Istoria_dreptului_romanesc

Universitatea din Bucureşti Facultatea de DREPT

Prof.univ.dr. Emil MOLCUŢ

ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC

Note de curs pentru învăţământul la distanţă

Universitatea din BucurestiEditura CREDIS

2007

Copyright © DEPARTAMENT ID 2007


Acest material este destinat uzulului studenţilor Universităţii din Bucureşti, forma de învăţământ la distanţă.Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al Universităţii din Bucureşti.


Universitatea din BucureştiEditura CREDISBd. Mihail Kogălniceanu, Nr. 36-46, Corp C, Etaj I, Sector 5Tel: (021) 315 80 95; (021) 311 09 37, 031 405 79 40, 0723 27 33 47Fax: (021) 315 80 96Email: [email protected]://www.credis.ro


Cuprins

TITLUL I. RĂDĂCINILE DACO-ROMANE ALE STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC

Capitolul I. Organizarea socială a geto-dacilor în epoca prestatală (gentilică)

……………………………………………………………………………...6

Capitolul II. Statul şi dreptul geto-dac

Secţiunea I. Statul geto-dac………………………………………………10

Secţiunea a II-a. Dreptul geto-dac…………………………………….…12

Capitolul III. Statul şi dreptul în Dacia provincie romană

Secţiunea I. Evoluţia conflictelor dintre daci şi romani………………..15

Secţiunea a II-a. Constituirea şi structura provinciei Dacia…..……….15

Secţiunea a III-a. Organele centrale ale provinciei……………………..16

Secţiunea a IV-a. Sistemul financiar…………………………………….17

Secţiunea a V-a. Organizarea locală a provinciei……………………….18

Secţiunea a VI-a. Dreptul în Dacia provincie romană………………….20

Secţiunea a VII-a. Tripticele din Transilvania………………………….23

TITLUL II. STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎN EVUL MEDIU

Capitolul I. Organizarea obştei săteşti. Normele de conduită ale obştei

săteşti în perioada cuprinsă între secolele IV şi VIII e. n.

Secţiunea I. Organizarea obştei săteşti…………………………………..29

Secţiunea a II-a. Normele de conduită în cadrul obştei săteşti…….…..33

Capitolul II. Apariţia primelor formaţiuni statale de tip feudal

(formarea ţărilor)………………………………………………………………..37



Capitolul III. Legea ţării şi instituţiile sale

Secţiunea I. Formarea, sfera de cuprindere şi definirea Legii Ţării……40

Secţiunea a II-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la domnie, Sfatul

domnesc şi dregătorii……………………………………………………………42

Secţiunea a III-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la organizarea bisericii.…..46

Secţiunea IV. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la organizarea fiscală…………47

Secţiunea a V-a. Dispoziţiile Legii Ţării cu privire la organizarea armatei……

49

Secţiunea a VI-a. Organizarea administrativ-teritorială a ţărilor române în

conformitate cu dispoziţiile Legii ţării………………………………………………

49

Secţiunea a VII-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la dreptul de

proprietate………………………………………………………………………..53

Secţiunea a VIII-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la statutul juridic al

persoanelor…………………………………………………………………….…..60

Secţiunea a IX-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la rudenie, familie şi

succesiuni………………………………………………………………………….…..65

Secţiunea a X-a. Dispoziţiile Legii ţări cu privire la răspunderea

colectivă………………………………………………………………………….70

Secţiunea a XI-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la obligaţiile izvorâte din

contracte…………………………………………………………………………….73

Secţiunea a XII-a. Dispoziţiile Legii ţării în domeniul dreptului penal…….. .78

Secţiunea a XIII-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la procedura de judecată

şi probe………………………………………………………………………………81

Capitolul IV. Apariţia şi conţinutul pravilelor bisericeşti

Secţiunea I. Apariţia pravilelor bisericeşti……………………………..84

Secţiunea a II-a. Pravilele scrise în limba slavonă……………………..85

Secţiunea a III-a. Pravilele scrise în limba română……………………85Copyright © DEPARTAMENT ID 20072


Secţiunea a IV-a. Conţinutul pravilelor bisericeşti…………………….86

Capitolul V. Apariţia şi conţinutul pravilelor laice – Cartea românească

de învăţătură şi Îndreptarea legii…………………………………………….….87

Capitolul VI. Statul şi dreptul în perioada regimului turco-fanariot

Secţiunea I. Contextul politic internaţional……………………………..91

Secţiunea a II-a. Organizarea de stat în prima fază a regimului turco-

fanariot……………………………………………………………………………..91

Secţiunea a III-a. Dreptul în prima fază a regimului turco-fanariot………92

Secţiunea a IV-a. Organizarea de stat în a doua fază a regimului turco-

fanariot………………………………………………………………………….…..95

Secţiunea a V-a. Dreptul în a doua fază a regimului turco-fanariot………..97

Capitolul VII. Statul şi dreptul în perioada 1821-1848

Secţiunea I. Programul revoluţiei de la 1821………………………….106

Secţiunea a II-a. Organizarea de stat a Moldovei şi a Ţării Româneşti…..107

Secţiunea a III-a. Evoluţia dreptului în Ţara Românească şi în Moldova…..109

Capitolul VIII. Organizarea de stat a Moldovei şi a Ţării Româneşti în

perioada 1848-1858…………………………………………………………….113

TITLUL III. STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC MODERN

Capitolul I. Reformele şi opera legislativă înfăptuite de Alexandru

Ioan Cuza

Secţiunea I. Reformele lui Alexandru Ioan Cuza…………………….118

Secţiunea a II-a. Opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza………121

Capitolul II. Statul şi dreptul modern în perioada 1866-1918

Secţiunea I. Organizarea de stat……………………………………….125



Secţiunea a II-a. Evoluţia dreptului……………………………………126

1. Dreptul constituţional şi dreptul administrativ………………………126

2. Dreptul civil…………………………………………………………..127

3. Dreptul penal……………………………………………………….…129

4. Dreptul procesual……………………………………………………..129

5. Legislaţia învoielilor agricole…………………………………………130

TITLUL IV. ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTUL ÎN

TRANSILVANIA ÎN PERIOADA CUPRINSĂ ÎNTRE SECOLUL AL X-LEA

ŞI ANUL 1918

Capitolul I. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada secolul X-1918

Secţiunea I. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada voievodatului

(secolul X-1541)……………………………………………………………………

132

Secţiunea a II-a. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada principatului

dependent de Turcia (1541-1683)……………………………………………….…..136

Secţiunea a III-a. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada

principatului dependent de Austria (1683-1848)

………………………………………………….138

Secţiunea a IV-a. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada

1848-1867…………………………………………………………………………..141

Secţiunea a V-a. Transilvania în perioada dualismului austro-ungar……….143

Capitolul II. Dreptul în Transilvania în perioada secolul X-1918

Secţiunea I. Dreptul în Transilvania în perioada voievodatului……………145



Secţiunea a II-a. Dreptul în Transilvania în perioada principatului dependent

de Imperiul Otoman (1541-1683)…………………………………………………..

….146

Secţiunea a III-a. Dreptul în Transilvania în perioada principatului dependent

de Austria (1683-1848)………………………………………………………………147

Secţiunea a IV-a. Dreptul Transilvaniei în perioada 1848-1918……..151

Secţiunea a V-a. Lupta românilor din Transilvania împotriva dualismului

austro-ungar………………………………………………………………………152

TITLUL V. STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA

1918-1938

Capitolul I. Făurirea statului naţional unitar român………………..156

Capitolul II. Evoluţia dreptului

Secţiunea I. Unificarea legislativă………………………………………157

Secţiunea a II-a. Dreptul constituţional………………………………..157

Secţiunea a III-a. Dreptul administrativ……………………………….158

Secţiunea a IV-a. Dreptul civil………………………………………….160

Secţiunea a V-a. Dreptul penal…………………………….……………164

Secţiunea a VI-a. Procedura civilă………………………….…………..164

Secţiunea a VII-a. Procedura penală……………………………………164

Bibliografie……………………………………………………………………

167



TITLUL I RĂDĂCINILE DACO-ROMANE ALE STATULUI ŞI DREPTULUI

ROMÂNESC

Capitolul I. Organizarea socială a geto-dacilor

în epoca prestatală (gentilică)

Strămoşii noştri, geto-dacii, după cum afirmă părintele istoriei, Herodot,

aparţineau etniei tracilor, iar tracii erau etnia cea mai numeroasă după cea indiană

şi dacă nu s-ar fi lăsat antrenaţi în lupte interne ar fi fost de neînfrânt.

Aria de extindere a acestei etnii ajungea, în nord, până la mlaştinile Pripetului

(în Polonia de astăzi), în sud, până la Marea Egee, în vest, până la Dunărea panonică

(în Ungaria de astăzi), iar în est până la fluviul Bug.

Din ramurile ce au aparţinut acestei etnii, geto-dacii s-au remarcat prin

importante realizări pe plan politic, economic, cultural. Prezenţa constantă a geto-

dacilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic este atestată încă din prima jumătate a

mileniului I î. e. n. Autorii greci îi desemnau pe strămoşii noştri prin termenul de

geţi, iar romanii le spuneau daci. Unii autori afirmă că dacii trăiau în zona

intracarpatică, iar geţii în zona extracarpatică. Dar Strabo afirmă că geţii şi dacii

vorbesc aceeaşi limbă şi sunt acelaşi popor. Acestea sunt raţiunile pentru care

istoriografia modernă îi denumeşte pe strămoşii noştri geto-daci.



Izvoarele latine şi greceşti ne-au transmis informaţii preţioase privind modul de

viaţă a geto-dacilor, cu privire la sistemul de conducere socială, precum şi cu privire

la nivelul de dezvoltare economică atins. Spre exemplu, Herodot, în Istoriile sale ne

descrie amănunţit expediţia întreprinsă de către regele Darius I al perşilor, în

încercarea de a-i supune pe sciţi. Armata persană înainta prin partea vestică a Pontului

Euxin (Dobrogea de astăzi) pentru a trece Dunărea. În calea lor toate triburile trace s-

au supus, cu excepţia geţilor, care, deşi au opus o rezistenţă îndăratnică, fură supuşi de

îndată, cu toate că sunt cei mai viteji şi drepţi dintre traci.

Arrian şi Strabo ne înfăţişează campania lui Alexandru cel Mare în nordul

Dunării din anul 335 î. e. n. Aceste relatări sunt demne de încredere, întrucât se

întemeiază pe însemnările făcute la faţa locului de către unul dintre generalii lui

Alexandru, Ptolemeu al lui Lagos, care a fondat în Egipt dinastia Lagizilor. Din

aceste însemnări rezultă că falanga macedoneană a înaintat cu dificultate prin

nesfârşite lanuri de grâu, a avut de înfruntat o armată – circa 4000 de călăreţi şi

10000 de pedestraşi – , a ocupat un oraş întărit în care se afla o populaţie foarte

numeroasă şi în care au fost descoperite podoabe de mare preţ, care au fost ulterior

transportate în sudul Dunării de doi generali ai lui Alexandru cel Mare.

Diodor din Sicilia, Pausanias şi Polyainos ne prezintă conflictul dintre Lisimah

şi Dromihete, regele geţilor. Din relatrări rezultă că acest conflict s-a declanşat în jurul

anului 300 î. e. n. Acest conflict a durat până în jurul anului 292 î. e. n. şi s-a finalizat

cu înfrângerea macedonenilor, ocazie cu care Lisimah a fost luat prizonier. Atunci,

oştenii lui Dromihete au cerut ca Lisimah să fie ucis, întrucât, spuneau ei, oştenii care

îşi primejduiesc viaţa în luptă au dreptul să decidă în toate privinţele. Dar Dromihete a

avut un alt punct de vedere, susţinând că este mai bine ca Lisimah să fie eliberat,

opinie ce a fost însuşită de către oştenii regelui Dromihete.

Menţionăm şi relatările lui Justinus cu privire la conflictul dintre geţii regelui

Oroles şi bastarni, care s-a derulat în secolul III î. e. n. Într-o bătălie, geţii au fost

învinşi de către bastarni. Cu această ocazie, Oroles i-a pedepsit pe oştenii săi

obligându-i să fie servitorii femeilor lor până când i-au învins pe bastarni într-o nouă



luptă. De asemenea, este menţionată şi inscripţia de la Histria, care menţionează că în

secolul III î. e. n. regii geţi Zalmodegikos şi Rhemaxos exercitau o autoritate de

necontestat asupra cetăţilor greceşti din Pont. În fine, Pompeius Trogus ne vorbeşte

despre incrementa dacorum per Rubobostem regem (întărirea puterii dacilor undeva

în Transilvania sub puterea regelui Rubobostes). Aceste relatări ne fac să constatăm că

în epoca prestatală – înainte de secolul I î. e. n. – geto-dacii erau un popor statornic,

care promova pe scară largă culturile agricole (ex – lanurile nesfârşite de grâu),

înălţau construcţii civile şi publice de mari proporţii, dispuneau de armate puternice

bine echipate; de asemenea, producţia de mărfuri şi economia de schimb au cunoscut

o dezvoltare nemaiîntâlnită la alte popoare trace de atunci. Conducerea politică era

exercitată prin forme fără caracter statal, în sistemul democraţiei militare, sistem

caracterizat prin faptul că toate hotărârile cu privire la destinul comunităţii erau

adoptate de poporul înarmat. Totuşi, sunt unele indicii din care rezultă că atunci, în

special după secolul al IV-lea î. e. n., apar primii germeni ai organizării statelor, căci

se observă autoritatea pe care o exercitau regii geţi asupra poporului, cum ar fi cazul

lui Dromihete.

În această perioadă, viaţa socială a fost reglementată prin norme fără

caracter juridic (obiceiuri nejuridice), pentru că aceste norme nu erau impuse

printr-un aparat de constrâgere, ci erau respectate de bună-voie. Izvoarele istorice

ne-au transmis informaţii cu privire la obiceiurile practicate în viaţa de familie,

stăpânirea bunurilor, încheierea convenţiilor, soluţionarea litigiilor. Multe dintre

aceste obiceiuri vor fi ulterior regăsite într-o nouă formă în Evul Mediu românesc,

fenomen de natură a confirma continuitatea românilor.

În virtutea acestor obiceiuri fără caracter juridic ale geto-dacilor, aşa cum ne

arată Herodot, la moartea şefului de familie fiii de familie aveau dreptul să ceară

ieşirea din indiviziune. De aici rezultă că în epoca prestatală apăruse stăpânirea

individuală asupra bunurilor, ca o primă etapă în procesul formării proprietăţii

private.



Există şi informaţii cu privire la faptul că la geto-daci furtul era considerat

infracţiunea cea mai gravă.

Alte izvoare vorbesc despre convenţiile dintre părţi, îmbrăcate

în forma jurămintelor religioase. Herodot este cel care ne relatează modul de

încheiere a convenţiilor, în virtutea unui ritual extrem de complicat. Astfel părţile

turnau vin într-un vas de lut, se crestau cu un cuţit şi picurau din sângele lor în acel

vin, muiau apoi armele lor în acel vin (o bardă, o suliţă, săgeţile), rosteau jurăminte

religioase, după care beau vinul din vasul de lut.

Sugestive sunt şi informaţiile primite tot de la Herodot, cu privire la obiceiul

jurămintelor pe vetrele regale (jurământul pe zeităţile palatului regal), ritual

regăsit în Evul Mediu cu funcţie procesuală de această dată. În ipoteza în care regele

se îmbolnăvea, erau chemaţi trei ghicitori dintre cei mai de vază. Ei hotărau cine a

jurat strâmb pe vetrele palatului regal, lucru care a condus la îmbolnăvirea regelui. Cel

descoperit era adus în faţa regelui. Dacă recunoştea fapta imputată, acesta era

decapitat. Dacă nu confirma acuzaţiile, era adus un număr dublu de ghicitori. Dacă

aceştia confirmau decizia primilor, vinovatul era decapitat, averea acestuia era

confiscată şi atribuită primilor trei ghicitori. Dacă cei şase ghicitori infirmau părerea

primilor trei, erau aduşi doisprezece ghicitori. Dacă două rânduri de ghicitori,

consecutiv, confirmau nevinovăţia “inculpatului”, primii trei ghicitori urmau a fi

decapitaţi.

Alte texte privesc relaţiile din sânul familiei, autoritatea bărbatului

asupra femeii. Se afirma de către unii autori, ce analizau o perioadă mai veche, că

geto-dacii cunoşteau poligamia. Alţi autori, care se refereau la o perioadă mai

apropiată, afirmau că geto-dacii cunoşteau monogamia.

De asemenea, Aristotel spune că la agatârşi (se pare că aceştia trăiau în

zona Munţilor Apuseni) obiceiurile care guvernau viaţa socială erau învăţate pe

de rost şi cântate, în semn de afecţiune faţă de ele.



Capitolul II. Statul şi dreptul geto-dac

Secţiunea I. Statul geto-dac

Statul geto-dac a fost fondat şi s-a consolidat sub domnia lui Burebista (82-44 î. e. n.).

Saltul calitativ de la societatea gentilică la cea politică a fost determinat de

acumulările produse în plan economic şi social.

Pe plan economic, în secolul I î. e. n., geto-dacii practicau pe scară largă

prelucrarea metalelor fieroase, precum şi alte meşteşuguri. Pe acest fond de dezvoltare

a producţiei s-a dezvoltat comerţul intern şi extern, în special cu grecii şi cu romanii,

dovadă numărul mare de monede romane şi greceşti din acea perioadă.

Odată cu dezvoltarea economiei de schimb s-a produs procesul de

stratificare socială, atestată de bogatul inventar al unor morminte, de numărul mare

de tezaure, de construcţiile civile de mari proporţii. Stratificarea s-a realizat fie prin

acapararea pământurilor obştilor săteşti de către aristocraţie, fie prin însuşirea

prăzii de război sau prin extinderea domeniilor private.

Pe de altă parte, formarea statului a fost influenţată şi de conjunctura externă,

având în vedere că după ce sciţii, grecii şi macedonenii au decăzutîn urma luptelor cu

romanii, la sudul Dunării se profila pericolul roman. Romanii au supus pe rând Grecia

şi Macedonia. Faţă de iminenţa acestui pericol, triburile geto-dace s-au unit. De altfel,



Strabo afirmă că Burebista i-a adunat pe toţi geto-dacii sub autoritatea sa, i-a

disciplinat şi i-a deprins cu ascultarea poruncilor întemeind o mare stăpânire de care

se temeau toţi vecinii, inclusiv romanii, aflaţi în plină expansiune.

Tot aşa, în textul inscripţiei de la Dyonisopolis (localitatea Balcic de astăzi,

aflată în Bulgaria), de la mormântul lui Acornion, ni se transmit informaţii cu privire

la statul condus de către Burebista. Acornion a fost un magistrat din Dyonisopolis,

trimis de către concetăţenii săi pe lângă regele Burebista, pentru a proteja astfel

interesele cetăţii lor. Lăudând faptele lui Acornion, textul menţionează că Burebista a

ajuns cel mai mare dintre regii traci, stăpân al tuturor ţinuturilor de dincolo şi de

dincoace de Dunăre, căci statul lui Burebista era mărginit la sud de Munţii Balcani, la

nord de Carpaţii Păduroşi, la vest de Dunărea panonică, iar la est de zona cuprinsă

între Bug şi Nistru.

Toate cetăţile greceşti de la Olbia la Appolonia erau integrate în statul lui

Burebista, inclusiv Dyonisopolis.

Esenţa statului geto-dac decurgea din existenţa proprietăţii private şi din

exploatarea muncii sclavilor, deşi la geto-daci sclavia nu a atins niciodată nivelul clasic,

în sensul că producţia nu s-a întemeiat, în principal, pe munca robită, ci pe cea liberă.

Sclavia s-a practicat în special pe proprietăţile private şi în exploatările miniere. În

paralel, obştea sătească integrată în statul geto-dac a supravieţuit în lupta cu statul, şi-a

păstrat şi cristalizat caracterele, pe care le-a păstrat vreme de milenii. În unele regiuni ale

ţării (Vrancea) aceste caracteristici s-au observat până la începutul secolului XX.

În legătură cu stratificarea socială, autori precum Dio Cassius, Dio

Crisostomul şi Iordanes ne arată că în statul geto-dac există o clasificare a

persoanelor în oameni liberi şi sclavi, iar oamenii liberi, la rândul lor, se clasificau

în tarabostes (pileati) - nobilii – şi comati (capileati) – oamenii liberi, dar săraci.

Tot aceşti autori ne arată că dregătorii erau promovaţi doar din rândul taraboştilor,

care exercitau în acelaşi timp proprietatea privată asupra marilor domenii civile.

Cu privire la organizarea statului, la nivel central, puterea în stat era

exercitată de către rege, aflat în vârful ierarhiei nobiliare. Regele exercita atribuţii



legislative, administrative, militare şi judecătoreşti. Vechii autori ne arată că la

geto-daci aveau vocaţie la succesiunea tronului fiii regelui, fraţii regelui, marii

preoţi. Astfel, Burebista şi Decebal au fost fii de regi, Diurpaneus a venit la

succesiunea lui Scorrilo în calitate de frate al regelui, Decebal, fiul lui Scorrilo, l-a

moştenit pe unchiul său, Diurpaneus, iar Deceneu a venit la succesiunea lui

Burebista în calitate de mare preot. Reţinem că la geto-daci atribuţiile laice şi

religioase, la nivel central, erau exercitate fie de aceeaşi persoană fie de către

persoane diferite. Astfel, Deceneu şi Comosicus, erau în acelaşi timp şi regi şi mari

preoţi, pe când în timpul lui Burebista mare preot era Deceneu, iar în vremea lui

Decebal mare preot era Vesinas.

Monarhia geto-dacă se mai caracterizează şi prin caracterul ei pronunţat

militar, faţă de faptul că funcţia de apărare a statului devenise preponderentă în

condiţiile expansiunii romane. Conform relatărilor lui Strabo, dacii aveau o armată

de peste 200000 de luptători, care a impresionat pe toţi contemporanii, căci vreme

de două secole nu a putut fi înfrântă.

Regele geto-dac era şi proprietarul minelor de aur.

Tot la nivel central îşi desfăşura activitatea şi un aparat de dregători, proveniţi

din rândul aristocraţiei, aparat ierarhizat, ce desfăşura o activitate continuă. În acest

sens, menţionăm că în inscripţia de la Dyonisopolis se spune despre Acornion că era

cel dintâi şi în cea mai mare cinste în aristocraţia geto-dacă. Pe de altă parte, Iordanes

şi Dio Cassius arată că la geto-daci marele preot exercita atribuţii foarte importante.

Marele preot era un adevărat vicerege, pentru că la geto-daci s-a acreditat ideea că

dreptul este de origine divină, iar interpretul voinţei divine este marele preot, care recurgea

chiar şi la magie pentru a-i determina pe supuşi să respecte dispoziţiile normelor de drept.

Alţi autori, spre exemplu Suidas şi Kriton, ne vorbesc despre organizarea locală

în statul geto-dac. Conform acestor autori, unii dintre nobili erau puşi mai mari peste

treburile agricole, iar alţii, din jurul regelui, erau împărţiţi la paza cetăţilor. De aici

rezultă că exista un aparat administrativ, la nivel local, ce coordona activitatea

economică, în special cea agricolă, şi un aparat administrativ, tot la nivel local, cu



atribuţiuni militare. De aici rezultă, pe de o parte, importanţa acordată agriculturii de

către statul geto-dac, iar, pe de altă parte, că geto-dacii aveau un vast sistem de apărare

în centrul căruia se aflau cetăţile.

Din datele istorice rezultă că societatea geto-dacă a fost organizată în epoca

istorică situată între domnia lui Burebista şi cea a lui Decebal într-un sistem de sine

stătător, având la bază criteriul stratificării sociale şi cel al teritorialităţii. Procesul

de consolidare a statului geto-dac a fost întrerupt de ocupaţia romană, dar existenţa

sa a avut puternice ecouri în istoriografia epocii.

Secţiunea a II-a. Dreptul geto-dac

În ceea ce priveşte dreptul geto-dac, acesta a fost exprimat fie în forma

nescrisă a obiceiului juridic, fie în formă scrisă, întrucât o serie de obiceiuri (acelea

care erau convenabile clasei dominante) au fost preluate şi sancţionate de către

statul geto-dac, devenind norme de drept. În paralel, în procesul diversificării şi

consolidării sistemului sclavagist, s-au format noi obiceiuri, care au fost

sancţionate de către stat şi au dobândit pe această cale valoare juridică. De

asemenea, aşa cum spune Iordanes, geto-dacii au cunoscut şi dreptul scris. Această

idee se bazează pe relatările lui Iordanes, conform cărora regele Burebista a dat

poporului său legi scrise, care nu erau codificări ale obiceiurilor juridice, ci erau

porunci ale regelui. Iordanes, care a trăit în secolul VI e. n., mărturiseşte că a citit

acele legi, ce fuseseră transmise din generaţie în generaţie. Dar, din nefericire, ele

s-au pierdut, astfel încât reconstituim fizionomia instituţiilor juridice geto-dace fie

pe baza unor izvoare indirecte, fie pe baza urmelor lăsate de către aceste instituţii

asupra dreptului nostru de mai târziu.

Cert este că în materia bunurilor, geto-dacii au cunoscut proprietatea

privată, ce se exercita asupra unor exploatări miniere, vite, sclavi, unele domenii

civile şi private. Totodată, ei au cunoscut şi proprietatea obştei teritoriale, obşte care

exercita o proprietate colectivă asupra pământului împletită cu folosinţa individuală,

aşa cum rezultă din a III - a odă a lui Horaţiu – “Bine-i sciţilor cei din câmp/ Care

au din strămoşi carele drept sălaş;/ Geţii aspri au traiul bun:/ Roată dând belşug

glia cea făr’ de hat/ Strâng recolte obşteşti cu sârg,/ Iar pe ogor nu-i mai prinzi anul



de cum s-a dus./ Sorţu-i face egali în drept:/ Treaba ţi-ai isprăvit? Altul să vină-n

loc”.

De aici putem trage unele concluzii:

- Horaţiu îi confundă pe geţi cu sciţii, ceea ce nu trebuie să ne surprindă,

deoarece Tucidide afirma că geţii şi sciţii au aceleaşi obiceiuri;

- în obştea sătească se exercita proprietatea colectivă, deoarece geţii “strâng

recolte obşteşti cu sârg”;

- folosinţa are caracter individual, căci terenul obştei săteşti era împărţit în

loturi individuale, atribuite anual fiecărei familii, prin sistemul sorţiului – “iar

pe ogor nu-i mai prinzi anul de cum s-a dus”.

Tot Horaţiu ne transmite informaţii cu privire la viaţa de familie:

“Blândă-i soaţa cea de a do’ având /Grija pruncilor mici fără de mam’ ajunşi./

Zestrea-i nu-l face rob pe soţ/ Traiu’n dar nu şi-l dă tânărului cel stricat./ Căci

virtutea e zestrea ei:/ Iubitoare-i de soţ, poftele înfrânând./ Crimă-i patul cel

pângărit,/ Fapta are ca pedeapsă moartea, din moşi-strămoşi”.

De aici rezultă că:

- geto-dacii cunoşteau familia monogamă;

- monogamia era păzită straşnic, de vreme ce adulterul era pedepsit cu moartea;

- geto-dacii cunoşteau instituţia dotei (zestrei), deşi nu bunurile erau

principala zestre, ci ţinuta ei morală – “zestrea-i nu-l face rob pe soţ (…) căci

virtutea e zestrea ei”.

Alte dispoziţii privesc materia obligaţiilor. Din sursele indirecte rezultă

că obligaţiile izvorau fie din contracte, fie din delicte.

Contractele aveau caracter solemn şi erau de două feluri:

- contracte solemne în formă religioasă;

- contracte solemne în formă scrisă.

În domeniul dreptului penal, cele mai importante dispoziţii

incriminau infracţiunile contra statului, proprietăţii private şi persoanei



Cu privire la sistemul judiciar (procesual), atribuţiunile privind

soluţionarea litigiilor au fost preluate de organele specializate ale statului. În

fruntea acestui aparat se afla fie regele, fie marele preot. Nu ştim cu exactitate dacă

în vârful ierarhiei judiciare se afla regele sau marele preot, pentru că în unele

izvoare ale vremii se menţionează că la geto-daci Comosicus a fost judecător

suprem, dar nu se precizează dacă în calitate de rege sau în calitate de mare preot.

Izvoarele istorice ne mai relevă că s-au păstrat urme ale răzbunării private în forma

legii talionului şi sistemul duelului judiciar.

Geto-dacii au cunoscut şi norme de drept internaţional public, pe

care le aplicau în relaţiile cu alte popoare, în special cu ocazia încheierii

convenţiilor cu alte state.

Capitolul III. Statul şi dreptul în Dacia provincie romană

Secţiunea I. Evoluţia conflictelor dintre daci şi romani

Conflictul dintre daci şi romani s-a declanşat încă de la începutul secolului I e. n.

şi a ajuns la apogeu în perioadă cuprinsă între anii 85 şi 106 e. n.

Perioada de apogeu cunoaşte două perioade:

- 85-89 e. n.;

- 101-106 e. n.

După războaiele începute în anul 85 e. n., s-a încheiat un tratat de pace în anul 89

e. n. între romani, reprezentaţi de împăratul Domiţian, şi geto-daci, reprezentaţi de

Diegis, fratele lui Decebal. Conform dispoziţiilor acestui tratat, Dacia a devenit un stat

clientelar, deoarece prin clauzele tratatului dacii le permiteau romanilor să

construiască fortificaţii în nordul Dunării şi să traverseze teritoriul statului geto-dac

spre nord-vest, în vederea luptelor cu quazii şi marcomanii. În schimb, romanii se

obligau a plăti dacilor subsidii anuale, să le dea ajutoare în meşteri constructori şi

tehnică de construcţie.



Traian a considerat acest tratat ca fiind umilitor perntru Roma, încât a declanşat cele

două războaie, la finele cărora, prin victoria romană, s-a format provincia Dacia Felix.

Secţiunea a II-a. Constituirea şi structura provinciei Dacia

În urma cuceririi Daciei de către romani, nu toate teritoriile locuite de către daci au

fost incluse în provincia romană Dacia, ci doar o parte dintre acestea. Astfel, zona

transilvană dintre Olt şi Carpaţi, Muntenia de astăzi, sudul Modovei erau şi ele teritorii

supuse romanilor, dar nu fuseseră incluse în Dacia Traiană, ci în provincia Moesia

Inferior. De aceea, nu trebuie să ne surprindă faptul că au fost romanizaţi şi geto-dacii ce

nu se aflau în provincia Dacia, pentru că şi ei se aflau sub stăpânire romană. Hotarele

provinciei Dacia încep, la vest, de la confluenţa Dunării cu Tisa (în Banatul sârbesc de

astăzi), apoi urcăm pe Valea Tisei până la confluenţa Mureşului cu Tisa, apoi la nord

urmăm linia Mureşului în amonte până la Deva, de unde urcă prin Munţii Apuseni până

lângă Zalău, după care urmăm o linie paralelă cu Valea Someşului până la pasul Oituz.

La est avem versantul transilvan al Carpaţilor Orientali. Apoi, coborâm spre sud până la

izvoarele Oltului, urmăm Valea Oltului până la confluenţa Oltului cu Dunărea. La sud

urcăm pe Valea Dunării până la punctul de plecare.

Câtă vreme a trăit împăratul Traian, provincia a avut o conducere şi o

organizare unitară. După moartea lui Traian (117 e. n.), împăratul Hadrian a

reorganizat provincia. Astfel, pe la 118 e. n., Hadrian a desprins zona

transilvană dintre Olt şi Carpaţi din Moesia Inferior, a unit-o cu Oltenia de

astăzi şi a format provincia Dacia Inferioară. Celelalte teritorii ale fostei

provincii au format Dacia Superioară. În anul 124 e. n., Hadrian a desprins din

Dacia Superioară partea aflată la nord de Mureşul superior şi de Arieş, formând

Dacia Porolissensis. Următoarea reformă a fost înfăptuită de către Marc

Aureliu, care, în anul 168 e. n., a unit Dacia Inferioară cu Dacia Superioară,

formând Dacia Appulensis. În anul 169 e. n., Marc Aureliu a desprins din Dacia

Appulensis partea din vestul Banatului, formând Dacia Malvensis. Dacia

Porolissensis a rămas în aceleaşi graniţe.



Secţiunea a III-a. Organele centrale ale provinciei

Conducerea provinciei şi apoi, a provinciilor, a evoluat în funcţie de

organizarea teritorială. Astfel, câtă vreme Dacia a fost o provincie unitară, ea era

condusă de un guvernator numit legatus augusti pro consule (legat imperial de

ordin senatorial şi de grad consular). Acest guvernator exercita depline puteri pe

plan administrativ, judiciar şi militar. Avea în subordine mai multe legiuni (I

Adiutix, IV Flavia Felix şi XIII Gemina), întrucât la romani guvernatorii de rang

consular aveau dreptul de a conduce mai multe legiuni.

După reformele lui Hadrian, Dacia Superior era condusă de către un

legatus augusti pro praetore, dar de data aceasta, de rang pretorian, adică un fost

pretor la Roma. Acest guvernator exercita şi el în Dacia Superior atribuţii

adminstrative, judiciare şi militare, dar el avea dreptul de a conduce o singură

legiune (XIII Gemina). Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis erau conduse de

guvernatori de rang inferiori – procuratori prezidiali. Ei proveneau din rândurile

cavalerilor (ordinul ecvestru) şi exercitau în provinciile conduse atribuţii

administrative, militare şi judiciare.

După reformele lui Marc Aureliu guvernatorul Daciei Appulensis

dobândeşte atribuţii de coordonare, fiind denumit legatus augusti pro consule

daciarum trium (legatul imperial al celor trei Dacii). El redobândeşte rangul

consular. Are în subordine două legiuni (V Macedonica şi XIII Gemina) şi

supraveghează activitatea guvernatorilor din Dacia Malvensis şi Dacia

Porolissensis, deoarece Dacia Malvensis era condusă tot de către un procurator

prezidial, pe când Dacia Porolissensis era condusă, începând din anul 168 e. n., de

comandantul Legiunii a V-a Macedonica.

Tot la nivel central se întrunea Consiliul celor trei Dacii (Concilium

provinciae sau Concilium Daciarum trium), format din reprezentanţii municipiilor şi

coloniilor. Acest consiliu se întrunea o dată pe an şi avea rolul de a promova interesele

comunităţilor locale pe lângă guvernator. Avea inclusiv dreptul de a se plânge

împăratului pentru eventualele abuzuri ale guvernatorului, deşi, în realitate, acest

consiliu îndeplinea rolul de a promova cultul imperial, persoana împăratului



simbolizând unitatea imperiului, dovadă că acest consiliu era condus de un sacerdos

arae augusti (preot al cultului imperial).

Secţiunea a IV-a. Sistemul financiar

Cât Dacia a fost provincie unitară, atribuţiile financiare erau exercitate la nivel

central de către un procurator financiar, subordonat nemijlocit guvernatorului. După

reformele lui Hadrian, în Dacia Superior a continuat să existe un procurator financiar,

iar în Dacia Inferior şi în Dacia Porolissensis atribuţiile fiscale erau exercitate de

guvernatori (procuratorii prezidiali). După reformele lui Marc Aureliu, în Dacia

Appulensis exista un procurator financiar subordonat guvernatorului, în Dacia

Malvensis atribuţiile financiare reveneau guvernatorului, iar în Dacia Porolissensis

exista un procurator financiar de sine stătător, întrucât la romani comandanţii legiunilor

nu aveau dreptul să exercite atribuţiuni fiscale.

În Dacia Traiană existau trei tipuri de impozite:

- impozitul direct (tributa) – se plătea pe proprietăţile funciare şi pe

clădiri;

- impozitul pe persoană (tributum capitis);

- impozitele indirecte (vectigalia) – se plăteau pe dezrobirile de sclavi,

pe succesiuni, pe vânzarea de bunuri mobile (sclavi) şi imobile.

Secţiunea a V-a. Organizarea locală a provinciei

Aceasta a cunoscut o anumită evoluţie, astfel încât, după moartea lui Traian,

constatăm că există localităţi urbane şi localităţi rurale cu regimuri juridice diferite.

Localităţile urbane erau coloniile şi municipiile.

În epoca Republicii romane, distincţia dintre municipii şi colonii era clară, în

sensul că toate coloniile erau fondate de cetăţeni romani, care se bucurau de

plenitudinea drepturilor. Unele dintre acestea se bucurau de ficţiunea lui ius

italicum, conform căreia teritoriul coloniilor era considerat ca făcând parte din

teritoriul Italiei. Pe această cale, terenul acestor colonii nu era supus impozitelor.



Municipiile erau fondate de latini, aveau statut juridic inferior, dar, cu timpul,

această distincţie s-a estompat, dovadă că în vremea Daciei Traiane distincţia dintre

municipii şi colonii se făcea mai degrabă pe criteriul dezvoltării economice şi culturale.

Localităţile urbane din Dacia Traiană au fost vechi aşezări ale autohtonilor

ridicate prin hotărâri ale împăratului la rangul de municipii şi mai târziu colonii, cu

excepţia capitalei, deoarece Traian a distrus vechea capitală a Daciei, construind o

nouă capitală în apropierea celei vechi – Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica,

la care împăratul Hadrian a adăugat şi vechea denumire – Sarmizegetusa. Acest

oraş a fost fondat prin colonizarea cetăţenilor romani (cca 20000 de locuitori) şi

avea o suprafaţă de circa 32 ha. În această colonie se afla administraţia centrală,

precum şi cele mai importante instituţii financiare şi judiciare.

De asemenea, cu două excepţii, avem în vedere capitala şi Romula,

municipiile şi coloniile din Dacia Traiană au purtat denumirile tradiţionale geto-

dace: Drobeta, Appulum, Napoca, Potaissa, au ajuns la rangul de colonii, alături de

Romula şi Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Alte oraşe au

rămas la nivelul de municipii: Porolissum, Dierna, Ampelum, Tibiscum.

Coloniile şi municipiile din Dacia Traiană aveau o conducere aproape identică.

Fapt e că în centrul sistemului de conducere locală se aflau aşa-zisele senate

municipale – ordo decurionum – , organizate după model roman, întrucât, aşa cum

spunea Aullu Geliu, toate coloniile şi municipiile din provincii erau organizate după

modelul Romei, fiind considerate mici efigii ale Romei. Numărul membrilor acestora

(decurionii) era fixat prin hotărârea prin care împăratul înfiinţa oraşul respectiv şi

oscila între 30 şi 50.

Membrii senatelor locale, aşa-zisele municipale, erau desemnaţi dintre cetăţenii

romani ingenui ce aveau cel puţin 25 de ani şi o avere de minimum 100000 de

sesterţi. Din senatele municipale făceau parte de drept toţi foştii magistraţi locali.

Acest senat:

- conducea întreaga activitate administrativă şi financiară din oraş;

- rezolva problemele edilitare cu privire la construcţii;

- hotăra cu privire la atribuirea de terenuri;



- organiza jocurile publice;

- întreţinea cultul imperial în cadrul oraşului;

- îi alegea pe toţi magistraţii laici şi sacerdotali.

Dintre magistraţii laici amintim pe cei care exercitau atribuţii judiciare şi

care, pe această cale, organizau judecarea proceselor, şi anume faza in iure. În

cadrul coloniilor, aceşti magistraţi erau duumviri iure dicundo (cei doi bărbaţi

care să spună dreptul), iar în municipii aceste atribuţii erau exercitate de

quatorviri iure dicundo (cei patru bărbaţi care să spună dreptul).

Tot din categoria magistraţilor laici făceau parte şi edilii, care:

- asigurau ordinea publică şi aprovizionarea oraşelor;

- se ocupau de administrarea târgurilor şi pieţelor;

Questorii erau acei magistraţi care coordonau activitatea fiscală.

În subordinea acestor magistraţi se afla un aparat de funcţionari inferiori –

apparitores.

Magistraţii sacerdotali erau de trei feluri:

- pontifii;

- flaminii;

- augurii.

Totodată, în fiecare oraş se alegea un ordin al augustalilor (al

venerabililor) dintre persoanele care nu aveau acces la ordo decurionum. Acest

organism colectiv asigura şi el promovarea cultului imperial.

În toate coloniile şi municipiile se organizau asociaţii – colegia – pe criterii

profesionale, etnice sau religioase. Conducătorii lor erau denumiţi prefecţi sau

magistri.

Localităţile rurale erau de două feluri. Unele erau organizate după

model roman, iar altele erau organizate după modelul geto-dac. Cele

organizate după nivel roman erau, la rândul lor, de două feluri: pagus şi vicus.

Se numeau pagi localităţile rurale fondate pe teritoriile dependente de oraşe. Erau

conduse de prefecţi, care erau în acelaşi timp şi membri ai senatelor municipale (decurioni).

Se numeau vici localităţile rurale fondate pe teritorii ce nu depindeau de oraşe

sau care se aflau în zone unde nu existau oraşe. Acestea aveau conducere proprie.Copyright © DEPARTAMENT ID 200720


Localităţile rurale organizate după modelul geto-dac se numeau obşti săteşti

(teritoriale). Deşi ele erau integrate în provincie, aveau dreptul de a se autoconduce

în sistemul democraţiei obşteşti.

Mai existau şi alte localităţi cu regim juridic diferit – canabae. Ele erau

locuite de veterani, membrii familiilor militarilor, negustori, etc. Unele dintre ele s-

au dezvoltat, cum ar fi cea aflată lângă Ampulum, care a devenit oraş.

Un regim juridic diferit aveau şi localităţile balneare, dintre care o amintim

pe cea de la Aquae.

Secţiunea a VI-a. Dreptul în Dacia provincie romană

Evoluţia dreptului ne atestă faptul că şi pe plan juridic, în Dacia Traiană, a

avut loc un proces de sinteză, în cadrul sintezei produsă pe plan etnic şi

instituţional. În cadrul acestui proces evolutiv, iniţial, în Dacia Traiană se aplicau

rânduieli juridice paralele – dreptul geto-dac, pe de o parte, şi dreptul civil roman

şi dreptul ginţilor (ius gentium), pe de altă parte.

Normele de drept civil se aplicau, în principiu, numai cetăţenilor romani aflaţi

în provincie, care se bucurau, ca orice cetăţean roman, de toate drepturile civile şi

politice – ius commercii, ius conubii, ius sufragii, ius militiae, ius honorum.

Dreptul ginţilor se aplica în relaţiile cetăţeni-latini-peregrini sau în relaţiile

dintre peregrini.

În relaţiile dintre daci se aplica cutuma geto-dacă.

Cu timpul însă, în urma dezvoltării economice şi culturale, în urma sintezei în

planul organizării administrative şi sub presiunea cerinţelor economiei de schimb

asistăm la un proces de împletire a celor trei rânduieli juridice. Pe această cale iau

naştere noi instituţii juridice, care nu corespund nici cerinţelor dreptului roman, nici

celor ale dreptului local, ci au o fizionomie originală, căci în procesul împletirii

instituţiilor romane cu cele locale iau naştere noi instituţii juridice, în cadrul cărora

dispoziţiile de drept roman au dobândit funcţii şi finalităţi noi. Noul sistem juridic

astfel rezultat este denumit dreptul daco-roman. El cuprinde dispoziţii cu privire la

bunuri, persoane, succesiuni şi, mai ales, cu privire la obligaţii.



În materia bunurilor constatăm că dreptul daco-roman consacră trei forme

distincte de proprietate: proprietatea quiritară, proprietatea provincială şi

proprietatea peregrină.

Proprietatea provincială a luat naştere în legătură cu regimul juridic pe care

îl aveau teritoriile cucerite de romani. Acele teritorii treceau în ager publicus.

Statul atribuia apoi acele terenuri spre folosinţă provincialilor. Această folosinţă era

desemnată de romani prin sintagma “possessio vel usufructus” (uzufruct sau

posesiune), pe când modernii desemnau această folosinţă prin sintagma “proprietate

provincială”, întrucât acea folosinţă prezenta trăsăturile unui drept real, era un

veritabil drept real, deoarece provincialii puteau dispune de acele terenuri prin acte

inter vivos (între vii) şi mortis causa (pentru cauză de moarte), le puteau greva cu

sarcini, le puteau urmări în justiţie printr-o acţiune in rem (reală) creată după modelul

acţiunii în revendicare (rei vindicatio), întrucât în formula aceastei acţiuni se

introducea ficţiunea că provincialul este cetăţean roman, astfel încât şi peregrinul

putea intenta acţiunea în revendicare. Totodată, proprietatea provincială putea fi

dobândită şi printr-o variantă a uzucapiunii romane, cunoscută în Dacia Traiană sub

denumirea de prescriptio longi temporis. Provincialul recunoştea proprietatea

supremă a statului roman asupra acelui pământ prin plata anuală a unei sume de bani

numită tributum (stipendium).

Totodată în provincia Dacia s-a putut exercita şi proprietatea quiritară, pe

baza ficţiunii lui ius italicum, întrucât proprietatea quiritară putea fi exercitată doar

de către cetăţenii romani şi purta asupra lucrurilor romane (res romana), or

terenurile din provincii nu se bucurau de regimul juridic al res romana, ci doar cele

din Italia. De aceea, pe baza lui ius italicum, se considera că teritoriile dependente

de anumite colonii se află în Italia. Pe această cale acele terenuri deveneau lucruri

romane, susceptibile de apropriere sub forma proprietăţii quiritare. Această

proprietate era exercitată doar de către cetăţenii romani aflaţi în Dacia.



De asemenea, a fost cunoscută şi proprietatea peregrină, distinctă de cea

provincială, întrucât ea purta doar asupra construcţiilor şi a bunurilor mobile. Era

sancţionată printr-o acţiune in rem specială.

În materia persoanelor se aplicau dispoziţiile dreptului roman, dar

numai în primele decenii de la fondarea provinciei. În primele decenii, cam până în

vremea domniei lui Antonin Piul (138-162 e. n.), persoanele aveau un regim juridic

statutar, fiind considerate categorii sociale închise şi ereditare.

Cetăţenii romani se bucurau de plenitudinea drepturilor civile şi politice.

Latinii din Dacia se bucurau doar de ius commercii. Făceau parte din

categoria latinilor fictivi, întrucât se bucurau de latinitate doar din punct de vedere

juridic, nu şi din punct de vedere etnic, deoarece nu erau rude de sânge cu romanii.

Peregrinii se împărţeau în două categorii: obişnuiţi şi dediticii.

Peregrinii obişnuiţi aveau acces la ius gentium şi la cutuma locală.

Peregrinii dediticii aveau o condiţie juridică inferioară, pentru că s-au opus

cu arma expansiunii romane, iar romanii le-au distrus cetăţile. Aceşti peregrini nu

puteau dobândi cetăţenia romană, fiind exceptaţi de constituţiunea lui Caracalla.

