăţii şi asociaţii literare (termenul acoperind ideea de cultură în genere, aşa cum în perioada revoluţiei franceze mişcarea filosofică acoperea aproape toate manifestările spirituale ale timpului – artă, literatură, ideologie etc.), pătrunderea în circuitul publicisticii apusene, realizarea unor susţinute contacte cu reprezentanţii de marcă au culturii şi gândirii europene – Michelet, Edgar Quinet, Giuseppe Mazzini etc.

Toate aceste instituţii şi forme de organizare culturală se cer privite integral, nu ca elemente disparate ale unor fenomene fiinţând în sine. Ele sunt esenţial convergente şi ţin de nevoia resimţită a naţiunii de a se exterioriza, de a se exprima în forme de ordin cultural.

160

Mişcarea culturală participă, aşadar, prin chiar substanţa ei, la afirmarea vieţii naţionale; este un factor al acesteia. Pe de altă parte, ea se articulează cu mişcarea politică, servindu-i uneori ca acoperire, alteori îngemănându-se cu acţiunea politică propriu-zisă.

În acest context s-a manifestat activitatea istoriografică şi s-au afirmat marii ei exponenţi. În primul rând, Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu, apoi alte câteva figuri marcante, cum au fost Al. Al. Papiu Ilarian, şi numeroşi alţi autori, având precumpănitor preocupări istoriografice, ca Florian Aaron, August Treboniu Laurian, sau publicişti şi literaţi care formează o întreagă constelaţie – George Bariţ, Simion Bărnuţiu, I.Eliade – Rădulescu, Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu etc.

Neîndoios, Nicolae Bălcescu şi Mihail Kogălniceanu definesc, prin excelenţă, istoriografia romantică românească atât prin întinderea operei, cât şi prin valoarea ei. Activitatea lui Bălcescu şi Kogălniceanu trece mult peste marginile preocupărilor istoriografice. Bălcescu a fost figura simbol a revoluţionarului romantic al epocii paşoptiste în România. De la douăzeci de ani s-a dedicat cauzei revoluţiei şi a trăit cu o intensitate excepţională în registru romantic. Aruncat în închisoare la 20 de ani, creator al unei noi societăţi secrete la 24 de ani, participant de frunte la revoluţia de la 1848, traversând peripeţii incredibile în primăvara anului 1849, încordându-şi până la paroxism energiile spirituale şi sufleteşti spre a duce la bun sfârşit opera pe care o considera a vieţii sale – Românii supt Mihai Voievod Viteazul –, Nicolae Bălcescu a sfârşit la numai 33 de ani existenţa-i zbuciumată într-o vibrare de orgă romantică: singur, departe de patrie, sărac, înmormântat fără să se poată până astăzi identifica şi recupera osemintele.

În postumitate, cu viaţa şi opera lui Bălcescu s-a întâmplat parcă un miracol. S-a bucurat de preţuirea tuturor curentelor de gândire, tuturor cercurilor cultural-ideologice. A smuls admiraţia oamenilor mari de cultură pentru viaţa lui exemplar trăită şi a fost cinstit de regimurile politice, indiferent de natura lor. Opera a oferit tuturor elemente pentru care l-au revendicat, deşi privită în totalitate ea este admirabil de unitară.

Este o operă destinată să-şi păstreze actualitatea. Ceea ce vorbeşte nu atât despre virtuţile ei, cât despre avatarurile societăţii noastre. A fost actuală atunci când a creat-o răspunzând nevoii de înnoire a societăţii. Ea se înscrie, desigur, în arhitectura culturii timpului său. Dar fapta şi gândul lui Bălcescu au tins spre un proiect transformator mai larg decât acela pe care l-a pus în practică revoluţia.

161

Ulterior, opera şi activitatea sa transmiteau un mesaj cu atât mai actual cu cât perioada de după 1848, şi în special de după 1866, a însemnat o închidere faţă de idealurile prefacerii societăţii nutrite de revoluţie. Iar mai târziu, când proiectul comunist a însemnat, practic, un eşec al încercării de a renova autentic societatea, mesajul operei sale şi-a păstrat valabilitatea. El nu s-a regăsit în volbura prefacerilor febrile dominate de o putere care anula esenţa omului ca fiinţă liberă.

Mesajul operei lui Bălcescu este actual şi astăzi. Problema înnoirii, a edificării unei civilizaţii superioare se pune în faţa poporului nostru într-un mod dramatic. Iar fiinţa pură a omului Bălcescu trăind înalt sub ideea datoriei asumată ca un imperativ categoric face din el, în permanenţă, un model şi un exemplu. Iar fără figuri exemplare lumea ar fi mai săracă şi mai pustie. Bălcescu este un om care a îmbogăţit cu fiinţa lui galeria oamenilor exemplari.

Mihail Kogălniceanu face parte din constelaţia istoricilor romantici, ca şi Bălcescu. În gândirea lor există multe aspecte comune, dar şi deosebiri.

Bălcescu tindea spre radicalitatea democratică. La 1848 el s-a integrat fenomenului revoluţionar global din Ţările Române. Aceasta nu înseamnă că proiectul gândit de el se suprapunea cu faptele şi cu dimensiunea revoluţiei, aşa cum s-a închegat ea în realitate. El năzuia spre o acţiune mai energică şi mai hotărâtă; căuta să impună un program de rezolvare a problemei agrare, de asemenea mai hotărât şi mai larg; în sfârşit, în planul transformărilor politice Bălcescu le dorea mai cuprinzătoare. Susţinea, de pildă, ideea introducerii votului universal.

Credea în popor, în puterea de înrâurire a maselor însufleţite printr-o operă de propagandă bine organizată.

Zeul lui era Revoluţia. Nu neapărat o revoluţie violentă ca acţiune, dar o reconversie prin rupturi dinamice, prin transformări adânci ale procesului istoric. Într-un text celebru al său din 1850, Mersul revoluţiei în istoria românilor, Bălcescu credea că Providenţa se aliază cu năzuinţa spre bine şi frumos a popoarelor. Acestea străbat din treaptă în treaptă, mişcarea spre împlinirea idealului. Aşa s-a întâmplat şi cu poporul român care a ajuns până la revoluţia de la 1848. Tendinţele regenerării s-au conturat o dată cu mişcarea revoluţionară de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu (o revoluţie democratică – în sens de politică – şi naţională) şi s-au exprimat în chip matur în revoluţia de la 1848, cu caracter democratic şi social.2

2 N. Bălcescu, Opere II, ediţie 1982, p. 110-111.

162

Dar înfrângerea revoluţiei a dezvăluit că spre a se atinge aceste obiective, prioritară pe ordinea de zi este revoluţia naţională, adică realizarea unităţii românilor.3

Acest mare act emancipator ar fi antrenat şi realizarea sarcinilor de ordin democratic şi social.

Observăm, aşadar, o înţelegere pătrunzătoare a liniei de mişcare a procesului istoric.

Dincolo de acest proces înscris în linia duratei istoriei, atitudinea lui Bălcescu se defineşte limpede în denunţarea „monstruoasei clădiri de tiranii, puse una asupra alteia şi toate rezemate apăsând pe popor, pe ţăranul muncitor”.4 Cu privirea îndreptată mereu spre naţiune – steaua sa polară –, Bălcescu credea în puterea de renaştere a ţărilor române – Muntenia, Moldova, dar deopotrivă şi Transilvania. Nu însă prin jocul întâmplărilor, ci prin înmănunchierea energiilor şi dăruirea pe altarul idealurilor.

Bălcescu a fost un vizionar. Un exaltat şi visător, temperat de discernământul omului politic. Avram Iancu a fost eroul.

Mihail Kogălniceanu a îmbinat puterea de pătrundere a situaţiilor istorice cu capacitatea de a găsi răspunsul potrivit şi simţul construcţiei edificiului social-politic.

Bălcescu admitea prefacerea societăţii şi ca un construct al raţiunii. El nu aspira doar ca datele realităţii să fie explorate raţional. Tindea să refondeze realitatea pe temeiul raţiunii, o forţă dotată cu puteri demiurgice generând realităţi potrivit proiectelor ei.

Kogălniceanu era un liberal luminat. Tipul lui de gândire se definea aproximativ în următorii termeni: a. Societatea trebuia înnoită. Pentru aceasta sunt necesare reforme care

să răspundă „duhului veacului” ; b. Regenerarea societăţii presupune un program de măsuri democratice

şi mai ales o reformă cu caracter social de emancipare a ţărănimii ; c. Schimbarea condiţiei ţărănimii însemna eliberarea ei de sub tutela

raporturilor feudale şi împroprietărirea ; d. Această reformă avea nu doar o semnificaţie socială şi economică,

transformând raporturile pe care se clădea societatea românească timp de mai multe secole. Ea avea şi o semnificaţie naţională, contribuind la cimentarea

3 Ibidem, vol. I, ediţie 1974, p. 111-112. 4 Ibidem, p. 108.

163

societăţii, transformând pe ţăran în cetăţean, multiplicând izvoarele de energie ale vieţii naţionale ;

e. Reforma trebuie promovată în ciuda rezistenţelor întâmpinate din partea moşierilor, dar ea urma să fie realizată „de sus”, printr-o soluţie paşnică, fără să atace nervul vital al marii proprietăţii.5

Ţăranii sunt elementul cel mai puternic al naţionalităţii române, „sunt însăşi ţara”;6 li se cuvine un alt rol în societate, dar într-o alcătuirea în care şi clasele superioare, boierii, să fie ocrotiţi în interesele lor.

