UNIVERSITATEA "DANUBIUS" GALATI

CENTRUL DE STUDII PENTRU ÎNVATAMÂNT

LA

DISTANTA

CONSTANTIN CLOSCA

EDITURA FUNDATIEI UNIVERSITARE "DANUBIUS" GALATI

- 2003-

©

Toate drepturile pentru aceasta lucrare sunt rezervate

autorului. Reproducerea ei integrala sau fragmentara este

interzisa.

editura & tipografie

Str. Libertatii, Nr. 66 - Galati, 6200

Tel.: 0236/468269

ISBN 973 – 8409 – 12 - 8

ISTORIA DREPTULUI

ROMÂNESC

- CURS SINTEZA -

S U M A R

INTRODUCERE:

NECESITATEA..STUDIERII..ISTORIEI..DREPTULUI………………………..… 5

Tema I

DREPTUL ÎN SOCIETATEA GETO-DACA PREMERGATOR STATULUI CENTRALIZAT…………............................................................................................7

1.Identitatea..geto-dacilor...................................................................................7. 2.Norme..de..drept..la..geto-daci..(premergator..statului..centralizat)................. 8

Tema II

Dreptul în vremea lui Burebista si a urmasilor acestuia pâna la cucerirea romana în Dacia.….....................................................................................................................13

a) formarea statului dac centralizat; b) administratia si esenta politica a statului dac centralizat; c) viata economica; d) institutii de drept. Legislatia statului dac centralizat; e)institutia proprietatii în Dacia burebistana; f) familia ca institutie de drept; g) religia; h) dreptul penal; i) armata; j) manifestari de drept international;

Tema III

DREPTUL..ÎN..DACIA..ROMANA………………………………………19

a)Institutii..de..drept; b)regimul persoanelor; c)familia ca institutie de drept; d) regimul bunurilor; e) obligatii si contracte; f) dreptul penal si procesual;

Tema IV

DREPTUL ÎN SPATIUL DACIC DUPA RETRAGEREA ROMANA PÂNA .....LA.CONSTITUIREA.STATELOR.FEUDALE.CENTRALIZATE .....ROMÂNESTI………………..………………….................................................25

1.Retragerea..romana.Urmarile..politico-sociale..si..juridice.Generalitati..despre obste……………....................................................................................................25 2. Organizarea si conducerea obstii…………………………..............................26 3. Viata economica a obstii……………………………………..........................27

4. Institutii si norme de drept în cadrul obstii………………..............................28 a) proprietatea; b) stapânirea personala; c) regimul persoanelor; d) familia;

5. Norme de drept civil……………………………………….............................29 6. Raspunderea penala si procedura de judecata…………..................................30

Tema V

LEGEA ROMÂNEASCA…

1. Generalitati…………………………………………………..........................31

2. Cutuma………………………………………….……………........................31 3. Legea Tarii. Jus Valachicum…………………….…………..........................32

4.Jus..Vala..Jus..Valachicum....în..Tarile..Române………….……………........33 5. Jus Valachicum în afara teritoriilor românesti..…………..............................35 6. Jus Valachicum. Practici juridice…………………………............................36

Tema VI

ÎNCEPUTURILE DREPTULUI FEUDAL ROMÂNESC……….....................37 1. Generalitati privind societatea feudala………………….................................37

2.Organizarea..politico-statala..a..românilor..la..începutul..evului..mediu………38 3.Întemeierea..Tarilor..Românesti..ca..state..centralizate..de..sine..statatoare…..39

a) voievodatul Transilvaniei;b)Tara Româneasca (Muntenia);c) întemeierea Moldovei.

Tema VII

INSTITUTII POLITICO-ADMINISTRATIVE ÎN FEUDALISMUL ROMÂNESC………………………………………………….……....................42

1.Domnia..si..originalitatea………………………………………………............42 - legitimitatea domniei a) alegerea; b) ereditatea; c) asocierea; d) recomandarea

- prerogativele domnesti în evul mediu 2. Sfatul Tarii…………..……………………………………..............................44

3. Dregatoriile………………………………………………...............................45 4. Institutii feudale în Transilvania, secolele XIII-XVII…..................................46

Tema VIII

ASEZAMINTE SI PRACTICI JURIDICE FEUDALE

ROMÂNESTI …………………………………………………….....................49 1. Dreptul penal……………………………………………................................49 2. Dreptul civil………………………………………………..............................49 3. Dreptul de succesiune…………………………………...................................51 4. Proprietatea si dreptul de proprietate………………........................................53

a) proprietatea domneasca; b) proprietatea feudalilor; c) proprietatea bisericeasca; d) proprietatea taranimii libere;

Tema IX

DREPTUL FEUDAL SCRIS LA ROMÂNI…..………..…………................54 1. Semnificatii si particularitati……….…………………….................................54

2. Scrierea slavona si literatura juridica bizantina………......................................54

3. Dreptul scris în limba româna………………………….....................................56

4. Pravilele împaratesti……………………………………...................................57

Tema X

ÎNCEPUTURILE MODERNIZARII DREPTULUI

ROMÂNESC. ……………………………………………………......................58 1. Privire generala. Iluminismul………………………….....................................58 2. Organizarea de stat în Moldova si Tara Româneasca în a doua jumatate

a..sec..XVIII..prima..jumatate..a..sec.XIX…………………………………...................60 a) Domnia; b) Sfatul de Obste; c) Marea Adunare a Tarii; d) Sfatul

Domnesc (Divanul); e) dregatoriile;

Tema XI

ORGANIZAREA JUDECATOREASCA ÎN A DOUA JUMATATE A SEC. .....AL..XVIII-LEA-PRIMA..JUMATATE..A..SEC...AL..XIX-LEA.....................62

1...Initiative..reformatoare-Constantin..Mavrocordat..si..Alexandru Ipsilante..…………........................................................................................................62

2. Organisme judecatoresti……………………..………….................................63

a) judecatorii de judete; b) departamentele civile si departamentul penal; c) Divanul domnesc; d) Instantele speciale. Începuturile justitiei militare.

3. Institutii de drept………………….……………..……….......................................65

a).Dreptul..civil;b)dreptul..comercial;c)dreptul..penal;d)procedura...de judecata;

Tema XII

Regulamentul Organic—moment decisiv în modernizarea dreptului românesc.……….......................................................................................................69

Tema XIII

DREPTUL..ÎN..STATUL..ROMÂN..MODERN..(1859-1919)................................72 1.Înfaptuirea..Unirii..de..la..1859-1862…………………………………….................72 2. Institutii centrale legitime………………………………..........................................73

a) Domnia; b) Parlamentul; c) guvernul; d) Consiliul de stat;

3. Reformele din timpul domniei lui Al. I Cuza………….............................................74

4. Organizarea judecatoreasca…………………………................................................75

a) preambul; b) instantele de judecata. Organizarea si competenta.

5. Opera legislativa a lui Al. I. Cuza…………………...…............................................76

a) codul civil; b) codul comercial; c) dreptul penal; d) dreptul procesual civil; e) dreptul procesual penal; f) legislatia muncii;

Tema XIV

DREPTUL ROMANESC IN PERIOADA 1919-1945.................................................80

1.Generalitati...................................................................................................................80

2.Organizarea de stat a Romaniei interbelice..................................................................80

3.Organizarea judecatoreasca..........................................................................................82

4.Structura organismelor judecatoresti............................................................................82

5.Legislatia.......................................................................................................................84

Introducere

NECESITATEA STUDIERII ISTORIEI DREPTULUI

Nevoia imperioasa de studiere a istoriei dreptului rezulta din faptul ca domeniul în discutie are o îndelungata existenta si o mare importanta culturala si de civilizatie. O profunda si înteleapta judecata asupra dreptului a facut-o marele jurist român Andrei Radulescu (1880 -1959), afirmând ca “puterea judecatoreasca este un element de continuitate în viata unui popor. Se schimba guvernele, se schimba alcatuirea puterii legislative, se modifica ori dispar partidele politice, puterea judecatoreasca ramâne la datorie“.

Dreptul, ca element de constiinta si morala, ocupa un loc esential în viata unui popor. De-a lungul istoriei, acesta (dreptul) s-a manifestat pregnant, contribuind substantial la directionarea faptelor sociale. Raporturile dintre oameni nu pot exista decât pe baza unor reglementari juridice.

Numarându-se printre principalele componente ale stiintelor umaniste, dreptul influenteaza societatea si suporta la rându-i impulsurile acesteia. Dreptul reprezinta o metoda, un mijloc de coordonare a relatiilor sociale, promovând valori receptate de catre societate ca: proprietatea, siguranta juridica, securitatea libertatilor individuale, societatea civila etc. Construindu-si un mecanism adecvat societatii umane, dreptul

opereaza în raport cu evolutia acesteia. Ca si alte stiinte sociale dreptul reprezinta generalizarea experientei umane si influenteaza în mod pozitiv comportamentul membrilor societatii.

Creatia juridica a popoarelor se circumscrie nemijlocit marelui proces cultural

al omenirii, contribuind si depinzând de gradul de civilizatie a fiecarui popor în parte. Totodata, ideile juridice se transmit de la o etapa istorica la alta si se propaga pe arii geografice întinse, determinând adesea, în mod firesc, contaminarea juridica între state. Este un fapt îndeobste cunoscut ca exista arii/zone întinse de cultura si civilizatie juridica, precum exista epoci, stadii, trepte în evolutia culturii si civilizatiei juridice.

La aparitia statului ca fenomen social-politic un rol determinant l-a avut dreptul. Generalizarea nevoii de guvernare a normelor de drept, deja în functiune, a impus masuri de implementare si respectare a acestora, chiar în conditiile în care comunitatea respecta de buna voie anume norme de drept. Istoricul A. D. Xenopol arata ca “împartirea dreptatii este elementul cel dintâi care uneste pe oameni în societate si deci puterea zamislitoare a vietii de stat”.

Numarându-se între principalele componente ale stiintelor juridice, istoria dreptului studiaza legile existentei si dezvoltarii statului, institutiilor juridice si politice, formele lor concrete de manifestare, corelatia cu alte componente ale sistemului social. Dintre toate disciplinele socio-umane, relatia drept-istorie este cea mai directa si mai strânsa. Istoria dreptului si istoria generala se regasesc adesea în aceleasi momente ale trecutului. Pentru cunoasterea sistemelor de drept, juristului îi sunt foarte utile concluziile istoricului, asa cum si istoricul studiaza cu grija si interes documentele juridice. Marele învatat A. D. Xenopol, care s-a preocupat si de teoria dreptului, arata între altele: ”îmi fusera una din cele mai bune pregatiri pentru tratarea istoriei”. Întrebându-se retoric despre framântarile popoarelor, istoricul român raspundea ca acestea erau nazuinta lor de a realiza ideea dreptului si de a apara aceasta idee.

Xenopol exclude factorul politic, pe care însa îl adaugam noi, si anume acela ca în timp ce unele popoare au nadajduit si mai nadajduiesc în forta dreptului, altele dimpotriva au uzat si mai uzeaza de dreptul fortei,

atât în relatiile dintre state, cât si în cele dintre clasele sociale sau interumane .

În dimensiunea sa istorica dreptul sintetizeaza cerinte reale ale vietii umane si oglindeste starea moravurilor sociale, pe etape si zone geografice. Cunoasterea reglementarilor si a formelor de drept, într-o etapa data, constituie un document valoros pentru istorie. În acelasi timp, pentru juristi, cunoasterea sensului evenimentelor trecute este deosebit de importanta, întrucât dreptul ca institutie si disciplina a aparut în anumite conditii istorice, creatoare de norme legiuitoare.

Ca orice alta disciplina importanta care se preda în învatamântul superior, Istoria dreptului românesc constituie un mijloc important prin care viitorii juristi iau act de semnificatia majora a profesiei spre care se îndreapta. Ei trebuie sa stie ca omenirea, de când s-a trezit la civilizatie, a cautat si a inventat dreptul ca mijloc de convietuire. Odata descoperit, elementul drept nu a mai putut fi abandonat, dimpotriva, a fost cultivat pâna la forma de exprimare stiintifica. Dreptul a însotit si va însoti societatea omeneasca atât timp cât aceasta va exista.

