Istoriografia totalitarǎ[modificare | modificare sursă]

În 1917 a avut loc revoluția bolșevică, luând naștere URSS, ceea ce a permis construirea unei

istoriografii marxiste. La începutul secolului XX, din perspectiva filosofiei istoriei marxiste, Rusia nu

îndeplinea condițiile pentru desfășurarea revoluției comunise. Lenin a teoretizat posibilitatea

revoluției bolșevice prin articolul "Ce-i de făcut?". În cursul secolului XIX istoriografia rusească a fost

o istoriografie de nivel european, dominată de modelul istoriografic romantic reprezentat de

Kramazin, având tendințe naționaliste. În a două jumătate a secolului XIX, s-au evidențiat istorici ruși

că Soloviov și Klychevsky. Mihail Nicolaevici Pekrovski a scris "Istoria Rusiei din cele mai vechi

timpuri", "Scurtă istorie a Rusiei", având că idei principale marxismul, determinismul economic,

negând rolul personalităților în istorie. A abandonat viziunile naționaliste rupând legătură cu tradițiile

istoriografiei naționaliste rusești, avadnd o perspectiva internaționalistă, acceptând rolul vikingilor în

formarea statului rus, nu a criticat cucerirea mongolă și a prezentat Imperiul Țarist că o închisoare a

popoarelor. A fost criticat de Stalin

În anii '30, direcția generală a istoriografiei sovietice s-a schimbat, punând accent pe laudă acțiunilor

lui Lenin și Stalin, ale Partidului Bolșevic și ale Statului Sovietic. Determinisul economic și

internaționalismul au fost abandonate, susținând conceptul de dragostea față de patria sovietică.

În Italia, regimul totalitar fascist s-a instalat în 1922, temele principale fiind glorificarea fascismului, a

patriei, liderului fascist, punând accent pe istoria glorioasă a Italiei, de la Imperiul Roman și

Risorgimento.

Regimul nazist s-a instalat în 1933, temele principale fiind legate de conceptele de Fuher, națiune și

putere, având o componentă rasistă. Mulți istorici au aderat la Partidul Național Socialist, susținând

pan-germanismul. Vechile instituții de cercetare au fost desființate, iar istoricii care nu au aderat la

nouă linie politică au fost îndepărtați. Temele esențiale au fost legate de strămoșii germanici, eroii

istoriei germane și gloria medievana a Primului Reich, legăturile istorice cu Roma. Tema centrală a

propagandei era rasismul, iar istoricii susțineau existența raselor superioare, degenerate și

inferioare, ideologia fiind responsabilă pentru crimele în masă cumplite comise de naziști.

Istoriografia postbelică[modificare | modificare sursă]

După al doilea război mondial apar mari schimbări pe plan istoriografic. Discursul istoric despre

statul-națiune este decredibilizat, discursul istoric europo-centrist a fost părăsit, tema rolului

civilizator al omului alb dispărând odată cu dezvăluirea ororilor nazismului. După 1945 are loc

decolonizarea, iar Europa este divizată între sferele SUA și URSS. Școală istoriografică a lui Lucien

Febvre avea un rol dominant în privința dezvoltării științelor sociale. Liderul școlii devine Fernand

Braudel. Progresul științelor sociale a favorizat alte orientări, dezvoltându-se demografia, statistică,

economia, anchetele sociale, sociologia, antropologia și psihanaliză. Fernand Braudel (1902-1985) a

fost cel mai mare istoric francez din perioada postbelică. Era fascinat de Mediterana, declarând că

"fără îndoială că era din nord". Până în 1930 a fost profesor de istorie la un liceu din Algeria

Franceză, iar între 1930-1935 a fost profesor la mai multe licee din Paris. În 1935-1937 a participat

la o misiune franceză de învățământul în Brazilia. A făcut parte dintre fondatorii Universității din Sao

Paulo. În 1937 a devenit director în cadrul Ecole pratique des hautes studes. În 1938 a fost mobilizat

în armata franceză. În captivitatea germna a redactat o parte din teza să de doctorat "Mediterana și

lumea mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea". Lucrarea apare în 1948. Inițial, era o lucrare de

politică mediteraneană a lui Filip al II-lea. La sugestia lui Febvre care o coordona, accentul este

mutat de la istorie politică către rolul marii în istorie.