Aceştia sunt şi ei un element istoric al ţării, li se cuvine recunoaşterea. Boierii reprezintă, deci, un factor important al societăţii. „Spiritul boieresc” nu mai poate fi însă perpetuat într-un regim constituţional ;

f. Reformele sociale, economice, politică şi constituţională vor da societăţii o nouă fizionomie, vor marca deschiderea spre modernizarea societăţii, vor înălţa condiţia naţiunii române ;

g. Convingerea lui Kogălniceanu era deci că progresul societăţii se realizează prin reforme graduale, nu prin zguduiri revoluţionare. „Ţara noastră – scria în 1852 – nu prin grabnice şi zgomotoase schimbări se poate ridica. Reformele blânde şi graduale, îmbunătăţirile serioase, răspândirea instrucţiei publice, egala îndrituire a tuturor claselor naţiunii, îndreptarea moravurilor în familie, întărirea, statornicirea şi respectarea puterii ocârmuitoare, ca organ al legii, acestea sunt singurele elemente de regeneraţie pentru noi. Orice schimbare silnică, orice prefacere năprasnică nu pot să nu fie decât fatale. Când revoluţiile încep, civilizaţia încetează; războiul niciodată nu a făcut decât a mistui rodurile semănate în timpul păcii”.7

Făcea această consideraţie un om al revoluţiei de la 1848. Nici atunci el nu împărtăşea ideea revoluţiei în termeni de acţiune, deşi elaborase poate cel mai cuprinzător program (în sensul de cel mai bine elaborat) de transformare a Ţărilor Române şi de unire a Principatelor.

5 Mihai Kogălniceanu, Discursuri parlamentare din epoca Unirii, 22

septembrie 1857-14 dec. 1861, ediţie de Vladimir Diculescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1959, p. 290-291.

6 Ibidem, p. 54-55. Concepţia lui Kogălniceanu cu privire la eliberarea şi împroprietărirea ţărănimii expusă pe larg în discursul memorabil din 25 mai 1862. Vezi D.C. Sturza-Şcheeanu. Acte şi legiuni şi privitoare la chestia ţărănească, seria I, vol. II, Bucureşti, 1907, p. 405-452.

7 Mihail Kogălniceanu, Opere II, Scrieri istorice, text stabilit, studiu introductiv, note şi comentarii de Alexandru Zub, Editura Academiei, Bucureşti, 1976, p. 451.

164

Reforme graduale, dar cu caracter organic, concepute într-o largă perspectivă de transformări şi duse la capăt cu energie. Reforme prin care societatea să beneficieze de înnoiri efective si să răspundă „duhului” acelui veac. Să răspundă sarcinilor aflate în faţa societăţii, sarcini gândite pătrunzător şi cu sagacitate.

h. Iar ca însemne tutelare de faptă, simţire şi gând ale oamenilor, Kogălniceanu situa ideea naţională, patria şi patriotismul.

În acest plan, al raportării la istorie, la valorile şi semnificaţiile ei, la rolul istoriei ca ştiinţă a naţiunii, punctele de vedere ale lui Kogălniceanu şi Bălcescu formează, practic, un corp comun. Sunt nutrite de aceeaşi viziune, de aceleaşi idei. Coincid în privinţa tipului de istorie care se cerea cultivat, a atitudinii faţă de valorificarea vechilor izvoare, a misiunii istoriei în contextul afirmării vieţii naţionale.

Ca atare, aspectele legate de viziune, de metoda de cercetare şi mai ales de rolul cultivării istoriei (şi chiar de forţa mitului istoric) nici nu se pot, la urma urmei, trata distinct, întrucât ar însemna să se reia succesiv aceleaşi set de idei de la un autor la altul. Într-o amplă lucrare de referinţă, în trei volume, Romantismul românesc. Un studiu al arhetipurilor, Elena Tacciu scrie: „Cultul trecutului eroic, paradigmă primordială a mentalităţii paşoptiste, fiorul sacru al mytistoriei naţionale au în Nicolae Bălcescu un partizan declarat. Când Kogălniceanu afirma că «istoria noastră are destule fapte istorice», Bălcescu îi adresa epitalamuri muzei Clio vizând o «sfântă carte» unde se află înscrisă gloria României şi «viaţa eroică a părinţilor ei»”8.

Istoria era privită de ambii autori romantici ca o carte a naţiunii. Iar cum naţiunea era valoarea supremă în conştiinţa fruntaşilor români de la 1848 (de la munteni şi moldoveni, la ardelenii care i-au adus prin Simion Bărnuţiu, în vestita Cuvântare de la Blaj din 2 mai 1848, omagiul valorii supreme), se înţelege preţuirea pe care cei doi protagonişti ai istoriografiei romantice o acordau istoriei.

Nicolae Bălcescu începea imnic un capitol al lucrării sale Românii supt Mihai Voievod Viteazul: „Deschid Sfânta carte unde se află înscrisă gloria Românilor ca să pun înaintea ochilor fiilor ei pagini din viaţa eroică a părinţilor lor”.9

8 Elena Tacciu, Romantismul românesc. Un studiu al arhetipurilor, vol. III,

Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 222. 9 Nicolae Bălcescu, Opere III, Românii supt Mihai Voievod Viteazul, ediţie

Daniela Poenaru, Editura Academiei, Bucureşti, 1986, p. 19.

165

Şi Bălcescu şi Kogălniceanu vedeau în istorie instrumentul indispensabil întemeierii naţiunii, factorul de coagulare a acesteia, de solidarizare a corpului naţional. Istoria nu doar celebra evenimentele glorioase şi faptele demne ale trecutului. Contemplarea se îmbină, cu convingerea în puterea ei de înrâurire asupra conştiinţelor. Avea, cu alte cuvinte, un rol formativ. În Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor, Nicolae Bălcescu scria: „Români au trebuinţă astăzi să se întemeieze în patriotism şi în curaj şi să câştige statornicie în caracter. Aceste rezultate credem că s-ar dobândi când ei ar avea o bună istorie naţională şi când aceasta ar fi îndestul răspândită”.10

Kogălniceanu formula aceeaşi idee în termeni proprii. În Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională la Academia Mihăileană din noiembrie 1843 el spunea: „După priveliştea lumii, după minunile naturii, nimic nu este mai interesant, mai măreţ, mai vrednic de luarea noastră aminte decât Istoria [....] istoria, după Biblie trebuie ca să fie, şi a fost întotdeauna, cartea de căpetenie a popoarelor şi a fieştecărui om în deosebi”.11

În Cuvântul introductiv .... Kogălniceanu extinde consideraţiile asupra capacităţii de înrâurire a istoriei. O priveşte, printre altele, ca o magistra vitae, (o carte de învăţătură cu scopuri didactice şi de informare), disciplină care lărgeşte orizontul cultural şi, mai ales, care asigură formarea sentimentului duratei. Este mijlocul prin care să poţi cunoaşte ce s-a întâmplat în trecut, să faci legătura cu prezentul, în plus să încerci o predicţie asupra viitorului. Ca atare, dincolo de definirea identităţii istoria ajută, bineînţeles, la configurarea unei proiecţii în viitor.

Desigur, această funcţie este întrucâtva subsidieră, servindu-i lui Kogălniceanu să rotunjească virtuţiile istoriei.12

Accentul cade, la el, ca şi la Bălcescu, pe descifrarea trecutului şi pe contribuţia ei la fundarea sentimentului naţional, de fapt la construcţia ideii naţiunii. De aici convingerea că istoria este nu numai depozitara experienţei vieţii poporului, dar şi izvorul de mărturisire a unor fapte remarcabile, a unor evenimente încărcate de glorie. Pentru Bălcescu, punctul culminant al

10 Idem, Opere I, ediţie critică de G. Zane şi Elena G. Zane, Editura

Academiei, Bucureşti, 1974, p. 95. 11 Mihail Kogălniceanu, Opere II, Scrieri istorice, ediţie Alexandru Zub,

Editura Academiei, Bucureşti, 1976, p. 386. 12 Ibidem, p. 389.

166

faptelor celor mai strălucite ale luptei părinţilor pentru libertate a fost Mihai Viteazul. Scria istoricul despre lupta de la Călugăreni: „Timpuri d-o memorie glorioasă! Timpuri de credinţă şi de jertfire, când părinţii noştri, credincioşi sublimi, îngenunchiau pe câmpul bătăliilor, cerând de la Dumnezeul armatelor laurii biruinţii sau coroana martirilor”.13

Seria marilor bărbăţi urcă, desigur, cu mult înaintea sfârşitului de veac al XVI-lea. Bălcescu evocă succesiv: „Mircea cel Bătrân fu cel dintâi cavaler al creştinătăţii care se ispiti a opri furia lor (a turcilor – n.ns.). În cîmpurile Rovinei el înfrâna trufia lui Baiazet I”. ,,Câţiva ani după aceea, un alt căpitan vestit apăra altarele patriei şi creştinătăţii împotriva cumpliţilor lor vrăjmaşi. Vrednic emul al lui Ioan Huniade, ţinu mai mulţi ani cu mirarea tuturor popoarelor, războaie crunte cu turcii ... Vlad Ţepeş, V.V. zdrobea prin biruinţele sale pe cruntul Mahomed II, «concherantul» Constantinopolului şi scăpă încă o dată independenţa ameninţată”.14

Înainte ca Bălcescu să puncteze asemenea momente, Mihai Kogălniceanu glorifica şi el faptele eroice ale unor domnitori români. Istoria Greciei sau a Romei antice stârnise, desigur, un interes universal, arată Kogălniceanu la 1843, relevând în continuare: „...Dar în ce atinge de curajul individual, de îndrăzneala faptelor, de statornicia apărării, de mărinimia şi bărbăţia voievozilor noştri, cari, deşi pe un teatru strâmt şi cu mici mijloace au săvârşit lucruri urieşe, în toate acestea, domnilor mei, nu mă tem a zice că istoria noastră ar fi mai jos decât istoria a oricărui popor, vechi sau nou”.15

Ridicând pe un asemenea piedestal valoarea şi funcţia istoriei, vom putea înţelege cu uşurinţă importanţa pe care Kogălniceanu şi Bălcescu au acordat-o aflării, strângerii şi publicării izvoarelor documentare, în special a celor vechi. Ambii au fost preocupaţi de iniţierea unor publicaţii specializate şi a unor vaste colecţii documentare.

