Între război şi politică

Unii spun că istoria se repetă iar cei care nu învaţă din ea sunt condamnaţi să o trăiască pe pielea lor.

Fără vreun patetism particular, românii par cei mai sadici dintre sclavii timpurilor trecute. Nimic nu s-a

născut fără chin pe plaiurile noastre iar durerile s-au aşezat una peste alta mai ceva ca într-un zid cu

jertfa deja adjudecată înăuntru.

Asistăm la spectacolul conflictelor dintre sau între sau cu federaţia, liga, echipele, comisiile, meciurile

şi întreg fenomenul fotbalistic de la noi şi zâmbim sau dăm din cap a lehamite. Avem în faţă o cauză

pierdută, o ruină condamnată să miroasă a mucegai pentru eternitate dar care, în loc să ardă în foc,

trăieşte suspendată în propria realitate.

Cei care speră la un viitor diferit trebuie să ştie că niciodată nu a fost altfel.

După 22 noiembrie 1944, federaţia de fotbal avea o comisie provizorie condusă de Nae Lucescu.

Aceasta, numită de o altă comisie interimară a UFSR, avea drept sarcină organizarea de alegeri

pentru a desemna preşedintele şi comitetul federal. Ele fuseseră programate pentru 16 februarie

1945. Interimarul Nae Lucescu îl propusese pentru funcţia de preşedinte pe ministrul economiei

naţionale dr. A. Leucuţia, iar în cazul în care acesta nu accepta, pe av. Paul Nedelcovici. Însă,

oficiosul PCR,„Scânteia”din 3, 5, 8, 9 februarie 1945 a lansat o adevărată campanie de

compromitere a lui Leucuţia, care, chipurile, „ar sabota economia românească, aprovizionarea, ar

fi făcut afaceri scandaloase de miliarde de lei, etc.” Rezultatul a fost cel scontat, dr. Leucuţia nu s-

a prezentat la alegerea preşedintelui federaţiei.

Unii trăiau cu iluzia parfumului (iluzoriu dar reconfortant) interbelic încă adânc înfiptă în suflet. Sperau

că Războiul nu a schimbat nimic iar viaţa sub flamura sovietică nu va afecta în vreun fel dezvoltarea

viitoare a fotbalului.

Comisia interimară a FRFA lucra intens la începutul anului 1945 pentru crearea unei noi baze

juridice a activităţii fotbalistice. „Av.C.Chiriceanu şi av. O. Luchide lucrează la modificarea

statutelor şi regulamentelor Federaţiei Române de Football Asociaţie” nota„Gazeta sporturilor“

din 10 ianuarie 1945, iar pe 19 ianuarie acelaşi ziar publica declaraţia aceluiaşi Chiriceanu: „Ligă

profesionistă în orice caz”, oficialul interimar numind şi problemele actuale, la începutul anului

1945, ale fotbalului românesc: „1. terenurile 2.profesionismul 3.juniorii 4.formula viitorului

campionat 5.disciplinarea jucătorilor”.

Cel puţin asta se întâmpla la etajele superioare şi bine luminate ale forurilor fotbalistice din România.

În subsol era plin de şobolani avizi după resturile din tomberoane.

Adunarea generală extraordinară de alegere a Federaţiei Române de Fotbal Asociaţie fusese

convocată vineri 16 februarie 1945, dar în ciuda prezenţei masive a bucureştenilor (printre

candidaţii aflaţi în sală se numărău: Nae Lucescu, presedintele comisiei interimare al FRFA, col.

Sever Slătineanu, LiviuJuga, Costel Rădulescu, Paul Nedelcovici, Octav Luchide şi Oreste

Alexandrescu) nu s-au putut aduna 133 de votanţi, care să aleagă noua echipă de conducere. În

această situaţie, şedinţa de alegeri a fost amânată pentru vineri 2 martie 1945.

Politica omului nou punea stăpânire şi pe fotbal. Lumea avea să se schimbe din temelii iar mai marii

momentului zumzăiau frenetic fără să fie conştienţi de imensa mână care le aşează borcanul peste

întregul lor univers.

În decizia Subsecretariatului de Stat al Educaţiei Extraşcolare, publicată în „MonitorulOficial“ nr.

44 din 23 februarie 1945, era numită noua Comisie Interimară a UFSR. Tot aici se precizau şi cele

două noi atribuţii ale acestei comisii: anularea alegerilor efectuate la federaţii după 23 august

1944 şi numirea de comisii interimare la toate federaţiile şi în plus epurarea UFSR de toate

elementele hitleriste, legionare, fasciste şi huliganice şi apoi efectuarea de noi alegeri pe baze

libere şi democrate.

Acesta este doar începutul. Aşa se turnau fundaţiile unei construcţii care urma să susţină viitorul pe

umerii săi. Lipseau elementele structurale de bază, fierul forjat şi mortarul, înlocuite cu intrigile de

consistenţa gumei de mestecat. Apogeul ipocriziei nu fusese însă nici pe departe atins.

Bătălia pe ciolan

Într-o ţară în care foametea era o realitate mult mai concretă decât postul de preşedinte al unei

federaţii sportive sărace şi malnutrite la rândul ei lupta pentru supremaţie contura spiritul arivist şi

proaspăt spălat de sângele curs în Război.

Miza, aproape inexistentă. Poate doar o mască de-a lui Oscar Wilde, una din spatele căreia cel care o

poartă ne arată adevărata sa faţă.