Studiind în mod obiectiv si pe baze stiintifice Istoria dreptului românesc, o prima rezultanta ar fi aceea ca generatiile actuale si viitoare vor putea evalua gradul de dezvoltare a suprastructurii societatii românesti în momentele ei importante, precum si

modul cum a evoluat dreptul la români; de asemenea, se urmareste cunoasterea contributiei românilor la cultura juridica universala. Astfel, ei vor putea aprecia felul în care poporul român a valorificat normele de drept împrumutate de la alte popoare cu care a venit în contact, asa precum au stiut sa pastreze cu sfintenie traditiile autohtone.

Totodata, stiinta dreptului, printr-o exprimare istorica, initiaza pe studenti cu notiunile de baza ale domeniului juridic, îi familiarizeaza cu problematica altor discipline de drept pe care le întâlnesc în anii superiori; le structureaza gândirea pe probleme adecvate de drept, punându-se astfel bazele unei culturi juridice, pe care ei au datoria sa o ridice la rangul de profesie si virtute. Suntem nevoiti sa observam ca din liceu se vine cu o slaba cultura juridica, daca nu cumva absenta în totalitate . Manualele de istorie nu acorda câtusi de putin spatiu problemelor de istoria dreptului ca facând parte din istoria culturii si civilizatiei românilor. Ca urmare, nici cadrele didactice nu manifesta preocupare în a raspândi cultura juridica prin istoria ei atât de interesanta si utila pentru instructie .

Rezumând asupra importantei studierii istoriei dreptului românesc, se impune retinerea câtorva trasaturi: dreptul constituie o componenta a culturii si civilizatiei poporului român; elementele de drept au definit pe stramosii românilor, geto-dacii fata de alte etnii din antichitate, ca si mai târziu. Aceleasi elemente de drept au sprijinit procesul de romanizare a dacilor si de etnogeneza a poporului român; românii au contribuit cu valori ale creatiei proprii la patrimoniul universal al dreptului; scoala româneasca de drept constituita în a doua jumatate a sec. XIX-lea, se va impune, în continuare, pâna în zilele noastre cu valori apreciabile pe plan international. Asemenea acumulari valoroase vor trebui sa constituie un îndemn pentru viitorii lucratori în domeniul dreptului, precum si pentru toti cei care concura la temeinicia justitiei în spatiul românesc; dreptul constituie o valoroasa institutie de educatie cetateneasca si morala.

Mai precizam ca, în demersul nostru, s-a avut în vedere o lucrare alcatuita pe principiul alternativ. În volumul de fata, prin caracterul lui sintetic s-a urmarit o problematizare care sa asigure necesarul pregatirii studentilor de la facultatile de drept. Multe alte probleme interesante din Istoria dreptului românesc au fost omise cu buna stiinta, din lipsa de spatiu, dar si din cauza capitolului de timp restrâns al studentilor. Nu în ultimul rând s-a tinut cont si de faptul ca aceasta disciplina se preda într-un singur semestru. Largirea orizontului de cunostinte în domeniul istoriei dreptului românesc se poate face pe baza recomandarilor bibliografice de la sfârsitul manualului, în cadrul studiului individual.

TEMA I

DREPTUL ÎN SOCIETATEA GETO-DACÃ PREMERGATOARE STATULUI CENTRALIZAT

1. Identitatea geto-dacilor Desprinsi din marele neam al tracilor, geto-dacii s-au afirmat ca popor de sine

statator în prima jumatate a mileniului I î.e.n.. Despre vechimea românilor, Nicolae Iorga afirma ca au o istorie de patru ori milenara. Savantul român avea în vedere

obârsia românilor din etnicul dacic romanizat, precum si faptul ca geto-dacii erau la rândul lor descendenti si contemporani cu tracii.

Este bine stiut ca marele neam al tracilor a constituit o realitate etno-culturala în

mileniul al III-lea î.e.n.. Aceasta civilizatie, corespunzatoare în plan material cu faimoasa cultura a bronzului, cuprindea spatiul dintre Carpatii Padurosi si Podisul Boemiei (în nord-vest), pâna la varsarea Bugului în Marea Neagra în est, si de la Marea Egee în sud pâna la izvoarele Nistrului - în nord. Despre traci, istoricul Herodot a lasat marturia potrivit careia, neamul tracilor era cel mai numeros dupa inzi. Tracii alcatuiau, în mileniul II î.e.n., un popor cu o cultura si civilizatie distincte:

limba proprie si teritoriu stabil, ocupând în istoria antica un loc de necontestat.

Din acest mare neam al tracilor s-a desprins, începând cu anul 1000 î.e.n., ramura de nord a acestora, intrând în istorie cu numele de geti la început (cum îi numeau grecii), apoi si de daci (cum le-au zis romanii). Istoria îi consemneaza pe geto-daci, începând cu secolele VIII-VII î.e.n., având ca „granita” de sud povârnisul nordic al muntilor Haemus (Balcani), restul granitelor din vest, nord si est ramânând aceleasi, mentionate mai sus, la traci.

Viata economica si politica a geto-dacilor era temeinic conturata în prima jumatate a mileniului I î.e.n., când în spatiul dacic au aparut colonistii greci. Stabilirea comerciantilor greci, începând cu sfârsitul secolului al VIII–lea – începutul celui de-al VII-lea î.e.n., în teritoriul dacic s-a facut cu consimtamântul localnicilor în scopul de a-si extinde sfera lor comerciala. Noii veniti au gasit aici o buna piata de desfacere a produselor lor scumpe (ceramica, ulei de masline, arme, pânzeturi etc), ceea ce pune în evidenta potentialul economic si rafinamentul clasei „nobiliare” dacice si al armatei. Totodata, si dacii ofereau spre schimb (cumparare) produse la fel de importante (grâu, animale, miere de albine, ceara, sare etc).

Activitatea economica intensa era însotita de una politica si de stat pe masura. O prima mentiune scrisa si cunoscuta de posteritate este însemnarea lui Herodot din anul 514 î.e.n. Istoricul grec constata existenta unei armate getice care s-a opus cu „armele” invadatorului persan. „Popoarele de la sud de Haemus s-au supus fara lupta

– scrie Herodot-, numai getii s-au opus cu armele”, acestia din urma fiind înfrânti „chiar daca erau ei cei mai viteji si mai drepti dintre traci”. Remarcam în acest caz organizarea politica si militara a getilor, dar si modul lor de a fi: drepti (judecau cu dreptate) si viteji. Istoriografia româneasca sustine ca „în perioada ce începe în secolul al VI-lea î.e.n. – ultima etapa din procesul de destramare a comunitatilor gentilice, geto-dacii traiau organizati în triburi între care existau legaturi strânse ce mergeau uneori pâna 14”.

Pâna la anul 335 î.e.n. stirile scrise despre geto-daci sunt mai sarace, nu însa si cele arheologice care ofera date foarte bogate. Scriitorii antici Arrian si Strabon, descriu expeditia lui Alexandru Macedon la nord de Dunare, în anul 335 î.e.n., unde au constatat existenta unei formatiuni politice dacice, care dispunea de armata (circa 10 000 de soldati-pedestri si 4000 de calareti). Ostasii regelui macedonean au pradat asezarea întarita din care se retrasesera dacii. De retinut deci, existenta unei organizatii statale de dimensiuni apreciabile, al carei teritoriu era sigur la nord de Dunare, însa nelocalizat cu exactitate.

Istoricii Diodor din Sicilia, Polyainos, precum si geograful Pausanis au scris pe larg despre agresiunea regelui macedonean Lysimachos asupra regatului dacic condus

de Dromichaites. Conflictul militar, derulat cu aproximatie între anii 300-292 î.e.n. s-a soldat cu victoria categorica a getilor, asupra armatei traco-macedonene. Deci, retinem existenta unei alte formatiuni politice getice condusa de o capetenie fata de care nu trebuie sa avem retinere în a-l considera rege pe acel victorios Dromichaites.

În jurul anului 200 î.e.n. o alta capetenie dacica apare în conflictul cu bastarnii în zona Moldovei, conflict descris de istoricul Iustinus. Pompeius Trogus scrie despre cresterea puterii politice a dacilor în vremea lui Rubobostes (premergator statului dac centralizat), ce domnea într-o regiune din Transilvania. Exemplele sunt numeroase, mai ales cele arheologice, la fel de doveditoare ca si cele scrise, privind organizarea politica a geto-dacilor în secolele de dinaintea constituirii statului dac centralizat condus de Burebista.

În secolele IV-II î.e.n. geto-dacii erau o etnie sedentara (care nu a cunoscut migratia) numeroasa, raspândita, dupa cum dovedesc marturiile arheologice, proportional pe întreg teritoriul dacic. Ei au cunoscut o dezvoltare economica remarcabila, practicând agricultura, cunoscând arta constructiilor si a prelucrarii fierului. Geto-dacii erau temeinic organizati din punct de vedere militar, erau uniti printr-o religie puternica si nazuiau spre suprematie politica în regiune.

În secolul al IV-lea î.e.n. existau deja puternice formatiuni militare, precum si numeroase cetati de aparare sub conducerea unor regi zonali. Corespunzator dezvoltarii economice si social-religioase geto-dacii se aflau spre sfârsitul mileniului I î.e.n., în stadiul uniunilor de triburi bazate pe democratia militara. În secolele III-II î.e.n., autoritatea regilor a crescut necontenit dar si ideea de unificare a luat amploare, fapt care se va concretiza la începutul secolului I din ultimul mileniu dinainte de Era Crestina (era noastra).

2. Norme de drept la geto-daci (premergator statului centralizat).

Paralel cu închegarea unor formatiuni politice timpurii, când rolul comunitatii era înca puternic, relatiile sociale la geto-daci erau reglementate prin norme de conduita, respectate de buna voie de catre întreaga comunitate. Dreptatea o facea comunitatea, nu „instanta”. Treptat, pe masura maturizarii societatii dacice, au aparut norme noi, impuse, care se împleteau cu cele vechi.

Odata cu destramarea spiritului de obste gentilica si aparitia proprietatii private, societatea s-a structurat pe clase: clasa avuta, clasa mai putin avuta si saracimea. Acest fapt va impune cautarea/gasirea de noi modalitati pentru rezolvarea unor conflicte aparute odata cu clasele sociale.

Pericolul frecvent provocat de populatiile migratoare-razboinice, pe de o parte, conflictele inter-triburi, pe de alta, a directionat societatea dacica catre o organizare bazata pe norme mai temeinice de convietuire, cum ar fi: organizarea prestatala, constituirea de detasamente militare, impunerea unor reguli de conduita sociala obligatorii pentru toti.

Aparitia proprietatii private si consolidarea acesteia a scos în evidenta nevoia unor masuri de combatere a faptelor antisociale, în primul rând furtul (resimtit mai puternic în noua situatie a existentei proprietatii private) care constituia o încalcare deosebit de grava a normelor de convietuire la geto-daci.

Înca din aceasta perioada a democratiei militare s-au conturat viitoarele institutii de drept, cum sunt: familia, proprietatea, normele de comert etc. În aceasta privinta

pot fi date ca exemple urmatoarele situatii:

a) Familia: era constituita pe principiul monogamiei, spre deosebire de vechii

traci, care practicau poligamia. Se afirma faptul ca geto-dacii aparau cu strasnicie familia monogama (pereche). În conditiile afirmarii familiei patriarhale, femeile aveau o situatie sociala inferioara celei a barbatilor, fara însa a se ajunge la umilinta. Exista un ceremonial al casatoriei, potrivit caruia mirele cumpara mireasa de la parintii acesteia pe un pret simbolic. Mireasa trebuia sa aiba dota (zestre) din partea parintilor. În mod obligatoriu, femeia lua numele barbatului pe care trebuia sa-l poarte cu cinste. Din relatarile lui Horatiu (poet latin) rezulta faptul ca familia geto-daca era patriliniara si patrilocala, adica: descendenta se stabilea dupa tata, respectiv sotia trebuia sa locuiasca la barbat, sa urmeze barbatul. În privinta copiilor, acestia ramâneau la tata în caz ca mama deceda.

