Istoria dreptului romanesc unitatea iv

4. ROMANIA SI STATUL DE DREPT IN SECOLUL XX

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

• să enumeri categoriile de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti puse in practica interbelica;

• să intelegi notiunile generale privind institutiile politice ;

• să evaluezi justetea capacitatilor juridice ale regimului comunist;

• să recunosti importanta revenirii la standardele democratice europene.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 6 ore

4.1. Statul si dreptul romanesc in perioada interbelica (1918-1945)

97

4.2. Evolutia raporturilor politice si a dreptului in sp atiul romanesc dupa 1945

107

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat 113

Teste de autoevaluare 114

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 114

Lucrarea de verificare 114

Bibliografie minimal ă 115

Ştefan Gheorghe România şi statul de drept în secolul XX

Istoria dreptului românesc 97

4.1. Evolutia statului si dreptului romanesc in perioada interbelica (1918-1945)

4.1.1. Consecintele economice, politice si juridice ale Marii Uniri de la 1918

Realizarea Marii Uniri de la 1918 a reprezentat încununarea unor idealuri de secole a românilor, reprezentând în acelaşi timp o confirmarea a statutului naţiunii române printre artizanele sistemului de pace de la Versailles care a definit pentru prima dată în istorie întăietatea principiul naţionalităţilor în organizarea păcii. Uniurea Transilvaniei cu România a marcat sfârşitul unui proces şi deschiderea unei etape noi în dezvoltarea societăţii româneşti care dispunea acum de cadrul jurodico-politic unitar pentru toate provinciile româneşti.

În cursul anului 1918, pe fundalul victoriei Antantei asupra Puterilor Centrale, provinciile româneşti, aflate sub ocupaţie străină, s-au unit cu Vechiul Regat, rezultatul fiind posibil datorită efortului de război al României alături de Antantă, pe de o parte iar pe de altă parte datorită disciplinei exemplare şi entuziasmului românilor aflaţi în afara statului naţional, manifestate cu prilejul organizării adunărilor reprezentative care aveau să hotărască unirea cu ţara. Astfel, Se constituia, astfel, Statul Naţional Unitar Român, a cărei recunoaştere internaţională s-a făcut prin Tratatul de Pace de la Paris, din anii 1919-1920:

• La 27 martie 1918, Basarabia, teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru (răpit de Rusia în anul 1812) s-a unit cu România;

• La 15 noiembrie 1918 a procedat la fel Bucovina (nordul Moldovei) care se afla în componenţa Imperiului Austriac din anul 1775;

• La 1 decembrie1918, Transilvania, încorporând Maramureşul, Crişana şi Banatul, s-a unit cu România desăvârşind procesul de consolidare a statului unitar naţional roman.

Hotărârile luate de reprezentanţii politici ai celor trei provincii româneştivor fi recunoscute şi promulgate prin decrete-regale în 27 noiembrie 1918 pentru Basarabia, 18 decembrie 1918 pentru Bucovina şi 24 decembrie pentru Transilvania. Unirea tuturor provinciilor româneşti a fost recunoscută ca având valabilitate politică şi juridică chiar şi de reprezentanţii principalelor naţiuni conlocuitoare. În luna ianuarie 1919 la Mediaş s-au întrunit reprezentanţii comunităţii germane din Transilvania, care, şi-au dat acordul în privinţa actului realizat în decembrie 1918 la Alba-Iulia. Cu prilejul unei adunări similare, organizate în Banat la Timişoara, reprezentanţii germanilor de aici au avut aceiaşi poziţie faţă de actul unirii. Pentru a trece la realizarea efectivă a unirii au fost consituie adunări reprezentative, legislative precum şi guverne provizorii formate din reprezentanţii populaţiei provinciilor respective care au acţionat din punct de vedere politic şi juridic în direcţia constituirii unui aparat administrativ unic la nivelul întregii Românii. Aceste împliniri istorice au fost rezultatul voinţei şi luptei îndelungate a românilor de a trăi într-un singur stat, conform dreptului istoric, de neam şi de limbă comună.

Pentru poporul român începea o etapa istorică nouă, în care întreaga avere naţională devenea proprietatea românească, după cum erau adunate la un loc toate potenţele ştiinţifice creatoare. România, un stat cu suprafaţa de 295.000



Km2, şi cu o populaţie de peste 15,5 milioane de locuitori devenea o putere de mărime mijlocie care prin faptele ei economice sociale şi de politica generală a constituit o pildă pentru alte state, în perioada interbelică. Aceste deziderate au fost atinse cu eforturi şi jertfe deosebite, numărul victimelor româneşti în război s-a ridicat la peste 300 000 de vieţi omeneşti precum şi importante pagube materiale şi umane. România a trebuit sa se multumească cu doar 1% din cuantumul reparaţiilor de război pe care statele Antantei le-au impus Germaniei astfel, că efortul general de reconstrucţie economică a ţării a fost şi mai mult îngreunat. Deasemenea, unele dispoziţii şi prevederi ale tratatelor de pace care consfiinţeau constituirea unor state naţionale sau întregirea altora au reprezentat costuri suplimentare pentru statele mici şi mijlocii (printre care şi România) în detrimentul Marilor Puteri.

Astfel, se crease o situaţie nouă din punct de vedere politic-statal, prin urmare şi juridic, punându-se problema unor structuri unice viitoare la nivelul întregului stat român. Acesei situaţii guvernele de după unire vor trebui să le facă faţă prim democratizarea vieţii social-politice şi prin introducerea a două reforme electorală 1918 care a introdus votul universal şi agrară în 1921 şi în final adoptarea unei constituţii a tuturor românilor.

Sarcina de lucru 1 Enumera principalele momente ale constituirii statului national unitar roman.

4.1.2. Organizarea politica si adminstrativa data de Constitutia de la 1923

Organizarea politică a României interbelice a stat sub tiparul constituţiei din 1923, care a consfinţit regimul politic cu instituţiile sale tipice: monarhie constituţională, parlament bicameral, administraţia centrală a statului şi administraţia teritorială etc. În noul stat se observă o intensificare a vieţii social politice, caracterizată de apariţia unor partide politice cu extensii naţionale în toate provinciile româneşti sau de dispariţia altora ce jucaseră un rol important înainte de război.

Constituţia din 29 martie 1923 a reprezentat, în bună parte o revizuire a vechii constituţii de la 1866 – fiind înlocuite sau modificate radical un număr de 20 de articole, s-au adăugat alte 7 articole noi, a fost modificată redactarea sau au primit completări un număr de 25 de articole iar 76 de articole ale vechiii constituţii au fost mentinute în întregime - , reprezentând şi ea una dintre cele mai liberale din Europa centrală şi de Răsărit. Totuşi, noul act constituţional reprezenta doar proiectul partidului liberal, şi ca atare a fost considerată ca fiind nelegală deoarece nu s-au respectat întru totul regulile de revizuire a vechii constituţii stabilite prin articolul12. Potrivit acesteia erau prevăzute următoarele responsabilităţi pentrureprezentanţii celor trei puteri în stat, regele – puterea executivă parlamentul-legislativă iar instanţele de judecată - puterea



judecătorească:

Potrivit Constituţiei din 1923, regele avea puterea executivă, cu precizarea că el o „exercita in mod regulat (precizat) de Constituţie” cu prerogative ca:

1) numirea sau confirmarea în funcţii publice;

2) întocmirea de regulamente;

3) era comandantul suprem al armatei şi conferea grade militare superioare;

4) acorda decoraţii;

5) avea dreptul să bată monedă;

6) dreptul de a convoca Parlamentul în sesiuni extraordinare;

7) de a dizolva una s-au amândouă Camerele;

8) de a numi şi revoca pe şeful guvernului.

Actele prin care regele exercita prerogativele sale în domeniul administraţie erau Decretele regale ce erau contrasemnate de miniştrii de resort, care şi răspundeau juridic pentru ceea ce semna regele.

Parlamentul, instituţie centrală şi reprezentativă mai veche, a fost menţinut în aceiaşi structură bicamerală, cu menţiunea lărgirii lui ca urmare a includerii în cadrul statului român şi a noilor provincii româneşti, Basarabia, Bucobina şi Transilvania ce avuseseră anterior organizare politică şi reprezentare în cadrul statelor în care fuseseră încorporate. Cele două camere componente ale Parlamentului erau Senatul şi Camera Deputaţilor. Senatul era format din senatori aleşi şi senatori de drept, nominalizaţi după statutul lor instituţional. Drept urmare a renunţării sistemului de vot cenzitar şi introducerii votului universal direct, secret şi obligatoriu, Adunarea Deputaţilor era aleasă de către toţi cetăţenii români apţi de vot (femeile militarii şi magistraţii nu aveau drept de vot). În atribuţiile Parlamentului intrau: iniţiativa legislativă, dezbaterea şi elaborarea de legi, care erau sancţionate de rege.

