Studiu istoriografic privind evoluţia conceptelor federale

Daniel Citirigă

1. Obiectivele fundamentale

Demersul nostru nu şi-a propus o cercetare exhaustivă în privinţa

surselor edite referitoare la ideea şi evoluţia federalismului central european

în perioada interbelică, iar pentru cele inedite reuşita unui astfel de proiect ar

fi, practic, imposibilă.

Un prim spectru de interes pentru analiza de faţă a fost reprezentat de

monografiile, studiile şi articolele dedicate constituirii federaţiilor (1917-

1921), cât şi ale evoluţiei acestei idei în deceniul al IV-lea al secolului XX.

Totodată, studiul comparativ al rezultatelor istoriografiei române a

reprezentat o ţintă importantă pentru a oferi o viziune personalizată temei. În

acest context, am urmărit evidenţierea abordării conceptuale având la bază

mai multe criterii, cum ar fi: criteriul cronologic – vizând două perioade

importante, cea comunistă şi cea post-comunistă; criteriul ideologic-

fundamentat pe şcolile de gândire care au influenţat istoriografia specializată

în relaţiile internaţionale şi inter-etnice, dar nu în ultimul rând criteriul

regional – în speţă studierea fenomenului federalist pe zone geografice,

comparând perspectivele venite din Vechiul Regat cu cele din provinciile

unite în 1918.

2. Surse primare edite

Considerăm drept surse primare edite două direcţii determinante:

prima se referă la volumele de documente diplomatice, iar cea de-a doua,

1

lucrările din epocă ale oamenilor politici cu rol de decizie în stat. Pornind de

la premisa că spaţiul geografic în discuţie reprezintă, la rândul său, obiectul

unei îndelungate controverse ştiinţifice şi politice am organizat acest capitol

pe spaţii geopolitice/statale. Nu am considerat necesar, însă, să eliminăm

cazurile de întrepătrundere fenomenologică. În acest context, este

obligatoriu să precizăm că am optat pentru formula geopolitică a Europei

Centrale care se referă la spaţiul dintre Germania şi Rusia, fără Austria, pe

care am considerat-o după Primul Război Mondial drept obiect al sferei de

influenţă civilizaţională germană.

Un prim volum de documente pe care îl considerăm important este cel

întocmit de Ferdo Šišić, Dokumenti o postanku Kraljevine Srba, Hrvata,

Slovenaca 1914-1919 [Documente cu privire la crearea Regatului Sârbo-

Croato-Sloven 1914-1919] apărut la Zagreb în 19201. În acelaşi sens, un

volum care venea în susţinerea ideii iugoslavismului, îi are editori pe

Dragoslav Jankovic şi Bogdan Krizman, Gradja o stvaranju jugoslovenske

države [Materiale despre crearea statului iugoslav]2. Primul dintre ele,

tipărit imediat după constituirea Regatului Sârbo-Croato-Sloven, constituie

varianta oficială/oficioasă a proceselor politic, diplomatic şi etnic de formare

a noului stat, în 1918.

În contextul constituirii statului cehoslovac, ca şi cazul celui iugoslav,

volumele de documente apărute imediat după sfârşitul războiului, nu de

puţine ori, aveau rolul de a susţine acţiunea politică şi diplomatică. Un alt

exemplu elocvent în acest sens este volumul publicat de Ministerul

Afacerilor Externe federal de la Praga, Mémoire concernant la Russie

subcarpatique, territoire ruthéne du sud des Carphathes, apărut în 1921 şi

1 Ferdo Šišic, Dokumenti o postanku Kraljevine Srba, Hrvata, Slovenaca 1914-, Zagreb, 1920. 2 Dragoslav Jankovic, Bogdan Krizman, Gradja o stvaranju Jugoslovenske države, Praha, 2002.

2

care, doreşte să fundamenteze, cu argumentele de rigoare, statutul Ruteniei

Subcarpatice în cadrul federaţiei3 . Pe acelaşi fond al discuţiei, de această

dată volumul făcând referire la relaţiile dintre ţările componente ale Micii

Înţelegeri, amintim Diplomatické dokumenty o spojeneckých smlouvách

Republiky Československé skrálovstvím Srbú, Chorvatú a Slovincú a s

Královstvím rumunským, publicat în capitala cehoslovacă în 1923. De altfel

cercurile politice de la Praga au fost, poate, cele mai active în dublarea

acţiunilor diplomatice prin demersuri ştiinţifice, menite a asigura

credibilitatea instituţională ele fiind şi cele care au dus o intensă activitate de

barare a încercărilor de revenire a Habsburgilor pe tronul de la Viena. În

acest sens, amintim volumul apărut tot în capitala de pe Vltava, Documents

diplomatiques concernant les tentatives de Réstauration des Habsbourgs

sur le Trône de Hongrie (août 1919- novembre 1921)4. Demersul editorial

era o reflectare a poziţiei diplomatice şi poate fi considerat, totodată, drept

un instrument necesar în constituirea argumentaţiei juridice internaţionale

într-o situaţie în care însăşi existenţa federaţiei cehoslovace putea fi pusă în

discuţie. Cel mai reprezentativ volum de documente pentru constituirea

statului cehoslovac am considerat a fi cel editat de Jiři Dejmek, Ustáv

dokumentov Republike Československé, 1918-1920. Národni šromážděni

československě [Corpus de documente ale Republicii Cehoslovace.

Constituirea naţiunii cehoslovace], apărut la Praga în 20025.

Din arealul istoriografic maghiar, pentru aceeaşi perioadă a primilor ani

după Primul Război Mondial şi pentru aceeaşi problematică, am ales

volumul întocmit de Magda Ádám, Documents diplomatiques français sur 3 Ministerstvo Zahranicnich Veci, Mémoire concernant la Russie subcarpatique, territoire ruthéne du sud des Carphathes, Praha, 19214 Documents Diplomatiques concernant les tentatives de Restauration des Habsbourg sur le Trône de Hongrie (août 1919-novembre 1921), Prague, 1921.5 Jiři Dejmek, Ustáv dokumentov Republike Československé, 1918-1920. Národni šromážděni československě , Praha, 2002.

3

l'histoire du Bassin des Carpates III. 1918-19326. Evident, volumul prezintă

argumentele diplomaţiei ungare în complicatele procese şi negocieri

regionale privind viitorul statului şi al relaţiilor cu vecinii, inclusiv în ceea

ce priveşte problemele Restauraţiei, Micii Înţelegeri, formulelor federative şi

ale comunităţilor etnice din afara frontierelor.

Pentru istoriografia românească este obligatoriu să subliniem că în

perioada regimului comunist a anilor 1970-1980, desăvârşirea unităţii

naţionale de la 1918 a fost unul dintre subiectele preferate ale aparatului de

propagandă, în acest sens fiind publicată o serie impresionantă de documente

dedicate unirii7. De asemenea, între apariţiile mai recente, am considerat de

referinţă volumul 1920. Un act de justiţie. Documente, întocmit de Corneliu-

Mihail Lungu şi Ioana Grigorie, care prin documentele selectate vine să

susţină ideea statului naţional român care nu ar fi „fructul Trianonului” sau

„copilul răsfăţat” al Marilor Puteri8.

În ceea ce priveşte o viziune proprie asupra federalismului central-

european, este necesar să subliniem că nu numărul personalităţilor

impresionează ci, în special, poziţia lor politică. Elitele politice interbelice

implicate în proiectele de federalizare a spaţiului central-european provin, în

general, din două spectre diferite: primul remarcat de noi ar fi cel format din

state precum Iugoslavia, România sau Cehoslovacia care urmăreau

prezervarea noilor teritorii, iar cel de-al doilea de state precum Ungaria sau

Polonia care vizau refacerea statalităţii medievale.

6 Magda Ádám, „Documents diplomatiques français sur l'histoire du Bassin des Carpates III. 1918-1932, Budapest, 1999.7 Ne referim desigur la seria 1918 la români, publicate între 1983 şi 1989 la Bucureşti. Desigur, având în vedere caracterul regimului, în conţinutul acestora erau evitate subiecte precum Unirea Basarabiei cu România sau ocuparea Budapestei de către trupele române.8 1920. Un act de justiţie. Documente, ediţia a II-a întocmită de Corneliu-Mihail Lungu şi Ioana Grigorie, Bucureşti, 2005.

4

Pornind de la aceste premise, primul pe care îl vom aminti este

nimeni altul decât primul preşedinte al Cehoslovaciei, cel care susţine direct

ideea cehoslovacismului, până la ducerea sa la nivel de politică de stat.

Tomaš G. Masaryk, născut într-o familie mixtă, tatăl fiind slovac, iar mama

cu origini germane, devine în perioada sfârşitului Primului Război Mondial,

atât părintele naţiunii cehoslovace, cât şi unul dintre cele mai acreditate şi

documentate voci în probleme de politică a naţionalităţilor9. Filosofia

politică a lui Masaryk are o sferă largă de analiză, referindu-ne aici la

subiecte precum Socialismul, Individualismul, Utilitarismul, Pesimismul,

Evoluţionismul, Pozitivismul, Federalismul, Autonomia sau Naţionalismul şi

Internaţionalismul.

În ceea ce priveşte viziunea primului preşedinte cehoslovac asupra

subiectului federalismului, primele trimiteri în acest sens le avem în

memoriile sale, în cadrul înţelegerii memorabile dintre cehii şi slovacii din

America. Cu acest prilej, preşedintele filosof îşi expune oficial concepţia, de

sorginte americană, care se va simţi şi în organizarea tinerei Republici.

Textul, care aminteşte de întâlnirea de la Pittsburgh, este unul care vine să

clarifice disputa din perioada interbelică dintre cehi şi slovaci. Autorul

subliniază că „la 30 iulie am semnat acordul – acord şi nu tratat-

(Československa Dokodá, ne smlouvá), între cehii şi slovacii din

America”, care ar fi dat satisfacţie unei facţiuni slovace ce urmărea

câştigarea independenţei, deşi conform părerii oficialului era vorba de o

autonomie cu o Dietă, administraţie şi tribunale proprii10. În acelaşi context,

se revine asupra subiectului autonomiei, revendicare considerată „justificată,

dar şi asupra acţiunii unor lideri slovaci care „nu se mulţumeau cu o

9 Vezi în acest sens T.G. Masaryk, Idealurile umanităţii şi despre bolşevism, Bucureşti, 1923, p. 5.10 Idem, La Résurection d`un État. Souvenirs et reflexions 1914-1918, Paris, (f.a.), p. 236.

5

autonomie teritorială”, ceea ce nu se putea sfârşi decât cu un „fiasco”11.

Încercarea de reformare pe criterii federale a Imperiului Austro-Ungar,

venită la propunerea Împăratului Carol, este caracterizată de preşedintele

Masaryk ca fiind o „tentativă disperată”, care nu a făcut altceva decât să

grăbească proclamarea independenţei Cehoslovaciei12.

Ideea cehoslovacismului, dar mai ales a unităţii naţionale, este una des

întâlnită în opera lui T.G. Masaryk, un exemplu elocvent în acest sens fiind

sinteza referitoare la situaţia slavilor de după război. În acest sens aflăm că

„Cehoslovacia este reconstituirea vechiului Regat al Boemiei şi Moraviei”,

la origine slovacii fiind uniţi cu cehii, care în fond „formează o singură

naţiune şi vorbesc aceeaşi limbă”, singura diferenţă în viziunea autorului

fiind că cehii în comparaţie cu slovacii, fiind mai liberi, şi-au dezvoltat mai

intens propria lor limbă13. În încheierea analizei sale, Masaryk îşi exprima

convingerea că războiul şi situaţia de după obliga toate naţiunile europene la

înţelegere, solidaritate şi la uniune, ceea ce însemna că „Statele Unite ale

Europei sunt pe cale de a se realiza”14. Deşi în L`Europe Nouvelle autorul

face o incursiune interesantă în fenomenul politic contemporan lui, ne vom

opri mai ales asupra capitolului 8, Problema statelor şi a micilor naţiuni.

Federalizarea micilor naţiuni. În interiorul acestui segment este analizată

antinomia dintre naţiunile mici şi cele mari, pentru că „o naţiune mică,

pasivă, se apără contra uneia mari bazându-se pe un efort intelectual superior

faţă de aceasta care are avantajul superiorităţii numerice”15. Ideea de

federaţie este văzută ca fiind posibilă doar în condiţii de libertate, ceea ce ar

fi lipsit, în principal, Imperiului Habsburgic, şi ce îl determină pe autor să

11 Ibidem, p. 237.12 Ibidem, p. 296.13 Idem, Les Slaves apres la guerre, Paris, 1923, p. 15-16.14 Ibidem, p. 61.15 Idem, L`Europe Nouvelle, Paris, 1918, p. 72.

6

concluzioneze că partizanii federalizării nu au ţinut cont de schimbările

aduse de război16. O poziţie clasicizantă în ceea ce priveşte ideea federalistă,

asemănătoare preşedintelui Masaryk, regăsim la consilierul său, Ždenek

Pekar17.

Din acelaşi spirit politic, Edvard Beneš, ministrul de Externe al

Cehoslovaciei şi apoi, urmaşul lui Masaryk la preşedinţie, este unul dintre

susţinătorii statului naţional-unitar cehoslovac ai limbii şi naţiunii

cehoslovace, dar şi unul dintre principalii artizani ai Micii Înţelegeri, lui

aparţinându-i formula cu trei state18. Nu în ultimul rând, Beneš, pe parcursul

perioadei interbelice şi postbelice a fost implicat în proiecte de federalizare a

Europei Centrale19. În paralel cu opţiunile federaliste majore ale lui Masaryk

şi Beneš, Vladimir Nosek, secretarul Legaţiei Cehoslovace la Londra, într-o

amplă lucrare publicată în 1918, prevedea că cehoslovacii, care erau „cea

mai democratică, omogenă şi avansată naţiune din Europa Centrală” vor

deveni susţinători ai Marii Britanii şi apărători ai drepturilor fundamentale20.