Aceştia nu puteau veni la Roma fără a nu cădea în sclavie.

Cu timpul, pe fondul unificării instituţiilor juridice, asistăm la un proces de

unificare a condiţiei juridice a persoanelor, în înţelesul că asistăm la o tendinţă

conform căreia toţi oamenii liberi din Dacia Traiană dobândesc aceeaşi condiţie

juridică. Acest proces s-a desăvârşit în anul 212 e. n. când, prin edictul lui Caracalla,

toţi locuitorii liberi din Dacia Traiană au devenit cetăţeni romani, dobândind astfel

acces la dreptul civil roman, cu excepţia peregrinilor şi a latinilor iuniani.

În materie succesorală, până în vremea domniei lui Antonin Piul, au fost

aplicate rânduieli paralele, însă, începând din vremea domniei lui Marc Aureliu (162-183 e.

n.) constatăm că şi dispoziţiile dreptului succesoral cunosc un proces de unificare, întrucât

oamenii liberi din Dacia Traiană dobândesc testamenti factio (capacitate testamentară).

Dar cele mai importante dispoziţii ale dreptului daco-roman sunt în

domeniul obligaţiilor, având în vedere faptul că în Dacia Traiană producţia şi



economia de schimb au cunoscut o dezvoltare fără precedent, or instituţiile din

domeniul obligaţiilor trebuie să reglementeze această categorie de relaţii. Aceste

instituţii juridice ne sunt cunoscute amănunţit, căci fizionomia lor juridică ne-a fost

transmisă pe cale directă, prin intermediul tripticelor din Tansilvania.

Secţiunea a VII-a. Tripticele din Transilvania

Sunt documente epigrafice de o valoare inestimabilă, deoarece ele sunt

cercetate de către filologii, istoricii şi juriştii din întreaga lume. Filologii cercetează

tăbliţele cerate pentru a reconstitui latina vulgară (latina vorbită în provincii).

Istoricii le cercetează pentru a reconstitui modul de viaţă al daco-romanilor în

comparaţie cu locuitorii din alte provincii. Juriştii le cercetează în vederea

reconstituirii instituţiilor juridice daco-romane din domeniul obligaţiilor.

Aceste documente au fost confecţionate din scânduri de brad de dimensiunea unei

palme (25x8 cm), scobite uşor în interior, apoi se aplica un strat de ceară, pe care se aplica

o scriere cursivă cu ajutorul unui obiect ascuţit (stilet). Aceste tăbliţe cerate au fost utilizate

pe întreg teritoriul Imperiului Roman. Unele tăbliţe erau suprapuse, legate cu un şnur de

mătase pe care se aplicau sigiliile martorilor. Fiind suprapuse două câte două, ele se

numeau duplice (spre exemplu, duplicele Kaimer şi Albertini, botezate după numele celor

ce le-au descoperit în Africa). Spre deosebire de duplice, tripticele sunt suprapuse trei câte

trei, legate cu un şnur de mătase, pe care erau aplicate şapte sigilii din ceară. Duplicele sunt

scrise pe două feţe (feţele interioare). Tripticele sunt scrise pe patru feţe (tabliţa din interior

era scrisă pe ambele feţe, pe când celelalte două tăbliţe laterale erau scrise pe feţele

interioare). Tăbliţele descoperite în Transilvania făceau parte din categoria tripticelor.

Tripticele din Transilvania au fost descoperite la Alburnus Maior (Roşia

Montană), într-o mină părăsită. Ele au fost descoperite pe rând, fiind ascunse în

locuri diferite, între anii 1786 şi 1855. În total erau 25 de tăbliţe, dintre care 14

erau lizibile, iar 11 nu.

Istoricul tăbliţelor a fost făcut de mai mulţi autori. Primul român care le-a

studiat şi comentat a fost Timotei Cipariu, care a donat trei asemenea documente

epigrafice Muzeului Episcopal de la Blaj. Theodor Mommsen afirmă că tăbliţele



cerate s-au aflat în păstrarea notarului din Alburnus Maior şi că în anul 167 e. n. a

avut loc o invazie a marcomanilor în zona Munţilor Apuseni, de teama cărora

locuitorii s-au deplasat în alte regiuni, ascunzând documentele în mina de aur. Cel

mai recent act este datat 29 mai 167 e. n., când marcomanii au atacat zona

Munţilor Apuseni, după care mina de aur a fost părăsită. Mai plauzibilă este însă

teoria conform căreia acele documente au fost ascunse de una sau mai multe

persoane care au plecat şi nu s-au mai întors, fiind greu de crezut că exploatarea

minei de aur ar fi fost abandonată.

Tripticele din Transilvania cuprind patru contracte de vânzare, trei contracte de

locaţiune, două contracte de împrumut, un contract de depozit, un contract de

societate, un proces-verbal prin care se constată desfiinţarea unui colegiu funerar, lista

cheltuielilor necesare pentru organizarea unui banchet şi o declaraţie de garanţie.

Cercetând fizionomia acestor acte juridice, juriştii au constatat că ele nu

corespund pe de-a întregul nici cerinţelor dreptului civil roman, nici cerinţelor dreptului

ginţilor, nici cerinţelor dreptului local. Ele sunt elaborate prin preluarea şi împletirea

unor elemente extrase din toate cele trei rânduieli juridice. Spre exemplu, într-unul din

contractele de împrumut calitatea de creditor o are o femeie peregrină (Anduena

lui Bato), or acel contract de împrumut nu putea fi încheiat conform dispoziţiilor

dreptului roman, întrucât, datorită dispoziţiilor dreptului civil şi celor ale dreptului

ginţilor, femeia nu avea capacitate juridică şi nu putea încheia contracte în nume

propriu. De aceea, e cert că respectivul contract a fost încheiat în conformitate cu

cerinţele dreptului local, deoarece, conform dispoziţiilor dreptului geto-dac, femeia

putea încheia acte juridice în nume propriu.

Apoi, în cazul unui alt contract de împrumut, se alătură o simplă

convenţie de bună-credinţă prin care debitorul îşi asumă obligaţia de a plăti

dobânzi. Această convenţie nu respectă cerinţele dreptului civil roman, întrucât, în

dreptul clasic roman, obligaţia de a plăti dobânzi nu putea fi asumată printr-o

simplă convenţie de bună-credinţă, ci doar printr-o stipulaţiune specială, care era

un act solemn - stipulatio usurarum (stipulaţiunea unei dobânzi). În legătură cu



această convenţie, ea pare a fi încheiată în conformitate fie cu dreptul local, fie cu

dreptul grec.

Contractul de depozit este încheiat ad probationem, adică este încheiat

cu scopul de a se face dovada unei obligaţii rezultate dintr-un alt contract încheiat

anterior. Nici acest contract nu respectă cerinţele dreptului civil roman, întrucât în

dreptul romnan contractul de depozit este doar generator de obligaţii şi nu se încheie

ad probationem. De aici rezultă că şi acest contract s-a încheiat în conformitate cu

dispoziţiile dreptului local.

Menţionăm, de asemenea, trei operaţiuni juridice încheiate prin intermediul

stipulaţiunilor. Este vorba de asumarea obligaţiei de a plăti capitalul, asumarea obligaţiei

de a plăti dobânzi la acel capital şi obligaţia de garanţie. Aceste trei obligaţii au fost asumate

în tăbliţele cerate prin stipulaţiuni, care sunt contracte verbale, încheiate prin întrebare şi

răspuns. Or la Roma, în epoca clasică, aceste operaţiuni juridice nu se mai realizau prin

stipulaţiuni, ci prin alte contracte mult mai evoluate, contracte sancţionate prin intermediul

dreptului pretorian, spre deosebire de stipulaţiuni, care intrau în sfera dreptului ginţilor.

Această stare de lucruri ne face să afirmăm că în Dacia Traiană dreptul ginţilor avea

prioritate faţă de dreptul pretorian.

Foarte sugestivă este tăbliţa cerată care cuprinde un contract de muncă şi

care cuprinde o clauză specială privitoare la riscuri. Dar ce se înţelege prin risc în

contract? Este acea situaţie în care una dintre părţi trebuie să-şi execute obligaţia deşi

cealaltă parte nu-şi poate executa obligaţia, fără vina sa, datorită forţei majore. În

dreptul clasic roman, riscul în contractul de muncă revenea patronului. Această

dispoziţie s-a îndepărtat de la concepţia originară, străveche, conform căreia riscul

revenea lucrătorului. Se pare că această evoluţie s-a datorat unor conflicte ivite între

lucrători şi patroni spre sfârşitul epocii vechi, astfel încât romanii au admis ca riscul să

revină patronului. Aceasta însemna că atunci când lucrătorul nu îşi putea executa

obligaţia fără vina sa, patronul avea, totuşi, obligaţia de a-i plăti acestuia salariul. Însă,

în Dacia Traiană, constatăm că această nouă regulă, consacrată şi în dreptul clasic, nu se

aplică, pentru că prin clauza specială alăturată contractului de muncă, lucrătorul îşi

asumă riscurile pentru ipoteza în care nu-şi putea executa obligaţia fără vina sa (spre



exemplu, în cazul inundării minei). Iată cum în Dacia Traiană regula conform căreia în

contractul de muncă riscurile revin patronului este ocolită prin intermediul unei clauze

speciale anexată contractului de muncă.

Foarte sugestivă este fizionomia contractelor de vânzare, căci tăbliţele

cerate cuprind patru asemmenea contracte. Trei dintre ele se referă la vânzări de

sclavi, iar unul se referă la vânzarea unei părţi de casă. Cercetând aceste contracte,

romaniştii au constatat că ele corespund cerinţelor dreptului civil roman în privinţa

efectelor, dar nu corespund cerinţelor acestuia în ceea ce priveşte forma. Avem în

vedere faptul că, în virtutea dreptului civil roman, vânzătorul are următoarele

obligaţii: de a păstra lucrul, de a preda lucrul, de a garanta pentru evicţiune şi de a

garanta pentru vicii. Cumpărătorul are obligaţia de a plăti preţul. Şi în dreptul daco-

roman, conform conţinutului tripticelor din Transilvania, părţile au aceleaşi obligaţii,

de unde rezultă că efectele sunt identice, pe când forma îmbrăcată de aceste contracte

este diferită, în dreptul daco-roman, spre deosebire de dreptul civil roman, întrucât în

dreptul roman toate obligaţiile părţilor izvorăsc dintr-o singură convenţie de bună-

credinţă, pe când la daco-romani fiecare efect în parte izvorăşte dintr-o convenţie

distinctă. Aşadar, la romani, avem o singură convenţie şi mai multe efecte, pe când la

daco-romani avem atâtea obligaţii câte convenţii sunt.

Deosebit de originală este figura juridică a unei vânzări realizată prin intermediul

mancipaţiunii şi a unei convenţii de bună-credinţă, ceea ce însemană că o singură

operaţiune juridică s-a realizat prin două acte juridice distincte. Această practică este

nefirească, în primul rând, pentru că părţile au recurs la mancipaţiune fără a respecta

condiţiile necesare mancipaţiunii, deoarece mancipaţiunea este un act de drept civil, fiind

accesibilă doar cetăţenilor romani, pe când la daco-romani mancipantul şi accipiens sunt

peregrini. În al doilea rând, mancipaţiunea poartă doar asupra unor lucruri romane, pe

când la daco-romani ea poartă asupra unui lucru neroman, după cum nu este

respectată nici condiţia cântăririi metalului preţ şi nu se pronunţă nici formula

solemnă specifică mancipaţiunii. Pe de altă parte, această practică este nefirească,

întrucât o singură operaţiune juridică nu se realizează prin intermediul a două acte

diferite, ci prin unul singur. Această anomalie juridică a fost explicată în diferite



moduri. Unii autori au afirmat că ne aflăm în faţa unei substituiri de termeni, în sensul

că părţile au realizat operaţiunea juridică prin intermediul tradiţiunii, instituţie juridică

accesibilă şi peregrinilor, dar a fost folosit termenul de “mancipaţiune”. Alţi autori

afirmă că această practică este datorată necunoaşterii cerinţelor dreptului roman de

către autohtoni. S-a mai susţinut şi teoria conform căreia s-ar fi recurs la această

formulă pentru mai multă siguranţă.

În realitate, această practică nefirească marchează trecerea de la vânzarea

generatoare de obligaţii la vânzarea translativă de proprietate, ce s-a practicat în dreptul

feudal românesc. Faptul că aceste acte nu corespund în întregime nici cerinţelor

dreptului civil roman, nici celor ale dreptului ginţilor, nici celor ale dreptului geto-dac a

fost explicat în diverse chipuri. Cei mai mulţi autori au considerat că, de vreme ce

aceste acte s-au încheiat în Dacia Traiană şi nu corespund cerinţelor dreptului roman

sunt nule. O asemenea părere este fundamental greşită, întrucât porneşte de la falsa

premisă că în Dacia Traiană s-au aplicat doar dispoziţiile dreptului civil roman, iar

dispoziţiile dreptului geto-dac au fost fie desfiinţate, fie au căzut în desuetudine. În

realitate, în provincia Dacia, ca şi în celelalte provincii, asistăm la o împletire între

valorile juridice romane cu cele locale, astfel încât, pe baza acestei împletiri s-a născut

dreptul daco-roman, ale cărui dispoziţii sunt originale, astfel încât instituţiile juridice

daco-romane nu trebuie raportate la cerinţele dreptului roman, ci trebuie raportate la

cerinţele dreptului daco-roman, care este diferit atât faţă de dreptul roman cât şi faţă de

dreptul local.

Întrebări şi teste

Enunţaţi istoricii care fac referiri în scrierile lor la organizarea socială a

geto-dacilor în epoca prestatală şi ce concluzii se desprind din aceste scrieri.

Relatări cu privire la conflictul dintre geţii regelui Oroles şi bastarni din

secolul al III-lea î. e. n. a făcut unul din următorii istorici:



a) Arrian;

b) Justinus;

c) Strabo?

Când s-a fondat statul geto-dac şi care sunt factorii care au influenţat

formarea acestuia?

Care a fost forma de exprimare a dreptului geto-dac şi cum era

reglementată proprietatea?

Arătaţi organizarea Daciei provincie romană şi modificările ulterioare

produse în această organizare.

Care a fost organizarea locală a Daciei provincie romană?

Care au fost formele de proprietate consacrate de dreptul daco-roman?

Ce sunt şi ce cuprind Tripticele din Transilvania?

TITLUL II

STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎN EVUL MEDIU

Capitolul I. Organizarea obştei săteşti. Normele de conduită ale obştei

săteşti în perioada cuprinsă între secolele IV şi VIII e. n.



Secţiunea I. Organizarea obştei săteşti

Această perioada este denumită, în mod greşit, de regulă, epoca migraţiunii

popoarelor. Termenul este greşit pentru că epocile istorice nu se definesc în raport

cu factorii externi, ci în funcţie de formele definitorii ale organizării interne în acea

perioadă. Iată de ce această perioadă nu este epoca migraţiunii popoarelor, ci a

obştei săteşti, întrucât obştea sătească a fost unica formă de organizare cunoscută

de poporul nostru aflat atunci în plin proces de etnogeneză.

Obştea sătească a fost leagănul poporului nostru, în sensul că poporul nostru,

cu psihologia sa de obşte (“popor generos”) s-a format şi creştinat în cadrul obştei

săteşti, obştea fiind cadrul social în care s-a format şi desăvârşit etnogeneza şi

procesul creştinării. După retragerea aureliană administraţia centrală din Dacia s-a

desfiinţat, altă administraţie centrală nemailuând locul celei anterioare. În aceste

condiţii au rămas numai formele locale de organizare. Astfel oraşele au continuat

să existe, dar se constată decăderea treptată a acestora. După invazia devastatoare a

hunilor din anul 376 e. n. pe ruinele oraşelor s-a întins lumea satelor, care au primit

noi denumiri. Satele au continuat să se dezvolte, rămânând forma predominantă de

organizare administrativă. Săpăturile arheologice au confirmat că 80% din satele

existente în secolul al XIV-lea datau încă din epoca Daciei romane

În perioada la care ne referim influenţa romană a continuat să se manifeste prin

schimburi comerciale, prin capetele de pod construite de către romani, unde staţionau

trupe romane. De asemenea, chiar şi în Oltenia de astăzi, până la brazda lui Novac, erau

cantonate trupe romane. Istoricul Eusebiu ne vorbeşte despre recucerirea Daciei în

vremea împăratului Constantin cel Mare, care a construit un nou pod peste Dunăre. S-a

intensificat propaganda creştină dinspre Imperiul Roman. De aceea afirmăm că procesul

de desăvârşire a etnogenezei are loc în cadrul obştei săteşti.

Caracterul teritorial al obştei săteşti, în această perioadă, este atestat prin

diverse argumente. Două dintre acestea sunt mai semnificative: cel de ordin

lingvistic şi documentele scrise.



Pe plan lingvistic, constatăm că în Dacia romană localităţile rurale erau

desemnate prin termenii generici şi nejuridici de “sat” şi “cătun”. Termenul de

“sat” vine de la latinescul “fossatum”. În schimb, cuvântul “cătun” este de origine

tracă. Cei doi termeni – “sat” şi “cătun” – sunt folosiţi şi în epoca feudală cu

acelaşi înţeles, chiar şi în zilele noastre. De aici rezultă că şi în epoca istorică dintre

cele două sisteme – sclavagist şi feudal – localităţile rurale româneşti au

supravieţuit, pentru că altfel cei doi termeni ar fi dispărut din memoria poporului.

Aceasta este metoda retrospectivă, conform căreia o instituţie care este

menţionată în două momente distanţate timp a existat şi în intervalul de timp

cuprins între cele două momente. În acest sens este de menţionat situaţia denumirii

oraşelor din Dacia traiană, care au fost distruse de către barbari. Ca atare, numele

lor a pierit din memoria poporului, astfel încât oraşele noastre medievale poartă noi

denumiri, lucru ce nu s-a întâmplat cu apele şi munţii, elemente ce s-au bucurat de

continuitate şi care nu şi-au păstrat denumirile originare.

Pe de altă parte, în Dacia Traiană, cuvântul “moş”, de origine tracă,

desemnează proprietatea asupra hotarului satului, proprietatea asupra unui teren din

hotarul satului sau dreptul de folosinţă asupra unui teren din hotarul satului. Acelaşi

înteles îl avea şi cuvântul “bătrân”, care se trăgea din latinescul “veteranus”.

Cuvintele “moş” şi “bătrân” sunt utilizate în Evul Mediu românesc cu acelaşi înţeles,

de unde rezultă că proprietatea colectivă asupra hotarului satului, proprietatea şi

folosinţa individuale asupra unui teren din hotarul satului au continuat să existe şi în

epoca obştii săteşti, pentru că, altminteri, aceşti termeni ar fi dispărut.

Dar caracterul teritorial al obştii săteşti este atestat şi de documente scrise.

Menţionăm, în acest sens, o scrisoare expediată de către o comunitate creştină din Dacia

gotică, în secolul al IV-lea e. n., unei comunităţi creştine din Cappadocia. În această

scrisoare sunt înfăţişate pătimirile Sf. Sava Gotul, care a trăit într-un sat din zona Buzăului

de astăzi şi, totodată, se fac referiri la faptul că la nordul Dunării trăieşte o populaţie

statornică, care practica agricultura şi păstoritul în localităţi rurale aşezate pe văile râurilor

şi constituite în obşti şi la un început de diferenţiere socială între bogaţi şi săraci. Un alt



document scris ce atestă acest lucru este o lucrare, numită Strategikonul, redactată de către

împăratul bizantin Mauricius, în care este menţionată populaţia romanică din nordul

Dunării, care vorbea limba latină, cu sate aşezate de-a lungul râurilor, având ca ocupaţie

agricultura şi creşterea vitelor, iar ca mod de organizare obştile agricole.

Aceste izvoare ne arată că după retragerea autorităţilor romane populaţia

autohtonă a continuat să trăiască în sate pe baza unor puternice relaţii de

solidaritate între membrii acestora.

Satul, privit ca o totalitate a locuitorilor săi şi ca teritoriu aparţinând

acestora, a format încă înainte de cucerirea romană o obşte sătească. Prin obştea

sătească înţelegem o formă de organizare socială în vederea desfăşurării în cele

mai bune condiţii a muncii şi a vieţii. Obştea sătească avea un caracter teritorial.

Obştea sătească se deosebeşte de obştea gentilică prin aceea că obştea gentilică era

organizată pe criteriul rudeniei de sânge, în sensul că făceau parte din obştea

gentilică toţi cei care erau rude de sânge, pe când din obştea sătească fac parte toţi

cei care locuiesc pe acelaşi teritoriu, indiferent dacă sunt sau nu rude de sânge.

Membrii obştei săteşti se numesc megieşi (vecini), adică persoane care locuiesc pe

acelaşi teritoriu cu vecinii lor. Dar obştea sătească prezintă şi o trăsătură comună

cu obştea gentilică, pentru că nici una, nici cealaltă nu cunosc stratificarea socială.

În al doilea rând, obştea sătească prezintă un element comun cu statul,

pentru că şi obştea sătească şi statul sunt organizate conform criteriului teritorial.

Dar se deosebeşte, în raport cu statul, prin aceea că statul cunoaşte stratificarea

socială, pe când obştea sătească nu.

Modul de organizare a obştei săteşti a putut fi reconstituit pe baza metodei

retrospective. Pe această cale s-a observat că instituţiile proprii obştei săteşti

existau atât în vremea dacilor, cât şi în ţările române în Evul Mediu. Din această

constatare rezultă că obştea sătească a continuat să existe şi în intervalul de timp

dintre retragerea aureliană şi formarea statelor feudale. Dimitrie Gusti, în deceniul

al patrulea al secolului al XX-lea a constatat, împreună cu studenţii săi, într-o serie

de sate din sudul Moldovei existenţa unor instituţii specifice obştilor săteşti.



Din datele obţinute rezultă că obştea sătească avea o organizare proprie,

caracterizată prin exercitarea dreptului de autoconducere. Organele ce exercitau acest

drept erau Adunarea megieşilor, Sfatul oamenilor buni şi bătrâni şi judele satului.

Adunarea megieşilor hotăra în toate problemele importante privind

destinul comunităţii prin vot deschis. La lucrările ei participau fie doar bărbaţii, fie

doar femeile, fie bărbaţii şi femeile. Adunarea era convocată prin viu grai, de regulă,

duminica la biserică, după slujbă, sau în zilele de târg. Această adunare alegea un

consiliu cu activitate permanentă – Sfatul oamenilor buni şi bătrâni – ce

exercita, în principal, atribuţiuni jurisdicţionale în sens metaforic, deoarece normele

de conduită ce reglementau viaţa obştei săteşti nu aveau caracter juridic. Acest

consiliu exercita şi atribuţiuni de ordin administrativ. Lucrările sfatului erau conduse

de către un jude, ales de către Adunarea megieşilor, care exercita, pe lângă

atribuţiuni jurisdicţionale, şi atribuţiuni militare şi administrative. Cuvântul “jude”

vine de la “judex”, “iudicis”, adică judecată, etimologie de natură a sublinia încă o

dată faptul că cele mai importante atribuţii ale judelui erau de ordin judiciar. Mai

târziu, în feudalismul timpuriu, cuvântul “jude” desemna conducătorul unei

formaţiuni statale de tip începător. În feudalismul dezvoltat (adică după întemeiere)

“jude” îmbracă forma “judec”, ce avea înţelesul de proprietar şi om liber. De aceea,

proprietatea privată asupra pământului, asupra căruia nu se exercitau imunităţi se

numea judecie. Tot în feudalismul dezvoltat, a apărut de la “jude” şi cuvântul

“judeţ”, care îl desemnează fie pe conducătorul unei unităţi administrativ-teritoriale

din Ţara Românească, fie unitatea administrativ-teritorială ca atare. De asemenea,

având în vedere că toţi membrii obştei erau egali în drepturi, oricare dintre aceştia

putea primi anumite sarcini din partea Adunării megieşilor.

Totodată, obştile săteşti erau organizate, mai ales după secolele al VII-lea şi

al VIII-lea e. n. în uniuni de obşti (obşti de obşti), care erau constituite pe

teritorii unitare din punct de vedere economic, geografic. Ele erau conduse de un

Mare Sfat al obştii de obşti, format din reprezentanţii obştilor componente.



Secţiunea a II-a. Normele de conduită în cadrul obştei săteşti

Viaţa socială din cadrul obştei săteşti era reglementată prin norme de

conduită fără caracter juridic, adică norme de conduită care nu erau impuse prin

forţa de constrângere, pentru că nu exista aparatul de stat care să exercite o

asemenea constrângere. De aici putem trage concluzia că acele norme erau

respectate de bună-voie, întrucât ele exprimau interese comune.

În legătură cu valoarea acestor norme de conduită, după retragerea aureliană,

normele dreptului daco-roman şi-au pierdut caracterul juridic. Cele din domeniul

dreptului public nu s-au mai aplicat şi au pierit din conştiinţa poporului nostru, pentru că

normele de drept public reglementează organizarea de stat, relaţiile dintre stat şi cetăţeni,

or după retragerea aureliană statul s-a descompus şi odată cu el şi normele juridice care îl

organizau, pe când normele dreptului privat, adică cele din obştea sătească aflătoare pe

teritoriul Daciei Traiane însă s-au păstrat, dar şi-au pierdut caracterul juridic. Astfel, s-au

păstrat normele privind stăpânirea pământului, normele de muncă, cele cu privire la

relaţiile dintre persoane, cu privire la încheierea convenţiilor, cele ce reglementau

reprimarea delictelor din cadrul obştei săteşti, precum şi acele norme ce reglementau

sistemul de soluţionare a litigiilor. Ele au fost preluate, o dată cu apariţia primelor

formaţiuni politice de tip feudal, au fost sancţionate de către statul feudal şi pe această

cale şi-au redobândit caracterul juridic. Iată dar că obştea sătească este vehiculul istoriei

prin care toate normele de conduită ce au reglementat viaţa din cadrul acesteia în Dacia

Traiană au fost transportate în societatea feudală.

În materia bunurilor, hotarul satului se identifica cu moşia obştei

săteşti, care era stăpânită în devălmăşie. Acest lucru s-ar traduce prin faptul că

asupra pământului obştei purta un drept de proprietate colectivă (“stăpânire de-a

valma”). Din acestă stăpânire devălmaşă s-a desprins încă din epoca statului geto-

dac stăpânirea individuală asupra terenurilor destinate agriculturii. În perioada cuprinsă

între secolele IV şi VIII e. n., prima desprindere din fondul devălmaş a fost locul pe care

membrii obştei şi-au întemeiat casa şi curtea. Ulterior, din câmpul de cultură obştea a

atribuit pentru totdeauna fiecărei familii un lot de pământ denumit “sorţ”, care îşi are



originea în latinescul “sortis”, ce desemnează o parte atribuită cuiva. Lotul aflat în

stăpânirea individuală purta şi denumirea de raclă (lot matcă), deoarece doar aceia

care stăpâneau un lot matcă, adică practicau agricultura în sat, aveau acces şi la bunurile

aflate în stăpânire devălmaşă. Stăpânirea individuală putea fi extinsă prin desţeleniri şi

defrişări, ce puteau fi întreprinse numai cu acordul Adunării megieşilor. Acele

stăpâniri dobândite prin muncă proprie purtau denumirea de stăpâniri locureşti. De

asemenea, tot Adunarea megieşilor se pronunţa cu privire la trecerea unor loturi de

pământ în stăpânirea şi folosinţa personală, obştea păstrând asupra acestora un drept

superior de supraveghere şi control. Cu timpul această stăpânire dobândeşte caracter

permanent, manifestându-se ca un embrion al proprietăţii private asupra pământului. Tot

cu titlu de folosinţă individuală erau exploatate terenurile din vatra satului, pe

când pădurile, păşunile, apele şi subsolul, din care se exploatau minereuri, au

rămas în stăpânirea devălmaşă.

Pentru că obştea era, în principal, o comunitate de muncă, multe din normele

de conduită reglementau relaţiile de muncă. Obştea sătească avea un caracter

agrar şi pastoral. Normele din acest domeniu reglementau, în principal, agricultura

şi păstoritul. Existau însă şi norme care reglementau vânătoarea în comun,

mineritul, precum şi desfăşurarea unor activităţi meşteşugăreşti de către membrii

obştei.

În legătura cu practicarea agriculturii, s-au aplicat norme privind sistemul

asolamentului, repartizarea loturilor de cultură, destinaţia loturilor de cultură, începerea

lucrărilor agricole, strângerea recoltelor, formarea rezervelor obştei pentru anii cu recolte slabe.

În legătură cu păstoritul avem norme privind locurile de păşunat, servitutea

de păşunat moştenită, în sensul că după strângerera recoltelor turmele individuale

puteau fi păscute pe terenurile din hotarul obştei, ca o rămăşiţă a proprietăţii

colective. Existau şi norme cu privire la drumurile oilor, pornirea turmelor, aceasta

întrucât se practica şi păstoritul transhumant.

În ceea ce priveşte practicarea unor meşteşuguri de către membrii obştei

săteşti, normele de conduită recunoşteau celor care au deprins anume meserii,

precum olari, morari, fierari, etc., dreptul asupra bunurilor produse, precum şi

posibilitatea de a lucra pentru alţii contra plată.



Normele de conduită privind statutul persoanelor se întemeiază pe

principiul egalităţii, egalitate ce rezulta din stăpânirea devălmaşă a terenurilor şi din munca în

comun. Conducătorii obştei săteşti erau aleşi doar în funcţie de calităţile individuale, dovadă

că sfatul obştei era format din oameni buni şi bătrâni; de asemenea, aşa cum am mai arătat,

Adunarea megieşilor putea atribui anumite sarcini unor persoane din cadrul obştei.

Aceeaşi egalitate se manifesta şi în relaţiile din cadrul familiei,

în sensul că între soţi, pe de o parte, părinţi şi copii, pe de altă parte, exista

obligaţia reciprocă de întreţinere. Această obligaţie izvora din faptul că patrimoniul

familiei era rezultatul muncii colective a familiei. Căsătoria se realiza prin

consimţământul viitorilor soţi, urmat de binecuvântarea părinţilor şi a bisericii.

Divorţul putea fi obţinut în condiţii egale de ambele părţi, deoarece, în obştea

sătească, până în a doua fază a regimului turco-fanariot, divorţul putea fi obţinut

prin repudiere (se afirma de faţă cu martori fie că femeia nu se mai reîntoarce la

domiciliul conjugal, fie că aceasta nu mai este primită în domiciliul conjugal).

Exista egalitate şi pe plan succesoral, în sensul că descendenţii, fii sau

fiice, au vocaţie succesorală egală la moştenirea defunctului, după cum vocaţie

succesorală la moştenirea defunctului are şi soţul supravieţuitor.

În materia convenţiilor, operaţiile de schimb de bunuri sau de servicii

se realizau pe baza unor convenţii de mult practicate, cunoscute încă din epoca

Daciei Traiane, cu deosebirea că acele convenţii nu mai presupuneau forme

solemne laice, ca în dreptul daco-roman, ci sunt îmbrăcate în forma jurământului

religios. În cadrul obştei săteşti exista o sinonimie între sintagmele “lege

creştinească” şi “lege românească”. Vânzarea era contractul cel mai răspândit şi

avea ca efect transmiterea proprietăţii prin simplul consimţământ al părţilor.

Totodată se practica schimbul, dat fiind caracterul natural al economiei. Asemenea

acte aveau loc atât în interior, cât şi în târgurile de graniţă de pe linia Dunării

Alte norme de conduită se referă la reprimarea delictelor în sânul

obştei săteşti. Ca o reminiscenţă a practicilor prestatale, constatăm că se mai

aplica legea talionului. Însă, în paralel cu aceasta, se aplica şi sistemul compoziţiunii

voluntare, ca un corectiv adus sistemului răzbunării private. În sistemul compoziţiunii

voluntare, victima delictului putea renunţa la dreptul de răzbunare în schimbul unei sume



de bani, pe care o va plăti delincventul. Această sumă de bani ce urma a fi plătită victimei

reprezenta echivalentul dreptului la răzbunare şi se stabilea prin convenţia părţilor. Acest

sistem a evoluat după apariţia primelor formaţiuni statale, valoarea răscumpărării

dreptului de răzbunare nemaifiind stabilită de către părţi, ci de către stat. Acest sistem

purta numele de compoziţiune voluntară (secolele XI şi XIII e. n.). Altminteri, litigiul

este soluţionat fie prin dreptul de răzbunare, fie prin compoziţiunea voluntară, fie prin

hotărărea Sfatului oamenilor buni şi bătrâni, fie pe baza solidarităţii rudelor. Pedeapsa

pentru faptele grave consta din alungarea din cadrul obştei săteşti a vinovatului

Sfatul oamenilor buni şi bătrâni soluţiona litigiile din toate domeniile vieţii

sociale (cu privire la patrimoniu, la integritatea şi onoarea persoanelor, etc.), ocazie cu care

părţile administrau probele. Cele mai importante probe erau proba cu martori şi

jurămintele.

În paralel cu acestea se aplicau şi ordaliile, ca o reminiscenţa a sistemului

primitiv, deoarece toate popoarele primitive au practicat ordaliile. Prin ordalii, de

regulă, are loc o slujbă religioasă în vederea invocării voinţei divine, pentru ca

divinitatea să intervină şi să arate de partea cui este dreptatea în acel litigiu. Spre

exemplu, babilonienii au practicat ordalia apei, conform căreia, dacă o femeie

căsătorită era bănuită de infidelitate, femeia era cufundată în apele râului numărându-se

până al 100. Catolicii practicau ordalia fierului roşu. La daci şi la români s-a

aplicat ordalia pământului în procesele de hotărnicie. Conform acestei ordalii,

una dintre părţi sau o terţă persoană îşi presăra pământ pe cap sau pe umeri, invocând

divinitatea pământului, străbătea hotarul terenului în litigiu şi jura că acela este

adevăratul hotar. În Oltenia, pământul era purtat în traistă. După moartea celui ce

jurase, divinitatea urma a se pronunţa în legătură cu jurământul făcut. Celui ce jurase

drept urma “a-i fi ţărâna uşoară”. Dacă jurătorul minţise, zeitatea pământului se

răzbuna, aruncându-l afară din mormânt – “cum de te ţine pământul”.

Capitolul II. Apariţia primelor formaţiuni statale de tip feudal Copyright © DEPARTAMENT ID 200737


(formarea ţărilor)

Între secolele VIII şi IX e. n. asistăm la un proces de destrămare a obştilor

săteşti, în sensul că în unele obşti săteşti aleşii obştei, prin abuz, acaparează

pământurile megieşilor şi le transformă în proprietate privată, care cu timpul se va

transforma în feudă (mare domeniu feudal). Pentru a-şi apăra şi consolida

stăpânirea privată aceşti aleşi ai obştei s-au înconjurat de un aparat de slujitori, în

care vedem embrionul statului feudal. Prin consolidarea stăpânirii private şi

dezvoltarea aparatului de slujitori iau naştere formaţiunile statale de tip începător –

cnezate, voievodate, câmpulunguri, jupanate, etc. Dar aceste formaţiuni statale sunt

desemnate prin termenul generic de “ţară”. Cuvântul “ţară” vine de la latinescul

“terra”, dar la alte popoare latine, de pildă la francezi, cuvântul “ţară” este utilizat

cu sensul lui material – “pământ” – , pe când la români “terra” este utilizat în sens

politic, desemnează o formaţiune statală, iar “pământ”, în sens material, vine de la

latinescul “pavimentum”. Celelate popoare latine denumesc “ţara” în alţi termeni –

“pays” (Franţa), “paese” (Italia), care îşi au originea în latinescul “pagus”.

Între secolele XI şi XIII e. n. sunt menţionate o serie de ţări, mai ales prin Cronica

notarului anonim, Cronica lui Nestor (secolele XI şi XII e. n.) şi Cronica lui Simon de

Kezsa (Gesta hungarorum et hunorum). Astfel, în Transilvania secolelor X-XI e. n.,

existau Ţara Crişanei (condusă de către Menumorut), Ţara voievodului Glad, ducele

Banatului, Ţara Zarandului, Terra Ultrasilvana (condusă de Gelu), Ţara Făgăraşului,

Ţara Rodnei, Ţara Haţegului. La est de Carpaţi sunt menţionate Ţara Brodnicilor, Ţara

Bolohovenilor. La sudul Carpaţilor sunt menţionate Ţara lui Seneslau, Ţara Severinului,

Ţara lui Ioan, Ţara Vlaşca, Ţara Romanaţi, Ţara lui Litovoi, etc.

Se poate observa că aceste ţări sunt desemnate prin:

- determinative de ordin geografic (ex. – Ţara Loviştei);

- determinative de ordin etnic (ex. – Ţara Vlăsiei);

- numele conducătorilor (ex. – Ţara lui Litovoi).



Organizarea acestot ţări prezintă trăsături comune, dar şi nuanţe specifice.

Astfel, cnezatele puteau cuprinde unul sau mai multe sate, iar cneazul putea fi

proprietarul teritoriului pe care îl conducea politic, fiind în acelaşi timp şi feudal.

De asemenea, cneazul putea fi şi un ales dintre micii proprietari aflători într-un sat.

El exercita atribuţiuni administrative, militare şi judiciare. Cuvântul “cneaz” vine

fie de la cuvântul “koenig”, de origine vizigotă, fie de la latinescul “cuneus”.

Alte ţări erau conduse de voievozi, care exercitau atribuţii superioare celor

ale cnezilor, în sensul că voievodul era comandantul militar al tuturor cnezatelor

incluse în voievodat, dar exercita şi atribuţiuni administrative şi judiciare. Cneazul,

deci, îi era subordonat voievodului. Cuvântul “voioevod” este de origine slavă,

numai că instituţia este românească, deoarece la slavi voievodul exercita doar

atribuţiuni militare, şi era subordonat cneazului.

Alte formaţiuni statale erau conduse de juzi, iar altele de jupani. Termenul

de “jupan” se pare că vine de la tracul “diurpaneus”.

S-a susţinut în mod greşit că relaţiile de tip feudal sunt de sorginte germană

şi că românii ar fi preluat relaţiile de tip feudal în plan economic, social şi politic

de la germani, prin filieră maghiară. S-a demonstrat falsitatea acestei teoriei

tocmai în baza informaţiilor care ne-au fost transmise prin Diploma Ioaniţilor din

anul 1247 e. n. Această diplomă este un contract încheiat la 2 iunie 1247 e. n.

între regele Ungariei, Bela al IV-lea, şi Rembaldus, preceptorul Ordinului

Ospitalier (Ioanit).

Ordinul Ioaniţilor avea o organizare militară şi prin această diplomă şi-a

asumat obligaţia de a apăra zona din sudul Carpaţilor de năvălirile tătare.

La rândul său, regele Ungariei şi-a asumat anumite obligaţii faţă de cavalerii ioaniţi.

Diploma a fost încheiată în primul moment în care ungurii au venit în

contact cu românii din sudul Carpaţilor. În acel moment, în sudul Carpaţilor, erau

formate relaţiile economice feudale, structurile sociale specifice şi organizarea

politică de tip feudal. Acest fapt reiese din diploma menţionată, în care regele

Ungariei promite cavalerilor ospitalieri că îşi vor putea însuşi o parte din veniturile,



slujbele şi foloasele care se percepeau de pe marile domenii feudale din Ţara

Severinului, Ţara lui Farcaş, Ţara lui Litovoi şi Ţara lui Seneslau. Or veniturile,

slujbele şi foloasele menţionate în diplomă nu sunt altceva decât cele trei forme ale

rentei de tip feudal. Acestea desemnează renta în bani, în muncă şi în produse.

Rezultă deci că există la sud de Carpaţi mari domenii de pe care se percepeau

aceste forme ale rentei. Diploma în cauză îi desemnează pe marii proprietari

funciari ca “mai marii pământului”, iar ţăranii sunt denumiţi “rusticii valahi”.

Diploma vorbeşte despre existenţa unor ţări aflate sub conducerea unor voievozi.

Aceste date ne sunt confirmate şi de alte documente.Astfel, într-o scrisoare

adresată de către o comunitate creştină din sudul Moldovei în secolul al XIV-lea

Papei Inocenţiu al III-lea, se vorbeşte despre marii proprietari de pământ care erau

numiţi “cei puternici”.



Capitolul III. Legea ţării şi instituţiile sale

Secţiunea I. Formarea, sfera de cuprindere şi definirea Legii Ţării

Vechiul drept românesc, aşa cum precizează şi Dimitrie Cantemir, a fost ius

non scriptum, adică un dreptul nescris. La rândul său, Nicolae Bălcescu afirma că,

după întemeiere, ţările române nu au cunoscut legile scrise, că până la jumătatea

secolului al XVII-lea dreptul nostru comun a fost obiceiul juridic constituit într-un

veritabil sistem de drept. Obiceiul juridic reprezintă o regulă nescrisă, care aplicată

în mod continuu şi timp îndelungat capătă forţă juridică obligatorie.

Existenţa dreptului românesc nescris cu o puternică identitate a fost

recunoscută şi de către vecinii noştri. Astfel obiceiul juridic românsc a fost

denumnit în documentele oficiale redactate în limba latină de către cancelariile

străine ius valachicum, pe când în documentele cancelariilor domneşti ale ţărilor

române, obiceiul juridic era denumit Legea Ţării (obiceiul pământului). În

sintagma “obiceiul pământului”, termenul de “pământ” este utilizat cu înţelesul de

“ţară”. Expresia de “Legea ţării” desemnează cel mai bine conţinutul obiceiului

juridic românesc. Dovadă în acest sens este şi faptul că sintagma “Legea ţării” nu

este însoţită de un alt determinativ. În toate ţările române dispoziţiile Legii ţării au

fost aceleaşi.

În doctrina românească s-au formulat diferite teorii cu privire la originea Legii ţării.

Astfel, într-o primă opinie, profesorul Ioan Peretz afirmă că dreptul nostru ar

fi de origine romană. Acesta susţine că, aşa cum am preluat limba latină, tot aşa am

preluat şi dispoziţiile dreptului roman. Această teorie a fost dezvoltată de

profesorul Andrei Rădulescu într-o comunicare susţinută în anul 1938 la Academia

Română, în care a căutat să dovedească identitatea de fizionomie a instituţiilor

Legii ţării cu cele ale dreptului roman.

Într-o altă opinie, profesorul Gheorghe Fotino a susţinut că Legea ţării ar fi de

origine tracă.

A fost formulată şi o a treia teorie, în virtutea căreia profesorul Constantin

Dissescu a afirmat că Legea ţării a fost de origine slavă.



Toate cele trei teorii le considerăm moniste, deoarece văd originea Legii ţării

într-un singur sistem de drept. Totodată, aceste teorii sunt şi exclusiviste, deoarece

pleacă de la presupunerea că strămoşii noştri ar fi renunţat la tradiţiile lor juridice

şi au preluat fie dreptul roman, fie dreptul trac, fie dreptul slav.

În contrast cu aceste susţineri, Nicolae Iorga subliniază originalitatea Legii ţării,

arătând că aceasta este o creaţie românească, izvorâtă din modul de viaţă al strămoşilor

noştri. Această aserţiune se bazează pe realitatea conform căreia Legea ţării s-a format pe

fondul juridic daco-roman. Astfel, în epoca Daciei Romane, populaţia daco-romană a

creat un sistem de drept nou, original – dreptul daco-roman – , în care instituţiile juridice

romane au dobândit funcţii şi finalităţi noi. După retragerea aureliană, instituţiile juridice

daco-romane au fost preluate în obştea sătească şi adaptate noilor realităţi. Dar în obştea

sătească şi-au pierdut valoarea juridică obligatorie pentru că, o dată cu descompunerea

statului, nu s-au mai aplicat prin forţa de constrângere a acestuia.

După formarea statelor feudale, aceste norme şi-au redobândit valoarea

juridică, adică şi-au redobândit caracterul obligatoriu, fiind acum sancţionate de

către stat. Totodată, în procesul cristalizării relaţiilor de tip feudal, fondul juridic

daco-roman s-a îmbogăţit cu noi reglementări determinate de realităţile social-

economice ale acelor vremuri.

Doctrina juridică românească a dezbătut şi problema sferei de aplicare a Legii ţării.

Astfel, profesorul Gheorghe Fotino a afirmat că Legea ţării a reglementat

doar dreptul de proprietate imobiliară.

Nicolae Iorga a susţinut că Legea ţării a reglementat toate realităţile sociale

cu caracter agrar şi pastoral.

A. D. Xenopol a afirmat că Legea ţării a fost un drept cnezial, care a

reglementat organizarea primelor formaţiuni politice de tip statal.

În definirea sferei de aplicare a Legii ţării trebuie pornit de la spusele lui

Nicolae Bălcescu conform cărora multă vreme la români Legea ţării “a ţinut loc şi

de constituţiune politică şi de condică civilă şi de condică criminală”.

Sintetizând aceste susţineri, putem defini Legea ţării ca fiind un sistem de

drept atotcuprinzător, format din totalitatea normelor de drept nescris, ce



reglementează organizarea statelor feudale la nivel central şi local, regimul juridic

al proprietăţii, statutul juridic al persoanelor, organizarea familiei, succesiunile,

contractele, răspunderea colectivă în materie penală şi fiscală, reprimarea faptelor

infracţionale şi judecarea proceselor.

Secţiunea a II-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la domnie, Sfatul

domnesc şi dregătorii

În virtutea dispoziţiilor Legii ţării, statele feudale româneşti erau conduse de

către domni, Sfatul domnesc şi dregători.

Domnul era şeful statului, se afla în vârful ierarhiei feudale şi exercita

atribuţii de ordin administrativ, militar, judiciar şi legislativ. Astfel, în plan

administrativ, domnul hotăra cu privire la organizarea administrativ teritorială,

stabilea impozitele, numea şi îi revoca din funcţie pe înalţii dregători, avea dreptul de

a bate monedă, încheia tratate internaţionale, declara starea de pace sau de război.

Totodată domnul exercita tutela asupra bisericii. După căderea

Constantinopolului biserica devine dependentă faţă de domn. Domnul confirma

mitropoliţii, episcopii şi egumenii. Pe această cale biserica a fost dependentă faţă de

stat şi a acţionat prin autoritatea sa spirituală în direcţia promovării intereselor politice

ale statului. Sprijinul reciproc între stat şi biserică a fost necesar pentru că şi ungurii şi

polonezii, când doreau să supună ţările române, o făceau sub pretextul catolicizării.

Această situaţie se explică prin aceea că în ţările din vestul Europei statul depindea de

biserică, iar Papa exercita tutela asupra conducerilor politice ale statelor catolice.

Linia politică a acestor state era stabilită de către papalitate, care a promovat în mod

constant expansionismul statelor catolice asupra statelor ortodoxe.