Un fapt real, legat de familie dar si de normele de drept existente la geto-daci, este acela petrecut pe la anul 200 î.e.n. Oroles, conducatorul unei formatiuni politice gete de prin partile Moldovei (la est de Carpati), în urma unei înfrângeri suferita de armata sa în fata bastarnilor, si-a pedepsit luptatorii într-un mod foarte original si anume: ostenii geti înfrânti au fost pedepsiti sa devina slugi sotiilor lor pâna la rascumparare, printr-o victorie asupra bastarnilor. Pedeapsa era destul de umilitoare pentru geti, dovada a unor puternice înradacinari a normelor de drept. Getii lui Oroles si-au rascumparat greseala prin victoria obtinuta într-o noua lupta cu bastarnii, recapatându-si astfel demnitatea de barbati.

Existenta numelor personale pentru identificarea membrilor comunitatii confirma faptul ca societatea dacica prestatala era bine definita. Nume ca Dromichaites, Zalmodegikos, Oroles, Rubobostes, Dapix, s.a. dau substanta la ceea ce se va numi patronime.

Un alt aspect al normelor de drept familiale este acela al mostenirii. Herodot furnizeaza stirea potrivit careia fiii aveau dreptul la mostenirea parintilor. Ei puteau cere de la acestia partea ce li se cuvenea din proprietatea parinteasca. Faptul pune în evidenta temeinicia pe care era cladita familia geto-daca. Stirea are importanta si prin aceea ca Herodot a trait în perioada de sfârsit a secolului VI – începutul secolului V î.e.n., iar informatiile oferite de el certifica vechimea unor institutii de drept la poporul român, prin stramosii sai directi, geto-dacii.

Privitor tot la dreptul de mostenire la geto-daci, lucrari de specialitate observa faptul ca existenta proprietatii private si a familiei monogame presupunea un sistem succesoral riguros menit sa asigure continuitatea patrimoniului familiei de catre urmasii acesteia. Averea ramânea în cadrul aceleiasi familii, cu posibilitatea de a o mari prin casatorii, prin adaugirea bunurilor dotale ale miresei.

De remarcat este si faptul ca puterea juridica a persoanelor, ca si a familiilor lor era diferita în raport de pozitia lor sociala. „Nobilimea se bucura de toate privilegiile civile si politice, în timp ce marea masa a producatorilor de bunuri avea rezervata o capacitate juridica restrânsa, cum de altfel se întâmpla si la alte popoare”. Strabon confirma faptul ca de pe vremea lui Zamolxis (sec VI-V î.e.n.) „societatea geto-daca cunostea deosebirea dintre capetenii si poporul de rând”.

b) Proprietatea rezulta si din datele mentionate mai sus la dreptul familiei, dar si din alte marturii. Proprietatea s-a constituit în procesul consolidarii formatiunilor politice prestatale. Scriitorii antici Dio Crisostomos, Dio Cassius, si mai târziu

Iordanes, descriu în operele lor existenta claselor la geto-daci, numindu-i pe cei bogati tarabostes sau pileati si pe oamenii de rând comati sau capilati.

Lucru firesc si doveditor, oamenii de conducere si preotimea erau selectati din

rândul celor avuti. Mentiunea lui Strabon, potrivit careia pe vremea lui Zamolxis societatea geto-daca cunostea deosebirea dintre capetenii si poporul de rând, constituie o confirmare în plus a vechimii existentei claselor, implicit a proprietatii private.

Dupa stabilirea colonistilor greci pe tarmul nordic si vestic al Pontului Euxin, în

lumea dacica s-a conturat o categorie economico-sociala noua, aceea a negustorilor, consolidând spiritul de proprietate privata.

O alta forma de proprietate la geto-daci a fost obstea (stapânirea în comun a pamântului) care functiona în paralel cu latifundiile private. Este vorba despre obstile teritoriale, constituite din tarani liberi care stapâneau în comun pamântul pe care-l lucrau si de pe care culegeau roadele potrivit cu lotul ce îl aveau în stapânire sau pentru folosinta.

Din datele istorice existente rezulta ca geto-dacii aveau respect fata de proprietate, fie ea privata sau obsteasca. Dupa cum se va vedea în continuare, proprietatea era ocrotita prin norme de drept.

c) Comertul

la geto-daci s-a manifestat de timpuriu, constituind o componenta esentiala a economicului. Totodata, activitatea comerciala a cunoscut reglementari si forme juridice dintre cele mai interesante.

În sustinerea unor teorii privind practica si evolutia comertului la geto-daci, marturiile istoriei sunt mai putin generoase. Totusi, se poate estima ca una dintre formele de comert a fost „trocul”, schimbul direct, marfa contra marfa. O astfel de piata cunoscuta în plan universal, nu se putea sa nu fie practicata si de geto-daci. Mai sigur se stie spre exemplu, potrivit marturiei lui Pompeius Mela, ca învoielile dintre parti la acesti înaintasi ai românilor, îmbracau forma juramântului însotit de un anume ceremonial: partile turnau vin într-o cupa în care amestecau câteva picaturi din sângele lor iar dupa ce înmuiau în acel amestec sagetile, sabia si celelalte arme, consumau continutul cupei. Astfel întelegerea era încheiata.

De asemenea, exista consemnari ce sustin ca oamenii liberi care aveau datorii si nu le puteau onora, deveneau sclavi, în virtutea unui obicei pe care, se banuie ca geto-dacii l-au împrumutat (preluat) de la greci. Desi societatea dacica nu a cunoscut sclavajul institutionalizat, existau anumite manifestari sporadice, într-un cadru cu totul particular. Se regaseste si în aceasta situatie o norma de drept.

Stabilirea colonistilor greci pe tarmul dacic al Pontului Euxin, precum si

aparitia monedei

la geto-daci, începând cu secolul al IV-lea î.e.n., presupune existenta unor norme (reguli) comerciale mai exacte si mai cuprinzatoare, cum sunt contractele (întelegerile) de vânzare-cumparare, siguranta cailor comerciale, depozitare de marfuri, etc. Asa spre exemplu, se stie despre paza depozitelor cu marfuri din „porturile” Tomis, Callatis, Apollonia, Olbia s.a., paza ce era asigurata de geto-daci, fiindca acestea se aflau pe teritoriul lor. Cu siguranta, între parti erau încheiate anumite contracte cu caracter juridic. Nerespectarea acestora putea atrage urmari penale sau civile.

Tot în cadrul acestor obligatii contractuale intra si tributul platit de cetatile pontice unor capetenii geto-dacice ca Zalmodegikos, apoi marelui rege Burebista. Din acest aspect se desprinde si faptul ca autoritatile geto-dacice aveau anumite drepturi, o

anume autoritate asupra colonistilor greci, cei dintâi fiind suverani în statele lor. Catre sfârsitul mileniului I î.e.n. s-a înregistrat o intensificare a raporturilor

comerciale, interne si externe, constatându-se existenta unor manifestari adecvate si integrate normelor juridice ale timpului.

d) Armata a constituit si ea o proba a vietii organizate, potrivit unor norme riguroase ce functionau în societatea dacica, norme generale ce trebuiau respectate de buna voie sau ca rezultat al unor masuri de constrângere. Datoria de a merge la razboi si de a lupta cu abnegatie pentru apararea tarii constituia fara dubii una din normele juridice cele mai râspândite si mai autoritare. Exemplul oferit de Oroles de a pedepsi pe luptatorii sai pentru ca au fost înfrânti constituie o dovada revelatoare a disciplinei militare ce trebuia respectata, nu batjocorita. Deducem de aici ca regulile militare erau stricte nu numai în caz de razboi, dar si în alte cazuri cum era paza cetatilor.

Existenta razboaielor, consemnate de marturiile antichitatii, presupunea, fara tagada, si exercitarea unor norme cu caracter judiciar (s-a vorbit mai sus despre îndatorirea membrilor comunitatilor de a merge la razboi atunci când tara era în pericol si despre sanctionarea tradarii). Functionau norme de drept privind captivii, împartirea prazii de razboi, si altele. Toate acestea presupun existenta unor reguli sau norme juridice constante, nu ocazionale. Când plecau la razboi, geto-dacii jurau sa nu se întoarca la familii decât dupa ce vor învinge pe dusman.

e) Norme în relatiile cu alte populatii (state). Geto-dacii s-au evidentiat si în cazul raporturilor cu alte state sau populatii. Toate întelegerile pe care dacii le-au încheiat cu vecinii releva existenta unor norme pe baza carora se convenea asupra aliantei, pacii sau razboiului. Avem în vedere întelegerile (tratativele) cu traco-macedonenii lui Lysimachos, cu grecii colonisti, cu romanii mai târziu; aliantele razboinice sau comerciale etc.

Edificatoare ramâne întelepciunea politico-diplomatica dovedita de Dromichaites, în raporturile cu Lysimachos, regele macedonean, când dupa mai multe victorii militare ale dacilor asupra acestuia din urma, Dromichaites a organizat ospete dedicate învinsilor pentru a le dovedi omenia si civilizatia superioara a geto-dacilor. Dromichaites pornea de la ideea ca o alianta pasnica este de preferat confruntarilor militare. În acelasi spirit de întelepciune Dromichaites a initiat si aliante

patrimoniale: casatorii între cele doua case princiare.

Istoricii Diodor din Sicilia si Polyainos, ca si geograful Pausanios au scris despre conflictul dintre Lysimachos si Dromichaites (300-292 î.e.n.). Acest conflict s-a soldat cu înfrângerea armatei macedonene invadatoare în spatiul dacic. Armata traco-macedoneana a devenit prizoniera, urmând sa aiba o soarta tragica. Potrivit traditiei getice, cei ce si-au expus viata în lupta erau în drept sa decida în toate privintele, cu atât mai mult în acele conditii de victorie. Ei cereau ca prizonierii, în frunte cu regele si capeteniile lor sa fie ucisi. Dromichaites i-a convins însa pe ai sai ca e mai bine sa le crute viata si sa fie eliberati, întrucât agresorii macedoneni vor întelege sa nu mai vina cu razboi

asupra getilor. Fata de forta argumentelor lui Dromichaites, getii constituiti în adunarea poporului înarmat, au renuntat la dreptul de a-l pedepsi pe Lysimachos si ai lui, acestia fiind eliberati. Întâmplarea nu are precedent si este socotita ca o contributie dacica la crearea si fundamentarea unei noi norme de drept.

Bunele raporturi cu colonistii greci vreme de mai multe secole, constituie un exemplu de gândire juridica la geto-daci în raport cu alte state sau populatii. Aceiasi

geto-daci, animati de sentimente pasnice si de conlucrare cu populatiile (popoarele) vecine, au actionat cu asprime atunci când populatii migratoare sau state vecine au atentat la libertatea si demnitatea lor.

Se poate conchide asadar ca în perioada democratiei militare existau norme de drept proprii (cutume) ale geto-dacilor privitoare la raporturile externe. Cu privire la asemenea obiceiuri ale geto-dacilor unii istorici ai antichitatii (Iordanes, Athenaios, s.a.) pomenesc de practici ale getilor în domeniul reglementarii relatiilor externe. Reglementarea unor astfel de relatii aparute în epoca democratiei militare sub forma obiceiurilor nejuridice si deci nesanctionate de cineva anume, de un for superior, au capatat cu timpul sanctiune juridica, în conditiile constituirii statului dac centralizat.

f) Religia era cel mai direct legata de manifestarile a diferite forme „legislative” la geto-daci. Practicile religioase foarte vechi si ele s-au împletit cu cele juridice, adesea confundându-se. Multa vreme în istoria antica, mai marele religios (marele preot) era si judecator suprem, omul dreptatii. Totodata, multe norme religioase au constituit în acelasi timp si norme de drept. În perioada democratiei militare la geto-daci (secolele VII-I) factorul religios a jucat un rol deosebit de important în viata sociala si politica.

Reformatorul Zamolxis, carturar si mare preot get1, zeificat de geti, a luat parte la conducerea treburilor obstesti (Platon, Charmides, 156). În acelasi mod se pronunta si Eustatiu care afirma ca Zamolxis lua parte împreuna cu regele la conducerea tarii. Un alt scriitor al antichitatii, Diodor din Sicilia, oferind aceleasi date, adauga faptul ca: „reformatorul Zamolxis a dat getilor legi care i-au fost inspirate de zei”. Nu rezulta despre ce legi este vorba, dar se poate deduce ca referirea are în vedere norme religioase, nu lipsite de nuante ale dreptului laic.