De altfel, acelaşi autor, într-o broşură publicată în 1919, aducea la cunoştinţa

opiniei publice britanice şi internaţionale, rolul pe care l-ar putea avea ţara sa

în noua geopolitică europeană, mai ales în perspectiva formării

Confederaţiei Europei Centrale care ar fi prins contur cu ajutorul Aliaţilor21.

Un continuator al politicii externe cehoslovace a fost Kamil Krofta,

cel pe care Beneš l-a desemnat să conducă Ministerul de Externe şi care din 16 Ibidem, p. 74-75.17 În acest sens vezi, Václav Klofáč, Demokratska stronnictve i politički odnosi Československé, Brno, 1983, p. 63-68.18 În acest sens vezi Edvard Beneš, The Little Entente, în „Foreign Affairs”, an 1, nr. 1, sept. 1922, p. 60-7019 Idem, The Diplomatic Struggle for European Security and the Stabilization of Peace, Prague, 1925; Idem, The Problem of the Small Nations after the World War în „Slavonic Review 4”, nr. 11 (December 1925), p. 257-77; Idem, Central Europe after Ten Years, în „Slavonic Review 7” , nr. 20 (January 1929), p. 245-260; Idem, Cinq anées de politique extérieure, Prague, 1934; Idem, Memoirs of dr. Eduard Beneš. From Munich to New War and New Victory, Cambridge, 1954; 20 Vladimir Nosek, Independent Bohemia. An Account of the Czecho-Slovak Struggle for Liberty, London & Toronto & New York, 1918, p. 170.21 Idem, Great Britain and The Czecho-Slovaks, Prague, 1919, p. 13.

7

această postură susţine dezideratele mentorului său22. Nu mai puţin

important, pentru spaţiul fostei Cehoslovacii, este numele fostului premier

Milan Hodža care, în proiectele susţinute din exilul londonez, propunea o

federalizare a Europei Centrale, sintagmă prin care înţelegea o Europă

Danubiană fără o putere dominantă şi care să excludă ţări precum Germania

sau Polonia, văzute drept principalele surse ale conflictelor23.

În ceea ce priveşte Iugoslavia interbelică, credem că numele lui

Vladko Maček, preşedinte al Partidului Ţărănesc Croat după moartea lui

Stjepan Radič, este cel cu care putem începe o discuţie despre aceste spaţii.

Într-o lucrare dedicată evoluţiei Federaţiei Iugoslave între 1921 şi 1941,

autorul nu face altceva decât să exprime concepţia federalistă croată în

contrapartidă faţă de cea sârbă: Croaţia independentă în cadrul unei

federaţii/confederaţii monarhice. De altfel, istoriografia reprezentativă

pentru spaţiul geografic în cauză, aproape în exclusivitate, este fidelă celor

două curente politice contemporane evenimentelor: curentul centralist

inspirat de politica centralistă sârbă versus curentul federalist/autonomist

croat. Omul politic croat insista asupra unui subiect des invocat de cercurile

politice de la Zagreb, şi anume că federaţia iugoslavă nu a fost organizată pe

baza Declaraţiei din Corfu, egalitatea provinciilor ar fi doar nominală, iar

Constituţia din 1921 încearcă uniformizarea diferenţelor24. Maček insista

asupra unei serii de inadvertenţe apărute în sistemul promovat de la Belgrad

care, prin viziunea sa integratoare, contravenea unui stat care promovează

22 Kamil Krofta, Histoire de la Tchéchoslovaquie, (f.l.), 1934.; Ruthenes, Czechs and Slovaks în „Slavonic Review 13”, nr. 38 (January 1935), p. 363-371 şi „Slavonic Review 13”, nr. 39 (April 1935), p. 611-626. Idem, L’Europe au carrefour, Prague, 1936.23 Milan Hodža, Federation in Central Europe, London, 1942; pentru mai multe detalii despre concepţia politică a lui, vezi Milan Hodža, Nationality Policy in Czechoslovakia, Prague, 1938 sau Idem, The New European Situation and Czechoslovakia. Prague, 1938.24 Vladko Maček, Wspomnienia przemysłów federacyjny. Król Aleksandar, Chorwatska i Jugosłowensko federacja w 1921-1941, Kraków, 2002, p. 18-22.

8

autonomia25. Nu în ultimul rând, analiza liderului croat atingea şi unul dintre

subiectele des invocate de adversarii statului naţional: în viziunea lui, nu

există naţiune iugoslavă, cetăţenie iugoslavă sau limbă iugoslavă. „Croaţii

nu sunt uniţi cu sârbii, aşa cum nu sunt uniţi cu bulgarii, cehii, slovacii sau

polonii. Ideea unităţii este panslavistă şi ortodoxistă”26.

Contele Sforza, într-o carte dedicată acţiunii politice de înfăptuire a

statului iugoslav şi primului-ministru sârb, Nikola Pašić, subliniază

contradicţia dintre teoria artizanului Declaraţiei de la Corfu şi practica

politică ce s-a concretizat în Constituţia din 1921 caracterizată prin

„centralizarea extremă”27 . Informaţii inedite, de primă mână, referitoare la

contextul politic internaţional de la sfârşitul Primului Război Mondial, ne

oferă cel de-al patruzeci şi doilea Secretar de Stat american. Robert Lansing,

în ale sale memorii de război, subliniază statutul privilegiat de care se bucura

misiunea sârbă la Washington, la începutul lui decembrie 1917, în

comparaţie cu cea iugoslavă care nu fusese invitată deoarece Statele Unite,

formal, nu declaraseră război Austro-Ungariei28. În această abordare regăsim

diferenţa clară de percepţie între modul în care S.U.A. au primit ideea şi au

sprijinit statul Cehoslovacia (din timpul războiului) şi modul în care a privit

ideea iugoslavă (şi poziţia S.U.A. faţă de Iugoslavia după 1918). Aceeaşi

problematică o reiau doi dintre cei mai acreditaţi istorici în studiere a

diplomaţiei wilsoniene: Arthur S. Link29 şi Victor S. Mamatey. Acesta din

urmă atrage atenţia cum că Departamentul de Stat l-a informat pe agentul

25 Ibidem.26 Ibidem.27 Comte Sforza, Pachitch et l`union des yougoslaves, Paris, 1938.28 Robert Lansing, War Memoirs of Robert Lansing, New York, 1935, p. 279.29 Arthur S. Link, Wilson the Diplomatist: A Look at His Major Foreign Policies, Baltimore, 1957.

9

diplomatic special al SUA în Corfu, Percival Dodge, că o misiune specială

sârbă va fi binevenită, dar una iugoslavă, nu30.

Una dintre cele mai afectate ţări în urma Primului Război Mondial a

fost Ungaria, jumătatea unui imperiu multinaţional. Nu întâmplător, primul

guvern postbelic, de la Budapesta, în frunte cu Mihály Károlyi propunea

împărţirea teritoriilor maghiare pe criterii etnice pornind de la o formulă

federală. Unul dintre principalii promotori ai acestui curent era Oszkár Jászi,

ministru al Naţionalităţilor în guvernul „contelui roşu”. Prin volumul său,

Revolution and Counter-Revolution in Hungary, autorul ne face cunoscută

varianta pe care o considera cea mai viabilă pentru contextul primelor luni

postbelice. El propunea în cadrul pregătirilor pentru negocierile de pace să

fie discutată soluţia transformării Ungariei într-o „Elveţie a Răsăritului” ca

parte a unei Confederaţii Danubiene democratice31. Din acelaşi volum, de o

incontestabilă valoare, aflăm că viziunea preşedintelui Mihály Károlyi, în

privinţa noii Republici, era „în acord cu cunoscutul program de confederaţie

a lui Lajos Kossuth”32. De altfel, ideile expuse de ministrul Jászi se regăsesc

în mare parte şi în volumul semnat de însuşi Mihály Karolyi33.

Miklos Horthy, regentul Ungariei după Primul Război Mondial, în

memoriile sale aminteşte despre situaţia inedită în care se afla atât ţara sa cât

şi România, în faţa celui de-al Doilea Arbitraj de la Viena. În acest context,

liderul de la Budapesta nu putea să nu observe jocul politic practicat de

Hitler prin care ambele state implicate erau obligate să accepte deciziile

luate de Berlin. În acest context, Horthy considera că problema nu putea fi

30 Victor S. Mamatey, The United States and Central Europe: A Study in Wilsonian Diplomacy and Propaganda 1914-1918, Princeton, 1957, p. 115.31 Oscar Jászi, Revolution and Counter-Revolution in Hungary, London, 1924, p. 91. 32 Ibidem, p. 3. Concepţiile politice ale lui Jászi referitoare la problemele Europei Centrale au fost publicate şi în România interbelică în „Revista Vremii”, cu precădere în 1922.33 Michael Károlyi, Fighting the World: The Struggle for Peace, New York, 1925.

10

rezolvată prin negocieri cum se încerca, ci „numai prin formarea unei

federaţii ungaro-române”34.

De tentaţia federalistă nu au „scăpat” nici cercurile politice româneşti

ale perioadei interbelice. În acest sens ne atrag atenţia două atitudini care

sintetizează ceea ce istoriografia română urma să dezvolte: una

centralizatoare şi una provincială. Prima o atribuim lui Take Ionescu,

promotorul federalismului între state suverane35, iar cea de-a doua, se referă

la descentralizarea propusă de partidul lui Iuliu Maniu. Dacă Mica Înţelegere

a fost un proiect realizat- e adevărat însă, într-o formă diferită faţă de cea

propusă de Take Ionescu-, planurile descentralizatoare transilvănene nu au

avut aceeaşi soartă. Pentru acest din urmă caz, elocvente sunt luările de

poziţie a lui Sever Bocu şi Romul Boilă care, la mai bine de un deceniu de la

Marea Unire, condamnă centralismul excesiv şi propun o reorganizare

administrativă în conformitate cu specificul regional al provinciilor

româneşti. Romul Boilă, în Studiu asupra reorganizării Statului român

întregit, publicat în timpul guvernării naţional-ţărăniste (1931), putând fi

luat, deci, drept un argument pentru o acţiune politică, făcea un apel fiind

convins că „a sosit ceasul al 12-lea, când trebuie să rezolvăm problema

reorganizării Statului român întregit”. În viziunea autorului, în România

Mare „s-a făurit o Constituţie cu tendinţe centraliste”, iar „singura cale de

salvare este descentralizarea largă a organizaţiei de stat”36. În scurt timp, în

următoarea lună practic, Sever Bocu, în ziarul „Vestul” din Timişoara, iniţia

o serie de articole ce purta titlul Exploatarea provinciilor alipite37. Pornind

34 Nicholas Horthy, Memoirs, annotated by Andrew L. Simon, La Vergne, 2000, p. 215.35 Take Ionescu, Mica Înţelegere, Bucureşti, 1921.36 Dr. Romul Boilă, Studiu asupra reorganizării Statului român întregit. Cuprinde un anteproiect de Constituţie cu o scurtă expunere de motive, Cluj 1931, în „Provincia 2000. Antologie”, Târgu-Mureş, 2001, p. 69-71. Textul integral se regăseşte pe blog-ul lui Sabin Gherman unul dintre cei mai controversaţi susţinători ai federalizării României post-decembriste: http://www.ftr.ro/blog3/?page_id=737 „Vestul”, Timişoara, 17 septembrie 1931.

11

de la paradigma conform căreia sistemul centralist dezavantajează

dezvoltarea reală a regiunilor bogate, omul politic naţional-ţărănist bănăţean

susţinea ideea conform căreia „centralismul nu are naţionalitate; el a dus, fie

că a fost unguresc sau românesc, la aceleaşi concluzii logice: exploatare sau

sărăcie”38.

3. Istoriografia problemei federale central-europene

Ne-am oprit în limitele a două momente importante în evoluţia ideii

federale central-europene, şi anume Acordul de la Corfu din 20 iulie 1917

care preconiza organizarea federală a Regatului Sârbo-Croato-Sloven şi

Acordul de la Munchen din 30 septembrie 1938, odată cu care practic se

încheie faza descrisă de istoricul britanic Hugh Seton-Watson ca „small

power imperialisms”39.

Încă de la început se impun câteva remarci în ceea ce priveşte

studierea federalismului din perspectivă istoriografică. Prima dintre ele ar fi

că, deşi majoritatea istoricilor l-au considerat un subiect foarte important şi

un model de organizare propus pentru Europa Centrală, în unele state chiar

aplicat, federalismul a fost până la urmă abordat, de cele mai multe ori,

dintr-o perspectivă secundară. În susţinerea afirmaţiei noastre stau lucrările

prezentate mai jos, în care, deşi se face referire la problematica în discuţie,

autorii care se opresc special pentru analiza elementelor federaliste ale

perioadei interbelice sunt mai degrabă excepţii.

38 În acest sens vezi Sever Bocu, Drumuri şi răscruci, vol. II, p. 234 apud Daniel Vighi, Lincolnul lui Iorga sau cine e domn în casă, în „Provincia 2000. Antologie”, Târgu-Mureş, 2001, p. 92-95; Ioan Muntean, Sever Bocu, Timişoara, 1999.39 Hugh Seton-Watson, Eastern Europe between the Wars, 1918-1941, New York, 1962, p. 320.