În acelaşi timp, domnul era conducătorul armatei. La începutul instituţiei

domniei, rolul militar al domnului consta în coordonarea armatei formată din

steagurile boierilor. Începând din secolul al XV-lea, ca expresie a centralizării

puterii, domnul îşi creează armata proprie condusă de către dregători cu atribuţii

speciale în acest sens.

În calitate de şef al statului, domnul încheia tratate de alianţă sau comerciale

cu alte state şi declara pacea sau starea de război. De asemenea, domnul era



judecătorul suprem. În această calitate el putea judeca orice pricină, civilă sau

penală, în primă sau în ultimă instanţă. Procesele erau judecate de către domn

împreună cu Sfatul domnesc, dar hotărârile erau pronunţate în nume propriu şi nu

se bucurau de autoritatea lucrului judecat. Astfel că următorii domni puteau

rejudeca procesul şi da hotărâri contrare celor anterioare.

Domnul exercita şi atribuţii de ordin legislativ, prin intermediul hrisoavelor.

Domnul putea emite două categorii de hrisoave:

- hrisoave cu caracter individual – erau acte de aplicare a dreptului

la anumite situaţii concrete. Acestea nu erau izvoare de drept în sens formal.

- hrisoave cu caracter general – prin intermediul lor se introduceau

noi reglementări juridice. Purtau denumirea de hrisoave legislative şi erau izvoare

de drept în sens formal.

Aceste izvoare legislative erau adoptate, de regulă, cu acordul Sfatului

domnesc şi al dregătorilor.

Succesiunea la tron avea la bază sistemul electivo-ereditar. Domnul era ales

de către Ţară, adică de către adunarea vârfurilor societăţii feudale – boieri, cler,

comandanţii armatei. Se cerea ca viitorul domn să facă dovada că este de os

domnesc (este rudă în linie directă sau în linie colaterală cu unul dintre domnii

anteriori). Se mai cerea ca domnul să fie român, creştin ortodox şi să nu fie

însemnat (adică să nu aibă vreo infirmitate).

Boierimea, în scopul promovării intereselor sale, condiţiona alegerea domnului

de respectarea privilegiilor boiereşti, iar controlul respectării de către domn a acestor

privilegii şi imunităţi feudale era asigurat de către boieri prin intermediul Sfatului

domnesc. Prin Sfatul domnesc, boierii participau la conducerea statului.

Sfatul domnesc era un organism colectiv, care îşi desfăşura activitatea pe lângă

domn. Era format din reprezentanţii marii boierimi şi ai clerului. Numărul membrilor

Sfatului domnesc oscila între 12 şi 25. Sfatul era convocat în locuri şi la date fixate de

către domn. În cadrul atribuţiilor sale, acest organism îl sfătuia pe domn în probleme

de stat, confirma titlurile de proprietate, întărea daniile domneşti, precum şi acordarea

de imunităţi şi privilegii feudale, dând garanţia respectării acestora. De asemenea,



Sfatul domnesc participa la judecarea proceselor, dându-şi acordul faţă de soluţia

pronunţată de domn. Totodată Sfatul domnesc era cel care garanta respectarea de

către domn a tratatelor internaţionale.

Componenţa şi competenţa Sfatului au cunoscut şi ele o anumită evoluţie. Astfel,

în primele decenii de la formarea statelor feudale româneşti, Sfatul domnesc a fost format

doar din boieri de ţară, adică din boieri fără dregătorii. Acest fapt se explică prin aceea că

domnia a fost creaţia boierilor. Boierii l-au ales pe domn şi tot ei îi controlau activitatea

pentru ca domnul să nu le încalce drepturile şi privilegiile. Astfel că până spre jumătatea

secolului al XV-lea raportul de forţe dintre domn şi Sfatul domnesc a fost favorabil

acestuia din urmă. Dar, treptat, în Sfatul domnesc au intrat şi dregătorii, adică boierii ce

executau poruncile domneşti. Ilustrativă este situaţia de la începutul domniei lui

Alexandru cel Bun când un singur membru al Sfatului domnesc era dregător (pan Pană

vornicul), pentru ca la sfârşitul domniei acestuia raportul să fie invers. Această evoluţie a

componenţei şi competenţei Sfatului domnesc se reflectă şi în fizionomia hrisoavelor

domneşti. Astfel, în primele decenii după întemeiere domnii şi boierii hotărau împreună,

iar boierii îşi puneau peceţile pe hrisoavele domneşti, promiţând în acest fel că asigură

aplicarea în practică a acelor hrisoave. Mai târziu, boierii din Sfatul domnesc se rezumau

numai a lua act de hotărârea domnească, fără a mai exercita controlul asupra activităţii

domnului, care începe să guverneze ca un adevărat monarh.

Dregătorii erau înalţi demnitari ai statului ce exercitau atribuţii de ordin militar,

administrativ şi judecătoresc. Dregătoriile s-au format sub influenţa bizantină, mai întâi în

Ţara Românească şi apoi în Moldova, sub domniile lui Mircea cel Bătrân şi, respectiv

Alexandru cel Bun. Pentru că în societatea feudală nu erau clar delimitate formele de

activitate în cadrul statului, şi competenţa dregătorilor se caracteriza prin confuzia de

atribuţii.

În perioada imediat următoare întemeierii, când domnia încă nu se

consolidase, dregătorii îndeplineau anumite atribuţii în cadrul curţii, atribuţii ce

erau legate de persoana domnului. Dar treptat, paralel cu îngrădirea privilegiilor şi

imunităţilor boiereşti, precum şi o dată cu întărirea aparatului central de stat,

dregătorii au preluat în numele domnului conducerea efectivă a treburilor statului.



Ei erau numiţi de către domn, faţă de care depuneau un jurământ de credinţă.

Puteau fi oricând revocaţi şi nu erau remuneraţi pentru activitatea desfăşurată. Dar

ei beneficiau de danii domneşti pentru dreaptă şi credincioasă slujbă şi, totodată, li

se concedau veniturile unor teritorii şi primeau daruri de la subalterni. Erau

consideraţi mari dregători cei care făceau parte din Sfatul domnesc, pe când micii

dregători erau consideraţi subalternii lor.

Erau consideraţi mari dregători:

- banul – era cel mai important dregător în Ţara Românească; avea atribuţii

similare celor ale domnului în dreapta Oltului; administra Oltenia, comanda armata

şi judeca procesele; dacă această dregătorie era întâlnită doar în Ţara Românească,

pe celelalte le vom întâlni în ambele ţări române;

- logofătul – era şeful cancelariei domneşti, păstra şi aplica sigiliul

domnesc pe actele oficiale. Avea şi unele atribuţii judiciare;

- vornicul – era conducătorul slujitorilor curţii domneşti; asigura paza

hotarelor; judeca anumite procese penale. În Ţara Românească îşi exercita

atribuţiile doar în stânga Oltului. În Moldova erau doi mari vornici, cel al Ţării de

sus şi cel al Ţării de jos;

- postelnicul – era tălmaciul domnului şi sfetnicul de taină al acestuia;

coordona relaţiile cu alte state şi exercita jurisdicţia asupra funcţionarilor inferiori de

la curtea domnească;

- vistiernicul – răspundea de strângerea veniturilor statului şi de

asigurarea mijloacelor necesare pentru întreţinerea curţii şi a armatei; judeca

procesele cu privire la stabilirea şi perceperea dărilor; după instaurarea dominaţiei

otomane coordona şi strângerea haraciului);

- cămăraşul – administra veniturile domnului; activitatea sa începe din

secolul al XVIII-lea, când vistieria statului a fost separată de cămara statului);

- spătarul – păstra spada domnească, iar în anumite situaţii de război

prelua comanda armatei;

- hatmanul – este comandantul armatei în Moldova; este menţionat în

documentele istorice din vremea domniei lui Ieremia Movilă);



- stolnicul – administra grădinile, cămările şi pescăriile domneşti;

- paharnicul – avea în grijă pivniţele domneşti;

- comisul – răspundea de grajdurile domneşti.

Mai existau şi alţi dregători care nu făceau parte din Sfatul Domnesc şi care

exercitau atribuţii legate de persoana sau interesele domnului:

- armaşul – executa sentinţele pronunţate de către domn

- şetrarul – avea în grijă corturile domneşti în vreme de război;

- clucerul – aproviziona curtea domnească cu grâne;

- slugerul – aproviziona curtea domnească cu carne;

- pitarul – aproviziona curtea domnească cu pâine;

- căminarul – strângea dările cuvenite domnului;

- jitnicerul – avea în grijă magaziile cu grâne ale curţii domneşti.

Secţiunea a III-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la organizarea bisericii

Religia creştină a fost asimilată de către poporul român în procesul

etnogenezei prin propagarea de la om la om. Începută în vremea dominaţiei

romane, creştinarea daco-romanilor a continuat şi după retragerea aureliană între

secolele III şi X e. n. Primul strat al terminologiei religioase este format din

termeni latineşti. Dar după formarea statelor slave în sud, influenţa Patriarhiei de la

Constantinopol s-a exercitat prin filieră slavă. Acest fapt explică şi limbajul

bisericii ortodoxe române, format din termeni de origine latină, greacă şi slavă.

Limba slavonă a devenit limba de cult, cu toate că poporul şi nici măcar toţi preoţii

nu o cunoşteau. Ilustrativ în acest sens este Pravila de la Putna din 1581, scrisă în

slavonă, ce are şi o traducere interliniară în limba română.

Până în secolul al XIV-lea biserica ortodoxă română nu a avut o clară organizare

ierarhică. În 1359 se fondează Mitropolia Ţării Româneşti de la Curtea de Argeş, dependentă

de Patriarhia de la Constantinopol. Apoi au fost fondate Episcopiile Severinului, de

Râmnicu-Vâlcea şi Buzău. În Moldova, Mitropolia a fost fondată în 1388 şi a depins, mai

întâi, de Mitropolia Haliciului. Din 1401 Mitropolia Moldovei a devenit dependentă de

Constantinopol. Apoi au fost înfiinţate Episcopiile de Roman, Rădăuţi şi Huşi.



Fondarea mitropoliilor şi a episcopiilor a condus la o organizare ierarhică a

bisericilor şi mănăstirilor, precum şi a clerului. În fruntea bisericii se afla

mitropolitul, urmat pe scara ierarhică de episcopi, protopopi, stareţi şi preoţi.

Mitropolitul făcea parte din Sfatul domnesc, aflându-se în fruntea acestuia.

Domnul exercita tutela asupra bisericii, confirma mitropolitul, episcopii şi

egumenii. Totodată domnul, în virtutea lui dominium eminens (dreptul suprem al

domnului asupra întregului teritoriu al statului), exercita dreptul de control asupra

patrimoniului bisericii. Domnii ţărilor române, precum şi boierii, au donat bisericilor

întinse moşii, pe această cale formându-se marile domenii feudale bisericeşti, lucru

care a conferit bisericii o poziţie privilegiată în cadrul statului feudal.

Secţiunea IV. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la organizarea fiscală

În legătură cu organizarea fiscală, în ţările române domnul exercita un drept de

proprietate supremă asupra întregului teritoriu al statului – dominium eminens. Din

acest drept de proprietate supremă decurgea dreptul domnului de a percepe impozite

(dări) de la supuşii săi. Ţăranii aserviţi, însă, aveau asemenea obligaţii atât faţă de stat,

cât şi faţă de boieri. Aceste impozite erau percepute într-un sistem ce dădea expresie

celor trei forme ale rentei de tip feudal – renta în natură, renta în muncă şi renta în

bani. Faţă de faptul că până prin secolul al XVI-lea economia ţărilor române a fost

predominant naturală, predominau impozitele în natură şi în muncă. Mai târziu, în

secolele XVII şi XVIII trec, treptat, pe primul plan impozitele în bani.

Impozitele în natură se numeau dijme domneşti. Reprezentau a zecea

parte din produsele animaliere şi cerealiere, din produse piscicole şi din albinărit.

De aceea se mai numeau zeciuială (în Ţara Românească) şi deseatină (în

Moldova). Din secolul al XVI-lea, unele obligaţii în natură au fost transformate în

bani.

Dările în muncă erau denumite slujbe. Constau din diferite prestaţii

efectuate după o anumită planificare la construcţia sau la repararea cetăţilor,

drumurilor sau podurilor domneşti, efectuarea de transporturi, găzduirea curierilor

domneşti şi procurarea pentru aceştia a cailor de olac (de poştalion – vine din

turcescul “ulak”). Din secolul al XVIII-lea unele munci puteau fi răscumpărate



prin plata unor sume în bani, pe când altele au fost transformate în obligaţii

băneşti.

Impozitele în bani erau venituri constituite din o dare pe cap de persoană,

din diferite taxe şi din răscumpărarea dărilor în natură sau în muncă. Iniţial se

numeau dare sau dajdie, pentru ca mai târziu să se numească biruri. Până în

secolul al XVI-lea boierii nu plăteau impozite. Din secolul al XVI-lea au fost

impuşi şi ei, deşi se bucurau de unele scutiri.

Anumite categorii sociale se bucurau de unele scutiri. Era cazul dregătorilor,

curtenilor şi al negustorilor.

În ţările române, impozitele în bani erau stabilite pe grupe fiscale. Aceste

grupuri fiscale erau alcătuite pe criterii teritoriale, sociale, economice, etnice sau

chiar religioase. Astfel se stabileau sume globale pentru judeţe sau ţinuturi, oraşe

sau sate, moşii individuale sau grupe de moşii, cele plătite de armeni sau cele

plătite de catolici. Aceste sume globale se împărţeau apoi pe unităţi impozabile, în

funcţie de puterea economică a gospodăriilor sau a marilor domenii. Potrivit

Catastifelor lui Petru Şchiopul rezulta că fiecare sat avea de plătit o sumă globală,

împărţită apoi pe gospodării în funcţie de puterea lor economică, întrucât, în

virtutea acestor catastife, ţăranii înstăriţi (ţăranii de istov) plăteau impozite mai

mari, pe când ţăranii săraci (siromahii) plăteau impozite mai mici. Puterea

economică a fiecărei gospodării era apreciată în funcţie de numărul vitelor de

muncă. Starea materială a boierilor în vederea impozitării era apreciată după

întinderea moşiilor cultivate prin munca ţăranilor aserviţi. Dar aceste impozite erau

percepute în sistemul cislei (îşi are originea în slavonescul “cislo”, care

înseamnă număr), guvernat de principiul răspunderii solidare în materie fiscală,

căci dacă un membru al obştei săteşti se dovedea a fi insolvabil, birul său trecea

asupra sătenilor, în primul rând asupra rudelor şi vecinilor. O dată cu instaurarea şi

înăsprirea dominaţiei otomane, când birurile sporeau de zeci de ori, ţăranii dădeau

bir cu fugiţii, fiind insolvabili. Cei rămaşi în sat aveau obligaţia de a plăti suma

globală, astfel încât, în mod frecvent, în secolele XVI şi XVII, numeroase obşti

săteşti devin insolvabile neputând plăti statului impozitele. Acele obşti, ca urmare a



neplăţii birului, erau aservite fie către domnie, fie către boierul din vecinătate care

prelua plata impozitului. Pe această cale, multe dintre satele libere au ajuns să fie

aservite fie către domn, fie către boieri.

În acelaşi timp, statul feudal a fixat şi o serie de taxe cum erau cele pe

comercializarea produselor şi pe exploatarea subsolului.

Secţiunea a V-a. Dispoziţiile Legii Ţării cu privire la organizarea armatei

În primele decenii de la întemeiere, domnia era slabă, aparatul central al

statului era în curs de constituire, astfel încât cele mai importante funcţii ale

statului, inclusiv cele militare, erau exercitate de către boierii învestiţi cu imunităţi

sau privilegii. Aceşti boieri erau boierii de ţară (neamuri). Termenul de “neam”

vine de la latinescul “gentiles”, având înţelesul de fondatori. Ei aveau armate

proprii (steaguri) cu care răspundeau la chemările domniei în virtutea relaţiilor de

vasalitate. Cu timpul domnia s-a consolidat (în vremea lui Mircea cel Bătrân şi a

lui Alexandru cel Bun) şi astfel domnii şi-au format o oaste proprie (oastea cea

mică), formată din curteni, mica nobilime, orăşeni şi ţărani liberi.

În momente de primejdie era convocată oastea ce mare, la care

participau toţi locuitorii ţării, inclusiv ţăranii aserviţi.

În sens formal, comanda armatei era exercitată de către domn. În fapt, domnii

delegau comanda armatei fie marelui spătar, fie marelui vornic, fie marelui ban, fie marelui

hatman. Existau însă şi formaţiuni militare cu comandă proprie, exercitată de către căpitani,

agă sau de către postelnic. Din secolul al XVII-lea creşte importanţa mercenarilor în

armatele ţărilor române, deşi erau foarte costisitori. În secolele XVII şi XVIII asistăm la un

proces de destrămare, până la dispariţie, a armatelor din ţările române.

Secţiunea a VI-a. Organizarea administrativ-teritorială a ţărilor

române în conformitate cu dispoziţiile Legii ţării

În Ţara Românească şi în Moldova au fost cunoscute mari subdiviziuni

administrativ-teritoriale. Astfel, în Ţara Românească distingem între partea din stânga

Oltului (Muntenia) şi Oltenia. În Moldova, distingem între Ţara de sus şi Ţara

de jos. Oltenia şi Ţara de jos se bucurau de o largă autonomie. În acest sens, marele

ban, care era cel mai important dregător din Ţara Românească exercita în Oltenia



atribuţii similare celor ale domnului, putând pronunţa chiar pedeapsa cu moartea. În

Moldova, Ţara de jos era condusă de un mare vornic, care era cel mai important

dregător moldovean; acesta îşi avea reşedinţa la Bacău. Aceste subdiviziuni au luat

naştere în legătură cu desăvârşirea întemeierii, pentru că partea din dreapta Oltului şi

sudul Moldovei au fost incluse mai târziu în aceste state feudale.

Pe de altă parte, teritoriul Ţării Româneşti era împărţit în judeţe, iar cel al

Moldovei în ţinuturi. Judeţele şi ţinuturile s-au format pe teritoriile fostelor cnezate,

voievodate, etc., adică pe teritoriul primelor formaţiuni de tip statal. Aceste unităţi

administrativ-teritoriale s-au constituit în vederea conservării unei părţi din atribuţiile

exercitate înainte de întemeierea acelor formaţiuni feudale. Iniţial promovau interese

locale. Cu timpul, însă, în procesul consolidării domniei, aceste unităţi administrative

au fost integrate într-un sistem administrativ ierarhizat şi supuse administrării unor

dregători domneşti.

Judeţele şi ţinuturile erau conduse de dregători locali – judeţi, sudeţi (îşi

are originea în slavonescul “sud”, care desemna judecătoria), pârcălabi,

vornici. De aici putem observa că unele dregătorii, deşi au denumiri identice, au

un conţinut administrativ diferit. Vornicul, spre exemplu, poate exercita atribuţiuni

administrative la nivelul conducerii unui sat, judeţ, oraş sau pe lângă domnie. Nu

întâmplător, în documentele medievale, se precizează că înalţii dregători îşi

exercitau atribuţiunile la nivel central şi erau desemnaţi prin apelativul de “mare”.

Denumirile judeţelor vin, de regulă, de la denumirile râurilor care le

traversează (spre exemplu, Dolj vine de la Dole je, care înseamnă “Jiul de câmpie”;

Gorj vine de la Gore je, care înseamnă “Jiul de munte”); în Moldova, ţinuturile şi-au

preluat denumirea de la numele capitalelor (spre exemplu, Suceava, Iaşi, etc.) .

Conducătorii de judeţe şi ţinuturi exercitau atribuţii administrative, militare şi

judiciare. Erau ajutaţi de un aparat propriu, format din globnici (erau însărcinaţi cu

stabilirea şi încasarea amenzilor penale; denumirea îşi are originea în slavonescul

“globa”, care are înţelesul de amendă), vătafi (erau conducătorii slujbaşilor

domneşti), birari (erau însărcinaţi cu fixarea şi strângerea birului). Spre sfârşitul

secolulului al XVI-lea s-au suprapus acestora reprezentanţii domniei, care promovau



o politică de centralizare, pentru ca în secolul al XVII-lea să constatăm suprapunerea

celor două aparate într-unul unic, aflat în dependenţă faţă de puterea centrală.

În judeţe şi în ţinuturi existau localităţi rurale şi urbane.

Oraşele au apărut încă înainte de întemeiere, căci unele sate s-au transformat

în târguri, iar unele târguri au devenit oraşe. Denumirile însă nu corespund celor

din vechea Dacie Traiană. Având în vedere că după retragerea aureliană viaţa

urbană a încetat, oraşele au fost distruse, numele lor dispărând din memoria

românilor. Trebuie observat în legătură cu acest fenomen că unii susţin o teorie,

potrivit căreia populaţia daco-romană din spaţiul carpato-danubiano-pontic a

dispărut definitiv după retragerea aureliană, de vreme ce oraşele feudale româneşti

nu poartă denumirea celor din Dacia Traiană. Acest argument este fals, deoarece

denumirile oraşelor din Dacia Traiană au dispărut o dată cu oraşele, pe când

denumirile munţilor, ale apelor, ale localităţilor rurale s-au păstrat. Unele oraşe s-au

fondat în legătură cu activităţi comerciale (spre exemplu, Bârlad), exploatări

miniere (spre exemplu, Baia de Aramă), navigaţie fluvială (spre exemplu, Brăila),

organizarea ţinuturilor sau a judeţelor sau cu fondarea unor episcopii. După

întemeiere, numărul oraşelor a sporit, căci domnii, în virtutea lui dominium

eminens fondau oraşe noi fie pe teritoriile fără stăpân, fie pe moşiile lor. De

asemenea, şi unii boieri fondau oraşe pe moşiile lor (spre exemplu, Craiova şi

Târgu Jiu au fost o vreme în proprietatea boierilor Buzeşti). Statutul oraşelor era

stabilit fie prin hrisoave domneşti, fie conform obiceiului locului, adică conform

dispoziţiilor Legii ţării. În baza acestor statute, oraşele se bucurau de o anumită

autonomie administrativă, căci aveau organe proprii de conducere.

Conducerea unui oraş era exercitată de către Adunarea generală a

orăşenilor, care se întrunea cel puţin o dată pe an. Adunarea generală a

orăşenilor soluţiona problemele majore ale oraşului şi alegea membrii

Consiliului orăşenesc. Mandatul membrilor Consiliului orăşenesc era de un

an. În Moldova, oraşele erau conduse de un consiliu ales, format din un şoltuz şi

12 pârgari. În Ţara Românească, acest consiliu era format dintrt-un judeţ şi

12 pârgari.

Acest consiliu exercita pe plan local atribuţii relativ cuprinzătoare:



- organiza strângerea impozitelor;

- decidea cu privire la atribuirea de terenuri;

- rezolva problemele edilitare;

- avea atribuţii judiciare;

- organiza şi asigura întreţinerea armatei oraşului;

- asigura relaţiile cu domnia;

- întocmea acte oficiale şi, în acest sens dispunea de o pecete proprie;

- iar unele oraşe, mai dezvoltate, aveau chiar dreptul de a bate monedă

proprie (spre exemplu, Bârladul).

Începând din secolul al XVI-lea, o dată cu centralizarea puterii, peste aparatul

local al oraşelor se suprapune un aparat format din dregători domneşti – pristav

(anunţa ştirile oficiale), staroste (conducea un ţinut aflat la marginea ţării),

vameş (încasa veniturile vămii), vornicul de oraş (exercita atribuţii

judecătoreşti). Cu timpul, această dependenţă a oraşelor faţă de domnie sporeşte,

dar, cu toate acestea, oraşele din ţările române şi-au păstrat o anumită autonomie

până la formarea statului naţional român modern.

Teritoriul unui oraş cuprindea trei zone:

- vatra oraşului – era formată din clădiri;

- hotarul oraşului – era format din terenurile din jurul oraşului, cultivate

de către orăşeni;

- ocolul oraşului – era format dintr-un anumit număr de sate.

Începând din secolul al XVI-lea, cu aprobarea domnului, orăşenii se puteau

organiza în bresle.

Localităţile rurale erau de două feluri:

- sate libere;

- sate aservite.

Satele libere erau organizate după formula tradiţională în obşti săteşti

(libere). Satele libere se numeau moşneneşti în Ţara Românească şi răzeşeşti

în Moldova. După întemeiere, aceste sate s-au integrat în sistemul feudal de sine

stătător, iar unele dintre atribuţiile tradiţionale de autoconducere au fost preluate de

către stat, şi anume cele în materie administrativă şi judiciară. Cu toate acestea,



obştile săteşti au continuat să exercite chiar şi în epoca feudalismului dezvoltat o

serie de atribuţii privind soluţionarea litigiilor dintre săteni, înstrăinarea pământului

din obştea sătească şi răspunderea colectivă în materie penală şi fiscală.

Satele aservite se aflau pe domeniile feudale şi nu se bucurau de

autoconducere. Dimpotrivă, erau administrate de un reprezentant al boierului,

numit vătaf sau vataman.

Secţiunea a VII-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la dreptul de proprietate

În societatea feudală, cel mai important obiect al dreptului de proprietate a fost

pământul, care, conform dreptului medieval din întreaga Europa, inclusiv conform

dispoziţiilor Legii ţării, consacra proprietatea divizată asupra pământului. Întregul

teritoriu al statului se afla în proprietatea domnului în virtutea lui dominium eminens.

Pe de altă parte nobilii, clerul, ţăranii liberi, precum şi ţăranii aserviţi exercitau o

proprietate subordonată, denumită dominium utile. Acest sistem al proprietăţii

divizate îşi are originea în organizarea proprietăţii din provinciile romane.

Existenţa lui dominium eminens, ca proprietate supremă, este atestată prin

numeroase instituţii juridice reglementate de către dispoziţiile Legii ţării. Spre

exemplu, conform dreptului de predalică (preadalică) domnul, în calitate

de proprietar suprem, avea dreptul de a revoca toate donaţiile pe care le-a făcut

vasalilor săi, în ipoteza în care acei vasali şi-au încălcat obligaţia de dreaptă şi

credincioasă slujbă faţă de domnie. În al doilea rând, domnul avea dreptul să vină

la succesiunea tututor proprietăţilor funciare rămase fără moştenitori. Apoi domnul

avea un drept suprem de control asupra tuturor actelor prin care se transmitea

dreptul de proprietate asupra pământului, cum ar fi contractele de donaţie şi

contractele de vânzare, întrucât asemenea contracte produceau efecte juridice

numai dacă erau confirmate prin hrisov domnesc, ocazie cu care părţile

contractante aveau obligaţia de a-i dărui domnului o cupă confecţionată dintr-un

material preţios sau un cal de rasă. Această obligaţie purta numele, după caz, de

dare a calului sau a cupei, iar prin executarea ei se recunoştea autoritatea supremă a

domnului. Domnul putea fonda pe terenurile pustii sau pe cele pustiite noi



localităţi, putea decide cu privire la organizarea administrativ-teritorială, după cum

avea şi dreptul de a confisca moşiile boierilor hicleni.

Proprietatea subordonată – dominium utile – era exercitată, în primul rând,

de către nobili, cler sau chiar de către domn, în calitate de persoană particulară.

Cu privire la proprietatea boierească au existat discuţii, pentru că s-a

susţinut că proprietatea boierească a putut să apară numai după întemeiere, nu şi înainte,

pentru că boieria este un titlu nobiliar, titlu care nu decurge din calitatea de mare proprietar

funciar, ci se acordă prin hrisov domnesc. Astfel, dacă boieria, ca titlu nobiliar, este

posterioară întemeierii, s-a considerat pe cale de consecinţă că şi proprietatea boierească este

posterioară întemeierii şi că provine din danie domnească. Aceşti autori nu au făcut distincţia

între calitatea de boier în sens economic şi calitatea de boier în sens politic, deoarece boier în

sens economic poate fi considerat orice mare proprietar funciar, pe când boierul în sens

politic este acel mare proprietar funciar care a fost înnobilat de către domn prin hrisov

domnesc. Prin urmare, boieri în înţeles economic au existat şi înainte de întemeiere, aşa cum

a existat şi marea proprietate funciară. De pildă, Constantin Căpitanul şi-a dat seama că

boierii sunt mai vechi decât instituţia domniei, căci spune în legătură cu înteneierea Ţării

Româneşti următoarele: “atunci s-au adunat boieri de au fost de neam mare şi puseră

banovăţ un neam de le zice Basarabi”. De asemenea, Ioan de Târnave afirmă că boierii din

Moldova s-au întrunit şi au hotărât să îl cheme pe Bogdan din Maramureş şi să-l aleagă

domn al Moldovei. Observăm deci că Ioan de Târnave şi Constantin Căpitanul recunosc

celor ce s-au strâns în jurul lui Basarab şi a celor ce l-au chemat pe Bogdan calitatea de

boieri. De aici rezultă că marea proprietate boierească este anterioară întemeierii. După

întemeiere, proprietatea boierească putea izvorî şi din dania domnească. Iniţial, aceste donaţii

aveau caracter viager, pentru ca, începând din secolul al XV-lea să devină ereditare.

Trăsătura dominantă a marii proprietăţi feudale este imunitatea de tip feudal.

În virtutea acestor imunităţi, boierii puteau exercita pe teritoriile lor o parte din

funcţiile statului, în sensul că boierii îşi administrau domeniile prin aparatul

propriu de slujitori, asigurau strângerea impozitelor pentru domnie, întreţineau o

armată proprie, judecau procesele pe domeniile lor. Existenţa acestor imunităţi se

explică, în primul rând, prin faptul că marii boieri (boierii de ţară) sunt



întemeietorii ţărilor române. Ei au creat statul feudal, unindu-se în jurul unui

voievod pe care l-au ales domn şi căruia i-au transmis o parte din atribuţiile lor

militare, administrative şi judiciare, atribuţii pe care domnul urma să le exercite

prin aparatul propriu, central, la nivelul întregului stat feudal proaspăt format. În

acelaşi timp, întemeietorii au înţeles să păstreze şi pentru ei o parte din vechile

atribuţii exercitate odinioară ca şi voievozi, juzi, cnezi, jupani, etc., pe care le-au

exercitat, în calitate de boieri de ţară, după întemeiere, în forma imunităţilor de tip

feudal. În al doilea rând, imunităţile consacrate prin dispoziţiile Legii Ţării se

explică şi prin faptul că, în primele decenii, aparatul central nu era suficient de

puternic şi de bine organizat pentru a putea exercita toate funcţiile statului, astfel

încât în primele decenii după întemeiere, funcţiile statului au fost împărţite între

domn şi boierii de ţară învestiţi cu imunităţi şi exercitate în paralel de către aceştia.

În limbajul Legii ţării, în Ţara Românească imunităţile erau desemnate prin

ohabă (îşi are originea în slavonescul “ohaba”, care are înţelesul de moşie ereditară),

iar în Moldova prin uric (este de origine maghiară, “orok” având înţelesul de moşie

ereditară). Iniţial, aceste imunităţi erau acordate de către domn boierilor de ţară printr-o

formulă concentrată, de natură să ne arate că boierul de ţară putea să exercite pe

domeniul său toate atribuţiile de tip statal, de unde rezultă că imunitatea nu decurgea

din calitatea de mare proprietar feudal, ci se acorda de către domnie prin hrisov

domnesc. În Ţara Românească se utiliza formula “să-i fie de ocină şi ohabă”

(cuvântul “ocină” îşi are originea în slavonescul “ocina”, care înseamnă proprietate),

iar în Moldova se utiliza formula “să-i fie uric cu tot venitul”. Cu timpul însă, după

domniile lui Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun, puterea centrală se consolidează

(în timpul domniilor lui Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare), domnii fiind în măsură să

exercite funcţiile statului. Asistăm, astfel la un proces de restrângere a imunităţilor,

încât în vremea lui Ştefan cel Mare, de regulă, imunităţile de tip feudal se acordau

printr-o formulă descriptivă, arătându-se expres ce anume atribuţii poate exercita

boierul de ţară pe domeniul său, atribuţii însă precis determinate. Mai mult decât atât,

se constată că în secolul al XV-lea unii boieri de ţară exercită imunităţile nu doar

asupra domeniilor lor, ci şi asupra unor sate libere din vecinătate, ceea ce nu înseamnă



că aceste sate au devenit dependente, pentru că ele nu şi-au pierdut dreptul de

proprietate asupra pământului, ci doar dreptul de a se autoadministra. Aceste cazuri

erau menţionate în documente şi se caracterizau prin aceea că se preciza că imunitatea

se exercită acolo unde a fost cneaz sau jude o anumită persoană (spre exemplu, “să-i

fie de uric acolo unde a fost cneaz Dragomir”).

Apare şi proprietatea bisericească, ce îşi are originea exclusiv în daniile

făcute de către domn sau de către particulari. Aceste danii erau făcute în scopuri

pioase, iar bunurile care făcuseră obiectul lor nu puteau fi înstrăinate fără

consimţământul expres al donatorilor. Înaltul cler se bucura pe domeniile sale de

imunităţi mult mai largi decât cele acordate boierilor, în special în materie judiciară,

pentru că aici înaltul cler se bucura de o deplină autonomie faţă de domni. Cu timpul,

a început să se practice închinarea mănăstirilor către Muntele Athos, astfel încât cele

mai multe dintre venituri nu au mai fost utilizate în scopuri pioase.

Dar şi domnul avea domeniile sale private, ce aveau regimul

proprietăţii nobiliare, pe care domnul le dobândise fie înainte de înscăunare, fie

ulterior înscăunării. Domnul, în calitate de mare proprietar funciar, putea exercita

pe domeniile sale imunităţi de tip feudal.

În sfera lui dominium utile intră şi proprietatea ţăranilor liberi,

organizaţi în obşti. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la fizionomia dreptului de

proprietate asupra moşiei obştei săteşti poartă amprenta străvechilor tradiţii, în

sensul că obştea sătească exercita chiar şi în feudalismul dezvoltat un drept

superior de supraveghere şi control asupra întregului hotar al obştei, în ciuda

faptului că, după întemeiere, străvechea folosinţă pe care o exercitau sătenii asupra

vetrei satului (formată din casele, curţile şi grădinile ţăranilor) şi terenurilor arabile

se dezvoltase într-o veritabilă proprietate privată. Aceasta, conform străvechii

tradiţii, putea fi extinsă prin muncă proprie, prin desţeleniri şi defrişări. Aceste

extinderi ale proprietăţii private trebuiau aprobate de către Adunarea megieşilor

sau de către domn, dacă era vorba de terenurile nimănui. Astfel, s-au format, pe

lângă loturile matcă, prisăcile, viile, poienile, fâneţele, braniştile, grădinile de

legume, vadurile de moară şi morile.



Vadurile de moară, atunci când apa se afla în proprietatea obştei, puteau

fi atribuite unuia dintre membrii obştei. În ipoteza în care marile ape, care erau în

proprietatea domnului, treceau prin hotarul obştii, vadul de moară putea fi atribuit

unuia dintre membrii obştii prin hrisov domnesc.

Toate aceste stăpâniri private aveau un regim juridic diferit, reglementat prin

norme de sine stătătoare. De aceea, în terminologia noastră medievală, întâlnim

termeni ca legea prisăcilor, legea viilor, legea braniştelor, etc.

Dispoziţiile cu privire la obştea sătească au consacrat atât proprietatea

privată, cât şi stăpânirea devălmaşă. Proprietatea privată purta asupra vetrei satului,

asupra terenurilor destinate agriculturii (ţarini – termen românesc) şi asupra

terenurilor dobândite prin muncă proprie, iar păşunile, podurile şi apele se aflau în

stăpânirea devălmaşă, conform vechilor tradiţii româneşti.

Cei ce deţineau pământ cu titlu de proprietate privată aveau acces şi la exploatarea

bunurilor aflate în devălmăşie, cu condiţia de a nu le schimba destinaţia. Dar în ciuda

faptului că teritorii întinse din moşia obştei se aflau în proprietate privată, totuşi obştea

sătească a păstrat şi exercitat un drept superior de supraveghere şi control asupra

întregului hotar al obştei săteşti, adică asupra întregii moşii a obştei, în vederea asigurării

unităţii economice a obştei săteşti. În acest sens, avem, mai întâi, în vedere faptul că

megieşii, în calitatea lor de proprietari asupra pământului, aveau dreptul de dispoziţie,

astfel încât a apărut pericolul ca terenuri din hotarul obştei să fie transmise unor persoane

străine de obştea sătească, fenomen de natură a afecta unitatea economică a obştii. De

aceea, dispoziţiile Legii ţării au preluat din dreptul romano-bizantin un procedeu juridic

numit dreptul de protimis (dreptul de precumpărare şi

răscumpărare). În virtutea dreptului de precumpărare pe care îl puteau exercita

megieşii din obşte şi, în primul rând, rudele şi vecinii aceluia care dorea să-şi

vândă ocina (proprietatea ereditară), trebuia făcută publică intenţia de vânzare fie

la trei târguri succesive, fie trei duminici la rând, în biserică, după slujbă. Dacă se

îndeplineau aceste forme de publicitate şi nici un membru al obştei nu dorea să-şi

exercite dreptul de precumpărare (de preemţiune), atunci terenul putea fi înstrăinat

unei persoane din afara obştei. Dacă terenul era vândut fără respectarea dreptului



de precumpărare, actul respectiv era nul. Dacă însă terenul fusese înstrăinat cu

respectarea formelor de publicitate unei persoane din afara obştei, în termen de un

an de la data vânzării, oricare membru al obştei se putea răzgândi şi putea să

exercite dreptul de răscumpărare, adică întorcea preţul cumpărătorului străin de

obşte. Pe această cale terenul revenea în stăpânirea unui membru al obştei.

Pe de altă parte, Legea ţării a creat un procedeu juridic de natură să anihileze

dreptul de protimis, întrucât dreptul de protimis dobândise o funcţie originală, în

sensul că a fost utilizat cu precădere în vederea asigurării solidarităţii obştei săteşti.

Pentru a contracara un asemenea drept, favorabil ţăranilor liberi, Legea ţării a creat

o instituţie favorabilă boierilor – înfrăţirea pe moşie.

Vechile popoare au practicat înfrăţirea ca pe o formă de creare a rudeniei

artificiale, ca o reacţie la fenomenul descompunerii ginţilor, pentru că ginţile erau

comunităţi întemeiate pe rudenia de sânge. În momentul în care ginta începe să se

descompună în mari familii patriarhale, oamenii încep să aibă sentimentul izolării,

încât apare înfrăţirea prin amestecul sângelui ca formă artificială a creării rudeniei

de sânge. Ulterior înfrăţirea a evoluat în sensul că în epoca feudală se practica

înfrăţirea pe biblie, devenind fraţi de cruce.

Dar pe lângă această formă a înfrăţirii moştenită de demult, Legea ţării a

creat o nouă variantă a infrăţirii, şi anume înfrăţirea cu efecte

patrimoniale. Conform acestui procedeu, două sau mai multe persoane se

înfrăţeau pe anumite bunuri, în sensul că înfrăţiţii puneau în comun acele bunuri şi

deveneau fraţi nedespărţiţi (coproprietari ai acelor bunuri). Cum, de regulă, se

puneau în comun moşii, înfrăţirea cu efecte patrimoniale a fost reglementată de

Legea ţării sub denumirea de înfrăţirea pe moşie. De regulă, cei înfrăţiţi

puneau în comun moşiile lor, în înţelesul că fiecare venea cu moşia proprie.

Uneori, înfrăţirea se realiza între mai multe persoane pe moşia unei singure

persoane, astfel încât cei înfrăţiţi deveneau coproprietarii unei moşii. Boierii

români au recurs la forma înfrăţirii pe moşie, deoarece boierul se înfrăţea cu

ţăranul din obşte pe pământul acestuia din urmă. Pe această cale, boierul înfrăţit

devenea rudă cu ţăranul şi coproprietar. Ca atare, putea să exercite dreptul de

precumpărare şi de răscumpărare, întrucât era considerat membru al obştii. Prin Copyright © DEPARTAMENT ID 200759


achiziţii succesive, boierii reuşeau să dobândească toate terenurile din hotarul

obştei săteşti şi, pe cale de consecinţă, să îşi aservească obştile libere. Iată cum, în

evoluţia sa seculară, dreptul de protimis combinat cu înfrăţirea pe moşie s-a

transformat într-o puternică armă juridică îndreptată împotriva ţăranilor liberi.

Pe lângă proprietatea nobiliară şi cea a ţăranilor liberi, dispoziţiile Legii ţării

au consacrat şi proprietatea ţăranilor aserviţi. Ţăranii aserviţi se aflau pe

domeniile nobiliare, se aflau în dependenţă faţă de nobili sau faţă de cler şi aveau

un statut juridic inferior. Această problemă trebuie observată în paralel cu modul în

care era structurat orice domeniu feudal.

Domeniile feudale cuprindeau două părţi:

- două treimi din domeniu erau atribuite spre folosinţă ţăranilor aserviţi;

- rezerva boierească, care cuprindea o treime din domeniul feudal, se

afla în proprietatea absolută a feudalului.

Ţăranii aserviţi aveau obligaţia de a munci întreaga moşie. Recolta de pe rezerva

boierească aparţinea nobilului, iar recolta obţinută de pe terenul dat în folosinţă era

împărţită, deoarece ţăranul aservit reţinea nouă zecimi din aceasta, iar boierul restul de

10% din recoltă sub forma zeciuielii. Aşadar, ţăranii aserviţi stăpâneau pământul cu titlu

de folosinţă. Acest drept de folosinţă asupra terenului se exercita pe baze legale, şi nu pe

baze contractuale, deoarece, conform dispoziţiilor Legii ţării, boierii aveau obligaţia să

pună la dispoziţia ţăranilor aserviţi două treimi din moşie. Dacă boierii nu respectau

această obligaţie ce rezulta din dispoziţiile Legii ţării, aceştia puteau fi chemaţi în faţa

domniei şi pedepsiţi pentru încălcarea Legii ţării.

În secolul al XVIII-lea, prin reformele înfăptuite de către Constantin

Mavrocordat, s-a desfiinţat sistemul aservirii ţăranilor, încât de atunci ei

dobândeau dreptul de folosinţă asupra pământului boieresc prin contract; boierii,

profitând de situaţia în care se aflau ţăranii, le impuneau prin contract obligaţii

mult mai grele decât cele care rezultau din Legea ţării. Iată de ce s-a afirmat că prin

desfiinţarea aservirii ţăranilor şi prin înlocuirea regimului legal cu cel contractual

ţăranii aserviţi au avut numai de pierdut.



Totodată, Legea ţării le recunoştea ţăranilor aserviţi dreptul de a exercita o

stăpânire personală asupra terenurilor defrişate sau desţelenite doar cu acordul boierului,

precum şi asupra unor suprafeţe de pământ situate în afara domeniilor feudale.

La rândul lor, conform obiceiului, şi orăşenii exercitau un drept de

proprietate, căci oraşele noastre medievale cuprindeau vatra satului, ocolul şi

hotarul oraşului. Vatra oraşului era zona în care se construiau clădiri, ateliere,

locaşuri de comerţ şi de cult. Hotarul oraşului cuprindea terenurile cultivate de

către orăşeni, iar ocolul, aşa cum am mai arătat, cuprindea un număr de sate

dependente de oraş. Orăşenii ce practicau meşteşugurile exercitau proprietatea

asupra atelierelor şi mărfurilor produse, negustorii exercitau proprietatea asupra

locaşurilor de comerţ şi asupra mărfurilor. În acelaşi timp, şi unii şi alţii exercitau

proprietatea asupra pământului, pentru că unii dintre aceştia practicau agricultura.

Şi robii exercitau un drept de proprietate, recunoscut de Legea

ţării, dovadă că existau dregători inferiori – juzii de ţigani – ce strângeau

impozitele plătite de robi pe sălaşurile lor. De asemenea, cei care practicau unele

meşteşuguri, exercitau şi un drept de proprietate asupra uneltelor de lucru.

Secţiunea a VIII-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la statutul juridic

al persoanelor

Persoanele au capacitate de drept şi capacitate de fapt.

Capacitatea de drept desemnează aptitudinea fiinţelor umane de a fi subiecte de drept.

Capacitatea de fapt desemnează aptitudinea fiinţei umane de a avea

reprezentarea consecinţelor actelor şi faptelor sale.

În dreptul modern, capacitatea persoanelor este unitară, pe când în dreptul

sclavagist era foarte diversificată. În societatea feudală capacitatea persoanelor era

reglementată printr-un sistem al castelor de tip feudal, caste care reprezentau

categorii sociale închise şi ereditare şi care au un statut juridic de sine stătător.

Conform Legii ţării, existau cinci asemenea caste:

- boierii;

- ţăranii liberi;

- ţăranii aserviţi;



- orăşenii;

- robii.

Conceptul de “boier” are, în istoria noastră socială, două accepţiuni:

una economică şi una politică.

Din punct de vedere economic, erau consideraţi boieri marii proprietari funciari.

Din punct de vedere politic, erau consideraţi boieri doar marii proprietari

funciari care fuseseră înnobilaţi de către domn prin hrisov domnesc.

În documentele vremii redactate în slavonă, în Ţara Românească boierii

erau denumiţi jupani, pe când în Moldova erau numiţi pani. În documentele

redactate în latină erau denumiţi barones sau boyarones.

Boierii erau de mai multe feluri.

Conform unui prim criteriu, boierii se clasificau în:

- dregători domneşti;

- boieri de ţară.

Alt criteriu ne face să delimităm boierii mari de boierii mici.

Iniţial, boierii de ţară au împărţit cu domnul exerciţiul funcţiilor statului,

prin intermediul Sfatului domnesc. Raportul de forţă, însă, s-a schimbat, astfel

încât odată cu centralizarea, atribuţiile boierilor de ţară au fost preluate de către

dregătorii domneşti (boierii de slujbe). Relaţiile dintre domn şi boieri erau

reglementate în sistemul vasalităţii, în sensul că relaţiile domn-boieri se stabileau

pe baze contractuale, cu drepturi şi obligaţii reciproce, şi constituiau baza politică a

sistemului feudal. Boierii aveau obligaţiile de a răspunde cu steagurile lor la

chemarea domniei, de a duce la îndeplinire poruncile domneşti şi de a presta o

dreaptă şi credincioasă slujbă. Domnul avea obligaţiile de a-i proteja pe boieri faţă

de pericolele interne şi externe şi de a-i milui (a le face donaţii) pentru dreaptă şi

credincioasă slujbă.

În practica feudală s-a constatat că doar boierii s-au bucurat de plenitudinea

drepturilor politice şi civile, pe când celelalte categorii sociale aveau un statut juridic inferior.

Ţăranii liberi trăiau fie în obşti săteşti libere, fie în afara obştilor săteşti.