Referindu-se la religia geto-dacilor, autorul lucrarii „Istoria Religiilor”2, prof. dr. Emilian Vasilescu scrie urmatoarele: „Pe lânga împlinirea cultului, preotii geto-daci aveau însusirea de judecatori ai poporului. Ei erau, de asemenea, medici, erau folositi ca soli pentru încheierea tratatelor sau pentru mijlocirea pacii. În astfel de împrejurari ei obisnuiau sa cânte mai întâi din chitare. Se istoriseste cum preotii geto-daci au intervenit în lupta geto-dacilor cu Filip, regele Macedoniei, întâmpinându-l (339 î.e.n.) îmbracati în vesminte albe, cu harpele în mâini si cântând imnuri în cinstea divinitatilor protectoare ale poporului. Macedonenii, tulburati, au facut pace si s-au înapoiat acasa”. Cultul lui Zamolxis a avut o contributie determinanta în procesul de închegare a uniunilor de triburi geto-dace, asa cum mai târziu, aceeasi religie, prin Marele preot Deceneu si preotimea din subordine a contribuit

în mod direct la faurirea statului dac centralizat, condus de Burebista. Prin înlaturarea divinitatilor gentilice si introducerea unui cult comun, cel al lui Zamolxis, s-a ajuns la consolidarea autoritatii regale, ca expresie a vointei divine si a normelor de drept, a legilor.

Din cele enuntate pâna aici, se pot desprinde câteva consideratiuni certe privind existenta si functionarea de norme legiuitoare la geto-daci în perioada de dinaintea

1 Herodot (484-426), spune despre Zamolxis ca era un pamântean de-al getilor, devenit carturar dupa peregrinarile lui

prin Egipt si Grecia. Reîntors între ai sai, i-a învatat morala religioasa, medicina si norme de comportament social.

2 Emilian Vasilescu, Istoria Religiilor, Editura Institutului Biblic al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1982, p. 324

constituirii statului dac centralizat, de sub conducerea lui Burebista, spre exemplu: existenta formatiunilor politico-statale amintite, a conducatorilor acestora; functionarea unor organisme de decizie, cum erau adunarea luptatorilor sau institutia “oameni buni si batrâni”, existenta armatei, religiei si diplomatiei, toate având la baza norme de drept cutumiar care le asigura buna functionare.

TEMA II

DREPTUL IN VREMEA LUI BUREBISTA SI A URMASILOR ACESTUIA PANA LA CUCERIREA ROMANA IN DACIA

a) Formarea statului dac centralizat sub conducerea lui Burebista Rezultat al maturizarii societatii dacice, unirea tuturor formatiunilor politice

existente într-un singur stat centralizat a constituit apogeul evolutiei dacilor din mai multe puncte de vedere: economic, militar, religios, al constiintei politice si al dreptului. De altfel, la începutul secolului I î.e.n. societatea dacica era unita prin taria etnicului ce o întruchipa, prin religie, cultura, lingvistica, viata economica.

Statul dac centralizat s-a constituit în jurul anului 80 î.e.n. sub conducerea regelui Burebista si a marelui preot Deceneu, prin unificarea tuturor formatiunilor (regatelor) locale, fara exceptie. Importanta acestui moment a fost deosebita prin aceea ca si politicul se alinia spiritului unitar ce functiona deja în celelalte domenii.

Legitatea centralizarii politice a dacilor a fost confirmata de ascensiunea rapida a acestora în directia dezvoltarii tuturor domeniilor enuntate. În noile conditii, atât economicul, cât si politicul, religia, armata, politica externa, justitia, într-un cuvânt societatea dacica a cunoscut noi trepte de afirmare sub ocrotirea puternicului stat centralizat.

Statul creat sub conducerea lui Burebista a avut un larg ecou în lumea antica. Evenimentul a fost remarcat cu respect si îngrijorare de cronicarii contemporani si de catre oamenii politici. Strabon (58 î.e.n.–25 e.n.), istoric si geograf contemporan cu acel eveniment, scria: „Burebista, getul, luând conducerea poporului sau, a ridicat pe oamenii acestia...si i-a îndreptat prin abstinenta, sobrietate si ascultare de porunci, asa încât, în câtiva ani a întemeiat o mare stapânire”. De asemenea, potrivit inscriptiei de pe monumentul ridicat de autoritatile orasului Dyonisopolis concitadinului lor Acornion, fost ambasador pe lânga Burebista, rezulta ca acesta din urma (Burebista) era „cel dintâi si cel mai mare rege din Tracia…”.

Un important element în definirea unui stat, atunci, precum si în zilele noastre, îl constituie teritoriul. În procesul de realizare a statului, teritoriul pe care se formeaza acesta (statul) leaga pe individ de noua structura politico-statala, îi insufla siguranta si

demnitate; individul devine o componenta organica a comunitatii statale. Dacia lui Burebista s-a circumscris acestui proces. Iata care era întindirea acelui stat: spre apus atingea Cadrilaterul Boem–Dunarea de mijloc si Moravia; spre nord se marginea cu Carpatii Padurosi si izvoarele Nistrului; spre rasarit cu Bugul si tarmul nordic al Marii Negre, iar spre miazazi granita statului condus de Burebista atingea lantul muntilor Haemus (Balcani).

b) Administratia si esenta politica a statului dac centralizat

Unificarea a impus noi forme de organizare structurala. Întinderea mare a noului stat a determinat si o organizare temeinica în plan central. Astfel, în fruntea statului se afla regele acceptat de nobilime, între care conducatorii locali au avut un rol decisiv în recunoasterea lui Burebista ca unicul conducator al statului. Izvoarele istorice pastrate nu mentioneaza cum arata Curtea regala a dacilor, dar se poate deduce, fara teama de a gresi, ca o seama de conducatori locali au capatat atributii centrale. Domenii ca agricultura, finantele statului (impozitele), administratia, armata, biserica, justitia aveau conducator la nivel central. Exista certitudinea în ceea ce priveste functia de vicerege, detinuta de marele preot Deceneu, care era si conducatorul bisericii.

De asemenea, nu exista date în ceea ce priveste administratia locala. Si în acest caz trebuie sa recurgem la ipoteze. Este de presupus ca fostele regate sau formatiuni politico-statale, destul de numeroase de altfel, au devenit unitati administrative locale, subordonate centrului, si care se conformau unor norme impuse de acesta.

Dupa moartea lui Burebista, în anul 44 î.e.n., conducerea statului dac a ramas în seama lui Deceneu, viceregele de pâna atunci. Nu se stie cât a domnit acesta, cum a facut-o si în ce an a murit. Se constata doar faptul ca dupa disparitia si a lui Deceneu statul dac centralizat s-a dezmembrat din punct de vedere politic în patru, apoi în cinci mari formatiuni politico-statale.S-a pastrat însa intact etnicul si spiritul dacic, s-a mentinut religia ca element de unitate, viata economica, normele de drept, traditiile etc.

Unitatea statal-politica a dacilor se va reface în a doua jumatate a secolului I î.e.n. sub conducerea lui Decebal, a carui domnie începe cu anul 87 e.n.. Este posibil ca la venirea în fruntea statului dac Decebal sa fi gasit unitatea refacuta de catre înaintasii sai, deoarece marturiile vremii mentioneaza câteva personalitati bine conturate si anume: regii Comosicus, Scorilo, Durpaneus.

Domnia lui Decebal a început sub auspicii nu prea bune pentru Dacia, deoarece ascensiunea militara romana în Balcani si centrul Europei a afectat teritorial statul dac. Decebal nu va mai stapâni Dacia din vremea lui Burebista, ci o Dacie mult restrânsa si cu armatele romane la granita, pe o întindere din Maramures pâna la varsarea Dunarii în Marea Neagra. Romanii, profitând de dezmembrarea dacilor, au ocupat teritoriile acestora de pe malul drept al Dunarii si Panonia. În aceste conditii de puternica presiune romana, dacii vor fi nevoiti sa poarte aprige razboaie de aparare, razboaie care s-au sfârsit cu prabusirea statului dac si cu sinuciderea regelui Decebal. Urmarea a fost cucerirea romana în Dacia si schimbarea destinului istoric al dacilor, care au acceptat romanizarea, nu însa si cucerirea sau stapânirea romana.

c) Viata economica

În epoca lui Burebista poporul dac a cunoscut cele mai mari realizari

economice; s-a dezvoltat considerabil agricultura, capatând forme de organizare si productie superioare; mineritul si metalurgia au o luat amploare fara precedent. Calitatea si diversitatea uneltelor din metale, realizate de catre mesterii daci, atesta existenta unor profesii si a mestesugurilor care erau foarte raspândite. Toate acestea pun în evidenta o multime de activitati economice. Asa se explica existenta unor functii centrale privind agricultura, circulatia monedei unice, intensele schimburi comerciale cu grecii si romanii, precum si cu populatii

din preajma dacilor. Cea mai ilustrativa si importanta activitate a fost aceea din domeniul constructiilor. Începând cu perioada domniei lui Burebista, dar si dupa aceea, cu deosebire în vremea lui Decebal (87-106 e.n.) s-au realizat numeroase si importante constructii (edificii) din piatra. Majoritatea lor aveau caracter militar de aparare. Tot în acea perioada au fost înaltate si edificii de cult, unde aveau loc ceremoniile religioase ale dacilor. Asemenea realizari releva existenta unei economii puternice si temeinic organizata normativ.

În economie se regaseste si dreptul comercial, care exprima mai clar existenta unor reguli „legislative”.Intensificarea schimburilor de produse atât în plan intern, cât si cu alte state, a impus folosirea monedei unice, nu tribale.În Dacia lui Burebista, ca moneda unica, era folosit denarul roman, care avea o circulatie aproape universala. În astfel de situatii s-au impus si norme juridice adecvate, care sa asigure buna functionare a acestui domeniu.Spre exemplu,dacii foloseau juramântul ca mijloc principal de garantie. Potrivit aceleiasi norme juridice, statul dac trebuia sa dea garantii comerciantilor, sa le asigure locuri de depozitare a marfurilor etc.

d) Institutii de drept. Legislatia statului dac centralizat.

În aceasta perioada începe sa se impuna legea ca forma superioara obiceiului (cutumei). Legea este socotita cel de-al doilea izvor al dreptului3. La început, legea a aparut ca o simpla înregistrare oficiala a obiceiurilor juridice, cu timpul însa, aceasta s-a transformat în depozitarul unor reguli noi si a unor norme mai complete, impuse de evolutia societatii.

Iordanes mentioneaza caracterul religios al legilor la daci. Fapt explicabil, întrucât la vechile popoare aceeasi persoana avea puteri religioase cumulate cu cele statal-juridice. Institutia juridica se regaseste asadar, în biserica, religia fiind acea institutie care patrona, cu puterea ei de convingere, dreptul dacic.

Lucrari de specialitate apreciaza faptul ca dreptul cutumiar geto-dac a avut o sfera

larga de aplicare în perioada premergatoare statului dac centralizat. Numarul mare de formatiuni politice din secolele IV-II î.e.n. confirma aceasta extindere prestatala pe întreg spatiul dacic. Multe din aceste norme de drept, create sau existente în perioada prestatala s-au pastrat si în vremea lui Burebista, ceea ce dovedeste trainicia lor. Însasi constituirea de formatiuni statale, din ce în ce mai mari, fac dovada maturizarii societatii dacice, implicit existenta de „asezaminte” cutumiare.

O organizare politica nu poate fi conceputa fara existenta unor norme de drept. Acest fapt aduce în discutie un alt aspect, asupra caruia nu vom insista aici, si anume acela ca normele juridice au premers întotdeauna momentului de constituire statala. Se

3 Primul fiind obiceiul sau cutuma.

poate sustine asadar, ca procesul de realizare a formatiunilor politico-statale au beneficiat de existenta normelor de drept. Altfel spus, dreptul si-a adus o contributie hotarâtoare la închegarea statului dacic, în aceeasi masura ca si religia, economia etc. Dreptul si religia i-au constientizat pe geto-daci, ca si pe alte popoare, de importanta majora a realizarii organizatiei

de stat.