Între 1946-1968 a condus revista Annales. Între 1956-1972 a fost director la Ecole pratique des

hautes studes. În 1949-1972 a fost profesor la College de France și a devenit membru al Academiei

Franceze. În 1979 apare lucrarea "Civilizația materială, economie și capitalism. Secolele XV-XVIII.

Mai apar Schimburile cotidianului, Jocurile schimbului și Timpul lumii. A realizat emisiuni TV

răspândind ideile sale despre istorie. A pus accent pe geografie și economie, fiind propus pentru

premiul Nobel pentru economie. Braudel folosește geografia că pe știință spațiului unei societăți,

înțelegând importantă geografiei pentru a aduce în discuție influență spațiului asupra sezonului de

război și de pace, asupra comerțului, importantă drumurilor comerciale, bolile generate de climă. A

schimbat perspectiva asupra timpului istoric, refuzând și denunțând "istoria evenimențială" sau

"istoria bătălie" în favoarea unei istorii profunde, întinsă pe o durata mare de timp, înțeleasă în raport

cu geo-istoria.

A definit economia-univers prin trei pași: definirea spațială, orașul cu vocație universală, precum și

tipurile de economii: economie bogată de centru și economii sărace și periferice. Inegalitățile de

dezvoltare economică asigura prosperitatea ansamblului economiei-univers. Conceptul de

economie-univers arată interdependență dintre geografie și economie în privința scrierii istoriei.

Discursul istoric s-a bazat pe înțelegerea economiei, iar economia-univers era definită geografic, că

un sistem unitar, funcțional, articulat.

Braudel a numit modul de funcționare a economiei-univers că un sistem arterial care distribuie

sângele în corpul viu. A subliniat diferențele dintre viziunea să și schemă marxistă, bazată pe

succesiunea modurilor de producție. În economiile univers modurile de producție sunt prezente

simultan.

"Timpul lumii" este astfel lucrarea care analizează economia-univers istoric, căutând să indice

apariția capitalismului în cadrul economiei-univers europene, arătând că economia-univers

europeană a avut mai multe piețe-univers ce sunt premergătoare orașelor-univers. Cea mai

importantă piață-univers, care tinde spre statutul de oraș-univers, este considerat Bruges. După

1200, orsul a devenit centrul comercial al bogățiilor nordului, fiind inventată bursă. Bruges nu este un

oraș-univers pentru că după cruciade, orașele italiene au prosperat în cadrul comerțului levantin.

Între comerțul Nordului, condus de la Bruges, și comerțul levantin, animat de cruciade și de orașele

italiene, au prosperat târgurile de la Champagne, care nu lucrau pentru Franța încă ne-centralizată.

În secolul XIV Veneția a devenit orașul univers al economiei europene. Comerțul mediteranean îi

aduce o imensă bogăție, bugetul ei fiind la fel de mare că și cel al Franței, deși populația era de 10

ori mai mică. În secolul XV Portugalia a făcut marile descoperiri geografice. Însă nu Lisabona va fi

orașul-univers, ci Anvers, bine plasat geografic, lângă piețele nordice. Războaiele din sec. XVI au

pus în pericol Anversul, care va decădea că urmare a schimbării economiei europene și datorită

fluxurilor de argint aduse din America ce iau locul schimburilor bazate pe mirodeniile portughezilor.

Următorul oraș-univers a devenit Geneva care a preluat controlul economiei europene prin

intermediul băncilor și nu al comerțului. Cantitățile imense de argint aduse de Spania din America au

reclamat servicii bancare de calitate. Băncile genoveze aveau toate inovațiile care au modernizat

sistemul bancar. Odată cu epuizarea argintului spaniol, economia s-a schimbat. Amsterdam a

devenit noul oraș-univers marcând un nou avant al Nordului asupra sudului mediteranean. În sec.