Cei ce trăiau în afara obştilor se numeau cnezi (judeci), căci după întemeiere



unii dintre cnezi (judeci) s-au transformat în boieri, pe când alţii au decăzut în

rândurile ţăranilor liberi. De aceea, în epoca feudalismului dezvoltat ţăranii liberi

sunt desemnaţi prin termenul de “judec”.

Obştile săteşti libere exercitau şi pe mai departe un drept de autoconducere, mai

restrâns, faţă de faptul că obştea liberă a fost inclusă în stat, iar o parte dintre atribuţiile ei

de autoconducere au fost preluate de către organele specializate ale statului.

Ţăranii aserviţi, în secolele XV şi XVI, erau denumiţi rumâni în Ţara

Românească, vecini în Moldova şi iobagi în Transilvania.

Unii autori au susţinut că exista un drept distinct ce reglementa statutul juridic

al rumânilor şi care nu se confunda cu Legea ţării. Această teorie a fost susţinută de

profesorul Constantin Giurescu. În documentele noastre medievale, termenul de

“rumân” are şi înţeles etnic şi înţeles social, astfel încât dreptul rumânesc la care se

referea profesorul Constantin Giurescu, care îl considera ca fiind diferit de Legea ţării,

este de fapt un drept al românilor, deoarece sintagma de “drept rumânesc” nu

desemnează un drept social, ci unul etnic. Prin forţa argumentului se poate observa cu

uşurinţă că dreptul rumânesc se confundă cu Legea ţării, ceea ce nu înseamnă că

Legea ţării nu cuprindea şi norme aplicate doar ţăranilor aserviţi.

Statutul juridic al ţăranilor dependenţi era definit, în primul rând, prin

dreptul de proprietate incompletă pe care boierii îl exercitau asupra lor, deoarece ei

puteau fi vânduţi doar odată cu moşia. Totodată, ei aveau faţă de boieri obligaţiile

care decurgeau din cele trei forme ale rentei de tip feudal, precum şi dreptul de a

primi pământ în folosinţă şi de a păstra o parte din recoltă.

Procesul de aservire a ţăranilor a cunoscut două momente principale. Primul

este dependenţa personală, iar al doilea legarea de pământ a ţăranilor.

Dependenţa ţăranilor este cunoscută încă din epoca întemeirii, fiind mai

târziu completată cu legarea de pământ. Prin urmare, nu trebuie confundat

conceptul de “aservire” a ţăranilor cu dependenţa personală, căci aservirea

presupune întrunirea şi a dependenţei personale, şi a legării de pământ. Până spre

sfârşitul secolului al XVI-lea, ţăranii se aflau în dependenţă personală faţă de

boieri, căci aveau obligaţia de a executa poruncile boiereşti. În caz contrar puteau



fi certaţi, adică pedepsiţi, de către domn sau de către boieri. Dacă îşi executau

obligaţia de ascultare, precum şi obligaţiile pecuniare faţă de boieri, se puteau

muta oricând pe altă moşie. Abia la sfârşitul secolului al XVI-lea dependenţa

personală a fost completată cu legarea de pământ.

Legarea de pământ a fost pusă în mod greşit pe seama lui Mihai Viteazul,

întrucât acesta, în toamna anului 1595, după bătălia de la Călugăreni a dat un

aşezământ cunoscut sub denumirea de Legătura lui Mihai. Prin acest aşezământ s-a

precizat “care pe unde va fi să fie vecin pe veci”. De aici s-a tras concluzia că

Mihai Viteazul i-ar fi legat pe ţăranii aserviţi de pământ. Numai că, acea afirmaţie

a lui Mihai, care, de fapt, este un ordin, a fost scoasă din context. Avem în vedere

faptul că după Călugăreni, Mihai s-a retras, iar ţăranii aserviţi au început a fugi de

frica turcilor în Oltenia, iar boierii din Muntenia şi-au exercitat dreptul de a-i

urmări pe ţăranii fugari şi de a-i readuce pe moşii. În acele condiţii, Mihai a dat

aşezământul cu pricina, prin care le-a interzis boierilor să-i urmărească pe ţăranii

fugari şi să îi readucă pe moşii, astfel încât acei ţărani au rămas în Oltenia. Pe

această cale, ţăranii au fost dezlegaţi de pământ în Muntenia, fiind legaţi de pământ

în Oltenia. Aceasta nu însemană că Mihai Viteazul a creat instituţia legării de

pământ a ţăranilor aserviţi, deoarece boierii, aşa cum s-a arătat, aveau dreptul de a-i

urmări pe ţăranii fugari şi înaintea Legăturii lui Mihai. Din acel moment, în

documentele vremii acei ţărani sunt numiţi “rumâni de legătură”.

Aservirea ţăranilor s-a realizat, la origine, prin silă şi cotropire, adică prin

mijloace violente. Mai târziu, după întemeiere, Legea ţării a creat procedee juridice

prin intermediul cărora ţăranii liberi puteau fi aserviţi, cunoscute sub denumirea de

“forme de cădere în rumânie”.

O primă formă este contractul de vânzare, căci, în mod relativ frecvent,

ţăranii liberi îşi vindeau unui boier pământul şi libertatea. Altfel spus, înstrăinarea

pământului nu atrăgea după sine căderea în rumânie, pentru aceasta fiind necesară

o clauză expresă care să prevadă înstrăinarea libertăţii.



Altă formă de creare a rumâniei era contractul de donaţie. Pe această cale, ţăranul

dona boierului pământul odată cu libertatea. Clauza prin care se înstrăina libertatea trebuia

să prevadă în mod expres acest lucru, ca şi în cazul contractului de vânzare-cumpărare.

Ţăranii liberi puteau cădea în rumânie şi prin efectele produse de contractul

de împrumut. Ţăranii liberi care contractau împrumuturi băneşti de la boieri

includeau la sfârşitul contractului o clauză expresă, prin care se prevedea că, dacă

debitorul nu plăteşte la scadenţă, va cădea automat în rumânie.

Ţăranii liberi mai cădeau în rumânie prin efectele hotărârilor judecătoreşti.

Precum ştim, în cadrul obştilor săteşti libere a funcţionat principiul răspunderii

colective în materie fiscală şi în materie penală. În virtutea acestui principiu, dacă

membrii obştii nu puteau plăti suma globală, era aservită boierului ce plătea acea

sumă sau de către domnie.

În materie penală, răspunderea colectivă rezulta din faptul că, după

întemeiere, obştea sătească a pierdut dreptul de a judeca faptele penale, dar a păstrat

dreptul de a-i urmări pe infractori şi de a-i preda slujitorilor domneşti, pentru ca

statul să îi judece şi să îi pedepsească. Dacă obştea nu îşi îndeplinea obligaţia de a

depista infractorul, era condamnată la plata unei amenzi penale. În caz de neplată a

amenzii, obştea era aservită fie către domnie, fie către boierul care plătea amenda.

În mod simetric, Legea ţării a creat şi procedee prin care se putea obţine ieşirea din

rumânie. Menţionăm răscumpărarea din rumânie prin plata unor sume de bani, iertarea

de rumânie şi hotărârea judecătorească, deoarece uneori Sfatul domnesc judeca procesele

dintre boieri şi ţăranii aserviţi şi, constatându-se că ţăranii au fost aserviţi prin silă, li se

dădea dreptate şi, pe această cale, îşi redobândeau libertatea şi pământul.

În ceea ce priveşte statutul juridic al orăşenilor, Legea ţării le

recunoaşte un drept de autoconducere exercitat prin Adunarea orăşenilor, Consiliul

orăşenesc şi prin breslele de meşteşugari, acestea din urmă începând a fi organizate

încă din secolul al XVI-lea în oraşe.

Orăşenilor nu li se aplica, potrivit dispoziţiilor Legii ţării, un statut unitar,

deoarece conceptul de “orăşean” are un conţinut neomogen.

Orăşenii erau împărţiţi în trei categori:



- patriciatul oraşelor, care era format din privilegiaţii care exercitau

conducerea oraşelor;

- negustorii şi meşteşugarii;

- agricultorii, care lucrau terenurile aflate în hotarul oraşului. Aceştia

puteau fi liberi sau aserviţi.

Robii au un statut juridic reglementat prin dispoziţiile Holobskoe

pravo (dreptul holobilor sau al robilor), norme ce aparţineau Legii Ţării. La

origine, robii proveneau dintre pecenegi şi cumani, mai târziu dintre tătari şi ţigani.

De aici putem trage concluzia că un creştin nu putea fi rob în statele feudale

româneşti. Din punct de vedere juridic, robul nu era considerat a fi persoană, nu avea

capacitate juridică, nu era considerat subiect de drept, era asimilat bunurilor. Cu

toate acestea, spre deosebire de sclav, care putea fi ucis, robul nu putea fi ucis de

către stăpânul său fără ca acesta din urmă să nu rămână nepedepsit. În schimb, robul

putea fi supus unor corecţii fizice. În cazul în care robii ar fi comis vreun delict,

stăpânul îi putea abandona în mâinile victimei delictului pentru ca victima să îşi

exercite asupra lor dreptul de răzbunare, după cum stăpânul putea despăgubi pe

victima delictului prin plata unei sume de bani. Neavând capacitate juridică, robul

nu putea încheia acte juridice în nume propriu, dar, după modelul roman, putea

încheia acte juridice împrumutând capacitatea stăpânului său cu condiţia ca, prin

efectele produse de acele acte, situaţia stăpânului său să devină mai bună. Totodată,

în vederea stabilirii filiaţiei, robilor li s-a recunoscut dreptul de a încheia o căsătorie

inferioară, după cum li s-a recunoscut şi dreptul de a exercita un drept de proprietate

asupra sălaşului şi asupra uneltelor de muncă. Robii puteau fi domneşti, boiereşti sau

mănăstireşti. Statutul de rob putea înceta fie prin dezrobire, care putea fi cu titlu

oneros sau cu titlu gratuit, fie prin denunţarea stăpânului pentru hiclenie sau pentru

calpuzanie. Încetarea statutului de rob avea ca efect creştinarea.

Secţiunea a IX-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la rudenie, familie

şi succesiuni

Familia era formată din rudele cele mai apropiate, având ca nucleu părinţii şi

copiii. Era consacrată o anumită egalitate între soţi, determinată de condiţiile de viaţă



specifice obştii săteşti. Astfel, ambii soţi exercitau puterea părintească asupra copiilor,

iar soţia supravieţuitoare putea exercita singură puterea părintească asupra copiilor

minori. În cadrul familiei exista obligaţia reciprocă de întreţinere şi protecţie

Conform dispoziţiilor Legii ţării, rudenia este de trei feluri: de sânge, prin

alianţă şi duhovnicească (spirituală).

Rudenia de sânge este legătura dintre persoanele care descind din acelaşi autor. Legea

ţării distinge între rudenia de sânge în dreaptă linie, în sus şi în jos şi rudenia de alături.

Alianţa este legătura dintre rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ.

Rudenia spirituală, în conformitate cu dispoziţiile Legii ţării, rezulta din

tainele botezului şi ale cununiei; practic, în sfera sa de cuprindere includea relaţiile

dintre naşi şi fini.

Legea ţării prevede, totodată, gradele de rudenie, numerotate după numărul

generaţiilor ce se interpun între rudele respective. În funcţie de gradul de rudenie, erau

stabilite drepturi şi obligaţii de ajutor reciproc şi întreţinere, precum şi drepturi

succesorale. Cele mai importante efecte patrimoniale le generează rudenia de sânge,

pentru că aceasta constituia fundamentul succesiunii. De asemenea, rudenia de sânge

în linie directă constituie şi piedică la căsătorie la infinit, pe când rudenia de sânge în

linie colaterală constituia piedică la căsătorie până la gradul al patrulea.

Legea ţării cunoaşte şi alte forme de rudenie, precum rudenia derivată din

înfrăţire şi rudenia derivată din înfiere.

Conform dispoziţiilor Legii ţării, căsătoria constituia o relaţie maritală între

soţi, cu drepturi şi obligaţii reciproce pentru aceştia. Căsătoria era privită ca un act

religios bazat pe liberul consimţământ al viitorilor soţi. Pentru a se considera încheiată

căsătoria, trebuiau parcurse mai multe etape. Conform obiceiului, mai întâi avea loc

momentul cunoaşterii viitorilor soţi – vederea în fiinţă. Dacă viitorii soţi se

agreează, se trece la urmarea de vorbă, etapă caracterizată prin tratativele

părinţilor cu privire la zestrea viitorilor soţi. Începând din secolul al XVII-lea,

datorită faptului că zestrea se constituia numai pentru fete, se conturează o nouă etapă,

şi anume întocmirea foii de zestre. După aceste etape urma binecuvântarea

părinţilor şi binecuvântarea religioasă, deoarece căsătoriile erau considerate



a fi încheiate în cer. Cu această ocazie, la oficierea căsătoriei în biserică nu se încheia

un act scris.

Din Statutele Ţării Făgăraşului rezultă că binecuvântarea religioasă nu

putea fi dată în lipsa binecuvântării părinteşti. De aceea, prin intermediul Statutelor

Ţării Făgăraşului a fost consacrată căsătoria cu fuga. Pe această cale, atunci

când părinţii refuză să îi binecuvânteze pe cei doi tineri, are loc un simulacru de

răpire, ocazie cu care viitorul soţ răpeşte viitoarea soţie cu voia ei, după care

plăteşte o amendă simbolică. Aceastră amendă ce era plătită, în mod simbolic, de

către viitorul soţ, producea aceleaşi efecte ca şi binecuvântarea părintească.

Din ceremonialul căsătoriei, din procedura peţitului şi din constituirea

zestrei rezultă că tinerii trebuiau să ţină seama şi de învoirea părinţilor. Cu ocazia

încheierii căsătoriei se constituia zestrea tinerilor căsătoriţi. La origine, având în

vedere caracterul democratic al familiei, ambii soţi erau înzestraţi de către părinţi

ca o recunoaştere a muncii depuse în sânul familiei. Zestrea sporea prin darurile

făcute de vecini şi prieteni cu ocazia sărbătoririi nunţii. Începând din secolul al

XVII-lea au apărut foile de zestre, deoarece dota (zestrea) era constituită doar din

bunurile cu care venea în căsătorie femeia. Tot din acea perioadă încep a fi

menţionaţi vânătorii de zestre. De aceea, părinţii fetelor luau diferite măsuri

juridice pentru protejarea integrităţii zestrei.

Alături de rudenia de sânge, un alt impediment la căsătorie era şi starea de

robie a unuia dintre soţi, care atrăgea căderea în robie atât a soţului liber, cât şi a

copiilor rezultaţi dintr-o asemenea căsătorie.

Divorţul putea fi obţinut fie în biserică, fie prin repudiere. Bărbatul îşi putea

repudia soţia, după cum şi soţia îşi putea repudia bărbatul. Dacă divorţul se

pronunţa din vina soţiei, zestrea rămânea la bărbat.

Legea ţării a consacrat, din punct de vedere juridic, următoarele categorii de copii:

- copii fireşti (legitimi);

- copii din flori (naturali) – erau născuţi în afara căsătoriei;

- copii de suflet (adoptaţi);



- hiaştrii (copiii vitregi) – aparţineau unuia dintre soţi dintr-o altă

căsătorie;

- copiii dobândiţi prin efectul înfrăţirii.

În limbajul Legii ţării, succesiunile sunt desemnate prin termenul de

“moştenire”. Acest termen îşi are originea în tracul “moş”, conform formulei

“moşie moştenită”. Dispoziţiile legii ţării în materie reglementează moştenirea fără

testament (moştenirea legală) şi moştenirea testamentară.

Moştenirea fără testament este astfel denumită pentru că este deferită în

conformitate cu dispoziţiile Legii ţării în cazul în care nu există moştenitori

testamentari, fie pentru că nu există testament, fie pentru că acesta nu a fost valabil

întocmit. Moştenirea fără testament este desemnată şi prin sintagma de “moştenire

legală”, întrucât succesorii vin la moştenire potrivit legii.

Dispoziţiile Legii ţării din Moldova asigură o egală vocaţie succesorală şi

pentru fii şi pentru fiice. Dar în Ţara Românească este consacrat privilegiul

masculinităţii, în sensul că ocinele (proprietăţele funciare ereditare) nu puteau

fi dobândite de către fete, ci doar de către băieţi. Fetele puteau moşteni bunuri

mobile (bani, etc) şi pământuri de cumpărătură (pământurile cumpărate, iar nu

ocinele). Totuşi, prin utilizarea procedeului juridic al înfrăţirii pe moşie, în Ţara

Românească fetele erau înfrăţite cu băieţii, încât fetele deveneau pe cale artificială

băieţi. Pentru a produce efectele scontate, înfrăţirea trebuia aprobată prin hrisov

domnesc. Astfel se prevalau de acest privilegiu ţăranii în Ţara Românească.

În Ţara Românească şi în Moldova, în Ţara Făgăraşului şi în Maramureş,

copiii legitimi şi cei adoptaţi aveau depline drepturi succesorale faţă de ambii

părinţi. Copilul natural venea doar la succesiunea mamei, iar copilul vitreg venea

doar la succesiunea părintelui bun, nu şi la moştenirea soţului sau soţiei acestuia.

Totodată, Legea ţării admitea şi sistemul reprezentării în materie succesorală, ceea

ce însemna că nepoţii din fii veneau şi ei la succesiune în prima categorie de

moştenitori dacă tatăl lor predecedase biunicului şi urcau în rangul succesoral al

tatălui lor dobândind partea din succesiunea care s-ar fi cuvenit tatălui lor dacă

acesta ar mai fi trăit. Spre exemplu, dacă veneau la moştenire doi fii şi doi nepoţi



din fiu, moştenirea se împărţea în trei părţi, nepoţii din fiu urmând a dobândi pe

această cale împreună o treime din moştenire, pentru că atât s-ar fi cuvenit tatălui

lor dacă acesta ar mai fi trăit.

Se recunoştea şi soţului supravieţuitor vocaţia succesorală, chiar în concurs

cu descendenţii. La moştenitori se transmiteau atât bunurile succesorale, cât şi

drepturile de creanţă şi datoriile defunctului. Moştenitorii răspundeau pentru datoriile

succesorale intra vires hereditatis (în limitele activului succesoral).

Moştenirea testamentară era deferită pe baza testamentului. În concepţia

Legii ţării, testamentul este actul de ultimă voinţă prin care o persoană, numită

testator, instituie unul sau mai mulţi moştenitori. Testamentul putea fi întocmit în

formă scrisă – diată (vine de la grecescul “diata”, care are înţelesul de

testament)– sau în formă verbală – cu limbă de moarte.

Diata era scrisă, datată şi semnată de către testator, numai că urma a se

întocmi în prezenţa martorilor.

Testamentul cu limbă de moarte consta dintr-o declaraţie verbală, făcută în

prezenţa martorilor. Cum mulţi nu ştiau carte, deseori testamentul oral îmbrăca

forma hrisovului domnesc. S-a constatat că testamentul prezintă unele puncte

comune cu hrisovul domesc, pentru că ambele erau însoţite de un blestem care

urmau să îi lovească pe aceia care nu îndeplineau cea din urmă voinţă a

testatorului. Legea ţării permitea părinţilor să dezmoştenească pe fiii răufăcători

sau pe fiii lipsiţi de respect.

Pe de altă parte, Legea ţării nu a consacrat instituţia majoratului, de

aceea ea a consacrat instituţia fideicomisului şi substituţiunea fideicomisară, căci în

Europa apuseană, în special în Germania, era cunoscută instituţuia majoratului,

conform căreia proprietatea funciară este inalienabilă şi putea fi dobândită doar de

către primul născut bărbat, ceea ce i-a îndreptăţit pe unii să afirme că la germani,

nu numai că proprietatea funciară rămânea în sânul familiei, ci ea dispune de

proprietari, în sensul că devine proprietar acela care prin accidentul natrurii se

naşte primul şi bărbat.



Deoarece Legea ţării nu cunoştea majoratul, s-a recurs la fideicomis.

Fideicomisul este actul de ultimă voinţă prin care o persoană, numită disponent

(dispunător), roagă o altă persoană, numită fiduciar, să transmită un anumit bun sau

chiar o parte din moştenire unei alte persoane, numită fideicomisar. Pe lângă

fideicomisul obişnuit, Legea ţării a consacrat şi fideicomisul de familie

(substituţiunea fideicomisară), instituţie întemeiată pe un mecanism conform căruia

beneficiarul, numit fideicomisar, devine la rândul său fiduciar şi trebuie să

transmită un anumit bun, de regulă, o suprafaţă de pământ altei persoane din

aceeaşi familie, care va deveni la rândul ei fiduciar..

Secţiunea a X-a. Dispoziţiile Legii ţări cu privire la răspunderea colectivă

Acest tip de răspundere exista în materie fiscală, penală, şi în domeniul

raporturilor juridice care intrau în sfera de reglementare a dreptului internaţional privat.

În istoria dreptului european s-au cunoscut două tipuri de răspundere juridică:

- răspunderea colectivă (solidară);

- răspunderea individuală (personală).

Răspunderea colectivă este proprie societăţilor primitive, mai puţin evoluate.

De regulă, normele care o guvernează îmbracă haina obiceiului juridic.

Răspunderea individuală apare, de regulă, în cadrul societăţilor evoluate, iar

regulile care guvernează această materie sunt consacrate în forma dreptului scris.

Legea ţării consacră un sistem mixt al răspunderii juridice, în sensul că

răspunderea solidară se împleteşte cu răspunderea individuală.

În ceea ce priveşte răspunderea colectivă în materie fiscală,

conform Legii ţării, impozitele erau percepute în sistemul cislei. Conform acestui

sistem, se fixa o sumă globală care apoi era împărţită pe unităţi impozabile (pe

familii), în funcţie de puterea economică a acestora, de către răbojari, pe baza unor

recensăminte efectuate din trei în trei ani. Dacă unii ţărani erau insolvabili sau dacă

fugeau din sat, pentru că nu-şi puteau plăti impozitele, faptă arătată în documentele

vremii prin expresia “au dat bir cu fugiţii”, datoriile lor urmau a fi preluate de către

comunitate. Cei ce plăteau aveau dreptul de a se despăgubi pe seama bunurilor celor

fugiţi sau a celor aflaţi în stare de insolvabilitate. Dacă întreaga obşte sătească nu



putea împlini suma globală, urma a fi aservită către domnie sau către boierul ce plătea

suma de bani în cauză.

Dar răspunderea solidară a existat şi în materia dreptului penal. A

apărut în legătură cu reprimarea unor delicte, mai ales a celor de vătămare corporală,

având în vedere că la origine, în epoca prestatală, delictele de vătămare corporală erau

pedepsite conform legii talionului (sistemul răzbunării sângelui). Într-un stadiu mai

avansat, odată cu trecerea spre societatea organizată politiceşte delincventul putea să

răscumpere dreptul de răzbunare a victimei prin plata unei sume de bani, care era

fixată prin acordul părţilor. Acest sistem poartă denumirea de compoziţiune voluntară.

Mai târziu, după formarea statului, dacă victima accepta să renunţe la dreptul său de

răzbunare în schimbul unei sume de bani, cuantumul sumei de bani era stabilit de

către stat în funcţie de gravitatea delictului. Noul sistem este cunoscut sub denumirea

de compoziţiune legală. După consolidarea statului se impune un nou sistem, conform

căruia statul este acela care sancţionează pe cei ce săvârşesc fapte penale prin

intermediul organelor sale specializate.

În cazul poporului nostru, înainte de fondarea sistemului feudal, faptele penale

erau judecate de către organele obştii săteşti, şi anume Sfatul oamenilor buni şi bătrâni

în frunte cu judele. După formarea statului feudal, atribuţiile judiciare din domeniul

penal al obştii săteşti au fost preluate de către statul feudal, astfel încât obştea sătească

nu mai putea soluţiona procesele penale. Totuşi obştea şi-a păstrat, pe linia tradiţiei,

atribuţiunea de a-l depista pe infractor şi de a-l preda slujbaşilor domneşti, pentru ca

aceştia să-l judece şi să-l pedepsească.

În legătură cu exercitarea acestei atribuţii a obştii săteşti, trebuie să

distingem între două situaţii:

- infracţiunea a fost comisă în cadrul hotarului obştii săteşti de către un membru

al obştii;

- infracţiunea a fost comisă în afara obştii săteşti de către o persoană străină

de obştea sătească, dar care pătrundea în hotarul obştii.

În prima ipoteză, când infracţiunea era comisă în cadrul hotarului obştii

săteşti de către un membru al obştii, existau două posibilităţi:Copyright © DEPARTAMENT ID 200772


- infractorul să fie identificat şi predat dregătorilor domneşti, caz în

care obştea sătească era exonerată de răspunderea penală, de vreme ce răspunderea apăsa

asupra infractorului.

- infractorul să nu fie depistat, împrejurare ce atrăgea răspunderea

colectivă a obştii săteşti pe tărâm penal, în înţelesul că întreaga obşte era condamnată a

plăti o amendă penală numită gloabă (duşegubină). Aceste amenzi erau plătite, de

regulă, în vite mari şi tocmai de aceea, în afară de sensul de amendă penală, termenul de

“gloabă” mai avea şi înţelesul de “vită slabă”. Termenul de “duşegubină” vine din

slavonescul “şugubină” şi are înţelesul de păcat mare, de pierdere a sufletului, fărădelege.

În ipoteza în care infracţiunea era comisă în afara obştii de o persoană

străină de obşte, dar autorul pătrundea în hotarul obştii, infractorul era urmărit de

gonitorii din urmă (slujbaşi domneşti ce aveau atribuţii în acest sens) până la

hotarul obştii, moment în care atribuţiile lor încetau. Din acest loc, urmărirea

infractorului era preluată de reprezentanţii obştii.

În acest caz, se puteau contura trei posibilităţi:

- infractorul este depistat şi predat gonitorilor din urmă. În

acest caz, obştea era exonerată de răspundere.

- obştea sătească să dea urmă, adică să arate gonitorilor din urmă

locul prin care infractorul a părăsit hotarul obştii, loc din care urmărirea era reluată

de către gonitorii din urmă. Aceasta este o altă situaţie în care obştea sătească era

exonerată de răspunderea penală.

- obştea sătească nu identifica infractorul şi nici nu dădea

urma slujbaşilor domneşti. În această situaţie trebuia a plăti gloaba şi,

întrucât, de regulă, amenzile erau foarte grele, în mod frecvent obştile săteşti erau

aservite către domn sau către boierul care prelua plata amenzii.

Răspunderea colectivă exista şi în domeniul relaţiilor

internaţionale. Avem în vedere ipoteza în care supusul unui stat nu-şi execută

obligaţia pe care o are faţă de supusul unui alt stat. În această situaţie, orice

conaţional al debitorului care se află pe teritoriul statului creditorului poate fi supus

executării silite asupra bunurilor, în înţelesul că autorităţile din statul creditorului îi



confiscă bunurile, ca urmare a dovezilor prezentate de către creditor, după care îi

eliberează acte care să dovedească motivul executării silite. Întors în ţară, cel supus

executării silite se prezintă cu actele doveditoare în faţa domniei, iar domnul, prin

slujbaşii săi, îl despăgubea pe seama bunurilor debitorului care nu şi-a executat

obligaţia faţă de supusul altui stat. Acest sistem a fost consacrat de dispoziţiile

Legii ţării prin denumirea de “despăgubirea de la altul”; el a funcţionat şi în

alte sisteme judiciare. Spre exemplu, episcopul de Cenad, care era în pelerinaj în

Italia, a fost supus executării silite în Padova pentru că episcopul de Oradea nu-şi

plătise datoriile faţă de negustorii din Padova.

Secţiunea a XI-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la obligaţiile izvorâte

din contracte

Legea ţării a consacrat şi răspunderea individuală în materia obligaţiilor,

obligaţie ce rezulta fie din contracte, fie din delicte.

Ca şi la romani, şi în Legea ţării contractele au fost principalul izvor de obligaţii.

Contractele sunt acte juridice constitutive de drepturi şi obligaţii pentru părţile

contractante. În dreptul nostru feudal cele mai multe dintre contracte poartă aceleaşi

denumiri ca şi în dreptul modern. Totuşi, condiţiile specifice feudalismului le-au

determinat anumite particularităţi. Dacă însă în dreptul roman dispunem de criterii

sigure pentru a distinge între contractele reale, contractele consensuale şi contractele

nenumite, Legea ţării nu oferă asemenea criterii. Ca dovadă, în virtutea dispoziţiilor

Legii ţării, vânzarea consensuală ia naştere prin convenţia părţilor, însoţită de remiterea

materială a lucrului, de unde rezultă că Legea ţării nu făcea o distincţie clară între

contractele consensuale şi contractele reale. Pe de altă parte, la vânzarea romană, preţul

consta întotdeauna dintr-o sumă de bani (pecunia numerata), pe când în Legea ţării

preţul putea consta şi dintr-un alt bun, de unde rezultă că vânzarea consensuală se poate

confunda cu schimbul, care este un contract nenumit.

Cele mai amănunţite reglementări ale Legii ţării au în vedere contractul

de vânzare-cumpărare. Acest contract se realiza prin convenţia părţilor cu

privire la obiect şi preţ. Încheierea unui contract de vânzare-cumpărare presupunea,



ca şi la romani, întrunire a trei elemente esenţiale – consimţământul, obiectul şi

preţul.

Cu privire la consimţământ, acesta era conceput ca fiind manifestarea de voinţă a

vânzătorului în sensul dorit de către cumpărător. Consimţământul trebuia să fie liber,

neviciat şi irevocabil. Putea fi viciat fie prin violenţa psihică sau fizică, fie prin dol

(înşelăciune). Conform concepţiei despre răspunderea individuală, pentru ca aceasta să

opereze era suficient consimţământul părţilor. În virtutea dreptului de protimis, dacă se

înstrăina un teren din hotarul obştii, era necesar consimţământul tuturor membrilor obştii.

În ipoteza în care se transfera dreptul de proprietate asupra unei moşii era necesar şi

consimţământul domnului, exprimat printr-un hrisov domnesc de confirmare, ocazie cu

care părţile îşi executau obligaţia de dare a calului sau de dare a cupei.

Obiectul vânzării, în Legea ţării, putea fi un lucru mobil sau un lucru imobil.

Robii puteau fi vânduţi separat de moşie, pe când tăranii aserviţi nu puteau fi

vânduţi separat, ci numai împreună cu moşia de care erau legaţi. În plus, Legea

ţării a admis şi vânzarea libertăţii persoanei, dovadă că ţaranii liberi deveneau

rumâni sau vecini doar dacă îşi vindeau libertatea odată cu ocina. Obiectul cel mai

frecvent al vânzării era pământul. Terenurile erau determinate în contract prin

semne de hotar, precum stâlpi, borne, îngrădiri. Suprafaţa măsurată a terenului era

rareori menţionată în contract.

Preţul putea să constea dintr-o sumă de bani, dar şi din alte bunuri, dovadă

că Legea ţării nu distingea în mod clar între contractul de vânzare-cumpărare şi

contractul de schimb. Atunci când preţul consta dintr-unul sau mai multe bunuri, în

contract trebuia exprimat în formă bănească. Preţul trebuia să fie real, să nu fie

simulat, să nu fie fictiv, pentru că atunci contractul de vânzare-cumpărare s-ar fi

confundat cu contractul de donaţie. De asemenea, preţul trebuia să fie şi determinat

sau cel puţin determinabil. După cum mai rezultă din unele texte, preţul trebuia să

fie şi echitabil, adică să fie în linii generale aproape de valoarea comercială,

aprecierea făcută în conformitate cu obiceiul locului.

Dacă remiterea lucrului trebuia făcută chiar în momentul încheierii convenţiei,

preţul putea fi plătit ulterior acestui moment, sub sancţiunea rezilierii. Însă părţile puteau



introduce în cuprinsul contractului o clauză, prin care obligaţia de a plăti preţul la un

anumit termen trebuia asigurată de cumpărător printr-un zălog sau prin chezăşie.

În contractul de vânzare-cumpărare puteau fi menţionaţi, de regulă, şi

martorii, care asistaseră la încheierea contractului, precum şi aldămăşarii. Aceştia

din urmă erau adevăraţi martori preconstituiţi, care, cu ocazia încheierii

contractului, închinau un pahar de băutură cu părţile. Termenul de “aldămăşar” îşi

are originea în cuvântul “aldamo”, de origine maghiară, ce are înţelesul de băutură

servită în anumite împrejurări. Aldămăşarii puteau fi chemaţi în calitate de martori,

în cazul în care se năştea un litigiu din acel contract, pentru a relata aspectele

cunoscute cu privire la încheierea actului.

Contractul de vânzare-cumpărare se realiza fie în formă scrisă, fie verbal.

Contractul în formă scrisă purta denumirea de “zapis” şi mai cuprindea şi numele

şi prezenţa părţilor, plata integrală sau parţială a preţului de către cumpărător, garanţiile

reale sau personale pentru plata preţului, predarea actelor de proprietate de către vânzător.

Când contractul era încheiat în prezenţa autorităţilor statului – domn, Sfatul domnesc sau

alte foruri administrative ori religioase – mai cuprindea numele domnului şi componenţa

Sfatului domnesc, certificarea cu privire la autenticitatea conţinutului, cererea adresată

domnilor următori de a respecta actul încheiat, menţiunea cu privire la predarea calului sau

a cupei. Hrisovul domnesc de confirmare a vânzării se putea obţine şi ulterior încheierii

contractului, pe baza prezentării zapisului şi a celor ce au asistat la întocmirea lui.

Contractele distruse sau pierdute puteau fi reconstituite de către domn şi Sfatul

domnesc pe baza jurămintelor şi a martorilor.

Locaţiunea, în vechiul drept românesc, îmbrăca mai multe forme. De

aceea, Legea ţării definea locaţiunea ca fiind o convenţie prin care o parte se obliga

să procure folosinţa unui lucru, serviciile sale sau să execute o lucrare determinată

în schimbul preţului, pe care cealaltă parte se obligă a-l plăti.

Prin urmare, locaţiunea îmbrăca trei forme în dreptul feudal românesc:

- locaţiunea unui lucru;

- locaţiunea de servicii;

- locaţiunea unei lucrări determinate.



În cazul locaţiunii unui lucru, una dintre părţi procură folosinţa unui teren (este

vorba despre un contract de arendare) sau a unei locuinţe (este vorba despre un contract

de închiriere) în schimbul preţului, pe care cealaltă parte se obligă a-l plăti.

În cazul locaţiunii de servicii, un om liber îşi oferă serviciile sale în schimbul unui

preţ, iar locaţiunea unei lucrări determinate se încheia între client şi întreprinzător. Un

exemplu ilustrativ de locaţiune a unei lucrări determinate constă din contractul încheiat

între proprietarul unui teren, în calitate de client, şi un arhitect, în calitate de

întreprinzător, contract prin care arhitectul se obligă a-i construi pe un teren aparţinând

clientului o clădire.

Locaţiunea presupune existenţa consimţământului, a obiectului şi a preţului.

Preţul, spre deosebire de contractul de vânzare-cumpărare, prezintă particularitatea că

nu trebuie să fie echitabil, locaţiunea putându-se realiza în schimbul oricărui preţ.

Donaţia este contractul prin care o parte, numită donator, transmite

proprietatea asupra unui lucru cu titlu gratuit unei alte persoane, numită donatar. Acest

contract îmbracă forma unei simple convenţii, ce se putea încheia fie între domn şi

vasalii săi, fie între persoane fizice, fie între persoane fizice şi mănăstiri. De regulă,

donaţiile făcute de domn boierilor, precum şi cele făcute de persoanele fizice

mănăstirilor, se încheiau sub condiţie. Astfel miluirea (donaţia domnească) putea fi

revocată dacă boierul donatar nu îşi îndeplinea obligaţia de dreaptă şi credincioasă

slujbă faţă de domnie. Persoanele fizice care făceau donaţii mănăstirilor condiţionau

încheierea actului de menţionarea numelor lor în pomelnice sau de neînstrăinarea lor,

dovadă că donatorii, deşi erau terţe persoane în ceea ce priveşte actele ce ar fi fost

încheiate de către donatari ulterior cu privire la bunul în cauză, puteau revoca

eventualele înstrăinări ale bunurilor donate mănăstirilor. În ceea ce priveşte donaţiile

încheiate între persoane fizice, donatarul îşi lua angajamentul faţă de donator de a-l

îngriji în timpul vieţii, iar după moarte de a-i face pomeni.

Ca şi în cazul contractului de vânzare-cumpărare, obiectul donaţiei putea fi şi

persoana umană, când ţăranul liber se închina cu sufletul şi averea unui feudal sau

când robii erau dăruiţi de către stăpânii lor. Donaţiile, pentru a fi întărite, erau făcute

în faţa domnului şi a Sfatului domnesc.



Contractul de schimb avea ca obiect aceleaşi bunuri ca şi contractul de

vânzare-cumpărare. Uneori, obiectul schimbului era format din sate sau din părţi

de sate ori din terenuri pe care erau amplasate construcţii sau din terenuri cultivate.

Contractul era încheiat, de regulă, în formă scrisă. Când schimbul avea ca obiect

sate sau părţi de sate ori terenuri, zapisele trebuiau a fi prezentate domnului spre a

fi întărite prin hrisov domnesc.

Depozitul este contractul prin care o persoană, numită deponent, transmitea

detenţiunea unui lucru asupra unei alte persoane, numită depozitar, transmitere însoţită

de o convenţie prin care depozitarul promitea a restitui lucrul la cererea deponentului.

Comodatul este contractul ce lua naştere prin transmiterea unui lucru cu titlu de

detenţiune de către o persoană, numită comodant, unei alte persoane, numită comodatar,

transmitere însoţită de o convenţie prin care comodatarul promitea a restitui lucrul la

termenul stabilit, după ce îl va fi folosit conform înţelegerii dintre părţi. Comodatul se

deosebeşte de locaţiunea unui lucru prin faptul că este un împrumut de folosinţă cu titlu

gratuit, ceea ce înseamnă că acest contract se naşte unilateral, în sensul că în momentul

formării contractului numai comodatarul are obligaţia de a restitui lucrul la termenul

stabilit prin convenţia părţilor. Dacă comodatarul face cheltuieli pe cont propriu în

vederea conservării lucrului, contractul devine bilateral, întrucât comodatarul are dreptul

de a cere despăgubiri de la comodant.

Mutuum (împrumutul de consumaţiune) este contractul prin care debitorul

promite a restitui lucruri de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate cu cele pe care le-

a primit în vederea consumaţiunii. De regulă, asemenea împrumuturi aveau ca

obiect sume băneşti. Asemenea datorii erau garantate prin zălog sau prin chezăşie.

Zălogul este garanţia reală ce se formează prin transmiterea unui lucru cu

titlu de posesiune de către debitor creditorului său, transmitere însoţită de o convenţie

prin care creditorul promite a retransmite lucrul dacă debitorul îşi plăteşte datoria la

termen. Dacă debitorul nu plătea la termen, zălogul devenea stătător, adică rămânea la

creditor. Totuşi părţile puteau încheia o convenţie specială prin care creditorul

dobândea dreptul de a vinde zălogul. Dacă preţul obţinut era mai mare decât valoarea

datoriei garantate, diferenţa îi era remisă debitorului.



Chezaşii sunt garanţi personali care promiteau creditorului ceea ce a

promis şi creditorul principal. Dacă debitorul principal se dovedea insolvabil,

creditorul îşi valorifica dreptul de creanţă pe seama chezaşilor. Dacă erau mai

mulţi chezaşi, răspunderea era solidară, în sensul că oricare dintre chezaşi putea fi

urmărit pentru întreaga datorie, dar avea dreptul de a se întoarce împortiva

celorlalţi chezaşi şi de a le cere cota-parte contributivă.

Secţiunea a XII-a. Dispoziţiile Legii ţării în domeniul dreptului penal

Prin dispoziţiile de drept penal, Legea ţării apăra valorile şi relaţiile care

interesau ordinea feudală. Aceste dipoziţii aveau un caracter discriminatoriu. În

primul rând, pentru că aceleaşi fapte erau pedepsite diferit în funcţie de categoria

socială din care făcea parte infractorul şi, în al doilea rând, pentru că infracţiunile,

de regulă, puteau fi răscumpărate prin plata unei sume de bani.

La origine, înainte de întemeiere, în epoca ţărilor, infracţiunile erau

desemnate prin termenii de “gloabe” sau “duşegubini”. Dup întemeiere, sensul

celor două cuvinte s-a schimbat, deoarece ele desemnau amenzile penale, iar

infracţiunile erau denumite “vini” sau “fapte”.

Infracţiunile erau de două feluri:

- fapte mari;

- fapte mici.

Cea mai gravă infracţiune era hiclenia, adică trădarea domnului de către

boieri. Domnul reprezenta statul, iar boierii, prin trădare, încălcau jurământul de

credinţă prestat la înscăunarea domnului.

Erau considerate ca intrând în sfera de cuprindere a hicleniei următoarele fapte:

- ridicarea împotriva domnului pentrun a-l detrona, a-i lua locul sau pentru a

instala un alt domn în locul lui;

- însuşirea pe nedrept a banilor vistieriei, a birului sau a haraciului;

- fuga în ţară străină fără încuviinţarea domnului;

- sustragerea sau distrugerea bunurilor domneşti.

Era o infracţiune care putea fi comisă doar de către boieri şi era pedepsită

invariabil cu moartea şi confiscarea totală a averii. Bunurile confiscate de la boierii



hicleni erau atribuite, de regulă, de către domn boierilor săi credincioşi sau

mănăstirilor. În plus, în mod excepţional, această infracţiune nu putea fi

răscumpărată prin plata unei sume de bani. Pedeapsa cu moartea aplicată boierilor

hicleni era executată de către domn prin lovirea cu buzduganul. Dar au fost domni

care au aplicat boierilor hicleni şi pedepse precum tăierea capului sau

spânzuratoarea, pedepse care erau aplicate, de obicei, oamenilor de rând.

Altă faptă mare este osluhul (neascultarea). Denumirea vine de la

slavonescul “osluh”, care înseamnă neascultare. Această infracţiune putea fi

comisă de orice persoană, inclusiv de către ţăranii aserviţi. De regulă, dacă era

comisă de către ţăranii aserviţi, făptaşii erau fie condamnaţi la plata unor amenzi,

fie erau supuşi unor corecţii fizice executate de către domni sau boieri. Dacă

infracţiunea era comisă de către un boier, nu existau criterii de distincţie între

hiclenie şi osluh, iar fapta era pedepsită cu moartea.

Uciderea era o altă faptă mare. Se pedepsea cu moartea. Dacă autorul nu

era descoperit, se aplica duşegubina asupra proprietarului locului unde s-a petrecut

fapta sau asupra satului, dacă fapta fusese comisă în hotarul obştii săteşti.

Legea ţării consacra şi norme ce incriminau faptele împotriva proprietăţii.

Furtul, care consta din luarea pe ascuns a unui bun aparţinând altei

persoane, era pedepsit cu moartea prin spânzuratoare la locul săvârşirii infracţiunii,

de faţă cu martori, când hoţul era prins asupra faptului. Furtul flagrant era

consacrat de dispoziţiile Legii ţării sub denumirea de furt faţă. Furtul neflagrant

era pedepsit cu gloabe (amenzi) şi despăgubiri.

Tâlhăria era considerată în Legea ţării ca fiind furtul comis cu violenţă, în

bandă, cu arme la drumul mare sau prin pătrunderea cu forţa în casă. Se pedepsea

cu moartea, prin spânzurătoare, la locul faptei.

Tot cu moartea erau pedepsite şi infracţiunile îndreptate împotriva religiei şi

moralei, precum sodomia, bigamia, răpirea de fecioare comisă de către

fiii de boier; în cazul în care cel care comisese infracţiunea de răpire de fecioare nu

făcea parte din cinul boieresc, pedepsele constau din amenzi. Erezia, care consta

din abaterea de la normele religioase, şi ierosilia, care consta din furtul de lucruri



sfinţite din loc sfinţit, erau sancţionate cu pedepse duhovniceşti, precum posturi,

mătănii, etc.

Faptele mici sunt următoarele:

- sudalma cea mare, avea drept corespondent în dreptul modern

infracţiunea de denunţare calomnioasă. Se aplica în acest caz legea talionului, în

sensul că denunţătorului calomnios i se aplica pedeapsa ce s-ar fi aplicat celui

denunţat dacă denunţul ar fi fost întemeiat.

- limba strâmbă, care avea drept corespondent în dreptul modern

infracţiunea de mărturie mincinoasă, era pedepsită cu amenzi şi cu îmbourarea,

adică prin arderea pe faţă cu fierul roşu.

- ucisăturile, care aveau avea drept corespondent în dreptul modern

infracţiunea de lovire, erau pedepsite cu amenzi. Dacă lovirile cauzaseră moartea

victimei, pedeapsa era moartea şi confiscarea averii.

- injuria, numită în Legea ţării sfadă, era pedepsită cu amenzi.

- hotărnicia falsă şi mutarea semnelor de hotar în scopul

însuşirii pământului altuia, erau pedepsite cu amenzi şi despăgubiri.

- distrugerile cauzate avutului altuia prin incendiere sau prin orice

alte mijloace erau pedepsite cu amenzi. De asemenea, cel care suferise paguba

trebuia să primească despăgubiri.

Legea ţării permitea ca cele mai multe dintre infracţiuni, chiar dintre cele

care erau pedepsite cu moartea, cu excepţia hicleniei, să poată fi răscumpărate prin

plata unei sume de bani.

Pedepsele erau de trei feluri:

- privative de libertate – ocna, surghiunul la mănăstire;

- pedepse fizice – tăierea capului, spânzurătoarea şi bătaia;

- pedepse infamante (supunerea oprobiului public) – purtarea prin târg

sau pe uliţa satului a infractorului, bătaia în târg sau pe uliţa satului a infractorului;

- amenzile penale.



Pedeapsa cu moartea putea fi pronunţată de către domn, marii vornici,

marele ban, precum şi de către organele specializate ale mănăstirilor învestite prin

hrisov domnesc cu competenţa de a judeca în satele lor orice vină mare sau mică.

Pentru urmărirea infractorilor şi pentru asigurarea executării pedepselor s-a

constituit un aparat special de slujitori – duşegubinari (stabileau şi încasau

duşegubina), osluhari, pripăşari (stabileau stricăciunile produse de animale în

recoltele altora, precum şi despăgubirile acordate), gonitori din urmă

(urmăreau infractorii după urmele lăsate).

Secţiunea a XIII-a. Dispoziţiile Legii ţării cu privire la procedura de

judecată şi probe

Legea ţării a reglementat şi competenţa instanţelor de judecată, desfăşurarea

proceselor, precum şi mijloacele de probă.

În cadrul satelor, unele procese erau soluţionate de Sfatul oamenilor buni şi

bătrâni. În oraşe, soluţionarea proceselor instra în sfera de atribuţii a Consiliilor

orăşeneşti peste care s-au suprapus, cu timpul, organele de stat, în special

dregătorii – vornicii, pârcălabii şi banii din conducerea judeţelor şi ţinuturilor.