12

Totuşi, deşi nu reprezintă o bibliografie specială în adevăratul sens al

cuvântului este obligatoriu să amintim trei dintre numele care ne-au atras

atenţia în cercetarea noastră. Primul ar fi a lui Rudolf Schlesinger a cărui

lucrare, Federalism in Central and Eastern Europe , rămâne şi astăzi una

dintre cele mai citate de specialiştii în domeniu. Autorul german face o

analiză documentată a arealului central şi est-european, cuprinzând geografic

spaţiul dintre Germania şi Rusia, inclusiv cele două extreme, între jumătatea

secolului al XIX-lea şi cel de-Al Doilea Război Mondial40. La numai un an

de la apariţia lucrării lui Schlesinger, la Cluj, George Ciorănescu susţinea

doctoratul cu teza Românii şi ideea federalistă (1946)41. Având ca punct de

plecare tot revoluţia de la 1848, deoarece „federalismul este o emanaţie a

concepţiei democratice aplicată la organizarea internaţională”, autorul

analizează cu acribie fenomenul, mai ales din perspectiva implicării

româneşti, fără a omite însă şi celelalte elemente cu precădere din Imperiul

Habsburgic şi apoi Austro-Ungar. Totuşi, deşi apropiate ca dată, cele două

opere au câteva note distincte care merită amintite. Ciorănescu reuşeşte o

abordare din perspectivă politică, în timp ce Schlesinger impresionează şi

prin argumentele de ordin juridic aduse în discuţie. În ceea ce priveşte

spaţiul discutat, românul exclude special Germania deoarece, consideră el,

„participarea Germaniei la organizarea federală a Europei sau numai

danubiene nu înseamnă altceva decât compromiterea ideii de federaţie. O

condiţie esenţială pentru reuşita unei federaţii este o relativă egalitate de

forţe biologice şi economice între coparteneri”42.

Nu în ultimul rând, amintim contribuţia lui Vojtech Mastny, unul

dintre cei mai preocupaţi cercetători contemporani în ceea ce priveşte istoria

40 Rudolf Schlesinger, Federalism in Central and Eastern Europe, New York, 1945.41 George Ciorănescu, Românii şi ideea federalistă, Bucureşti, 1996.42 Ibidem, p. 158.

13

politică a Europei Centrale. Într-un studiu dedicat experienţei istorice

federaliste regionale, autorul de origine cehă analizează diferitele faze pe

care le-a cunoscut Europa Centrală din perioada medievală până la

sfârşitului mileniului trecut, când o parte a statelor din fostul bloc comunist

urmau să facă parte din Uniunea Europeană, motiv pentru care Mastny

prezintă situaţia acestor ţări de-a lungul istoriei când au încercat o dezvoltare

comună43.

Cei trei cercetători amintiţi mai sus nu fac altceva decât să

demonstreze că până şi preocupările unora dintre numele consacrate în

domeniu studiază fenomenul federalist într-un cadru general, perioada dintre

războaie alcătuind doar capitole şi nu monografii.

-Iugoslavia-

Istoriografia dedicată spaţiului iugoslav acestei perioade se

concentrează cel mai adesea pe evenimentele politice referitoare la

dezmembrarea imperiilor şi apariţia noilor state din Europa Centrală şi

Răsăriteană, iar fenomene precum federalismul sunt tratate adiacent din

motive care ţin, credem, de subordonarea ştiinţei istorice politicului.

Acţiunea cercurilor politice de la Belgrad, privitoare la recunoaşterea

pe o scară cât mai largă a independenţei noului stat, a fost extinsă şi la nivel

cultural, dovadă fiind apariţia unor lucrări ştiinţifice la Editura specializată

în acest sens, „Amitiés Franco-Yougoslaves" din Paris. În acest sens, Vasil

Popovitch, adoptând atitudinea clasicizantă a istoriografiei sârbe, scotea în

evidenţă, în perioada dintre războaie, rolul hotărâtor pe care l-a avut

„creatorul şi apărătorul, prea energicul iugoslavismului triumfător ” regele

43 Voytech Mastny, The Historical Experience of Federalism in East Central Europe, în „East European Politics & Societies”, 1999, p. 64-96.

14

Alexandru. Din punct de vedere politic este apreciată politica unionistă

promovată de tânărul monarh „în faţa marii mase de tradiţii istorice

particularizate şi a frontierelor politice regionale”44. „Iugoslavii – conform

concepţiei lui Popovitch- au adoptat fără greutate programul unional al

regentului şi astăzi este un fapt incontestabil că actul unirii a fost rezultatul

dorinţei tuturor slavilor de Sud”45. În cadrul aceluiaşi program amintit mai

sus, Viktor Novak, pornind tot de la conceptul iugoslavismului construit în

jurul regentului Alexandru Karageorgević, susţine „idealul comun” de „unire

într-un stat naţional unic” conform cu tendinţa tuturor sârbilor, croaţilor şi

slovenilor din Austro-Ungaria şi America46. În susţinerea teoriilor sale,

autorul făcea trimitere la un memorandum trimis guvernului francez de către

Comitetul iugoslav, în mai 1915, în care se declara că „sârbii, croaţii şi

slovenii sunt un singur popor care îndeplineşte toate condiţiile pentru a

deveni un stat naţional independent”47, dar şi la „savanţi imparţiali” precum

Haumant, de Wendell, Corovic, Loncarevic, Novak sau Radosevic48.

Teoria iugoslavismului şi-a găsit un susţinător şi în vocea lui Augustin

Chaboseau care, într-o carte apărută în 1919, fâcând o sinteză a legăturilor

istorice dintre sârbi, croaţi şi sloveni, compară situaţia lingvistică din

Iugoslavia cu cea din ţările occidentale, cum ar fi dialectele din Franţa,

Belgia sau Spania. Teoria lui se bazează chiar pe o incursiune punctuală: „în

realitate, sârbii, croaţii şi slovenii au un mod distinct de a pronunţa anumite

vocale şi consoane, dar vocabularul şi gramatica sunt identice la toate trei

44 Vasil Popovitch, La Yougoslavie. Oeuvre des éfforts et des sacrifices séculaires de tout un peuple, Paris, (f.a.), p. 26.45 Ibidem, p. 25. 46 Viktor Novak, Le Roi Alexandre I-er Karageorgevitch et la Formation de l`Unité Nationale Yougoslave, Paris, 1935, p. 45.47 Ibidem.48 Ibidem, p. 52.

15

limbile”, în timp ce „catolicii, ortodocşii şi musulmanii alcătuiesc în

Iugoslavia o excelentă familie”49.

Ernest Denis, în La Grande Serbie, publicată în acelaşi an (1919) după

cum sugestiv arată şi titlul, reia foarte estetic teoria clasicizantă a statului

naţional: „puţinii şi îndrăzneţii turişti care au vizitat Serbia pe parcursul

ultimilor ani, au fost frapaţi de energia cu care au suportat suferinţele

oamenii de aici”50. Potrivit cunoscutului autor francez, „ei au fost susţinuţi

de convingerea că se apropie momentul în care se vor uni sub un drapel toţi

fraţii iugoslavi” deoarece „programul pan-sârb nu a fost fantezia ambiţioasă

a unei mâini de visători. El este dictat politicii prin istorie şi etnografie; el

este rezultatul dorinţei poporului, care după mai multe secole, în urma unui

efort continuu şi unanim şi-a unit destinele”51. Toate aceste exemple amintite

mai sus sunt eforturi necesare de a prezenta şi de a face cunoştinţă cu noi

realităţi etnice şi geopolitice, aduse în prim planul negocierilor diploamtice

după încheierea Primului Război Mondial, în timpul Conferinţei de pace de

la Paris (1919).

Mai bine de un deceniu mai târziu, Émile Haumant ne atrage atenţia

printr-o afirmaţie destul de hilară conform căreia „statul iugoslav a reunit

teritorii dintotdeauna separate mai ales pe criterii geografice”52. În ceea ce

priveşte prerogativele federaliste ale noului stat, autorul observă că Acordul

de la Corfu era „destul de vag”, el negarantând autonomia seculară a

Croaţiei, iar Constituţia Vidovdan ar fi oferit drepturi egale tuturor

cetăţenilor din regat, cum se promisese la Corfu, concentrând, însă, politica

şi administraţia în mâinile puterii centralizate de la Belgrad, ceea ce îl

49 A. Chaboseau, Les Serbes, Croates et Slovènes, Paris, 1919, p. 34-35.50 E. Denis, La Grande Serbie, Paris, 1919, p. 298.51 Ibidem.52 Émile Haumant, Histoire des Yougoslaves, Paris, 1932, p. 7. Pentru o analiză mai amănunţită a formării Iugoslaviei, de acelaşi autor, vezi La formation de la Yougoslavie (XV e- XX e Siécles), Paris, 1930.

16

determină pe autor să remarce că „autonomia dispăruse”53. Regimul impus

de regele Alexandru prin dizolvarea Parlamentului, la 6 ianuarie 1929, avea

meritul, în viziunea aceleiaşi lucrări, de a fi înlocuit regimul „centralizării

excesive” cu noile instituţii descentralizate ale banovinelor54.

Matjaž Klemenčić, într-un studiu dedicat evoluţiei politice a

Iugoslaviei de la regele Alexandru la mareşalul Tito, remarcă un fenomen

interesant din perioada clădirii noii naţiuni: realizarea unei federaţii a

slavilor de Sud ar fi dus la o situaţie inferioară numeric pentru sârbi şi pentru

ortodocşi, motiv pentru care Pašić ar fi insistat ca viitoarea federaţie să

includă şi teritorii pe care proiectele politice nu le vizaseră de prima dată

(Muntenegru, Bosnia Herţegovina, Macedonia). Autorul subliniază

caracterul centralizator şi unificator al Regatului Sârbo-Croato-Sloven, lipsa

autonomiei etnice sau regionale, iar odată cu lovitura de palat din 6 ianuarie

1929 întărirea ideii naţiunii iugoslave- tendinţă exprimată clar prin adoptarea

denumirii oficiale a statului55. În viziunea autorului, eşecul total al

formulelor constituţionale din 1921 şi 1931 i-a determinat pe liderii politici

sârbi, croaţi şi sloveni să adopte, în 1939, soluţia confederaţiei în trei,

(sârbă, croată, slovenă) discuţiile oprindu-se la formula pe care urma să o

adopte aceasta, monarhică sau republicană.

Un studiu foarte interesant pe tema federalismului iugoslav ne oferă

Gale Stokes, care urmăreşte atent rolul pe care l-au avut reprezentaţii

slavilor de Sud în crearea noului stat. El îi vede pe aceştia „frustraţi” în urma

experienţei Dualismului austro-ungar, motiv pentru care îşi propuneau

crearea unui stat fără naţiuni dominante şi dominate, acţiune sortită eşecului

53 Ibidem, p. 41.54 Ibidem, p. 43.55 Matjaž Klemenčić, The Rise and Fall of Yugoslavia: from King Aleksandar to Marshall Tito, 1918-1980, în „Empires and States in European Perspective”, editor Steven Ellis, Pisa, 2002, p. 211-238.

17

în faţa centralismului sârb56. Autorul îl consideră principalul artizan al

acestui sistem pe premierul sârb Nikola Pašić care transformă Acordul de la

Corfu într-un succes diplomatic faţă de Comitetul iugoslav şi care considera

viitoare Iugoslavie ca un „stat în care sârbii au rolul de eliberatori”57.

Modelul federalismului iugoslav este analizat de Malbone W. Graham

care, printr-o retorică acidă, subliniază că „nimic nu poate fi mai fals decât

legenda perpetuată mai târziu de reprezentanţii emigraţiei defunctului regim

Petrović potrivit căreia Muntenegru a fost campionul unei vechi tradiţii

federaliste. Ca şi concept constituţional federalismul iugoslav nu a fost o

copie sau urmaşul celui muntenegrean. În proiectul Constituţiei Vidovdan,

federalismul a fost un concept împrumutat. În fapt era dezvoltată ideea

promovată de Lajos Kossuth la jumătatea secolului al XIX-lea”58. Este

regretabil, desigur, că Graham nu dezvoltă această idee, mulţumindu-se să

explice semnificaţia unei Iugoslavii unite care ar fi în „persistenţa

psihologică a dualismului Monarhiei Austro-Ungare ”, în care croaţii şi

slovenii erau principalii protagonişti59. Autorul consideră că Acordul de la

Corfu reducea bazele unui regim democratic, constituţional şi parlamentar,

în timp ce Constituţia alexandrină din 1931 era văzută ca „un produs eficient

al motivelor nobile, în cel mai bun sens, iar în cel mai rău, un compromis

aspru cu realitatea”60. În opinia lui Walter Kolarz, „pentru popoarele ce

alcătuiesc Iugoslavia aşa cum a existat ea între 1918 şi 1941, a fost o

adevărată fatalitate că ideea iugoslavă, construită pe principiile federale

comune, nu a coincis cu ideea care a prevalat în statul iugoslav”61.

56 Gale Stokes, Three Eras of Political Change in Eastern Europe, New York, 1997, p. 94.57 Ibidem, p. 96.58 Malbone W. Graham, Constitutional Development, 1914-1941, în Robert J. Kerner (ed.), „Yugoslavia”, Berkley, 1949, p.11959 Ibidem, p. 120.60 Ibidem, p. 13061 Walter Kolarz, Mituri şi realităţi în Europa de Est, Iaşi, 2003, p. 149.

18

Fred Singleton insistă la rândul său pe caracterul centralist al

Regatului Sârbo-Croato-Sloven, condus de un rege cu prerogative mai largi

decât în Occident ceea ce era „complet contrar cu speranţele federaliştilor

din Croaţia şi Slovenia”, de unde şi greutatea exercitării procesului legislativ

în perioada interbelică62.

Jasna Adler, istoric elveţian specializat pe problema Imperiului

Habsburgic, insistă asupra faptului că principiul autodeterminării, promovat

de preşedintele Wilson, nu a fost aplicat şi în cazul creării statului slavilor de

Sud, iar această „uniune forţată” nu ar fi fost un triumf al naţionalităţilor63.