În Introducere la revista „Arhiva românească” publicată în 1841, Mihail Kogălniceanu releva: „Istoria românească mai ales să ne fie cartea de căpetenie, să ne fie paladiul naţionalităţii noastre ... Spre a păstra românilor acest paladium, adică scrierile acestor bărbaţi noi ne-am propus să publicăm o colecţie a tuturor hornicarilor Valahiei şi Moldovei”.16 Până la realizarea

13 Nicolae Bălcescu, Opere III, ... ediţie 1986, p. 19. 14 Ibidem, p. 17. 15 Mihail Kogălniceanu, Opere II, ... ediţie 1976, p. 390. 16 Ibidem, p. 404-405.

167

acestui proiect Kogălniceanu ţinea şi publica prin intermediul „Arhivei româneşti” şi alte categori de izvoare de mai mică întindere dar cu mare valoare documentară: urice, şi acte vechi,17 Bălcescu era, ca şi omologul său moldovean, un însetat de izvoarele istorice şi un mare doritor de a pune în operă publicarea unui corpus de documente. Istoricii trebuiau să extindă ştirile cunoscute, „să alerge la izvoarele originale, să caute şi să adune toate daturile putincioase, şi atunci vor putea ţese o bună istorie”18. „Magazinul istoric pentru Dacia” –, înfiinţat împreună cu August Treboniu Laurian, era un început. Proiectul conceput de Bălcescu era vast. Reţine atenţia diversitatea arcului de izvoare care ar fi trebuit, după Bălcescu, să fie exploatate: a. poeziile şi tradiţiile populare – surse care spun multe despre viaţa şi existenţa poporului, despre caracteristicile miturilor, datinilor şi reprezentările lor mentale; b. o altă categorie de izvoare o formează legile şi instituţiile juridice; c. cronicile, atât cele naţionale cât şi străine, cu imensa lor bogăţie de informaţii. Aceasta ar fi urmat să fie cercetate temeinic în două sensuri: prin realizarea unui scrupulos examen critic şi prin eventuala punere în valoare a unor letopiseţe şi cronici încă nedescoperite.19 De mare efect găsim caracterizarea cronicarilor umanişti pe care a făcut-o Bălcescu: „Aceşti cronicari se deosibesc toţi printr-o mare erudiţie. Stilul lor e serios, sentenţios şi plin de reflexii filosofice; aceasta îl face să fie cam rece şi ostenitor. Uneori însă ne reprezentează câte un tabel mai variat şi naiv”.20

Ambii istorici au cunoscut bine scrierile cărturarilor secolului al XVIII-lea şi de la începutul secolului al XIX-lea.

Kogălniceanu a preţuit lucrarea lui Petru Maior Istoria pentru începutul românilor în Dacia şi a contribuit, împreună cu A.T.Laurian şi Anastase Panu, la editarea, în 1853, a însemnatei opere a lui Gheorghe Şincai, Hronica românilor şi a mai multor neamuri, vol. I-III, Iaşi, Tipografia Româno-franceză, 1853-1854. A fost o mare iniţiativă culturală, opera lui Şincai fiind editată integral pentru prima oară.

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, cei doi istorici pledează pentru un alt tip de istorie, în sensul de a depăşi formula tradiţională redusă la

17 Ibidem, p. 405-406. 18 Vezi Nicolae Bălcescu, Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei

românilor, în Opere I...., ediţie 1974, p. 96. 19 Ibidem, p. 96-97. 20 Ibidem, p. 98.

168

evenimentele politice şi militare spre a realiza o istorie cuprinzătoare îmbrăţişând viaţa poporului sub diversele sale ipostaze: social-economice, instituţionale, politice, culturale.

Se profila, astfel, o clară orientare spre istoria civilizaţiei, aptă să deschidă orizonturi noi de percepere a proceselor dezvoltării poporului.

Ca o istorie să descifreze sensurile evoluţiei şi frământările vieţii naţionale – sublinia Bălcescu – ea „nu trebuie să fie numai ca un şir de oarecare de întâmplări politice sau militare uscate, fără nici o coloare, fără nici un adevăr local; nu trebuie să se ocupe numai de oarecare persoane privilegiate, dar să ne arate poporul român cu instituţiile, ideile, simtimentele şi obiceiurile lui în deosebite veacuri”21.

În acelaşi chip, acelaşi gând îl exprima şi Mihail Kogălniceanu cu vreo doi ani înainte: „Până acum – sublinia el în Lecţia de deschidere din 1843 – toţi acei ce s-au îndeletnicit cu istoria naţiunii n-au avut în privire decât biografia domnilor, nepomenind nimica de popor, izvorul a tuturor mişcărilor şi isprăvelor şi fără de care stăpânitorii n-ar fi nimică. Mă voi sili să mă feresc de această greşeală de căpetenie, ci, pe lângă istoria politică a ţărilor, atât cât voi fi ajutat de documentele şi tradiţiile vechi, voi căuta a vă da o idee lămurită asupra stării sociale şi morale asupra obiceiurilor, prejudeţelor, culturii, negoţului şi literaturii vechilor români”.22

La ambii istorici romantici problema nu este doar de înnoire metodologică. Ei vroiau, cum ştim, o istorie naţională, iar ideea de naţiune implica poporul, totalitatea etnică. Prin urmare, sarcinii îi răspundea istoria civilizaţiei, nu o restrânsă istorie politică.

Altfel spus, istoria naţiunii gândită în termeni moderni apropie tratarea problematicii ei ca istorie a civilizaţiei, după cum o dată conştientizat acest concept în întreaga sa complexitate, el contribuie la lărgirea orizontului istoriografiei şi la dobândirea unor noi înţelesuri ale ei.

*

Kogălniceanu şi Bălcescu au relevat necesitatea întocmirii unor istorii naţionale. Dar îndemnul lor avea atunci mai de grabă valoarea unei idei decât al unui proiect imediat tangibil. Faţă cu starea cercetărilor din epocă şi cu

21 Ibidem, p. 95. 22 Mihail Kogălniceanu, Opere II Scrieri istorice, ediţie 1976, p. 394.

169

nivelul de pregătire a premiselor, ideea era prea temerară. Totuşi, ambii autori au purces, fiecare pe drumul său, să împlinească ceva din marele proiect.

Din fragedă tinereţe Kogălniceanu a pornit „să asalteze cerul”. La 17-18 ani, aflat la studii în Franţa şi Germania, şi-a fixat ca proiect

întocmirea unei ample istorii a românilor – Historie de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens (Istoria Ţării Româneşti, a Moldovei şi a românilor transdanubieni). Până în 1837, la vârsta de 20 de ani a publicat în limba franceză un prim volum Istoria Daciei, a românilor transdanubieni şi a Valahiei (1241-1792).

În acelaşi an i-a apărut, tot la Berlin, o Schiţă asupra istoriei moravurilor şi limbii ţiganilor, un mic studiu menit să satisfacă o curiozitate de înţeles pentru spiritul romantic al epocii faţă de o comunitate pentru care se trezea un interes etno-folcloric şi, poate, social-cultural.

Aceste lucrări dau măsura unei activităţi frenetice, impresionând până astăzi prin forţa şi energia intelectului său. Revenind în ţară după 1837 n-a mai apucat să întregească opera plănuită la Berlin. A continuat să lucreze în alte planuri cu aceeaşi intensitate şi energie până spre 1855, deschizând noi drumuri în publicistica literară şi istorică, participând la evenimentele anului 1848, dar mai ales ilustrând remarcabil noi faţete ale activităţii istoriografice, între care se cuvine remarcată, în mod special publicarea primului corpus de izvoare narative Letopisiţele Ţării Moldovei (1852). Ceea ce a întreprins Kogălniceanu în această etapă a smuls admiraţia unor figuri importante ale culturii noastre – printre care Nicolae Iorga23. După 1855 Kogălniceanu s-a impus în prim planul vieţii politice şi ca om de stat. Acad. Andrei Oţetea îl considera, nu fără temei, cel mai mare om de stat român din secolul XIX24.

Opera istorică a lui Mihail Kogălniceanu şi-a găsit un exeget de excepţie în prof. Alexandru Zub25 .

Răspunzând tentativei de a realiza o sinteză a istoriei naţionale, Istoria Daciei, a românilor transdanubieni şi a Valahiei urmează să ne reţină atenţia

23 Vezi Nicolae Iorga, Mihai Kogălniceanu, scriitorul, omul politic şi românul,

Bucureşti, f.a., p. 40. 24 A. Oţetea, Mihail Kogălniceanu, istoric şi om de stat, în „Studii”, XIX,

1966, nr. 5, p. 862. 25 Alexandru Zub a examinat în numeroase cercetări activitatea lui Mihail

Kogălniceanu. Referenţială este ampla lucrare Mihail Kogălniceanu Istoric, Editura Junimea, Iaşi, 1974, 852 p.

170

mai cu osebire. Este considerată prima lucrare cu adevărat modernă asupra trecutului naţional.

I-a solicitat lui Kogălniceanuun un imens efort de documentare, mai ales că, aflându-se în străinătate, el trebuia să apeleze în ţară pentru unele cărţi, documente sau informaţii care îi erau necesare.

Prima parte a lucrării este dedicată istoriei Daciei înfăţişând fenomenul dacic până la cucerirea dacilor de către romani, apoi colonizarea romană a Daciei şi epoca năvălirilor barbare, în sfârşit, situaţia românilor transdanubieni cu accentul pe epoca ţaratelor româno-bulgare. Într-un capitol distinct, Kogălniceanu tratează problema raporturilor româno-ungare în Transilvania – a voievodatelor române, a conflictelor cu regalitatea maghiară şi a începutului stăpânirii Ungariei în Ardeal.