Unele afirmatii merg pâna la a atribui geto-dacilor legi scrise, ceea ce este greu de demonstrat, stiut fiind faptul ca acestia (geto-dacii) nu foloseau scrisul. Istoricul Iordanes, referindu-se la geti mentiona ca ei aveau legi scrise. Îndoiala noastra vine si de acolo ca Iordanes a trait în secolul VI e.n., deci cu câteva secole mai târziu dupa perioada pe care o analizam. Este posibil ca în cunoscuta lui eroare de a confunda pe geti cu gotii, Iordanes sa fi atribuit geto-dacilor scrieri gotice.

V. Pârvan, citându-l pe Aristotel, arata ca dacii din munti (Transilvania) „versificau legile lor si le cântau spre a le tine bine minte pe de

rost”. Deci nu erau scrise! Pe de alta parte, N. Iorga, facând referire la aceiasi daci, sustine ca aveau „legile scrise în versuri”.

O informatie apartinând lui Strabon referitoare la existenta unor porunci ale regelui Burebista si ecoul lor explica puternica autoritate a institutiei regale. „Burebista –scrie Strabon–i-a îndreptat pe daci prin abstinenta, sobrietate, si ascultare de porunci”. Este neîndoielnic faptul ca statul lui Burebista si Decebal, se conducea dupa o seama de reglementari stricte – scrise sau nescrise, mai curând nescrise, care cuprindeau elemente concludente ale dreptului. La baza acestora se aflau acele Legi Bellagines cum spunea Iordanes ca se numesc „legile lor proprii (ale getilor),

pe care le au scrise pâna în zilele noastre”. La acest argument mentionam si „colectionarea cea veche de legi a Daciei, care în diferite epoci figureaza ca legi ale Atlantilor sau Hyperboreilor, ale Scitilor, Agatârsilor si Getilor”, cum se exprima Nicolae Densusianu în monumentala sa opera, Dacia preistorica. Eruditul nostru savant mentiona ca „legile cele mai vechi care au guvernat societatea omeneasca au fost de origine pelasga”, iar în ceea ce ne priveste „primele începuturi ale istoriei dreptului si legislatiei se reduc la regiunea de nord a Dunarii

de Jos”. Scrise sau nescrise, normele de drept la geto-daci au existat de timpuriu,

evolutia lor conturându-se tot mai clar dupa realizarea unitatii tuturor formatiunilor politice dacice într-un singur stat, condus de regele Burebista împreuna cu marele preot Deceneu.

e) Institutia proprietatii în Dacia burebistana

În privinta proprietatii, aceasta a devenit mai puternica, marile latifundii private delimitându-se clar de taranimea libera, care stapânea pamântul în comun, formând obstea teritoriala. Statul centralizat, între alte atributii, o avea si pe aceea a apararii marii proprietati private. Nobilimea era clasa care asigura conducerea politica a statului, a religiei si a principalelor institutii. În consecinta, aceasta (nobilimea) urmarea sa-si asigure o baza economica puternica si stabila.

Despre modul cum erau exploatate marile proprietati la geto-daci nu se stiu prea multe lucruri. În schimb, despre proprietatea comuna (obstea teritoriala) s-au pastrat din textele lui Horatiu câteva referiri, între care si aceea ca getii se ocupau cu agricultura: „strâng recolte obstesti cu sârg, de pe glia cea fara de hat”. Pe de alta parte, se stie ca pamântul obstii era împartit în loturi, atribuite spre folosinta

individuala fiecarei familii anual. Loturile se redistribuiau prin tragere la sorti. Pasunile, padurile, apele, erau în proprietate fie a statului, fie a comunitatilor. Aceste proprietati erau exploatate în comun fara împartirea în loturi. Noua modalitate se deosebea de practica din comunitatile mai vechi, în care munca era în comun, împartindu-se doar produsele.

Se poate conchide, asadar, ca în conditiile statului centralizat, comunitatea sateasca unea principiul proprietatii private cu acela al proprietatii obstesti, lasând loc de dezvoltare celui dintâi, prin îngradirea treptata a celui din urma.

f) Familia ca institutie de drept

În conditiile constituirii statului dac centralizat, familia a capatat o importanta si mai mare însusindu-si statutul de celula de baza a societatii. Rolul familiei pereche (monogama) sau familia

„mica”, cum se numeste în sociologie, a capatat atributii sporite în economie, ca sursa demografica, ca element de conservare a etnicului, rol educativ etc. Atributiile familiei în societatea dacica erau multiple: biologica, economica, educativa, religioasa etc.

În ceea ce priveste regimul persoanelor si al familiei se constata o accentuare a diferentierii de clasa si corespunzator, consolidarea drepturilor personale si familiale ale celor avuti, oameni de arme (comati, capillati) aflati

în slujba celor dintâi, si poporul de rând.

S-a accentuat, de asemenea, diferentierea capacitatii juridice a persoanelor în raport cu pozitia sociala, clasa avuta bucurându-se de o mai puternica ocrotire si privilegii sporite, pe când marea masa de tarani posedau o capacitate juridica restrânsa.

Pe masura consolidarii institutiei proprietatii s-a întarit si pozitia economica a barbatului, femeia ramânând pe mai departe dependenta si subordonata acestuia. În aceasta privinta sunt edificatoare însemnarile poetului latin Ovidiu, exilat la Tomis, care descrie starea de subordonare a sotiei fata de barbat. Acesteia îi reveneau toate sarcinile gospodariei: macinarea grânelor, caratul apei, gatitul si îngrijirea copiilor etc.

Horatiu proslaveste fidelitatea sotiei la daci, relatând despre suportul legal al acestei fidelitati, si anume: infidelitatea era pedepsita foarte sever.

Alte aspecte privitoare la familia dacica au fost relatate mai sus, principalele trasaturi ramânând aceleasi si în conditiile statului centralizat: descendenta dupa tata, sotia locuia la barbat, casatoria se facea prin rascumparare, luându-se în calcul cinstea si frumusetea fetelor, existenta institutiei dotei4, confirmata si de cuvântul zestre la români, termen din limba daca.

Avutiile acumulate de familie daca erau transmise copiilor în parti egale, statuându-se institutia succesorala. Cele de mai sus constituie si o dovada de integrare a cutumei traditionale în normele legislative ale statului dac centralizat.

În ceea ce priveste pozitia sclavilor în societatea dacica, dupa constituirea statului centralizat, trebuie stiut ca acestia au fost putini, sclavia având un caracter sporadic, neinstitutionalizat în forme clasice. Acest fenomen a aparut la geto-daci ca urmare a influentelor greaca si romana, si a pastrat doar trasaturi patriarhale.

g) Religia

4 Dotã = zestre = bunuri materiale ce se dau unei fete când se casatoreste.

O institutie cu puteri deosebite, a carei scopuri si activitate se interferau cu alte domenii, ca politicul, „justitia”, cultura etc. Unele dintre acestea au si fost enuntate deja, ramânând sa vedem structura si modul de manifestare a sarcedotiului. Tagma preotilor se presupune a fi fost foarte numeroasa. Existenta marelui preot, ceea ce echivala cu o zeitate, releva puterea de care dispunea preotimea în statul dac centralizat. Asa cum s-a mai aratat, puterea religioasa provenea din imensul cult al lui Zamolxis pe care dacii l-au respectat cu strasnicie, însusindu-si cu piosenie învataturile acestuia.

Într-o alta ordine de idei, puterea preotilor daci venea si de la contributia lor la înfaptuirea

statului centralizat.Nu în ultimul rând acest prestigiu se datora si personalitatii puternice a lui Deceneu, mare preot în timpul lui Burebista. Asocierea la domnie ca vice-rege a lui Deceneu nu a fost o întâmplare, ci o recunoastere a meritelor acestuia de catre clasa politica dacica, si în primul rând de catre Burebista.

Si în continuare preotimea va juca un rol determinant în societatea si statul dac, functiei de conducator al statului, regele, atribuindu-i-se si aceea de mare preot. Avem exemplul lui Comosicus si Deceneu, care au cumulat aceste functii. Decebal nu a facut-o, el l-a avut ca mare preot pe Vezina. Rolul deosebit ce revenea puterii religioase se explica si prin aceea ca regii daci, ca si aristocratia, erau interesati în a acredita ideea ca legile sunt de sorginte divina. De altfel, preotii erau, potrivit conceptului de atunci, singurii în masura sa interpreteze vointa zeilor, si tot lor le reveneau principalele atributii judecatoresti. Normele morale impuse de religie erau si norme juridice. În multe privinte elementele de drept au fost zamislite sau propagate în „amvonul” sanctuarelor religioase. Însasi religia la daci era temeinic organizata pe baza unor norme ce trebuiau respectate cu „sfintenie”. Asa încât, prin religie, s-au impus multe dintre normele de conduita sociala, ce au intrat apoi în patrimoniul stiintei dreptului.

h) Dreptul penal În privinta dreptului penal, principalele reguli vizau apararea statului si a

proprietatii private. Se constata existenta unor preocupari centrale, a conducerii statului dac, în privinta organizarii activitatii juridice. Asa se explica de ce Burebista a emis legi, iar mai târziu unul din urmasii sai (probabil si altii), Comosicus „se ocupa de organizarea si judecarea proceselor”. Potrivit exegetilor, în timpul lui Burebista, ca si dupa aceea, exista o anumita organizare a instantelor judecatoresti, care foloseau anumite proceduri de judecata.

Masura distrugerii vitei de vie, despre care mentioneaza Strabon e o indicatie pretioasa în ceea ce priveste nivelul pâna la care s-a mers cu reglementarea normelor de comportament în societatea dacica din timpul lui Burebista. Iordanes scria despre regele Burebista ca „învatându-i pe daci stiintele naturii omenesti, i-a facut pe acestia sa traiasca potrivit legilor naturii”, adica ponderat. Lucrari fundamentale de istorie a românilor evidentiaza faptul ca dacii cunoscând organizarea puterii centrale, dupa modelul monarhiilor elenistice, este posibil ca la curtea regala (a lui Burebista) sa fi existat si nelipsita tagma a învatatilor. Lucru plauzibil, pornind chiar de la Deceneu, care era învatat, si categoric mai existau si altii ca el. Mentionarea „stiintelor”

medicale, astronomice, apicole etc. ca fiind cunoscute si practicate de catre daci, indica si prezenta celor juridice.

Asa cum s-a mai aratat, religia a avut rolul ei determinant în sustinerea si exercitarea dreptului (vz. supra). Puterea judecatoreasca era încredintata preotilor. În aceasta privinta Iordanes aminteste despre marele preot Deceneu, ca fiind cel mai mare judecator. Asadar, Deceneu apare în mai multe rânduri fie ca legislator, fie ca judecator.

Desigur, nu în toate cazurile legea facea sau asigura ordinea. Mai actiona, izolat

si sporadic, spiritul razbunarilor personale. Ovidiu, poet latin, a transmis marturia cum ca „în dispretul legilor, autohtonii

(unii dintre ei) îsi fac singuri dreptate, folosind razbunarea sângelui, cum se practica în orânduirea gentilica”. Ceea ce trebuie desprins din aceasta informatie este faptul ca exista legea si ca ea trebuia respectata.

i) Armata Armata era una dintre institutiile cel mai bine organizate în timpul lui Burebista,

si cea mai puternica. Se stie prea bine ca Burebista putea aduna (mobiliza) o armata de pâna la 200.000 de oameni, ceea ce-l facea de temut si pentru romani. O astfel de armata, posibila în conditiile întinderii si popularii statului condus de marele rege dac, presupunea o organizare temeinica, reguli de comportament, o structura de comanda si existenta unei ordini si discipline puternice. Cu certitudine, în cadrul acelei armate au functionat legi specifice bazate pe norme de drept. Religia a avut de asemenea un rol important în educarea armatei, prin întretinerea spiritului militar de aparare. A cultivat dispretul fata de moarte si vitejia (eroismul) în lupta pentru apararea tarii de pericolul din afara. Cu siguranta în cadrul acestui program educativ, se practica si acel juramânt de dinaintea luptei prin care soldatii daci jurau sa nu se întoarca la parintii lor decât învingatori.

j) Manifestari de drept international

În locul vechilor relatii intertribale sau tribal – alte state (legaturile cu colonistii greci precum si relatiile dintre formatiunea condusa de Dromichaites si statul macedonean condus de Lysimachos) s-au impus legaturi externe ce se stabileau prin împuterniciti, desemnati special si alesi dintre „dregatorii”

cei mai de seama sau apropiati ai regelui: de la ceremonialurile cu cântareti, folosite la vechile formatiuni, s-a ajuns la folosirea unor diplomati experimentati, cum a fost cazul lui Acornion din orasul Dionysopolis, utilizat de Burebista în tratativele cu Pompeius. În anul 48 î.e.n., Burebista a purtat tratative cu Pompeius în vederea unui ajutor militar solicitat de generalul roman din partea lui Burebista. Aceste tratative au fost purtate din partea regelui dac de catre grecul Acornion. Tratativele au fost încununate de succes, dupa cum sta scris pe celebra inscriptie din orasul antic Dionysopolis (astazi Balcic – Bulgaria): „Nu numai ca

(Acornion) si-a îndeplinit cu bine însarcinarile ce le avea de la rege (Burebista), câstigând pentru asta bunavointa romanilor, dar a dus si cele mai rodnice negocieri în folosul patriei sale (a lui Acornion)”.