În acelaşi sens, Ivo Goldstein, într-o excelentă sinteză referitoare la

istoria Croaţiei, atrage atenţia asupra faptului că la 28 iunie 1921 Constituţia

Vidovdan a fost votată cu majoritate simplă, contrar termenilor Declaraţiei

de la Corfu şi Comitetului Naţional care presupunea majoritate calificată

(235 au votat pentru, 35 împotrivă şi 161 au fost absenţi). Tot ca o realizare

negativă vedea autorul şi separaţia puterilor în stat, care, în concepţia sa era

doar formal garantată, dar mai ales principiile unitarismului şi centralismului

statal64.

Una dintre cele mai documentate lucrări din perspectiva relaţiilor

internaţionale, aparţine lui Dragan R. Živojinović. Deşi direcţia principală de

cercetare se îndreaptă spre legăturile diplomatice dintre Italia, America şi

slavii de Sud, autorul nu evită problemele interne ale noului Regat. Astfel,

ne atrage atenţia francheţea analitică prin formulări precum „chestiunea

federalism versus centralism rămânea oricum nerezolvată”, după semnarea

62 Fred Singleton, Twentieth-Century Yugoslavia, London, 1976, p. 75.63 Jasna Adler, Union forcée. La Croatie et la création de l'État yougoslave (1918), Georg, 1997.64 Ivo Goldstein, Croatia- A History, Montreal, 1999, p. 117.

19

Acordului de la Corfu65, idee pe care o regăsim, de altfel, şi într-o abordare

interbelică la Paul Henry Michel66.

O atitudine din spectrul istoriografiei neo-comuniste, a anilor `90, o

regăsim la Phillipe Bourrinet care după ce face o incursiune în analiza

marxistă privitoare la reformarea Europei Centrale la începutul secolului

XX, găseşte vinovate de „iugoslavism” „clasele dominante ” din Croaţia şi

Slovenia, subliniind că singurele forţe care s-au opus acestui curent au fost

Partidul Ţărănesc Croat a lui Radić care reclama o Republică Croată neutră

şi partidele extremiste67.

-Cehoslovacia-

Istoriografia dedicată Republicii Cehoslovace interbelice s-a bucurat

cu precădere în lumea anglo-saxonă de o atenţie specială, dovadă în acest

sens fiind bibliografia compusă din peste două sute de titluri în limba

engleză, realizată de George J. Kovtun, în cadrul Bibliotecii Congresului din

Washington68.

Una dintre vocile cele mai acreditate pentru istoria Europei Centrale,

este fără îndoială a istoricului britanic Robert Seton-Watson care s-a

implicat atât teoretic cât şi practic în această regiune69. Douglas Lockhart,

într-o lucrare apărută la Londra, în 1923, adopta o atitudine critică faţă de

65 Dragan Živojinovič, America, Italy and the Birth of Yugoslavia 1917-1919, New York, 1972, p. 134. 66 Paul Henry Michel, La Question de l’Adriatique, 1914-1918, Paris, 1938, p. 205-208.67 http://www.left-dis.nl/f/yougo.htm- Phillipe Bourrinet, La Question Yougoslave.68file://localhost/C:/Documents%20and%20Settings/Inspiron%201150/My%20Documents/My %20eBooks/Czech%20and%20Slovak%20History%20An%20Annotated%20Bibliography%20(European%20Reading%20Room,%20Library%20of%20Congress).htm- George J. Kovtun, Czech and Slovak History: An American Bibliograpy.69 Robert W. Seton-Watson, The Czecho-Slovak Republic, London, 1921; Idem, The New Slovakia, Prague, 1924.

20

nerespectarea promisiunilor cehilor în relaţia cu slovacii, făcând adesea

referire la componenţa Adunării Naţionale care ar fi avut „doar cehi şi câţiva

slovaci aleşi cu grijă”70. Din spectrul istoriografic francez îl amintim pe

Maurice Mercier care, în a sa „La formation de l’état Tchécoslovaque”,

publicată în acelaşi an, insista pe idealul comun de unire al cehilor şi

slovacilor, încă din timpul războiului71, idee pe care insistă şi Dagmar

Perman în incursiunea pe care o face în peisajul istoric cehoslovac72, patru

decenii mai târziu.

Un studiu critic asupra Acordului de la Pittsburgh, cel mai important

document programatic al viitoarei republici, ne oferă social-democratul ceh

Ivan Derer, care se întreabă retoric dacă această înţelegere din 1918 s-a

aplicat73. Practic, aceasta reprezintă una dintre reevaluările obligatorii pe

care liderii politici erau obligaţi să le facă în contextul prăbuşirii proiectului

federal (1938) şi al tendinţelor tot mai evidente spre separare, până la

independenţă. Pentru Josef Korbel, Acordul de la Pittsburgh „confirma

programul unificării, dar prevederile sale au fost, mai târziu, sursa unor

acerbe controverse”, iar formula centralizatoare din preambulul Constituţiei

din 1920, „noi, naţiunea cehoslovacă” s-a transformat, în opinia autorului,

într-un simbol discriminator pentru slovaci 74.

Cele mai multe realizări, atrag atenţia în legătură cu relaţiile dintre

cehi şi slovaci pe parcursul celor două decenii de evoluţie. În acest sens,

70 Lockhart, Douglas, Seeds of War: A Political Study of Austria, Hungary, Czecho-Slovakia, Roumania and Jugo-Slavia, London, 1923, p. 19.71 Maurice Mercier, La formation de l’état Tchecoslovaque, Paris, 1923, p. 63.72 D. Perman, The Shaping of the Czechoslovak State. A Diplomatic History of the Boundaries of Czechoslovakia, Leiden, 1962.73 Ivan Derer, The Unity of the Czechs and Slovaks: Has the Pittsburgh Declaration Carried Out?, Prague, 1938.74 Josef Korbel, Twentieth-Century Czechoslovakia: The Meanings of Its History, New York, 1977, p. 93-94. Josef Korbel este creatorul şcolii istoriografice americane postbelice referitoare la Europa Centrală în secolul XX, tatăl lui Madeline Allbright şi unul dintre cei care au consiliat-o pe Condoleeza Rice în problemele geopoliticii Europei Centrale.

21

problema autonomiei Slovaciei este una dintre temele abordate cu insistenţă

de istorici precum Samo Fal'tan75 sau Juraj Kramer76. Eva Broklová, o fină

observatoare a evoluţiei politice cehoslovace şi a relaţiilor ceho-slovace

subliniază încercarea oamenilor politici de la Praga de a constitui o republică

cât mai viabilă, drept pentru care Beneš ar fi susţinut modelul „federal”

elveţian77. În acest sens, acelaşi Walter Kolarz pe care l-am amintit mai sus

ca un critic al nereuşitei iugoslave, subliniază mai departe că „a existat

atunci o ocazie unică de a face din Cehoslovacia un adevărat stat

supranaţional, o nouă Elveţie, însă ocazia a fost ratată, iar statul a căpătat un

pronunţat caracter naţional ceh”78. Ideea Cehoslovaciei văzute diferit de

puterea de la Praga şi de cercurile politice de la Bratislava face subiectul

unei analize complexe a slovacului Rudolf Chmel care evidenţiază o nuanţă

rar întâlnită în istoriografia de specialitate, şi anume faptul că slovacii au

insistat pentru o dezvoltare separată exclusiv în momente de criză, iar în

timp ce independenţa nu era văzută deloc drept soluţie79.

Unul dintre cele mai documentate studii dedicate cehoslovacismului

ni-l oferă o cunoscută specialistă privind istoria politică a Europei Centrale,

norvegiana Elissabeth Bakke. Profesoara de la Universitatea din Oslo are

drept paradigmă faptul că cehoslovacismul a fost ideologia oficială statală

care a caracterizat prima Republică cehoslovacă80. Dezavantajele provocate

75 Samo Fal'tan, Slovenská otázka v Československu , Bratislava, 1968.76 Juraj Kramer, Slovenské autonomistické hnutie v rokoch 1918-1929, Bratislava, 1962.77 Eva Broklová, La Cecoslovacchia nell'epoca di Tomás G. Masaryk, în „La tentazione autoritaria : istituzioni, politica e società nell'Europa centro-orientale tra le due guerre mondiali”, (ed. Pasquale Fornaro), Rubbettino, 2004, p. 82; Idem, Czechs and Slovaks 1918-1938, în „Czech Sociological Review”, nr. 1, (1993), p. 23-42.78 Walter Kolarz, op. cit., p. 106.79 Rudolf Chmel, The Slovak Question in 20th Century, în Miro Kollar (ed.), „Scepticism and Hope. Sixteen Contemporary Slovak Essays”, Bratislava, 1999, p. 60-66.80 Elisabeth Bakke, The making of Czechoslovakism in the First Republic, în Martin Schulze Wessel (ed), “Loyalitäten im polyethnischen, multikonfessionellen Staat: Die Erste Tschechoslowakische Republik 1918–1938”, München, 2004. O analiză a relaţiilor ceho-slovace din perioada interbelică vezi Elisabeth Bakke, Doomed to failure? The Czechoslovak nation project and the Slovak autonomist reaction 1919–1938 în “Series of dissertations submitted to the Department of Political Science”, Faculty of Social

22

de naţionalismele ceh şi slovac sunt excelent scoase în evidenţă de Carol

Skalnik Leff care face o incursiune în istoria cehoslovacă concluzionând că

„statul comun se confruntă cu perspectiva colapsului final al încercărilor de

adaptare a ordinii federale la realităţile politice postcomuniste, încercări ce

au fost perturbate de o criză de încredere faţă de intenţiile conducerii şi faţă

de sensul (valoarea) unei existenţe comune”81.

Dorothea H. El Mallach, printr-o formulă apropiată de cele marxiste

vorbeşte despre mişcarea autonomistă a slovacilor ca despre una de

„neîmblânzire ” a naţionalismului82, în timp ce în aceeaşi epocă, Josef

Kalvoda analizează, într-un studiu bine documentat, curentele federaliste din

Cehoslovacia interbelică83.

Elizabeth Wiskemann, într-o încercare interesantă, ajunge la premisele

unui nou război, pornind de la nemulţumirile diferitelor naţionalităţi în

perioada interbelică. În demersul său, autoarea atinge şi chestiunea

„autonomiei promise şi nerealizate” a cercurilor politice de la Praga faţă de

ruteni84, subiect reluat şi de Bernard Newman într-o analiză pertinentă

concentrată asupra „noii Europe”85.

Noua configuraţie europeană, fără imperii şi cu multe state naţionale,

după cum erau definite prin constituţii, a făcut ca numeroşi teoreticieni,

istorici sau jurişti, să analizeze structura legislativă a acestora. Un asemenea

demers nu putea practic să evite componenta federalistă specifică unor ţări

din Europa Centrală. În această direcţie, Ralston Hayden, încă în 1922 făcea

Sciences, Oslo, No. 11/99.81 Carol Skalnik Leff, Naţionalismul ceh şi slovac în secolul al XIX-lea, în Peter F. Sugar (ed.), „Naţionalismul est-european în secolul al XX-lea”, Bucureşti, 2002, p. 87-132.82 Dorothea H. El Mallach, The Slovak Autonomy Movement, 1935-1939: A Study in Unrelenting Nationalism, Boulder, 1979.83 Josef Kalvoda, Federalist Thought in Czechoslovakia during the Interwar Years, în „Slovakia 33”, nr. 60-61, (1987-1988), p. 23-46.84 Elizabeth Wiskemann, Prologue to War, New York, 1940, p. 211-212.85 Bernard Newman, The New Europe, New York, 1943, p. 397.

23

o analiză comparativă a constituţiilor din Cehoslovacia, Polonia şi Regatul

Sârbo-Croato-Sloven86. La rândul ei, Agnes Headlam-Morley, după o

metodă asemănătoare, în 1928, se referea la aceeaşi problematică, oprindu-

se asupra textelor mai multor constituţii europene postbelice87.

-Polonia-

Cazul polonez este unul dintre cele mai interesante în ceea ce priveşte

problema federală în perioada interbelică. Polonia, după Primul Război

Mondial, avea sa fie reînfiinţat ca stat, după 123 de ani. Desigur, a fost o

reuşită politică pentru cercurile politice de la Varşovia, însă nu suficientă.

Conform istoricului Hugh Seton Watson, polonezii, dar mai ales aristocraţia,

doreau refacerea Poloniei medievale jagellonice88. Cu alte cuvinte bieloruşii,

ucrainienii şi lituanienii ar fi făcut parte din acest stat. Dezideratele în cauză

au constituit, practic, principala sursă de proiecte federale pentru spaţiul

baltic, în perioada interbelică. De altfel, încă din secolul al XIX-lea, elitele

politice şi intelectuale poloneze au alimentat constant opinia publică cu

miturile romantice ale Poloniei istorice, cel mai elocvent exemplu în acest

sens fiind epopeea lui Adam Mickiewicz, Pan Tadeusz care debuta exact cu

versul „Litwo! Ojczyzno moja!” (Lituanie, patria mea).

86 Ralston Hayden, New Constitutions in Poland, Czechoslovakia and the Kingdom of Serbs, Croats and Slovenes, în „American Political Science Review 16”, nr. 2 (May 1922), p. 211-227.87 Agnes Headlam-Morley, The New Democratic Constitutions of Europe. A Comparative Study of Post-War European Constitutions with Special Reference to Germany, Czechoslovakia, Poland, Finland, the Kingdom of the Serbs, Croats&Slovenes and the Baltic States, London, 1928.88 Hugh Seton-Watson, op.cit., 321

24

Cel mai preocupat istoric polonez în cazul acestui subiect, M. K.