Remarcăm spiritul de sinteză şi vigoarea descrierii, evidente în textul lui Kogălniceanu.

Cea mai mare parte a lucrării este dedicată, bineînţeles, istoriei Ţării Româneşti (Valahiei) începând cu 1241, când se considera că s-a întemeiat statalitatea la sud de Carpaţi prin descălecarea lui Radu Negru I şi până la 1792 (când s-a încheiat tratatul de pace ruso-turc de la Iaşi).

Mircea cel Bătrân este înfăţişat ca un mare domnitor. Se prezintă echilibrat Vlad Ţepeş, menţionând scenele de groază sugerate de pădurea de ţepi în care erau înfipţi oamenii lui Hamza Paşa.

Un capitol substanţial este închinat domniei lui Mihai Viteazul, percepută în spirit romantic, apoi domniei lui Matei Basarab.

Despre scenele premergătoare prinderii şi execuţiei lui Constantin Vodă Brâncoveanu scrie cu căldură şi forţă evocatoare.

Tratează în termeni vehement critici, dar aş spune veridici, epoca fanariotă (domnitorii sunt priviţi ca „arendaşi” ai slujbei domneşti26).

Paragrafe speciale sunt dedicate moravurilor, instituţiilor şi vieţii religioase a valahilor. Acolo găseşte el poporul, „adevărata faţă a statului”27.

26 Sub fanarioţi, Ţările române „devin o fermă pe care o închiriau marii viziri”.

Mihai Kogălniceanu, Opere II, ediţia 1976, p. 273, vezi şi p. 274-275; 318-319. 27 Mihail Kogălniceanu, Opere II, ediţie 1976 „Până în secolul al XVII-lea –

scrie Kogălniceanu – prin poporul român se înţelegea prinţul, clerul şi nobilimea; ceea ce astăzi noi înţelegem prin popor, adevărata forţă a statului, erau atunci şerbi, într-un sens mai restrâns decât în Franţa şi în alte părţi ale Europei” p. 186.

171

Kogălniceanu are intuiţia unor repere valide de periodizare a istoriei Ţării Româneşti, deşi porneşte de la câteva vârfuri ale domniei: de la întemeierea statului la Mircea cel Bătrân, de aici la Radu cel Mare (1508) apoi la Mihai Viteazul (1601). Fixează apoi o limită despărţitoare o dată cu instaurarea regimului fanariot şi se opreşte la Tratatul de pace ruso-turc de la Iaşi care a marcat unele schimbări în condiţia politică şi internaţională a Ţărilor Române. Mai târziu, Kogălniceanu va fixa drept punct de pornire a unei noi epoci mişcarea revoluţionară a lui Tudor Vladimirescu (1821).

Figură de prim plan a istoriografiei romantice, creator de publicaţii istorice, editor de documente şi de izvoare narative, doctrinar, împreună cu Nicolae Bălcescu, al istoriei ca suport al afirmării naţiunii, al studierii trecutului ca factor al solidarizării naţionale, Mihail Kogălniceanu a marcat, alături de acelaşi Nicolae Bălcescu, o paradigmă în perceperea semnificaţiei istoriei, în abordarea problemelor ei metodologice, în situarea istoriografiei române în orizontul modernizării.

Ei au dat de asemenea un impuls semnificativ studierii istoriei sociale, depăşind nu doar epoca lor, dar având în multe privinţe o percepţie profundă asupra raporturilor sociale în istoria României, percepţie care poate servi şi astăzi (cel puţin pentru anumite domenii) drept punct de plecare în revigorarea studiilor de istorie socială.

Înainte de a trece la acest aspect al preocupărilor celor doi reprezentanţi de seamă ai istoriografiei noastre romantice este necesar să ne oprim la opera de căpetenie a lui Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai Voievod Viteazul.

În puţine texte istorice din literatura noastră găsim atâta ardenţă a sentimentului şi totodată atâta convingere că tonalitatea adoptată surprinde esenţa tabloului istoric şi a eroului care domină tema. În unele pasaje Bălcescu scrie însă prea înflăcărat şi cade în exces, făurind un erou imaginar cu mult peste ceea ce ar fi fost necesar spre a reda esenţa faptelor şi a lumii lăuntrice a lui Mihai Viteazul.

Pe Bălcescu nu doar l-a preocupat intens tema căreia i-a dedicat atâta energie, atâta concentrare sufletească şi spirituală. L-a obsedat pur şi simplu. A căutat să se documenteze cât mai amplu, a cercetat în diverse biblioteci,28 a consultat cabinete de stampe, s-a aflat în corespondenţă, pe când era în exil,

28 Ştiri interesante în acest sens la G. Zane, N. Bălcescu la Biblioteca Poloneză

din Paris, în N. Bălcescu, Opera. Omul. Epoca, ediţia a IIa, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, p. 359-404.

172

cu prieteni sau cunoscuţi din Principate şi din Transilvania în căutarea unor izvoare.

Bibliografia folosită în lucrare este impunătoare. Numeroase cronici, documente şi lucrări sunt în limbi străine.

Bălcescu era dotat cu spirit critic, cu preocuparea pentru acurateţea documentării şi cu remarcabile aptitudini stilistice. Scrisul are frăgezimea exprimării cronicăreşti,29 dar şi vibraţia unui arc încordat în dorinţa de a transmite frământarea epocii şi trăirea evenimentelor prezentate. În fond, momentul istoric Mihai Viteazul este prin excelenţă al faptelor de arme: pregătiri militare, campanii, bătălii, amplasării de garnizoane, negocieri şi alianţe de tot felul: politice, diplomatice, militare. Totul se petrecea într-o neîntreruptă combustie.

În Românii supt Mihai Voievod ... istoricul a căutat să transpună cititorul în epocă, să refacă un traseu în care datele reale urmau să închege o epopee.

Figura lui Mihai Viteazul este a unui arhetip; bătăliile purtate de el capătă proporţii de legendă30. În lucrarea amintită a Elenei Tacciu, Romantismul românesc, autoarea relevă literaturitatea monografiei lui Bălcescu şi faptul că, într-un fel, Românii supt Mihai Voievod ... se înscrie în specia poemei istorice de factură romantică31.

29 Spre exemplificare, vom lua la întâmplare textul de la p. 73. Întâlnim

formule ca: „Vestea aceasta turbură veselia minţii”. „Solii săi alerga cu grabă la împăratul”...; „împreună cercară sfat cum să apere mai bine ţara”..., cete turceşti se ispitea” a trece Dunărea ... „În această nevoie, sfatul ostăşesc chibzui”... „Sinan Paşa se pune cu multă silinţă şi înfocare de a sfârşi podul”... (N. Bălcescu, Opere III, ediţia 1986, p. 73).

30 Iată descrierea asaltului iniţiat de Mihai Viteazul menit să stăvilească oştirea turcească: „... Mihai cugetă întru inima sa că împregiurarea cere neapărat vreo faptă eroică spre a descuragia pe turci şi a îmbărbăta pe ai săi. El hotărăşte atunci [...], a cumpăra biruinţa cu primejdia vieţii sale.

Ridicând ochii către cer [...] smulge o secure ostăşească de la un soldat, se aruncă în coloana vrăjmaşă ce-l amerinţă mai de aproape, doboară pe toţi cei ce se încearcă a-i sta împotrivă, ajunge pe Caraiman paşa, [...] izbeşte şi pe alte capete de vrăşmaşi şi, făcând minuni de vitejie, se întoarce la ai săi plin de trofee şi fără a fi rănit”. (N. Bălcescu, Opere III, ediţia citată, p. 80-81).

31 Elena Tacciu, Romantismul românesc. Un studiu al arhetipurilor, vol. III, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 327.

173

Metoda folosită spre a obţine asemenea efecte este cunoscută: pe seria faptelor se altoiesc stările sufleteşti ale actorilor peste care autorul adaugă propriile consideraţii atât cu privire la fapte, cât mai ales la stările sufleteşti şi la intenţiile dinapoia faptelor. Metoda resuscitării vieţii trecute se contopeşte cu imaginaţia autorului în pură manieră romantică. Unde începe imaginaţia se subţiază însă senzaţia de viaţă (de recreare a vieţii trecute, cum se exprimă Nicolae Iorga).

În general, Bălcescu a avut darul punerii în scenă a faptelor descrise. Iar cum în seria faptelor domină bătălia, acestea chiar riscă să se transforme într-o aglomerare de date dacă nu configurează un scenariu.

În descrierea bătăliei de la Călugăreni putem citi: „În sfârşit, soarele veni să lumineze această mare zi de miercuri 13/23 august, menită a fi bilanţul cel mai strălucit al cununei gloriei române ... Mihai, plin de încredere în energia armatei sale, trece podul în capul a opt mii de ostaşi şi se lasă cu furie asupra osmanliilor, în vreme ce focul iute şi bine ţinut al puşcaşilor din pădure şi al tunurilor pustiesc armata turcească, oborându-i la pământ lume multă ...

Dar vrăjmaşul se bate cu inimă, îşi împrospătează adesea oştile, ceea ce nu pot face ai noştri, şi îi reîmping îndărăt.

De trei ori românii îi împresoară şi prăvălesc pe turci şi de trei ori fură împinşi înapoi.

Astfel urmă lupta cu noroc schimbător, de la răsăritul soarelui până către două ceasuri înaintea apusului, biruitorii rămânând adesea biruinţi şi biruiţii biruitori”32.

Aceeaşi iscusinţă a punerii în scenă o putem observa în descrierea bătăliei de la Şelimber, în cazul altor lupte purtate de oştirea română, sau al confruntărilor militare care au presărat în epocă Europa, din Ungaria şi Polonia până la Rusciuk şi Vidin.