Aceştia aveau o competenţă generală, atât în materie penală cât şi în materie civilă.

De asemenea, dregătorii exercitau atât atribuţii administrative, cât şi

judecătoreşti. Unii dintre ei aveau o competenţă generală, iar alţii aveau o

competenţă specială, în sensul că puteau judeca anumite procese. Boierii şi

mănăstirile puteau judeca anumite procese, competenţa lor fiind precizată în

hrisoavele domneşti prin care li se confereau atribuţii judecătoreşti. De asemenea,

părţile aflate în litigiu puteau alege de comun acord unul sau mai mulţi boieri care

să judece diferendele dintre ele. În calitate de şef al statului, domnul putea judeca

orice proces civil sau penal.

Legea ţării nu cunoştea calea de atac a apelului. Dar partea nemulţumită de

hotărârea judecătorească putea redeschide procesul la aceeaşi instanţă sau la

organele de stat superioare, precum Sfatul domnesc sau domnul ţării.

Nu exista principiul autorităţii lucrului judecat, ceea ce menţinea o stare de

nesiguranţă în relaţiile judiciare. Pentru contracararea acestei situaţii, s-a stabilit că



partea care va redeschide procesul va plăti o taxă numită zavească. De

asemenea, se practica ferâia, care consta dintr-o sumă de bani pe care câştigătorul

procesului o depunea în vistieria domnească, urmând ca în caz de rejudecare,

partea care va pierde procesul să înapoieze câştigătorului suma depusă.

În virtutea Legii ţării, probele puteau fi orale sau scrise.

Probele scrise puteau fi oficiale sau private. Actele oficiale erau cele care

emanau de la domn, numite hrisoave, direse sau cărţi domneşti. Dacă aceste acte erau

pierdute sau deteriorate, puteau fi reconstituite de către Sfatul domnesc pe baza

depoziţiilor martorilor.

Actele scrise particulare purtau denumirea de zapise particulare.

Probele orale erau: proba cu jurători, mărturia simplă şi jurământul cu brazda.

Proba cu jurători avea cea mai mare forţă juridică. Se numea lege. Când una

dintre părţi solicita administrarea acestei probe se utiliza formula “a cerut lege”.

Dacă domnul acorda această probă se utiliza formula “i-am dat lege”.

Proba cu jurători era o probă de creditate şi nu una de veritate, deoarece

jurătorii nu se exprimau în legătură cu împrejurările cunoscute de ei prin propriile

simţuri, ci în legătură cu credibilitatea părţilor aflate în proces. Ei jurau că partea

respectivă este demnă de crezare. Jurătorii erau, la început, persoane din aceeaşi

categorie socială cu partea pentru care jurau, pentru ca, mai târziu, să fie, cu

precădere, doar dintre boieri.

Dacă domnul acorda această probă, fixa şi numărul jurătorilor, care putea fi de 6,

12, 24 şi 48. Aceştia trebuiau să vină la proces împreună cu partea pentru care jurau.

Cel care câştiga pe această cale procesul era considerat că “s-a apucat de

lege”. Cel ce pierdea procesul în urma administrării acestei probe se considera că

“a rămas de lege”. Cel ce pierdea procesul putea cere “lege peste lege”, adică

solicita domnului să admită administrarea probei cu un număr dublu de jurători.

În ceea ce priveşte mărturia simplă, martorul făcea relatări în legătură cu

împrejurările constatate prin propriile simţuri. Pentru ca mărturia să producă efecte

juridice, era necesar ca aceasta să fie îmbrăcată în formă religioasă în biserică.

Jurământul cu brazda (jurământul cu brazda în cap) era o probă practicată de

către ortodocşi, prin care era invocată divinitatea pământului. Această probă era Copyright © DEPARTAMENT ID 200783


administrată în procesele de hotărnicie, adică în procesele pentru delimitarea

proprietăţilor funciare. Partea care susţinea un anumit hotar îşi presăra ţărână pe cap şi

pe umeri, luată din pământul care susţinea că este al său, după care rostea un jurământ

religios şi parcurgea apoi hotarul despre care susţinea că este cel adevărat. Mai târziu,

ţărâna era pusă într-o traistă purtată pe umăr de cel în cauză, pentru ca apoi biserica să

intervină şi să pună în mâna celui care parcurgea hotarul o carte de rugăciuni.

Se mai recurgea şi la probe preconstituite, precum păruirea copiilor la

semnul de hotar sau călugărirea copiilor la semnul de hotar, pentru ca aceştia, când

vor fi mari, să ştie că acolo este hotarul moşiei părinteşti.

Catolicii practicau ordalia fierului roşu. Astfel, judecătorul care avea anumite

incertitudini în legătură cu sinceritatea depoziţiei unei părţi la proces, trimitea acea parte la

Episcopia romano-catolică de la Oradea, unde, după o slujbă religioasă, cel trimis purta în

mână un fier înroşit în foc de circa un kilogram pe o distanţa de 8-10 paşi. Apoi mâna era

bandajată, iar bandajul sigilat. După 8 zile, era desfăcut bandajul iar dacă rana era vindecată

se considera că cel în cauză a avut dreptate. Dacă rana nu era vindecată, se aprecia că

depoziţia celui trimis nu fusese adevărată. În secolul al XIII-lea au fost consemnate 400

asemenea cazuri.



Capitolul IV. Apariţia şi conţinutul pravilelor bisericeşti

Secţiunea I. Apariţia pravilelor bisericeşti

Până în secolul al XV-lea, Legea ţării a fost singurul izvor de drept în ţările

române. Din secolul al XV-lea, alături de Legea ţării, s-au adoptat şi legiuirile scrise.

Primele noastre legiuri scrise au fost pravilele bisericeşti. Aceasta pentru că în politica

sa de centralizare şi consolidare a puterii, domnia s-a sprijinit pe biserică. Acest sprijin

era, în primul rând, datorită faptului că biserica avea autoritatea spirituală necesară

pentru a-i determina pe cetăţeni să respecte dispoziţiile dreptului scris. În al doilea

rând, biserica avea organizarea ierarhică la scara întregului stat, fiind astfel în măsură

să asigure aplicarea legislaţiei scrise pe întregul teritoriu al statului.

Pravilele bisericeşti au avut un caracter oficial, pentru că au fost elaborate

din iniţiativa domnilor şi a mitropoliţilor, precum şi pe cheltuiala acestora.

Pravilele bisericeşti cuprind dispoziţii atât în domeniul religios, cât şi în cel juridic.

În concepţia de atunci, normele de drept ţineau de domeniul religios. Primul

strat al terminologiei religioase este latinesc. Dar în epoca feudalismului timpuriu, în

sudul Dunării s-au format statele slave. Aceasta explică influenţa creştină a Bizanţului

exercitată prin filieră slavă. Odată cu întemeierea statelor feudale româneşti a fost

consacrată regula după care toate reglementările bisericii ortodoxe trebuiau să aibă ca

model nomocanoanele bizantine (colecţii de legi imperiale bizantine şi de hotărâri ale

sinoadelor bisericii ortodoxe de la Constantinopol). Domnii ţărilor române au



respectat această regulă, dar au preluat nomocanoanele bizantine nu direct, ci prin

intermediul statelor slave, deci în limba slavonă. Limba slavonă a devenit limba

cancelariei domneşti şi a cultului religios. Aşa se face că primele pravile bisericeşti au

fost scrise în limba slavonă, cu toate că poporul şi nici măcar toţi preoţii nu cunoşteau

această limbă.

Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, pravilele bisericeşti au început a fi

redactate şi în limba română. Pravilele bisericeşti scrise atât în slavonă, cât şi în

română, au fost iniţial multiplicate în manuscris, pentru ca începând din secolul al

XVII-lea să apară primele pravile tipărite.

Secţiunea a II-a. Pravilele scrise în limba slavonă

Cea mai veche pravilă scrisă în limba slavonă este Pravila de la Târgovişte,

scrisă în anul 1452 de către grămăticul Dragomir din porunca domnitorului

Vladislav. În 1474 a fost elaborată Pravila de la Mănăstirea Neamţului de către

ieromonahul Ghervasie. Avem apoi Pravila de la Bisericani din 1512 (în ţinutul

Neamţului), iar apoi cea de a doua Pravilă de la Mănăstirea Neamţului din 1557,

Pravila de la Putna din 1581, Pravila de la Mănăstirea Bistriţa a Moldovei din

1618, Pravila de la Mănăstirea Bistriţa a Olteniei din 1636.

Aceste pravile, scrise în limba slavonă, se caracterizează prin unitate de

conţinut, pentru că au avut la bază aceleaşi izvoare, dintre care menţionăm: texte

ale unor legiuiri bizantine, lucrări ale părinţilor bisericii, dispoziţii referitoare la

organizarea ierarhică a bisericii ortodoxe, precum şi Sintagma alfabetică a lui

Matei Vlastares. Aceasta din urmă a fost scrisă în 1335 la Salonic şi cuprindea o

înşiruire de norme de comportare în societate, precum şi norme de drept. S-a

bucurat de o largă circulaţie şi a fost foarte apreciată în rândul ortodocşilor.

Secţiunea a III-a. Pravilele scrise în limba română

Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea apar primele pravile bisericeşti

srise în lima română.

Acestea au fost:

- Pravila Sfinţilor Apostoli, scrisă şi tipărită la Braşov de către

diaconul Coresi între anii 1560 şi 1580. Se mai numeşte şi Pravila de la Ieud,



deoarece un fragment din această pravilă a fost descoperit în 1921, la Ieud, în

Maramureş;

- Pravila Sfinţilor după învăţătura marelui Vasile, apărută în

Moldova la începutul secolului al XVII-lea, pravilă care are un conţinut aproape

identic cu cel al Pravilei de la Ieud.;

- Pravila aleasă a fost scrisă în 1632 de către logofătul Dragoş Eustraţie, în

Moldova.

- Pravila de la Govora, cunoscută şi sub denumirea de Pravila cea mică,

a fost scrisă în 1640 din porunca lui Matei Basarab.

Odată cu apariţia pravilelor bisericeşti scrise în limba română, importanţa

dreptului scris a crescut, iar sfera sa de aplicare s-a extins. Pravilele bisericeşti scrise în

limba română au un conţinut unitar, pentru că au folosit izvoare comune şi s-au adresat

aceluiaşi popor. Aceste pravile au circulat şi s-au aplicat în toate cele trei ţări române.

Secţiunea a IV-a. Conţinutul pravilelor bisericeşti

Toate pravilele bisericeşti, atât cele scrise în limba slavonă, cât şi cele scrise

în limba română, cuprind reglementări cu caracter juridic, dar şi texte fără caracter

juridic referitoare la istoricul Sinoadelor, părinţii bisericii, fragmente de cronici,

tabele pentru calcularea timpului şi formulare pentru redactarea unor acte oficiale.

Dispoziţiile cu caracter juridic nu sunt sistematizate pe materii, astfel încât

dispoziţiile de drept civil alternează cu cele de drept penal sau de drept procesual,

iar normele de drept canonic alternează cu cele de drept laic.

Cele mai multe dintre textele juridice se referă la persoane, organizarea

familiei, logodnă, căsătorie, divorţ şi rudenie.

Prevederile referitoare la contracte sunt identice cu cele din

dreptul bizantin.

Dispoziţiile de drept penal sunt marcate de concepţia bisericii cu privire la

infracţiuni şi pedepse. Astfel, în concepţia bisericii, infracţiunile sunt considerate păcate, iar

pedepsele se consideră a fi aplicate în scopul ispăşirii păcatelor. De pildă, omuciderea este



denumită păcatul uciderii. Pedepsele prevăzute în aceste pravile erau: fizice – bătaia,

mutilarea şi pedeapsa capitală – sau duhovniceşti – mătăniile, rugăciunile şi posturile.

Odată cu elaborarea pravilelor bisericeşti se receptează cel de al doilea strat

al influenţei dreptului roman. Dar spre deosebire de Legea ţării, care a receptat

influenţa romană pe cale directă, în pravilele bisericeşti influenţa romană s-a

exercitat în mod indirect prin filieră bizantină, în primul rând prin intermediul

nomocanoanelor şi al legiuirilor împărăteşti, ce au adaptat dispoziţiile dreptului

roman la realităţile feudale ale societăţii bizantine.

Capitolul V. Apariţia şi conţinutul pravilelor laice – Cartea românească

de învăţătură şi Îndreptarea legii

La mijlocul secolului al XVII-lea au fost adoptate pravilele laice. Prima pravilă

laică în istoria dreptului nostru este Cartea românească de învăţătură.

Această legiuire a fost elaborată de către logofătul Dragoş Eustraţie din ordinul

domnitorului Vasile Lupu şi tipărită în 1646 la tipografia Mănăstirii Trei Ierarhi din

Iaşi.

Izvoarele acestei legiuri au fost:

- Legea ţării;

- basilicalele (legiuirile împărăteşti);

- legea agrară bizantină, apărută în secolul al VIII-lea sub domnia

lui Leon Isaurul;

- tratatul modern de drept penal şi de procedură penală scris

de italianul Prosper Farinnaci la începutul secolului al XVII-lea, tratat care se

bucura de o mare faimă în Europa acelei vremi.



Unii autori au afirmat în mod greşit că această legiuire ar fi avut un scop

didactic, întrucât au interpretat în mod eronat termenul de “învăţătură”. În realitate,

termenul de “învăţătură” a fost utilizat cu înţelesul de normă juridică. De altfel,

logofătul Eustraţie precizează în introducere că toţi cei care nu vor urma acele

învăţături vor fi loviţi de urgia domnească.

În anul 1652 a fost tipărită la Târgovişte Îndreptarea legii, denumită şi

Pravila cea mare, din porunca domnitorului Matei Basarab. Autorul acestei

legiuiri este călugărul Daniil Panoneanul, ajuns mai târziu mitropolit al Ardealului.

Îndreptarea legii este, în esenţă, o versiune a Cărţii româneşti de învăţătură, dar

cuprinde, în plus, şi unele traduceri şi prelucrări din nomocanoanele bizantine, precum

şi unele probleme de interes general din domenii precum religia, medicina, gramatica

şi filosofia.

Ambele legiuri au o structură asemănătoare, dispoziţiile lor fiind

sistematizate în capitole (pricini), secţiuni (glave) şi articole (zaciale).

Dispoziţile din cele două legiuri pot fi clasificate în două categorii:

- dispoziţii referitoare la relaţiile din agricultură;

- dispoziţii de drept civil, penal şi procesual.

Dispoziţiile cu privire la relaţiile din agricultură reglementau legarea

ţăranilor de pământ, dreptul boierilor de a-i urmări pe ţăranii fugari şi de a-i readuce pe

moşii, interdicţia de a primi ţărani fugari pe domeniile feudale, precum şi obligaţia de a-i

preda adevăraţilor stăpâni, obligaţiile ţăranilor aserviţi faţă de boieri şi consecinţele

neîndeplinirii acestora, paza bunurilor agricole şi pedepsele aplicate celor care distrugeau

sau sustrăgeau asemmena bunuri, precum şi normele după care trebuiau să se desfăşoare

relaţiile din agricultură.

Dispoziţiile de drept civil reglementează instituţii precum proprietatea,

persoanele, familia, obligaţiile şi succesiunile.

În materia proprietăţii, bunurile sunt clasificate în bunuri mobile şi

bunuri imobile, cu precizarea că bunurile imobile sunt mai valoroase şi, ca atare,

protejate cu o atenţie sporită. Există şi o clasificare a bunurilor în mireneşti şi



sfinţite. Bunurile mireneşti aparţineau laicilor, pe când cele sfinţite aparţineau

bisericii. Se precizează că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, ceea ce

înseamnă că această acţiune putea fi intentată oricând.

În materia persoanelor, oamenii sunt clasificaţi pe criteriul situaţiei

sociale în liberi şi robi. Oamenii liberi se clasificau, la rândul lor, în boieri, ţărani şi

săraci.

Boierii care deţineau anumite dregătorii se numeau oameni domneşti, iar

boierii care nu deţineau dregătorii erau numiţi rudă bună, aleasă, de folos ţării.

Ţăranii erau desemnaţi prin termeni ca “ţăranul gros”, “neînţelegător” şi “om

de gios”.

Robii erau asimilaţi lucrurilor şi constituiau elemente ale patrimoniului

stăpânilor. Asupra robilor, stăpânii acestora aveau un larg drept de corecţie. Robii

puteau dobândi libertatea prin dezrobire sau prin denunţarea stăpânului care

comitea anumite infracţiuni.

Majoratul era fixat la vârsta de 25 de ani, iar răspunderea persoanelor pentru

faptele proprii era stabilită la vârsta de 18 ani.

Reglementările privind organizarea familiei au la bază

dispoziţiile preluate din pravilele anterioare.

Căsătoria continua a fi un act religios. Se încheie în biserică.

Logodna produce anumite efecte juridice.

Bărbatul exercita puterea părintească asupra descendenţilor şi puterea

maritală asupra soţiei, inclusiv un larg drept de corecţie. De asemenea, bărbatul

exercita şi dreptul de a administra bunurile dotale.

Desfacerea căsătoriei putea fi făcută de către biserică sau prin repudiere

pentru faptele arătate expres în pravile, precum adulterul, vrăjitoria, rudenia şi

bătaia peste măsură. În ce priveşte bătaia peste măsură, practica era ca să nu se

rupă băţul.

În materia obligaţiilor se precizează că datoriile şi creanţele pot izvorî

din contracte şi din delicte.



Contractele presupun acordul părţilor. Consimţământul nu trebuie viciat prin

silă (violenţă) sau prin amăgire (dol). Orice contract poate fi încheiat fie de către

părţi, fie de către reprezentanţii acestora. În pravile sunt prevăzute contractele de

vânzare-cumpărare, închiriere, împrumut şi donaţie. Sunt menţionate, de asemenea,

şi garanţiile personale (chezăşia) şi garanţiile reale (zălogul).

În materia succesiunilor a fost consacrată atât moştenirea fără

testament, cât şi moştenirea testamentară.

Testamentul în formă scrisă se numea zapis. Testamentul încheiat în formă

orală se numea testament cu limbă de moarte. Se precizează care sunt cauzele

care implică dezmoştenirea. Astfel, nu puteau veni la moştenire cei condamnaţi pentru

infracţiuni contra moralei, numiţi nevolnici, precum şi asasinii celor care urmau a fi

moşteniţi.

Moştenitorii legali se clasificau în descendenţi şi colaterali. Copiii naturali

veneau numai la succesiunea mamei. Se preciza care era rezerva succesorală pe

care o puteau dobândi doar membrii familei şi care era cota disponibilă, pe care o

puteau dobândi şi persoanele străine de familie.

În materia dreptului penal găsim cele mai evoluate reglementări din

cele două legiuri, deoarece au fost inspirate din tratatul lui Prosper Farinnaci,

considerat cel mai înaintat din punct de vedere juridic al dreptului penal la acea

vreme. Infracţiunile erau numite vini. Infracţiunile grave erau numite vini mari, iar

cele mai puţin grave erau numite vini mici.

În aprecierea faptei penale erau luate în considerare aspectul intenţional,

locul şi timpul comiterii faptei, precum şi caracterul flagrant sau neflagrant al

infracţiunii. Pentru prima dată au fost utilizate concepte moderne de drept penal,

precum tentativa, concursul de infracţiuni, complicitatea, recidiva.

Sunt arătate faptele care înlăturau răspunderea penală – nebunia, legitima

apărare, vârsta sub şapte ani şi ordinul superiorului – , precum şi faptele ce

micşorează răspunderea penală: ignoranţa, mânia, pasiunea, somnambulismul şi

greşeala fără înşelăciune.



Pedepsele prevăzute erau fizice – decapitarea, spânzuratoarea, tragerea în

ţeapă, arderea în foc şi mutilarea – , privative de libertate – ocna, temniţa şi

surghiunul la mânăstire – , amenzile, expunerea infractorului oprobiului public –

purtarea prin târg – , aplicarea în anumite cazuri a legii talionului, denumită suflet

pentru suflet, pedepse religioase – afurisenia, posturi, mătănii şi rugăciuni.

Dintre infracţiunile reglementate în acele două legiuiri amintim: hiclenia,

calpuzania (falsificarea de monedă, îşi are originea într-un termen din limba turcă),

omorul, furtul, mărturia mincinoasă, răpirea de fecioară sau de femeie, incestul,

bigamia, adulterul, ierezia, ierosilia (sfera infracţiunii de ierosilie se lărgeşte,

incluzând şi împreunarea trupească cu o călugăriţă sau împreunarea trupească în

biserică, fapte pedepsite cu moartea).

Capitolul VI. Statul şi dreptul în perioada regimului turco-fanariot

Secţiunea I. Contextul politic internaţional

La 1683, Turcia a înregistrat un eşec la asediul Vienei. Din acel moment,

raportul de forţe dintre Turcia şi Rusia în sud-estul Europei s-a schimbat în favoarea

Austriei, dovadă că Transilvania a trecut de sub suzeranitate otomană sub cea

habsburgică. În noile condiţii, Turcia a înăsprit regimul de exploatare a ţărilor române,

încât acestea s-au apropiat de Rusia, dovadă că Dimitrie Cantemir s-a aliat cu Petru cel

Mare. Pentru a curma această tendinţă, Turcia a introdus în ţările române regimul turco-

fanariot, caracterizat, în primul rând, prin faptul că domnii nu mai erau aleşi şi

confirmaţi, ci erau numiţi de către Turcia, de regulă, din rândul grecilor din Fanar, iar,

în al doilea rând, prin faptul că autonomia ţărilor române a fost grav încălcată. Cu toate

acestea, ţările române nu au fost paşalâcuri turceşti, ci au avut legi şi instituţii proprii.

În Moldova regimul turco-fanariot a fost instaurat în anul 1711, iar în Ţara

Românească în anul 1716. A durat până la 1821.

A evoluat în două faze:



- 1711 (1716) – 1774 (Pacea de la Kuciuk-Kainardji);

- 1774 – 1821.

Secţiunea a II-a. Organizarea de stat în prima fază a regimului turco-fanariot

În prima parte a acestui regim a avut loc o serie de transformări în organizarea

statului, atât la nivel central, cât şi la nivel local.

Astfel, la nivel central instituţia domniei s-a transformat, în sensul că domnul

era numit de către Turcia, ocazie cu care domnii ţărilor române, la învestitură, plăteau

sume mari de bani; de asemenea, sume mari de bani trebuiau plătite şi cu ocazia

reînvestirii, astfel încât domnii fanarioţi deveniseră agenţi fiscali ai Porţii. Datorită acestor

interese, domniile ereau foarte scurte, media fiind, de regulă, de doi ani şi jumătate.

Sistemul a avut însă şi aspecte pozitive, deoarece domnii fanarioţii ereau frecvent mutaţi

dintr-o ţară în alta. Această practică atesta faptul că Turcia recunoştea identitatea

instituţională a ţărilor române. În al doilea rând, în baza acestei practici, domnii fanarioţi,

în special Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae Mavrocordat (primul domn fanariot),

au promovat aceleaşi reforme în ţările române, contribuind la pregătirea terenului în

vederea unirii Principatelor române.

Cu privire la Sfatul domnesc, noua denumire a acestui organ al statului era de

Divan domnesc. Numărul membrilor săi s-a restrâns, odată cu atribuţiile sale, de

aceea domnii fanarioţi nu se sprijineau pe elementul politic local, ci pe clientela lor

politică.

Dregătoriile au rămas aceleaşi, păstrându-şi vechile competenţe, însă

numărul dregătorilor a sporit, deoarece domnii fanarioţi erau constrânşi să satisfacă

interesele clientelei lor politice prin acordarea de dregătorii, încât s-a ajuns la

dublarea sau triplarea unor dregătorii. Spre exemplu, în anul 1802 erau 8 comişi în

Ţara Românească. De asemenea, s-au creat şi noi dregătorii. Spre exemplu, în Ţara

Românească s-a creat vornicia de sus, iar în Moldova a fost introdusă bănia. Pe de

altă parte, s-au făcut unii paşi importanţi înainte în sensul specializării

dregătoriilor, o mai bună fixare a competenţelor, precum şi introducerea sistemului

remunerării dregătorilor.

Secţiunea a III-a. Dreptul în prima fază a regimului turco-fanariot



Alte transformări au fost introduse prin reformele realizatre de către

Constantin Mavrocordat, căci prin aşezăminte succesive acesta a reorganizat

administraţia locală, administrarea bisericii, a modificat sistemul fiscal şi a adus

modificări statutului juridic al boierilor. Aceste reforme au fost codificate în

Aşezământul din 1740, al cărui text a fost publicat în 1742 în Franţa.

În cea ce priveşte reforma administraţiei locale, Constantin

Mavrocordat a numit la conducerea fiecărui judeţ şi, ulterior, la conducerea

fiecărui ţinut câte doi ispravnici, care erau subordonaţi marelui vistiernic şi

domnului; unul dintre cei doi ispravnici exercita atribuţiuni administrative, iar

celălalt atribuţiuni judiciare. De aceea, s-a afirmat că în vremea lui Constantin

Mavrocordat s-au făcut primii paşi în direcţia separării puterilor în stat, aşa cum

aceasta a fost concepută în Occident, în sensul că prin numirea celor doi ispravnici

cu competenţe diferite s-a realizat separarea puterii administrative de cea

judecătorească.

În ce priveşte reforma din domeniul bisericesc, Mavrocordat a

introdus epitropiile mănăstireşti (cuvântul “epitropie” îşi are originea în

grecescul “epitrop”, care are înţelesul de administrator) care, sub autoritate

domnească, administrau patrimoniul bisericii. Atribuţiunile jurisdicţionale ale

clerului au fost restrânse până la desfiinţare şi s-a hotărât ca preoţii să fie recrutaţi

doar din rândul ştiutorilor de carte; în schimb, clerul a fost scutit de plata

impozitelor.

Pe plan fiscal, unele dintre nenumăratele impozite percepute au fost suprimate,

pe când altele au fost unificate într-unul singur, numit sama obştească, impozit

repartizat pe familii sau pe localităţi – ţidule de bir. Acest impozit consta din 10 taleri,

care trebuiau plătiţi în patru sferturi, adică în patru rate. În zece ani, impozitele au crescut

vertiginos, ajungându-se la plata acestora în 12 sferturi. Funcţionarii publici ce erau

împuterniciţi a strânge impozitele erau plătiţi dintr-un fond special, numit casa

răsurilor.

S-a modificat şi statutul boierilor.

Existau două categorii de boieri:



- boierii veliţi – erau marii dregători, ce nu plăteau impozite; cuvântul

“veliţi” îşi are originea în slavonescul “vel”, care are înţelesul de mare;

- boierii mazili – erau boieri mai puţin importanţi, scutiţi de plata unor

impozite; cuvântul “mazili” vine de la turcescul “mazur”, care are înţelesul de scos din

funcţie.

Ulterior, boierii veliţi erau de două feluri.

În prim afază a regimului turco-fanariot nu s-au elaborat coduri de legi,

datorită opoziţiei Turciei, care nu vedea cu ochi buni elaborarea unui sistem juridic

modern în ţările române. Iată de ce izvoarele dreptului din prima fază a regimului

turco-fanariot şi-au găsit expresia în reformele lui Constantin Mavrocordat.

În Aşezământul din 1740 nu se vorbeşte despre favorizarea ţăranilor aserviţi,

ci se spune că ispravnicii şi boierii trebuie să aibă grijă ca ţăranii aserviţi să îşi

îndeplinească obligaţiile, în sensul înăspririi exploatării ţăranilor aserviţi prin

interzicerea strămutării de pe moşii, precum şi din introducerea unor noi prestaţii în

muncă, fără stabilirea vreunei limite.

Rezultatele recensământului realizat în 1746 au demonstrat că în perioada

1741-1746 jumătate din ţăranii aserviţi au fugit din ţară, neputând plăti birurile, fie

în sudul Dunării, mai exact în Timoc, fie în Transilvania, astfel încât economia

agrară era ameninţată cu falimentul.

Atunci, în perioada în care domnea în Ţara Românească, la 1 martie 1746,

Constantin Mavrocordat a dat un aşezământ (hrisov), prin care a decis că toţi ţăranii

aserviţi care se vor întoarce în ţară vor fi eliberaţi din rumânie, urmând ca ţăranii

întorşi în ţară să primească o carte (un document) de eliberare din rumânie pe baza

căreia se puteau aşeza pe orice moşie doreau, iar foştii stăpâni nu aveau dreptul să-i

urmărească; de asemenea, în următoarele şase luni după întoarcere erau scutiţi de

plata oricăror impozite. Dar acest aşezământ a fost prost redactat, întrucât nu s-a

precizat până la ce dată pot reveni în ţară ţăranii fugari şi, în al doilea rând, pentru că

nu s-a precizat care va fi statutul celor rămaşi în ţară, astfel încât efectul

aşezământului a fost în sens invers, deoarece şi cei rămaşi au început a fugi pentru a

se bucura de iertarea de rumânie.



Atunci, constrâns de împrejurări, la 5 august 1746 Constantin Mavrocordat a

dat un nou aşezământ prin care a desfiinţat rumânia, Prin al doilea aşezământ,

Constantin Mavrocordat le-a recomandat boierilor să îi ierte pe ţăranii întorşi în ţară

de rumânie. Dacă boierii nu dădeau curs acestei recomandări, ţăranii îşi puteau

răscumpăra libertatea prin plata sumei de 10 taleri.

O reformă similară a iniţiat Constantin Mavrocordat şi în Moldova în anul

1749, pe când era domn al Moldovei, numai că dispoziţia avea caracter imperativ, în

sensul că boierii erau obligaţi a elibera ţăranii din vecinie. După reformele lui

Constantin Mavrocordat, în documentele redactate, ţăranii aserviţi erau numiţi

ţărani clăcaşi sau lăcuitori pe moşii.

Relaţiile dintre boieri şi clăcaşi se stabileau pe baze contractuale, în sensul

că, cel puţin teoretic, clăcaşul putea încheia cu orice boier pe moşia căruia se aşeza

o tocmeală (un contract). Prin contractele încheiate, boierii se obligau a atribui

spre folosinţă clăcaşilor anumite suprafeţe de pământ până la un anumit termen, iar

clăcaşii se obligau să plătească anumite sume de bani. După executarea acelor

obligaţii, clăcaşii, dacă doreau, se puteau muta pe alte moşii. Faţă de această

transformare a raportului juridic ţărani-boieri, s-a constratat că boierii impuneau

clăcaşilor condiţii mult mai grele decât cele ce decurgeau din Legea ţării, căci până

în momentul realizării reformelor lui Constantin Mavrocordat, relaţiile boieri-

ţărani aserviţi se stabileau pe baze legale, în sensul că, în virtutea Legii ţării,

boierul trebuia să pună la dispoziţia ţăranilor aserviţi două treimi din moşie, iar

ţăranul aservit trebuia să plătească zeciuiala. În noua situaţie, profitând de starea de

constrângere în care se aflau clăcaşii, boierii le impuneau orice condiţii. Aşa se

explică faptul că domnii fanarioţi au curmat într-o oarecare măsură abuzurile

boiereşti prin anumite hrisoave, denumite ponturi şi urbarii, prin intermediul

cărora s-au fixat obligaţiile minime ale boierilor şi obligaţiile maxime ale clăcaşilor.

Ţăranii clăcaşi stăpâneau pământurile boiereşti cu titlu de detenţiune, titlu

juridic transmis prin contractul de arendare. De aceea, la 1862, tentativa lui Mihail

Kogălniceanu de a-i împroprietări pe ţăranii clăcaşi sub cuvânt că ei ar fi uzucapat

pământurile boiereşti a fost dejucată de către Barbu Catargiu, deoarece clăcaşii nu

puteau uzucapa aceste pământuri, întrucât prima condiţie a uzucapiunii era posesia, Copyright © DEPARTAMENT ID 200796


or ţăranii aserviţi, ca şi clăcaşii, erau simpli detentori precari. În 1864 a fost lansată

teoria conform căreia boierii şi ţăranii stăpâneau pământul în indiviziune, iar plata

pământurilor îmbrăca forma plăţii zilelor de clacă.

Secţiunea a IV-a. Organizarea de stat în a doua fază a regimului turco-fanariot

După 1774 au avut loc unele transformări în planul organizării de stat pentru

stabilizarea domniei, în scopul consolidării autonomiei ţărilor române, căci, dacă în

prima fază a regimului turco-fanariot domnii ţărilor române au promovat cu docilitate

politica Turciei, în cea de a doua fază domnii fanarioţi ai ţărilor române au promovat o

politică proprie, promovând o diplomaţie ocultă, de pendulare între Turcia şi Rusia,

fiindcă după 1774 raportul de forţe dintre Turcia şi Rusia tinde să se schimbe în

favoarea Rusiei, mai ales în timpul domniei Ecaterinei a II-a. De aceea, domnii fanarioţi

promovau în secret interesele Greciei, cu sprijinul Rusiei, pentru emanciparea grecilor

de sub turci, iar ţările române trebuiau să fie o trambulină grecească.

Prin tratatele de la Kuciuk-Kainardji (1774) şi de la Iaşi (ianuarie 1792),

precum şi prin hatişerifuri, s-a decis ca durata domniei să fie de 7 ani, iar domnii să

fie înlăturaţi doar pentru abuzuri grave, constatate de către Turcia. De aceea, la

presiunea Rusiei, în 1802 s-a dat un nou hatişerif prin care s-a consacrat încă odată

durata de 7 ani a domniei, iar abuzurile domnilor puteau fi constatate doar de către

Rusia, care dobândise un drept de intercesiune (un drept de intervenţie) în sprijinul

ţărilor române, deoarece Rusia se erija în apărătoarea ortodoxiei în Balcani. Aşa se

face că, ulterior, rolul domniei tinde să sporească, domnii exercitând atribuţii

legislative, executive şi judiciare într-un climat de autonomie sporită.

Pe plan legislativ, domnii erau cei care promulgau izvoarele dreptului

scris, stabileau ierarhia izvoarelor de drept, precum şi care dintre dispoziţiile Legii

ţării se aplicau alături de dispoziţiile dreptului scris.

Pe plan executiv, domnul numea şi revoca înalţii dregători, fonda noi aşezări

urbane sau rurale şi elibera paşapoarte. Fireşte, deşi în acea perioadă nu erau

paşalâcuri, ţările române nu eliberau paşapoarte proprii, acestea se eliberau de abia

din vremea lui Alexandru Ioan Cuza, dar, ca o expresie a recunoaşterii autonomiei,

paşapoartele din ţările române erau eliberate de către domn, nu de către

funcţionarii turci, şi aveau rubrici distincte, fiind eliberate într-o formă proprie. Copyright © DEPARTAMENT ID 200797


Pe plan judiciar, domnul este preşedintele Divanului domnesc, în calitate de

instanţă supremă.

Înaltul divan exercita şi el atribuţii legislative, administrative şi judiciare.

Toate aşezămintele domneşti intrau în vigoare după ratificarea Divanului domnesc.

Pe plan administrativ, Divanul asigura aplicarea în practică a dispoziţiilor

legale, înfiinţa serviciile publice, aproba impozitele fixate de către domnie.

Pe plan judiciar, Divanul domnesc, în frunte dcu domnul, era instanţa supremă.

S-au înfiinţat epitropii ale obştirilor, ce îşi desfăşurau activitatea în

capitale şi în oraşele din judeţe şi ţinuturi şi exercitau, după model francez, atribuţii

administrative privind învăţământul, sănătatea, industria, comerţul şi lucrările publice.

În ceea ce priveşte dregătoriile, apare o inovaţie. Această inovaţie

consta din introducerea dregătoriilor fără slujbe. De aici rezultă că titlul de boier

echivala cu cel de dregător şi că dregătoria se putea cumpăra, chiar dacă nu avea

obiect. Pe această cale, o serie de persoane se înnobilau, deşi nu exercitau funcţii în

stat, cum a fost cazul căminarului G. Iminovici.

Cu privire la sistemul fiscal, existau două tipuri de impozite:

- directe, care cuprindeau la rândul lor capitaţia (impozitul pe persoane) şi

ajutorinţele (impozitele cu caracter excepţional);

- indirecte, care proveneau din taxe pe comerţul intern şi extern.

Contribuabilii erau de două feluri:

- bresle;

- birnici, care puteau fi ţărani liberi, ţărani clăcaşi, etc.

În domeniul organizării bisericii au apărut reglementări noi, biserica

aflându-se sub autoritatea domnului, din punct de vedere administrativ, şi sub

autoritatea Patriarhiei de la Constantinopol, din punct de vedere spiritual.

Mitropolitul trebuia confirmat de către domn şi ocupa cel mai de seamă loc în

cadrul Divanului Domnesc. Episcopii care aveau eparhii primeau cârja episcopală

de la domn şi aveau unele atribuţiii judiciare în eparhiile lor. Din punct de vedere

ierarhic, sub episcopi se aflau protopopii, stareţii şi preoţii. Existau episcopii în



Moldova la Roman, Rădăuţi şi Huşi, iar în Ţara Românească la Râmnic, Buzău şi

Argeş.

Foarte importantă a fost reforma judiciară. Aceasta a fost realizată de

Alexandru Ipsilanti, mai întâi în Ţara Românească, iar apoi, uşor modificat, în

Moldova.

Prima instanţă era judecătoria după la judeţ (judecătoria de judeţ),

care soluţiona litigiile dintre ţărani, precum şi unele pricini penale mai mărunte.

Apoi erau departamenturile, care erau în număr de trei, dintre care două erau

civile şi unul criminalicesc. Următorul nivel era ocupat de departamentul

veliţilor boieri, care judeca în primă instanţă litigiile dintre boieri şi în apel

hotărârile celor trei departamenturi. Instanţa supremă era Divanul domnesc,

care judeca orice pricină civilă sau penală fie în primă instanţă, fie în apel.

Secţiunea a V-a. Dreptul în a doua fază a regimului turco-fanariot

În domeniul dreptului, autonomia dobândită de ţările române s-a oglindit şi în

elaborarea unor coduri de lege, desemnate prin termenii “cod”, “codică”, “condică”. Apariţia

acestor coduri marchează începutul modernizării dreptului nostru şi, totodată, începutul

sistematizării sale pe ramuri de drept, în principal sub influenţă franceză şi austriacă.

La 1775 s-a adoptat Pravilniceasca condică, la 1806 Pandectele paharnicului

Toma Carra, la 1814 Manualul juridic al lui Andronache Donici, la 1817 Codul

Calimah (Condica ţivilă a Moldovei), la 1818, în Ţara Românească, Legiuirea (Codul)

Caragea.

Pravilniceasca condică a fost nemijlocit expresia tendinţei ţărilor române

spre autonomie juridică, pentru că la acea epocă, în momentul intensificării relaţiilor

cu cetăţenii din vestul Europei, Turcia pretindea că acelor străini să li se aplice

regimul capitulaţiilor, după cum pretindea ca acelaşi regim al capitulaţiilor să se aplice

şi în ţările române. După o serie de dispute s-a decis că, deopotrivă, cetăţenii statelor

din vestul Europei să se bucure de regimul capitulaţiilor în Imperiul Otoman, adică să

fie judecaţi pe teritoriul Imperiului Otoman după legile lor, sub motivul că principalul

izvor de drept era Coranul, pe când ei aveau altă religie. Dar cetăţenii din Occident au

pretins ca regimul capitulaţiilor să se aplice şi în ţările române.



Alexandru Ipsilanti, în replică, a răspuns că în ţările române nu se aplică

Coranul, deoarece, în primul rând, au alte izvoare de drept şi nu sunt incluse în

Imperiul Otoman, ci sunt doar vasale acestuia. La acest răspuns, reprezentanţii statelor

occidentale au pretins aplicarea regimului capitulaţiilor, pe motiv că procedura de

judecată era înapoiată. Atunci, Alexandru Ipsilanti a modificat organizarea instanţelor

şi procedura de judecată după model european.

La 1775, în Ţara Românească, a fost adoptată şi promulgată Pravilniceasca

Condică, intrată în vigoare abia în 1780, datorită opoziţiei Turciei. Prin aceasta s-a

organizat sistemul judiciar în patru trepte şi s-a introdus o procedură de judecată

modernă sub influenţă austriacă. De asemenea, Pravilniceasca condică cuprindea şi

dispoziţii în domeniul dreptului civil şi al dreptului administrativ, precum şi

reglementări cu privire la relaţiile dintre boieri şi ţărani. Denumirea de

“Pravilniceasca condică” este convenţională. În fapt, se numea Mica rânduială

juridică; a fost redactată în limba română şi în limba greacă.

Dar este de reţinut că ediţia în limba greacă abundă în termeni juridici

româneşti, de unde s-a tras concluzia că autorii au fost români.

Pravilniceasca condică a fost elaborată pe baza Legii ţării, a basilicalelor, a

practicii judiciare interne şi externe şi a doctrinei juridice occidentale. Se pare că

autorul a fost Ienăchiţă Văcărescu.

Pandectele paharnicului Toma Carra, redactate în 1806, îmbrăcau

forma un proiect de Cod civil structurat în trei părţi: persoane, lucruri şi

acţiuni, numai că a fost elaborată doar prima parte, privind persoanele, după

modelul Codului civil francez (1804), rămasă însă în manuscris.

Manualul juridic al lui Andronache Donici a apărut în 1814. Cel

mai mare pravilist (jurist) moldovean, Andronache Donici, a alcătuit un Cod civil

după modelul Codului civil francez din 1804 şi al Codului civil austriac din 1811.

Deşi acest cod a fost foarte apreciat, el nu a fost niciodată promulgat de către

domnie. Totuşi, datorită valorii sale, el a fost aplicat în practica instanţelor de

judecată.

Codul Calimah a fost elaborat în 1817, în Moldova, din ordinul

domnitorului Scarlat Calimah, ordin ce fusese dat încă de la 1813. A fost publicat Copyright © DEPARTAMENT ID 2007100


în două ediţii. Ediţia din 1817 a fost redactată în limba greacă, iar cea din 1833 în

limba română. Principalii autori ai ediţiei în limba greacă au fost: Andronache

Donici, Anania Cuzanos şi Cristian Flechtenmacher. Autorii versiunii în limba

română au fost: Cristian Flechtenmacher, Damaschin Bojinca şi Petrache Asachi.

Acest cod cuprinde doar dispoziţii de drept civil. Autorii s-au inspirat din Legea

ţării, din basilicale, din Codul civil francez şi din Codul civil austriac.

Cu privire la dispoziţiile din Legea ţării, ele nu s-au mai aplicat în forma

tradiţională în care se aflau, ci au fost integrate expres în dispoziţiile Codului.

Codul Calimah este format dintr-o prefaţă, trei părţi şi două anexe. Mai mult chiar,

în prefaţă se menţionează că ori de câte ori judecătorul constată o lacună a Codului,

va aplica dispoziţiile Legii ţării, ce continuă a fi în continuare dreptul nostru

comun, chiar şi în acea perioadă.

Prima parte se referă la Dritul persoanelor, partea a doua se referă la

Dritul lucrurilor, iar partea a treia la Înmărginiri ce privesc dritul

persoanelor dimpreună cu cel al lucrurilor. Cele două anexe cuprind

dispoziţii de drept comercial, referitoare la licitaţie şi faliment.

Legiuirea Caragea s-a publicat în Ţara Românească în 1818. Este

denumită şi Codul Caragea, deoarece a fost elaborată din ordinul domnitorului

Ioan Gheorghe Caragea. Principalii autori au fost: logofătul Nestor, care a fost

primul profesor ce a predat dreptul în limba română, Athanasie Hristopol şi

stolnicii Constantin şi Ioniţă Bălăceanu. Cuprinde dispoziţii de drept civil în

primele patru părţi, dispoziţii de drept penal în partea a cincea şi dispoziţii de drept

procesual în partea a şasea.

Cele şase părţi ale Codului Caragea erau astfel intitulate:

- Partea întâia – Pentru obraze (persoane);

- Partea a doua – Pentru lucruri;

- Partea a treia – Pentru tocmeli (contracte);

- Partea a patra – Pentru daruri (donaţii) şi moşteniri;

- Partea a cincea – Pentru vini;

- Partea a şasea – Despre ale judecăţilor.



Observăm că primele patru părţi ale Codului Caragea formează un adevărat

cod civil, partea a cincea un cod penal, iar partea a şasea un cod de procedură.

Pravilniceasca condică, Codul Calimah şi Legiuirea Caragea au fost

abrogate în 1865, moment în care a intrat în vigoare Codul civil român.

Aceste coduri cuprind dispoziţii referitoare la: proprietate, persoane, organizarea

familiei, rudenie, succesiuni, obligaţiuni, dreptul penal şi dreptul procesual.

Cu privire la dreptul de proprietate codurile menţionate au consacrat

dreptul absolut de proprietate, făcând distincţie între proprietatea absolută şi proprietatea

divizată.

În cazul proprietăţii absolute, numită şi desăvârşită sau neîmpărţită, toate

atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de către aceeaşi persoană.

În cazul proprietăţii divizate, atribuţiile dreptului de proprietate se împart

între două persoane distincte, şi anume o persoană care exercită dritul fiinţei

lucrului, care se numeşte nud proprietar, şi o altă persoană care exercită dritul

folosului lucrului.

Codurile în cauză stabilesc că raporturile dintre boieri şi ţărani se stabilesc în

baza contractului de arendare.

Unii dintre domnii fanarioţi şi-au propus să desfiinţeze drepturile străvechi

de proprietate ale boierilor şi ţăranilor prin interpretarea tendenţioasă a unor

instituţii juridice din aceste coduri. Astfel, Scarlat Calimah, domnul Moldovei, a

susţinut că, la origine, toate pământurile ar fi aparţinut domnului şi, ca atare, nu

poate exista proprietate privată asupra pământului fără hrisov de danie domnească,

iar pământurile stăpânite fără un asemenea hrisov urmau a trece în stăpânirea

domnului în calitate de titular al lui dominium eminens. Această interpretare a fost

respinsă de Sfatul de obşte, argumentându-se că, potrivit basilicalelor operează

prescripţia achizitivă, adică uzucapiunea de 40 de ani, care se aplică şi imobilelor

domneşti. Astfel, chiar dacă s-ar admite că iniţial toate pământurile au fost domneşti şi că

ele au ajuns în stăpânirea boierilor sau ţăranilor fără hrisov domnesc, totuşi, nu puteau fi

preluate de către domn, întrucât fuseseră dobândite prin uzucapiune.



În materia persoanelor, oamenii erau clasificaţi în liberi, robi şi

dezrobiţi. În categoria oamenilor liberi erau incluşi şi ţăranii clăcaşi. Era stabilit

numărul minim al zilelor de clacă la şase, iar maxim la doisprezece în

Pravilniceasca condică, pe când Legiuirea Caragea prevedea numărul minim al

zilelor de clacă la doisprezece. În perioada în care au fost în vigoare aceste coduri a

crescut numărul posluşnicilor şi al scutelnicilor, care se aflau în dependenţă

personală faţă de boieri, dar care nu aveau obligaţii faţă de stat.