Pentru România exista o singură Curte de Casaţie şi Justiţie, fapt stabilit prin Constituţia din 1923. În 1925 va fi elaborată legea pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie, având ca bază elemente din vechea lege a lui Al. I. Cuza (1864). Suprema instanţă se înfăţişa ca un puternic element al Unirii. Legea Curţii de Casaţie, elaborată în decembrie 1925, preciza, ca şi Constituţia, unicitatea celei mai înalte instanţe judecătoreşti. Judecătoriile, tribunalele Curţile de Apel şi Curţile cu Juraţi reprezentau instanţe de nivel secundar ordonate ierarhic şi având competenţe bine delimitate.

În contextul ascensiunii regimurilor totalitare în întreaga Europă şi România nu va face excepţie de la acestă stare de fapt, astfel încât, la 10 februarie 1938 regele Carol I instaurează printr-o nouă constituţie un regim de autoritate monarhică. Aceasta este structurată, ca şi precedentele, pe 8 titluri are 100 de articole şi ca o caracteristică generală concentrează puterea politică în mâinile regelui. Din păcate, în perioada de după anul 1938 capacitatea juridică a persoanei a fost limitată până la lichidarea unor drepturi şi libertăţi democratice. Constituţia din anul 1938 a introdus primatul îndatoririlor în detrimentul drepturilor şi libertăţilor personale. Chestiunea era justificabilă prin aceea că se înteţiseră măsurile pregătitoare faţă de ameninţările războiului ce



avea să vină.

Dintre prevederi amintim:

Regele este considerat capul statului, poate emite decrete-lege, în timp ce adunările sunt dizolvate, are dreptul de a dizolva adunările, poate declara război sau încheia pace, promulgă legile şi are competenţe executive şi legislative dar le exercită prin miniştzri care sunt responsbili pentruactele semnate de rege.

Parlamentul este format din Senat (senatori aleşi, numiţi în număr egal) şi Adunarea Deputaţilor (formată din cetăţeni de peste 30 de ani, aleşi prin vot secret egal în circumscripţii, pentru prima dată şi de către femei care nu erau eligibile în Adunarea Deputaţilor) este menţinut ca instituţie tradiţională pentru a se pastra aparenţa unui cadru democratic.

Instanţele de judecată sunt menţinute ca având competenţe în materie judecătorescă, guvernul are respunsabilităţi sporite, sunt înfiinţate noi ministere şi Consiliul de Coroană ca organ consultattiv al regelui, partidele politice sunt desfiinţate.

Intrarea României în război a impus suprimarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi instituirea cenzurii într-un mod şi mai autoritar decât constituţia din 1938 ce va fi anulată odată cu instituirea regimului antonescian. Ca urmare a compromiterii politice a regelui Carol al II-lea şi a situaţiei generale degradante cauzată de declanşarea celui de-al doilea război mondial, regimul politic carlist a fost îndepărtat prin determinarea lui Carol II să abdice (4–5 septembrie 1940). În fruntea statului a fost adus generalul Ion Antonescu, care va păstra instituţia monarhică, rege devenind, prin succesiune, Mihai, fiul lui Carol al II-lea.

Ion Antonescu, deşi era şeful guvernului, şi-a arogat puteri excepţionale, devenind în fapt Conducătorul statului. Regele Mihai (19 ani), a păstrat doar câteva prerogative protocolare.După actul de la 23 august 1944 s-a revenit la organizarea democratică parţială a vieţii politice româneşti prin câteva acte normative:

1) Decretul nr 1626 din 1944 care prevedea repunerea in drepturi a Constitutiei de la 1923;

2) Decretul nr 1849 din 1944 ce presupunea judecarea si condamnarea criminalilor de razboi;

3) Legea nr 86 din 1945 privind statutul minoritatilor nationale.

Realizarea Statului Naţional Unitar Român a impus o dezvoltare corespunzătoare a aparatului administrativ, în măsură să satisfacă complexitatea noilor probleme apărute. Faţă de ministerele existente înainte de război, în anul 1920 au apărut altele noi şi anume: Ministerul muncii si ocrotirilor sociale; Ministerul cultelor si artelor; (înlocuind vechiul Minister al cultelor şi instrucţiuni publice); în 1921 a fost creat Ministerul agriculturii şi domeniilor (prin reorganizarea aceluiaşi minister) etc.

Legea din 2 august 1929 pentru organizarea ministerelor a încercat să dea o organizare omogenă tuturor ministerelor, stabilind un număr de zece ministere: Interne; Externe; Justiţiei; Instrucţiunii publice şi cultelor; Apărării naţionale; Finanţe; Agriculturii şi domeniilor; Industriei şi comerţului; Lucrărilor publice



şi comunicaţiilor; Muncii; Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale. În noua organizare au fost introduse subsecretariatele de stat, precum şi miniştrii f ără portofoliu, care nu erau titulari ai unor departamente, dar deveneau miniştrii pe considerente politice (clientela politică).

Măsuri deosebite au fost întreprinse şi în ceea ce privea administraţia teritorială, date fiind problemele rezultate din actul Unirii. Administraţia locală trebuia adusă la acelaşi numitor, ţinându-se seama de faptul că provinciilor unite cu ţara cunoscuseră administraţii diferite. Judeţul, cea mai reprezentativă unitatea teritorială întrunea o dublă calitate şi anume: reprezenta o unitate administrativă descentralizată cu personalitate juridică şi era o circumscripţie teritorială în care funcţionau servicii administrative centralizate ale ministerelor, deci o componentă a executivului. În ceea ce priveşte structura organismelor de conducere judeţene, acestea aveau atribuţiuni bine delimitate si erau:a) Prefectul; b) Preşedintele delegaţiei Consiliului judeţean; c) Consiliul judeţean.

Organizarea administrativă locală a fost rezultatul mai multor legi, datorită complexităţii ei. Judeţul cuprindea mai multe comune care constituiau elementul de bază în organizarea administrativă locală. Ele erau de două feluri, comune urbane şi rurale. Între judeţ şi comune se interpunea plasa, unitate administrativă fără putere juridică; un fel de circumscripţie care încorpora câteva comune, şi mijlocea legătura dintre comune şi judeţ.

Sarcina de lucru 2 Argumentează prin 3 fraze atributiile celor trei puteri, executiv, legislativa si judecatoreasca potrivit Constitutiei de la 1923.

4.1.3. Legislatia si organizarea judecatoreasca in perioada interbelica

După realizarea României întregite, în anul 1918, Dreptul civil a fost supus unor transformări importante atât pentru unificarea legislaţiei, precum şi pentru punerea de acord a legislaţiei existente cu ideile sociale, economice şi politice ce s-au ivit după primul război mondial.

În problema persoanelor, legislaţia a fost adusă la acelaşi numitor, începând cu numele, ce individualiza persoana şi continuând cu actele stării civile, naţionalitatea, naturalizarea etc. Aceste aspecte au făcut obiectul unor atente elaborări şi înscrisuri în noua legislaţie. A fost adoptată legea unificatoare privind actele de stare civilă (25 februarie 1928). Titlul II din Codul civil al lui Cuza din 1864 a fost modificat în sensul extinderii acestuia. S-a schimbat ordinea materiei şi s-au introdus norme noi. S-au perfectat şi completat textele existente şi s-a procedat la clasificări mai sistematice. Lucru lesne de înţeles, elemente de procedură din vechiul cod nu mai corespundeau noii epoci, de aceea printr-un şir de legi Codul civil din 1864 a căpătat o înfăţişare nouă.



Problematica dreptului familiei va fi reluată în această perioadă pe alte baze. S-au avut în vedere transformările mentale intervenite în perioada de referinţă, precum şi evoluţia social economică, juridică şi politică. De observat că s-a consolidat procesul de legiferare a familiei. Constituţia din anul 1923 prevedea următoarele în acest sens: actele de stare civilă sunt de atribuţia legii civile, adăugând că întocmirea acestor acte va trebui sa preceadă întotdeauna benedicţiunea religioasă, de unde rezultă faptul că aceasta din urmă nu era obligatorie.

Noua legislaţie proclama deplina egalitate între soţi, în ceea ce privea drepturile civile. Era o chestiune de substanţă juridică. Pe de altă parte s-au introdus îngrădiri în exercitarea dreptului de căsătorie pentru anumite categorii de funcţionari, fiind vizaţi ofiţerii şi membrii corpului diplomatic, cărora li se impunea dovada unei averi (dote) pentru a contracta căsătoria.

Perioada la care ne referim a cunoscut şi elemente de subminare a familiei şi anume, dezinteresul crescând pentru închegarea unei familii conjugale, înmulţirea divorţurilor, apariţia caselor de toleranţă, adulterul etc.O măsură legislativă ce afecta instituţia familiei a fost luată în anul 1940 (legea din august) care oprea căsătoria între români de sânge şi evrei. O altă restricţie legală era aceea potrivit căreia căsătoria funcţionarului public necesita aprobarea ,,Şefului” Nesupunerea în acest caz era sancţionată prin disponibilizare.