Soliile schimbate între Decebal si Domitian, soldate cu un tratat favorabil regelui dac, apoi tratatul de pace încheiat cu Traian dupa primul razboi dintre daci si romani (101-102 e.n.) scot în evidenta implicarea dacilor în marile probleme ale vremii, precum si modul de a purta tratative în conditiile în care Roma era citadela dreptului scris la acea vreme, a legislatiei. Alianta cu sarmatii din timpul razboaielor de aparare împotriva armatelor lui Traian, ce invadasera tara, este si aceasta

concludenta în ceea ce priveste practica dreptului international la daci.

Dacii obisnuiau sa impuna plata unui tribut celor învinsi sau aflati în contract de

concesiune, asa cum au procedat cu colonistii greci de pe litoralul Marii Negre, sau cu romanii în conditiile în care Domitian nu a reusit sa obtina victoria în razboaiele cu dacii lui Decebal. Se stie ca Domitian a platit sume însemnate lui Decebal.

Regii daci au folosit în relatiile politice externe si legaturile matrimoniale (de

familie). Sa ne amintim de înrudirea lui Dromichaites cu Lysimachos (rege macedonean), prin casatoria fiicei ultimului cu regele dac, înrudire care a dus la stabilirea, dupa îndelungi razboaie, a unor bune relatii între cele doua parti. Un alt exemplu, Augustus, împarat roman, fagaduise pe fiica sa lui Cotiso, rege get (getarum regi), în conditiile în care împaratul roman ceruse în casatorie pe fiica regelui dac.

Conducatorii dacilor se foloseau adesea de exemple foarte întelepte atunci când voiau sa convinga sau sa impuna o regula în plan diplomatico-militar. Spre exemplu, Scorylo, regele dacilor (tatal lui Decebal), îndemnat de cei din jurul sau sa-i atace pe romani, întrucât acestia traversau o perioada de framântari interne, nu a considerat oportun sa încerce un atac, întrucât el stia ca un razboi împotriva romanilor ar fi dus la unitatea acestora. Pentru a-i convinge pe ai sai, Scorylo, a organizat o competitie cu câini. A pus doi câini sa se încaiere si când acestia erau în toiul luptei, a introdus în arena un lup. De îndata ce l-au vazut, câinii, lasând furia dintre ei, s-au aruncat asupra lupului. Cu aceasta pilda regele dac a impiedicat o invazie asupra romanilor, ca fiind imprudenta, cu rezultat imprevizibil.

În concluzie, pâna aici, se poate spune ca poporul dac în pofida multor vicisitudini ale vremii s-a afirmat puternic în toate domeniile: economic, militar, religios, politic si juridic. S-a impus în lumea antica cu o cultura si civilizatie viguroase, contribuind la patrimoniul istoric al umanitatii.

Ascensiunea romana în Dacia si cucerirea unei mari parti din aceasta, a întrerupt dezvoltarea fireasca a civilizatiei si a statului dac centralizat, a institutiilor politico-juridice ale acestuia. Cucerirea si stapânirea romana, vreme de 165 de ani în vestul Daciei, cu toate partile ei dramatice (dar si cu urmari pozitive) a condus la transformari de substanta în evolutia istorica a acestui popor. Cu toata împotrivirea eroica a autohtonilor, ocupatia romana fie ea si partiala, a dat un nou curs istoric poporului dac, prin romanizarea lui si prin introducerea de noi norme juridice.

TEMA III

DREPTUL IN DACIA ROMANA

a) Institutii de drept

Învatatul francez Marcel Reinhart, caracterizeaza calitatile romanilor astfel: „romanii au fost mari cuceritori, mai mari organizatori decât cuceritori, si mai mari legiuitori decât organizatori”.

Dupa cucerirea romana în Dacia, dreptul autohton geto-dac a ramas în vigoare, pentru a reglementa acele raporturi pe care romanii le mai îngaduiau sa fie guvernate

de dreptul local. Aceste norme erau cuprinse în obiceiurile sau cutumele (consuetudo, mos maiorum) geto-dace, tolerate de noii stapânitori.

Altfel spus, alaturi de dreptul local nescris s-a introdus si dreptul roman scris.

Cutuma locala putea fi aplicata în masura în care nu venea în contradictie cu principiile generale ale dreptului roman. La început, cele doua rânduieli juridice se aplicau în paralel, apoi, în cadrul unui proces de întrepatrundere si de influentare reciproca, a luat nastere un sistem de drept nou, daco-roman, în cadrul caruia conceptele si institutiile juridice au dobândit noi functii si noi finalitati.

b) Regimul persoanelor Conceputa destul de profesionist pentru acele vremuri, legislatia romana s-a

dovedit a fi greoaie în formulari si nu lipsita de ambiguitati. Complexitatea realitatilor imperiului justifica întrucâtva continutul prea încarcat al acesteia. În mare masura, legile romane au fost transpuse si în Provincia Dacia.

În privinta persoanelor, se stie ca locuitorii liberi (adica mai putin sclavii) din Dacia romana erau împartiti în trei categorii principale si anume: cetateni, latini, peregrini. În temeiul acelei împartiri, regimul juridic al persoanelor era reglementat în mod diferit, respectiv în functie de încadrarea acestora într-una din cele trei categorii, dupa cum urmeaza:

Cetateni

erau socotite persoanele ce se bucurau de aceleasi drepturi ca si cetatenii rezidenti din Roma sau Italia (adica de toate drepturile). Locuiau în majoritate la orase, care capatasera dreptul de ius italicum (calitatea de sol roman). Acesti cetateni aveau dreptul de proprietate romana. În Dacia au existat câteva orase care se bucurau de ius italicum si anume: Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca si Dierna.

Latinii reprezentau majoritatea populatiei colonizate în Dacia, stabiliti de regula în orase. Era cea de a doua categorie de locuitori ai Daciei cucerite de romani si ocupau o pozitie intermediara între cetateni si peregrini (vezi mai jos). Acestia beneficiau de dreptul latin, aveau aceleasi drepturi patrimoniale ca si romanii (ius comerci). În schimb nu se bucurau de ius connubii – dreptul de a se casatori în conformitate cu dispozitiile legii romane – si nu aveau drepturi politice. În cadrul acestei categorii, ca si cetatenii de altfel, existau unele deosebiri. Spre exemplu, nu toti latinii coloniari aveau acelasi statut juridic, deci nici aceleasi drepturi, mai ales politice.

Peregrinii constituiau marea masa a populatiei libere din provincie (toti locuitorii liberi ai Daciei Romane, adica autohtoni si straini stabiliti în spatiul dacic, dar care nu erau cetateni sau latini. Situatia lor era reglementata prin legea de organizare a provinciei (lex provinciae) si prin edictele guvernantilor.

Existau doua categorii de peregrini: peregrinii obisnuiti si peregrinii dediticii. Cei dintâi erau strainii ale caror cetati n-au fost desfiintate din punct de vedere politic, ei se bucurau de ius gentium. Peregrinii dediticii erau acei ale caror cetati au fost, dupa cucerire, desfiintate din punct de vedere juridic si administrativ. Aceasta mai ales în cazurile unei rezistente înversunate fata de cuceritorii romani, capitulând în cele din urma fara conditii.

În anul 212 e.n. împaratul roman Caracalla a dat edictul imperial cu privire la naturalizarea peregrinilor.

Reglementari de drept au introdus romanii si în ceea ce privea alte doua categorii de cetateni si anume: sclavii si colonii. Desi în societatea daca nu a fost institutionalizata sclavia, ea s-a practicat totusi, dar în mod sporadic. În documentele vremii si în lucrari de specialitate privitoare la Dacia Romana se fac referiri la cei ce aveau dreptul sa aiba sclavi sau la eliberarea acestora din urma, precum si la drepturile sau interdictiile ce rezultau din casatoria dintre oamenii liberi si sclavi, precizari privitoare la urmasii acestora etc.

Despre cealalta categorie, colonii se stie ca „între oamenii liberi si sclavi se gaseau în provincii, ca si la Roma o categorie de locuitori care, desi liberi în drept, se aflau de fapt într-o situatie asemanatoare cu sclavia. Colonatul, constatat documentar în diverse parti ale Imperiului Roman, nu putea lipsi în Dacia, unde, datorita începutului de declin al sistemului sclavagist, proprietatile mai mari urmau a fi lucrate pentru cresterea rentabilitatii lor…

de catre acestia care nu erau altceva decât taranii saraci din împrejurimile oraselor. Rezumând, trebuie retinut faptul ca,

cetatenii, latinii, peregrinii, sclavii sau altii, reprezentau tot atâtea categorii juridice în tabloul societatii provinciale din Dacia.

c) Familia, ca institutie de drept

În conditiile create de cucerirea romana, familia dacica îsi va pastra caracterul

ei monogam si de element determinant în viata economico-sociala. Totodata au aparut elemente noi impuse de regulile romane. Institutia familiei la cetatenii romani stabiliti în Dacia urma regulile dreptului roman. În acest caz nu puteau lipsi dispozitiile

specifice pentru cetatenii respectivi. Gaius, jurist roman, aminteste de o controversa cu privire la faptul daca legea romana, Julia de fundo dotali se aplica sau nu si romanilor din provincie.

Iata, spre exemplu, unele prevederi legale cu privire la întemeierea familiei în Dacia Romana. În privinta peregrinilor prevederile erau acelea ca acestia neavând ius cannubi, nu puteau contracta între ei o casatorie legala conform dreptului roman, ci numai „potrivit legii lor nationale

(secundum leges moresque peregrinorum)” (Gaius, I, 92), iar daca sotii erau peregrini deditici, uniunea lor era reglementata de dreptul popoarelor (ius gentium). Daca un cetatean roman se casatorea cu o peregrina care primise ius cannubii, casatoria lor era o casatorie romana, iar copiii ce rezultau din aceasta intrau în puterea sefului de familie (pater familias) – (Gaius, I, 76). Ostasii necetateni romani, odata cu eliberarea din armata, primeau cetatenia romana si în acelasi timp dreptul de a contracta o casatorie romana legitima (ius cannubii) cu peregrinele sau cu latinele.

În cazul în care un cetatean roman voia sa se casatoreasca cu o peregrina, care nu avea ius cannubii, unirea lor nu avea valoarea unei casatorii si copilul urma soarta mamei, adica ramânea peregrin si el, desi tatal era cetatean roman. Deci, numai ius cannubi justifica o casatorie legala, caz în care copiii urmau situatia juridica a tatalui.

În privinta sclavilor din Dacia, asemanator lumii romane, ei nu puteau încheia o casatorie, desi existau aceste casatorii, ele aveau valoarea unui fapt oarecare, nu aceea a unei casatorii (matrimonium). Cea mai mare parte a sclavilor din Dacia, atâtia câti erau, traiau în astfel de uniuni tolerate de justitia romana.

În ceea ce priveste institutiile dreptului familial (tutela,

curatela, adoptie, etc) cetatenilor romani li se aplicau legile romane. Si totusi, existau unele particularitati,

caracteristice dreptului roman provincial. Deci, exista un drept roman provincial, emanatie a autoritatilor provinciale, care în elaborarea normelor legislative locale trebuiau sa aiba în vedere specificul si cutuma din provincia avuta sub guvernare. Spre exemplu, în cazul tutelei la peregrini se aplica dreptul local geto-dac (Gaius, I, 193). În ceea ce priveste curatela, exista doar supozitia ca ar fi existat în Dacia Romana.