Dziewanowski, publica în 1969 o lucrare dedicată politicii federaliste a lui

Józef Piłsudski pornind de la premisa că era cea mai puţin cunoscută acţiune

de acest gen din perioada interbelică. Cu ocazia împlinirii a o sută de ani de

la naşterea Mareşalului, în 1967, Dziewanowski îşi asuma responsabilitatea

de a răspunde criticilor aduse întemeietorului Poloniei moderne, pe care

adversarii politici l-au acuzat, pe rând, că ar fi „un nou Machiavelli,

întruparea vechii ere a imperialismului, un reprezentant al puterilor

capitalismului internaţional şi un agent al puterilor străine”89. Într-o altă

lucrare, acelaşi autor motiva atitudinea federalistă a lui Piłsudski prin

convingerea omului de stat că Polonia era prea slabă pentru a se apăra

singură în faţa pericolului din Est sau pentru a asimila un mare număr de

minorităţi în graniţele sale, considerente suficiente pentru ca cetăţenii la care

făcea referire planul să îşi lege destinele „într-o Polonie democratică sub

forma unei confederaţii sau poate chiar a unei federaţii”90. Piotr S. Wandicz

analizează încercările elitelor de a combina fericit naţionalismul polonez cu

acţiunile federaliste în cadrul noii Europe91.

Oskar Halecki, într-una dintre cele mai bune sinteze dedicate istoriei

Europei Centrale, subliniază, la rândul său, că în contextul războiului ruso-

polonez, după ce la 19 aprilie 1919 polonezii au cucerit Vilniusul, Piłsudski

„care era adeptul unei soluţii federale cu Lituania, Rutenia Albă şi Ucraina”

a promis populaţiei din fostul Mare Ducat al Lituaniei, autodeterminare

89 M. K. Dziewanowski, Joseph Piłsudski. A European Federalist, 1918-1922, Stanford, 1969, p. VII.90 Idem, Poland in the Twentieth Century, New York, 1977, p. 80.91 Piotr S. Wandycz, The Polish Precursors of Federalism, în "Journal of Central European Affairs” 12 (1952-1953), p. 346-355; De acelaşi autor vezi lucrarea France and Her Eastern Allies, 1919-1925. French-Czechoslovak-Polish Relations from The Paris Peace Conference to Locarno, Minneapolis, 1962; Czechoslovak-Polish Confederation and the Great Powers, 1940-1943, Bloomington, 1956.

25

liberă pe bază de vot92. De altfel autorul polonez, într-o lucrare dedicată

istoriei uniunii dintre polonezi şi lituanieni, scrisă în perioada în care se

încerca revenirea la această formulă statală, făcea apel la „tradiţia istorică ”

şi implicit la „tradiţia indivizibilei unităţi lituaniano-polone”93. Walter

Kolarz, din a cărui perspectivă „mitul lituanian a fost reînviat cu multă

ardoare” în 1918, găseşte în exprimarea lui Halecki un răspuns privitor la

atitudinea cercurilor politice şi militare poloneze care nu ar fi fost

surprinzătoare atâta timp cât „un savant catolic şi democrat precum Halecki

aproba fără rezerve ideea unirii”94.

O perspectivă critică a naţionalismului polonez interbelic ne oferă

Anita Shelton care, pornind de la Programul Uniunii Naţional- Populare,

votat cu ocazia primului congres postbelic (11-12 mai 1919), remarca faptul

că „scopul primordial al Uniunii Naţional Populare este puterea naţiunii şi a

statului polonez” motiv pentru care „îşi canalizează toată energia ca să dea

posibilitatea graniţelor Poloniei să cuprindă toate teritoriile pe care populaţia

este dominantă prin numărul locuitorilor sau prin civilizaţie, şi totodată să

ofere Poloniei o ieşire permanentă la mare”95. În acelaşi context, este

obligatoriu să amintim, ca punct de vedere lituanian, lucrarea semnată de

Alfonsas Eidintas şi Vytautas Zalis, Lithuania in European Politics: the

Years of the First Republic96.

Curentul federalist din anii interbelici este, după cum putem observa,

unul des întâlnit în politicile liderilor din Europa Centrală, nu de puţine ori

92 Oskar Halecki, Borderlands of Western Civilization. A History of East Central Europe, New York, 1952, p. 375. Vezi în acest sens şi Idem, Federalism in the History of East Central Europe, în „Polish Review”, Summer 1960, p. 5-19.93 Idem, Geschichte der Union Litauens und Polen, Viena, 1919, apud Walter Kolarz, op. cit., p. 86.94 Ibidem.95 Anita Shelton, Polonezii şi căutarea unei patrii naţionale, în Peter F. Sugar (ed.), op.cit, p. 199-225.96 Alfonsas Eidintas şi Vytautas Zalis, Lithuania in European Politics: the Years of the First Republic, New York, 1997.

26

susţinându-se reciproc în demersurile lor. Un exemplu în acest sens este

relaţia despre care vorbeşte Thaddeus V. Gromada, stabilită între Mareşalul

Piłsudski şi Andrej Hlinka, principala voce autonomistă slovacă97.

Concepţiile politice slovace privind uniunea cu Polonia sau Ungaria le

analizează şi Milan Krajčovič care face trimitere la o formulă originală, dacă

e să ţinem cont că viitoarea federaţie avea la bază fie ierarhia Bisericii

Catolice, fie modelul elveţian agreat de cercurile maghiare. 98

-Ungaria-

Unul dintre specialiştii unguri în relaţii româno-ungare, Dániel

Csatári, ne oferă o perspectivă marxistă asupra organizării noului stat român

subliniind că „ datorită presiunilor maselor populare, Adunarea de la Alba

Iulia din 1 decembrie prevedea completa egalitate a minorităţilor etnice, iar

la 9 decembrie 1919, prin semnarea Tratatului minorităţilor se relua această

chestiune”99. Pe fond, conform autorului, teoria nu corespundea cu practica,

România devenind în perioada interbelică un stat centralizat care promova

românizarea prin interzicerea limbii maghiare în teatre, reducerea numărului

şcolilor maghiare sau transferurile de populaţie. Centralizarea excesivă din

România Mare este scoasă în evidenţă şi de Alain Du Nay care, pornind de

la afirmaţia lui Lucian Boia, conform căreia în perioada comunistă

istoriografia s-a abătut de la obiectivitate în descrierea trecutului, îşi propune 97 Thaddeus V. Gromada, Pilsudski and Slovak Autonomists, în „Slavic Review ” vol. 28, no. 3, (September 1969), p. 445-462.98 Milan Krajčovič, Medzinárodnopolitické koncepcie riešenia Slovenskej otázky, 1914-1922, „Historicke studie”, 33, Bratislava, 1998, p. 18-30.99 Dániel Csatári, Dans la tourmente. Les relations hungaro-roumaines de 1940 à 1945, Budapest, 1974, p. 26.

27

o demitizare a relaţiilor româno-maghiare. Demersul său, cu o orientare

vizibilă în favoarea politicii maghiare, face referire la statutul autonom de

care se bucurau comunele şi judeţele din Monarhia Austro-Ungară în

contrapartidă cu centralizarea promovată de Bucureşti, încă din primul an,

motiv de nemulţumire chiar şi pentru românii ardeleni100.

Dintre principalii istorici care s-au preocupat de încercările de

federalizare a teritoriilor maghiare este obligatoriu să le amintim pe Mária

Ormos şi Magda Ádám, două dintre numele cunoscute pentru atitudinea

clasicizantă, mai ales în cazul proiectului Confederaţiei Danubiene din 1920.

În The Little Entente and Europe (1920-1929), publicată în 1993, Magda

Ádám analizează relaţiile dintre Ungaria şi ţările succesoare, în speţă în

contextul formării Micii Înţelegeri ca organizaţie defensivă ce avea în

componenţă România, Iugoslavia şi Cehoslovacia. În acest sens, autoarea nu

ezită să scoată în evidenţă oportunismul de care ar fi dat dovadă liderii de la

Bucureşti, Belgrad şi Praga, pe fond colaborarea dintre ei fiind influenţată de

„interese contradictorii”101. De remarcat, că în cazul proiectului

Confederaţiei Danubiene, Ádám găseşte originea acestuia la Paris, mai exact

la Quai d’Orsay, unde noul secretar Maurice Paléologue ar fi plănuit două

posibilităţi de unire a micilor state succesoare între „învinşi” şi

„învingători”, fie printr-o Confederaţie Danubiană, fie cu ajutorul restaurării

Habsburgilor102. Aceste deziderate ale liderilor de la Paris ar fi avut un scop

clar: să demonstreze Marii Britanii şi Italiei realizarea ambiţiilor franceze în

Bazinul Dunărean. Mária Ormos îl vedea tot pe Paléologue artizanul politicii

federale centrată în Ungaria în primii ani postbelici, atitudine explicată prin 100 Alain Du Nay, Români şi maghiari în vârtejul istoriei, Toronto, 2001, p. 72.101 Magda Ádám, The Little Entente and Europe (1920-1929), Budapest, 1993, p. 47. 102 Ibidem, p. 48. O primă variantă a teoriei scriitoarei ungare vezi în Magda Ádám, Confédération Danubienne ou Petite Entente, în „Acta Historica Academiae Scientierium Hungarica”, 25, 1979. Un studiu excelent cu privire Europa Centrală în primii ani postbelici vezi, de aceeaşi autoare, Egy amerikai terv Középeurópáról, 1918, în „História” , Budapest, 1987, 4.

28

convingerile anti-bolşevice şi prin speranţa că va vedea o nouă Europă

Centrală unită, în detrimentul uneia divizate103.

Pe o poziţie asemănătoare cu a celor două amintite mai sus îl regăsim

şi pe Gyula Juhász într-una dintre sintezele dedicate politicii externe

maghiare104. Stephen D. Kertész iese din discursul clasicizant mulţumindu-se

să evidenţieze atitudinea pro-antantistă a lui Mihály Károlyi şi dorinţa

acestuia de a ajunge la un compromis cu naţionalităţile într-o Ungarie

democratică. Acţiunile lui Oskar Jászi, ministrul Naţionalităţilor, de a crea o

„Elveţie a Răsăritului” au fost zădărnicite, conform autorului, de acţiunea

marilor puteri victorioase, care le promiseseră acestora independenţa

completă105. În cadrul unui volum dedicat efectelor politice, psihologice sau

economice produse de Tratatul de la Trianon, remarcăm studiul lui Stephen

Borsody, care sublinia „conflictul ireconciliabil” dintre cerinţele teritoriale

susţinute de Aliaţii învingători şi principiul wilsonian al autodeterminării.

Din această perspectivă, autorul îşi exprimă convingerea că „numai o

reconstrucţie federală a regiunii dunărene putea rezolva conflictul…”, în

timp ce „o politică federalizatoare ar fi însemnat un program de prezervare a

unităţii Imperiului Habsburgic, fără Habsburgi”106.

Una dintre cele mai interesante lucrări, din perspectivă maghiară,

referitoare la relaţiile româno-maghiare este, indiscutabil, a lui Ildikó

103 Mária Ormos, From Padua to the Trianon 1918-1920, Budapest, 1990, p. 380.104 Gyula Juhász, Hungarian Foreign Policy, 1919-1945, Budapest, 1979. Pentru o prezentare detaliată a diplomaţiei ungare în contextul Conferinţei de Pace de la Paris, vezi Deak Francis, Hungary at the Paris Peace Conference. The Diplomatic History of Treaty of Trianon, New York, 1942.105 Stephen D. Kertész, Diplomacy in a Whirlpool. Hungary between Nazi Germany and Soviet Russia, Indiana, 1953, p. 11-12. Vezi şi Idem, The Consequences of World War I: The Effects on East Central Europe în „War and Society in East Central Europe”, vol VI, „Essays on World War I: Total War and Peacemaking. A Case Study on Trianon”, New York, 1982, p. 39-59.106 Stephen Borsody, Hungary’s Road to Trianon: Peacemaking of World War I, în „War and Society in East Central Europe”, vol VI, „Essays on World War I: Total War and Peacemaking. A Case Study on Trianon”, New York, 1982, p. 24-39. Pentru o viziune mai amplă a problematicii vezi şi Stephen Bordosy, The New Central Europe, New York, 1993, carte pe care o dedică memoriei lui Oszkár Jászi, pe care îl numeşte „pionier al federalismului în era naţionalismului”.

29

Lipcsey. Tratând în special relaţiile ungaro-transilvănene autoarea se opreşte

invariabil la problemele legate de federalizarea acestei regiuni sau de o

posibilă autonomie pe care ar revendica-o cercurile politice maghiare din

România. Deşi subiectul central al lucrării se concentrează pe perioada

regimurilor comunist şi post-decembrist, totuşi prefaţa şi primul capitol sunt

deosebit de interesante în ce priveşte „regiunea anexată” de România în

1920, referire directă la Transilvania. Dacă în cazul planului de Confederaţie

Danubiană a lui Kossuth, Lipcsey remarcă inconsecvenţa ideilor liderului

revoluţionar cu ale românilor-de unde şi eşecul tratativelor, în perioada

1918-1945 autoarea descoperă nu mai puţin de nouă proiecte de autonomie

sau federalizare în care Transilvania era inclusă.

Csaba G. Kiss îşi propune într-o lucrare de mici dimensiuni, dar foarte

concludentă, stabilirea a trei noţiuni care se regăsesc şi în titlu: Europa

Centrală, naţiune şi minoritate. Pornind de la aceste premise, autorul reuşeşte

o abordare conceptuală dar şi istorică a statului naţiune din Europa Centrală,

fără a evita teoriile clasicizante maghiare. Astfel, el considera că „după

1918, obiectivul statalităţii independente odată atins, aceste naţiuni

(naţionalităţile din Ungaria de odinioară) şi-au edificat, sub impulsul

aceluiaşi naţionalism intolerant de care dăduseră dovadă ungurii la vremea

lor, o patrie mult mai cuprinzătoare decât teritoriul lor etnic-profitând de

conjunctura mondială din 1919-1920, favorabilă lor. Astfel, Europa

Centrală-concluzionează Kiss- a rămas în esenţă tot atât de departe de acea

stare teoretic preconizată şi gândită ca ideală care presupunea coincidenţa

graniţelor statului şi naţiunii”107.