XVIII va ceda locul Londrei că oraș-univers al economiei europene. Braudel a arătat că Franța nu

poate avea un oraș-univers, fiind o țară prea mare că să aibă acest rol. Nu a mizat pe spiritul sau

mentalitatea capitalismului spre deosebire de Weber. A văzut capitalismul că rezultatul comerțului

maritim și al bancherilor, legând apariția capitalismului de piețe, de antrepozite, de comerț. De

bursele care multiplică speculațiile se ușurează tranzacțiile și care le fac publice.

Braudel vede apariția capitalismului că fiind lent, grea, difuza, pe durata a patru secole, prin balansul

de bogăție Nord-Sud, stabilindu-se împreună cu bogăția, definitiv în nord, la Amsterdam și la

Londra. Braudel alocă un rol important monedei și raporturilor aur/argint și a supremației monedelor.

Schimbarea calitativă se face după cea cantitativă: răspândirea globală a producției de masă,

extinderea muncii salariate, dezvoltarea mijloacelor de producție. Capitalismul ia naștere în sfera

circulației capitalului, comerțul schimbului.

Georges Duby (1919-1996) a fost specializat în istoria medievală a Franței, reprezentant al Școlii de

la Annales, profesor la universitățile din Lyon, Besancon, Aix-en-Provence, la College de France și

membru al academiei franceze. A scris Orientările ale cercetărilor istorice în Franța, reținând atenția

limbajului și paradigmă istoriografică specifică istoriei: durata lungă, punând în evidență legăturile

istoriei cu geografia, apărând istoria regională. Îmbină istoria cu antropologia și utilizează metode

matematice în cadrul istoriei economice și demografiei istorice. Folosește metode statistice, grafice

pentru analiză evoluțiilor economice, pentru evoluțiile demografice. Se orientează mai mult după

urmele existenței umane decât după capodopere, îmbinând istoria cu arheologia. Arheologia

sugerează o viață mai bună în lumea rurală medievală decât se credea pe baza izvoarelor scrise.

Apar concepte că Istoria imaginarului, Istoria mentalităților. Este publicat "Duminică de la Bouvines"

ce presupunea sociologia războiului medieval, istoria sensibilității politice prin măsurarea ecolului a

evenimentelor. Au mai apărut lucrări că Anul 1000, Vremea Catedralelor, Cele trei ordine: imaginarul

feudalismului, Cavalerul, Femeia și Preotul: căsătoria în Franța medievală, Istoria vieții private și

Istoria Franței rurale. "Nouă istorie" a fost un curent condus de Pierre Nora și Jacques Le Geoff,

punând accent pe istoria mentalităților, a reprezentărilor colective, a structurilor mentale ale

societății. Discursul istoriografic se bazează pe principiul duratei lungi.

Jacques Le Goff, că medievist francez, a fost influențat de Marc Bloch. A fost director la Ecole des

hautes etudes en science sociale. A explorat antropologia istorică inspirat după modelul "Regii

Taumaturgi", autor a " Intelectualii în Evul Mediu, Pentru un al evul mediu, Nouă Istorie, Nașterea

Purgatoriului, Imaginarul Medieval, Pungă și Viață, Sec. XIII: apogeul creștinismului, Omul medieval,

Sf. Ludovic. A avut că teme de cercetare: negustorii, bancherii, universitarii, intelectualii, comunități

mici și aspectele ale credințelor religioase. În Pentru alt Ev Mediu a studiat permanentele, istoria

culturii, mentalitățile, arătând importantă societăților fără istorie clasică, fără docuemente, fiind adept

al duratei lungi. Consideră că istoria nu cuprinde doar documente, fiind nevoie de idei și de

imaginatei și pledează pentru utilizarea etnografiei, a folclorului, pentru utilizarea textelor literare.

Pierre Nora că istoric francez, academician, fondator al revistei Le Debat în 1980, a scris Locurile

memoriei, Republica, Națiunea, Franța.