Problema bunurilor a fost şi ea luată în dezbatere aducându-i-se corijări şi îmbunătăţiri: Constituţia din 1866 prevedea o gamă largă de drepturi în ceea ce privea proprietatea imobiliară. În condiţiile de după primul război, din considerente morale faţă de cei ce luptaseră pentru cauza unităţii naţionale, s-a admis măsura echitabilă de împroprietărire a unui număr însemnat de săteni în detrimentul marii proprietăţi private. Constituţia din anul 1923 înscria principiul (corespondent în vechea constituţie) că proprietatea de orice natură precum şi creanţele asupra statului

„sunt garantate” adăugând că ,,nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauza de utilitate publică, după dreapta despăgubire stabilită de justiţie“ .

Prin acelaşi articol 19 (fără corespondent în vechea constituţie) s-a naţionalizat subsolul, ţinându-se seama de drepturile câştigate. Legea minelor (1924), Legea energiei (1924) şi legea privind regimul apelor din acelaşi an, au fost întocmite în baza acestor principii constituţionale. Un aspect nou de consemnat este acela al creşterii numărului populaţiei oraşelor, care a dus la construirea de clădiri cu mai multe etaje şi cu mai multe apartamente. Acest fapt a făcut să apară probleme noi între colocatari cu privire la părţile comune, reglementarea acestora făcându-se prin Legea din 3 martie 1927. În aceiaşi termeni de perfectare a legislaţiei române au fost abordate şi alte domenii ca: obligaţiile, contractele şi garanţiile, succesiunile etc. Doctrina şi jurisprudenţa constituie o latură a dreptului care, în această perioadă, a înregistrat mutaţii active şi originale în comparaţie cu modelele occidentale.

Rolul creativ românesc s-a manifestat în interpretarea unor texte greu de conciliat; prin aplicarea în domeniile cele mai variate a unor teorii generale sau a unor maxime juridice; în lipsa unor texte de lege care să rezolve problemele aduse în judecata instanţelor; în interpretarea ingenioasă a unor redactări legale



sumare pentru adaptarea lor la dezvoltarea tehnicii de interpretare folosită de instanţele judecătoreşti. Soluţiile jurisprudenţiale şi opiniile de doctrină au dus în câteva cazuri importante la modificări legislative în materie succesorală, responsabilitate civică, substituţie fideocomisară şi dublul legat constituţional, abuzul de drept, validitatea actelor etc.

Instituţiile procedurale erau procesul şi execuţia silită, care au fost supuse modificărilor cerute de transformările politico-statale. Au fost unificate legile din vechea Românie cu cele din provinciile unite cu ţara. Totodată, au fost introduse norme procedurale corespunzătoare acelei perioade prin modificări aduse Codului de procedura civilă din anul 1865.

Ca elemente noi se înregistrează accelerarea judecăţilor înaintea tribunalelor şi curţilor de apel, s-a procedat la unificarea competenţei instanţelor. Un principiu inovator a fost acela care consacra rolul activ al judecătorului în conducerea procesului, ceea ce a însemnat un nou pas înainte faţă de trecut, când judecătorul nu putea avea nici o iniţiativă. Vechiul deziderat de accelerare a judecăţilor şi-a găsit înfăptuirea prin Legea din anul 1925, privind accelerarea judecăţilor, pentru a scurta durata. Aceeaşi lege a împărţit procedura de judecată în două faze: preliminară şi de fond.

Dreptul penal. Codul penal din anul 1936

Odată cu realizarea statului naţional unitar român a apărut şi o pluritate de reglementări penale. Situaţia deosebită creată consta în faptul că existau mai multe legislaţii rezultate din existenţa unor coduri diferite în regiunile unite cu ţara. Astfel, se poate nominaliza Codul penal român din anul 1864; Codul penal ungar din anul 1878, prezent în Transilvania; Legea austriacă, respectiv Codul penal austriac din anul 1852, iar în Basarabia, Codul penal rus din 1903.

Din considerente de politică legislativă, s-a ales situaţia menţinerii, un timp, în vigoare a acestora până la intrarea „pe rol” a noului Cod penal român în anul 1937. Între timp au fost adoptate succesiv o serie de legi noi care se vor regăsi în spiritul Codului de mai târziu. În noul Cod se reflecta principiul răspunderii întemeiate pe responsabilitatea morală a făptuitorului; principiul individualizării legale a pedepsei în raport cu forma de vinovăţiei şi în raport cu gradul de pericol social al faptei; menţinerea împărţirii tripartite a infracţiunilor (crime, delicte, contravenţii). În aplicarea sancţiunii, Codul lua în considerare persoana infractorului şi gradul de pericol social pe care acesta îl prezenta.

Privitor la infracţiuni şi pedepse trebuie ştiut că noul Cod (1937) reflecta o minuţioasă reglementare a infracţiunilor, nominalizând infracţiunile politice faţă de cele de drept comun. Au fost instituite astfel două categorii de pedepse criminale şi corecţionale şi anume: unele de drept comun şi altele politice. Cele mai grave infracţiuni erau considerate acelea care puneau în primejdie organizarea socială şi ordinea de drept (atentate împotriva conducătorului ţării, uzurparea politică, surparea ordinii constituţionale etc.) Codul penal din anul 1936, respectând prevederile Constituţiei nu a inclus sancţiunea capitală, pedeapsa cu moartea. Totuşi, în comparaţie cu cel din 1864 s-a caracterizat printr-o înăsprire a regimului punitiv (maximul pedepselor fiind mai ridicat), înăsprire explicată de doctrină ca o necesitate determinată de creşterea simţitoare a criminalităţii după primul război mondial. În perioada 1938––1944



s-a înregistrat o amplificare a faptelor incriminate printr-o înăsprire şi mai mare a regimului pedepselor. Cele două coduri penale –– cel din 1936/1937 şi Codul Justiţiei Militare, elaborat în acelaşi an, au fost supuse unor completări şi modificări substanţiale, domeniul vizat fiind cel al “ordinii publice (politice) şi siguranţa statului”.

Constituţia din februarie 1938 consacra regimul înăspririi pedepselor. Au apărut probleme legislative noi cum erau crima de sabotaj comercial sau industrial.În condiţiile stării de război s-a impus necesitatea unor acte normative noi care reglementau infracţiunile denumite crima de sabotaj comercial, industrial etc. Ca atare a fost introdusă, după 1938, pedeapsa capitală.

Sarcina de lucru 3 Explică modul în care Dreptul penal si Dreptul civil au reusit sa confirme Romaniei statutul de democratie interbelica.

Dreptul procesual penal

Era reglementat de Codul de procedură penală, elaborat în anul 1936 şi pus în aplicare, începând cu 1 ianuarie 1937. La baza întocmirii acestuia a stat vechiul Cod din anul 1864 care a oferit încă multe elemente valabile. Altele, depăşite, au fost corectate din mers prin dispoziţii, atât înainte cât şi după anul 1918.Ca primă preocupare în domeniu a fost extinderea aplicării elementelor de procedură penală din Vechiul Regat, în Basarabia (1919), în Transilvania şi Bucovina (ceva mai târziu), culminând cu punerea în aplicare a noului cod care va căpăta autoritate instituţională în întreaga Românie.

Prin noul cod de procedură penală au fost simplificate formalităţile de desfăşurare a procesului –– în mod deosebit a instrucţiei –– care până atunci se prelungea exagerat de mult. Şi în noul Cod de procedură penală, din 1936/37 este reflectat principiul diferenţierii procedurii penale faţă de dreptul penal.Au fost delimitate şi clarificate mai bine probleme ca acţiunea penală, competenţele, subiectele procesului penal, fazele, judecata etc. În privinţa competenţei, Codul a preluat, în mare, reglementările anterioare. Contravenţiile erau de competenţa judecătoriilor, delictele de competenţa tribunalelor, iar crimele de aceea a Curţilor cu Juri. În competenţa Curţilor cu Juri intrau şi delictele politice, precum şi cele de presă.

În perioada 1938–1944 foarte multe cauze penale au fost preluate de către Justiţia militară, din motivele instituţionalizării stării de asediu, cauzată de război. În acest caz judecata era urgentă, rapidă şi comprimată; hotărârile instanţelor militare nu erau supuse recursului la Înalta Curte de Casaţie. Represiunea era astfel considerabil înăsprită. Sub regimul “Antonescu” (1940–1944) procesul penal a suferit însemnate modificări, diminuându-se până la



desfiinţare graniţele procesuale, ca o consecinţă a extinderii puterii instanţelor militare.