În descrierea scenelor de luptă se resimte influenţa lui Titus Livius, senzaţie sporită şi de câteva discursuri (imaginare bineînţeles), pe care Bălcescu le introduce în text. Şi ca senzaţia să fie şi mai puternică, amintim recursul la câteva semne premonitorii prin care Bălcescu doreşte, probabil, să sporească intensitatea dramatică a textelor. Este drept, autorul a făcut-o cu discreţie, uzând de procedeu doar în două trei cazuri.

32 Nicolae Bălcescu, Opere III, ed. cit., p. 77-79.

174

O relevabilă punere în scenă consacră intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia şi proclamarea lui ca voievod al Ardealului.33 Scenariul este preluat aproape aidoma în filmul în care actorul Amza Pellea a jucat rolul lui Mihai Voievod.

Mai reuşite, poate, decât aceste scene sunt evocările istorice cu care se deschid unele părţi ale lucrării lui Bălcescu. Semnificativă, bogată în reflecţii şi bine construită ca sinteză epică este însăşi Introducerea lucrării.34 Remarcabilă este evocarea cetăţii de scaun a Ţării Româneşti – oraşul Târgovişte.

Sigur, o puternică impresie lasă evocarea Ardealului – perceput ca topos al armoniei între om şi natură.35

Opera lui Bălcescu e presărată cu reflecţii asupra ideii de naţiune şi unităţii naţionale. Autorul vede în Mihai Viteazul un purtător al acestei idei, un promotor al conştiinţei naţionale.

Altfel spus, domnitorul apare conştient de misiunea istorică. Sigur, tălmăcirea evenimentelor şi obiectivelor împlinite de marele

voievod este excesivă. Este drept, Bălcescu nu omite să menţioneze că în secolul XVI (şi mai înainte) idea de naţiune se manifestă mai degrabă ca un sentiment. Nu avea „un caracter mintos şi ideal” – cum se exprima istoricul – dar se manifesta ca „simtiment”,36 puternic şi intens, inspirând năzuinţa multor domnitori. Ea îşi găseşte cea mai vie expresie în faptele lui Mihai Viteazul.

De fapt istoricul proiectează asupra domnitorului propriile sale idei, gânduri şi năzuinţe. Mihai Viteazul este proiecţia unui simbol şi a unui ideal în spiritul generaţiei de la 1848.

În figura lui Mihai, istoricul şi revoluţionarul se caută pe sine. El transferă asupra eroului propria conştiinţă a idealurilor aflate în faţa poporului, iar dinspre erou proiectează misiunea dată în epocă. Dealtfel în Românii supt Mihai Voievod Viteazul, Nicolae Bălcescu face referiri explicite la aspectele problemei naţionale în contextul epocii sale, sugerează permanenţa ideii naţionale şi acuitatea sarcinii rezolvării ei. Alături de alte scrieri în care el tratează problematica naţiunii, Românii supt Mihai Voievod

33 Nicolae Bălcescu, Opere, III, ed. cit., p. 232-233. 34 Ibidem, p. 13-18. 35 Ibidem, p. 192 -193. 36 Ibidem, p. 166; vezi şi 165, 167.

175

... este un revelator al concepţiei lui Nicolae Bălcescu cu privire la aspectele naţional-statale. Ele se regăsesc amplu şi cuprinzător în volumul de corespondenţă al lui Bălcescu, intens susţinută mai ales după 1848 şi adresată în special lui Ion Ghica.

Această corespondenţă, excepţională ca document uman, nu este mai puţin semnificativă ca mărturie a poziţiei lui Bălcescu în chestiunea naţională, a căilor de eliberare a Ţărilor Române, a raporturilor turco-române, româno-austriece etc., a perspectivei unei noi revoluţii şi a căilor de colaborare a popoarelor din Europa central-estică în lupta pentru libertate.

Într-o scrisoare din 6 februarie 1850, trimisă din Paris lui Ion Ghica, citim următoarele: „Voi să sfârşesc o scriere asupra lui Mihai Voievod Viteazul şi să pui piatra de temelie a unităţii naţionale”.37 Iată semnificaţia pe care a atribuit-o Nicolae Bălcescu lucrării sale: de fundament istoric al mişcării pentru unitatea naţională.

Bolnav, trebuind să răspundă multor altor exigenţe, Bălcescu a continuat să lucreze la Mihai Voievod ... până în pragul stingerii, în noiembrie 1852, fără să-şi poată vedea împlinită până la capăt dorinţa arzătoare. N-a mai apucat să încheie capitolul Mirislău, apoi Guruslău şi bineînţeles să prezinte sfârşitul eroului. Portretul lui Mihai, ansamblul circumstanţelor epocii şi semnificaţia momentului Mihai Viteazul în istoria Ţărilor Române dau şi aşa senzaţia de plenitudine.

Românii supt Mihai Voievod Viteazul este opera cea mai reprezentativă pentru istoriografia romantică românească de orientare radicală prin spiritul ei, prin incomparabilele ei calităţi, cât şi prin unele inerente scăderi.

Bălcescu a scris-o cu inima fierbinte, cu o sinceritate deplină şi cu un intens efort intelectual, în condiţii vitrege de exil, în răstimpuri de răgaz smulse altor preocupări şi într-o încleştare continuă cu o boală necruţătoare.

Astăzi opera lui Bălcescu îşi defineşte semnificaţia ca prima monografie modernă a unei perioade importante în istoria poporului nostru.

*

Nicolae Bălcescu şi Mihail Kogălniceanu au deschis în istoriografia română un capitol relevabil asupra căruia se cuvine să stăruim măcar în linii generale.

37 Nicolae Bălcescu, Opere IV, Corespondenţă, ediţie critică de G. Zane,

Editura Academiei, Bucureşti, 1964, p. 268.

176

Am amintit că ei au subliniat necesitatea înnoirii scrisului istoric prin trecerea de la istoria politică la studierea societăţii. „Ţinta” cum se exprimau cei doi istorici, era de a oferi o reprezentare de ansamblu a dezvoltării sociale, a vieţii poporului. Tindeau de fapt spre o tratare de tipul istoriei civilizaţiei. În textele ambilor istorici întâlnim acest concept. Kogălniceanu chiar a publicat un eseu preluat după Elias Regnault despre civilizaţie. Bălcescu diferenţia clar ţările civilizate, aşezate în Occidentul european, de zona sud-est europeană, arătând că dominaţia otomană şi interferenţa Rusiei au blocat accesul ţărilor din Europa de sud-est spre civilizaţie.

În principalele lor scrieri istorice Kogălniceanu şi Bălcescu au dat un palid răspuns dezideratului formulat de ei. Lipsa izvoarelor, noutatea sarcinii, condiţia lucrărilor ca atare (unul a scris o sinteză la vârsta fragedei tinereţi, celălalt a urmărit o ideologie politică pe fondul unei teme militare), toate acestea i-au îndepărtat de realizarea enunţului lor programatic. Ambii istorici au dezvoltat în alte studii tematica istoriei sociale. Performanţele celor doi istorici în acest domeniu sunt analizate relevabil în lucrarea lui Aurel Răduţiu. Incursiuni în istoria vieţii sociale.38 Am amintit cu alt prilej despre această lucrare.

Să luăm în seamă teza formulată de autor potrivit căreia viziunea istorică se articulează cu orientarea şi chiar cu programul politic la care aderă. Mai mult, viziunea istorică este în ultimă instanţă un derivat al acestei orientări. Autorii romantici erau sinceri: nu se gândeau să-şi camufleze preferinţele politice-ideologice sub masca obiectivitătii textului istoric.

Aşa ceva nici nu este posibil; în materie de elaborare istorică orientarea este implicită şi subiacentă, indiferent de declaraţiile despre totala detaşare ideologică sau filozofică. Ceea ce nu înseamnă că orice atitudine ideologică are aceeaşi valoare în raport cu nivelul obiectivitătii unei lucrări.

Textele de istorie socială ale lui Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu conţin mai mult adevăr istoric pentru că reflectă probleme esenţiale ale societăţii româneşti, dezvăluie raporturi revelatoare ale structurilor acesteia şi le înfăţişează veridic. Nu eludează aspectele „neconvenabile” ale realităţii, nu escamotează substanţa fenomenelor.

În sfârşit, scrierile lui Bălcescu şi Mihail Kogălniceanu relevă cât de importantă este cunoaşterea istoriei pentru a explica fenomenele

38 Editura Dacia, Cluj, 1973.

177

contemporane şi a fundamenta programele politice-ideologice pe care ei le susţineau.

Să luăm spre exemplificare două texte: studiul program al lui Nicolae Bălcescu, Question économique des Principautés Danubiennes şi celebrul discurs al lui Mihai Kogălniceanu din mai 1862 rostit în Adunarea Naţională în favoarea împroprietăririi ţăranilor. Ambele texte – un studiu - memoriu asupra problemei agrare din Principate, elaborat la 1850, şi un discurs parlamentar –, sunt situate în orizont istoric, îmbogăţite în chiar substanţa lor de dimensiunea istorică. Nu numai prin recursul la aspectele genetice ale problemelor dezbătute, dar şi prin referirile dese de ordin istoric pe parcursul textelor.

Question économique des Principautés Danubiennes reprezintă un text remarcabil prin forţa analitică a raporturilor agrare din epoca regulamentară, prin maniera sintetică şi pătrunzătoare a incursiunii în evoluţia problemei agrare până în secolul al XIX-lea şi prin pertinenţa pledoariei în favoarea reformei agrare, considerată de Bălcescu problema-cheie a revoluţiei române de la 1848. În acest studiu Bălcescu argumentează întreita semnificaţie a reformei: naţională, moral-etică şi economică. Argumentarea este reluată de Mihail Kogălniceanu în Discursul din mai 1862. Similare ca problematică şi viziune sunt şi alte două articole ale celor doi istorici: Ochire istorică asupra sclaviei publicat de Kogălniceanu la Iaşi, în 1853 şi Despre starea socială a muncitorilor plugari al lui Nicolae Bălcescu, apărut în 1846. Tezele acestui articol sunt reluate de autor în studiul Question économique.