Convocată petru vineri 2 martie 1945, la sediul FRFA din strada Batiştei nr. 4, Adunarea generală

extraordinară de alegeri a fost pe punctul de a nu se mai desfăşura, pentru că doar 87 de grupări

au fost prezente.Totuşi adunarea (condusă de Octav Luchide, pe care presa îl prezenta drept

secretarul general al FRFA) a decis ca să aibă loc alegerile şi-n aceste condiţii. Rezultatul lor a

fost următorul: preşedinte(ales în unanimitate)–PaulNedelcovici, membrii Biroului federal – Ernest

(Rici) Hillard, ing. Vraca, col. Chirescu, col. Oreste Alexandrescu, col.Nicolae Cruţescu

(preşedintele UniriiTricolor), ŞtefanKaufmann (preşedintelelui Maccabi Bucurereşti), Constantin

(Picu) Chiriceanu.

Viaţa noii conduceri a federaţiei a fost mai scurtă decât cea a unei musculiţe de oţet. În noua

orânduire populară, funcţia bătea gradul!

Deşi toţi vorbitorii şi-au exprimat intenţia unei cât mai strânse conlucrări cu OSP (Organizaţia

Sportului Popular), alegerile din 2 martie n-au fost recunoscute de organismul sportiv prosovietic,

dar nici chiar de UFSR. Mai mult, la instalarea celei de a doua Comisii Interimarea UFSR, care a

avut loc pe 4 martie, au fost numiţi noi preşedinţi la federaţii, inclusiv la fotbal.

Drumul pe care mergea societatea nu a ocolit nici sportul iar obiectivele imediate ale federaţiei de

fotbal erau extrem de limpezi.

La 27 martie 1945, în „Gazeta sporturilor“ fusese publicat „Regulamentul UFSR-ului pentru epuraţia în

sport” pevăzându-se „Calificarea, instruirea şi cercetarea epurabililor din sport. Sancţiunile merg până

la excluderea definitivă din sport.” La 2 aprilie 1945, FRFA desemnase deja „comisia de epurare”

formată din Şt. Alecsandriu (pentru arbitri), M.

Gheorghiu (fotbal particular) şi Aurel Kahane (fotbal sindical).

Printre personajele de marcă ale momentului în fotbalul autohton regăsim chiar şi câţiva complotişti şi

ucigaşi plătiţi. Epoca sovietică înfiera cu o mână şi ştergea păcatele cu cealaltă mână.

Iuliu Orban era un personaj extrem de interesant. Fusese unul din complicii civili ai maiorului

Victor Precup la tentativa

eşuată, în 1934, de a-i asasina pe Carol al II-lea şi Elena Lupescu. Toţi complotişti primiseră o

condamnare de 10 ani. În închisoare, au fost închişi împreună cu lideri ai Partidului Comunist

Român, care se pare că i-au convertit ideologic. Eliberaţi la instaurarea regimului legionaro-

antonescian, în timpul războiului au vizitat Moscova, devenind după 23 august 1944, oamenii

„ruşilor” în lupta de impunere a comunismului în România. Vom avea prilejul să vedem cum Iuliu

Orban sau Dumitru Petrescu au contribuit la influenţarea sportului românesc cu ideile

comunismului sovietic. Istoria sportului românesc, ca şi a întregii societăţi româneşti de altfel, nu

mai era decisă la Bucureşti, ci la Moscova.

Hattrick-ul imperfect

Termenul e mai vechi decât fotbalul. Trucul cu pălăria vine de la HH Stephenson, un jucător de cricket

care, în 1858, a reuşit trei wicket-uri consecutive la trei mingi. La final i-a fost acordată o pălărie, de

unde şi numele de hat-trick. Întâmplarea s-a petrecut în Sheffield, acolo unde s-a născut şi fotbalul

nostru cel de toate zilele.

Un hattrick perfect înseamnă mai mult decât trei goluri. Înseamnă că jucătorul în cauză este unul

complet. Aşadar cele trei goluri trebuie înscrise astfel: unul cu piciorul drept, unul cu stângul şi unul cu

capul, toate în acelaşi meci.

Dar ce să fie hattrick-ul imperfect?!?

Poate ceea ce a reuşit Michael Duberry de la Oxford United: un autogol cu stângul, un autogol cu

capul şi, în sfârşit, un gol în poarta adversă, da, aţi ghicit, cu piciorul drept!

Bătăi pe teren, desfiinţări de echipă, fuziuni

1945-1946 ar trebui să contureze o imagine total atipică într-un fotbal care abia se aşeza pe oasele

unei lumi frânte de război. În schimb, întâmplările vremii seamănă surprinzător de mult cu realitatea

prezentului.

Conducători care fug cu banii după vreo performanţă oarecare, jucători care se bat pe teren şi apoi

aşteaptă cuminţi decizia comisiilor, echipe cu tradiţie care îşi împărţeau fotbaliştii şi continuau în

direcţii diferite, toate se întâmplă acum la fel cum se întâmplau şi la mijlocul secolului trecut.

La 3 iunie 1945, ziarul „Gazeta Sporturilor” a publicat informaţia că echipele Maccabi şi Sportul

Studenţesc au fost suspendate pentru două luni (ulterior pedeapsa a fost redusă la 30 de

zile) pentru o„bătăie în toată regula”, cu ocazia meciului lor de pe arena Venus. Sportul

Studenţesc îşi va suporta pedeapsa, dar clubul evreilor din Bucureşti se va transforma în Ciocanul

(după numele stadionului din Calea Dudeşti). După suspendare, Sportul Studenţesc s-a împărţit în

două grupări: Universitatea, avându-l preşedinte pe cpt. Caracaş, iar pe post de „factotum” pe

secretarul Facultăţii de Medicină, pe lângă care se formase echipa, Cucoaneş, şi Sparta. O parte a

jucătorilor şi cu „celebrul” Titi Ursache, conducătorul tradiţional al Sportului Studenţesc, au

format o echipă de cartier, Sparta Bucureşti.