Dreptul comercial

A căpătat în noua perioadă o consistenţă mai puternică, prin profunzimea şi multitudinea aspectelor legiferate. Reforma acestui domeniu legislativ a constat într-o seamă de reglementari prin legi sau norme regulamentare, întrucât Codul Comerţului a fost terminat abia în anul 1938, sub forma de proiect, şi nu a mai putut apare legea de punere în aplicare. Totuşi, literatura de specialitate a valorificat datele cuprinse în el, ceea ce i-a dat valoare istorică, dar şi practică, pentru că de fapt codul era o sinteză a legislaţiei în domeniu. Problematica dreptului comercial este vastă, motiv pentru care ne vom limita la a enunţa câteva aspecte mai relevante: reglementarea problemei cooperaţiei, elaborându-se în anul 1928 un Cod al cooperaţiei; Camerele de comerţ şi industrie, unificarea şi extinderea lor; problema societăţilor de asigurare, reorganizarea acestora; regiile comerciale au fost supuse şi ele modernizării şi unei supravegheri legislative riguroase.Un cadru legislativ aparte l-a constituit sistemul bancar şi instituţiile de credit, pornind de la unificări şi urmărindu-se lărgirea, consolidarea şi perfectarea lor.

Legislaţia muncitorească

Câteva momente semnificative au fost înregistrate în ceea ce priveşte dreptul de asociere şi organizare a muncitorilor din fabrici şi a altor categorii de salariaţi. Spre exemplu, Legea sindicatelor profesionale din anul 1921, a instituit legiferarea organizării muncitorilor. Însă, în legea pentru persoanele juridice erau incluse şi dispoziţii menite a limita formele de manifestare şi organizare muncitorească. În această problemă, legiuitorii şi organismele menite a elabora legile şi de a supraveghea eficacitatea acestora s-au constatat progrese însemnate. S-a legiferat, în această perioadă, ocrotirea muncii minorilor şi a femeilor, s-a introdus repaosul duminical legiferat, durata zilei de muncă (1929) de 8 ore etc. În anul 1933 a fost elaborată legea pentru unificarea asigurărilor sociale. Legea asupra condiţiilor de muncă (1929) a făcut dovada implicării dreptului în problematica socială.

În anul 1924 a fost elaborată Legea organizării judecătoreşti. Era aducere la zi a legii din anul 1909. Astfel, organele puterii judecătoreşti erau: Judecătoriile, Tribunalele, Curţile de Apel, Curţile cu Juraţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi Jurisdicţia Militară, care era organizată separat.

Organizarea judecătorească

a) Judecătoriile nu se vor mai numi ,,Judecătorii de ocoale”, ci simplu judecătorii. Aşa precizase Legea din 25 iunie 1924 privitoare la organizarea judecătorească. Au fost înfiinţate, în schimb, circumscripţii ale acestora. Personalul Judecătoriei era compus dintr-un judecător şi unul sau mai mulţi ajutori de judecători. S-a desfiinţat postul de magistrat stagiar. O dispoziţie nouă ce privea buna funcţionare a justiţiei era aceea că „Judecata se va face la reşedinţa judecătoriei” nu ca până atunci când judecătorul se deplasa în localităţile cu pricina.

b) Tribunalele. Legea prevedea ca în fiecare capitală de judeţ va funcţiona un tribunal, care, la rându-i, cuprindea circumscripţiile judecătoreşti. Tribunalele



erau alcătuite din una sau mai multe secţii. Fiecare secţie avea un preşedinte, cel puţin doi judecători de şedinţă, unul sau doi supleanţi, grefieri, impegaţi etc. Compunerea completului de judecată a cunoscut, pentru scurt timp, o inovaţie şi anume aceea a introducerii judecătorului unic la tribunale, în primă instanţă. Se menţinea şi completul de doi în materie penală şi, contecios sau ca instanţă de apel în recurs.

c) Curţile de apel au crescut ca număr de la 4 la 12, nominalizându-se în Legea tribunalelor care făceau parte din circumscripţia fiecărei Curţi. Aceasta se compunea din una sau mai multe secţii, fiecare dintre ele având un preşedinte şi cinci consilieri, plus alţi trei (cel puţin) pentru inspecţiile judecătoreşti. Curtea de Apel judeca în complet de trei consilieri, luând decizii cu majoritatea de doi, în cazurile apelurilor la procesele judecate de judecător şi în apelurile penale. În cazuri mai complicate, Curtea de Apel era obligată să judece cu cinci consilieri

d) Curţile cu juraţi. Legea din 1924 stabilea că în fiecare judeţ să funcţioneze câte o Curte cu juraţi, cu competenţa de a judeca ,,în toate materiile criminale şi delicte de presă” . Judecau în sesiuni ordinare, stabilite prin regulament special pentru funcţionarea lor, cu deosebire faţă de trecut când şedinţa nu mai era prezidată de un consilier de la Curte, ci de prim-preşedintele tribunalului sau preşedintele tribunalului nedivizat.

e) Curtea de Casaţie. Pentru România exista o singură Curte de Casaţie şi Justiţie, fapt stabilit prin Constituţia din 1923. În 1925 va fi elaborată legea pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie, având ca bază elemente din vechea lege a lui Al. I. Cuza (1864). Suprema instanţă se înfăţişa ca un puternic element al Unirii. Legea Curţii de Casaţie, elaborată în decembrie 1925, preciza, ca şi Constituţia, unicitatea celei mai înalte instanţe judecătoreşti (art. 1), lucru nu uşor de realizat, dată fiind pluritatea sistemelor juridice aplicate pe teritoriul ţării după Unire. Curtea de Casaţie rămânea formată tot din trei secţii, ca în trecut, şi se compunea dintr-un prim-preşedinte şi trei preşedinţi de secţie, însă numărul consilierilor s-a ridicat la 42, iar după anul 1932 la 50 etc. Au fost introduse două amendamente apreciate ca deosebit de importante, stabilite prin constituţie şi adoptate de legea de organizare a Curţii şi anume:

1) dreptul de recurs în casare, era de ordin constituţional, ceea ce dădea o garanţie în plus pentru justiţiabili;

2) numai Curtea de Casaţie în secţiuni unite, avea dreptul de a judeca Constituţionalitatea legilor.

Curtea de Casaţie avea şi competenţe ca Înaltă Curte de Justiţie ca şi mai înainte. În cazuri excepţionale şi în cauze politice Curtea de Casaţie judeca în calitate de Înaltă Curte de Justiţie în secţiuni unite. Într-o formulare nouă aceasta îşi menţinea prerogative de a judeca miniştrii deferiţi justiţiei. Unele modificări s-au înregistrat şi în timpul dictaturii Carliste, când s-a generalizat şi permanentizat starea de asediu şi a crescut competenţa instanţelor militare. Toate acestea din cauza pregătirilor de război din Europa şi a ameninţărilor din afară la integritatea teritorială a României. Legea organizării judecătoreşti din august 1938 nu a mai inclus între instanţele de judecată Curţile cu Juraţi, şi a creat două feluri de judecătorii: Urbane (existente) şi Comunale.

Ştefan Gheorghe

Istoria dreptului românesc

4.2. Evolutia raporturilor juridice in spatiul romanesc dupa 19454.2.1. Transformarea Romaniei din regat in republica populara stare de drept/stare de

fapt

Procesul instaurării comunismului în România nu a constituit un fenomen singular dimpotriva, el regEurope Centrale şzonei de către sovietici cu abrutala, in politica interna si impunerea de definitie o incalcare a principiilor constitutionale de suveranitate, invalidand din start regimurile de “democratie populara”.

Este binecunoscut faptul cobiectiv preocuparea de a conferi legalitate guvernmai multe cazuri, iar în subsidiar anihilarea oricopoziţie, care ar Instaurarea regimului comunist în România a coincis în fapt instituirea unui astfel de regim politic, ce nu va încerca sun fel în această privinimportant de aflat cât de veridica fost modalitatea de preluare a puterii de cmult, cu cât aceasta se prezumpopulare, văzută discutabilă de altfel teoria în practică.

Guvernarea legala existenta şi exercitarea drepturilor cetateanului, presupune pentru partidele restrans de manevra, in lupta pentru cucerirea puterii politice. Tocmai de aceea, neputand folosi teroarea decat intrputere sunt nevoite sa imparta cu celelalte partide politice respectarea principiilor democratice intermediul propagadar şi al elitelor. Dealtfel este binecunoscut faptul ca nazismul german, in frunte cu A. Hitler va ajunge la guvernare in Germania interbelica in urma castigarii unor alegeri democratice, legale conferite oricarui partid politic. Explicatiile istoricilor smai multe cazuri la argumentul dat de conditiile geopolitice complexe de la sfarşitul celui de al doilea razboi mondial dealtfel a factorului extern, dat de prezenta armatei roocupatie.

Pentru a ascunde aceasta realitate cruda consfintita de conventia de armistitiu, incheiata de Romania cu Natiunile Unite, la Moscova in data de 121944, regimul politic instaurat la 6 martie 1945, va prezenta trupele straine ca “eliberatoare “iar Uniunea Sovietic

Din punct de vedere social trecerea de la regimul monarhic la cel republican a putut fi posibila gratiei crizei increderii in institutiile statului, prezenta in mentalul colectiv al maselor, dar nu numai. Pe de alta parte mizeria de dupa razboi a resuscitat valente latente ale unei populatii

România şi statul de drept în secolul XX


Evolutia raporturilor juridice in spatiul romanesc dupa 1945Transformarea Romaniei din regat in republica populara stare de drept/stare de

Procesul instaurării comunismului în România nu a constituit un fenomen singular dimpotriva, el regăsindu-se multiplicat, de altfel, la scara întegii Europe Centrale şi de Sud-Est, în cadrul unui vast scenariu “finlandizare” a

tre sovietici cu acordul tacit al aliaţilor lor. Implicarea directa, brutala, in politica interna si impunerea de guverne prietene reprezenta prin definitie o incalcare a principiilor constitutionale de suveranitate, invalidand din start regimurile de “democratie populara”.