În ambele studii Bălcescu pune o demnitate şi o solemnitate a discursului ştiinţific care dă şi astăzi lecturii un aer aparte. Este scrisul unui istoric şi economist de rasă.

Bălcescu dresează un proces de o vigoare neobişnuită aristocraţiei funciare din Principate, sensibilizând prin aceasta percepea necesităţii înfăptuirii reformei agrare ca act fundamental al vieţii economice a românilor.

Question économique ... a fost reluată în bună măsură de Elias Regnault într-o lucrare de mare circulaţie în epocă.

La 1854, Jules Michelet îi aducea lui Bălcescu un ales omagiu: „L-am pierdut ... Era un erudit de prim ordin şi totodată un spirit practic foarte limpede şi foarte luminos. Ar fi fost marele istoric al ţării sale şi fără îndoială unul dintre cei mai înţelepţi conducători. Până astăzi nu cunosc nimic mai bun asupra acestui obiect, nimic mai instructiv ca broşura Question

178

économique des Principautés danubiennes (apărută la Charpantier, Palatul Regal, Galeria Orlèans). Această mică scriere a fost întocmită în 1850 în alternativa că ţara nu se putea elibera decât cu ajutorul Porţii. Chestiunea era privită cu discreţie, dar cu o mare claritate”39.

La aproape un secol şi jumătate de la încetarea activităţii lor istoriografice, Bălcescu prin moarte, Kogălniceanu absorbit fiind de alte preocupări, cei doi istorici romantici continuă să fie piloni ai istoriografiei noastre în genere.

Unuia îi aparţine prima sinteză modernă a scrisului nostru istoric; celuilalt, prima monografie modernă a istoriei noastre.

Bălcescu şi Kogălniceanu au pus problema regândirii istoriografiei române în spiritul abordării totalităţii vieţii istorice a poporului. Ei au fost deschizători de drumuri în valorificarea şi editarea unui corpus de izvoare documentare.

În linia de mişcare a istoriografiei româneşti, dar exteriorizând un moment nou al vieţii naţional-statale – Nicolae Bălcescu şi Mihail Kogălniceanu au investit istoria cu misiunea de a fundamenta edificarea naţiunii, de a se constitui într-un instrument al solidarizării naţionale, de a-şi pune în valoare rolul de forţă cimentatoare a fazelor evolutive ale societăţii, a trecutului cu prezentul, de a cultiva intens memoria trecutului şi a întreţine patriotismul ca o flacără vie.

Istoria era ştiinţa naţiunii, revenindu-i prin chiar acest fapt un loc de cinste în viaţa spirituală a popoarelor. Toate aceste determinări poartă însemnele romantismului. Romantică era, de asemenea, inflamarea sentimentală, propensiunea spre culoare şi relief, vibraţia la fenomenele originare fondatoare ale începutului popoarelor, construcţia unor eroi arhetipali (vezi figura exemplară a lui Mihai Viteazul) credinţa în învestirea fiecărui popor cu o misiune, convingerea în capacitatea de regenerare a popoarelor, în mişcarea ascensională a istoriei, exaltarea ideii de libertate etc.

Într-un cuvânt, Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu au contribuit la înnoirea istoriografiei româneşti, au înscris iniţiative de referinţă în dezvoltarea ei, au aruncat sămânţa multor impulsuri roditoare.

*

39 J.Michelet, Les Legendes démocratiques du Nord, Paris, 1854, p. 305-306 c.f. Nicolae Bălcescu, Opere II Scrieri istorice politice şi economice 1848-1852, ediţie G. Zane şi Elena G. Zane, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, p. 221.

179

Pentru curentul romantic în istoriografia română, Kogălniceanu şi Bălcescu sunt figuri exponenţiale. Dar mişcarea este considerabil mai bogată. O formaţie imensă de istorici specializaţi, de scriitori şi publicişti, de profesori sau de amatori pasionaţi de trecut, închegând un fascinant tablou - surprins impecabil de Al. Zub40 - „alerga spre istorie”.

Interesul nu era nici pragmatic, nici livresc contemplativ. Era expresia unei trăiri adânci şi pasionate a ideii de istorie, răspunzând nevoii de a plămădi, de a construi şi de a afirma o identitate, a impune ideea de naţiune. Ea era percepută ca valoare supremă care transcende oricărei alteia, aşa cum pleda patetic Simion Bărunţiu în discursul său din 2/14 mai 1848, la Adunarea de la Blaj.

Acest fragment istoric – aflat sub semnul revoluţiei de la 1848 şi al Unirii din 1859 a dat patriotismului o vigoare de excepţie. Fenomenul revine cu o intensitate aparte spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea – dinamizat de figura proteică şi vizionară a lui Nicolae Iorga – atingând punctul de maximă revărsare sufletească în vremea Unirii din 1918.

Sub cupola mişcării de la 1848 şi a perioadei Unirii din 1859 se regăsesc numele ctitorilor culturali din epocă – I. Heliade Rădulescu, Gh. Asachi, George Bariţ, ale unor poeţi şi scriitori: Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, ale unor profesori Aaron Florian, August Treboniu Laurian, Al. Papiu Ilarian, Ion Maiorescu ale unor pasionaţi de istorie: I. Sion, G. Săulescu, Gh. Pleşoianu, ale studiosului Damaschin Bojincă şi mai tinerilor talentaţi care vor aduce contribuţii notabile la dezvoltarea istoriografiei române: B.P. Hasdeu, Al. Odobescu, V.A. Urechia etc.

Heliade Rădulescu căuta să imortalizeze pe Mihai Viteazul într-o epopee, scria despre evenimentele revoluţionare de la 1848 într-o viziune proprie, exagerându-i meritele până la nivelul figurii providenţiale şi, ceea ce este mai important, urzea planuri ciclopice de editare a unor mari colecţii de istorie universală şi naţională: Istoria românilor în Dacia; Istoria Greciei; Istoria civilizaţiunii; Istoria universală a globului în treizeci de volume.41

Din asemenea planuri au rămas, în afara unor schiţe istorice proprii, transpunerea în română a unor fragmente din Istoria civilizaţiei europene a

40 Vezi Al. Zub, A scrie şi a face istorie. Istoriografia română postpaşoptistă,

Editura Junimea, Iaşi, 1981. 41 Ibidem, p. 84.

180

lui Guizot şi Istoria girondinilor de Lamartine. Similare planurilor lui Heliade Rădulescu sunt acelea făurite de Bogdan Periceicu Hasdeu. Chiar dacă între planuri şi realizări observăm şi la Hasdeu asimetrii considerabile, moştenirea lăsată de el este remarcabilă: prin cercetările întreprinse, prin fulguraţia ideilor deschizătoare de orizonturi, prin efervescenţa spiritului său şi imensa erudiţie pe care o vădeşte activitatea sa. În principala sa scriere istorică. Istoria critică a românilor se interferează mai multe curente de gândire, încât dezbaterea acesteia urmează să o realizăm cu altă ocazie.

Sub povara unui romantism tumultuos se află însă lucrarea Ioan Vodă cel Cumplit, publicată în 1885.

Aparţine ca atare unei perioade ce depăşeşte cronologic limitele epocii care ne preocupă. Studiul lui Hasdeu se revendică însă atât de intens din zestrea curentului romantic42 încât impune luarea aminte în acest cadru.

Textul apelează la numeroase documente interne, la surse variate ale unor autori străini.

Din păcate, Hasdeu părea preocupat să prezinte nu un Ioan Vodă cel Cumplit credibil, ci o figură care să întruchipeze idea de erou.

În consecinţă, în text ne întâmpină o revărsare imaginativă debordantă şi o proiecţie a lui Ioan Vodă cel Cumplit, ca şi a faptelor sale, pe un plan violent retoric, încât superlativele lui Hasdeu nu sporesc admiraţia pentru viteazul şi nefericitul domnitor, ci ruinează captarea bunăvoinţei cititorului.

Permanentele asocieri cu alte situaţii din istoria Europei nu luminează înţelegerea problemelor, ci face textul stufos.

În Prefaţa la prima ediţie, Hasdeu scrie: „Istoricul este un uvrier şi un artist totodată”43. Explorând istoriografia noastră el notează că dintre toţi istoricii noştri doar Bălcescu răspundea acestui dublu deziderat. Probabil că Ioan Vodă cel Cumplit se dorea o replică a operei Românii supt Mihai Voievod Viteazul. Tentativa n-a reuşit; a rămas epigonică datorită exagerărilor dincolo de limită, a lunecării în voia fanteziei, a patetismului care se vrea poetic, dar pierde contactul cu realitatea. În încheierea prefeţei amintite, Hasdeu scrie: „Mai rămâne o speranţă: învierea morţilor. Atari fură principiile critici şi ale perspectivei noastre: judecaţi înşivă dacă am fost în stare, sau, mai bine, dacă avui noroc de a le ţine credinţă.

42 În Generalităţi cu privire la studiile istorice Nicolae Iorga vede în Hasdeu

deopotrivă un polihistor, ca şi figura exponenţială a romantismului. 43 B.P. Hasdeu, Ioan Vodă cel Cumplit, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 9.