Campionatul din 45-46 a fost amânat după ce federaţia a primit feedback negativ din ţară. Asociaţiile

sportive nu erau încă pregătite iar resursele lipseau cu desăvârşire. Între timp, la federaţie a fost

instalată o nouă comisie de conducere cu Alexandru Reuss în frunte iar lucrurile au început să se

mişte. Naţionala de fotbal a dat tonul.

Dintre lucrurile făcute de Reuss în timpul mandatului său reţinem reluarea relaţiilor cu

Ungaria, fapt concretizat în desfăşurarea primului meci internaţional postbelic, la 30 septembrie1

945, Ungaria – România 7-2, angajarea a patru antrenori maghiari la echipe din România (Müller,

la„U”Cluj, Balacisz, la Sindicatul Metolo-Chimic, Márkos, la

CFR Bucureşti, Adám, la Sindicatul Arte Grafice, stabilirea unor antrenori federali: Cârjan,

Guttmann (viitoarea legendă de pe banca lui Benfica Lisabona) şi Márky (Bucureşti), Albu, care-l

înlocuia pe Szallai, de care se dispensase ITA (Arad), Bürger (Timişoara), Nicolae Munteanu, care-

l înlocuia pe Opata,plecat de la Ferar la  ITA şi Müller (Cluj) pentru cele patru centre de pregătire,

unde s-au organizat şi şcoli de antrenori.

Reuss a încercat să impulsioneze şi întrecerea internă însă intenţia sa a rămas la stadiul de proiect.

Cea mai importantă decizie (neîmplinită, însă) a mandatului lui Reuss a fost cea referitoare la

reluarea campionatului naţional de fotbal la 31 martie 1946, cu două serii, „roşie” şi  „albă”, după

sistemul sovietic: primăvară-toamnă. „Gazeta Sporturilor“ din 23 şi 24 martie 1946 publica chiar

şi programul celor două serii ale noului campionat, dar… vineri 29 martie 1946 acelaşi

ziar cuprindea ştirea „Înapoi la Cupa Victoriei. Reluarea campionatului amânată până la toamnă”.

Carmen, Mociorniţa, dublura şi controversele

Istoria îndepărtată a fotbalului românesc propune un nume de care a auzit toată lumea. Carmen

Bucureşti are o istorie adânc înfiptă în pământul pietros al trecutului dar vine la pachet şi cu o confuzie

uşor de preluat din mers.

Acea Carmen de dinainte de Război nu are nimic de-a face cu echipa care a străbătut conflictul şi l-a

depăşit apoi ca una dintre cele mai tari grupări din fotbalul românesc.

Bineînţeles, restauraţia de după 45 nu a fost una deloc paşnică!

Ionel Mociorniţa, preşedintele-antrenor de la Carmen, a refuzat de a-şi aduna elevii, plecaţi în

vacanţă, pentru a juca, pe 30.12.1945, cu Dinamo Tbilisi, sosită în România, tocmai când iarna se

aşezase de-a binelea în Bucureşti, pe 11 decembrie. Reuss (preşedintele comisiei care conducea

federaţia) a fost cel care a încercat să apere pe Carmen (vezi ştirea din „Gazeta sporturilor” din

28.02.1945, care ne spune că printr-un un vot 3-2, împotrivă fiind reprezentanţii CGM şi OSP,

Aurel Kahane şi Aurelian Pavel, Comisia Interimară a FRFA a decis intervenţia la CGM în favoarea

„tăbăcarilor” şi probabil

acest lucru i-a fost fatal). Reuss se baza pe intervenţia sa pentru unificarea celor două organisme

de conducere a sportului, care de fapt nu prea mai avea rost, pentru că zarurile fuseseră deja

aruncate în favoarea OSP-ului. Oricum însă, Carmen a mai supravieţuit un an şi jumătate, poate şi

datorită lui AlexandruReuss.

Cine era actuala Carmen? Originile par destul de încâlcite.

Gruparea (n.n. Mociorniţa) a fost înfiinţată din fosta grupare Ion Dona (n.n. probabil frate

sau rudă cu Mitică Dona, despre care povestesc publicaţiile sportive de la începutul secolului al

XX-lea). Echipa a  câştigat campionatul categoriei aII-a a fost avansată în categoria promoţie, de

aci – campion a fost avansată la onoare, unde graţie marilor succese a trecut în divizia C”.

Mociornita a fuzionat apoi cu echipa Spitalului Colţea şi a devenit FC Colţea, club alături de care

s-au regăsit mulţi simpatizanţi legionari.

Abia din 1940 a luat numele Carmen iar din 1941, Ion Mociorniţa, un patron căruia îi putem regăsi

lense corespondent în zilele noastre, s-a angajat să facă din echipa sa cea mai tare grupare

românească.

În 1946-47, Carmen Bucureşti a terminat pe locul secund în campionat, cea mai bună performanţă

obţinută chiar în anul în care clubul serba 10 ani de existenţă. A fost şi ultimul pentru că în aceeaşi

vară Carmen a fost desfiinţată şi înlocuită cu ASA, viitoarea Steaua. Ne-a lăsat moştenire nume

precum Baratky sau Angelo Niculescu şi regretul Phoenix-ului care a obosit să mai renască din atât de

multă cenuşă.

Desfiinţarea a avut ca punct de pornire trecutul legionar dar ultima picătură din paharul răbdării

comuniste a fost meciul cu Ciocanul, câştigat de Carmen cu 6-0, o partidă în care jucătorii

câştigătoarei au încercat să-i distreze pe cei 20.000 de spectatori.

La meciurile amicale pe care le disputam în provincie, uneori, spre finalul meciurilor, exersam o

scenă care făcea deliciul publicului. Constituiam câte un cerc imaginar din jucătorii noştri şi

pasam mingea între noi prinzând câte unul sau doi adversari la mijloc. Acelaşi lucru l-am făcut şi

atunci, contra lui Ciocanul. După două situaţii în care ne-am ridiculizat adversarul, cei de la

Ciocanul au refuzat să ne mai atace şi s-au retras în propria lor jumătate de teren. În acel moment,

Bazil Marian s-a aşezat cu fundul pe minge. (Angelo Niculescu)

După această demonstraţie de forţă Carmen a mai jucat un singur meci, cel cu Juventus.