Este binecunoscut faptul că orice regim de tip totalitar are drept principal obiectiv preocuparea de a conferi legalitate guvernării sale, aparentmai multe cazuri, iar în subsidiar anihilarea oricăror forme chiar ş

ie, care ar putea pune în discuţie legitimitatea şi legalitatea puterii. Instaurarea regimului comunist în România a coincis în fapt şinstituirea unui astfel de regim politic, ce nu va încerca să se dezmintun fel în această privinţă. Tocmai de aceea este cu atât mai interesant important de aflat cât de veridică în sensul reprezentativ şi legal al termenului, a fost modalitatea de preluare a puterii de către comuniştii români, cu atât mai mult, cu cât aceasta se prezumă a fi fost facută în numele unei legimit

zută şi înţeleasă prin prisma doctrinei politice comuniste, de altfel şi sub raportul posibilităţilor de a transpune

Guvernarea legala şi constitutionala in cadrul statului de drepti exercitarea drepturilor şi libertatilor fundamentale ale omului sau

cetateanului, presupune pentru partidele şi gruparile totalitare, un spatiu restrans de manevra, in lupta pentru cucerirea puterii politice. Tocmai de aceea,

utand folosi teroarea decat intr-o masura destul de limitata, aceste centre de putere sunt nevoite sa imparta cu celelalte partide politice – care urmaresc respectarea principiilor democratice - necesitatea de a-şi castiga aderenti prin intermediul propagandei, instrument care poate penetra subconstientul maselor

i al elitelor. Dealtfel este binecunoscut faptul ca nazismul german, in frunte cu A. Hitler va ajunge la guvernare in Germania interbelica in urma castigarii unor alegeri democratice, şi cu respectarea mijloacelor de expresie legale conferite oricarui partid politic. Explicatiile istoricilor s-au oprit în cele mai multe cazuri la argumentul dat de conditiile geopolitice complexe de la

itul celui de al doilea razboi mondial şi la importanta de necontestat dealtfel a factorului extern, dat de prezenta armatei roşii in tara, ca armata de

Pentru a ascunde aceasta realitate cruda consfintita de conventia de armistitiu, incheiata de Romania cu Natiunile Unite, la Moscova in data de 121944, regimul politic instaurat la 6 martie 1945, va prezenta trupele straine ca “eliberatoare “iar Uniunea Sovietică drept“marele frate de la răsărit“.

Din punct de vedere social trecerea de la regimul monarhic la cel republican a sibila gratiei crizei increderii in institutiile statului, prezenta in

mentalul colectiv al maselor, dar nu numai. Pe de alta parte mizeria de dupa razboi a resuscitat valente latente ale unei populatii şi asa lipsita demulte

i statul de drept în secolul XX

107

Evolutia raporturilor juridice in spatiul romanesc dupa 1945 Transformarea Romaniei din regat in republica populara stare de drept/stare de

rii comunismului în România nu a constituit un fenomen se multiplicat, de altfel, la scara întegii

Est, în cadrul unui vast scenariu “finlandizare” a ilor lor. Implicarea directa,

reprezenta prin definitie o incalcare a principiilor constitutionale de suveranitate, invalidand

orice regim de tip totalitar are drept principal rii sale, aparentă în cele

ror forme chiar şi minore de i legalitatea puterii.

Instaurarea regimului comunist în România a coincis în fapt şi în drept cu se dezmintă în nici

aceea este cu atât mai interesant şi i legal al termenului,

tii români, cu atât mai ele unei legimităţi

prin prisma doctrinei politice comuniste, ilor de a transpune cu succes

i constitutionala in cadrul statului de drept, corelata cu i libertatilor fundamentale ale omului sau

i gruparile totalitare, un spatiu restrans de manevra, in lupta pentru cucerirea puterii politice. Tocmai de aceea,

o masura destul de limitata, aceste centre de care urmaresc

i castiga aderenti prin ndei, instrument care poate penetra subconstientul maselor

i al elitelor. Dealtfel este binecunoscut faptul ca nazismul german, in frunte cu A. Hitler va ajunge la guvernare in Germania interbelica in urma

spectarea mijloacelor de expresie au oprit în cele

mai multe cazuri la argumentul dat de conditiile geopolitice complexe de la a de necontestat

ii in tara, ca armata de

Pentru a ascunde aceasta realitate cruda consfintita de conventia de armistitiu, incheiata de Romania cu Natiunile Unite, la Moscova in data de 12 septembrie 1944, regimul politic instaurat la 6 martie 1945, va prezenta trupele straine ca

ă ărit“.

Din punct de vedere social trecerea de la regimul monarhic la cel republican a sibila gratiei crizei increderii in institutiile statului, prezenta in

mentalul colectiv al maselor, dar nu numai. Pe de alta parte mizeria de dupa i asa lipsita demulte

Ştefan Gheorghe


atribute necesare unei existende drept.

Contextul geopolitic în care se afla România la sfârrăzboi mondial va permite Uniunii Sovietice snemijlocită prin intermediul Comisiei AliateConvenţiei de Armistiprocesului de instaurare a unor regimuri de “democrafrontierele U.R.S.S.regimului politic şi în cele din urmmetodele comunişstatului o reprezenta declancu sabotarea guvcabinetului (Sănătescu

Acutizarea conflictului politic în interiorul guvernului dintre reprezentanpartidului comunist să impună aducerea la putere a unui guvern dominat de comunică, precedentele cabinete politice nu respectArmistiţiu, protejândumăsură să facă fapopulaţiei”. La sfârşa-l recunoaşte, îl vor determina pe Regele Mihai sdar premierul având sprijinul Uniunii Socererea suveranului. Sistarea raporturilor dintre rege astfel o consecinţăconcretizat în final prin refuzul regelui de a colabora cu un pe drept acum neconstitu

Greva regală v-a trezi opoziintervenţia Marilor Puteri care vor impune intrarea în guvern a reprezentanpartidelor istorice. La 15 octombrie 1946 cabinetpentru ţinerea alegerilor la 19 noiembrie, prin Decretul 2219 privitor la alegerile pentru Adunarea Deputalui a fost viciat de nenumastfel câştigarea alegerilor. Rezultatul real al votului a fost trucat prin intermediul forţelor de polipractic, rezultatul votului acordând Blocului Partidelor Democratice 71% din voturi, iar opoziţiei restul. istorice vor decide boicotarea lucrdreptul electoral a fost refuzat unei mari palegerile nu sunt constitulucrările Adunării Deputaalegerilor electorale, câ

Experienţa grevei regale, îl va determina pe monarh slegătură cu guvernul, conregele potrivit prevederilor constituacordând guvernuluÎncheierea ConferinTratatului de Pace dintre România 1947. Tratatul conţ



atribute necesare unei existente cel putin decente in cadrul unui stat cu adevarat

Contextul geopolitic în care se afla România la sfârşitul celui dezboi mondial va permite Uniunii Sovietice să aibă puterea de decizie

prin intermediul Comisiei Aliate de Control înfiiniei de Armistiţiu de către Aliaţi. Acest fapt, a permis precipitarea

procesului de instaurare a unor regimuri de “democraţie popularfrontierele U.R.S.S.-ului, în consecinţă României i se va impune schimbarea

gimului politic şi în cele din urmă chiar a formei de guvernământ. Una dintre metodele comuniştilor care vizau slăbirea încrederii cetăţenilor în institustatului o reprezenta declanşarea demonstraţiilor antiguvernamentele, în paralel cu sabotarea guvernului din interiorul acestuia, forţând astfel, demisia

ă ătescu şi Rădescu, după caz).