181

Încât priveşte coloritul, ştim atâta că inima simţea în adâncul său ceea ce scria condeiul; iar când inima simte, condeiul devine scurt, laconic, iute ca bătaia pulsului...”44

Să observăm câteva aprecieri despre Ioan Vodă cel Cumplit în raport cu principiile critice invocate de Hasdeu: „El descalecă de pe cal, pedepseşte pe cazaci, grupează gloata cu infanteria şi, strigând către eroicele resturi ale oştirii sale: «Fraţilor, cază corpul meu unde vor cădea capetele voastre!» face un atac atât de furibund, încât apucă de la turci artileria lor [...] şi-i lasă înlemniţi de ameţeală şi uimiţi de admiraţiune”45. Şi încheie în aceeaşi notă de apoteoză: „Dar căutaţi cu lumânarea, ca Diogen, nu numai în România, ci căutaţi în toată istoria universală, un singur principe, carele cu mai puţine mijloace să fi executat în pace şi în război, ca domn şi ca ostaş, într-un interval de douăzeci şi opt de luni, nişte lucruri mai gigantice decât reformele administrative şi bătăliile lui Ioan Vodă ”46.

Asemenea dezlănţuiri afective pot detecta stări de spirit inflamate, dar cu ele nu se poate face istorie! Păcat de erudiţia lui Hasdeu, folosită şi aceea fără cumpăt, adesea artificial şi inutil.

Întreaga structură a textului oscilează de altfel între naraţiunea istorică propriu-zisă şi punerea în scenă a unor piese de teatru.

De altfel, faţă de Ioan Vodă cel Cumplit, piesa Răzvan şi Vidra (1867) a lui Hasdeu este de departe o reuşită.

Istoriografia structurată tipologic în paradigma romantismului paşoptist dădea insistente semnale critice asupra necesităţii de a elabora o sinteză istorică a poporului român. Invocările lipsei unei sinteze traversează perioada. Le regăsim, începând cu cel mai talentat autor al acesteia, Nicolae Bălcescu, care recunoştea meritul contribuţiei lui Kogălniceanu, şi până la autorii cu scrieri nesemnificative.

Totodată, cei ce cultivau istoria evidenţiau de asemenea dificultatea lipsei de documente şi chemau la întocmirea unor corpusuri menite să pună în valoare imensul evantai documentar aflat abia la începuturile colectării, clasificării şi publicării lui. Or, premisa unor sinteze o constituia tocmai explorarea unor largi categorii de izvoare.

44 Ibidem, p. 11. 45 Ibidem, p. 147. 46 Ibidem, p. 191.

182

Disputa era într-un fel oţioasă. Epoca a marcat realizări de ordin documentar care vor spori permanent în etapele ulterioare. Semnalăm cu titlu ilustrativ Cronicile României (Letopisiţele Moldovei şi Valahiei), documentele valorificate de Nicolae Bălcescu prin „Magazin istoric pentru Dacia”, Tezaurul de monumente istorice pentru România (3 vol.) al Al. Papiu Ilarian, apoi numeroasele documente puse în valoare de Hasdeu în colecţia Arhiva istorică a României (1865-1867). Mai înainte (la 1852) Teodor Codrescu a iniţiat colecţia Uricariul, care avea să însumeze 25 de volume până la 1895.

Încă înainte de revoluţia de la 1848 şi de investigaţiile lui Al. Papiu Ilarian începuse explorările arhivelor din Viena bucovineanul Eudoxiu Hurmuzaki. Documentele culese de el aveau să pună bazele uneia din cele mai prestigioase colecţii documentare româneşti: Documente privitoare la istoria românilor (colecţia Hurmuzaki).

Dacă Hasdeu se situează la interferenţa câtorva curente istoriografice, adăugând spiritului romantic norme pozitiviste şi metode critice de studiu, Aaron Florian se integrează romantismului prin toate caracteristicile scrisului său.

Este unul dintre vârstnicii generaţiei de la 1848 (s-a născut la 1805 în Transilvania şi a trecut încă din 1827 în Ţara Românească). Ca mulţi alţi transilvăneni a îmbrăţişat cariera de profesor, de la Goleşti şi Craiova, la liceul „Sf. Sava”. În vremea revoluţiei muntene a fost apropiat al guvernului revoluţionar, participând apoi la evenimentele revoluţionare din Transilvania. A făcut ziaristică timp de câţiva ani - la Sibiu şi Viena - revenind în învăţământ, inclusiv la nou înfiinţata Universitate din Bucureşti (1864) unde a predat istoria universală.

Aaron Florian a scos la 1837 primul cotidian intitulat „România”. Publicaţie cu dublă semnificaţie, prin titlu şi prin apariţia zilnică.

Profesor de prestigiu, Florian a întocmit lucrarea Idee repede de istoria Principatului Ţării Româneşti, apărută între 1835-1838, în trei volume de format mic (culeasă în tipografia lui Eliade Rădulescu, cu litere specifice alfabetului de tranziţie).

Aaron Florian făcea un cald elogiu istoriei: „Oglinda aceea magică a veacurilor trecute, icoana cea adevărată a vremii de acum, şi cheia cea de mare preţ cu care se descuie oarecum şi ascunsurile viitorului”47. Ideea prefigurează, după cum se observă, enunţurile lui Bălcescu şi Kogălniceanu.

47 Fl. Aaron, Idee repede de istoria Principatului Ţării Româneşti, vol. I,

Bucureşti, 1835, p. 5.

183

Precursor al lui Bălcescu se dezvăluie şi în admiraţia pe care o revarsă asupra lui Mihai Viteazul. În centrul perioadei 1526-1716, căreia îi dedică volumul al doilea al lucrării sale, găsim figura marelui domnitor. „Şcoala cea mare în care s-a format au fost nenorocirile patriei sale ... aici s-au dezvoltat sentimentele sale nobile, mântuitor şi slobozitor al naţiei sale”.48

Ca aproape toţi istoricii din generaţia sa judecă foarte aspru veacul fanariot. Forţa culturii au întreţinut-o puţini învăţaţi în Ţara Românească şi Moldova. În schimb au promovat o operă de pionerat cărturarii Şcolii Ardelene.

După 1822, autorul vede istoria Ţărilor Române sub semnul rodnic al renaşterii.

Aaron Florian propune o periodizare a istoriei Ţării Româneşti într-o formulă apropiată de cea adoptată de Mihail Kogălniceanu:

I Istoria veche – până la 1290; II Istoria de „mijloc”: 1290-1526; 1526-1716; 1716-1822; III Istoria nouă este inaugurată de mişcarea lui Tudor Vladimirescu şi

instaurarea domniilor pământene. Aaron Florian justifică metodologic nevoia tratării mai amănunţite a

epocii recente: „Cu cât înaintează istoria şi se apropie de vremea noastră de acum, cu atât sfera sa se lăţeşte, cu atât faptele, întâmplările şi relaţiile Ţării Româneşti sunt mai cunoscute şi mai interesante”. Ideea, pertinentă metodologic, avea şi un substrat pragmatic: îi permitea să mimeze o sensibilitate faţă de regimul regulamentar. Trăia doar sub rigorile acestui regim. Structural, A. Florian era ataşat ideii naţionale, nutrea încredere în evoluţia spre progres a societăţii. Scrisul său poartă pecetea romantismului exprimat la nivelul unor scrieri modeste de uz didactic, lipsit de complexităţi şi rafinamente intelectuale.49

În ordinea popularizării cunoştinţelor istorice s-a manifestat activ Dimitrie Bolinitineanu. Scria mult în ultima parte a vieţii, şi din nevoi materiale. Coloritul stilistic, documentaţia orientată mai ales spre aspecte insolite, dar abil integrată în text, o anumită putere evocatoare şi mişcarea scenică asigurau reuşita unor lucrări orientate spre cititorul de masă. Probabil că în aceasta şi constă principalul lor merit: contribuţia la procesul de formare

48 Ibidem, vol. II, 1837, p. 115. 49 Ibidem, vol. III, 1838, p. 2.

184

a unui corp de cititori într-o societate în care doar elitele aveau acces la cultură.

Scria alert şi cu spor. Într-un sigur an (1863) a publicat trei lucrări. Este adevărat, de mică întindere, dar sunt totuşi trei: Viaţa lui Ştefan Vodă cel Mare; Viaţa lui Mihai Viteazul. Făcută pentru înţelegerea poporului; Viaţa lui Vlad Ţepeş Vodă.

În toate se zbate tremurul romantic al atmosferei, al eroilor, proiectată într-un registru fabulos în care se valorifică scene interesante de viaţă. Numai Vlad Ţepeş este zugrăvit în culori violent negative, speculând legendele despre cruzimea şi setea lui de imagini macabre.

Bolintineanu a pus în evidenţă ideile sale democratice mai ales în Cartea poporului român. Cugetări philosophice şi politice în raport cu starea actuală a României (1869).

Ca sfetnic al lui Cuza Vodă a scris o lucrare interesantă închinată domnitorului, Viaţa lui Cuza Vodă, Memoriu istoric (1869) completată de Cuza Vodă şi oamenii săi (1873). Ambele lucrări au servit ca surse istoriografice pentru lucrările care au configurat ulterior personalitatea, activitatea şi epoca lui Cuza Vodă.

Un exponent de prestigiu al istoriografiei romantice din ţara noastră a fost Alexandru Papiu Ilarian (1827-1877). Evenimentele de la 1848 din Transilvania l-au prins la o vârstă fragedă, dar a jucat un rol de frunte în cadrul acestora ca tribun, alături de Avram Iancu şi I.Buteanu, în calitate de comisar de propagandă al lui Bălcescu în Ţara Românească şi ca secretar al Comitetului naţional Român, cu sediul la Sibiu. După revoluţie a urmat cursuri juridice la Viena, explorând cu această ocazie arhivele vieneze. A revenit în Ţara Românească, dar în 1858 a demisionat din învăţământ spre a întreprinde o călătorie cu scop documentar în Germania. A publicat documentele în colecţia Tezaur de monumente istorice pentru România în trei volume 1862-1864. În Prefaţa la aceste volume, Papiu Ilarian arăta: „... Se vede că strămoşilor mai mult le-au stat la inimă a face decât a scrie”. Dar „unei naţii mare ca a noastră, asemenea carte (de istorie-n.ns.) fără pericol, nu poate să lipsească îndelung. O naţie care nu-şi cunoaşte istoria se aseamănă fiinţei lipsite de memoria celor trăite. Ea nu cunoaşte legătura logică şi necesară între trecutul, prezentul şi viitorul. Pentru a scrie această istorie trebuie să se cunoască faptele istorice. Nici să cugete, dar, românii a-şi putea scrie istoria până nu vor fi adunate la un loc toate faptele istorice,

185

îngropate în monumente fără număr, străine şi chiar indigene, atât tipărite şi totuşi necunoscute, cât şi în manuscrise”.50

Ideile lui Papiu Ilarian preiau aidoma pe cele ale lui Bălcescu şi Kogălniceanu. Cei trei reprezintă dealtfel figurile de vârf ale istoriografiei romantice româneşti.