După dezbateri de 2 ore în care s’a studiat situaţia actuală a footbalului, s-a comunicat presei

excluderea grupării Carmen din cadrele F.R.F.A., cerându-se OSP-ului radierea susnumitei grupări

din Organizaţia Sportului Popular. Considerăm măsura luată ca una care duce la lichidarea unui

cuib de duşmani ai poporului sub denumirea de grupare sportivă. (Comunicat FRFA în Sportul

Românesc)

Jucătorii nu au avut de suferit pentru că “sunt fii de muncitori şi ţărani, deci sunt ai poporului şi sunt

deslegaţi din oficiu de orice obligaţie faţă de această grupare şi  grija FRFA va fi de a le asigura viitorul

corespunzător posibilităţilor fiecăruia”.

Angelo Niculescu mărturisea că decizia excluderii fusese luată direct de Ana Pauker şi, am adăuga

noi, la presiunea altui şef comunist venit pe tancuride la ruşi, generalul Dumitru Petrescu Griviţa,

cel care conducea pe AS ArmataBucureşti. De altfel, Carmen rămăsese singura echipă care, deşi

făcea partea din Resortulrural-urban al OSP, se declara profesionistă, din toată DiviziaA,

unde chiar şi ITAArad se „revendica” drept sindicalistă.

“Reacţionarii” au fost, aşadar curăţaţi. Locul rămas gol a fost umplut rapid cu noua senzaţie a maselor,

invenţia comunismului nu doar în România ci în toate republicile puse cu botul pe labe de ursul

sovietic: echipa armatei!

Primul român la Inter şi Barcelona

Desfiinţarea echipei Carmen a lăsat loc de o premieră mondială. Clubul care i-a luat locul, AS Armata

(viitoarea Steaua) a fost primul din lume înfiinţat şi promovat direct în prima divizie.

Odată cu prăbuşirea visului lui Ionel Mociorniţa (la rândul său trimis la puşcăriile de reeducare

socialistă şi apoi răscumpărat pe bani grei de un israelian) toţi jucătorii celei mai bune echipe ale

momentului au rămas pe drumuri dar nu au avut problemele patronului. “Sunt fii de muncitori şi ţărani,

deci sunt ai poporului şi sunt deslegaţi din oficiu de orice obligaţie faţă de această grupare şi grija

FRFA va fi de a le asigura viitorul corespunzător posibilităţilor fiecăruia” aşa că au plecat care încotro.

Majoritatea au continuat în ţară.

AngeloNiculescu, IonŞiclovan, CaiusNovac şi Iuliu Farkas (deşi „Sportul Popular” îl propusese la

Jiul Petroşani, pentru că tatăl său era miner fruntaş în Valea Jiului) au ales Ciocanul. Valentin

Stănescu şi Bazil Marian au mers la CFR Bucureşti, Alexandru Torjoc a optat pentru Juventus,

Costică Marinescu a mărit contingentul de oboreni la Jiul Petroşani, Iosif Kovács a plecat la

CFRTimişoara, iar alţi doi„carmenişti”, Panait Ion şi Gică Popescu au întărit efectivul lui AS

Armata Bucureşti, echipa care a luat locul lui Carmen în Divizia A.

Alţi doi jucători au preferat să plece din România. Nicolae Simatoc a ajuns, în 1947, la Inter Milano,

acolo unde antrenor era marele Giuseppe Meazza. A jucat 17 meciuri în două sezoane şi a marcat 3

goluri. După un scurt popas la Brescia, în 1950 a ajuns la Barcelona, cu care a luat un titlu de

campioană (1952) şi două cupe (1951 şi 1952). Are în palmares şi un El Clasico de care fanii

catalanilor îşi mai amintesc cu plăcere şi acum: A fost 7-2 pentru Barcelona.

Iosif Fábián II a ajuns la cea mai bună echipă din Italia. AC Torino câştigase 3 titluri consecutive şi

avea să câştige încă unul cu românul în atac. Fabian a marcat 9 goluri în 15 meciuri iar echipa sa a

terminat prima în clasament, la 16 puncte de Milan, Juve şi Triestina. Fabian e primul român care a

câştigat Lo Scudetto.

Un an mai târziu a plecat la

Lucchese (28 meciuri, 12 goluri) apoi la Bari (63 de meciuri, 15 goluri). D

După două sezoane în Franţa, la Cannes, şi-a încheiat activitatea în Portugalia, acolo unde a luat

eventul cu Sporting (Fabian, 31 de ani în 1954, a jucat totuşi doar 6 meciuri pentru lusitani).

Cum a apărut Steaua Bucureşti

Sunt echipele fără de care azi nu se mai poate în fotbalul nostru. Vorbim despre unicul derby. Despre

o rivalitate care dă foc peluzelor sau sărbătoreşte răul adversarului.

Recordurile prezentului, atât naţionale cât şi internaţionale, se sprijină pe numele celor două cluburi

ale căror origini au parte de un context deloc prezentabil.

Să începem cu Steaua, cunoscută şi sub numele de AS Armata, CSCA (Clubul Sportiv Central al

Armatei), sau CCA (Casa Centrală a Armatei). Geneza grupării din Ghencea este strâns legată de

două nume de care, acum, nu-şi mai aduce aminte nimeni.