Acutizarea conflictului politic în interiorul guvernului dintre reprezentanpartidului comunist şi cei ai partidelor istorice, va determina Uniunea S

aducerea la putere a unui guvern dominat de comuniş

, precedentele cabinete politice nu respectă prevederile Conveniu, protejându-i pe colaboratorii regimului antonescian, f

ă faţă “ importantelor manifestări politice antifasciste ale iei”. La sfârşitul războiului refuzul Statelor Unite şi al Marii Britanii, de

te, îl vor determina pe Regele Mihai să ceară demisia cabinetului, dar premierul având sprijinul Uniunii Sovietice, nu va lua în considerare cererea suveranului. Sistarea raporturilor dintre rege şi guvern va constitui astfel o consecinţă firească, un impas politic şi constituţional greu de depconcretizat în final prin refuzul regelui de a colabora cu un guvern considerat pe drept acum neconstituţional.

a trezi opoziţia politică la acţiune şi va avea drept efect ia Marilor Puteri care vor impune intrarea în guvern a reprezentan

partidelor istorice. La 15 octombrie 1946 cabinetul va fixa data definitivinerea alegerilor la 19 noiembrie, prin Decretul 2219 privitor la

alegerile pentru Adunarea Deputaţilor. Scrutinul în sine, la fel ca lui a fost viciat de nenumărate ingerinţe ale guvernului, care spera s

tigarea alegerilor. Rezultatul real al votului a fost trucat prin ţelor de poliţie şi al consilierilor sovietici care vor inversa

practic, rezultatul votului acordând Blocului Partidelor Democratice 71% din oziţiei restul. Ţinând cont de falsul electoral înregistrat, partidele

istorice vor decide boicotarea lucrărilor Adunării Deputaţilor, considerând cdreptul electoral a fost refuzat unei mari părţi a populaţiei şi în consecinalegerile nu sunt constituţionale. Opoziţia îl va încuraja pe rege să

ării Deputaţilor, întrucât acest lucru ar constitui o validare a alegerilor electorale, câştigate prin fraudă electorală de partidul comunist.

a grevei regale, îl va determina pe monarh să nu întrerup cu guvernul, conştient că risca astfel abdicarea. La 1 decembrie 1946,

regele potrivit prevederilor constituţionale deschide lucrările parlamentului, acordând guvernului Groza mult aşteptata legitimitate constituÎncheierea Conferinţei de Pace de la Paris va permite guvernului încheierea Tratatului de Pace dintre România şi puterile aliate la data de 10 februarie 1947. Tratatul conţinea importante prevederi ce afectau suveranitatea statal


108

te cel putin decente in cadrul unui stat cu adevarat

itul celui de-al doilea puterea de decizie

de Control înfiinţată potrivit i. Acest fapt, a permis precipitarea

ţie populară” la României i se va impune schimbarea

ământ. Una dintre enilor în instituţiile

iilor antiguvernamentele, în paralel ând astfel, demisia

Acutizarea conflictului politic în interiorul guvernului dintre reprezentanţii i cei ai partidelor istorice, va determina Uniunea Sovietică

aducerea la putere a unui guvern dominat de comunişti pe motivul prevederile Convenţiei de

i pe colaboratorii regimului antonescian, fără a fi în ri politice antifasciste ale

i al Marii Britanii, de demisia cabinetului,

vietice, nu va lua în considerare i guvern va constitui ional greu de depăşit,

guvern considerat

i va avea drept efect ia Marilor Puteri care vor impune intrarea în guvern a reprezentanţilor

ul va fixa data definitivă inerea alegerilor la 19 noiembrie, prin Decretul 2219 privitor la

ilor. Scrutinul în sine, la fel ca şi pregătirea e ale guvernului, care spera să-şi asigure

tigarea alegerilor. Rezultatul real al votului a fost trucat prin i al consilierilor sovietici care vor inversa

practic, rezultatul votului acordând Blocului Partidelor Democratice 71% din inând cont de falsul electoral înregistrat, partidele

ilor, considerând că şi în consecinţă,

ia îl va încuraja pe rege să nu deschidă ilor, întrucât acest lucru ar constitui o validare a

de partidul comunist.

nu întrerupă punţile de risca astfel abdicarea. La 1 decembrie 1946,

rile parlamentului, teptata legitimitate constituţională.

ei de Pace de la Paris va permite guvernului încheierea i puterile aliate la data de 10 februarie

ectau suveranitatea statală



prin permiterea staţionării în continuare pe teritoriul României a trupelor armatei roşii.

La 30 decembrie 1947, în timp ce Parlamentul se afla în vacanţă, s-a difuzat la radio ştirea abdicării Regelui Mihai I şi Proclamaţia Guvernului către popor. Potrivit acestuia, Mihai I, conştient că “în viaţa statului român s-au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, economice şi sociale, care au creat noi raporturi între pricipalii ai vieţii de stat şi în consecinţă, pe deplin conştient de importanţa actului ce fac în interesul poporului român, abdic pentru mine şi pentru urmaşii mei de la tron, renunţând pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele cele le-am exercitat ca rege al României. Las poporului român, libertatea de a-şi alege noua formă de stat.”

În continuarea motivării actului de abdicare, regele concluziona că “existenţa raporturilor care nu mai corespund astăzi condiţiunilor, stabilite de pactul fundamental Constituţia ţării, cerându-se o grabnică şi fundamentală schimbare în deplină înţelegere cu factorii de răspundere ai ţării, conştient de răspunderea ce-mi revine, consider că instituţia monarhică nu mai corespunde actualelor condiţiuni ale vieţii noastre de stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României”.

Intimidarea tânărului monarh de către experimentatul Petru Groza se va materializa prin aceea că regelui i s-a pus în vedere cu sau fără voia sa, faptul că abdicarea sa şi abolirea monarhiei se va realiza oricum. În urma refuzului celor doi de a-i acorda timp de reflecţie, sau amânarea abdicării, Mihai I va fi nevoit să-l semneze, adăugând “sunt obligat să mă supun acestui act de violenţă, nu am de ales”.

Sarcina de lucru 4 Explică modul în care dinamica puterii politice intre anii 1945-1948 a respectat prevederile constitutionale.

4.2.2. Evolutia dreptului si a statului in perioada regimului comunist

Partidul a concentrat întreaga putere, deoarece respingea principiul, considerat burghez, al separării puterilor în stat. Această atitudine era motivată de faptul că respectivul partid se erija în reprezentantul (a se citi conducătorul) poporului muncitor. În asemenea condiţii, P.C.R. a acţionat pentru reorganizarea aparatului de stat, în scopul aservirii acestuia intereselor sale politice.

Constituţia din 1948 consfinţea în art. 3, faptul că „întreaga putere emană de la popor”, dar, în fapt, prin ea se impunea sistemul unui singur partid în România şi înlătura principiul separaţiei puterilor în stat, înlocuindu-l cu cel al „unit ăţii depline a puterii de stat”. Potrivit reglementărilor constituţionale din



România socialistă, organul suprem al puterii de stat era Marea Adunare Naţională, faţa de care trebuiau să răspundă toate celelalte organe ale statului.

Aceasta a devenit instituţie unicamerală (prin desfiinţarea Senatului), fiind singurul organ legislativ şi având multiple competenţe şi atribuţii: formarea guvernului, votarea bugetului, înfiinţarea, contopirea sau desfiinţarea unor ministere, adoptarea deciziilor privind problemele războiului şi păcii, acordarea amnistiei etc. În realitate, rolul M.A.N. era formal, întrucât marea majoritate, dacă nu totalitatea actelor legislative şi administrative erau elaborate şi aplicate de către guvern, la indicaţiile Comitetului Central al P.C.R.

Constituţia din 13 aprilie 1948 prevedea că guvernul, ca organ suprem executiv şi administrativ, să fie format din primul –ministru, unul sau mai mulţi viceprim-miniştri, precum şi din miniştri de resort. Guvernul era stabilit de către Marea Anulare Naţională (M.A.N.), în faţa căreia dădea socoteală atât ca organ colectiv, cât şi prin fiecare membru (ministru) al său, iar în intervalul dintre sesiunile M.A.N. răspundea în faţa prezidiului acesteia. Membrii guvernului erau desemnaţi dintre deputaţii M.A.N. şi chiar dintre persoanele ce nu deţineau calitatea de deputat, dar se bucurau de încrederea partidului comunist (de regulă, membri ai acestuia).

În martie 1952 a fost elaborată o nouă Constituţie – era cea de a doua Constituţie a Republicii Populare Române. Constituţia din 1952 a consfinţit rolul decisiv al P.C.R. în conducerea ţării. Marea Adunare Naţională s-a menţinut ca organ suprem al puterii de stat fiindu-i subordonate toate celelalte organe şi instituţii de stat.

Prezidiul Marii Adunări Naţionale a fost înlocuit cu Consiliul de Stat, care însă era independent de forul legislativ şi care avea atribuţii largi în conducerea societăţii româneşti. M.A.N. era definită ca unicul organ legiuitor, cu o structură unicamerală şi cu o serie de atribuţii în numirea guvernului, votarea bugetului, instituirea şi conferirea de ordine şi decoraţii, titluri onorifice, în declanşarea războiului ori a păcii.

În Constituţia din 1952 s-a renunţat la ambiguitatea terminologică şi, pentru prima dată, în ea se vorbeşte despre Consiliul de Miniştri, spre deosebire de actul constituţional din 1948, în care organul suprem executiv şi administrativ era numit guvern. În noua Constituţie, Consiliul de Miniştri era definit textual „organ suprem, executiv şi de dispoziţie” . Era investit de M.A.N. în faţa căreia răspundea direct pentru activitatea sa. Consiliul de Miniştri era considerat drept organism colectiv în care preşedintele său era şeful guvernului. În contrast cu Constituţia din 1948, unde era prevăzută formal răspunderea miniştrilor pentru faptele penale, comise în timpul mandatului, în aceea din 1952 nu mai apare răspunderea ministerială, conferindu-se în acest mod demnitarilor în cauză o „imunitate” guvernamentală, neîntâlnită în nici o constituţie.