Emmanuel Le Roy Ladurie a scris Țăranii din Languedoc, Istoria climatului după anul 1000, Teritoriul

istoricului, Montaillou, sat occitan de la 1294 și 1324 și Istoria Franței urbane. În Mountaillou descie

satul în perioada ereziei cătare, și s-a bazat pe înregistrările tribunalului Inchiziției.Cartea cuprinde

viață cotidiană medievală, iar figura centrală este preotul Pierre Clergue.

Pierre Chaunu, că istoric, speicalizat în istoria Atlanticului, în istoria Europei și istoria revoluției

franceze, a fondat Centrul de cercetări în istoria cantitativă la Caen și a scris "Sevilla și Atlanticul",

Filipinele și Pacificul Iberic, Civilizația Europei clasice, Civilizația Europei luminilor, Spania lui Carol

Quintul, Americile, Istoria cantitativă, Istoria Socială.

Francois Furet, academician și istoric a scris "Revoluția Franceză", Aelierul Istoriei, Dicționarul critic

al Revoluției franceze, Trecutul unei iluzii. Eseu asupra ideii comuniste în sec. XX și Fascism și

Comunism. În Trecutul unei iluzii, descrie fascinația exercitată de ideea de comunism, semnificația

capitală a revoluției bolșevice/

Phillipe Aries s-a ocupat de istoria mentalităților și a publicat "Copilăria și viață familială sub vechiul

regim", Omul în față morții, Imaginea omului în față morții și Istoria vieții private. Raoul Girardet a

scris Naționalismul francez, Mituri și mitologii politice, Naționalisme și națiuni, Istoria nebuniei în

epoca clasică, A supraveghea și a pedepsi și Istoria sexualității.

Jean Delumeau s-a specializat pe perioada renașterii, scriind Viață economică și socială la Roma în

a două jumătate a secolului al XVI-lea, Civilizația Renașterii, Frică în Occident și O istorie a

Paradisului. În Italia aniilor 1970, s-a lansat Microistoria, curent istoriografic, ce abandonează studiul

maselor și al claselor sociale pentru a face loc istoriei individului, fiind îmbinată cu științele sociale și

antropologie.

Carlo Ginzburg a fost profesor la Universitatea din Bologna și la Universitatea din California, scriind

"Brânză și Viermii" în 1980, descriind universul unui morar friulan în secolul XVI. Publică articolul

"Micro-istoria" în revista "Le Debat" în 1981.

Michel Vovelle a scris Atitudinea în față morții după clauzele testamentare, Pietatea barocă și

decreștinarea în Provence în sec. XVIII, Moartea în occident de la 1300 în zilele noastre,

Mentalitatea revoluționară și Imaginile Revoluției Franceze.

Edward Palmer Thompson afost istoric britanic și a scris "Formarea clasei muncitorești în Anglia",

susținând asocierea istoriei sociale cu economia, științele sociale, psihologia colectivă și individuală,

critică literară.

Peter Laslett a fondat grupul de la Cambridge de studiu al demografiei istorice în 1962 și a scris

"Lumea pe care am pierdut-o: Anglia înainte de epoca industrială". Paul Thomspon a fost editor al

revistei "Oral History". Paul Slack a fost istoric al mediului urban specializat în istoria Angliei, scriind

"Impactul ciumei în Anglia în epoca Tudorilor și Stuarzilor".

În SUA, Richard Hofstadter s-a preocupat de istoria socială. Istoria economică apare inițial în

facultățile de economie. S-a bazat pe modele matematice sotisficate, studiind cifre statistice pentru

identificarea factorilor creșterii economice. La sfârșitul anilor '60 au apărut lucrări ce tratau rolul

sclavagismului în economia americană din sudul SUA. Precursorii noii istorii economice, Robert

Fogel și Douglass North au primit Premiul Nobel pentru Economie. Albert Fishlow a scris "Căile

ferate americane și transformarea economiei antebelice", iar Robert Fogel a scris "Căile ferate și c

reșterea economiei americane: studii de istorie econometrică. Nouă istorie economică s-a denumit

"econometrică istorică".