Primul personaj este col. Oreste Alexandrescu, fostul preşedinte al Federaţiei Române de Football-

Asociaţie în perioda martie-august 1945. […] În interiorul armatei se produceau mari transformări,

influenţate direct de modelul sovietic iar colonelul Oreste acţiona la ordinele noului ministru de

război din guvernul dr. Petru Groza, generalul Constantin Vasiliu-Răşcanu. Acesta a fost

„promotorul cel mai zelos alc omunizării militarilor”. Într-o declaraţie din1962, Răşcanu

mărturisea că în calitatea sa de„ministru deRăzboi(…) am fost complet la dispoziţia partidului,

executând întocmai dispoziţiunile luate de partid (…).”Iar printre realizările sale,Răşcanu a

amintit:„Opera de democratizare a armatei, conform directivelor date mie de partidul comunist şi

introducerea aparatului politic în unităţile şi serviciile armatei” şi „Curăţirea rândurilor armatei de

elementele reacţionare (…)”

Al doilea este tot un colonel, fost puşcăriaş pe viaţă în regimul regalist.

Tânărul locotenent-colonel(curânddevenit colonel) Dumitru Petrescu a devenit directorul

publicaţiei Inspectoratului General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă, „Glasul

Armatei”. Dumitru Petrescu fusese în anii ’20 muncitor la Atelierele C.F.R. (de aici şi numele său

Petrescu-Griviţa), membruP.C.R. arestat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă şi întemniţat la

Jilava, Văcăreşti şi Craiova. A izbutitsă evadeze din închisoare, fugind împreună cu alţi comunişti

înU.R.S.S., unde, în calitatea sa de comunist, colinda lagărele de prizonieri români pentru a-şi

convinge conaţionalii să se înroleze alături de Armata Roşie în lupta pentru înlăturarea regimului

„fascistantonescian”. Maiorul Dumitru Petrescu-Griviţa a revenit, în 1944, în România pe tancurile

sovietice ca şeful Secţiei de educaţie şi cultură a Diviziei „TudorVladimirescu”, formată din

prizonierii români în URSS.

În aprilie 1946, ministerul de război şi-a întins tentaculele şi către sport. A dispus înfiinţarea unui

Resort Militar în fiecare federaţie şi o secţie de sport în cadrul inspectoratului general al armatei. Un

an mai târziu a apărut Steaua, condusă de (acum) generalul Alexandrescu.

La 7 iunie 1947 a luat fiinţă Asociaţia Sportivă Armata, avându-l în frunte pe fostul preşedinte

al FRFA generalul-maior Oreste Alexandrescu. (vezi „SportulPopular“ din 26 iunie 1947).

ASABucureşti a pornit la drum doar cu o echipă de fotbal. Ordinul de înfiinţare al asociaţiei

Ministerului Apărării a ieşit doar la 20 august 1947. Tricourile erau roş-galbene, iar şorturile

albastre, prin aceasta dorindu-se să i se dea acestei emanaţii comuniste un caracter naţional.

Promovarea direct în prima ligă îi aparţine celuilalt personaj, ajuns şi el general!

În spatele cererilor clubului militar se afla Inspectorul General al Armatei pentru ECP,

generalul Dumitru Petrescu, avansat în grad la excepţional, sigur de suportul total al sovieticilor

în cererea sa de intrare directă a echipei militare în Divizia A. [...] Introducerea AS Armata în

Divizia A însemna de fapt încă o victorie a socialismului sovietic în România. Şi cine putea

fi victima decât ultima echipă profesionistă, Carmen?

Pe 20 august 1947, ziarele publicau programul primei etape, cu meciul dintre Carmen şi Dermata Cluj

programat pentru 24 august. Doar o zi mai târziu situaţia s-a schimbat radical!

„Gazeta sporturilor” din 21 august 1947 anunţa cu litere de-o schipoapă: „Excluderea Carmenului

din Divizia Naţională A.” Echipa care a fost admisă în loc s-a numit „A.S. Armata” Bucureşti, ceea

ce impunea un nou record unicat, pe plan mondial: intrarea unei echipe de fotbal direct în Divizia

A. El va fi egalat de introducerea echipei ATK Praga (viitoareaDukla) în prima divizie a

campionatului cehoslovac în 1948.

Nici rămânerea pe prima scenă a fotbalului românesc nu s-a dovedit prea uşoară şi a avut nevoie de

“intervenţii” din partea celor două personaje care au dat naştere noii echipe. Barajul de

promovare/retrogradare s-a jucat atât pe teren cât şi în afara lui.

În ultimul joc al barajului, Poli Timişoara, deja promovată, a fost învinsă de FC Ploieşti cu2-3,

rezultat în urma căruia aceasta din urmă promova în dauna ASArmata. Această asociaţie, condusă

de generalul Dumitru Petrescu, a contestat rezultatul deoarece la scorulde 2-0 pentru

Politehnica,timişorenilor li s-a anulat un gol valabil. Decizia Federaţiei a fost că arbitrul

meciului (Constantin Mitran) a greşit grav, fiind suspendat pe viaţă (curiozitatea face ca în 1947,

Mitran să fi fost desemnat cel mai bun arbitru din ţară, iar, peste ani, suspendarea i-a fost ridicată

şi a mai arbitrat mult în Divizia A), partida urmând să fie rejucată la Craiova. Rezultatul a fost

PolitehnicaTimişoara–Petrolul 1-1, iar cea de-a patra echipă rămasă în Divizia A a fost AS Armata

Bucureşti.

Blaturile fotbalului românesc

Dinamo a furat două cluburi

Dinamo a avut o ascensiune diferită, dar la fel de necinstită precum cea a omologilor de la Armată.

Inspiraţi şi iritaţi de succesul militarilor, generalii de Securitate şi Miliţie au decis, în 1947, că e

momentul ca şi Ministerul de Interne să-şi facă echipă. Tactica a fost însă mai vicleană: n-a fost

desfiinţat un club, ci furate două!