Adoptiunea si îndeosebi adrogatiunea erau, de asemenea, institutii caracteristice

romane. Rolul pretorului la Roma era îndeplinit în provincii de catre guvernatori care reprezentau autoritatea statului roman, în plan local. Adoptiunea ca si adrogatiunea se încheiau în fata acestora (Gaius, I, 99-102 si 105).

d) Regimul bunurilor Legile romane ce actionau în Provincia Dacia priveau si proprietatea (mai ales

proprietatea), ca institutie de baza în Imperiu. Aceste legi vizau în principal pe romanii rezidenti din Dacia. Exista si o exceptie, anume aceea ca ei (rezidentii) nu puteau avea în materie imobiliara o adevarata proprietate romana (dominium ex iure Quiritium), afara numai daca pamântul coloniei respective nu primise, printr-o fictiune calitatea de „sol roman” (ius italicum), ca si cum ar fi fost situat în Italia.

De precizat ca asupra fondurilor provinciale, cetatenii romani nu aveau decât o „posesiune sau uzufruct”. Adevaratul proprietar al acestor fonduri era fie statul roman, daca era vorba de provincii senatoriale (provinciae senatus populi), fie împaratul, daca provincia era imperiala (provinciae Caesaris, principis), cum era cazul Daciei.

Proprietarii îsi puteau mentine/apara proprietatea ca urmare a edictelor obtinute de la guvernatorul provinciei. În baza acestui drept de posesie, proprietarul putea dispune de fondul respectiv pâna la a-l înstraina. Succesiunile la cetatenii romani din Dacia erau reglementate de legea romana. În cazul ca rolul în domeniul mostenirilor revenea pretorilor sau consulilor, atunci acest rol îl aveau guvernatorii de provincii.

În cazul provinciilor se puteau face exproprieri mai usor decât cele italice, în situatia de interes public. Legislatia mai prevedea ca pamânturile nelucrate puteau fi ocupate de alte persoane, ca de altfel si terenurile parasite de catre proprietari. Am retinut ca dreptul la proprietati (funciare) imobiliare îl aveau cetatenii romani, cei ce se bucurau de cetatenie romana. S-a aratat mai sus ca bunurile imobiliare

în provincii apartineau fie împaratului, fie senatului/statului. Cum pamântul trebuia muncit ca sa dea roade, era lasat proprietarului initial sau (din disponibil) erau împroprietariti veteranii, ori era concesionat celor interesati. Peregrinii nu puteau avea o astfel de proprietate decât daca se bucurau de ius comercii. Cu toate acestea, guvernatorii de provincii ocroteau proprietatea peregrinilor, pe care o considerau un domenium ce tinea de dreptul gintilor.

Ca mijloc de dobândire a proprietatii peregrinii foloseau ocupatiunea (Gaius, D, 4i,1,3pv) si mai ales traditiunea (traditia). Aceasta din urma institutie de drept a gintilor, putea fi utilizata între peregrinii, ca si în raporturile dintre acestia si cetatenii romani, fie pentru mobile, fie pentru imobile. Potrivit legislatiei romane se foloseau: prescriptia, servitutiile, succesiunea, etc. Important este, însa, faptul ca peregrinii din Dacia aveau si o proprietate reglementata de vechiul lor drept, adica de dreptul geto-dac. Acest fapt se întâmpla numai în masura în care dispozitiile acestui drept fusesera recunoscute de Roma, fapt ce s-a petrecut în realitate.

e) Obligatii si contracte

În privinta obligatiilor între parti, problema aplicarii dreptului roman în Dacia

este bine ilustrata de marturii documentare, deosebit de convingatoare pentru istoria dreptului. Avem în vedere în primul rând tablitele cerate, descoperite la Rosia Montana si care provin din anul 167 e.n.. Data fiind importanta acestora, precum si raritatea lor vom da câteva detalii. Tablitele la care ne referim sunt alcatuite fiecare din câte trei mici scândurele din lemn de brad, legate între ele. Fata primei tablite si dosul celei de a treia nu sunt scrise. Celelalte trei fete sunt acoperite cu un strat de ceara pe care este scris prin incizie. Au fost descoperite 25 de asemenea tablite, dintre care la 14 s-a pastrat textul inteligibil.

Ce contin aceste tablite de sunt atât de importante?! · referiri la un cortegiu funerar · registru privind veniturile unei societati si cheltuielile

acesteia, facute cu ocazia unui banchet

· contracte de vânzare-cumparare; redam continutul unora dintre acestea: un copil sclav (fetita de 6 ani) era cumparat pentru 205 denari. Drept garantie se prevedea faptul ca în cazul unei eventuale evictiuni5 si vicii ascunse, vânzatorul se obliga, printr-o stipulatie, fata de cumparator, ca-i va restitui pretul dublu. Într-un alt caz, un tânar sclav era cumparat pentru suma de 600 de denari. Vânzatorul declara sclavul lipsit de vicii ascunse. Pentru aceasta si pentru o eventuala evictiune, el promitea, printr-o stipulatie (fide promissio) o suma îndoita (dubla) fata de paguba ce putea fi pricinuita. Drept chezasie privind respectarea obligatiilor vânzatorului (id fide sua esse iussit), intervenea (drept garant) Vibius Longus. În cazul vânzarii unei jumatati de casa, se folosea mancipatiunea6. Vânzarea se facea pentru 300 de denari. Drept garantie pentru cazul de evictiune, vânzatorul se obliga sa plateasca despagubiri cumparatorului o suma echivalenta cu paguba pricinuita (tantam pecuniam). Deci, pe de o parte se folosea despagubirea în cazurile unor eventuale neconcordante în privinta stipularilor din contract, iar în alte cazuri acesta (contractul) era întarit de prezenta unei persoane garante.

Contractele erau încheiate fie între romani, fie între peregrini, iar vânzarile erau însotite de mancipatiune, folosindu-se adesea cel putin cinci martori. Desi astfel de acte, de transferare a proprietatii, nu erau valabile decât pentru cetatenii romani, peregrinii, din nevoia de imitare, foloseau si ei asemenea acte si formulari.

Din punct de vedere juridic tripticile la care ne-am referit serveau ca acte probatorii ale contractelor intervenite între parti (instrumenta), având valoarea unor probationes. În tablitele respective mai apar contracte de locatiune, persoane care-si închiriaza munca lor pentru o suma oarecare (ceea ce se poate numi astazi contract de munca). Se prevede faptul ca daca cel ce se angaja nu ar fi putut sa îsi îndeplineasca lucrul, se angaja sa plateasca despagubiri. La fel si angajatorul se obliga sa plateasca lucratorului 5 serteti pentru fiecare zi întârziere a retributiei19. Din continutul contractelor rezulta, în cazul de mai sus, ca lucratorul trebuie sa presteze o munca sanatoasa si sa fie priceput în meserie. (Gaius, D, 9, 2, 8,1)

5 Pierdere a posesiunii unui bun ca urmare a exercitarii de catre o alta persoana a dreptului sau asupra aceluiasi bun

6 Contract de vânzare-cumparare, întocmit în prezenta unor martori.

Asemenea contracte se încheiau nu numai în cazurile când partile erau persoane, ci si în acelea în care era vorba de societati. Spre exemplu, un astfel de contract era încheiat în cazul unei societati (societas danistraia) menita sa ofere celor interesati împrumuturi cu dobânda. Doi camatari care au pus în comun un capital pe care apoi l-au exploatat luând dobânda. Interesant de relevat este faptul ca susmentionatul contract, ca orice contract consensual, obliga prin însusi

consimtamântul partilor la îndeplinirea clauzelor prevazute si în consecinta nu mai era nevoie de o stipulatie speciala.

Una din tablite continea un contract de depozit. Peregrinul Lupus al lui Careus, declara ca a primit în depozit de la Iulius al lui Alexander, de asemenea peregrin, suma de 50 de denari. Aici este vorba de un fel de depozit de banca deoarece camatarul depozitar, jucând rolul unui bancher, putea folosi banii în alte scopuri, fiind însa obligat sa-i restituie la cererea deponentului.

Prezinta interes si faptul ca tablitele cerate sunt scrise în alfabetul latin cu litere cursive si redactate în latina vulgara. Întocmirea lor este facuta potrivit practicilor încetatenite în lumea romana.

În privinta continutului juridic al acestora, se dovedeste faptul ca dreptul roman clasic nu se aplica în Dacia, asa cum nu se aplica nici în alte provincii, în toata puritatea lui, ci într-o forma uneori simplificata, însa spiritul de promovare a romanitatii era nelipsit în provincii.

Cât priveste alte institutii din domeniul obligatiilor, câteva texte amintesc de reguli de drept al gintilor, aplicabile în egala masura romanilor si peregrinilor daci. Dintre acestea sunt amintite în lucrari de specialitate, cele referitoare la îmbogatirea fara cauza (Marcian, D, 25, 2, 25), stingerea obligatiilor prin acceptilatio (Ulpian, D, 46, 48, 4), conventia de precar si aceea de împrumut (Gaius, III, 132) 7.

Dar nu numai tripticele constituie dovezi juridice în Dacia Romana, ci si unele inscriptii funerare, cum este epitaful de la Sucidava, socotite de specialisti adevarate documente de drept testamentar8.

f). Dreptul penal si procesual Si în acest domeniu regulile generale privind folosirea legislatiei romane erau

aceleasi; dreptul roman avea prioritate în aplicarea lui, nu însa în toate cazurile. Au existat si situatii particulare, în raport de specificul provinciei.

În cazurile de delicte, se întâlnesc în Provincia Dacia, ca si în alte provincii, reguli comune, aplicabile romanilor si peregrinilor în aceeasi masura. Legea romana Aquila, emisa înca în secolul al III-lea î.e.n., cuprindea stipulatiuni despre furt si despre damnum inuria datum (Gaius, IV, 37). Adica în procesele dintre romani si peregrini era pusa în aplicare fictiunea calitatii de cetatean roman, acordata ad-hoc peregrinilor.

Procedura de judecata era aceeasi în toate provinciile romane, deci si în Dacia. Cetatenii romani se adresau instantelor potrivit procedurii formulate. Guvernatorul sau reprezentantul sau (legatus) trimitea partile, dupa ce le dadea formula, la un judecator, care statua in indicio. Guvernatorul putea judeca si personal pricinile, fara a le mai

7 Ibidem, p.115.

8 M. Barbulescu si colab. Istoria României, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1998, p. 8-21.

trimite la judecator (procedura extra ordinem). În caz de pedeapsa capitala cetatenii puteau face apel la Roma.

Peregrinii erau judecati tot de guvernatorul provinciei sau de reprezentantul sau. Acesta putea rezolva pricina singur sau dadea numai formule de judecata, trimitând pricina spre solutionare unui judecator unic (iudex unus) sau unor judecatori multiplii (recuperatores).

În litigiile dintre un cetatean roman si un peregrin, acesta din urma era socotit, pentru durata procesului, ca si cum ar fost cetatean roman.

TEMA a IV-a

DREPTUL ÎN SPATIUL DACIC DUPÃ RETRAGEREA ROMANÃ PÂNÃ LA CONSTITUIREA STATELOR

FEUDALE CENTRALIZATE ROMÂNESTI

1. Retragerea romana. Urmarile politico-sociale si juridice. Generalitati despre obste

Parasirea Daciei de catre romani în anii 271-275 e.n. a constituit si mai constituie o preocupare constanta pentru istorici, momentul dovedindu-se de un interes aparte pentru istoriografia româneasca si cea generala. Retragerea romana s-a petrecut destul de repede si într-un moment când raporturile dominator –– dominati treceau printr-o perioada linistita, iar aproprierea dintre cele doua parti capatase o directie noua în procesul de romanizare.