Dintre ţărani, aproximativ jumătate se aflau în stare de dependenţă directă

faţă de boieri în calitate de scutelnici sau de posluşnici, pe când ceilalţi depindeau

de boieri în mod indirect, în calitate de clăcaşi.

Robii erau asimilaţi lucrurilor. Totuşi, li s-a recunoscut o anumită capacitate

juridică, putând reprezenta pe stăpânii lor în relaţiile cu terţe persoane.

Persoanele juridice sunt desemnate prin termenul de “tovărăşie” în

Pravilniceasca condică şi în Legiuirea Caragea, şi prin sintagma “persoane

moraliceşti” în Codul Calimah. Se prevăd reglementări amănunţite cu privire la

administrarea, înfiinţarea, răspunderea şi stingerea persoanei juridice, precum şi

privitoare la formarea capitalului şi împărţirea câştigului.

Reglementările privind familia, rudenia şi căsătoria sunt, în

general, conforme dispoziţiilor din pravilele anterioare. Se consacră principiul

răspunderii personale. Astfel, se precizează că soţia nu răspunde pentru faptele

soţului şi că nici părinţii nu răspund pentru faptele copiilor lor majori.

Sunt interzise căsătoriile între creştini şi necreştini, precum şi cele între

oamenii liberi şi robi.

Copilul rezultat din unirea unei persoane libere cu una aflată în robie este

întotdeauna un om liber.

Obligaţia de înzestrare a fetelor la măritat revine părinţilor şi fraţilor, în

virtutea dispoziţiilor din Pravilniceasca condică şi Legiuirea Caragea, pe când

Codul Calimah o prevede doar în sarcina părinţilor. Zestrea fetelor trebuia

apreciată în bani în momentul constituirii ei, pentru ca, la un eventual divorţ din

vina bărbatului, femeia să dobândească bunuri în aceeaşi valoare cu zestrea avută.



Divorţul datorat adulterului soţiei avea ca efect pierderea zestrei, ce trecea în

proprietatea bărbatului.

Sunt reglementate şi adopţia, tutela şi curatela după modelul legiuirilor europene.

Rudenia putea fi de sânge sau duhovnicească. Rudenia de sânge era în linie

dreaptă suitoare şi coborâtoare, precum şi în linie lăturalnică sau de alături. Fiecare

generaţie însemna un grad de rudenie.

În materie succesorală, sunt reglementate atât moştenirea legală, cât şi

moştenirea testamentară.

Se precizează care este rezerva succesorală, adică partea din moştenire care

poate fi dobândită doar de către membrii familiei, şi care este cota disponibilă, adică

partea din moştenire care putea fi dobândită şi de către persoanele străine de familie.

Vocaţia succesorală aparţine celor trei categorii de rude de sânge: ascendenţi,

descendenţi şi colaterali. Copiii naturali veneau la moştenire în concurs cu cei legitimi,

în virtutea dispoziţiilor Codului Calimah, pe când în virtutea dispoziţiilor Codului

Caragea veneau doar la succesiunea mamei. Soţul supravieţuitor dobândea uzufructul

unei părţi din bunuri când venea în concurs cu copiii, adică primea spre folosinţă şi

culegerea fructelor o parte din moştenire egală cu cea care revenea unui copil, urmând

ca la moarte acele bunuri să intre în proprietatea efectivă a copiilor. Soţul supravieţuitor

dobândea în deplină proprietate o cotă variind între o şesime şi o treime când venea în

concurs cu copii dintr-o altă căsătorie a soţului defunct sau când nu existau copii. Soţul

supravieţuitor dobândea întreaga moştenire în lipsa rudelor succesibile. În lipsa oricărui

moştenitor, moştenirea era declarată vacantă şi culeasă de către stat.

Reglementările în cauză consacrau şi trimiria, care reprezenta o treime din

masa succesorală, destinată cheltuielilor de înmormântare şi de pomenire a celui

decedat.

În materia obligaţiilor, în cele trei legiuiri sunt cuprinse reglementări

moderne. Este definit conceptul de “obligaţie”, sunt arătate izvoarele obligaţiilor, este

definit contractul, sunt arătate elementele esenţiuale ale contractului, sunt

reglementate transferul şi stingerea obligaţiilor, precum şi garanţiile reale şi personale.

Ca izvoare ale obligaţiilor, cele trei legiuiri prevăd legea, contractul şi delictul.



Contractele sunt clasificate după formă în contracte scrise şi contracte nescrise, iar

după efecte în contracte unilaterale şi bilaterale. Se precizează că un contract, pentru a fi

valabil încheiat, trebuie să fie conform cu dispoziţiile legii şi bunelor moravuri.

Consimţământul, ca element esenţial al contractului, pentru a fi valabil, trebuie să fie lipsit de

silă (violenţă) sau de vicleşug (dol). Obiectul contractului, ca element esenţial al acestuia,

trebuie să fie un lucru aflat în comerţ, adică să fie un lucru ce poate face parte din patrimoniul

unei persoane. Capacitatea juridică, prevăzută pentru prima dată ca element esenţial al

contractului, este menţionată ca fiind egală pentru toţi, arătându-se în Codul Calimah, în mod

expres, că “tot omul se socoteşte a fi vrednic de a-şi câştiga drituri în condiţiile legii”.

În cele trei legiuiri, sunt reglementate amănunţit contractele de vânzare-

cumpărare, închiriere, arendare, schimb şi comodat.

Dintre acestea, cel mai în detaliu reglementat este contractul de vânzare-

cumpărare. Se preciza că un asemenea contract putea fi încheiat fie în formă scrisă, fie

în formă orală. Când obiectul contractului era format din bunuri imobile sau robi, se

cerea forma scrisă a contractului. În cazul pământului, trebuiau respectate regulile cu

privire la dreptul de protimis. Totodată, era admisă stricarea vânzării, adică anularea

contractului, când se constată că ulterior încheierii contractului, preţul reprezenta mai

puţin de jumătate din valoarea reală a lucrului, faptă ce era denumită leziune.

Contractul de împrumut putea fi încheiat doar în formă scrisă şi în prezenţa a

cel puţin trei martori.

Zălogul putea fi scos la vânzare doar la cererea creditorului prin hotărâre judecătorească.

Chezaşii se bucurau de beneficiul de discuţiune. Conform acestui beneficiu,

garantul urmărit în justiţie de către creditor putea cere acestuia să se îndrepte mai

întâi asupra debitorului principal şi numai dacă debitorul principal se dovedeşte a fi

insolvabil să se îndrepte asupra sa.

Dobânda legală a fost fixată în cele trei legiuri la 10% cu interzicerea

antocismului, precum şi prin interzicerea cametei.

În domeniul dreptului penal, cele trei legiuiri preiau în linii mari

dispoziţiile din pravilele anterioare, îndeosebi din Cartea românească de

învăţătură şi Îndreptarea legii. Infracţiunile sunt numite în cele trei legiuiri

vini şi sunt clasificate după gravitatea lor în vini mari şi vini mici. Observăm din Copyright © DEPARTAMENT ID 2007105


reglementările în cauză că noţiunea de infracţiune nu se desprinde încă de persoana

infractorului. Astfel, nu sunt arătate elementele constitutive ale infracţiunii, ci se

fac referiri doar la categoriile de infractori, precum ucigaşi, tâlhari, hoţi,

plastografi, etc.

Pentru prima dată în legislaţia noastră sunt incriminate faptele slujbaşilor şi

dregătorilor, precum abuzurile judecătorilor faţă de părţi, abuzurile ispravnicilor

faţă de cetăţeni, nedreapta luare din partea agenţilor executori şi nedreapta luare de

către vornici a amenzilor de la ţărani.

Având în vedere noul sistem de probaţiune bazat în justiţie pe înscrisuri şi

mărturii, erau aspru pedepsiţi plastografii (falsificatorii de acte), precum şi martorii

mincinoşi. Plastografii erau pedepsiţi cu tăierea mâinii, iar martorii mincinoşi cu

amenzi şi cu trecerea în Condica şireţilor, care constituia un început de cazier

judiciar, pentru a nu mai fi chemaţi a depune mărturie în viitor.

În vederea consolidării economiei de schimb erau pedepsiţi cei care, în mod

fraudulos, declarau că sunt în stare de încetare a plăţilor pentru a nu-şi plăti datoriile.

Aceşti faliţi frauduloşi erau numiţi în legiuirile de referinţă mofluzi mincinoşi.

Termenul “mofluz” este de origine turcească, având înţelesul de a da faliment.

Mofluzii mincinoşi erau condamnaţi împreună cu cei care au tăinuit bunurile lor sau

care au pretins în mod fals că sunt şi ei creditori ai acestora.

În sistemul pedepselor menţionăm pedeapsa capitală pentru hiclenie, omor şi

tâlhărie. Avem şi mutilarea, ce se putea realiza prin tăierea mâinii pentru plastografie

sau pentru furt, bătaia cu nuiele la spate, biciuirea în târg a infractorului. Existau şi

pedepse infamante, precum darea infractorului prin târg, tunsoarea, tăierea nasului

pentru incest, expunerea femeii vinovate de adulter în piaţa publică. De asemenea,

existau şi pedepse privative de libertate, precum ocna, temniţa şi surghiunul la

mănăstire. Existau şi amenzile penale şi despăgubirile.

În domeniul dreptului procesual, prevederile celor trei coduri în

cauză au urmărit modernizarea organizării instanţelor şi a procedurii de judecată.

În acest sens menţionăm:

- introducerea condicelor de judecată la toate instanţele;



- formularea în scris a hotărârilor judecătoreşti şi motivarea lor în scris cu

arătarea capului de pravilă;

- introducerea reprezentării în justiţie prin mandatari numiţi vechili şi prin

avocaţi, numiţi vechili de judecăţi;

- ierarhizarea probelor în justiţie cu accent pe probele scrise, declaraţiile

martorilor şi cercetările instanţei, numite dovezi cu meşteşug;

- introducerea publicităţii tranzacţiilor imobiliare, prin ţinerea la

judecătoriile de la judeţe de condici speciale pentru vânzările de pământ şi clădiri,

precum şi pentru testamente şi foile de zestre.

Totodată întâlnim reglementări speciale cu privire la licitaţie, cunoscută sub

denumirea de “vânzare la mezat”, procedura falimentului şi judecarea

comercianţilor de către arbitri.



Capitolul VII. Statul şi dreptul în perioada 1821-1848

Secţiunea I. Programul revoluţiei de la 1821

Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu a avut un dublu caracter, unul social şi

unul naţional. Din desfăşurarea revoluţiei şi din actele adoptate în decursul ei rezultă că s-

a urmărit desfiinţarea dependenţei feudale, curmarea abuzurilor, înlăturarea dominaţiei

otomane şi revenirea la domniile pământene. Între 28 ianuarie şi 27 mai 1821 puterea

politică a fost deţinută de către Tudor Vladimirescu şi armata revoluţionară constituită în

Adunarea poporului. Tudor Vladimirescu a recunoscut Divanul boieresc drept

organ al administraţiei ţării, urmând ca acesta, prin aparatul de care dispunea, să-i aducă

la îndeplinire toate dispoziţiile. Această măsură a fost considerată ca fiind temporară,

deoarece se preconiza introducerea unui regim constituţional modern.

Programul revoluţiei de la 1821 a fost exprimat în mai multe acte, şi anume:

Proclamaţia de la Tismana, cunoscută şi sub denumirea de Proclamaţia de la Padeş, dată la

începutul revoluţiei, Cererile norodului românesc, Proclamaţia de la Bolintin, Proclamaţia

de la Bucureşti. Dintre acestea, Cererile norodului românesc (“norod” în limba slavonă are

înţelesul de popor) a constituit un adevărat proiect de constituţie, conform căruia statul urma

să fie o monarhie constituţiuonală, iar domnul trebuia să jure că va respecta Constituţia. În

dregătoriile de stat şi cele bisericeşti numirile urmau a se face numai după merit. Acordarea

de către domn a titlurilor nobiliare depindea de exercitarea unei funcţii în cadrul aparatului de

stat. Se mai prevedea reorganizarea sistemului judiciar prin reducerea taxelor şi accesul

tuturor locuitorilor la instanţele de judecată, înfiinţarea unei armate naţionale, subordonarea

bisericii statului şi legilor ţării, alegerea mitropolitului de către popor, înfiinţarea de şcoli cu

predare în limba română pentru toţi tinerii, indiferent de situaţia socială, în condiţii de deplină

gratuitate, desfiinţarea vămilor din interiorul ţării şi menţinerea doar a celor de la graniţă,

desfiinţarea privilegiilor şi scutirilor acordate negustorilor străini, revenirea la sistemul plăţii

impozitelor în patru rate, alungarea din ţară a boierilor vinovaţi de grave abuzuri, preluarea

pământurilor boierilor care s-au pronunţat împotriva revoluţiei. Se mai prevedea că

pământurile dobândite de boieri prin abuz şi înşelăciune urmau a fi înapoiate ţăranilor.



Secţiunea a II-a. Organizarea de stat a Moldovei şi a Ţării Româneşti

Ca urmare a revoluţiei de la 1821 şi a plângerilor adresate de către boierii

români tuturor cancelariilor din Europa, Turcia hotărăşte în 1822 ca în ţările

române să se revină la tradiţia domniilor pământene. Organizarea de stat a ţărilor

române a fost stabilită prin Convenţia de la Ackerman din 1826, convenţie ce nu a

putut fi aplicată datorită noului război ruso-turc. Sistemul domniilor pământene a

fost suspendat în 1828, când, în urma războiului ruso-turc, ţările române au fost

ocupate de către trupele ţariste. Regimul de ocupaţie militară a durat până în 1834,

timp în care ţările române au avut regimul unor protectorate, iar conducerea lor era

exercitată de către un guvernator numit de către ţar.

Conform dispoziţiilor Convenţiei de la Ackerman şi ale Tratatului de la

Adrianopol din 1829, în ţările române urmau a se adopta Regulamente organice în

scopul modernizării vieţii sociale şi de stat. Regulamentele organice au fost

aprobate în anul 1830 de către Adunările obşteşti extraordinare, şi apoi au fost

întărite de către Poartă. Regulamentele organice pentru Ţara Românească au intrat

în vigoare în 1831, iar cele pentru Moldova în 1832.

În doctrina juridică românească s-a afirmat într-o opinie că cele două

Regulamentele organice ar fi adevărate constituţii. În realitate, ele sunt acte cu

caracter constituţional, care dau o reglementare unitară organizării statului.

Regulamentele organice nu sunt constituţii în sens modern, pentru că au fost

adoptate din iniţiativa unor puteri străine şi nu conţin dispoziţii cu privire la

drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

Conform dispoziţiilor Regulamentelor organice, domnia era electivă,

nobiliară şi viageră. Era astfel deoarece domnul era ales pe viaţă de către Adunările

obşteşti extraordinare doar din rândul boierilor. Domnul ales trebuia să fie învestit

de Turcia şi confirmat de Rusia. Cu toate acestea, s-a hotărât, în mod excepţional,

ca primii domni să fie numiţi pe termen de şapte ani prin acordul Turciei şi Rusiei.

În virtutea dispoziţiilor Regulamentelor organice, domnul exercita conducerea

statului în conformitate cu legile, având atribuţii legislative, executive şi judecătoreşti.



În virtutea acestor atribuţii, domnul avea iniţiativa legislativă, iar legile votate de

Adunarea obştească obişnuită (ordinară) puteau fi aprobate sau respinse de către

domn. Domnul era comandantul armatei naţionale. El nu avea dreptul de a judeca,

ci numai de a întări hotărârile judecătoreşti rămase definitive. Totuşi, în Moldova

domnul prezida şedinţele instanţei supreme, care era Divanul domnesc.

Conform Regulamentelor organice, dregătoriile au fost organizate într-

un sistem unitar, pe domenii de activitate, ca o expresie a tendinţei către

specializarea lor şi a principiului separaţiei puterilor în stat. Astfel, domeniul

internelor era condus de marele vornic al treburilor dinlăuntru. Domeniul

justiţiei era condus de marele logofăt al dreptăţii. Domeniul cultelor era

condus de marele logofăt al treburilor bisericeşti. Domeniul apărării era

condus de marele spătar, cel al finanţelor de marele vistiernic. Domeniul

externelor era condus de către marele postelnic, cămara domnească se afla în

răspunderea marelui cămăraş, iar poliţia avea ca şef pe marele agă.

Marii dregători se reuneau periodic sub preşedinţia domnului şi hotărau asupra

măsurilor administrative şi asupra proiectelor de lege pe care domnul intenţiona să le supună

aprobării Adunării obşteşti obişnuite. Problemele curente ale statului erau soluţionate

de către Sfatul administrativ, care era asemănător unui Consiliu de miniştri de astăzi,

într-o formă restrânsă, compus din marele vornic, marele vistiernic şi marele postelnic.

Divanul domnesc şi-a restrâns treptat atribuţiile legislative, preluate de

către Adunarea obştească obişnuită, precum şi cele administrative, care au fost

preluate de către Sfatul administrativ. Astfel că în epoca regulamentară, Divanul

domnesc exercita doar atribuţii judecătoreşti în Moldova, în calitate de instanţă

supremă.

Adunarea obştească extraordinară era formată în majoritate din

boieri, dar şi din negustori şi meşteşugari. Avea ca atribuţii alegerea domnului, iar

după alegere solicita Porţii otomane învestirea domnului şi Rusiei confirmarea

domnului.



Adunarea obştească obişnuită era formată doar din reprezentanţi ai

boierilor şi ai clerului. Era un parlament în formă embrionară, având ca atribuţii

adoptarea legilor la propunerea domnului, adoptarea bugetului, exercitarea

controlului asupra veniturilor şi cheltuielilor statului, domnul având obligaţia de a

da socoteală pentru cheltuielile statului în faţa acestuia. Această adunare propunea

domnului măsuri necesare în diferite domenii precum agricultura, industria,

comerţul şi asigurarea ordinii publice. Dacă între Adunarea obştească obişnuită şi

domn interveneau divergenţe, ele trebuiau să fie soluţionate de către Turcia şi

Rusia.

În ce priveşte organizarea armatei, s-a prevăzut necesitatea

formării armatei naţionale. Recrutarea ostaşilor se făcea dintre ţărani, cu arcanul,

pe şase ani. S-a renunţat definitiv la sistemul angajării de mercenari. Comanda

supremă asupra armatei aparţinea domnului.

Prin Regulamentele organice, instanţele de judecată au fost

reorganizate şi modernizate, pe baza principiilor ierarhizării şi specializării.

Sistemul judiciar introdus prin intermediul Regulamentelor organice era format din

tribunalul sătesc, format din preot şi din trei reprezentanţi ai ţăranilor,

ispravnicii judeţelor şi ţinuturilor, tribunalele poliţiei

îndreptătoare, tribunalele judeţene sau de ţinut, divanurile

judecătoreşti, tribunalele apelative de comerţ, Înaltul divan,

Divanul domnesc, care exista doar în Moldova şi era prezidat de către domn, şi

Înalta Curte de Revizie, care funcţiona doar în Ţara Românească.

În domeniul organizării administrativ-teritoriale, prin

Regulamentele organice, s-au luat măsuri în direcţia centralizării puterii de stat. Astfel

au fost desfiinţate marile subdiviziuni administrativ-teritoriale: Ţara de sus, Ţara de

jos. În rest, organizarea administrativ-teritorială a rămas neschimbată, cu precizarea

că s-au redus numărul judeţelor şi al ţinuturilor.

Secţiunea a III-a. Evoluţia dreptului în Ţara Românească şi în Moldova



Dezvoltarea economică şi intensificarea comerţului în această perioadă au impus

noi reglementări. În acest scop a fost preluată experienţa legislativă a statelor europene

avansate, îndeosebi cea franceză. De asemenea, a fost organizat învăţământul superior

juridic românesc şi au fost trimişi tineri români la studii juridice în străinătate. În

această perioadă s-au cristalizat ramurile dreptului, caracterizate prin unitate de principii

şi diferenţierea reglementărilor pe instituţii juridice.

Cele mai importante reglementări au intervenit în materia dreptului constituţional,

a dreptului civil, a dreptului comercial, a dreptului penal şi a dreptului procesual.

Normele de drept constituţional sunt cuprinse în Regulamentele

organice, care au dat celor două ţări române aceeaşi organizare politică.

Dispoziţiile privitoare la organizarea statului din Regulamentele organice au

introdus primele principii de drept constituţional din istoria legislaţiei noastre.

Dintre acestea menţionăm:

- distincţia dintre noţiunea de “stat” şi persoana domnului;

- principiul separaţiei puterilor în stat, separarea veniturilor statului de

cele ale domnului;

- sistemul contabilităţii publice;

- distincţia dintrre dreptul public şi dreptul privat.

Regulamentele organice au consacrat un statut juridic unitar pentru românii

din Ţara Românească şi din Moldova. Aceştia puteau circula liberi dintr-o ţară în

alta şi puteau dobândi bunuri de orice fel în oricare dintre cele două ţări. Din aceste

aspecte, rezultă că românii erau socotiţi cetăţeni ai aceluiaşi stat.

În domeniul dreptului civil s-au aplicat în continuare Codul Calimah şi

Legiuirea Caragea. Regulamentele organice prevedeau că toate procesele civile vor fi

judecate după cele două coduri. Reglementările de drept civil erau aproape identice în

cele două ţări române, întrucât codurile menţionate erau în multe privinţe

asemănătoare. De asemenea, şi Regulamentele organice cuprindeau dispoziţii de drept

civil, care erau identice. Astfel, Regulamentele organice au consacrat drepturile sfinte

ale proprietarilor, precizare de natură să sublinieze încă odată caracterul sacru şi



absolut al dreptului de proprietate. Totodată, s-a generalizat rolul actelor scrise în

relaţiile civile prin obligativitatea înregistrării contractelor de ipotecă şi a celor de

dotă, precum şi a actelor de stare civilă. S-a subliniat caracterul răspunderii civile

personale, fiind abrogate formele de răspundere colectivă. De asemenea, a fost

desfiinţat dreptul de protimis, el urmând a fi aplicat doar la proprietăţile devălmaşe ale

ţăranilor.

Dezvoltarea comerţului a impus crearea unei noi ramuri de drept, şi anume

dreptul comercial. Răspunzând acestor cerinţe, în Moldova, Iacovache Veisa în

1833 şi Emanoil Drăghici în 1841 au tradus Codul comercial francez. În 1840, în Ţara

Românească, tot pe baza Codului comercial francez, Simion Marcovici a întocmit un

Cod comercial cu anexele sale, intitulat Condica de comerciu. Acest cod s-a aplicat în

practica instanţelor de judecată din Ţara Românească şi din Moldova.

Codul în cauză cuprindeau trei cărţi, care reglementează:

- Cartea I – Actele de comerţ în general;

- Cartea a II-a – Falimentul şi procedura falimentului;

- Cartea a III-a – Negoţul fluvial şi maritim, precum şi regimul

vaselor maritime.

În relaţiile comerciale s-au aplicat în paralel cu acest cod şi dispoziţii din

Codul Calimah şi din Legiuirea Caragea cu privire la concursul creditorilor,

precum şi cele din Regulamentele organice cu privire la organizarea comerţului.

În domeniul dreptului penal se remarcă apariţia în Moldova a unui

Cod penal şi de procedură penală sub denumirea de Criminaliceasca condică.

Prima parte a acestui cod a apărut în 1820 şi cuprindea un Cod de procedură

penală, iar partea a doua în 1826 şi cuprindea un Cod penal.

Conform concepţie legiuitorului de atunci, toate infracţiunile sunt

considerate crime, iar acestea erau împărţite în două mari grupe:

- crime împotriva ordinii obşteşti – răzvrătirea împotriva

autorităţilor, etc.;



- crime împotriva persoanei şi a avutului personal – uciderea,

pruncuciderea, rănirea, violul, plastografia, furtul, tăinuirea, tulburarea stăpânirii

moşiei sau a casei.

Pentru unele infracţiuni s-a prevăzut prescripţia. Spre exemplu, termenul de

prescripţie pentru furt era de 30 de ani, pentru adulter de trei luni.

În 1851 a apărut în Ţara Românească Condica criminalicească, identică în

denumire şi conţinut cu cea din Moldova.

Organizarea armatei naţionale a impus adoptarea de codici militare

prin care să fie sancţionate abaterile disciplinare şi infracţiunile comise de către

militari. Astfel, în 1832 s-au adoptat primele Coduri militare: Aşezământul

ostăşesc pentru straja pământească a Valahiei în Ţara Românească şi Condica

militară în Moldova. Dintre infracţiunile cuprinse în aceste coduri menţionăm

nesupunerea, care avea drept corespondent în dreptul modern insubordonarea, fuga

de sine şi depărtarea de slujbă, care avea drept corespondent în dreptul modern

dezertarea, întrebuinţarea soldaţilor în interes particular, nepăzirea şi sustragerea

muniţiilor şi lucrărilor de război. Infracţiunile erau judecate de instanţe specializate –

judecata cea mare. Erau pedepsite cu destituirea, munca silnică sau bătaia.

Abaterile disciplinare, conform acestor coduri, puteau fi simple sau grave; erau

judecate de un Consiliu militar format din trei ofiţeri; erau pedepsite cu arest.

În domeniul dreptului procesual a continuat îmbunătăţirea desfăşurării

proceselor şi a organizării judecătoreşti. Menţionăm dispoziţiile cu privire la separarea

instanţelor judecătoreşti de cele administrative, specializarea instanţelor, organizarea

procedurii scrise, organizarea avocaturii, procedura apelului şi a revizuirii hotărârilor

judecătoreşti, delimitarea competenţei instanţelor civile de cea a instanţelor

bisericeşti, supravegherea acţiunii penale de către procuror, garantarea inviolabilităţii

persoanei prin introducerea mandatului de a arestare şi a obligaţiei de a se proceda la

cercetarea celui arestat în 24 de ore de la aducere, reglementarea regimului

probelor scrise, al actelor de notariat şi al celor de stare civilă, inamovibilitatea

judecătorilor şi egalitatea tuturor în faţa legilor. Prin Regulamentele organice s-a



introdus, pentru prima dată în legislaţia românească, principiul autorităţii lucrului

judecat, dar acest principiu se aplica doar hotărârilor judecătoreşti pronunţate de

către Divanul domnesc şi confirmate de către domn. Deoarece aceste hotărâri erau

definitive, nu puteau fi modificate nici de către domnul care le-a confirmat, nici de

către domnii următori.

Capitolul VIII. Organizarea de stat a Moldovei şi a Ţării Româneşti în

perioada 1848-1858

Revoluţia de la 1848 a prezentat, la români, o serie de particularităţi,

determinate de specificul destrămării feudalismului şi a afirmării relaţiilor de tip

capitalist în toate cele trei ţări române.

Revoluţia de la 1848 a avut un caracter unitar, dovedind forţa conştiinţei

naţionale a tuturor românilor, idealurile lor comune, hotărârea de a lupta pentru

libertate şi unitate naţională.

Caracterul unitar al revoluţiei în ţările româneşti rezulta din programul

revoluţiei, expus în mai multe documente: Petiţia proclamaţie, Dorinţele partidei

naţionale, Petiţia naţională adoptată de Marea Adunare de la Blaj şi Proclamaţia

de la Islaz. Din aceste documente rezultă principalele obiective pe care revoluţia

le-a urmărit: realizarea unui stat unitar şi independent, modernizarea vieţii politice

şi economice, crearea unei pieţe interne unice care să permită realizarea unei

producţii de mărfuri dezvoltate, desfiinţarea graniţelor dintre teritoriile locuite de

români, unirea celor trei ţări româneşti într-un singur stat, unirea şi neamestecul în

treburile interne, respectarea drepturilor românilor de a-şi organiza singuri ţara

conform cerinţelor şi nevoilor lor, egala îndreptăţire a tuturor naţionalităţilor,

desfiinţarea clăcii, împroprietărirea ţăranilor fără vreo despăgubire, desfiinţarea



privilegiilor, desfiinţarea corvezilor, contribuţia fiscală generală, desfiinţarea

rangurilor feudale, egalitatea politică a tuturor cetăţenilor şi naţionalităţilor,

garantarea drepturilor şi libertăţilor, înfăptuirea unor reforme democratice cu

privire la organizarea administraţiei, justiţiei şi a armatei, introducerea şi

respectarea monarhiei constituţionale, separaţia puterilor în stat, egalitatea tuturor

în faţa legilor.

După înfrângerea revoluţiei paşoptiste, ţările române au fost supuse unui regim

de ocupaţie militară turco-ţaristă. Această ocupaţie a luat sfârşit după doi ani şi

jumătate, dar pentru scurt timp, pentru că în perioada războiului Crimei ţările române

au fost ocupate pe rând de Rusia şi Austria. În aprilie 1849, prin Convenţia de la

Balta-Liman, încheiată între Rusia şi Turcia, s-a impus Ţării Româneşti şi Moldovei

un sistem politic cu elemente tipic feudale. Însă prin felul în care au fost formulate,

mai ales prin felul în care au fost interpretate, prevederile acestei convenţii ofereau

posibilitatea unor transformări în favoarea ţărilor române. Astfel, convenţia în cauză

prevedea reintroducerea Regulamentelor Organice, dar cu o serie de schimbări,

lăsându-se posibilitatea modificării lor în viitor. Formal, Regulamentele organice

constituiau legea fundamentală a celor două ţări româneşti, dar, în fapt, nu s-a revenit

la regimul regulamentar anterior.

Astfel, a fost modificat vechiul sistem privitor la instituţia domniei, care

nu mai era nici viageră, nici electivă. Domnii erau numiţi de către puterea suzerană şi

de către puterea protectoare pe o perioadă de şapte ani, dintre boierii credincioşi lor.

În perioada 1850-1856 au funcţionat Divanurile obşteşti. Acestea erau

compuse din reprezentanţi ai boierilor şi ai clerului şi aveau în competenţă

adoptarea legilor, adoptarea bugetului, controlul asupra conducerii administrative a

statului şi a oraşelor, controlul asupra finanţelor publice. Aceste competenţe au

însemnat paşi în direcţia limitării puterii domnului, precum şi în direcţia separării

puterilor în stat.

Armata a fost desfiinţată, deoarece s-a alăturat revoluţiei.



În privinţa administraţiei s-a introdus o nouă terminologie. Vechile

dregătorii au fost numite departamente sau ministere cu competenţe bine

precizate. Spre exemplu, ministerul de interne se ocupa de asigurarea ordinei publice,

de agricultură, sănătate şi lucrări publice. Organizarea administrativ teritorială s-a

menţinut, conducătorii judeţelor şi ţinuturilor fiind denumiţi ocârmuitori,

respectiv pârcălabi.

Prevederile Covenţiei de la Balta-Liman au fost completate de altele,

înfăptuie fie pe baza unor acte internaţionale, fie pe baza unor hotărâri interne.

Astfel, prin Tratatul de pace de la Paris din 1856, protectoratul rusesc asupra

Moldovei şi Ţării Româneşti a fost înlăturat, Principatele române rămânând doar

sub suzeranitatea turcească. Prin acelaşi tratat, partea de sud a Basarabiei, respectiv

cele trei judeţe de pe marginea Dunării – Cahul, Ismail şi Bolgrad – au fost

restituite Moldovei. Conform aceluiaşi tratat, Regulamentele organice urmau a fi

desfiinţate şi înlocuite cu o legiuire alcătuită de marile puteri, ţinându-se seama şi

de dorinţele românilor.

Pentru exprimarea acestor dorinţe au fost convocate Adunările ad-hoc,

care au funcţionat în perioada septembrie-decembrie 1857. Adunările ad-hoc,

exprimând voinţa românilor, au adoptat hotărâri fundamentale cu privire la viaţa de

stat a ţărilor române, decisive pentru viitorul lor politic. Aceste hotărâri prevedeau

recunoaşterea autonomiei şi neutralităţii Principatelor, unirea Ţării Româneşti şi a

Moldovei într-un singur stat sub numele de România, aducerea unui principe

dintr-o familie domnitoare străină, formarea unui guvern reprezentativ şi

constituţional. Aceste hotărâri, împreună cu un raport al Comisiei europene, au

fost trimise reprezentanţilor Puterilor garante, care s-au întrunit la Paris în mai

1858.

Conferinţa de la Paris, ce şi-a desfăşurat lucrările în perioada mai-august 1858

a stabilit printr-o convenţie statutul internaţional şi viitoarea organizare internă a

Principatelor. Reflectând divergenţele dintre cele şapte puteri, Convenţia de la Paris a



fost plină de ezitări şi de contradicţii, pe care însă oamenii politici români, animaţi de

un profund patriotism, au ştiut să le depăşească în favoarea unirii.

Convenţia de la Paris prevedea: cele două ţări româneşti urmau a purta denumirea

de Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, dar cu o organizare

separată, cu domni diferiţi, cu adunări legiuitoare şi capitale diferite. De asemenea,

prevedea crearea Comisiei Centrale de la Focşani, care să elaboreze proiecte de

legi comune, o Curte de Casaţie unică, conducerea unitară a armatei de către un

comandant ales prin rotaţie din cele două ţări. Totodată se recomanda punerea pe baze

noi prin modificarea legislaţiei, a relaţiilor dintre boieri şi ţărani. Convenţia avea anexată

şi legea electorală, care introducea un sistem cenzitar, prin care moşierimea era în mod

vădit favorizată.

Convenţia de la Paris, fără a răspunde în totalitate aspiraţiilor de atunci ale

românilor, a fost prima recunoaştere internaţională a dreptului românilor de a trăi

uniţi într-un stat unitar.


Ce este obştea sătească şi care erau organele de conducere din cadrul

acesteia?

Ce caracter aveau normele de conduită din cadrul obşeti săteşti şi la ca se

refereau acestea?

Ce sunt ţările şi cum s-au format?

Definiţi Legea ţării şi arătaţi sfera de cuprindere a acesteia.

Arătaţi dispoziţiile Legii ţării cu privire la domnie, Sfatul domnesc şi dregătorii.

Arătaţi organizarea fiscală potrivit Legii ţării.

Prezentaţi organizarea administrativ-teritorială a ţărilor române în

conformitate cu dispoziţiile Legii ţării.

Expuneţi dispoziţiile Legii ţării cu privire la proprietate.

Enunţaţi categoriile sociale stabilite prin statutul juridic al persoanelor în

conformitate cu Legea ţării.



Trataţi dispoziţiile Legii ţării cu privire la succesiuni.

Expuneţi dispoziţiile Legii ţării cu privire la răspunderea colectivă.

Arătaţi reglementarea contractului de vânzare-cumpărare potrivit

dispoziţiilor Legii ţării.

Trataţi dispoziţiile Legii ţării în domeniul dreptului penal.

Prezentaţi procedura de judecată şi probele potrivit dispoziţiilor Legii ţării.

Relataţi apariţia şi conţinutul pravilelor bisericeşti.

Care din următoarele pravile au fost scrise în limba slavonă:

a) Pravila de la Mănăstirea Neamţului (1474);

b) Pravila de la Bisericani (1512);

c) Pravila Sfinţilor Apostoli (1560-1580);

d) Pravila de la Putna (1581);

e) Pravila Sfinţilor după învăţătura marelui Vasile (începutul

secolului al XVII-lea)?

Trataţi apariţia şi conţinutul pravilelor laice Cartea românească de

învăţătură şi Îndreptarea legii.

Arătaţi reformele lui Constantin Mavrocordat.

Care din următorii au fost autorii Codului Calimah scris în limba română:

a) Cristian Flechtenmacher;

b) Andronache Donici;

c) Damaschin Bojinca;

d) Anania Cuzanos;

e) Petrache Asachi?

Enumeraţi dispoziţiile din Pravilnicesca Condică, Codul Calimah şi

Legiuirea Caragea cu privire la proprietate, persoane, familie, rudenie, dreptul

penal şi procedura de judecată.

Arătaţi care sunt noile coduri elaborate în perioada 1821-1848.

Ce hotărâri au adoptat Adunările ad-hoc care au funcţionat în perioada

septembrie-decembrie 1857?



TITLUL III

STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC MODERN

Capitolul I. Reformele şi opera legislativă înfăptuite

de Alexandru Ioan Cuza

Secţiunea I. Reformele lui Alexandru Ioan Cuza

Unirea Principatelor, realizată prin dubla alegerea a lui Alexandru Ioan Cuza a

fost urmată de realizarea unui program de reforme democratice. Pentru înfăptuirea

acestora, Alexandru Ioan Cuza şi colaboratoriii săi, în frunte cu Mihail Kogălniceanu,

au procedat mai întâi la organizarea statului într-o formă care să asigure o autentică

unitate politică a naţiunii şi cadrul iniţierii reformelor democratice.

Astfel, trecând peste dispoziţiile Convenţiei de la Paris, care prevedea

organe administrative, Adunări elective şi guverne separate, Alexandru Ioan Cuza

a realizat unificarea treptată a organelor centrale ale statului. În acest scop, în



fiecare guvern a numit persoane originare din ambele state, ministerele de la Iaşi

au fost transformate în directorate ale ministerelor de la Bucureşti, în Adunările

elective ale fiecărui Principat au fost aleşi deputaţi din ambele Principate, a

organizat pregătirea şi comanda unică a armatei, a creat o reţea comună de poştă,

telegraf, sanitară şi de transport, a dispus să se practice corespondenţa directă între

organele centrale ale administraţiei şi nu prin intermediul ministerelor de externe.

În acelaşi timp, biserica a fost reorganizată, au fost înlăturaţi egumenii greci

şi s-a trecut la secularizarea averilor mănăstireşti.

Pe plan extern, au fost unificate reprezentanţele diplomatice, iar celelalte ţări

trimiteau reprezentanţe diplomatice unice. Toate aceste măsuri au fost aprobate la

Conferinţa de la Constantinopol din septembrie 1861, dar cu valabilitate doar în

timpul domniei lui Cuza. Ca urmare, Alexandru Ioan Cuza a proclamat constituirea

României şi a unificat guvernele în decembrie 1861 şi Adunările elective în ianuarie

1862. Pentru asigurarea autonomiei judecătoreşti, România a respins regimul

capitulaţiilor. Totodată, statul român a luat măsura interzicerii activităţii judiciare a

consulatelor străine şi a trecut la punerea în executare a sentinţelor date de către

instanţele româneşti în cauzele în care erau implicaţi şi străini.

În virtutea suveranităţii manifestate, statul român a început a încheia

convenţii cu alte state, fără a recurge la serviciile Ministerului de Externe turcesc.

Încheierea şi recunoaşterea unor asemenea convenţii a însemnat implicita

recunoaştere din partea altor state a suveranităţii tânărului stat român.

Cuza şi Kogălniceanu, constatând că Adunarea electivă, formată în

majoritate din moşieri, respinge toate proiectele de reformă şi schimbă guvernele la

două-trei luni, opunând votul de blam, au făcut pregătirile necesare pentru

introducerea unui regim de putere personală. Prilejul s-a ivit la 2 mai 1864, când

Adunarea electivă a refuzat să voteze proiectul de lege electorală. Atunci

Kogălniceanu a prezentat Decretul pentru dizolvarea Adunării elective, după care a

fost adresată o proclamaţie către popor, ocazie cu care a fost prezentat textul

proiectului Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi al noii legi electorale,



care trebuiau aprobate prin plebiscit. Plebiscitul, care a avut loc între 10 şi 14 mai

1864, a confirmat pe deplin adeziunea poporului la actele prezentate.

Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris a fost considerat noua

constituţie a ţării. Conform acestuia, domnul cumula atribuţii legislative şi

executive, putând emite decrete fără consultarea Parlamentului ori de câte ori

situaţia impunea măsuri deosebite. Parlamentul devine bicameral; era format din

Adunarea electivă (Adunarea deputaţilor) şi Corpul Ponderator

(Senatul). Puterea publică este încredinţată domnului, senatului şi Adunării

Deputaţilor. Iniţiativa legislativă aparţinea domnului, care pregătea proiectele de

legi cu sprijinul Consiliului de Stat, organism nou creat, format doar din

jurişti.

Prin noua lege electorală s-a lărgit considerabil dreptul de vot, prin înlăturarea

privilegiilor comerciale ale moşierilor, permiţând accesul larg al burgheziei. Legea

electorală prevedea că alegătorii sunt fie primari, fie direcţi. Erau alegători primari cei

care plăteau un anumit impozit. Cincizeci de alegători primari numeau un alegător

direct. Puteau fi alegători direcţi cei care aveau un venit anual de minim 100 de

galbeni, preoţii, conducătorii unor instituţii şi cei cu studii superioare. Alegătorii din

ambele categorii trebuiau să aibă cel puţin 25 de ani.

Puteau fi aleşi în Adunarea electivă cetăţeni români care aveau cel puţin 30

de ani şi un venit minim anual de 200 de galbeni.

Corpul Ponderator era compus din mitropolitul ţării, episcopii eparhiilor,

preşedintele Curţii de Casaţie, cel mai vechi general în activitate şi 64 de membri

numiţi de către domn.

Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris prevedea mecanismul adoptării

legilor de către cele două camere şi sancţionarea acestora de către domn, precum şi

modalităţile de punere în aplicare a legilor. Acest Statut, considerat noua lege

fundamentală a statului, înlătura Convenţia de la Paris, oprind astfel drumul

instaurării unui regim de tutelă al marilor puteri, consolidând autonomia,



deschizând noi perspective luptei pentru independenţa absolută, precum şi drumul

înfăptuirii reformelor democratice.

Dintre reformele realizate în timpul domniei lui Cuza, cea mai importantă a

fost reforma agrară, înfăptuită prin legea promulgată la 14 august 1864.

Conform acestei legi, “sătenii clăcaşi sunt şi rămân deplini proprietari pe locurile

supuse posesiunii lor în întinderea ce se hotărăşte prin legea în fiinţă”. Suprafaţa de

pământ asupra căreia se recunoaşte dreptul de proprietate al ţăranilor era fixată în

funcţie de numărul de vite pe care aceştia le stăpâneau. Totodată, legea în cauză a

desfiinţat regimul clăcăşiei în schimbul unei despăgubiri, pe care ţăranii urmau a o

plăti prin sume repartizate anual, vreme de 15 ani. Prin înfăptuirea reformei agrare,

două treimi din pământurile moşierilor au trecut în proprietatea ţăranilor, dându-se

astfel o puternică lovitură poziţiei economice a boierimii. Totodată, s-au deschis largi

perspective dezvoltării capitaliste, creându-se condiţii pentru accelerarea progresului

societăţii româneşti.

Deosebit de importante au fost şi celelalte acte normative cu caracter reformator

adoptate în perioada de referinţă. Dintre acestea amintim: Legea pentru consiliile

judeţene şi Legea comunală din 1864, prin care s-a reglementat modul de constituire,

organizare şi funcţionare a comunelor şi judeţelor. De asemenea, menţionăm Legea

privind organizarea armatei, care sublinia teza înarmării, la nevoie, a întregului popor,

precum şi Legea cu privire la organizarea judecătorească, în care erau arătate instanţele

judecătoreşti: judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile cu juri şi

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Deosebit de importante pentru dezvoltarea societăţii au

fost şi legile cu privire la instrucţiunea publică, cu privire la pensii, cu privire la

contabilitate, precum şi Legea de înfiinţare a Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni.

Secţiunea a II-a. Opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza

De numele lui Alexandru Ioan Cuza sunt legate şi Codul civil, Codul de

procedură civilă, Codul penal şi Codul de procedură penală, elaborate în vremea şi

din dispoziţia lui Cuza. Aceste coduri au constituit sistemul de drept burghez, au

creat cadrul juridic necesar dezvoltării legislaţiei româneşti. Prin adoptarea acestor



coduri, România a intrat în rândul ţărilor cu cea mai înaintată legislaţie. Opera

legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza a influenţat pozitiv teoria şi practica juridică,

a stimulat dezvoltarea învăţământului juridic, a ştiinţei dreptului, a dus la afirmarea

gândirii juridice româneşti în ţară şi peste hotare.

Codul civil a fost redactat de Comisia Centrală de la Focşani din ordinul lui

Cuza. Comisia, ale cărei lucrări au durat până în 1864, a folosit ca principale izvoare

legiuirile româneşti anterioare, Codul civil francez din 1804, care se bucura la acea

vreme de un imens prestigiu şi care servise drept model celor mai multe coduri

burgheze, proiectul Codului civil italian Pisaneli, care fusese atunci elaborat şi care se

bucura în Europa acelor vremuri de o deosebită apreciere, legislaţia civilă a Belgiei şi

doctrina juridică a vremii. Codul civil român a fost adoptat în 1864 şi a intrat în

vigoare la 1 decembrie 1865. În momentul publicării, s-a numit Codul civil Alexandru

Ioan, iar după abdicarea lui Cuza s-a republicat sub titlul de Codul civil român.

Legislatorii lui Cuza au avut ca principală sursă de inspiraţie Codul civil francez, dar

principiile şi dispoziţiile acestuia nu au fost preluate în mod mecanic, ci selectiv, prin

adaptarea lor la realităţile româneşti. Codul civil elaborat în vremea lui Cuza a preluat

în mod selectiv şi dispoziţii din alte coduri străine şi a avut permanent în vedere

dispoziţiile din legiuirile româneşti anterioare, de sorginte bizantină. Dreptul bizantin

a fost dreptul roman adaptat la condiţiile feudalismului.

Codul civil român este format dintr-un preambul, care se referă la lege în

general, precum şi la aplicarea ei în timp şi spaţiu, din trei cărţi şi din partea privitoare

la Dispoziţiile finale. Prima carte era consacrată persoanelor, cea de a doua era

consacrată bunurilor, iar ultima modurilor de dobândire şi transmitere a proprietăţii.

Codul penal a fost publicat în 1865 şi a rămas în vigoare până în 1937. La

elaborarea acestui cod, legislatorii lui Cuza s-au inspirat din legiuirile româneşti

anterioare, din Codul penal francez din 1810 şi din Codul penal prusian din 1851.

La baza Codului penal român a fost pusă concepţia clasică a dreptului penal,

profund individualistă, care îl priveşte pe om ca pe o fiinţă abstractă, desprinsă din

mediul în care îşi desfăşoară activitatea. Această concepţie priveşte infractorul ca



pe un om raţional, conştient de urmările faptei sale, care are porniri antisociale,

motiv pentru care trebuie a fi exclus din societate prin aplicarea pedepselor cu un

pronunţat caracter de intimidare. Abia mai târziu, odată cu apariţia noilor concepţii

cu privire la faptă şi făptuitor, precum şi cu privire la rolul pedepselor, au început a

fi luaţi în considerare şi factorii sociali care determină comportamentul uman, ceea

ce a dus la o serie de modificări ale codului în cauză, cu accent pe necesitatea

reeducării infractorilor în vederea reintegrării lor în viaţa socială.