Unirea Tricolor promovase, în primăvara anului 1947, pe prima scenă după o luptă grea, în Divizia B,

cu Venus. La oboreni, care erau antrenaţi de celebrul Ştefan Cârjan, apăruseră jucători de mare clasă,

precum tânărul Titus Ozon. “O vreme am supravieţuit aşa, mergeau nea Fane Cârjan şi ceilalţi cu

căciula în mână pe la unul şi pe la altul, pentru a face chetă. În prima divizie erau însă alte cerinţe.

După promovare, echipa s-a destrămat”, povestea marele fotbalist în 1995. Chemat de trei dintre

colegi, care semnaseră deja cu Jiul Petroşani, Ozon a plecat la “mineri”.

Negustorii oboreni, ameninţaţi că li se închid magazinele

În acest moment de cumpănă au intervenit Internele. Ministerul a făcut o ofertă de fuziune între Unirea

Tricolor şi FC Poliţia. Autorităţile promiteau lucruri atrăgătoare: se păstra numele Unirea Tricolor, nu

se schimbau culorile (albastru-negru), echipa rămânea în cartierul Obor, se moderniza stadionul şi

erau păstraţi vechii jucători, care urmau să primească serviciu în cadrul ministerului! Antrenorul Ştefan

Cârjan şi secretarul Constantin Anghelache n-au înghiţit însă momeala.

Autorii studiului “Istoria fotbalului românesc” au stat de vorbă cu Vasile Roman, vechi suporter al Unirii

Tricolor, care a povestit cum au decurs lucrurile: “Evreii rusofoni de la Ministerul de Interne au pus la

cale un plan diabolic. Clubul Unirea s-a trezit cu o grămadă de membri susţinători, toţi angajaţi ai MAI.

Prin cartier mişunau agitatori care susţineau fuziunea Unirea Tricolor – MAI. În primăvara lui 1947 au

spart magazia echipei şi au furat tot echipamentul. Ne-au ajutat celelalte cluburi, Ciocanul şi Carmen,

să depăşim momentul. Se făceau presiuni asupra negustorilor oboreni, care erau ameninţaţi că li se

vor închide magazinele”. Colonelul Cruţescu, preşedintele de atunci al Unirii, a fost şantajat şi

ameninţat că va fi dat afară din armată, dacă nu se face fuziunea.

Unirea Tricolor, obligată să fuzioneze

“Prima Adunare Generală a susţinătorilor a fost convocată la Şcoala «Matei Basarab». (…) În ziua cu

pricina, la ora 17:00, când fusese convocată adunarea, sala de clasă era ocupată de noii membri

susţinători ai echipei din MAI, iar noi, cei cu state vechi de suporteri ai Unirii, ne-am îngrămădit pe

lângă geamuri. S-a hotărât ca la viitoarea Adunare Generală să se discute fuziunea”, povestea acelaşi

Vasile Roman.

Startul dezastruos de sezon, echipa decimată, criza financiară şi şantajul Ministerului de Interne au

dat rezultate: antrenorul şi secretarul, care se opuseseră fuziunii, au demisionat, iar preşedintele a

cedat. Pe 4 octombrie 1947, o nouă Adunare Generală hotăra fuziunea, noul club numindu-se Unirea

Tricolor-MAI. Securiştii lucraseră perfect, ca în manualele de manipulare ale NKVD.

Practic, aici s-a terminat istoria Unirii Tricolor. Pe viitor, şedinţele s-au organizat la sediul Miliţiei, unde

membrii vechi n-au mai primit permisiunea să intre. Însuşi ministrul de Interne, Teohari Georgescu,

unul dintre cei mai mari torţionari din istoria României, s-a implicat decisiv. Au fost aduşi jucători

(printre care şi Titus Ozon, revenit de la Jiul), echipa se antrena şi făcea cantonamente la fermele

Miliţiei, conducerea clubului a devenit, treptat, eminamente “cu epoleţi”. Cu toate acestea, Unirea

Tricolor-MAI a retrogradat în 1948.

Ciocanul, următoarea victimă

S-a purces atunci la cea de-a doua samavolnicie. Prevăzând că nu mai sunt şanse de salvare,

Ministerul a “înghiţit” o altă grupare de cartier, Ciocanul, echipa evreilor din cartierul Dudeşti, care juca

tot în Divizia A. Pe 11 aprilie 1948, “Sportul românesc” anunţa: “Ciocanul şi Unirea Tricolor-MAI au

devenit Dinamo A şi B”.

Ulterior, Ciocanul, adică Dinamo A, a rămas în prima ligă şi în Bucureşti. Unirea Tricolor, numită

Dinamo B, a ajuns în liga secundă, fiind, până la urmă, mutată în Braşov.

Se spune că atunci când vameşii argentinieni au descoperit o minge de fotbal în bagajul unui

englez, nu au ştiut cum să o claseze. Nu mai văzuseră aşa ceva şi nu auziseră de acel sport pe

care britanicii îl luau cu ei peste tot în lume.

Nu ştim ce reacţie ar fi avut vameşii români. Dar ştim sigur că în 1907, undeva în apropiere de

Şoseaua Kiseleff, pe un teren improvizat, s-a jucat primul meci de fotbal din Bucureşti. Românii doar

priveau: competitorii erau englezi şi germani, angajaţi în industria textilă sau petrolieră la Bucureşti,

Ploieşti sau Câmpina. Cronica acelei partide, publicată în extraordinara revistă „Din lumea sporturilor“,

este socotită un certificat de naştere pentru fotbalul românesc. Aceiaşi străini au înfiinţat, în 1909,

„Asociaţia cluburilor de foot-ball din România“, al cărei act fondator a fost redactat în engleză,

germană şi română. Tot ei au jucat la Constantinopol, sub numele de România, contra altor germani şi

englezi care reprezentau Turcia.