Cea mai interesantă lucrare dedicată ideii de Europă Centrală politică,

venită din sfera intelectuală ungară, o considerăm cea semnată de István

107 Csaba G. Kiss, Europa Centrală, naţiuni, minorităţi, Sfântu-Gheorghe, 1997, p. 54.

30

Bibó şi Jenő Szűcs. Practic, demersul celor doi este unul original, în care

sunt contrazise teoriile clasicizante atât maghiare, cât şi celelalte

reprezentative Europei Centrale. István Bibó, în eseul Mizeria micilor state

est-europene, descoperă mai multe supoziţii care, din punctul lui de vedere,

nu aveau nici o bază reală. Una dintre acestea este legată de problema

federalizării. În opinia politologului ungur, „nu mai puţin periculoasă este

superstiţia ce se implică ideii că nu merită să te osteneşti cu trasarea grijulie

şi amănunţită a frontierelor în acest teritoriu, deoarece aici soluţia nu constă

în rezolvarea controverselor referitoare la frontiere, ci în crearea unei

federaţii supranaţionale în cadrul căreia frontierele dintre naţiuni îşi vor

pierde importanţa”108. Din această perspectivă, Bibó sublinia că „orice

federaţie va putea funcţiona doar dacă în problema frontierelor se va realiza

în prealabil stabilitatea minimă, care este condiţia psihologică preliminară a

federalizării. Naţiunile se unesc în federaţii numai şi numai atunci când

fiecare dintre ele are suficient de pierdut pentru a simţi nevoia securităţii

oferite de federaţie”109.

4. Istoriografia românească

Încă de la început, este obligatoriu să delimităm istoriografia

românească pe cel puţin două criterii: unul cronologic, referindu-ne cu

precădere la două perioade- comunistă şi post-comunistă, iar cel de-al doilea

fiind criteriul conceptualizator al şcolilor de gândire. Şi în acest ultim caz

înclinăm spre o abordare duală, pe de o parte o perspectivă clasicizantă, de

108 István Bibó, Mizeria micilor state est-europene, în István Bibó, Jenő Szűcs, Între Occident şi Răsărit, Cluj-Bucureşti, 2000, p. 80.109 Ibidem.

31

susţinere a politicii etnocentriste, pe de altă parte o viziune federală,

percepută, nu de puţine ori ca fiind anti- naţională. O primă observaţie în

ceea ce priveşte istoriografia românească se referă la faptul că proiectele de

federalizare sunt amintite aproape exclusiv în cazul în care vizau spaţiul

românesc. În acest sens putem susţine, fără să greşim, că este o lipsă vizibilă

de interes pentru restul Europei Centrale şi de Est.

Într-o lucrare apărută la Iaşi, în 1980, sub coordonarea lui Leonid

Boicu, Vasile Cristian şi Gheorghe Platon, aflăm, nu fără surprindere, dacă

luăm în considerare plasarea evenimentului în iunie 1920, că guvernul

român, cu ocazia Tratatului de la Trianon, a respins un plan francez de

înfiinţare a unei Confederaţii danubiene în care urma să intre şi Ungaria. În

acelaşi context sunt prezentate şi alte tentative federaliste eşuate cum ar fi

„încercarea lui Aristide Briand” sau planul lui André Tardieu. Din

perspectiva autorilor, nereuşita era o chestiune previzibilă atâta vreme cât

„toate planurile guvernelor franceze, indiferent de motivarea lor, lezau

suveranitatea statelor dunărene şi urmăreau întărirea hegemoniei Franţei în

zona centrală şi sud-est europeană”110. Politica franceză din regiune este

considerată prioritară şi de Gheorghe Zaharia şi Constantin Botoran, însă

dintr-o perspectivă total diferită. Aceştia porneau de la paradigma conform

căreia „Franţa, la rândul ei, a încercat să-şi asigure preponderenţa în Europa,

printr-un sistem de tratate cu ţările din zona cursului mijlociu şi inferior al

Dunării, menit să creeze o „Confederaţie danubiană”, pentru a contracara

planul german al „Mitteleuropei”111.

110 L. Boicu, V. Cristian, Gh. Platon, (coord.), România în relaţiile internaţionale 1699-1939, Iaşi, 1980, p. 472.111 Gheorghe Zaharia, Constantin Botoran, Politica de apărare naţională a României în contextul european interbelic 1919-1939, Bucureşti, 1981, p. 24.

32

Francisc Păcurariu percepe într-un lanţ de evenimente de la sfârşitul

războiului, nimic altceva decât îndeplinirea visului naţional al popoarelor

din Europa Centrală. „Formarea Consiliilor naţionale ale popoarelor

subjugate, observă Păcurariu, hotărârea lor irevocabilă de a se rupe definitiv

de Austro-Ungaria, sprijinită pe voinţa unanimă a naţiunilor pe care le

reprezentau, respingerea de către ele a proiectului împăratului Carol,

succesorul lui Franz Joseph, de a le menţine legate de Austria prin

constituirea unei federaţii de state sau ale guvernului condus de Károlyi

Mihály de a menţine integritatea teritorială a Ungariei prin planul unor

autonomii locale cu caracter administrativ, marchează biruinţa obiectiv

necesară a dreptului naţiunilor subjugate împotriva îndoitei asupriri

naţionale şi sociale pe care o îndurau în statul multinaţional Austro-

Ungaria”112.

Printr-un limbaj mai moderat se remarcă Valeriu Florin Dobrinescu, în

prima monografie din România dedicată relaţiilor româno-engleze. Autorul

oferă o perspectivă nouă planului de federalizare a Europei Centrale, în

sensul că apariţia ideii Confederaţiei danubiene ar fi fost sprijinită de Marea

Britanie şi Franţa. Reluând, la rândul său, perspectiva unei primejdii

maghiare, Florin Dobrinescu insinuează „faţada unei organizări economice

comune” care ar fi putut primejdui suveranitatea naţională a României,

Cehoslovaciei şi a Regatului Sârbo-Croato-Sloven113. Acest „regionalism

preconizat prin constituirea unei Confederaţii dunărene ar fi însemnat un pas

înapoi, deoarece această formulă politică nu corespundea tendinţelor noi

care-şi făceau loc în relaţiile internaţionale şi contravenea intereselor care-şi

făceau loc în relaţiile internaţionale şi contravenea intereselor statelor recent

112 Francisc Păcurariu, Românii şi maghiarii de-a lungul veacurilor. Paralelisme, interferenţe, convergenţe şi contradicţii în cursul istoriei, Bucureşti, 1988, p. 328.113 Valeriu Florin Dobrinescu, Relaţiile româno-engleze, Iaşi, 1986, p. 85.

33

constituite sau întregite”114. Efectul imediat al acestei politici a fost, conform

viziunii autorului, apariţia Micii Antante.

În perioada post-decembristă o parte a istoricilor români reia discuţia

privind federalizarea în Europa Centrală, dar nu neapărat schimbând fondul.

Este şi cazul uneia dintre cele mai acreditate voci româneşti în chestiunea de

faţă, Eliza Campus. Cunoscută în mediul istoriografic mai ales pentru

preocupările privind Mica Înţelegere, alături de Viorica Moisuc, autoarea

reprezintă curentul clasicizant. În monografia dedicată Micii Înţelegeri,

republicată în 1997 după ce prima ediţie apăruse în 1968, Eliza Campus

explică nevoia de reevaluare a concepţiilor istoriografice după prăbuşirea

sistemului comunist deoarece „atunci erau supuse unei severe cenzuri atât

faptele, cât şi considerentele legate de ideea federală”. Or, din punctul de

vedere al autoarei, Mica Înţelegere a fost „prima organizaţie federală

europeană de lungă durată (s.a.)”115, afirmaţie care o pune în contradicţie cu

istorici precum Ioan Chiper sau Florin Constantiniu care consideră Mica

Înţelegere ca fiind doar o alianţă federală. Totuşi, discursul istoriografic în

cazul Elizăi Campus nu pare să se schimbe decisiv după 1990, dacă e să

ţinem cont de supraevaluarea organizaţiei pe care o consideră „solid

construită, pe baza celor mai democratice concepţii federale, […] un serios

obstacol în faţa cotropitorilor nazişti, care au folosit cele mai variate metode

pentru a o distruge”116. Iar toate acestea nu puteau fi valabile fără punerea în

practică a „celui mai important principiu democratic al Societăţii Naţiunilor

şi al dreptului internaţional: egalitatea deplină în drepturi a statelor ca

entităţi suverane şi independente”(s.a.)117. Aceste concepte au fost reluate de

114 Ibidem, p. 86.115 Eliza Campus, Mica Înţelegere, ediţia a II-a, Bucureşti, 1997, p. 9.116 Ibidem.117 Ibidem, p. 11.

34

aceeaşi Eliza Campus, într-una dintre cele mai citate lucrări româneşti cu

privire la subiectul în discuţie. Deşi titlul lucrării este Ideea federală în

perioada interbelică nu putem să nu remarcăm că sunt evocate doar proiecte

şi realizări precum Planul francez de Confederaţie danubiană, Mica

Înţelegere, proiectele de Uniune panuropeană ale contelui Coudenhove-

Kalergi, Planul Briand de Uniune Europeană, proiectele de Uniune vamală

austro-germană, planul Tardieu, de Confederaţie danubiană, proiectul de

Uniune Balcanică şi Pactul Înţelegerii Balcanice, deşi tot în perioada

interbelică au fost puse bazele Austriei federale, Cehoslovaciei sau

Iugoslaviei ale căror principii fundamentale erau tot federalizatoare. În ceea

ce priveşte eşecul unora şi reuşita altora autoarea reiterează „principiul

fundamental al ideii federale, şi anume egalitatea absolută în drepturi a

statelor participante”, argument suficient pentru a înţelege diferenţa dintre

proiecte. Desigur, şi în acest caz, Mica Înţelegere este modelul federal viabil,

în timp ce nereuşitele sunt asociate cu ambiţia unor state mari care nu

consultaseră ţările direct interesate118.

De altfel atât Societatea Naţiunilor, cât şi suveranitatea noilor state

devin leit-motive ale istoricilor români clasicizanţi, după cum vom observa

în continuare. Pentru Viorica Moisuc, „în 1918, triumful deplin al

principiului naţionalităţilor a impus răsturnarea ordinii politice şi teritoriale

stabilită de marile imperii”, în timp ce unirea românilor nu este altceva decât

„o lege obiectivă a istoriei”119. În analiza făcută de Viorica Moisuc, care

pune în circulaţie cu ajutorul lui Jacques Bariéty documente din arhivele

franceze120, remarcăm, de la prima vedere, similitudini cu Eliza Campus. În 118 Eadem, Ideea federală în perioada interbelică, Bucureşti, 1993, p. 10.119 Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României 1919-1940, Bucureşti, 1991, p. 11.120 Vezi în acest sens Eadem, Un fals diplomatic şi substratul său politic în „Jocul periculos al falsificării istoriei. Culegere de studii şi articole”, Bucureşti, 1986, p. 132-140. Eadem, Le projet de Confédération danubienne et les intéréts des Etats successoraux, în „Les conséquences des traités de paix de 1919-1920 en Europe centrale et sud-orientale”, Strasbourg, 1987, p. 65-74; Jacques Bariéty, L’accord révisioniste

35

special datorită subiectelor considerate prioritare, cum ar fi Confederaţia

Danubiană sau Mica Înţelegere, cele două cercetătoare vor declanşa o

dispută profesională, pe alocuri fascinantă, cu reprezentantele istoriografiei

maghiare, Maria Ormos şi Magda Ádám. Desigur acest proces este

caracterizat atât de o parte cât şi de cealaltă de un vizibil partizanat şi de

tentaţia justificării unor acte istorice. În timp ce partea română vedea în

proiectul Confederaţiei Danubiene o încercare maghiară de recuperare a

teritoriilor pierdute, cea maghiară insista cu obstinaţie asupra teoriei vidului

economic şi de putere ce s-ar fi creat în Europa Centrală prin destrămarea

vechii formule, motiv pentru care Franţa şi-ar fi propus o astfel de soluţie.

„Într-o Europă de-abia ieşită dintr-un război pustiitor,- remarcă Moisuc-

cercurile conducătoare de la Budapesta, cu nostalgia vechiului imperiu,

refuzând să recunoască noile stări de lucruri din Europa Centrală, au

organizat o acţiune vastă şi sistematică menită să aducă în ultimă instanţă, la

refacerea Ungariei Milenare”121. Pe de altă parte, autoarea vede în

Confederaţia danubiană, „un proiect pe cât de îndrăzneţ pe atât de absurd şi

iresponsabil, chiar şi pentru interesele Ungariei însăşi122 deoarece

„rezolvarea problemei naţionale nu mai era compatibilă în aceşti ani nici cu

formula „autonomiilor” locale, nici cu cea a „federalizării”; singura formulă

posibilă şi acceptată era autodeterminarea şi constituirea de state proprii”123.

În acest context, trebuie să atragem atenţia asupra conservatorismului celor

mai multe lucrări istorice româneşti de după 1990, ideile Elizei Campus şi

Vioricăi Moisuc regăsindu-se adesea, practic, nestingherite de cercetări

ulterioare.

franco-hongrois de 1920. Histoire d’un mythe, în „Les conséquences des traités de paix de 1919-1920 en Europe centrale et sud-orientale”, Strasbourg, 1987, p. 75-83.121 Viorica Moisuc, Premisele izolării…, p. 76. 122 Ibidem, p. 78.123 Eadem, România la Conferinţa de Pace de la Paris, în „Marea Unire din 1918 în context european” (coord. Ioan Scurtu), Bucureşti, 2003, p. 233-260.