Legat de activitatea Consiliului de Miniştri se remarcă faptul nou că în practica legislativă românească din perioada socialismului s-a introdus o „inovaţie” politico-juridică, în sensul că anumite acte normative (mai importante) au îmbrăcat forma unei duble titulaturii şi anume: hotărâri ale Comitetului Politic Executiv al PCR şi ale Consiliului de Miniştri. De altfel, orice act normativ trebuia avizat în prealabil de organismele politice.



Prin Constituţia din 1952 s-a legiferat o nouă împărţire administrativ –– teritorială a României, începută încă din 1950. Principalele unităţi teritoriale au devenit pentru mai mulţi ani (până în 1968) regiunea, raionul şi comuna. Au fost organizate mai întâi 28 de regiuni (Legea nr.5 din 8 septembrie 1950), apoi numărul acestora au fost reduse la 16 Potrivit acestei constituţii statul a căpătat largi competenţe şi atribuţii în toate domeniile vieţii sociale, economice şi culturale. El (statul) organiza şi planifica economia naţională, deţinea monopolul organizării sistemului bancar, bănesc şi de credite, precum şi al conducerii întreprinderilor şi instituţiilor de stat, industriale, agricole şi comerciale. Tot statului îi revenea sarcina conducerii învăţământului de toate gradele, asigura dezvoltarea culturii etc.

Perioada în cauză a fost caracterizată de nuanţarea raportului dintre individ şi stat în favoarea statului. Dacă în constituţiile din perioada interbelică şi cea din 1948 drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor erau prevăzute în primele capitole, imediat după cele privind teritoriul ţării, în aşezământul din 1952 ele sunt denumite „drepturi şi îndatoriri fundamentale” şi plasate abia în capitolul al optulea. Cetăţenilor le erau garantate (în mod demagogic) libertatea cuvântului, a presei, întrunirilor şi mitingurilor, cortegiilor şi demonstraţiilor de stradă, însă cu condiţia ca ele să fie exercitate

„în conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în vederea întăririi regimului de democraţie populară” .

În perioada 1947 – 1974 România a fost republică parlamentară, întrucât nu avea un şef de stat, fie el monarh sau preşedinte de republică. Potrivit modificărilor din martie 1974 a ultimei Constituţii, cea din 1965, s-a introdus funcţia de preşedinte. Această funcţie cumula o multitudine de atribuţii transferate din domeniul legislativului suprem si de la cel administrativ central.

Preşedintele republicii devenea şeful statului şi reprezenta puterea de stat în relaţiile interne şi internaţionale ale Republicii Socialiste România, fiind ales de M.A.N. .Avea dreptul de a numi şi revoca (la propunerea primului-ministru) pe viceprim–miniştrii, miniştrii şi conducătorii altor organe ale administraţiei de stat, precum şi pe membrii Tribunalului Suprem. Preşedintele statului putea emite norme cu putere de lege sub formă de decrete prezidenţiale şi decizii şi cumula dreptul de promulgare a legilor şi decretelor normative elaborate de forul legislativ suprem.

Constituţia din 1965 a menţinut, în general, aceeaşi structură de organizare şi funcţionare a organelor de stat prevăzute şi în constituţiile anterioare. Astfel, organismele supreme ale puterii de stat erau: Marea Adunare Naţională şi Consiliul de Stat. Principalul element al noii constituţii era acela că se abolea termenul de Republică Populară, acesta fiind înlocuit cu Republica Socialistă.

Consiliul de Miniştri rămânea organismul administraţiei de stat, care exercita conducerea activităţii pe întreg teritoriul ţării, stabilea măsurile pentru aducerea la îndeplinire a politicii interne şi externe, conducea activitatea ministerelor, elabora proiectele planului şi bugetului de stat de nivel republican, adopta măsuri pentru apărarea ordinii publice, exercita atribuţii de conducere şi control.



Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944 dintre România şi URSS prevedea, în art. 14, că „Guvernul şi Înaltul Comandament Aliat (a se citi sovietic) vor colabora la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război ”. pregătindu-se astfel posibilitatea legală de imixtiune a părţii sovietice în sistemul juridic românesc, ceea ce contravenea constituţiei care stipula faptul că nici o lege nu putea înfiinţa pedeapsa confiscării averilor, respectiv interzicea crearea de „comisii şi tribunale extraordinare” în vederea anumitor procese, fie civile, fie penale, sau în vederea judecării unor anume procese.

Crearea instanţei extraordinare Tribunalul poporului a constituit, de asemenea, o violare gravă a Constituţiei. Legea prevedea înfiinţarea instituţiei acuzatorului public care nu făcea parte din instanţele judecătoreşti, acuzatorii fiind numiţi de către Consiliul de Miniştri şi investiţi cu largi atribuţii procedurale şi de instrumentare a cazurilor. Astfel, Legea 312 din 21 aprilie 1945 crea o gravă imixtiune a executivului în domeniul juridic. De asemenea, prin această lege – 312 – se introducea arbitrariul şi abuzul în materie judecătorească, Consiliul de Miniştri putând emite mandate de arestare care nu erau supuse confirmării judecătoreşti.

Prin Constituţia din martie 1948 s-a creat posibilitatea de imixtiune a executivului în realizarea justiţiei şi legalităţii. A fost înfiinţată instituţia asesorului popular, care funcţiona pe lângă toate instanţele (cu excepţia Curţii Supreme). Asesorii populari erau aleşi de către colectivele de muncă unde lucrau sau erau numiţi nemijlocit de către organizaţii ale partidului comunist – devenit partid de guvernământ. Prin prezenţa acestora în completul de judecată se urmărea „aplicarea justiţiei şi înfăptuirea legalităţii populare”.

În acelaşi context şi spirit constituţional, din 1948, a fost abandonată reglementarea de drept prin contenciosul administrativ. Astfel, persoanele prejudiciate în drepturile lor printr-un act administrativ ilegal sau abuziv nu se puteau adresa justiţiei în vederea reparaţiilor morale sau materiale deschizându-se calea arbitrariului şi abuzurilor împotriva cetăţenilor din partea autorităţilor administrative.

Începând cu anul 1952 s-a o „justi ţie nouă” , prin înlocuirea vechii structuri judecătoreşti tradiţionale. Au fost adoptate legi noi de organizare judecătorească şi a procuraturii, într-un spirit „constituţional” de data aceasta. Constituţia din 1952 a reconfirmat instituţia asesorilor populari. Asesorii populari funcţionau la toate nivelurile sistemului judecătoresc (inclusiv la Tribunalul Suprem), având toate drepturile judecătoreşti, iar, uneori, în judecarea proceselor de fond, cei doi asesori populari puteau stabili hotărârea instanţei, chiar împotriva părerii preşedintelui.

Aceeaşi Constituţie din 1952 consfinţea noua modalitate de realizare a justiţiei, începută încă din 1950. S-a renunţat la vechea denumire a instanţelor, prevăzându-se a funcţiona două tipuri de instanţe judecătoreşti şi anume: a) ordinare şi b) speciale (militare). Structura sistemului instanţelor ordinare avea la bază tribunalul popular, care funcţiona în fiecare raion (v. organizarea administrativă), oraş şi raion orăşenesc. Ca instanţă de fond şi de recurs exista tribunalul regional. În vârful sistemului se situa Tribunalul Suprem, alcătuit din patru colegii şi anume: penal, civil, militar şi pentru transporturi.

Ştefan Gheorghe


Lucrări de specialitate supralicitat rolul dreptului transformare a realitvederea menţinerii şfaţă de partid şi de stat. Aceasta a fost mentinuta pana in 1989 cand in uram unor miscari revolutionare regimul comunist a fost inlaturat de la putere reinstaurandu-se un regim democratic.

Redactează un text de 15interlocutor imaginar care sunt drepturile aplicabile in timpul regimului comunist.

Rezumat Procesul instaurării comunismului în România nu a constituit un fenomen singular dimpotriva, el regCentrale şi de Sudcătre sovietici cu politica internî şi impunerea de “guverne prietene”reprezenta prin definiîncalcare a principiilor constituregimurile de “democradeoarece respingea principiul burghez al separatitudine era motivat(a se citi conducăacţionat pentru reorganizarea aparatului de stat, în scopul aservirii acestuia intereselor sale politice. constituţionale date, rde stat, cu atât mai mult cu cât în astfel de situapoporului român o astfel de diligenConstituţie (conform art. 33).introducerea unui grave şi dureroase disfunceliminarea a numerorămaşi fiind obligaConstituţiile postbelice ale României, de inspirarecunoaşte nici una din tradilegislaţia şi aplicarea acesteia în funclegal şi legitim săNaţionale era preluat de consiliul de stat pân



ri de specialitate apreciază că legea fundamentală, Constituţsupralicitat rolul dreptului şi legislaţiei ca instrument de modelare transformare a realităţii sociale, atribuindu-le o funcţie pur instrumental

inerii şi consolidării regimului socialist şi subordonăşi de stat. Aceasta a fost mentinuta pana in 1989 cand in uram

unor miscari revolutionare regimul comunist a fost inlaturat de la putere se un regim democratic.