Când, în 1939, echipa naţională a Angliei a sosit la Bucureşti (se spune că regele Carol al II-lea

insistase în timpul vizitei de stat făcută la Londra, pentru acest meci), Mr. Chambers a trimis o

scrisoare federaţiei de la Bucureşti, rememorând anii 1912-1914 când a fost centrul-atacant al unei

echipe a României, absentă din palmaresul oficial al naţionalei tricolore. Un palmares care începe abia

din 1921.

Colţea, clubul elevilor entuziaşti

Desigur, jocul cel nou nu i-a lăsat indiferenţi pe tinerii români. În iunie 1913, câţiva elevi de la liceul „Sf.

Sava“ înfiinţau o echipă de fotbal. Pentru că erau vecini, i-au dat numele străzii: „Colţea“. În statut, au

înscris dezideratul unui sport românesc, pe care conaţionalii lor să îl practice, nu doar să îl admire

pasiv. În curând, cei mai mulţi aveau să plece pe front. S-au reîntâlnit în 1919, când au constatat că i-

a deosebit ceva de majoritatea soldaţilor români: făcuseră sport şi suportaseră mai uşor vitregiile

anilor de război. Bilanţul făcut cu acel prilej arăta că din 33 de mobilizaţi, 2 pieriseră, 3 fuseseră răniţi,

6 decoraţi. Curând după Unirea din 1918, Colţea Bucureşti a deschis o filială la Braşov. Aceasta avea

să aibă, de fapt, mai mult succes în plan sportiv: în 1927, Colţea Braşov juca finala, iar în anul următor

devenea campioană naţională.

Clubul-mamă din Bucureşti a dispărut discret. Totuşi, se cuvine să menţionăm măcar trei nume.

Portarul Mircea Stroescu, devenit medic chirurg, a fost primul bucureştean chemat în „aleasa“

României Mari. În faţa lui, ca „beci“, jucau Nicolae Secăreanu (1901-1992), bas la Opera Naţională, şi

Alexandru Papană, aviatorul, campionul de bob şi primul laureat al „Premiului Naţional pentru Sport“,

instituit în 1933.

Povestea „Colţei“ este povestea multor altor cluburi de fotbal din Bucureşti, despre care azi nu mai

ştim nimic: cine avea o minge era preşedinte; orice ceartă năştea o sciziune şi un alt club; câteodată,

nu erau acei 11 de care e nevoie pentru o echipă şi se improviza. Înainte de Primul Război Mondial,

fotbalul bucureştean trăia o eră pe care, imediat după 1918-1920, „organizatorii“ săi o denumeau

„romantică“ sau de „pionierat“. Jucătorii erau şi preşedinţi, secretari, casieri, uneori şi corespondenţi

speciali ai ziarelor care publicau cronici sportive.

Marea Unire schimbă fotbalul

Treptat, lucrurile s-au schimbat. Fotbalul se transforma în industrie. Cartierele bucureştene începeau

să se identifice cu câte o echipă: Buzeştiul era cu Venus, Oborul vibra odată cu Unirea-Tricolor,

Giuleştiul şi Griviţa, locuite de angajaţii C.F.R., erau deja ale Rapidului. Derbiurile nu se mai jucau

între echipe, ci între provincii istorice: Clubul Atletic Oradea – Venus era un meci între Ardeal şi

Bucureşti. La Brăila, din cauza problemelor financiare, apărea D.V.A., prin unificarea Daciei cu Vasile

Alecsandri. Au apărut transferurile între echipe, uneori chiar între rivale de moarte. Profesionismul

declarat a însemnat excluderea Ripensiei Timişoara din campionatul naţional. Unii jucători au plecat în

Ungaria, unde erau mai bine plătiţi. Argumentul lor? Aveau familii de întreţinut.

Toate acestea erau efectul Unirii din 1918. În 1920 avea loc aşa-numita „unificare sportivă“. Din acel

an, autorităţile sportive din Vechiul Regat (în speţă, Federaţia Societăţilor de Sport din România,

fondată în 1912) şi-au impus autoritatea şi în Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia. Dar în

fostele ţări ale coroanei habsburgice, unde industrializarea şi urbanizarea erau mai avansate, fotbalul

era altfel: cluburile trăiau pe lângă întreprinderi şi uzine. În fond, în Austria, Ungaria şi Boemia se juca

atunci cel mai bun fotbal de pe continent. Englezii, inventatorii jocului, le-au făcut onoarea de a-i vizita

în 1908. Campionatul României întregite a fost ani la rândul dominat de echipele din Transilvania şi

Banat, iar jucătorii acestora formau majoritatea selecţionatei naţionale.

Cum funcţiona un club de fotbal?

Dar să lăsăm jocul în sine şi să privim organizarea efectivă a cluburilor sportive. Din păcate, acestea

au lăsat puţine urme în arhive. Presa, tipăriturile ocazionale, cărţile de amintiri şi interviuri ne dezvăluie

cum funcţionau, între cele două războaie mondiale, cluburile de fotbal din România.

Venus Bucureşti şi Astra Sportivă Braşov sunt două echipe care, din câte ştim, nu s-au întâlnit

niciodată pe teren. Prima, legată de atotputernicul Gabriel Marinescu, era una dintre cele mai populare

echipe, o răsfăţată a presei interbelice aşadar. În schimb, modesta Astra Sportivă Braşov a lăsat o

arhivă bine închegată. Reunind informaţiile, obţinem o imagine destul de fidelă a unor lucruri pe care

jocul de fotbal în sine le ascunde privirii, dar care sunt esenţiale pentru ca un club să aibă succes.

Ca şi Colţea, Venus a început cu un grup de puşti şi o minge. Dar, în 1936, Mitty Niculescu, fondatorul

şi legendarul căpitan al alb-negrilor, pe care copiii din cartier îl duceau cu alai până la terenul de

fotbal, se simţea probabil stingher în structurile de conducere, unde locul său era garantat din oficiu.