În 1851-1852 Papiu Ilarian a tipărit două din cele şase volume plănuite să îmbrăţişeze întreaga istorie a Transilvaniei până în vremea lui. A reuşit să lase, în afara celor două volume, o schiţă a volumului III.

Primul tom cuprindea desfăşurarea evenimentelor în „Dacia superioară”, de la colonizarea Daciei de către romani, până la 1847. Al doilea volum reflectă evenimentele revoluţiei de la 1848 în Transilvania, până la Adunarea de la Blaj (3/15 mai).

Între istoricii epocii se relevă o intensă preocupare pentru a pune în lumină experienţa revoluţiei de la 1848. Era un punct focalizator al sensurilor evoluţiei societăţii. Un moment revelator al tensiunilor profunde ale procesului istoric, al comportamentelor şi atitudinilor actorilor de pe scena evenimentelor. Cel mai pătrunzător analist al semnificaţiilor anului 1848 a fost Nicolae Bălcescu. Reflexii demne de interes au lăsat Mihail Kogălniceanu, I. Eliade Rădulescu, C.A. Rosetti şi I.C. Brătianu; fruntaşii ardeleni: Papiu Ilarian, George Bariţiu, Andrei Şaguna etc.

Istoria Românilor din Dacia superioară avea deopotrivă caracter narativ şi explicativ. Papiu Ilarian îşi propunea: „Să las posterităţii o icoană vie şi adevărată a acestor mari evenimente, la care au luat parte şi românii ca factor principal şi care sunt scrise în inima mea şi a tuturor românilor”.51

În Tezaur de monumente istorice ... a strâns laolaltă documente impor-tante privind istoria poporului român, extrase din arhivele germane şi din alte surse. Între ele pot fi menţionate documente inedite cu privire Mihai Viteazul, Petru Rareş precum şi la răscoala ţăranilor de la 1784. Valoarea acestei ediţii este sporită de acurateţea metodei ştiinţifice a editării documentelor care o înscriu printre reuşitele genului în istoriografia noastră.

Termenii în care Papiu Ilarian a abordat funcţia istoriei, ardoarea sentimentului naţional, năzuinţa de a cimenta prin istorie trecutul cu prezentul, spiritul militant al scrisului său şi preocuparea pentru a deschide căi

50 Alexandru Papiu Ilarian, Antologie, ediţie de Corneliu Albu, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 36-37. 51 Alexandru Papiu Ilarian, op. cit. p. 91.

186

noi în realizarea unor colecţii documentare în expresia atât de reuşită metaforic - „tezaur de monumente”, atestă spiritul romantic al scrisului lui Alexandru Papiu Ilarian.

Realizările şi calitatea contribuţiei sale la istoriografia romantică românească îi asigură un loc pe podium, după Kogălniceanu şi Bălcescu.

De formaţiune jurist, Papiu Ilarian a ilustrat şi acest domeniu prin activitatea şi prin funcţiile de răspundere în sistemul juridic din România. La 1868 a fost ales membru al societăţii Academice Române, dedicându-şi discursul de recepţie vieţii şi activităţii lui Gheorghe Şincai.

Tot ceea ce a întreprins şi a realizat a făcut-o în numai patruzeci de ani. Ultimii zece ani de viaţă i-au fost blocaţi de o boală gravă. A murit tânăr, la numai cincizeci de ani. Transilvănenii au sporit curentul romantic românesc prin activitatea lui Timotei Cipariu, a lui Simion Bărnuţiu, a lui August Treboniu Laurian şi a altor figuri însemnate.

Paradoxal, tocmai acele scrieri în care Bărnuţiu sau August Treboniu Laurian îşi puneau mari nădejdi n-au rezistat timpurilor.52 Timotei Cipariu (1805-1887) a extins câmpul documentelor istorice editate în publicaţiile pe care le-a condus. George Bariţiu (1812-1893) cel mai de seamă animator al culturii române din Transilvania în secolul al XIX-lea, s-a arătat circumspect, în tinereţe, faţă de romantism, deşi a profesat romantismul în scrisul său, inclusiv în cel istoric, în perioada aflată sub semnul revoluţiei de la 1848.

Avea să extindă mai târziu preocupările pentru studiul istoriei, iar opera sa principală – Părţi alese din istoria Transilvaniei pe 200 de ani în urmă - a scris-o spre sfârşitul secolului al XIX-lea, la o vârstă încărcată de ani.53 Altă epocă, alte orientări în istoriografia română!

Interesul pentru documentare şi zarea primordială a începuturilor, a incitat şi preocupările de ordin arheologic (intreprinse, este drept, fără pregătiri prealabile de specialitate). Este binecunoscută înclinaţia pentru domeniu a lui Cezar Bolliac, revoluţionarul, poetul şi publicistul perioadei

52 Un manual de Istoria românilor, în trei volume, al lui Treboniu Laurian

păcătuieşte nu numai prin excesul latinist în scriere, dar şi prin concepţia ciudată care pornea istoria poporului nostru de la „fundarea Romei”. Până să ajungă la români Laurian şi-a epuizat energia.

53 A început să scrie Părţile alese ... la 1885 şi a publicat cele trei tonuri masive între 1889-1891, cu doi ani înaintea morţii.

187

1848-1865. În 1863 a publicat o Călătorie arheologică în România, a întreprins unele cercetări la staţiuni din comuna primitivă şi a lăsat Muzeului de antichităţi o colecţie bogată de monede şi obiecte antice.

O contribuţie mai semnificativă avea să aducă scriitorul Alexandru Odobescu (1834-1895) devenit un veritabil specialist în domeniul arheologiei. Scrierile sale Notices sur les antiquités de la Roumanie (1867) (Însemnări asupra antichităţilor din România), Istoria arheologiei şi, mai ales, Tezaurul de la Pietroasa (Le trésor de Pétroasa – 1889-1900) au marcat domeniul studiilor arheologice la noi în ţară.

*

* * Fixând în chenarul istoriografiei române toate caracteristicile

configurative ale curentului despre care am discutat pe larg în paginile precedente, înscriind scrisul istoric românesc în orizontul modernizării şi realizând deschideri de ordin tematic, documentar şi metodologic, romantismul românesc a fost cutia de rezonanţă a elanurilor înnoitoare ale epocii. În el s-au împletit năzuinţele liberale şi democratice de ordin social şi şi-au găsit răsunet mesajele patriotice şi naţionale. Romantismul românesc a fost purtătorul ideii de regenerare a societăţii şi a contribuit esenţial la afirmarea nevoii de transformare şi dezvoltare a vieţii sociale şi naţionale.

Tudor Vianu remarca într-un studiu: „Până în 1860 tipul reprezentativ al culturii româneşti este acela al unui patriot ardent, trăind în conştiinţa latinităţii lui, şi un liberal înflăcărat de noile idealuri ale democraţiei apusene”54. Observaţie lapidară şi sesizantă. După 1860, spiritul romantic capătă o nouă orientare; reverberaţia acestuia se va regăsi în majoritatea curentelor de idei din ţara noastră

Problemele ţinând de filosofia culturii exced naturii textului de faţă. Pentru a face însă plauzibil enunţul de mai sus vom apela la un exemplu semnificativ.

A existat, astfel, în deceniile opt şi nouă ale secolului trecut un strălucitor spirit romantic care a pledat în plan filozofic pentru ideea organică, pentru proeminenţa valorilor „istoriei de altădată” supunând aşezarea lumii din vremea lui unei critici aspre, chiar violente. Acest spirit romantic care a

54 Tudor Vianu, Opere, II, Bucureşti, 1972, p. 153.

188

făcut să vibreze în versurile şi în viforoasa sa publicistică simfonia romantismului organic este Mihai Eminescu.55

El a trăit, a scris, a gândit în altă fază a istoriei noastre. A perceput această fază ca un eşec istoric. Nu a raportat-o la eşuarea procesului de modernizare. A gândit însăşi ideea de modernizare ca un eşec. Dar nu ascunde, oare, această dezamăgire cosmică deziluzia faţă de insuccesul împlinirii realităţii noastre concrete ca civilizaţie efectiv modernă? Nu reflectă, în felul ei, faptul că de la modernizare în sensul devenirii, până la împlinirea modernizării este un drum care poate fi străbătut, sau poate ca parcursul să fie mereu deschis ? Oricum, romantismul românesc în ceea ce a avut el esenţial ca trăire, ca ideal, ca sentiment al existenţei a fost încrezător în faptul că România modernă va atinge treapta unei civilizaţii şi unei formaţiuni naţional-statale similară lumii occidentale.

55 Pentru tema dată: Damian Hurezeanu, Mihai Eminescu – un pasionat al

istoriei, în „Revista de istorie”, nr. 1 şi 2, tom 35, 1982, p. 115-138; 313-338; idem, Eminescu-analist al civilizaţiei române moderne, în Românii în istoria universală, vol. III, Iaşi, 1989, p. 653-682.