Codul penal de la 1865 a fost structurat în trei cărţi:

- Cartea I – Dispoziţii cu privire la pedepse şi la felul lor;

- Cartea a II-a – Norme cu privire la crime şi delicte;

- Cartea a III-a – Contravenţii.

Infracţiunile cuprinse în cod erau de trei feluri:

- crime – erau sancţionate cu pedepse criminale;

- delicte – erau sancţionate cu pedepse corecţionale;

- contravenţii – erau sancţionate cu pedepse poliţieneşti.

În Codul penal de la 1865 sunt considerate ca fiind cele mai grave, avându-se

în vedere gradul lor de pericol social, infracţiunile contra statului: răsturnarea

ordinii de stat şi trădarea. Apoi urmează în funcţie de gravitatea lor infracţiunile

contra Constituţiei: faptele contra sistemului parlamentar şi a celui electoral. Sunt

apreciate ca făcând parte din categoria infracţiunilor mai grave infracţiunile contra

intereselor publice, care priveau exercitarea funcţiilor administrative de către

funcţionari: abuzul de putere şi delapidarea. Alte infracţiuni sunt îndreptate

împotriva funcţionarilor publici: ultrajul, opunerea faţă de ordinele autorităţilor.

Cele mai multe dintre infracţiunile cuprinse în codul penal de la 1865 erau cele

îndreptate împotriva vieţii, a integrităţii corporale, a onoarei şi a patrimoniului.

Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată

cu Codul civil. Plecând de la concepţia fundamentală, conform căreia normele de

procedură civilă sunt cele care dau viaţă întregului sistem de drept privat,

legislatorii lui Cuza au acordat o atenţie deosebită elaborării acestui cod. Pentru



aceasta, s-au inspirat din Codul de procedură civilă francez, Codul de procedură

civilă belgian, precum şi din legiuirile româneşti anterioare.

Codul în cauză este structurat în şapte cărţi:

- Cartea I – Procedura înaintea judecătorului de plasă;

- Cartea a II-a – Tribunalele de judeţ;

- Cartea a III-a – Curţile de apel;

- Cartea a IV-a – Arbitri;

- Cartea a V-a – Executarea silită;

- Cartea a VI-a – Proceduri speciale;

- Cartea a VII-a – Dispoziţii speciale.

Procedura de judecată este orală, publică şi contradictorie. Codul arată că în

procesul civil pot fi administrate ca probe actele scrise, martorii, expertizele,

jurământul judiciar şi prezumţiile. Erau prevăzute următoarele căi de atac: apelul,

când se proceda la o nouă judecată de fond, opoziţia, care se utiliza împotriva

hotărârilor date în lipsă, contestaţia şi recursul. Prin recurs se stabilea dacă legea a

fost bine interpretată şi aplicată.

Codul de procedură penală a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată

cu Codul penal. Principalele surse de inspiraţie pentru legislatorii lui Cuza au fost

legiuirile româneşti anterioare, Codul de instrucţie criminală francez din 1808 şi

doctrina juridică a vremii.

Codul în cauză prevedea că procesul penal cuprindea două faze. Prima fază,

cea premergătoare judecăţii, avea ca obiective descoperirea, urmărirea şi instrucţia

infractorilor. Faza a doua era cea a judecăţii.

Codul de procedură penală era structurat în două cărţi, corespunzătoare celor

două faze ale procesului. Prima fază a procesului era realizată de către ofiţerii de

poliţie judiciară, care aveau ca sarcină descoperirea infracţiunilor, de către

procurori, care aveau ca sarcină urmărirea infractorilor şi de către judecătorii de

instrucţie, ce aveau ca sarcină anchetarea infractorilor, numită instrucţie.



Faza a doua a judecăţii era realizată de către judecătoriile de plasă, tribunalele

judeţene, curţile cu juri şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Datorită lipsei

personalului calificat, judecătoriile de plasă nu au funcţionat, atribuţiile lor fiind

încredinţate subprefecţilor ce administrau plasa respectivă. În competenţa tribunalelor

intrau delictele, iar în competenţa curţilor cu juri intrau crimele.

Curţile cu juri erau formate dintr-un complet de judecători şi dintr-un juriu

compus din cetăţeni.

Juriul era chemat să răspundă prin da sau nu la două întrebări:

- Dacă persoana este sau nu vinovată? În ipoteza în care persoana

era găsită vinovată, se proceda la a doua întrebare.

- Dacă acea persoană merită sau nu circumstanţe

atenuante? Dacă juriul răspundea afirmativ la prima întrebarea, judecătorii

făceau încadrarea faptei în textul de lege corespunzător şi fixau pedeapsa în funcţie

de dispoziţiile legii şi de părerea juriului în ceea ce priveşte circumstanţele

atenuante.

Capitolul II. Statul şi dreptul modern în perioada 1866-1918

Secţiunea I. Organizarea de stat

În perioada 1866-1918 forma de guvernământ a fost cea a monarhiei constituţionale.

În cadrul acesteia, locul central în viaţa de stat era deţinut de către domn,

devenit apoi rege, Guvern şi Parlament.

Prin Constituţia din 1866 se consacra principiul separaţiei puterilor în stat.

Astfel, domnul nu mai putea cumula puterea executivă şi legislativă. Atribuţiile

prevăzute de Constituţie confereau domnului o mare autoritate în stat.

Domnul:

- avea iniţiativă legislativă;

- sancţiona legile;

- încheia convenţii cu alte state;



- numea şi revoca pe miniştri;

- avea dreptul de amnistie;

- era şeful armatei;

- conferea gradele militare;

- conferea decoraţii.

După proclamarea independenţei de stat a României şi după proclamarea

regatului, în 1881, şi modificarea în acest sens a Consdtituţiei din 1884, puterile

regelui, în calitate de şef al statului, au sporit şi mai mult.

Guvernul era propus de către rege şi avea o poziţie preponderentă în

raport cu Parlamentul, datorită sistemului de relaţii existente între rege, parlament

şi guvern. Astfel, regele putea dizolva parlamentul, iar apoi numea un nou guvern

care organiza noi alegeri.

Conform Constituţiei din 1866, Parlamentul era format din Senat şi

Adunarea deputaţilor.

Puterea legislativă era exercitată de către domn împreună cu Parlamentul.

Secţiunea a II-a. Evoluţia dreptului

1. Dreptul constituţional şi dreptul administrativ

În perioada 1866-1918, principalele izvoare ale dreptului au fost Constituţia

din 1866 şi codurile adoptate în epoca lui Alexandru Ioan Cuza, care au constituit

temelia sistemului de drept modern. Alături de aceste izvoare s-au adoptat o serie

de alte acte normative, ca expresie a dinamicii relaţiilor sociale.

Constituţia adoptată la 1 iulie 1866 s-a aplicat cu unele modificări până în

anul 1923. A fost prima Constituţie a României. Consacrând făurirea statului

naţional român, proclamând monarhia constituţională pe temeiul principiului

separaţiei puterilor în stat, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, prin

conţinutul şi forma sa, ea poate fi considerată o constituţie democratică, modernă.

Astfel, în titlul referitor la puterile statului, se prevede că puterea legislativă

se exercită de către domn şi Reprezentanţa naţională, pe când puterea executivă era



încredinţată domnului, care o exercita prin organele administrative. Puterea

judecătorească revenea instanţelor judecătoreşti.

Se preciza că activitatea legislativă se exercita numai prin acordul dintre

domn şi Reprezentanţa naţională, formată din Adunarea deputaţilor şi din Senat.

Se bucurau de iniţiativă legislativă fiecare dintre cei trei factori: domnul,

Adunarea deputaţilor şi Senatul. Legea, după ce era discutată şi votată de

majoritatea membrilor celor două adunări, era propusă sancţiunii domnului.

Dispoziţiile privind compunerea şi alegerea membrilor parlamentului erau

cuprinse în Constituţie şi în Legea electorală. Aceste dispoziţii prevedeau

împărţirea alegătorilor în patru colegii, după venit. În anul 1884, cele patru colegii

au fost reduse la trei. În timpul primului război mondial a fost modificată Constituţia

prin introducerea votului obştesc, direct, egal şi secret.

Potrivit Constituţiei, activitatea executivă era exercitată de către domn prin

intermediul Guvernului. Guvernul era format dintr-un număr de miniştri aflaţi sub

preşedinţia primului ministru. Miniştrii erau numiţi şi puteau fi revocaţi de către

domn şi dădeau seama în faţa domnului pentru activitatea lor. Miniştrii răspundeau

şi pentru actele care emanau de la domn şi pe care ei le contrasemnau. Domnul, ca

şi fiecare dintre cele două adunări, avea dreptul de a-i acuza pe miniştri şi de a-i

trimite în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie spre a fi judecaţi.

Parlamentul controla activitatea Guvernului, precum şi a fiecărui ministru în

parte. Adunarea deputaţilor şi Senatul aveau dreptul la anchetă, oricare parlamentar

putea să îi interpeleze pe miniştri, care aveau obligaţia să răspundă întrebărilor puse.

În anul 1917 a fost necesară modificarea Constituţiei, pentru a face posibilă

reforma agrară promisă pe frontul din Moldova, întrucât cazurile de expropriere erau

limitate la “utilitatea publică legalmente constatată şi după o dreaptă şi prealabilă

despăgubire”. Or, în sfera noţiunii de “utilitate publică” intrau numai lucrările de

comunicaţii şi salubritate publică, precum şi lucrările de apărare a ţării (art. 19).

Pentru a se da o bază juridică exproprierii, aceste dispoziţii au fost modificate prin

introducerea noţiunii de “utilitate naţională”. Legiuitorul avea în vedere faptul că reforma

agrară va soluţiona o gravă problemă socială, ceea ce reprezenta un caz de utilitate naţională.



Cu privire la organizarea administrativ-teritorială, Constituţia din 1866 prevedea că

teritoriul României era împărţit în judeţe, judeţele în plăşi, iar plăşile în oraşe şi comune.

În cadrul judeţelor, puterea executivă era deţinută de către prefect, numit

prin decret regal, la propunerea Ministerului de Interne.

În fiecare judeţ funcţiona câte un Consiliu judeţean, care avea dreptul, în

calitate de organ deliberativ, de a se pronunţa asupra problemelor de interes local.

Oraşele şi comunele erau conduse de către primari şi de către consilii

orăşeneşti, respectiv comunale, în calitate de organ deliberativ.

2. Dreptul civil

În perioada 1866-1918, reglementările de drept civil au avut la bază Codul

civil român, adoptat în vremea lui Cuza.

Dezvoltarea producţiei şi a circulaţiei mărfurilor a necesitat noi reglementări

în domenii precum proprietatea, condiţia juridică a persoanei şi contractele.

În materia proprietăţii, statul a manifestat o preocupare specială pentru

dezvoltarea întreprinderilor industriale. Dintre legile speciale, adoptate în acest sens,

le amintim pe cele din anii 1887 şi 1912 cu privire la încurajarea industriei naţionale.

De asemenea, în vederea apărării mărcilor de fabricaţie şi comerţ s-a adoptat

Legea din anul 1879, iar pentru apărarea proprietăţii intelectuale, în anul 1906, a

fost adoptată Legea asupra brevetelor de invenţie.

Noi reglementări au fost elaborate şi cu privire la proprietatea minieră.

Astfel, prin Legea din 1895 s-a admis separarea proprietăţii solului de cea a

subsolului, statul devenind proprietarul substanţelor miniere.

În anul 1887 a fost adoptat noul Cod comercial, care cuprindea patru cărţi:

- Cartea I – Despre comerţ în general;

- Cartea a II-a – Despre comerţul maritim şi despre navigaţii;

- Cartea a III-a – Despre faliment;

- Cartea a IV-a – Despre acţiunile comerciale şi durata lor.

Acest cod, având drept model cele mai înaintate legislaţii în materie din Europa

(Germania, Belgia, Italia), acorda o mare libertate înfiinţării de asociaţii cu scop lucrativ.



În anul 1902 s-a dat o lege prin care se recunoştea dreptul muncitorilor de a

organiza sindicate, dar numai împreună cu patronii, dar la conducerea acestor

sindicate urmau a fi numiţi şi reprezentanţi ai statului, care aveau drept de control.

Legea pentru organizarea meseriilor, a creditului şi a asigurărilor sociale,

dată în anul 1912, a reglementat o nouă formă de răspundere pentru accidentele de

muncă. De data aceasta, culpa patronului era prezumată, nemaitrebuind a fi

dovedită, conform sistemului promovat de Codul civil. Pentru a opera răspunderea

patronului, muncitorul trebuia să facă doar dovada accidentului şi a invalidităţii

sale. Prin aceeaşi lege s-a dat o reglementare unitară regimului pensiilor pentru

bătrâneţe, pentru pierderea capacităţii de muncă şi pentru boală.

În materia contractelor menţionăm noile modificări aduse

contractului de arendare, reglementat sumar de către dispoziţiile Codului civil, prin

Legea referitoare la învoielile agricole din anul 1866.

O serie de acte normative au fost adoptate în legătură cu regimul

contractului de muncă, îndeosebi cu privire la durata zilei de muncă, repausul

duminical, conflictele colective de muncă şi jurisdicţia muncii.

Astfel, pentru lucrătorii majori nu s-au stabilit limite ale zilei de muncă,

astfel încât aceasta se putea prelungi până la 16 ore. Repausul duminical a fost

introdus în anul 1897 şi a fost fixat la o jumătate de zi.

Cu privire la conflictele colective de muncă, în anul 1909 s-a interzis

muncitorilor şi funcţionarilor statului să organizeze greve, iar în anul 1912 s-a dat

patronului posibilitatea să desfacă oricând contractul de muncă, dacă muncitorii

“primejduiau”situaţia fabricii. Conflictele de muncă dintre patroni şi muncitori

erau de competenţa unor comisii de împăcare. În ipoteza în care părţile nu se

împăcau, litigiul era judecat de către instanţele de judecată.

3. Dreptul penal

În domeniul dreptului penal, principalul izvor de drept l-a constituit Codul

penal din 1865, la care s-au adăugat unele legi speciale.

Dintre acestea, menţionăm:

- Legea din 1906 prin care s-a interzis lucrătorilor din mine să participe la greve;



- Legea sindicatelor, asociaţiilor profesionale ale funcţionarilor statului,

judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice, dată în anul 1909, prin care

încetarea lucrului din cauza grevei a fost calificată infracţiune şi pedepsită cu

privarea de libertate până la doi ani;

- Legile cu privire la securitatea internă şi externă a statului, date în

perioada primului război mondial, prin care erau incriminate fapte precum

spionajul, trădarea de patrie şi nerespectarea obligaţiilor cu privire la păstrarea

secretului de stat. Prin intermediul aceloraşi legi au fost luate măsuri privind

organizarea instanţelor militare pe timp de război.

4. Dreptul procesual

În perioada de referinţă au continuat să se aplice codurile de procedură civilă

şi penală, adoptate în vremea lui Cuza. Dar au fost adoptate şi legi noi prin care s-au

introdus şi unele proceduri speciale.

Astfel, în domeniul procedurii civile, importante modificări au fost

introduse în anul 1900, cu ocazia republicării Codului din 1865, prin care au fost

aduse unele precizări şi au fost redefinite noţiunile, principiile şi instituţiile

procedurale.

În materia dreptului procesual penal s-a introdus o procedură specială prin

Legea privitoare la instrucţiunea şi judecarea în faţa instanţelor corecţionale a flagrantelor

delicte, adoptată în anul 1913, cunoscută şi sub denumirea de Legea micului parchet.

Potrivit dispoziţiilor acestei legi, persoanele prinse în momentul comiterii unor infracţiuni de

drept comun puteau fi arestate pe loc şi aduse în faţa procurorului, care le interoga şi le

trimitea în faţa judecătorilor de ocoale sau a tribunalelor, chemate să pronunţe o hotărâre

urgentă de judecare în aceeaşi zi. Sfera de aplicare a acestei legi a fost extinsă în practică şi în

domeniul relaţiilor dintre muncitori şi patroni, al demonstraţiilor, manifestaţiilor de stradă sau

grevelor.

Potrivit dispoziţiilor din Legea pentru organizarea judecătorească din anul

1909, instanţele de judecată erau:

- judecătoriile de ocoale;

- tribunalele de judeţ;



- curţile de apel;

- curţile de juraţi;

- Curtea de Casaţie.

5. Legislaţia învoielilor agricole

În legislaţia românească din perioada analizată, un loc aparte l-a ocupat Legea

învoielilor agricole din 1866.

Această lege, care se aplica ţărănimii, deci majorităţii populaţiei, afecta profund

condiţia juridică a acesteia, precum şi starea ei materială. Legea reglementa contractele sau

învoielile dintre moşieri şi ţărani, care aveau ca obiect arendarea unor suprafeţe de pământ.

Învoiala încheiată între moşier şi ţăran era transcrisă într-un registru special

ţinut de către primăria comunei. Din momentul transcrierii, contractul devenea

autentic şi era învestit cu formulă executorie, la simpla cerere a moşierului.

Primarul îl punea în executare fără vreo judecată, printr-un sistem care se abătea în

mod vădit de la dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă.

În anul 1872 s-a adus, prin modificarea legii, o precizare importantă, constând în

aceea că, pentru a-i determina pe ţărani să-şi îndeplinească obligaţia de a munci pe moşia

boierului, autorităţile administrative locale pot recurge la constrângerea cu forţa armată.

După marea răscoală a ţăranilor din 1907, au fost aduse Legii învoielilor

agricole mai multe modificări.

Dintre acestea menţionăm:

desfiinţarea dijmei la tarla (formă de arendare pe care ţăranii erau

nevoiţi să lucreze pentru moşieri o suprafaţă de teren egală cu cea arendată);

- dreptul ţăranului de a contesta, în termen de 5 zile, la judecătoria de ocol,

hotărârea autorităţilor administrative;

- stabilirea anumitor limite la preţurile plătite pentru pământ şi pentru muncile agricole;

- controlul respectării dispoziţiilor legale în relaţiile dintre moşieri şi ţărani

de către inspectori regionali;

- încheierea contractelor potrivit unor formulare împărţite de ministerul

Agriculturii şi autentificate de către primar, asistat de către executorul comunal.




Ce prevedea Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris?

Care au fost reformele lui Alexandru Ioan Cuza?

Expuneţi opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza.

Ce atribuţii avea domnul conform Constituţiei din 1866?

Ce prevedea Constituţia din 1866 cu privire la puterea legislativă şi

puterea executivă?

Arătaţi structura Codului comercial din 1887.

Ce prevedea Legea sindicatelor, asociaţiilor profesionale ale funcţionarilor

statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice, dată în anul 1909:

a) interzicea lucrătorilor din mine să participe la greve;

b) califica drept infracţiune, pedepsită cu privarea de libertate până la

doi ani, încetarea lucrului din cauza grevei;

c) interzicea participarea sindicatelor la activităţi politice?

Care erau instanţele de judecată potrivit Legii pentru organizarea

judecătorească din anul 1909?

Menţionaţi principalele modificări aduse Legii învoielilor agricole după

marea răscoală a ţăranilor din 1907.

TITLUL IV

ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTUL ÎN TRANSILVANIA ÎN

PERIOADA CUPRINSĂ

ÎNTRE SECOLUL AL X-LEA ŞI ANUL 1918

Capitolul I. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada secolul X-1918

Secţiunea I. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada

voievodatului (secolul X-1541)

Procesul formării statului transilvan a durat câteva secole.



În secolul al X-lea, când a început infiltrarea ungurilor în Transilvania,

românii erau deja organizaţi în voievodate. Documentele istorice menţionează

voievodatele lui Glad, Gelu şi Menumorut, precum şi rezistenţa acestora împotriva

pătrunderii ungurilor în Transilvania.

În secolele XI şi XII regii Ungarirei au procedat la colonizări intense în

Transilvania. Cu toate acestea, populaţia românească a continuat să fie majoritară

şi să-şi apere drepturile.

Până spre sfărşitul secolului al XII-lea, dominaţia maghiară se exercita numai

asupra unei părţi din nord-vestul Transilvaniei. Acest teritoriu se afla sub conducerea unui

principe, care îşi avea sediul la curtea regala maghiară. Celelalte zone ale Transilvaniei

erau conduse de către juzi şi voievozi români. Constatând că nu îşi pot subordona

Transilvania prin forţă, ungurii au fost nevoiţi să accepte unele forme de organizare

tradiţionale ale românilor şi să colaboreze cu nobilimea autohtonă. Aşa se face că statul

feudal de sine stătător al Transilvaniei a îmbrăcat forma unui voievodat prin preluarea

formelor de organizare româneşti şi prin extinderea lor la scara întregii Transilvanii.

Primul conducător al Transilvaniei este desemnat în anul 1176 prin termenul

de voievod Leustachius (Eustaţiu).

După constituire, statul transilvănean a avut instituţii politice şi juridice

proprii, distincte de cele ale Ungariei, aflându-se totuşi într-o stare de vasalitate faţă

de regele Ungariei.

Pe plan central, puterea politică era deţinută de către voievod, care exercita

atribuţiuni militare, administrative şi judiciare. Până la jumătatea secolului al XV-lea,

atribuţiile voievodului Transilvaniei au fost parţial îngrădite. Pe de o parte, prin

încercarea regelui Ungariei de a se amesteca în treburile interne ale Transilvaniei,

iar pe de altă parte datorită faptului că în Transilvania biserica catolică, care era

sprijinită de papalitate, se bucura de o largă autonomie. De asemenea, de o largă

autonomie se bucurau unităţile administrativ-teritoriale ale saşilor şi secuilor, iar

întinse ţinuturi, precum Ţara Amlaşului, Ţara Făgăraşului, Ciceiul şi Cetatea de

Baltă erau feude româneşti, stăpânite de către domnii Ţării Româneşti şi ai

Moldovei.



Raportul de forţe dintre regele Ungariei şi voievodul Transilvaniei a evoluat

constant în favoarea voievodului Transilvaniei, care manifesta veleităţi de independenţă

într-un stat cu pretenţii de suveranitate, numit Regnum Transilvaniae. De reţinut că în

limbajul medieval, termenul de “regnum” desemnează un stat de sine stătător.

La nivel central, voievodul era ajutat de către un vicevoievod, care era numit

de către voievod.

Principalii dregători aflaţi pe lângă voievod erau judele voievodal, care exercita

atribuţii similare celor ale vornicului, şi notarul voievodal, similar logofătului.

Cele mai importante prerogative în materie legislativă reveneau Congregaţiei

nobililor (congregatium generalis nobilium). Această adunare reprezentativă era

convocată periodic de către voievodul Transilvaniei şi adopta hotărâri în diverse domenii.

Faptul că Transilvania era un stat de sine stătător era ilustrat şi de sistemul

adoptării legilor. Astfel, legile aplicabile în Transilvania erau adoptate de către

Congregaţia nobililor, iar decretele regelui Ungariei nu puteau fi aplicate în

Transilvania dacă nu erau în mod expres adoptate de către Congregaţia nobililor.

La lucrările Congregaţiei nobililor au participat şi nobilii români până în anul

1291, ocazie cu care aceştia sunt menţionaţi pentru ultima dată în calitate de

participanţi la Congregaţia nobililor – universis nobilibus Saxonis, Siculis et

Olachis (Adunarea saşilor, secuilor şi valahilor din Transilvania).

Mai mult decât atât, în anul 1437 s-a format Unio trium nationum, adică

alianţa politică a celor trei naţiuni minoritare din Transilvania, îndreptată împotriva

românilor majoritari, care din acel moment au fost total excluşi din viaţa politică.

În ceea ce priveşte organizarea bisericii, încă înainte de venirea

ungurilor, în Transilvania biserica ortodoxă era organizată la nivelul întregului

teritoriu. Cu toate acestea, datorită opresiunii maghiare, în epoca voievodatului ea

nu s-a putut constitui într-un sistem ierarhic.

Armata din Transilvania era compusă din două corpuri distincte: armata

voievodului, pe de o parte, şi o armată locală organizată de către nobili, pe de altă parte.



În ce priveşte organizarea fiscală, în epoca voievodatului românii şi

ungurii plăteau un impozit numit lucrum camerae, iniţial în natură, iar mai târziu în

bani. (lucrum=beneficiu, câştig). Ţăranii români şi unguri plăteau un impozit numit

terragium, care apoi a fost extins şi asupra orăşenilor. În condiţii excepţionale, erau

plătit un impozit suplimentar, numit subsidia, care vine din latinescul “subsideo”,

care înseamnă a fi de rezervă. În plus, românii care erau şi păstori plăteau

quinquagesima ovium (o oaie şi un miel din 50).

Secuii erau scutiţi de plata impozitelor, întrucât îndeplineau obligaţii

militare. Totuşi, la încoronarea regelui, la prima sa căsătorie, precum şi la naşterea

primului său copil, erau obligaţi la darea boilor (un bou de fiecare familie).

Saşii aveau îndatorirea de a plăti o taxă anuală, la Sfântul Martin, de 500 de

mărci de argint, prin contribuţia tuturor gospodăriilor, numită şi darea Sfântului

Martin.

În ceea ce priveşte organizarea administrativ-teritorială, în

epoca voievodatului Transilvania era împărţită în districte româneşti, comitate

ungureşti, scaune secuieşti şi scaune săseşti. Districtele româneşti s-au bucurat până în

secolul al XIV-lea de o totală autonomie. În Maramureş au existat opt districte

autonome româneşti, care aveau un voievod propriu, precum şi instanţa lor de

judecată. În acelaşi timp, Ţara Făgăraşului a fost organizată până la jumătatea

secolului al XV-lea într-un district autonom cu instanţă de judecată proprie.

Numeroase districte româneşti au existat, de asemenea, şi în Banat, Ţara Haţegului, în

ţinutul Rodnei şi în zona Hunedoarei.

În regiunile în care printre români au pătruns şi ungurii, aceştia din urmă s-au

organizat în comitate, unităţi administrativ-teritoriale conduse de către comiţi, care

erau ajutaţi de vicecomiţi. Comiţii erau numiţi de către voievodul Transilvaniei.

Fiecare comitat era împărţit în mai multe plăşi, conduse de către pretori, aleşi din

rândurile micii nobilimi locale.

Scaunele secuieşti, în zona de sud-est, unde s-au aşezat secuii, s-au format

succesiv. În secolul al XV-lea erau şapte asemenea scaune cu capitala la



Odorhei, formând Obştea secuilor (Universitas Siculorum). Această obşte

era condusă de către un comite numit de regele Ungariei, dar voievodul

Transilvaniei, în tendinţa lui de centralizare a puterii, şi-a asumat şi calitatea de

comite al secuilor. Fiecare scaun era condus de către un căpitan de scaun, care

exercita atribuţii administrative, militare şi judecătoreşti. Acesta era ajutat în

problemele juridice de către un jude scăunal. Începând din anul 1426, comitele

secuilor era reprezentat în fiecare scaun de către un jude regal, cu atribuţiuni de

control judiciar.

Scaunele săseşti s-au constituit în prima jumătate a secolului al XIV-lea,

în cadrul unei unităţi administrativ-teritoriale autonome, numită Universitas

Saxonum, adică Obştea saşilor, cu capitala la Sibiu. În plus, mai existau încă

două districte săseşti care nu depindeau de acea obşte, şi anume districtul

Banatului şi districtul Bistriţei. Obştea saşilor se afla sub conducerea unui

comite. Fiecare scaun era condus de către un jude regal, ajutat de un vicejude,

ambii aflaţi în dependenţă faţă de organele centrale. Pe de altă parte, locuitorii

scaunelor săseşti aveau dreptul să-şi aleagă câte un jude scăunal, care să le

reprezinte interesele.

Oraşele din Transilvania se bucurau de o autonomie pronunţată. Conducerea

oraşului era exercitată de către un jude, împreună cu un Consiliu municipal format din

doisprezece juraţi. Atribuţiile acestora erau fixate prin acte speciale de privilegii.

Satele româneşti erau conduse de către cnezi, care exercitau atribuţiuni

judiciare, strângeau impozitele şi chemau oamenii la oaste.

Secţiunea a II-a. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada

principatului dependent de Turcia (1541-1683)

În perioada anilor 1541-1683, Transilvania a fost organizată ca principat,

aflat în dependenţă faţă de imperiul Otoman. Această organizare a fost urmarea

cuceririi Belgradului de către turci în anul 1521 şi a victoriei acestora de la Mohacs

în anul 1526, când statul ungar şi-a încetat existenţa. În aceste condiţii,

Transilvania a devenit principat autonom aflat sub suzeranitatea Porţii.Copyright © DEPARTAMENT ID 2007138


Prin hotărârile Dietei din 1542 şi 1545, Transilvania s-a transformat în

principat sub conducerea unui principe vasal Turciei.

Pe plan central, în această perioadă, Transilvania era condusă de către un

principe ales de Dietă şi confirmat de sultan. Dar spre deosebire de domnii Ţării

Româneşti şi ai Moldovei, principii Transilvaniei nu erau obligaţi să se deplaseze

la Istanbul pentru a primi steagul de domnie. Steagul de domnie era trimis de către

sultan prin intermediul unui reprezentant al său în Transilvania.

În perioada de referinţă, autoritatea principelui tinde să se consolideze deoarece

principii Transilvaniei au promovat în mod constant un regim centralizator.

Pe de altă parte, magnaţii, baronii şi grofii, cunoscuţi şi sub denumirea generică de

“nemeşi”, îşi promovau interesele lor şi militau pentru un regim nobiliar. De altfel,

Dietele din 1542 şi din 1545 condiţionau alegerea principelui de respectarea tuturor

privilegiilor nobilimii. De aceea, se afirmă, pe drept cuvânt, că în această epocă regimul

politic al Transilvaniei a oscilat între sistemul absolutist şi cel nobiliar.

În calitate de şef al statului, principele exercita atribuţiuni militare,

administrative şi judecătoreşti, încheia tratate internaţionale şi dirija politica

externă, declara starea de pace şi de război. Principele Transilvaniei a participat în

calitate de şef al unui stat suveran la Pacea Westfalică de la 1648.

Dieta Transilvaniei era un organism care îşi desfăşura activitatea nivel central.

La lucrările ei aveau acces numai vârfurile dominante ale celor trei naţiuni privilegiate.

Aceasta era formată din 200-250 persoane şi desfăşura o activitate legislativă permanentă.

Nobilimea, în scopul controlării activităţii principelui, a creat Consiliul

intim, care desfăşura pe lângă principe o activitate cu caracter permanent. Acest

consiliu, format din 10-12 membri, avea obligaţia de a-l sfătui pe principe, conform

legilor, iar principele trebuia să ţină seama de aceste sfaturi.

Organizarea armatei a rămas aceeaşi, în sensul că fiecare nobil trebuia să

întreţină o armată proprie şi să răspundă la chemarea principelui. Oraşele, saşii şi secuii

aveau obligaţii militare specifice. Ţăranii din regiunile de margine se bucurau de unele



înlesniri, în schimbul obligaţiei de a asigura paza hotarelor. În această epoca a crescut

numărul mercenarilor, care erau dependenţi de către principe.

În ceea ce priveşte biserica, odată cu trecerea Transilvaniei sub

influenţa otomană, autoritatea bisericii catolice a fost mult diminuată. În perioada

pe care o analizăm, în Transilvania erau patru religii recunoscute de către stat:

catolică, reformată, calvină şi luterană. Acestea erau numite religii recepte.

Biserica ortodoxă a fosat considerată schismatică. Totuşi, ea a profitat de slăbirea

autorităţii papale şi s-a organizat ierarhic. Au fost create mai multe episcopii: Vad,

Geoagiu, Ineu şi Silvaş şi s-a format Mitropolia de la Alba Iulia pentru toţi românii

din Transilvania, dependentă la un moment dat de mitropolia Ţării Româneşti.

Mihai Viteazul, ca principe al Transilvaniei, a fondat Mitropolia Bălgradului,

Vadului, Silvaşului, Făgăraşului, Maramureşului şi Ţării Ungureşti.

În perioada menţionată, toate cele trei ţări româneşti se aflau în dependenţă

faţă de Turcia.

Între principii Transilvaniei şi domnii din Ţara Românească şi din Moldova

au existat relaţii de colaborare şi sprijin reciproc, care uneori au îmbrăcat forma

unei adevărate confederaţii.

Unirea celor trei ţări româneşti realizată de către Mihai Viteazul a fost o

strălucită expresie a voinţei tuturor românilor de a trăi în unitate şi independenţă.

Faptele lui Mihai Viteazul, simbolizând conştiinţa originii comune a

poporului, hotărârea sa nestrămutată de a trăi în unitate şi libertate, au devenit

lumina călăuzitoare a românilor în secolele de luptă care au urmat.

Secţiunea a III-a. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada

principatului dependent de Austria (1683-1848)

În perioada 1683-1848, Transilvania a fost organizată ca principat dependent

de Austria. Aceasta a fost consecinţa înfrângerii Turciei din anul 1683 la asediul

Vienei, împrejurări în care Transilvania a fost ocupată de către trupele habsburgice şi

declarată vasala Austriei. Dependenţa Transilvaniei faţă de Imperiul Habsburgic a fost

consfinţită prin Diploma leopoldină din 1691, care a rămas în vigoare până la 1848.



Prin Diploma leopoldină, împăratul Austriei îşi asuma obligaţia de a

respecta legile şi instituţiile Transilvaniei. Această diplomă a fost recunoscută pe

plan internaţional prin Tratatul de la Carlowitz (1699).

Transilvania a fost organizată în forma principatului până în anul 1765, când a

fost declarată Mare principat, precizându-se că nu este supusă vreunui regat şi că se va

conduce după legile sale, având instituţii proprii. Dependenţa Transilvaniei faţă de

Austria a durat până în anul 1867, iar de la această dată şi până în anul 1918 a fost

încorporată Ungariei, care, la rândul său, făcea parte din Imperiul Austro-ungar.

Dieta convocată la Făgăraş în anul 1688 a acceptat dependenţa Transilvaniei

faţă de Austria, cu condiţia ca principele să fie ales potrivit vechilor reglementări.

Prin Diploma leopoldină, principele Transilvaniei a fost recunoscut ca vasal

al împăratului Leopold I. În ciuda acestor prevederi, în anul 1699 Mihai Apaffy al

II-lea fost constrâns să renunţe la drepturile sale, iar Dieta l-a recunoscut ca

principe al Transilvaniei pe împăratul Austriei. Pe această cale s-a realizat uniunea

personală dintre Austria şi Transilvania.

În anul 1722, Dieta a aprobat Pragmatica sancţiune, prin care au fost

abrogate vechile reglementări cu privire la alegerea principelui. S-a stabilit că titlul

de principe al Transilvaniei urma să fie dobândit conform regulilor care guvernau

succesiunea la tronul Austriei.

În anul 1765, Transilvania a fost proclamată Mare Principat, astfel că împăratul

Austriei a devenit şi mare principe al Transilvaniei, promovând o politică de

centralizare a puterii.

În calitate de principe şi apoi de mare principe, împăratul exercita conducerea

centrală, îi numea pe înalţii funcţionari, încheia tratate internaţionale în numele

Transilvaniei, numea ambasadorii Transilvaniei şi exercita tutela asupra bisericii.

Pentru exercitarea efectivă a acestor atribuţii în cadrul Cancelariei aulice de la Viena

s-a creat o Cameră aulică transilvană, care funcţiona separat de aceea a Ungariei.

Pe de altă parte, în Transilvania exista şi un guvern local, numit Guberniu,

în fruntea căruia se afla guvernatorul ales de către Dietă şi confirmat de către



împărat. Din Guberniu mai făceau parte comandantul general al armatei,

cancelarul, tezaurarul, preşedintele staturilor şi un organ colectiv, numit Concilium

duodecemvirale. Activitatea Guberniului era supravegheată de Cancelaria aulică de

la Viena.

Tot la nivel central funcţiona Comisariatul provincial, care avea atribuţiuni

fiscale, Revizoratul de cărţi penbtru cenzură, Direcţia de edile, Congresul

medicinal şi Tabla justiţiară, ca instanţă de apel.

În anul 1790, Dieta a legiferat din nou statutul autonom al Transilvaniei în care s-a

precizat că, la urcarea pe tron, marele principe trebuie să recunoască expres printr-un rescript

imperial drepturile Transilvaniei, aşa cum au fost ele formulate prin Diploma leopoldină.

În perioada de referinţă, Dieta Transilvaniei a continuat să funcţioneze, dar au fost

perioade în care lucrările acesteia nu au mai fost convocate decenii de-a rândul de către

principe, întrucât, pe de o parte, Dieta se opunea imixtiunii principelui în treburile

Transilvaniei, iar, pe de altă parte, Dieta refuza în mod sistematic să promoveze acele

diplome imperiale care veneau în sprijinul iobagilor şi naţiunii române.

Trebuie totuşi menţionate hotărârile Dietei din perioada 1790-1794, în care s-a

subliniat că Transilvania este un stat de sine stătător, distinct de Ungaria, şi că habsburgii

nu au dreptul să ia nici o măsură prin care să vizeze unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Organizarea fiscală a păstrat unele elemente ale sistemului anterior, dar

a introdus şi unele elemente noi.

Cele mai semnificative reforme în domeniu au fost realizate de către Iosif al II-lea, care:

- a trecut bunurile bisericii în administrarea statului;

- a încercat să îi supună pe nobili la plata impozitului;

- a făcut distincţie între obligaţiile faţă de nobili şi obligaţiile faţă de stat;

- a impus un impozit pe avere şi unul pe persoană, diferit de la o categorie

socială la alta.

În ceea ce priveşte organizarea armatei, în perioada pe care o

analizăm, în Transilvania se aflau:

- trupe imperiale, aflate sub comanda unui general austriac;



- trupe locale, conduse de către un comandant general.

În această epocă au fost create regimentele de graniţă, formate din

români şi secui. Armata românească de graniţă era formată din două regimente, cu

reşedinţa la Orlat şi la Năsăud. Teritoriile pe care se aflau aceste regimente

constituiau districte militare de graniţă, în care se aplica o legislaţie specială, nu

numai pe plan militar, ci şi pe plan civil, bucurându-se de o largă autonomie.

În ceea ce priveşte organizarea bisericii, habsburgii au folosit din

plin propaganda religioasă pentru a-şi consolida dominaţia în Transilvania.

La începutul acestei perioade s-a înfăptuit unirea unei părţi a bisericii

ortodoxe cu biserica catolică. Iniţiativa a aparţinut împăratului Leopold, întrucât

prin reforma religioasă marea majoritate a catolicilor din Transilvania au devenit

reformaţi. În acelaşi timp, în Austria predominau catolicii, încât împăratul Leopold

îşi vedea slăbită poziţia ideologică în Transilvania.

Românii din Transilvania, care constituiau majoritatea populaţiei,

vedeau în biserica ortodoxă, în tradiţiile lor religioase, puternice arme de

apărare a identităţii naţionale. De aceea, profitând de situaţia deosebit de grea

în care se aflau românii, inclusiv preoţii lor, împăratul le-a propus să treacă la

catolicism sub forma indirectă a “unirii” bisericii ortodoxe cu Roma. În

vederea atingerii acestui scop, s-a promis românilor că biserica unită va fi

recunoscută de către stat şi că preoţii uniţi se vor bucura de avantajele

catolicilor. Faţă de aceste promisiuni, o parte din clericii români, în frunte cu

episcopii Teofil şi Atanasie Anghel, au hotărât, după mai multe întruniri, în

octombrie 1698, unirea cu Roma.

Ca urmare, împăratul Leopold a emis, în anul 1701, o diplomă prin care li se

recunoştea românilor uniţi cu catolicii toate avantajele promise. Dar această

diplomă imperială a fost respinsă de către Dieta Transilvaniei, încât situaţia uniţilor

nu s-a schimbat cu nimic.

În ciuda atitudinii potrivnice a Dietei, de dispreţ, manifestată faţă de români,

fruntaşii bisericii unite, între care se remarcă figura de mare patriot a lui Ioan



Inochentie Micu Klein, au luptat fără preget pentru recunoaşterea drepturilor

promise şi, în primul rând, pentru recunoaşterea oficială a naţiunii române.

Este important de subliniat faptul că unirea bisericii ortodoxe cu Roma nu a

fost aceptată de marea majoritate a preoţilor şi credincioşilor români, motiv pentru

care au fost supuşi unei prigoane sistematice. Aşa se explică faptul că până la 1761

ortodocşii nu au avut un episcop. Abia în acest an s-a admis alegerea unui episcop,

dar nu român, ci sârb – Sava Brancovici. Abia în anul 1809 a fost ales ca episcop al

bisericii ortodoxe din Transilvania românul Vasile Moga.

Secţiunea a IV-a. Organizarea de stat a Transilvaniei în perioada 1848-1867

După revoluţia de la 1848, Austria a introdus în Transilvania un regim

politic neoabsolutist, care s-a dovedit a fi neviabil, în condiţiile accentuării

frământărilor interne generate de asuprirea socială şi naţională. Pentru reorganizarea

imperiului, într-o formă care să îi asigure supravieţuirea, împăratul a convocat la

Viena, la începutul anului 1860, Senatul imperial, în componenţa căruia intrau

reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, inclusiv ai românilor. Pe baza propunerilor

făcute de aceştia, împăratul Austriei a dat la 20 octombrie 1860 Diploma imperială

pentru reglementarea raporturilor de drept public în Monarhie.

Acest act constituţional recunoştea tuturor naţiunilor din imperiu dreptul de

a-şi păstra individualitatea istorică şi politică, printr-o organizare administrativă

proprie, prin păstrarea legilor şi a aşezămintelor proprii.

Prin forma de organizare care s-a realizat, ca şi prin semnificaţia legilor

adoptate, perioada cuprinsă între anii 1861 şi 1867 a fost numită perioada

liberalismului. În această perioadă, prima Dietă cu majoritate românească – Dieta

de la Sibiu – a fost primul for politic în care s-au adoptat legi de egală îndreptăţire,

pătrunse de spirit democratic, în netă opoziţie cu hotărârile discriminatorii ale

dietelor anterioare, dominate de naţiunile privilegiate.

Înfăptuirea organizării de stat a Transilvaniei pe noile baze constituţionale

şi, în special alegerile pentru Dietă, au prilejuit o serie de dispute şi confruntări, în

cadrul cărora s-au conturat două poziţii diametral opuse:



- reprezentanţii naţiunii române promovau principii democratice, întemeiate

pe egalitatea naţionalităţilor şi pe reprezenmtarea proporţională;

- în timp ce reprezentanţii ungurilor se cramponau de regimul discriminatoriu

impus de nobilime, regim ale cărui caractere sunt exprimate în două acte simbolice: Unio

trium nationum din 1437 şi hotărârea de unire a Transilvaniei cu Ungaria din 1848.

La începutul anului 1861 s-a întrunit Conferinţa naţională a românilor de la

Sibiu, unde s-au cerut:

- anularea tuturor legilor care prejudiciau naţiunea română;

- egalitatea politică a naţiunii române cu celelalte naţiuni;

- recunoaşterea limbii române ca limbă oficială;

- Dietă democratică;

- congres naţional.

Totodată, s-a hotărât de a nu permite nobilimii maghiare să înfăptuiască o

restauraţie a situaţiei de la 1848, când aceasta a cerut unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Ca urmare a eforturilor depuse de către reprezentanţii românilor, s-a elaborat

un nou regulament electoral, care a stabilit în mai mare măsură principiul

reprezentării proporţionale, ceea ce a dus la schimbarea structurii sociale şi

naţionale a organului legiuitor.

Dieta Transilvaniei, aleasă în iunie-iulie 1863 pe baza noului regulament

electoral, şi-a deschis lucrările la Sibiu, la 15 iulie 1863, fiind prima Dietă cu

majoritate românească, fapt ce a constituit în epocă un mare eveniment politic.

Dintre hotărârile menţionate de acest for legislativ menţionăm:

- recunoaşterea autonomiei Principatului Transilvaniei;

- dreptul Dietei de a legifera;

- nulitatea legii din 1848 prin care se hotăra unirea Transilvaniei cu Ungaria;

- egalitatea limbilor română, maghiară şi germană în viaţa publică (Legea

din 29 septembrie 1863);

- anularea Diplomei leopoldine;

- adoptarea unei noi diplome care să garanteze autonomia Transilvaniei.



Secţiunea a V-a. Transilvania în perioada dualismului austro-ungar

Regimul dualist a constituit formula politică prin care cercurile conducătoare

din Austria şi Ungaria şi-au promovat interesele prin asuprirea naţională a

popoarelor cuprinse în hotarele imperiului.

Instaurarea regimului dualist a însemnat pentru Transilvania începutul unei

perioade de cumplită oprimare, căci prin integrarea sa forţată în cadrul statului

ungar, şi-a pierdut identitatea politică proprie, de care se bucura, iar naţiunii

române majoritare i s-au negat toate drepturile.

Instaurarea dualismului şi încorporarea Transilvaniei de către Ungaria au

fost pregătite printr-o serie de acte care s-au succedat între 1865 şi 1867.

Astfel, în septembrie 1865 Dieta de la Sibiu a fost desfiinţată, iar în

luna noiembrie a aceluiaşi an a fost convocată o nouă Dietă la Cluj, aleasă pe

baza unei legi feudale din anul 1771, profund defavorabilă românilor.

Constituită în aceste condiţii, noua Dietă, având o majoritate maghiară, a

votat, în decembrie 1866, anexarea Transilvaniei la Ungaria, în ciuda

protestelor vehemente ale românilor.

Prin Legea din 5 decembrie 1868 Dieta maghiară a hotărât anularea tuturor

instituţiilor autonome ale Transilvaniei şi încorporarea sa la Ungaria.

Dualismul austro-ungar a fost oficial creat prin acordul între Austria şi

Ungaria din februarie 1867 şi în urma încoronării lui Franz Iosef I al Austriei ca

rege al Ungariei în iunie 1867. Această uniune personală era completată cu

elemente de uniune reală, constând în existenţa unor ministere comune: Ministerul

de Externe, Ministerul de Război şi Ministerul de Finanţe. În acelaşi timp, două

delegaţii, desemnate de către Dieta maghiară şi de Parlamentul din Viena, se

întruneau în cele două capitale, în mod alternativ, pentru a examina diferitele

aspecte ale activităţii celor două corpuri legiuitoare.

Odată cu încorporarea în cadrul regatului ungar, Transilvania nu mai avea

organe proprii de conducere, deoarece Dieta şi guvernul au fost desfiinţate.

Transilvania avea numai dreptul de a-şi trimite reprezentanţii în Parlamentul de la



Pesta. Transilvania a fost încorporată Ungariei până la 1 decembrie 1918, când

Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia a hotărât “Unirea românilor din

Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii

cu România”.