Alături de el, sub conducerea temutului Gavrilă Marinescu şi a avocatului Alexandru Eladescu, se

regăseau jurişti, militari, universitari, funcţionari publici şi finanţişti. Cu acelaşi prilej, clubul era

redenumit şi reorganizat ca „Asociaţie Sportivă şi Culturală Venus“, reunind mai multe secţii sportive şi

chiar un cor.

Fapt rar în perioada interbelică, Venus Bucureşti şi-a amenajat un sediu propriu, în strada Nicolae

Filipescu nr. 14. Acolo se aflau încăperi puse la dispoziţia sportivilor (în principal componenţii

echipelor de fotbal şi hochei), o bibliotecă, un bufet unde juniorii primeau o gustare după

antrenamente (ouă, cafea cu lapte, pâine prăjită).

„Suporter“, adică sponsor

Cluburile obţineau fonduri din taxele de intrare la meciuri sau de la ceea ce azi numim sponsori. Pe

atunci se numeau, cu un cuvânt împrumutat din limba engleză, „suporteri“, termen extins treptat

pentru a-i desemna pe toţi iubitorii unei echipe. Erau cei pe care Jack Berariu, unul dintre cei mai

iscusiţi ziarişti sportivi români, îi vedea ca pe nişte „oameni… ciudaţi pentru vremurile de azi. Oameni

care cheltuiesc parale de dragul unui club al lor, care să le ofere bucuriile şi fiorii unor victorii sportive“.

În 1937, cotidianul „Curentul“ anunţa sec cum un anonim donase Unirii Tricolor nu mai puţin de

100.000 de lei, semn că darurile ocazionale nu erau ieşite din comun. Dar, multă vreme, cea mai bună

metodă de a strânge fonduri pentru echipă a fost organizarea de chermeze şi baluri, unde, contra unei

taxe de intrare, se putea dansa.

O parte din banii strânşi prin diverse metode mergeau spre Federaţia Română de Fotbal-Asociaţie, ca

taxe, sau spre plata jucătorilor profesionişti sau amatori.

Cât se cheltuia pe vremuri pentru un meci

Aici exista un finanţator cert, Astra Culturală, la viramentele acesteia adăugându-se, conform

statutului, taxele de înscriere,  cotizaţiile, sumele rezultate ca profit din organizarea şi participarea la

concursuri, eventualele donaţii. Secţia de fotbal, cea mai activă, primea cei mai mulţi bani, iar Astra

Sportivă Braşov nu era o excepţie în România interbelică.

În ianuarie 1934, secţia de fotbal de la Astra Sportivă Braşov primise de la Astra Transilvană o

subvenţie de 150.000 de lei, în timp ce celelalte secţii primiseră 22.500 lei (cea de ski), 20.000 de lei

(atletism), 9.000 de lei (tenis), 2.000 de lei reveniseră pentru administrarea clubului.

Pentru două meciuri de fotbal cu C. S. Târgu Secuiesc, jucate la 2 şi 9 septembrie 1934  (tur-retur), în

campionatul regional, s-au făcut următoarele cheltuieli:

66 lei –1.170 kilograme de brânză pentru masa jucătorilor

68 lei – mezeluri

83 lei – hrană pentru drum

43 lei – 10 lămâi

100 lei – deplasarea

485 lei – masa de seară

Pentru arbitrii meciului a fost prevăzut un barem de 975 de lei. În plus, echipamentul a trebuit spălat,

plătindu-se 20 de lei. De 200 de lei s-a pus benzină (deplasarea s-a făcut probabil cu automobile

personale), iar de 188 de lei s-au cumpărat sifoane şi ţigări. Delegatul C. S. Târgu Secuiesc a primit

2.000 de lei pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare la partida revanşă.

În martie 1934, delegatul clubului, Iosif Belinderu, deconta următoarele cheltuieli pentru un drum la

Bucureşti: 1.000 de lei pentru taxa de înscriere în F.R.F.A., 350 de lei pentru „Rombol“ (buletinul

tehnic al Federaţiei), 120 de lei pentru 12 carnete de legitimare a fotbaliştilor şi încă 250 de lei pentru

25 de foi de legitimare. În fine, 880 de lei pentru tren, masă, cazare la hotel şi taxiuri.

Prima noastră Olimpiadă şi o medalie de consolare

Delegaţia României a cuprins 51 de sportivi, care au concurat la fotbal, rugby, tenis şi tir. La fotbal,

România, cu o echipă entuziastă dar foarte tânără şi neexperimentată, a fost eliminată la primul joc,

de Olanda, scor 0-6. Presa franceză din epocă nota că românii nu fuseseră cu nimic mai slabi decât

olandezii. Doar lipsa lor de experienţă şi oboseala cauzată de condiţiile grele de călătorie au făcut

diferenţa.

Pentru a putea strânge banii necesari participării la Jocurile Olimpice de la Paris, echipa României a

trebuit să facă mai întâi un lung şi solicitant turneu prin Cehoslovacia şi Austria. Dar prima participare

a României la J. O. a coincis şi cu prima medalie: bronz în turneul de rugby. Medalia are povestea ei.

De fapt, echipa României a pierdut ambele meciuri disputate la Paris, (3-61 cu Franţa şi 0-39 cu SUA)

şi s-a clasat pe locul trei din trei participante.

Chiar dacă au pierdut pe linie, rugbiştii români au avut meritul de fi reuşit totuşi să ajungă la Paris,

după o călătorie grea, în compartimente de tren de clasa a treia. Fără prezenţa românilor, turneul nu

s-ar fi putut ţine. Aşa că, cel puţin de data aceasta, sloganul olimpic „Important e să participi” a avut

deplină acope