Sarcina de lucru 5 ă un text de 15-20 de rânduri prin care să explici unui

interlocutor imaginar care sunt drepturile şi libertăţile politice anulate aplicabile in timpul regimului comunist.

Procesul instaurării comunismului în România nu a constituit un fenomen singular dimpotriva, el regăsindu-se multiplicat de altfel la scara întegii Europe

i de Sud-Est, în cadrul unui vast scenariu de “finlandizare” a zonei de tre sovietici cu acordul tacit al aliatilor sai. Implicarea directă

şi impunerea de “guverne prietene”reprezenta prin definiîncalcare a principiilor constituţionale de suveranitate, invalidând din start regimurile de “democraţie populară” . Partidul a concentrat întreaga putere, deoarece respingea principiul burghez al separării puterilor în stat. Aceastatitudine era motivată de faptul că respectivul partid se erija în reprezentantul

conducătorul) poporului muncitor. În asemenea condiţionat pentru reorganizarea aparatului de stat, în scopul aservirii acestuia

intereselor sale politice. Abdicarea Regelui Mihai, nu presupunea în condiionale date, răsturnarea ordinei constituţionale sau schimbarea for

de stat, cu atât mai mult cu cât în astfel de situaţii, monarhul nupoporului român o astfel de diligenţă, întrucât acesta deţinea deja prin

ie (conform art. 33). Condiţiile Convenţiei de Armistiţiu, corelate cu introducerea unui regim tranzitoriu de organizare judecătoreasca au generat

i dureroase disfuncţionalităţi în sistemul juridic românesc şeliminarea a numeroşi magistraţi de valoare din rândurile justiţiei române, cei

i fiind obligaţi să se supună puterii executive şi celei politice. iile postbelice ale României, de inspiraţie comunistte nici una din tradiţiile constituţionale româneşti în ceea ce privea

i aplicarea acesteia în funcţie de organele şi instituţiili legitim să o facă. În multe privinţe rolul legiuitor al Marii Adun

ionale era preluat de consiliul de stat până la dispariţia acestuia în 1989.


113

, Constituţia din 1965 a iei ca instrument de modelare şi de

ie pur instrumentală în i subordonării indivizilor

i de stat. Aceasta a fost mentinuta pana in 1989 cand in uram unor miscari revolutionare regimul comunist a fost inlaturat de la putere

explici unui ile politice anulate

rii comunismului în România nu a constituit un fenomen se multiplicat de altfel la scara întegii Europe

Est, în cadrul unui vast scenariu de “finlandizare” a zonei de acordul tacit al aliatilor sai. Implicarea directă ,brutală în

i impunerea de “guverne prietene”reprezenta prin defini ţie o ionale de suveranitate, invalidând din start

Partidul a concentrat întreaga putere, rii puterilor în stat. Această

respectivul partid se erija în reprezentantul a condiţii, P.C.R. a

ionat pentru reorganizarea aparatului de stat, în scopul aservirii acestuia Abdicarea Regelui Mihai, nu presupunea în condiţiile

ionale sau schimbarea formei ii, monarhul nu-i putea lăsa

ţinea deja prin iei de Armistiţiu, corelate cu

toreasca au generat i în sistemul juridic românesc şi a condus la

ţiei române, cei şi celei politice.

ie comunistă, nu vor ti în ceea ce privea

ţiil e desemnate e rolul legiuitor al Marii Adunări

ia acestuia în 1989.

Ştefan Gheorghe


Teste de autoevaluare

1. Precizati momentul realizarii statului national unitar a) 24 martie 1918;b) 27 noiembrie 1918;c) 1 decembrie 1918.

2. Organizarea de stat a Romaniei interbelice era:

a) republica parlamentara;b) monarhie absoluta;c) monarhie constitutionala.

3. Transformarea Romaniei din regat in republica populara a fost:

a) un act constitutional;b) o actiune revolutionarac) o lovitura de stat.

4. Ideologia comunista a influentat evolutia dreptului :

a) intr-o mare masura; b) intr-o mica masura;c) nu a fost prezenta dupa 1945.

5. Evenimentele din decembrie 1989 au reprezentat:

a) o actiune revolutionara;b) un act deliberat al membrilor puterii;c) o modalitate de reformare a institutiilor statului.

Răspunsuri la întreb

1. c; 2. c; 3. c; 4. a; 5. a.

Lucrare de verificare aferent

1. Redactează un eseu structurat de 30care să dezvolţintercondiţionări:

- teritoriu şi cet- drepturile şi îndatoririle asum- ideologia politi



Teste de autoevaluare

Precizati momentul realizarii statului national unitar roman: 24 martie 1918; 27 noiembrie 1918; 1 decembrie 1918.

Organizarea de stat a Romaniei interbelice era: epublica parlamentara; onarhie absoluta; onarhie constitutionala.

Transformarea Romaniei din regat in republica populara a fost:constitutional;

o actiune revolutionara; lovitura de stat.

Ideologia comunista a influentat evolutia dreptului : o mare masura; o mica masura;

u a fost prezenta dupa 1945.

Evenimentele din decembrie 1989 au reprezentat: actiune revolutionara; n act deliberat al membrilor puterii; modalitate de reformare a institutiilor statului.

spunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

c; 2. c; 3. c; 4. a; 5. a.

Lucrare de verificare aferentă capitolelor 3 şi 4

ă un eseu structurat de 30-60 rânduri (12 TNR la 1,5 rânduri) în dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse, urm

ionări:

şi cetăţenie; drepturile şi îndatoririle asumării cetăţeneşti; ideologia politica.


114

Transformarea Romaniei din regat in republica populara a fost:

60 rânduri (12 TNR la 1,5 rânduri) în ii din alte surse, următoarele

Ştefan Gheorghe


Informaţia din curs va fi obligatoriu completatla sfârşitul capitolelor 3

Nota bene. Lucrarea va fi transmisanunţului de executare a ei, iar rezultatul evaluacesta sau prin platforma eLearning.

Bibliografie minimal

Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolae (2003).românesc. Galaţi: Editura Nitnelav.

Cernea, Emil; MolcuBucureşti: Editura Ş

Cloşcă, Constantin;Galaţi: Editura Fun

Firoiu, Dumitru (1996).Fundaţiei Chemarea.

Hanga, Vladimir (1993).Chemarea.

Marcu, L. P. (1997).Lex.

Voicu, Costică (2006). Editura Universul Juridi



ia din curs va fi obligatoriu completată cu cea din bibliografia indicatitul capitolelor 3 şi 4.

. Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data ului de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin

ta sau prin platforma eLearning.

Bibliografie minimal ă

Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolae (2003). Prelegeri de istoria dreptului ţi: Editura Nitnelav.

Cernea, Emil; Molcuţ, Emil (1996). Istoria statului şi dreptului românescti: Editura Şansa.

, Constantin; Asandului, Gabriel (2002). Istoria Dreptului RomânescEditura Fundaţiei Academice Danubius.

Firoiu, Dumitru (1996). Istoria dreptului şi statului românesc. Iahemarea.

Hanga, Vladimir (1993). Istoria dreptului românesc. Iaşi: Editura Funda

(1997). Istoria dreptului românesc. Bucureşti: Editura Lumina

(2006). Istoria statului şi dreptului românescUniversul Juridic.


115

cu cea din bibliografia indicată

tutorelui în termen de 7 zile de la data i va fi comunicat prin

Prelegeri de istoria dreptului

dreptului românesc.

Istoria Dreptului Românesc.

. Iaşi: Editura

Editura Fundaţiei

ti: Editura Lumina

i dreptului românesc. Bucureşti:



Bibliografie de elaborare a cursului

Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolae (2003). Prelegeri de istoria dreptului românesc. Galaţi: Editura Nitnelav.

Cernea, Emil; Molcuţ, Emil (1996). Istoria statului şi dreptului românesc. Bucureşti: Editura Şansa.

Cloşcă, Constantin; Asandului, Gabriel (2002). Istoria Dreptului Românesc. Galaţi: Editura Fundaţiei Academice Danubius.

Firoiu, Dumitru (1996). Istoria dreptului şi statului românesc. Iaşi: Editura Fundaţiei Chemarea.

Hanga, Vladimir (1993). Istoria dreptului românesc. Iaşi: Editura Fundaţiei Chemarea.

Marcu, L. P. (1997). Istoria dreptului românesc. Bucureşti: Editura Lumina Lex.

Voicu, Costică (2006). Istoria statului şi dreptului românesc. Bucureşti: Editura Universul Juridic.

Istoria dreptului romanesc unitatea iv

Documents

Transcript of Istoria dreptului romanesc unitatea iv