Capitolul II. Dreptul în Transilvania în perioada secolul X-1918

Secţiunea I. Dreptul în Transilvania în perioada voievodatului

Apariţia şi evoluţia dreptului în Transilvania prezintă un anumit specific.

Acest specific s-a datorat, pe de o parte, interesului regelui Ungariei de a impune



decretele sale şi în Transilvania, iar, pe de altă parte, opoziţiei factorilor locali faţă

de aplicarea decretelor regale în Transilvania, care se bucura de o largă autonomie.

În aceste condiţii specifice, în Transilvania au luat naştere două rânduieli

juridice distincte. Pe de o parte s-a format un drept scris, impus de către cele trei

naţiuni privilegiate, iar, pe de altă parte, populaţia românească majoritară avea un

sistem de drept propriu, cuprins în Legea ţării. Aşa se explică faptul că în

Transilvania s-au aplicat puţine decrete regale, iar acestea au ocupat un loc

secundar în sistemul de drept al Transilvaniei.

Menţionăm în acest sens:

- Decretul regelui Andrei al II-lea din anul 1222 cu privire la privilegiile nobilimii;

- Decretul lui Carol Robert referitor la organizarea financiară;

- Decretul lui Ludovic I din anul 1351 privind organizarea armatei şi

obligaţiile iobagilor.

Unii regi ai Ungariei au iniţiat şi codificări ale dreptului scris şi nescris:

- în anul 1486, din ordinul lui Matei Corvin, s-a elaborat o primă codificare

sub denumirea de Decretum maius;

- în anul 1517, din ordinul regelui Vladislaw al III-lea, a fost întocmită o

colecţie de drept, intitulată Codul Verböczi. Acest cod a fost promulgat oficial abia

în anul 1691 prin Diploma leopoldină. În acest cod sunt cuprinse dispoziţii cu

privire la privilegiile nobililor, obligaţiile iobagilor, procedura de judecată, statutul

oraşelor libere şi dreptul aplicat în provinciile dependente de Ungaria. În acest cod

se precizează că Transilvania are un sistem juridic propriu. Întrucât acest cod a fost

împărţit în trei părţi, a fost numit şi Decretum tripartitum.

Nobilimea celor trei naţiuni privilegiate – ungurii, saşii şi secuii – au

încercat să impună în Transilvania un sistem de drept discriminatoriu, întemeiat pe

Unio trium nationum, în virtutea căruia românii erau excluşi de la viaţa politică şi

erau declaraţi “duşmanul răzvrătitor din ţară”.

Românii din Transilvania şi-au apărat şi promovat vechiurile obiceiuri şi

tradiţii juridice. Între revendicările formulate de românii din Transilvania a fost şi

cea referitoare la recunoaşterea şi codificarea vechilor obiceiuri juridice româneşti. Copyright © DEPARTAMENT ID 2007148


Această revendicare a fost satisfăcută în anul 1508, când au fost redactate Statutele

Ţării Făgăraşului în limba latină. Ele cuprindeau obiceiurile juridice româneşti

într-o formă fidelă, dar concentrată, considerându-se că sunt cunoscute foarte bine

de populaţia românească, din generaţie în generaţie.

De altfel, în cuprinsul Statutelor Ţării Făgăraşului se arată în mod expres că

ele au fost elaborate la propunerea românilor şi că normele cuprinse în această

codificare sunt vechi obiceiuri româneşti.

Statutele Ţării Făgăraşului cuprind norme de drept civil, de drept penal şi de

procedură. Terminologia şi conţinutul acestora sunt similare cu cele din Ţara

Românească şi din Moldova, ceea ce ilustrează unitatea de conţinut a obiceiului juridic

românesc aplicat de toţi românii din toate cele trei ţări, în ciuda vicisitudinilor istorice.

Numeroase dispoziţii reglementează relaţiile de familie: căsătoria,

divorţul, regimul bunurilor dotale.

La încheierea căsătoriei era necesar consimţământul părinţilor. Zestrea

viitoarei soţii trebuia să fie constituită de către părinţi, iar în lipsa acestora de

către fraţi. Căsătoria puteau fi desfăcută prin divorţ şi prin repudiere. Dacă

desfacerea căsătoriei se făcea din vina soţiei, bunurile dotale rămâneau în

stăpânirea soţului.

De asemenea, se consacră sistemul răspunderii colective în materie penală.

Reglementările sunt identice cu cele din Ţara Românească şi în domeniul

succesoral, precum şi în domeniul penal.

Secţiunea a II-a. Dreptul în Transilvania în perioada principatului dependent

de Imperiul Otoman (1541-1683)

Legile adoptate de Dieta Transilvaniei în secolele XVI şi XVII cu privire la

organizarea de stat, procedura de judecată, organizarea bisericii, dreptul civil şi dreptul

penal au fost sistematizate în secolul al XVII-lea în colecţii, denumite Approbatae

constitutiones – cuprindea legile adoptate între 1541 şi 1653 – şi Compilatae

constitutiones – cuprindea legile adoptate între 1653 şi 1669. Ambele colecţii au fost

reunite într-o lucrare denumită Approbatae et compilatae constitutiones.



Mihai Viteazul, după înfăptuirea unirii celor trei ţări române, a adoptat unele

măsuri legislative la cererea ţăranilor români, prin care a consacrat anumite

dispoziţii ale obiceiului românesc. Astfel, la propunerea lui Mihai Viteazul, Dieta

din iulie 1600, a recunoscut drepturile românilor de a-şi paşte vitele în hotarele

satelor săseşti şi ungureşti, potrivit vechilor obiceiuri. De asemenea, preoţii români

au fost scutiţi de obligaţiile în muncă.

Normele de drept ale oraşelor săseşti au fost codificate în Statutele

municipale săseşti, care au fost adoptate în adunările saşilor din anii 1570 şi 1580

şi aprobate de principele Transilvaniei în anul 1583. Aceste statute cuprind norme

de drept civil, penal şi procesual.

Alte culegeri de drept au fost Statutele Odorheiului şi Statutele Zarandului,

ca urmare a autonomiei locale de care se bucurau aceste unităţi administrative.

Secţiunea a III-a. Dreptul în Transilvania în perioada principatului

dependent de Austria (1683-1848)

După anul 1683, dezvoltarea economică şi socială în Transilvania au impus

reglementări juridice noi. Dar, în acelaşi timp, au continuat să se aplice şi vechile

reglementări. Aşa se face că dreptul în Transilvania după anul 1683 este extrem de

eterogen şi lipsit de unitate.

De aceea, se constată şi după anul 1683 existenţa a două rânduieli juridice:

- obiceiul juridic, creat şi aplicat de populaţia majoritară românească;

- un drept suprapus, creat prin hotărâri ale Curţii de la Viena şi a Dietei Transilvaniei.

Ca urmare a legilor privind organizarea judecătorească şi desfăşurarea

proceselor, impuse de monarhia habsburgică şi de Dieta Transilvaniei, obiceiul

juridic românesc nu s-a mai putut aplica în practica tuturor instanţelor, ci numai în

aceea a instanţelor inferioare. În acest fel, aplicarea oficială a obiceiului juridic

românesc s-a limitat la procesele de mai mică importanţă, judecate potrivit

procedurii orale.

Aplicat sistematic în comunităţile săteşti, obiceiul juridic românesc nu şi-a

pierdut importanţa de odinioară, fiind în acelaşi timp şi un factor de păstrare a

valorilor tradiţionale şi a modului de viaţă românesc.



În districtele militare de graniţă s-a aplicat o legislaţie specială, atât în

domeniul militar, cât şi în domeniul civil, precum şi obiceiul juridic local.

Pentru grănicerii români, deosebit de importantă este Patenta din 1764,

completată cu un regulament de organizare a regimentelor româneşti. Aceste acte

constituiau fundamentul libertăţii personale şi a autonomiei de organizare socială a

unei însemnate părţi a românilor din Transilvania.

O altă categorie de norme juridice este formată din dispoziţiile pe care

monarhia habsburgică le-a dat cu privire la organizarea de stat a

Transilvaniei sau la raporturile dintre nobili şi ţărani. Aceste dispoziţii sunt

cuprinse în diplome, patente, rescripte şi ordonanţe.

Actele normative emise de către Dieta Transilvaniei erau supuse

confirmării împăratului.

În anul 1847, sub presiunea maselor ţărăneşti şi la cererea Curţii

imperiale, Dieta a fost convocată să se pronunţe asupra unui proiect de

împroprietărire a ţăranilor. Dar hotărârea adoptată de Dietă prevedea,

contrar aşteptărilor ţăranilor, că întregul pământ aparţinera nobililor, iar dreptul

de folosinţă al ţăranilor asupra oricărui teren urma a fi dobândit numai pe baza

contractului încheiat cu nobilii.

Nobilimea, ale cărei privilegii au fost recunoscute prin Diploma

leopoldină, a căutat să-şi apere şi să-şi consolideze poziţiile, în ciuda încercărilor

împăratului Iosif al II-lea de a le diminua. Între actele care fixau statutul juridic al

nobililor sunt de menţionat diplomele date de Maria Tereza în anii 1746, 1747 şi

1767 prin care se recunoştea nobililor români uniţi dreptul de a ocupa funcţii

publice.

Dezvoltarea economică şi a comerţului a dus la consolidarea poziţiilor

burgheziei în ciuda ostilităţilor şi dispreţului nobililor.

Categoria socială a ţăranilor liberi a devenit mai numeroasă şi mai

puternică, odată cu organizarea regimentelor de graniţă. Grănicerii aveau dreptul



de a poseda pământ şi alte bunuri imobile în districtele de graniţă, aveau acces la

folosinţa pădurilor şi păşunilor şi primeau o anumită remuneraţie.

În acest fel, a sporit numărul ţăranilor liberi români şi s-a creat cadrul

necesar afirmării lor în armată, în administraţie şi în învăţământ.

Situaţia ţăranilor iobagi a fost unul dintre motivele de tensiune dintre

habsburgi şi nobilimea din Transilvania. Pentru atenuarea conflictelor sociale,

habsburgii au preconizat anumite reforme şi concesii faţă de ţărani iobagi. Astfel,

Maria Tereza, printr-o patentă din anul 1769, a reglementat în amănunt drepturile

şi obligaţiile iobagilor faţă de nobili. Iosif al II-lea, prin patentele din anii 1783,

1785 şi 1790 a desfiinţat dependenţa personală a ţăranilor.

Prin aceste patente, ţăranii, care până atunci s-au aflat în stare de iobăgie, au dobândit:

- dreptul de proprietate;

- dreptul de a se muta de pe un domeniu pe altul;

- libertatea de a se căsători;

- dreptul de a învăţa;

- dreptul de a exercita arte şi meserii.

Totodată, nobilii nu mai aveau dreptul de a-i muta cu forţa pe ţărani de pe o

moşie pe alta sau de a le pretinde plăţi suplimentare.

În relaţiile de familie remarcăm reforma lui Iosif al II-lea, care a permis

căsătoria ţăranilor chiar fără consimţământul nobilului pe a cărui moşie se aflau.

Căsătoria pe teritoriul regimentelor de graniţă era condiţionată de obţinerea unei

autorizaţii.

Tot pe teritoriul regimentelor grănicereşti a fost introdus

sistemul comunităţii domestice care consta din crearea de familii mari,

cuprinzătoare, formate din părinţi, copii, gineri, nurori, nepoţi, care se aflau sub

autoritatea unui pater familias.

Regulile privitoare la rudenie erau comune cu cele din Ţara Românească şi

din Moldova, ca o expresie a unităţii dreptului în cele trei ţări române.



Regimul bunurilor era reglementat prin vechile izvoare. Reformele în

privinţa raporturilor dintre nobili şi ţărani nu au modificat sistemul de stăpânire a

bunurilor imobiliare.

Reguli speciale reglementau regimul bunurilor aflate în stăpânirea ţăranilor

din regimentele grănicereşti:

- pământul putea fi posedat şi folosit cu condiţia îndeplinirii obligaţiilor militare;

- grănicerii aveau numai posesia asupra lotului de pământ, proprietatea

aparţinând monarhului;

- pământul putea fi transmis moştenitorilor numai pe linie masculină şi

numai cu condiţia preluării obligaţiilor militare.

De remarcat este faptul că în Transilvania a existat o evidenţă funciară urbană

încă din secolul al XV-lea şi o evidenţă funciară rurală din secolul al XVII-lea.

Din secolul al XVIII-lea au fost introduse cărţile funciare grănicereşti, care

cuprindeau elemente de identificare a terenului, şi anume:

- numărul curent;

- numele posesorului terenului;

- felul terenului şi mărimea sa;

- terenurile învecinate şi stăpânii acestora.

În materia obligaţiilor, dezvoltarea relaţiilor capitaliste au produs o

serie de modificări. Astfel, în timpul Mariei Tereza, s-a introdus în Transilvania

legislaţia comercială, precum şi cea privind falimentul şi bancruta frauduloasă

(faliment însoţit de nereguli financiare făcute în dauna creditorului).

De asemenea, în fizionomia contractelor, îndeosebi a celui de vânzare, de

arendare, de închiriere şi de împrumut, au intervenit importante modificări

Adoptarea Codului civil austriac din 1811 a exercitat o puternică influenţă

asupra dreptului obligaţional, cu toate că acel cod s-a aplicat efectiv în Transilvania

numai după 1848.

Dispoziţii specifice reglementau relaţiile din districtele

grănicereşti.

Astfel:



- bunurile mobile nu puteau fi vândute în afara districtului, fără aprobarea

organelor militare superioare;

- vânzarea pământului (a sesiilor) era interzisă;

- zălogirea pământului era permisă numai faţă de un alt grănicer şi numai cu

aprobarea comandantului;

- s-a interzis ofiţerilor să ia în arendă pământuri aparţinând grănicerilor;

- grănicerii săraci puteau primi împrumuturi pe termen scurt cu o dobândă de 6 %;

- grănicerii loviţi de calamităţi puteau primi împrumuturi fără dobândă;

- la încheierea contractelor de către grăniceri, ca de exemplu cele de

împrumut şi de locaţiune, autorităţile militare exercitau un drept de supraveghere în

scopul prevenirii abuzurilor.

În materie succesorală se remarcă patenta lui Iosif al II-lea din anul

1785, prin care iobagii au dobândit dreptul de a dispune de bunurile lor prin

testament.

Reglementări speciale existau şi în privinţa succesiunii în districtele de graniţă.

Astfel:

- grănicerii puteau dispune prin testament numai de bunuri imobile;

- pământul revenea primului născut bărbat;

- în lipsa descendenţilor, pământul revenea rudei celei mai apropiate de sex

masculin, cu condiţia ca aceasta să figureze în sânul familiei;

- femeile puteau veni la moştenirea pământului numai în lipsa unui

moştenitor de sex masculin.

În domeniul dreptului penal, în Transilvania, spre sfârşitul secolului al

XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, au apărut mai multe legi şi coduri penale.

Dintre acestea, menţionăm:

- Decretul Mariei Tereza din anul 1776;

- Codul penal al lui Iosif al II-lea (Iosefina);

- Codul penal austriac din anul 1803.

Sunt incriminate noi fapte, precum bancruta frauduloasă sau dezertarea militarilor.

În materia pedepselor, se constată nuanţarea acestora sub aspectul încadrării.



Secţiunea a IV-a. Dreptul Transilvaniei în perioada 1848-1918

Legile adoptate după 1867 şi aprobate în Transilvania au urmărit

maghiarizarea forţată şi deznaţionalizarea românilor în vederea omogenităţii

Ungariei mari.

Astfel, Legea din 1868 care consacra încorporarea Transilvaniei la Ungaria

şi legea, din acelaşi an, cu privire la statutul naţionalităţilor, au creat cadrul juridic

de înnăbuşire a oricăror încercări ale românilor de a se manifesta ca o entitate

naţională de sine stătătoare.

Legea cu privire la statutul naţionalităţilor din 1868 prevedea că în Ungaria

există o singură naţiune, cea maghiară, care era declarată unică şi indivizibilă. Era

socotită în afara vieţii politice orice persoană sau grupare etnică ce nu recunoştea

că aparţine naţiunii maghiare. Pe această cale s-a urmărit desnaţionalizarea tuturor

popoarelor subjugate. Toate acţiunile prin care se cereau drepturi pentru

naţionalităţi erau calificate atentat împotriva statului.

Printr-o serie de legi cu privire la oraganizarea învăţământului din perioada

1868-1893 limba maghiară a fost introdusă în toate şcolile, iar programul de

învăţământ era stabilit de către Ministerul Instrucţiunii.

Aceste măsuri au fost însoţite de interzicerea sau supravegherea

poliţienească a întrunirilor româneşti, de interzicerea importului de cărţi sau reviste

din România, de cenzurarea tuturor manualelor.

Legea presei din 1872 a introdus procedura potrivit căreia câte un exemplar

din fiecare publicaţie trebuia depus la tribunal şi la procuratură, precum şi la

Ministerul de Interne.

Importul sau vânzarea unor publicaţii prin care se aprecia că statul maghiar a

fost lezat erau pedepsite cu amendă şi privaţiuni de libertate

Secţiunea a V-a. Lupta românilor din Transilvania împotriva

dualismului austro-ungar

Lupta românilor faţă de încorporarea la Ungaria a Transilvaniei şi faţă de

regimul discriminatoriu la care au fost supuşi a îmbrăcat forme variate şi s-a

bucurat de puternice ecouri de simpatie şi solidaritate atât în România, cât şi pe

plan internaţional. Astfel, la numai câteva zile după ce Dieta de la Cluj a hotărât Copyright © DEPARTAMENT ID 2007155


încorporarea Transilvaniei la Ungaria (31 decembrie 1866), G. Bariţiu şi I. Raţiu

au întocmit un memoriu semnat de 1493 intelectuali şi de reprezentanţi ai altor

categorii sociale, care a fost înaintat împăratului pentru a se respinge încorporarea

Transilvaniei. Memoriul a fost larg răspândit în Transilvania şi la Viena, astfel încât s-a

declanşat prigoana împotriva semnatarilor lui.

La 3 mai 1868, cu prilejul aniversării a 20 de ani de la revoluţia de la 1848, a

fost organizată o mare adunare populară de protest la Blaj. Miile de reprezentanţi

ai românilor, având mandate din partea adunărilor provinciale, au adoptat

Pronunciamentul de la Blaj, care era un protest colectiv prin care se afirmau

drepturile românilor şi se cerea respectarea acestora.

În anul 1881 s-a întrunit Conferinţa Naţională a românilor din Banat şi

Transilvania la Sibiu, pentru unificarea partidelor politice şi a liniei tactice. Cu acea

ocazie s-a constituit Partidul Naţional al Românilor din Transilvania, Banat şi Ungaria.

Programul acestui partid prevedea:

- autonomia Transilvaniei;

- introducerea limbii române în administraţie şi justiţie;

- alegerea funcţionarilor publici din rândul românilor;

- lupta împotriva oprimării naţionale;

- modificarea Legii naţionalităţilor;

- democratizarea sistemului electoral.

Totodată, Conferinţa i-a încredinţat preşedintelui partidului, Vicenţiu Babeş,

mandatul de a întocmi un memoriu destinat împăratului şi opiniei publice

internaţionale în care să se prezinte prigoana desfăşurată de către Ungaria

împotriva românilor din Transilvania în scopul desnaţionalizării lor. Memoriul,

publicat în anul 1882 în limbile română, maghiară, germană şi franceză, a fost

reprodus de către aproape întreaga presă românească şi de către numeroase ziare

străine, reprezentând un adevărat act de acuzare al poporului român împotriva

asupririi sale.

La conferinţa naţională a partidului din 1887 s-a hotărât elaborarea unui

Memorandum. Redactat de către Iuliu Coroianu şi definitivat în anul 1892,



memorandumul a fost semnat de către preşedintele partidului, Ion Raţiu, ca şi de către

fruntaşii politici: G. Pop de Băseşti, E. Brote, V. Lucaciu, S. Albini şi I. Coroianu.

Memorandumul a fost redactat în limbile română, maghiară, germană, italiană şi

franceză şi popularizat în Transilvania, în România, precum şi în întreaga Europă.

Protestul şi revendicările românilor au fost întemeiate pe dreptul istoric, pe

ponderea numerică, pe argumente de ordin etnic şi geografic, pe contribuţia adusă de

populaţia românească majoritară la viaţa economică şi socială a Transilvaniei. Totodată,

au fost supuse unui amplu rechizitoriu dispoziţiile discriminatorii vizând desfiinţarea

naţiunii române, din legea electorală, legea naţionalităţilor, legile şcolare, legile agrare şi

legea presei.

Răspunsul Guvernului Ungariei a fost prigoana organizată împotriva

fruntaşilor politici români, care a îmbrăcat forma unor acţiuni penale, sub motivul

că aceştia au atentat împotriva statului maghiar.

Procesul memorandiştilor, desfăşurat la Cluj în mai 1894, a dat românilor

prilejul să îşi afirme unitatea şi încrederea în cauza naţională.

Lupta românilor din Transilvania, susţinută de către toate categoriile sociale,

având ca principal ţel afirmarea fiinţei şi unităţii naţionale, a dus în final la

realizarea Unirii Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918.


Care au fost factorii de conducere ai Transilvaniei în perioada voievodatului?

În perioada voievodatului Transilvania era împărţită în:

a) districte româneşti;

b) comitate ungureşti;

c) judeţe;

d) scaune secuieşti;

e) scaune săseşti.

Ce atribuţii exercita principele Transilvaniei în perioada principatului

aflat în dependenţă faţă de Imperiul Otoman?

Dependenţa Transilvaniei faţă de Imperiul Habsburgic a fost consfinţită prin:Copyright © DEPARTAMENT ID 2007157


a) Pragmatica sancţiune din 1722;

b) Diploma leopoldină din 1691;

c) Hotărârea Dietei convocată la Făgăraş în anul 1688:

Arătaţi actele care s-au succedat între 1865 şi 1867 prin care au fost

pregătite instaurarea dualismului austro-ungar şi încorporarea Transilvaniei de

către Ungaria.

Care au fost primele codificări iniţiate în Transilvania?

Trataţi Statutele Ţării Făgăraşului (apariţie, conţinut).

Ce drepturi au dobândit ţăranii aflaţi în stare de iobăgie prin patentele lui

Iosif al II-lea din anii 1783, 1785 şi 1790?

Menţionaţi principalele dispoziţii specifice care reglementau relaţiile din

districtele grănicereşti.

Menţionaţi principalele acţiuni care au marcat lupta românilor din

Transilvania împotriva dualismului austro-ungar.



TITLULV

STATUL ŞI DREPTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA 1918-1938

Capitolul I. Făurirea statului naţional unitar român

Sfârşitul primului război mondial a dus la împlinirea năzuinţei de veacuri a

poporului român, şi anume unitatea politică pe întregul său spaţiu de dezvoltare istorică.

Statul naţional unitar român a fost făurit în cadrul unui proces revoluţionar,

prin lupta eroică a întregii naţiuni, din vechea Românie, din Transilvania şi din

Banat, din Basarabia şi Bucovina.

Adunările legislative şi guvernele provizorii constituite de către reprezentanţii

poporului, care au exercitat atribuţiuni de conducere politico-administrativă în perioada

de tranziţie către formarea unui aparat de stat unic, s-au bucurat de concursul întregii

populaţii în asigurarea ordinii publice şi a bunei desfăşurări a vieţii social-economice.

Hotărârile de unire a celor trei străvechi provincii româneşti au fost

promulgate ulterior prin decrete regale:

- la 27 noiembrie pentru Basarabia;

- la 18 decembrie pentru Bucovina;

- la 24 decembrie pentru Transilvania.

Sistemul tratatelor de la Versailles a consfinţit unirea întregii naţiuni

române într-un singur stat unitar şi independent, a dat recunoaştere internaţională

operei înfăptuite de către poporul român.



Capitolul II. Evoluţia dreptului

Secţiunea I. Unificarea legislativă

În perioada 1918-1938 problema fundamentală care s-a pus pe planul

reglementării juridice a fost aceea a unificării legislative, pentru a se realiza

acordul necesar dintre unitatea politică şi cea juridică.

Procesul unificării a fost de lungă durată, în unele domenii prelungindu-se

până în preajma celui de al doilea război mondial.

Statul român a realizat unificarea legislativă prin două metode:

- prima metodă a constat în extinderea aplicării unor legi din vechea

Românie pe cuprinsul întregii ţări;

- cea de a doua metoda s-a înfăptuit prin elaborarea unor noi acte normative,

unice, prin care s-au înlăturat reglementările paralele anterioare.

În procesul unificării legislative, metoda extinderii a fost folosită îndeosebi

în domeniile dreptului constituţional şi al dreptului penal.

Reglementarea paralelă s-a menţinut mai multă vreme în dreptul civil şi în

unele ramuri ale dreptului procesual.

Totodată, au fost adoptate numeroase legi speciale unice în toate ramurile dreptului.

Prin îmbinarea celor două metode a fost creat sistemul de drept al României.

Secţiunea a II-a. Dreptul constituţional

În materia dreptului constituţional a rămas în vigoare Constituţia din 1866

până în anul 1923, când a fost adoptată o nouă Constituţie. Aceasta a fost

promulgată la 28 martie şi publicată la 29 martie 1923.

În procesul de elaborare a noii constituţii s-a pornit de la textele Constituţiei

din 1866, dintre care aproximativ 60% au fost preluate. De aceea, în doctrina



juridică s-a afirmat că, în realitate, Constituţia din 1923 este doar o modificare a

celei din 1866.

Consfinţind făurirea statului naţional unitar român, Constituţia prevedea că

“România este un stat naţional, unitar şi indivizibil” şi că “teritoriul României este

inalienabil”.

Constituţia a consfinţit regimul parlamentar democratic, a recunoscut drepturile

şi libertăţile cetăţeneşti şi a consacrat principiul separaţiei puterilor în stat.

Potrivit Constituţiei, activitatea legislativă urma a fi exercitată de către rege

şi Reprezentanţa naţională (formată din Senat şi Camera Deputaţilor), cea

executivă de către rege şi Guvern, iar cea judiciară de către instanţele judecătoreşti.

Iniţiativa legislativă aparţinea fie regelui, fie uneia dintre cele două adunări

ale Reprezentanţei naţionale. După aprobarea de către majoritatea membrilor

ambelor adunări, legile urmau a fi sancţionate de către rege.

Constituţia din 1923 a introdus controlul constituţionalităţii legilor, exercitat

de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care avea dreptul să declare inaplicabile

legile contrare Constituţiei, dar numai cu privire la cazul judecat.

De asemenea, a fost introdus şi principiul controlului legalităţii actelor

administrative, potrivit căruia instanţele judecătoreşti puteau cenzura actele

emanate de la administraţia de stat şi puteau obliga statul la plata unor despăgubiri

către persoanele particulare.

Prin Legea electorală din martie 1926 s-a reglementat, pe larg, dreptul de a alege

şi de a fi ales, desfăşurarea alegerilor, structura Adunării Deputaţilor şi a Senatului.

În perioada 1927-1930 a funcţionat, conform prevederilor constituţionale,

instituţia regenţei. Instituirea regenţei a fost determinată de renunţarea lui

Carol, fiul cel mare al regelui Ferdinand, la prerogativele de moştenitor al

tronului. În ianuarie 1926 Corpurile legiuitoare au ratificat actul renunţării,

proclamându-l moştenitor pe Mihai, fiul lui Carol. Totodată, a fost creată o

regenţă, formată din trei persoane, care urma a-şi exercita prerogativele, în

eventualitatea în care Mihai ar fi ajuns rege înaintea majoratului. Regenţa a



început să îşi exercite atribuţiile din iunie 1927, ca urmare a morţii regelui

Ferdinand. În anul 1930 Carol a revenit în ţară şi s-a proclamat rege

(restauraţia), astfel încât regenţa şi-a încetat activitatea.

Secţiunea a III-a. Dreptul administrativ

În perioada de referinţă au fost adoptate noi legi de organizare

administrativă atât pe plan central, cât şi pe plan local.

Menţionăm în acest sens Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august

1929, prin care s-a creat cadrul general de organizare al ministerelor într-un sistem

unitar. Potrivit acestei legi, regele desemna persoana care urma să formeze

Guvernul, îi numea şi îi revoca pe miniştri. Legea mai prevedea înfiinţarea

Directoratelor ministeriale locale, în număr de şapte, pentru fiecare minister, ca

centre de administraţie şi inspecţie locală.

La 14 iunie 1925 a fost adoptată Legea pentru unificarea administrativă, prin

care s-a stabilit un sistem unitar de organizare teritorială a statului naţional şi s-a

prevăzut constituirea organelor locale eligibile. Conform legii, teritoriul României

se împărţea din punct de vedere administrativ, în judeţe şi comune. Comunele erau

de două feluri: rurale şi urbane. Comunele rurale se puteau forma din unul sau mai

multe sate, în funcţie de numărul locuitorilor pe care îl aveau. Comunele urbane

erau centre de populaţie recunoscute ca atare prin lege; la rândul lor, ele se

împărţeau în comune reşedinţă de judeţ şi comune nereşedinţă de judeţ. Unele

comune urbane reşedinţă de judeţ, de mai mare importanţă, puteau fi declarate prin

lege ca municipii.

Judeţele erau împărţite în plăşi, iar comunele urbane în sectoare.

Administraţia judeţului se afla sub conducerea perfectului, numit prin decret

regal, la propunerea Ministerului de Interne.

În fruntea administraţiei comunale se afla primarul, care executa hotărârile

Consiliului local şi ale Delegaţiei permanente comunale. Primarul era ales de către

Consiliul comunal.

Conducerea plăşii era exercitată de către un pretor, numit prin decizie ministerială.



La nivelul comunelor şi judeţelor funcţionau consilii şi delegaţii permanente,

competente să decidă potrivit legii.

Prin Legea pentru organizarea administraţiei locale din 3 august 1929 s-au adus

o serie de modificări sistemului organizării administrative. Această lege prevedea că

toate comunele, urbane sau rurale, puteau fi împărţite în sectoare şi că se bucurau de

personalitate juridică atât judeţele şi comunele, cât şi sectoarele comunale.

Satele care făceau parte dintr-o comună rurală eru considerate ca fiind

sectoare ale acesteia şi aveau conducere proprie.

În perioada de referinţă, au fost adoptate o serie de legi privind crearea:

- Consiliului Legislativ;

- Consiliului Superior Administrativ;

- Casei Pensiilor;

- Camerelor Agricole;

- Camerelor de Muncă;

- precum şi reorganizarea Camerelor de Comerţ şi Industrie.

De asemenea, a fost adoptat Statutul funcţionarilor publici.

Secţiunea a IV-a. Dreptul civil

În domeniul dreptului civil a rămas în vigoare codul adoptat în anul 1864, dar

s-au aplicat şi unele legi speciale, a căror adoptare a fost impusă de transformările

economico-sociale.

Unificarea legislaţiei civile s-a realizat în mod treptat şi diferenţiat de la o

provincie la alta. Astfel, dacă la sfârşitul deceniului al treilea, în vechea Românie şi

în Basarabia se aplicau aceleaşi norme de drept civil, în Transilvania au continuat

să se aplice unele norme specifice până în timpul celui de al doilea război mondial.

În anumite domenii ale dreptului civil au intervenit noi reglementări şi au fost

introduse noi principii. Astfel, în materia proprietăţii, dacă potrivit concepţiei clasice,

exprimată în art. 480 din Codul civil, dreptul de proprietate are un caracter absolut,

Constituţia din 1923 şi legislaţia civilă specială au consacrat concepţia proprietăţii ca

funcţie socială. Pe această cale s-a creat baza juridică în vederea exproprierii pentru cauză



de utilitate naţională. Prin Constituţia din 1923 a fost reformulat conceptul de “utilitate

publică”, dându-i-se o accepţiune mult mai largă faţă de cea consacrată prin Constituţia

din 1866. Pe această bază au fost adoptate o serie de măsuri în vederea limitării dreptului

de proprietate absolută. Aceste măsuri au fost necesare, întrucât, potrivit concepţiei

romane clasice, preluată de codurile civile burgheze, proprietarul unui teren avea drepturi

depline atât asupra subsolului, cât şi asupra spaţiului aerian aflat asupra acelui teren.

Constituţia din 1923 a prevăzut, însă, că bogăţiile subsolului trec în proprietatea statului,

ceea ce echivalează cu o naţionalizare a subsolului. De asemenea, s-au adus îngrădiri cu

privire la dreptul asupra spaţiului aerian, în interesul societăţilor de navigaţie aeriană.

Totodată, s-a procedat la naţionalizarea unor întreprinderi de armament şi a

unor uzine metalurgice. În fapt, după naţionalizare au fost trecute în folosinţa unor

particulari, sub pretextul că particularii pot pune mai bine în valoare decât statul

bogăţiile subsolului şi întreprinderile.

Cu privire la proprietatea funciară s-a adoptat o serie de legi pentru

înfăptuirea reformei agrare. Aceste legi au fost distincte pentru vechea Românie şi

pentru vechile provincii.

Reforma agrară, legiferată în anul 1921, a presupus două operaţii

distincte.

Prima operaţie a fost aceea a trecerii terenurilor expropriate în proprietatea

statului, cu plata unor substanţiale despăgubiri. Preţul răscumpărării era egal cu

preţul regional al arendei înmulţit cu 40 în vechea Românie, şi cu 20 pentru restul

ţării. Această primă operaţie s-a putut efectua într-o perioadă scurtă de timp, cu atât

mai mult cu cât despăgubirile urmau a fi plătite de către stat.

Cea de a doua operaţiune consta în vânzarea pământurilor de către stat ţăranilor.

Această formulă juridică prin care s-a făcut împroprietărirea a avut menirea să

dea impresia că pământurile nu au trecut din proprietatea moşierilor în cea a ţăranilor, ci

că au fost vândute de către stat. Legile de împroprietărire au prevăzut că pământurile

repartizate ţăranilor nu puteau fi vândute sau ipotecate înainte de stingerea datoriilor

către stat.



Regimul juridic al proprietăţii asupra subsolului a fost stabilit

prin Legea minelor din 3 iulie 1924. Această lege a reafirmat principiul

constituţional privind proprietatea statului asupra bogăţiilor subsolului, cu unele

excepţii. Astfel legea a recunoscut drepturile câştigate asupra bogăţiilor subsolului,

cunoscute şi exploatate în acel moment, ceea ce a constituit o importantă limită a

reglementării. Aşa se face că dispoziţiile legii urmau a se aplica integral numai

pentru concesionarea terenurilor aflate în rezerva statului şi pentru terenurile

persoanelor particulare care nu puteau exploata subsolul pe teren propriu.

Regimul juridic al proprietăţii statului a suferit o serie de modificări prin

Legea pentru exploatarea minelor din 29 martie 1929 şi prin Legea privitoare la

comercializarea şi controlul întreprinderilor economice ale statului din 6 iunie 1929.

Prevederile acestor legi au fost astfel formulate încât să favorizeze capitalul privat, inclusiv

capitalul străin. Aşa, de pildă, proporţia participării capitalului privat nu era fixată, astfel încât

acesta, în baza unei participări simbolice, dobândea acces la exploatarea bunurilor statului.

În perioada de referinţă, prevederile dreptului civil cu privire la condiţia

juridică a persoanei au fost completate cu noi reglementări.

Menţionăm în acest sens:

- Legea din 1928 cu privire la actele de stare civilă;

- Legea din 1929 asupra contractelor de muncă;

- Legea din 1932 cu privire la ridicarea incapacităţii femeii măritate.

Prin aceste legi s-a atenuat inegalitatea dintre bărbat şi femeie în domeniul dreptului

civil. Astfel, s-a prevăzut că femeia nu mai trebuie să ceară consimţământul soţului în

vederea încheierii unei convenţii de muncă şi că femeia are dreptul de a-şi încasa salariul şi

de a dispune de el, precum şi dreptul de a-şi înstrăina bunurile fără autorizaţia soţului.

În materia persoanelor juridice, au intervenit modificări impuse de

transformările din viaţa social-economică. Astfel, prin Legea din 26 mai 1921 se

autoriza organizarea sindicatelor, cu condiţia ca acestea să se preocupe numai de

problemele cu caracter strict profesional, economic, social şi cultural ale membrilor



lor. Se interzicea sindicatelor desfăşurarea oricărei activităţi politice, ca şi dependenţa

faţă de vreun partid politic.

Prin Legea pentru persoanele juridice din 6 februarie 1924, vechiul sistem,

potrivit cu care personalitatea juridică se acorda prin lege, a fost înlocuit cu

sistemul acordării personalităţii juridice pe baza unei proceduri speciale, care se

desfăşura în faţa instanţelor judecătoreşti.

Reglementările noi ce au intervenit în materia obligaţiilor au dat

statului posibilitatea de a dirija raporturile dintre creditori şi debitori, mai ales în

perioada crizei economice. Menţionăm în acest sens Legea din 20 august 1929

pentru libera circulaţie a bunurilor agricole (Legea Mihalache), prin care loturile

provenite din împroprietăriri puteau fi scoase la vânzare de către creditori.

Pentru soluţionarea datoriilor agricole ale ţăranilor, care au generat adânci

nemulţumiri, statul a intervenit cu o serie de măsuri vizând reducerea datoriilor

ţăranilor, prelungirea scadenţelor pentru datoriile care mai rămâneau de plătit,

organizarea creditului agricol şi suspendarea executării silite asupra ţăranilor.

Asemenea dispoziţii cuprind Legea pentru asanarea datoriilor agricole din 19

aprilie 1933, Legea pentru reglementarea datoriilor agricole şi urbane din 14 aprilie

1932, precum şi Legea conversiunii datoriilor agricole din 7 aprilie 1934.

În perioada de referinţă au intervenit modificări şi în fizionomia contractului

de vânzare-cumpărare. Potrivit codului civil, contractul de vânzare-cumpărare

era translativ de proprietate, fapt care, în condiţiile crizei, genera serioase inconveniente

pentru capitalişti. Aceasta întrucât, în momentul falimentului, bunurile aflate în

magazinele comercianţilor erau vândute la licitaţie, iar suma rezultată era împărţită în

mod proporţional între creditorii falitului. În practica relaţiilor comerciale, mărfurile

erau procurate periodic prin contractul de vânzare-cumpărare, iar plata urma a se face la

scadenţele prevăzute: marii comercianţi deveneau proprietari ai mărfurilor în momentul

primirii lor, chiar dacă preţul nu era plătit. Iar dacă mărfurile rămâneau nevândute, în

condiţiile generate de criza economică, comercianţii cu amănuntul dădeau faliment, iar

creditorii le scoteau bunurile la vânzare pentru a se despăgubi. Urmarea era că



industriaşii şi angrosiştii nu-şi mai puteau valorifica drepturile de creanţă născute din

contractele încheiate cu micii negustori, aşa încât dădeau şi ei faliment. Pentru a se evita

asemenea consecinţe s-a recurs la vânzarea bunurilor fără transferul dreptului de

proprietate, dacă preţul nu era plătit în momentul remiterii mărfurilor.

În domeniul relaţiilor de muncă au fost adoptate, în acea perioadă, noi

reglementări, inclusiv de unificare legislativă. Au fost adoptate o serie de legi care

cuprindeau dispoziţii cu privire la soluţionarea conflictelor colective de muncă, la repausul

duminical, la durata zilei de muncă, ocrotirea minorilor şi a femeilor, la contractele de

muncă, la jurisdicţia muncii.

Secţiunea a V-a. Dreptul penal

În domeniul dreptului penal a rămas în vigoare codul adoptat în anul 1864.

După făurirea statului naţional unitar român s-a trecut la elaborarea unui nou

cod penal, care a fost adoptat, după îndelungate tergiversări, la 18 martie 1936 şi a

intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937.

Noul cod penal a fost sistematizat în trei părţi:

- Cartea I – Dispoziţii generale;

- Cartea a II-a – Dispoziţii privitoare la crime şi delicte;

- Cartea a III-a – Dispoziţii privind contravenţiile.

În perioada la care ne referim au fost adoptate şi o serie de legi penale

speciale care se refereau la apărarea liniştii şi creditului ţării (1930), la reprimarea

concurenţei neloiale (1932), la reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice

(Legea Mârzescu - 1924), la apărarea regimului monarhic din România (1927), la

introducerea stării de asediu (1933) şi la apărarea ordinii (1934).

Secţiunea a VI-a. Procedura civilă

În domeniul procedurii civile a continuat să se aplice codul adoptat în anul 1864.

Unificarea legislativă în această materie s-a realizat atât prin extinderea

unor dispoziţii de procedură civilă din vechea Românie în noile provincii, cât şi

prin adoptarea unor noi legi. Menţionăm în acest sens Legea din din 19 mai Copyright © DEPARTAMENT ID 2007167


1925, care viza unificarea unor dispoziţii de procedură civilă şi comercială,

înlesnirea şi accelerarea judecăţilor, precum şi competenţa judecătorilor.

Secţiunea a VII-a. Procedura penală

Şi în domeniul dreptului procesual penal a rămas în vigoare vechiul cod.

În anul 1935, la 19 martie, a fost adoptat un nou cod de procedură penală,

care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937.

Noul cod a preluat numeroase dispoziţii din cel anterior, dar a prevăzut şi

unele reglementări noi.

***

În scopul creării unui cadru unitar pentru aplicarea dreptului a fost dată, la

25 ianuarie 1924, Legea pentru unificarea organizării judecătoreşti.

Conform dispoziţiilor acestei legi, instanţele judecătoreşti erau constituite într-

un sistem format din:

- judecătorii;

- tribunale;

- curţi de apel;

- curţi cu juri;

- Curtea de Casaţie.

Judecătoriile erau rurale, urbane şi mixte.

În fiecare judeţ funcţiona un tribunal, compus din una sau mai multe secţiuni.

Curţile de apel, în număr de 14, erau compuse din una sau mai multe secţiuni.

Curţile cu juri judecau numai procese penale.

Instanţa supremă era Curtea de Casaţie.

În vederea unificării modului de compunere a corpului de avocaţi s-a dat o

lege specială în anul 1923, modificată în anul 1925.




Prin ce metode a realizat statul român unificarea legislativă după 1918?

Potrivit Constituţiei din 1923, iniţiativa legislativă aparţinea:

a) regelui;

b) Guvernului;

c) Reprezentanţei Naţionale (formată din Senat şi Camera

Deputaţilor);

d) Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Conform Legii din 14 iulie 1925, teritoriul României se împărţea, din

punct de vedere administrativ, în:

a) judeţe;

b) plăşi;

c) oraşe;

d) comune;

e) sectoare;

f) sate.

Ce modificări au fost aduse în materia proprietăţii prin Constituţia din

1923 faţă de Constituţia din 1866?

Care au fost cele două operaţii distincte presupuse de reforma agrară

legiferată în 1921?

Ce prevăd Legile din 1928 (cu privire la actele de stare civilă), din 1929

(asupra contractelor de muncă) şi din 1932 (cu privire la ridicarea incapacităţii

femeii măritate) prin care s-a atenuat inegalitatea dintre bărbat şi femeie în

domeniul dreptului civil?

Legea din 26 mai 1921 interzice sindicatelor:

a) activităţi politice;

b) activităţi sociale şi culturale;

c) dependenţa faţă de vreun partid politic;



d) activităţi economice.

Care erau instanţele judecătoreşti stabilite prin Legea din 25 ianuarie

1924 pentru unificarea organizării judecătoreşti?

Bibliografie

EMIL CERNEA, EMIL MOLCUŢ, “Istoria statului şi dreptului

românesc”, Editura Press Mihaela, Bucureşti, 2001;

C. HAMANGIU, “Codul general al României”, 38 vol., Bucureşti, 1907-1940;

ST. PASCU, VL. HANGA, “Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi

dreptului românesc”, 3 vol., Bucureşti, 1955-1963;

COLECTIV, coordonat de I. CETERCHI, “Istoria dreptului românesc”, 3 vol.,

Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1980-1984;

A. RĂDULESCU, “Pagini din istoria dreptului românesc”, Bucureşti, 1970;

A. RĂDULESCU, “Viaţa juridică şi administrativă a satelor”, Bucureşti, 1927;

A. RĂDULESCU, “Curs de istoria dreptului român”, Bucureşti, 1926;

I. PERETZ, “Curs de istoria dreptului român”, Bucureşti, 1926;

G. FOTINO, “Pagini din istoria dreptului românesc”, Bucureşti, 1940;

I. BALTARIU, “Tripticele din Transilvania”, Aiud, 1930;

D. FIROIU, “Istoria statului şi dreptului românesc”, Bucureşti, 1976;

LIVIU P. MARCU, “Istoria dreptului românesc”, Bucureşti, 1997;

GH. CRONŢ, “Pravila de la Govora din 1640”, Bucureşti, 1961;

*** - “Cartea românească de învăţătură”, Bucureşti, 1961;

*** - “Îndreptarea legii”, Bucureşti, 1962;



*** - “Pravilniceasca condică”, Bucureşti, 1957;

*** - “Codul Calimah”, Bucureşti, 1958;

I. MURARU, “Constituţiile române”, Bucureşti, 1980;

N. BĂLCESCU, “Opere”, vol. I, Bucureşti, 1953;

C. DAICOVICIU şi COLECTIV, “Din istoria Transilvaniei”, Bucureşti, 1963;

C. GIURESCU, “Contribuţii la studiul marilor dregători în secolele XIV-XV”,

Bucureşti, 1962;

N. IORGA, “Les origines et l’originalité du droit roumain”, 1935;

N. IORGA, “Istoria poporului românesc”, 1985;

ST. PASCU, “Voievodatul Transilvaniei”, Cluj-Napoca, 1971;

GH. PLATON, “Istoria modernă a României”, Bucureşti, 1985;

I. SCURTU, “Viaţa politică din România 1918-1944”, Bucureşti, 1982;

I. SCURTU, “Viaţa cotidiană a Românilor în perioada interbelică”, Editura

RAO, Bucureşti, 2001;

ALEXANDRU MADGEARU, “Românii în opera notarului anonim”,

Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 2001;

TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, “Pe treptele slujirii

creştine”, Bucureşti, 2001;

GH. ZBUCHEA, “O istorie a românilor din peninsula balcanică. Secolul

XVIII-XX”, Bucureşti, 1999;

I. VARTA, “Revoluţia de la 1848 în Ţările Române. Documente inedite din

arhivele ruseşti”, Editura ARC, Chişinău, 1998;

COLECTIV, coordonat de F. TUCĂ, “2000 de ani de stabilitate, creştinism

şi cultură în spaţiul românesc. Repere cronologice sau picături din istoria

neamului”, Bucureşti, 2000;

MARIAN STROIA, “Românii, marile puteri şi sud-estul Europei” (1800-1830),

Bucureşti, 2002;

COLECTIV, coordonator B. MURGESCU, “Istoria României în texte”,

Bucureşti, 2001.


Istoria_dreptului_romanesc

Documents

Transcript of Istoria_dreptului_romanesc