36

Unul dintre cele mai ferme discursuri istorice în ceea ce priveşte

condamnarea politicii externe maghiare din perioada interbelică, îl are Ion

Calafeteanu. El pune în discuţie o formulă deosebit de interesantă pentru

reorganizarea regională, autorul susţinând teza conform căreia în perioada

Conferinţei de Pace de la Paris, din 1919-1920, guvernul de la Budapesta ar

fi recurs la proiectul „autonomiei sau chiar al independenţei” Transilvaniei,

„cu scopul imediat de a împiedica recunoaşterea caracterului românesc al

acestui teritoriu şi unirea lui cu România, dar cu speranţa ascunsă a anexării

ei în viitor”124. Ion Calafeteanu consideră că „un aspect iredentist şi

revizionist deosebit de grav a prezentat în perioada interbelică formula -

căreia propaganda oficială ungară i-a asigurat o largă difuzare-privind

necesitatea creării în Transilvania a unui „stat tampon” independent sau

autonom, care să atenueze tensiunea dintre Ungaria revizionistă şi România

antirevizionistă”125.

Ioan Ciupercă, într-un volum dedicat Marii Uniri consideră că

„desăvârşirea unităţii statului naţional român în forma României Mari

concretizează triumful principiului naţionalităţilor în sensul deschiderii

posibilităţii exercitării dreptului la autodeterminare”126. Într-o altă lucrare,

dedicată studiului relaţiilor internaţionale interbelice, acelaşi istoric, alături

de Emilian Bold, vede în planul Confederaţiei Danubiene o alternativă a

Franţei pentru criza economică din Europa Centrală, „dar cu intenţii

hegemonice reale”127.

124 Ion Calafeteanu, Revizionismul ungar şi România, Bucureşti, 1995, p. 74.125 Ibidem, p. 72.126 Ioan Ciupercă, Autodeterminarea- trăsătura fundamentală a istoriei Europei la Sfârşitul Primului Război Mondial, în „Marea Unire din 1918 în context european”, Bucureşti, 2003.127 Em. Bold, I. Ciupercă, Europa în derivă (1918-1940). Din istoria relaţiilor internaţionale, Iaşi, 2001, p. 34. Vezi şi Ioan Ciupercă, Din istoria contemporană a unei idei: Confederaţia economică danubiană, în „Românii în istoria universală”, III/1, Iaşi, 1988, p. 667 şi urm.

37

Lucian Leuştean, într-o lucrare dedicată relaţiilor româno-ungare în

primii ani interbelici, într-o manieră nouă de abordare, reuşeşte o

demantelare a politicilor marilor puteri în regiunea danubiană, dedicând un

subcapitol „confederaţiei economice danubiene”. În acest context, într-o

ordine oarecum neobişnuită, încă de la primele rânduri, el concluzionează că

„o analiză a susţinerii de care s-a bucurat din partea marilor puteri ideea

reconstruirii unei structuri în regiunea „danubiană”, care să înlocuiască,

într-o formă sau alta, defuncta monarhie bicefală demonstrează că eşecul

acestei operaţiuni s-a datorat într-o mare măsură rivalităţii dintre ţările cu

interese „generale”, conflictului de interese politice şi economice privitor la

Europa Centrală şi Răsăriteană, ca şi opoziţiei ţărilor succesoare”128.

De altfel, în urma demersului nostru de analizare a acţiunilor

diplomatice federalizatoare, putem să afirmăm că subiectul cel mai

„pasionant” pentru istoricii români a fost cel al Confederaţiei danubiene şi a

influenţei Franţei în această regiune. Din această perspectivă ne simţim

obligaţi a aminti numele Crinei Stanca Diaconu129 şi a Ludmilei Antonova130.

În acelaşi context, nu putem omite lucrarea lui Gheorghe Sbârnă,

Românii şi proiectele federale europene interbelice, apărută în 2002.

Merituos în volumul în cauză este efortul autorului de a repune în circulaţie

o serie de texte, din perioada interbelică, referitoare la problema federală,

128 Lucian Leuştean, România şi Ungaria în cadrul „Noii Europe” (1920-1923), Iaşi, 2003, p. 11. 129 Crina Stanca Diaconu, Franţa şi reorganizarea politico-economică a Europei Centrale (1919-1921), în Revista Bistriţei, 14, 2000, p. 323-336.130 Ludmila Antonova, Planul francez de Confederaţie danubiană-1920. Atitudinea României în „Revista de Istorie a Moldovei”, nr. 1-2, 1998, p. 17-29. Idem, Organizarea Europei Centrale şi de Sud-Est în acţiuni şi demersuri diplomatice (1919-1930) în „Revista de Istorie a Modovei”, nr. 3-4, 2000, p. 46-55. Idem, Un proiect austriac de confederaţie danubiană din 1921, în „Franţa, model cultural şi politic”, Iaşi, 2003, p. 273-276. În acelaşi sens l-am putea evoca pe istoricul francez Jean Nouzille, în a cărui lucrare Transilvania. Zonă de contacte şi conflicte, deşi nu face referire la proiectul mai-sus discutat, totuşi aminteşte „Mica Alianţă”, care era „menită să protejeze statele semnatare de orice manifestare armată a revizionismului ungar”. Cf. Jean Nouzille, Transilvania. Zonă de contacte şi conflicte, Bucureşti, 1995, p. 233

38

semnate de personaşităţi precum V.V. Pella, Oszkar Jászi sau Dimitrie

Gusti131.

Un al doilea curent istoriografic, pe care îl putem identifica în

România, este direct legat de grupul creat în jurul revistelor „A Treia

Europă” (Timişoara)132, „Provincia” (Cluj-Napoca) şi „Altera” (Târgu-

Mureş) şi, mai ales, bursierii Central European University din Budapesta.

Abordarea conceptuală a federalismului central-european, în varianta

transilvăneană, are înclinaţii vizibile de promovare a acestei formule

politice, contradicţia dintre centru şi provincie fiind evidentă în cazul de faţă,

de unde şi . Poate cel mai sugestiv text, în conceptualizarea acestui curent,

ni-l oferă Gusztáv Molnár. Într-un studiu programatic, care a suscitat aprigi

dispute în România, intitulat „Problema transilvană” şi publicat în 1998,

politologul budapestan se întreba, ce va face România, în cazul în care nu

era integrată în Occident în viitorul deceniu (studiul apărea în 1998).

Răspunsul său era unul categoric: fie recentralizare agresivă, cu toate

consecinţele catastrofale, fie se poate hotărî să facă un pas radical, care în

concepţia sa, putea fi altul decât federalizarea133.

Un posibil răspuns la această divergenţă intelectuală ne oferă Victor

Neumann care consideră că „interpretările, mai cu seamă acelea privind

conceptul de federalism, au atras atenţia cercurilor intelectuale fără să fi

făcut obiectul unei analize. Înţeleg prin aceasta că ideile federaliste sau cele

care au suprapus naţionalismul federalismului nu au beneficiat de o raportare

la curentele specifice epocii, nici de o necesară corelare cu istoria sau de o

131 Ghorghe Sbârnă, Românii şi proiectele federale europene interbelice, Bucureşti, 2002.132 Grupul de la Timişoara se remarcă printr-o fertilă activitate la nivelul publicaţiilor privitoare la Europa Centrală. În acest sens amintim volumul antologic Europa Centrală-nevroze, dileme, utopii, (coord. Adriana Babeţi, Cornel Ungureanu), Iaşi, 1997; Europa Centrală- Memorie, paradis, apocalipsă, (coord. Adriana Babeţi, Cornel Ungureanu), Iaşi, 1998; Jacques Le Rider, Mitteleuropa, Iaşi, 1997; Vladimir Tismăneanu, Spectrele Europei Centrale, Iaşi, 2001.133 Gusztáv Molnár, Problema transilvană, în „Altera”, Târgu-Mureş, nr 8, an IV, 1998, p. 42-66.

39

cuprindere interdisciplinară”. Pentru o justificare a paradigmei sale, autorul

aminteşte exemplul istoricului ungur Szász Zoltán134 şi a celui american

Keith Hitchins135. În cazul celui din urmă, Neumann subliniază că „istoricul

observa promovarea federalismului (propus de A.C. Popovici n.n.), pe de o

parte, şi a componentei etno-naţionale, pe de alta, fără a trece la punerea în

discuţie a teoriilor din perspectiva istoriei gândirii politice”136. În opinia

aceluiaşi autor, „ataşamentul unor intelectuali contemporani faţă de

profesiunea de credinţă naţionalistă a ideologilor de la 1900 sau 1930 indică

faptul că opţiunea interpretativă continuă să fie dominată de conjuncturi,

dezvăluind relaţia existentă între clişeele politice şi studiile istorice”137. Cât

despre precursorii federalismului central-european din secolul XX,

Neumann remarcă importanţa pe care au dat-o Popovici, Renner şi Jászi

reformării sistemului administrativ şi politic din Europa Centrală, subliniind

că „ei au găsit resursele intelectuale necesare pentru a elabora idei, ipoteze şi

chiar teorii cu privire la reorganizarea unui spaţiu, fără ca acestea să fi putut

deveni practicabile. Viitorii lideri de opinie au alimentat naţionalismul şi

comunismul, participând la construirea celor două sisteme totalitare”138. De

altfel, acelaşi autor, într-un studiu istoric asupra problemei centralizatoare

româneşti, susţine ideea conform căreia „geneza naţiunilor moderne

europene a echivalat în cazul Europei Centrale (dunărene) cu o confuzie. De

unde şi disfuncţionalităţile apărute pe parcursul ultimilor 150 de ani. […]

Lectura operelor romantismului german a făcut ca inepţiile pe această temă

să se multiplice, astfel încât discursul mitopoetic al lui Herder sau Fichte

(având ca principal punct de referinţă Volkischkultur-ul) a fost repetat cu o 134 Szász Zoltán, Erdély Története, Budapesta, 1986.135 Keith Hitchins, România 1866-1947, Bucureşti, 1996.136 Victor Neumann, Ideologie şi fantasmagorie. Perspective comparative asupra gândirii politice în Europa Est-Centrală, Iaşi, 2001, p. 97.137Ibidem, 68-69.138 Ibidem, p. 96.

40

dulce inconştienţă în variantele lingvistice cehă, slovacă, maghiară, sârbă,

română, bulgară, greacă”139.

O perspectivă asemănătoare cu cea a lui Victor Neumann regăsim şi la

Andrei Roth care, într-o excelentă incursiune în studiul naţionalismului, se

dovedeşte cel puţin la fel de critic la adresa cercurilor intelectuale care au

studiat fenomenul federalist de la începutul secolului XX, având drept

exemplu atitudinea editorului cărţii lui Aurel C. Popovici, Naţionalism sau

democraţie, apărută în 1997. Constantin Schifirneţ considera în acest studiu

că „imprecaţia despre democraţie” a lui Popovici constituie o „atitudine cel

puţin parţial justificată, dată fiind situaţia românilor din afara graniţelor

Regatului Român”140. Pentru Roth este clar că „Popovici îşi argumentează în

repetate rânduri opţiunea antidemocratică prin împrejurarea că în cadrul

monarhiei austro-ungare (în speţă a regatului ungar) principiul democratic al

majorităţii funcţionează împotriva minorităţii române”. „Justificarea” de

care vorbeşte Schifirneţ, Andrei Roth o consideră însă „neacceptabilă”. „Să

ne aducem că întregirea României cu Ardealul s-a întemeiat, totuşi, pe

principiul majorităţii, în speţă pe faptul existenţei majorităţii româneşti în

această provincie. În urma acestei schimbări istorice, naţionalismul

românesc a folosit, ca mijloc de dominaţie asupra minorităţilor, acelaşi

principiu al majorităţii naţionale. În sfârşit, să ne gândim la soarta

minorităţilor româneşti din afara graniţelor statului român. Căci nici atunci,

nici astăzi, situaţia minorităţilor româneşti din alte ţări nu putea fi şi nu poate

fi îmbunătăţită decât prin referire la principiile democratice. […]

Naţionalismele antidemocratice nu pot fi decât concurenţiale, logica

139 Idem, Descentralizare sau recentralizare în Europa dunăreană. Cazul României, în „Altera ”, Târgu-Mureş, nr. 8 an IV 1998, p. 82-90.140 Constantin Schifirneţ, Concepţia lui Aurel C. Popovici despre naţiune, în Aurel C. Popovici, Naţionalism sau democraţie, Bucureşti, 1997, p. XIX.

41

evoluţiei lor este aceea a potenţării reciproce, a escaladării duşmăniilor”141,

concluzionează Andrei Roth.

De altfel, cred că este uşor de observat că programul politic al lui

Aurel C. Popovici este cel mai des invocat şi studiat în rândurile

cercetătorilor revistelor ardelene amintite mai sus. Este şi cazul lui Marius

Turda care crede că demersul omului politic bănăţean „este legitimat de

paradigma conceptuală a loialismului şi constituţionalismului tradiţional faţă

de casa de Habsburg”. În continuare, autorul subliniază lipsa unei discuţii

despre loialitatea românilor faţă de casa de Habsburg, motivaţia găsind-o în

„imposibilitatea de a plasa o discuţie despre românii din Transilvania şi pe

altă direcţie decât cea a luptei pentru unitatea naţională”. Toate aceste

considerente îl duc pe Marius Turda la concluzia că „federalismul, ca model

interpretativ, are avantajul de a nuanţa diferit, faţă de clişeele istoriografice,

problema naţională în Imperiul Austro-Ungar”142.

Sabina Fati este, poate, cea mai categorică voce în privinţa

beneficiului creat în cazul unei reuşite federale la începutul secolului XX.

Autoarea, în urma unei analize pertinente în acest sens, concluzionează nici

mai mult nici mai puţin că, „dispariţia sa (a imperiului n.n.) a reprezentat o

catastrofă pentru Europa dunăreană şi totodată pentru întreaga Europă; noua

stare de lucruri avea să creeze mai multe probleme decât rezolvase. Totuşi,

ea era rezultatul voinţei deliberate şi nu doar al disperării popoarelor şi al

dorinţelor legitime ale anumitor grupuri naţionale”, de unde şi realitatea de

azi: „românii, slovacii, rutenii îşi împart însă amintirile despre monarhie,

între spaime şi nostalgii”143. 141 Andrei Roth, Naţionalism sau democraţie, Târgu-Mureş, 1999, p. 26-27.142 Marius Turda, Aurel C. Popovici şi federalismul românesc din Transilvania (1890-1906), „Altera ”, Târgu-Mureş, nr. 7, an IV 1998, p. 149-177.143 Sabina Fati, Ideea federală şi federalismul în Transilvania la începutul secolului 20, în „Provincia”, nr. 6-7 iunie-iulie, Cluj, 2001. Textul utilizat în cazul nostru este publicat în „Provincia 2001 Antologie”, editor coordonator Szokoly Elek, selecţie realizată de Al. Cistelecan, Târgu-Mureş, 2003, p. 190-197

42

Pe aceeaşi linie Steliu Lambru face o incursiune în istoria

federalismului românesc, ajungând la concluzia că „dacă federalismul a avut

o carieră activă în spaţiul românesc extracarpatic, la românii din Imperiul

austriac el a fost piatra unghiulară a gândirii politice şi a locului românilor în

viitoarea Austrie”. Autorul consideră important că „Vechiul Regat sau

„România Mică” se constituise după modelul francez centralizat, în ciuda

importantului conţinut federal pe care îl avusese în anii 1850”, ceea ce nu a

schimbat situaţia nici la 1918 deşi, „federalismul constituia încă un curent

politic important…”144. Acest curent şi-ar fi putut arăta totuşi eficienţa dacă

ţinem cont de condiţiile Declaraţiei de Unire de la 27 martei 1918 a

Basarabiei, care îl determină pe autor să creadă că „ideea constituirii unei

federaţii formate din România şi teritoriile locuite de românii din fosta

Austro-Ungarie, la sfârşitul Primului Război Mondial, a părut viabilă. Dar şi

în acest caz a prevalat modelul deja practicat de circa o jumătate de secol în

Vechiul Regat”145. În urma unei priviri generale asupra proiectelor politice

pentru o federaţie română, Steliu Lambru constată că „astăzi România este la

antipozii a ceea ce fusese ea ca proiect teoretic: republică în loc de monarhie

constituţională, stat centralizat în loc de stat federal”146.

Pornind practic de la acelaşi fond, Alexandru Seres pune problema

„existenţei unei duble crize de identitate a societăţii româneşti-în ansamblul

ei şi în părţile sale costitutive. Semnul cel mai clar al acestei duble crize este

–în viziunea autorului- tocmai faptul că, după atâtea decenii de la Marea

Unire, se pune cu atâta acuitate problema federalizării”147. O idee

144 Steliu Lambru, Proiecte politice pentru o federaţie română, în „Provincia”, Cluj-Napoca, nr. 10 octombrie 2001. Textul folosit de noi este cel retipărit în „Provincia 2001 Antologie”, Târgu-Mureş, 2003, p. 252-260.145 Ibidem, p. 259.146 Ibidem.147 Alexandru Seres, Utopia federalizării şi crizele identităţii, în „Provincia”, Cluj-Napoca, nr. 12 Decembrie, 2001. Textul este publicat şi în „Provincia 2001 Antologie”, Târgu-Mureş, 2003, p. 305-307.

43

asemănătoare promovează şi Mihai Chioveanu când preconizează că „lipsită

de fundament economic, este puţin probabil ca Europa Centrală să reuşească

materializarea sub altă formă decât cea regionalistă a oricărui proiect comun,

mai ales dacă avem în vedere tendinţa vădită de orientare spre etnocraţie şi

evenimentele ce au dus la dezmembrarea Cehoslovaciei şi tragedia din fosta

Iugoslavie”148. Din punctul lui de vedere, „procesul de nation-building avea

să devină în acel moment singurul important în zonă, iar ideologia

naţionalistă singura acceptată şi menită totodată să rezolve numeroasele

probleme de ordin social, politic, cultural şi economic. […] Preferinţa pentru

statul naţional unitar va aduce în mod automat la respingerea federalismului

ca pe o soluţie anacronică şi totodată periculoasă.

Această „a treia cale posibilă”, cum o numea Pierre Kende, într-un

studiu publicat în revista „Altera”, în 1998, nu-şi va găsi susţinători nici

măcar în formula unei uniuni economice regionale, considerată de unii drept

prim pas şi/sau nucleu al unei viitoare confederaţii danubiene. Argumentul

invocat de cei mai mulţi în respingerea unui astfel de proiect consta în

dezvoltarea diferită şi lipsa de complementaritate a economiilor naţionale.

Observaţie pertinentă dacă luăm în calcul doar categoria naţional-unitară de

economie şi ne raportăm doar la proiectele de cooperare de tipul Mica

Antantă şi Înţelegerea Balcanică, extrem de limitată ca deschidere, scop şi

perspectivă în timp”149. Autorul la care face referire Mihai Chioveanu, Pierre

Kende, face un scenariu în care „naţiunile mai mici sau mai mari din Europa

Centrală şi de Est, numită Europa „de Mijloc”, au fost condamnate de

situaţia şi destinul lor, încă de la începuturile epocii moderne democratice-cu

alte cuvinte din secolul al XIX-lea- să aibă de ales între două posibilităţi la

148 Mihai Chioveanu, Regionalism şi ideologie naţională- cazul „României Mari” în „Altera”, Târgu-Mureş, nr. 11, an V, 1999, p. 43-55. 149 Ibidem.

44

fel de problematice, care, în acelaşi timp, sunt şi greu de urmat: integrarea

într-un cadru statal mai mare, imperial, sau 2) făurirea întârziată a naţiunii,

în condiţiile rivalităţii cu celelalte popoare vecine sau chiar cu cele de pe

pământul ţării naţiunii respective”. Totuşi, autorul descoperă şi o a treia

soluţie posibilă pentru aceste popoare: federalizarea150.

Înainte de a încheia „periplul” nostru, este obligatoriu să amintim

numele lui Florin Anghel care, în cadrul tezei de doctorat151 şi în câteva

studii se preocupă de problema federală central-europeană din perioada

interbelică. Practic istoricul constănţean este o excepţie a istoriografiei 150 Pierre Kende, Trei căi posibile pentru micile naţiuni est-europene, în „Altera”, Târgu-Mureş, nr. 7, an IV, 1998, p. 23-30. În aceeaşi revistă clujeană, „Provincia”, au fost traduşi o serie de autori, critici ai sistemului centralist ce s-a instaurat după război în Europa Centrală. Végel Lászlo, scriitor din Vojvodina, subliniază bulversarea pe care a adus-o Primul Război Mondial în Europa Centrală. În accepţiunea sa, „pacea de la Versailles este cea care a înclinat definitiv balanţa în favoarea statului naţional. Aş putea spune chiar că a întrerupt dezvoltarea organică a regiunii care, evident, nu era ideală, dar măcar încerca să găsească răspunsuri pertinente la propriile întrebări. Pacea de la Versailles, însă, a încercat să soluţioneze pacea Europei estice după modelul vestic, înfiinţând, în numele autodeterminării popoarelor, state naţionale durabile. Dar acest concept-acceptabil în principiu- a devenit absurd, fiindcă s-a dovedit imposibil de realizat. Planul wilsonian, pus în practică inconsecvent, s-a întors pe dos, tocmai deoarece nu a răspuns problemelor echităţii prin instituţii înrădăcinate în tradiţiile regiunii. Astfel, remarcă autorul studiului, s-a putut întâmpla ca în numele autodeterminării naţionale, un sfert din totalul de 109 milioane de locuitori ai regiunii, adică 25-26 de milioane de suflete să ajungă în situaţia de minoritate”. Cf. Végel Lászlo, Regiuni multiculturale: o datorie a secolului 20, în „Provincia”, Cluj-Napoca, nr. 6-7 iunie-iulie 2002. Studiul citat de noi este publicat în „Provincia 2002 Antologie”, editor coordonator Szokoly Elek, selecţie realitată de Al. Cistelecan, Târgu-Mureş, 2004, p. 225-231. Acest aspect îl determină şi pe profesorul maghiar Károly Gruber, într-un studiu comparativ despre regionalism şi statele naţionale europene, să afirme că „maghiarii din Transilvania, la fel ca şi scoţienii din Anglia, revendică-deopotrivă cu supravieţuirea lingvistică, culturală şi educaţională- autoguvernare teritorială. România, care a integrat Transilvania cu un număr considerabil de maghiari în 1920, după Tratatul de Pace de la Trianon, de-a lungul istoriei s-a definit ca un

stat unitar, indivizibil, al românilor”, urmând modelul francez al statului iacobin unitar şi centralizat. În acest cadru de referinţă nu mai era spaţiu pentru integrarea maghiarilor în statul român. Şi guvernele conservatoare britanice din 1979 încoace au împărtăşit aceeaşi convingere de sacralitate a statului naţional centralizat. Károly Gruber, Regionalism, state naţionale, integrare europeană: perspective vest-europene şi central-est-europene, în „Altera”, Târgu-Mureş, nr. 10, an V 1999, p. 54-76. În aceeaşi revistă târg-mureşeană, dintr-o perspectivă originală, Stéphane Pierré-Caps, face o analiză conceptuală a federalismului, oprindu-se la federalismul personal. În acest sens, el consideră că „principiul personalităţii s-a impus ca o soluţie necesară în materie de protecţie minoritară. Pentru că nu şi-au găsit o soluţie teritorială într-un viitor apropiat, minorităţile naţionale, multiplicate de crearea de noi state şi retrasarea frontierelor- în numele principiului naţionalităţilor! au transformat autonomia personală în principala lor revendicare…”. Din păcate pentru ele, consideră autorul, „învingătorii europeni ai Marelui Război erau aceiaşi care „inventaseră” statul-naţiune şi promulgaseră dreptul popoarelor de a dispune de ele însele în forma sa mesianică”. Vezi Stéphane Pierré-Caps, Federalismul personal, în „Altera ”, Târgu-Mureş, nr. 8, an IV, 1998, p. 7-27.151 Florin Anghel, Construirea sistemului „Cordon Sanitaire”. Relaţii româno-polone 1919-1926, Târgovişte, 2008. Edificator în acest sens este Capitolul VII, Un divorţ politic unilateral: Polonia şi Mica Înţelegere, p. 211-249.

45

româneşti, el aducând în discuţie în premieră subiecte precum „blocul

catolic” sau proiectele de federaţie ale Poloniei şi ţărilor baltice din perioada

dintre războaie. Ineditul constă mai ales în faptul că unele dintre acestea nu

ating decât în plan secundar România sau deloc.

Acest din urmă pasaj nu face altceva decât să prevestească ceea ce

vrem să subliniem în concluziile referitoare la istoriografia română. O primă

remarcă ar fi aceea că studierea federalismului central-european nu a

constituit o prioritate pentru istoricii români decât într-un cadru larg,

general. De la lucrarea lui George Ciorănescu, din 1946, până în anii 1970,

când aparatul de propagandă deschide ofensiva istorică, subiectul a fost

aproape uitat, pentru ca apoi să fie atinse în special teme precum

Confederaţia Danubiană sau planurile Societăţii Naţiunilor. Totuşi, aici ar

mai fi un amănunt care nu trebuie omis: tonul şi modul în care unii autori au

tratat subiectele în cauză a fost, nu de puţine ori, mai moderat în perioada

ceauşistă decât în cea post-decembristă.

O a doua observaţie pe care ne permitem să o facem este legată de

lipsurile de care a dat dovadă istoriografia română în abordarea acestui

subiect. Nici un istoric din România nu s-a ocupat în special de această temă

dintr-o perspectivă complexă. Practic toate monografiile apărute în limba

română fac referire la proiectele unde România era implicată. Ceea ce

surprinde cel mai tare este că istorici care s-au ocupat intens de Mica

Înţelegere ca model federal, nu au intrat mai adânc în problemă, având în

vedere că atât Iugoslavia, cât şi Cehoslovacia fuseseră proiectate ca state

federale. O primă explicaţie a acestui „eşec”, în viziunea noastră, constă în

bariera lingvistică şi derivatele acesteia: neputinţa de a citi şi comunica în

limbile vecine. În acelaşi sens, lipsa traducerilor operelor oamenilor politici

central-europeni constituie o problemă de fond a acestei tematici. Cu alte

46

cuvinte, deşi nu ar trebui să fie, se pare că bariera lingvistică s-a transformat

într-un important vector informaţional în cazul de faţă. Din acest motiv,

majoritatea istoricilor au studiat subiectul cu ajutorul terţilor (de cele mai

multe ori, francezi), care pot juca rolul de filtre sau pot direcţiona greşit, şi

nu folosindu-se de documente de primă mână. De unde şi rezultatul aproape

identic. Practic, istoriografia română în cazul subiectului de faţă suferă

datorită spectrului îngust pe care l-a analizat. Subiecte mari, precum cele

amintite mai sus (Cehoslovacia, Iugoslavia), dar şi proiecte nerealizate, de o

mai mică anvergură (dintre slovaci şi polonezi sau polonezi şi lituanieni) au

rămas în afara cercetărilor.

Nu în ultimul rând, trebuie să remarcăm că în ciuda acestor lipsuri,

România se bucură de cel puţin două şcoli de gândire, una cu vederi

etnocentriste, asemănătoare discursului din perioada interbelică, iar cealaltă

cu vederi federaliste. Ceea ce este regretabil pentru această ultimă concluzie,

ar fi legat de faptul că atât una, cât şi cealaltă, nu de puţine ori, tratează

subiectul cu patimă politică îndepărtându-se de obiectivitatea istorică.

47