Grav a fost însa faptul ca aceasta retragere a avut loc în conditiile unei puternice amenintari din partea populatiilor migratoare-barbare, care s-au napustit asupra Daciei, lipsita de apararea romana. De aici si o puternica descumpanire în societatea dacica, careia îi vor trebui multe veacuri pâna la refacerea unor noi forme statale. Acestea pe de o parte. Pe de alta parte, retragerii administratiei si a armatelor romane i-a urmat o refacere imediata a unitatii dacilor, aflati într-un puternic proces de romanizare. Odata cu parasirea Daciei de catre romani s-a spulberat diviziunea impusa de catre cucerirea imperiala. Dacia s-a refacut asadar teritorial, demografic si spiritual, economic etc., asa cum fusese la începutul domniei lui Decebal. Razboiul cu romanii nu a secatuit teritoriul dacic de populatia autohtona, cum sustin, cu rea intentie, unii pseudoistorici, încercând astfel sa acrediteze ideea vidului demografic, privind continuitatea românilor în acest spatiu.

Adevarul, confirmat de numeroase marturii scrise si arheologice, sustinut de logica, este acela ca în pofida pierderilor mari de oameni, în Dacia cucerita de romani a continuat sa vietuiasca si sa munceasca o populatie daca numeroasa, acceptând procesul de romanizare si de schimbare a destinului istoric.

Dupa retragerea autoritatilor romane din teritoriul fostei Provincii Dacia, s-a înregistrat un fenomen de ruralizare a vietii sociale, ca efect al încetarii

existentei puterii administrative centrale si locale, precum si ca urmare decaderii oraselor. Astfel, în fosta Dacie a lui Decebal au aparut o multitudine de obsti teritoriale, lipsite însa de clasa dominanta conducatoare si fara structuri administrative centralizate sau locale.

Vreme de câteva secole obstea sateasca va constitui fundamentul existentei populatiei daco-romane în spatiul fostei Dacii. Ea (obstea) va face si va promova legea în acest rastimp în spatiul amintit. Chiar daca migratiile au afectat (mai puternic la început) procesul de organizare sociala a autohtonilor, ele nu au putut opri acest proces. Comunitatile locale, cu timpul, s-au consolidat, astfel încât obstea teritoriala (sateasca) a capatat adevarate competente economico-sociale si administrative.

Cercetarea istorica si sociologica a reusit sa patrunda tainele obstii românesti si sa dea un raspuns coerent. Obstile au avut o existenta îndelungata. Mai întâi a fost obstea gentilica, structurata pe rudenie de sânge. Apoi a urmat obstea teritoriala bazata pe stapânirea în comun a pamântului. Obstea teritoriala a existat si în societatea dacica sub forma asezarilor rurale cu denumirea de dava. Acestea au devenit fossattum în timpul stapânirii romane în Dacia, termen pastrat în limba româna cu denumirea binecunoscuta de sat.

Obstea, ca forma de organizare teritoriala nu trebuie înteleasa ca fiind oponenta organizatiei de stat, dimpotriva ea a dovedit disponibilitati de încadrare în forme statale, asa cum a fost în cazul Daciei centralizate sau în situatia provinciei Dacia Romana, iar mai târziu în statul feudal.

Comparând obstea teritoriala cu statul, se constata ca exista o trasatura comuna, si anume aceea ca ambele sunt constituite pe temeiul unor grupari teritoriale, nu de rudenie.

Totodata obstile se deosebesc esential de stat prin aceea ca numai statul dispune de o forta publica institutionalizata (cu organisme de constrângere etc), ce se situeaza deasupra societatii, în timp ce obstea este lipsita de astfel de institutii. Ea pastreaza

forme arhaice de conducere, realizate prin participarea tuturor membrilor sai. Obstea teritoriala constituie, prin aceasta prisma, primul pas spre organizarea de stat, prin

prezenta criteriului teritorial, ca temelie de constituire, fapt pentru care obstea devine prima grupare sociala a oamenilor liberi, nelegati prin legaturi de sânge.

Saltul calitativ realizat înca din ultima perioada a statului dac definitivat de

stapânirea romana, si anume generalizarea organizarii teritoriale a comunitatilor vicinale nu a putut fi lichidat de noii cuceritori.

Asadar, înfruntând vitregiile provocate de migratiile barbare, obstea stramoseasca s-a pastrat si s-a dezvoltat, evoluând catre închegarea unor noi forme de convietuire sociala, economica si politica. Existenta satelor obste este atestata arheologic si prin scrieri contemporane, în întreg spatiul vechii Dacii.

Cresterea demografica, oglindita în extinderea teritoriala a obstilor existente, precum si aparitia de obsti noi s-a reflectat în apropierea dintre acestea, dând nastere la formatiuni mai mari, mai cuprinzatoare. În cadrul acestui proces, unele obsti si-au pierdut identitatea în noile comunitati, numite uniuni de obste, cu o capacitate economica mai mare si cu o eficienta sporita în apararea fiintei lor fata de pustiitoarele migratii care nu conteneau.

Uniunile de obsti, unele mai puternice, altele mai firave, vor constitui temelia a ceea ce s-au numit tari, apoi cnezate si voievodate, formatiuni mult mai cuprinzatoare si mai clar exprimate în plan politic, administrativ si militar.

Încadrarea obstilor satesti în formatiuni politice mai largi nu a modificat structura interna traditionala a fiecareia dintre ele. Obstea teritoriala a ramas celula de baza a organizarii administrative rurale, adica satul cu particularitatile si meritele lui în sustinerea formatiunilor mai mari din care vor face parte.

2. Organizarea si conducerea obstilor Obstea sateasca a fost singura forma de organizare social-economica a

populatiei daco-romane în acest rastimp, de la parasirea Daciei de catre romani, pâna la integrarea în structurile statale feudale. Obstea nu si-a încetat existenta nici în timpul stapânirii romane si nu a putut fi distrusa nici de marile migratii.

Forma traditionala dacica, apoi daco-romana de organizare social-economica, obstea sateasca a supravietuit si s-a dezvoltat corespunzator, în secolele ce au urmat, pe tot teritoriul fostei Dacii, constituind una din liniile de forta ale unitatii românilor, un adevarat bastion etnic, social-economic, juridic si religios al populatiei autohtone în lupta pentru dainuire pe pamântul stramosesc.

Desi lipsita de conducere administrativ-politica centrala sau zonala, obstea stramoseasca a cunoscut totusi organizarea, o organizare sui generis ce particularizeaza în comparatie cu perioada dacica sau cea feudala de mai târziu, precum si fata de alte obsti.

Locul primordial l-a avut criteriul teritorial sustinut de cel economic. La temelia trainiciei obstii a stat întotdeauna solidaritatea de interese, nevoia de aparare si supravietuire. În virtutea celor de mai sus, membri ai obstii erau numai cei ce stapâneau prin vointa întregii comunitati o parte din teritoriul comun. În obstea teritoriala, vicinala sau sateasca, teritoriul avea atât functie economica, precum si semnificatie sociala de determinare a apartenentei la obste.

Din punct de vedere politic, obstea teritoriala reprezenta o democratie care folosea principiul colectiv si se autoadministra. Obstea îsi alegea singura organele de

conducere prin consimtamânt general si pe

care membrii comunitatii le respectau,

supunându-se de buna voie dispozitiilor acestora.

Asemenea organisme de conducere erau: a) Adunarea Megiesilor, membrii stapânitori de-a valma; b) Oamenii Buni si Batrâni, alesi dintre megiesi, si care aveau împuterniciri

judiciare; “Ceata de batrâni - arata Romulus Vulcanescu - era datatoare si pastratoare de datini, cutume si traditii juridice. Ea constituia organul suprem de reglementare obisnuielnica a obstei si totodata de judecata fara apel...”

c) Juzii, sefi militari ai satului (obstii); un fel de straja permanenta. Si acestia aveau împuterniciri judiciare.

3. Viata economica a obstii

În cadrul procesului de teritorializare a obstilor, un rol important l-a avut economicul, evolutia „tehnicilor agricole” si pastorale – cum se demonstreaza în lucrari de specialitate (H.H. Stahl si P.P. Panaitescu).

Obstea a fost în primul rând o comunitate de munca, într-un teritoriu dat, constituita într-un prim stadiu pe baza legaturilor de rudenie. Destramarea relatiilor gentilice (familiale) a dus la slabirea legaturilor de rudenie, locul acestora luându-l criteriile teritorial si economic. În acest fel, în cadrul obstii teritoriale, vicinala sau sateasca principiul teritorial va capata si o functie economica.

Principalele îndeletniciri ale obstilor au ramas aceleasi, ca si în vremea geto-dacilor: agricultura, pastoritul, cresterea animalelor, mestesugurile etc. În privinta muncii agricole se poate afirma ca era bine organizata, pe baza de normative speciale cum erau: repartitia câmpurilor de cultura pentru membrii obstii; folosirea asolamentului pe culturi si câmpuri; stabilirea momentelor privind declansarea campaniilor de arat-semanat si recoltat; fixarea rezervelor agricole pentru samânta, schimburi comerciale, dari etc.

În paralel cu agricultura se desfasura o substantiala activitate în domeniul cresterii vitelor (bovine, cabaline, porcine), precum si a pastoritului. Existau si aici norme, bine delimitate si respectate ca atare, legate mai ales de pastorit: pornirea turmelor, împartirea produselor în cazul turmelor comune; stabilirea locurilor si perioada de pasunat etc.

Alte activitati, comune sau individuale, la fel de importante, care intrau, de asemenea, în raspunderea si atributiile obstii erau: mineritul, vânatoarea, pescuitul, executarea cailor de acces (drumuri), defrisari de paduri, amenajari hidrotehnice sau constructia de asezaminte publice (de rugaciune).

4. Institutii si norme de drept în cadrul obstii

a. Proprietatea Principala avutie a obstii era pamântul pe care locuia si îl lucra, pasunile,

padurile, apele, tot ce intra sub incidenta teritoriala a obstii. Proprietatea era comuna; o stapânire în devalmasie care nu era suma proprietatilor individuale ci un întreg asupra caruia aveau drepturi egale toti membrii colectivitatii, cu exceptia bunurilor personale. De precizat faptul ca doar pamântul era în proprietate comuna, roadele acestuia reveneau fiecarei familii potrivit lotului ce i se atribuia la începutul fiecarui an agricol.

În cadrul proprietatii devalmase, membrii obstii, individual sau în grup, nu

aveau voie sa înstraineze parti din mosie. Proprietatea obsteasca era sacra, intangibila. Turmele de oi, vite, cai etc., erau socotite, de asemenea, bunuri comune (devalmase). În aceasta categorie intrau bunurile din subsol (diferite minereuri), morile, precum si alte instalatii. În aceste conditii se pare ca a luat nastere dreptul la preemtiune, cunoscut prin durabilitatea lui. Înstrainarea de bunuri imobile privea pe cei ce nu faceau parte din clanul respectiv. Daca cineva renunta la drepturile lui asupra lotului de pamânt se impunea consultarea mai întâi a rudelor doritoare de a cumpara, iar în cazul ca nu se gasea cineva dintre rude, urmau vecinii, obstea. Ideea era aceea de a nu înstraina parti ale comunitatii.

b. Stapânirea personala

Daca pamântul era în devalmasie, existau si bunuri ale familiei, cum erau casa si curtea, unelte si alte bunuri personale, care vor sta la temelia viitoarelor proprietati feudale. Casa a fost prima desprindere de obste. Fara îndoiala ca si uneltele personale aveau acelasi statut, legiferat de catre comunitatea de obste. Semnul trecerii gospodariei în stapânire personala l-a constituit gardul (I.I. Rusu) cu care a fost izolata de proprietatea comuna a obstii. Modul de îngradire a casei si a curtii este constatat începând cu secolul al IV-lea e.n. Un proces asemanator s-a petrecut cu câmpul, ajungându-se la delimitari de loturi numite sort. Probabil pentru încurajarea unei mai bune organizari a muncii si pentru randament mai mare, conducerile obstilor au stimulat loturile familiale sau personale. Se ivea astfel o valoare noua în domeniul proprietatii si o norma legislativa proprie viitoarelor forme de proprietate feudala.

Largindu-se treptat, proprietatea va deveni una dintre institutiile fundamentale ale dreptului feudal si burghez de mai târziu.

c.Regimul persoanelor Fapt enuntat deja la alte capitole, regimul fundamental al obstii era egalitatea

dintre membrii acesteia. Egalitatea era determinata de caracterul de devalmasie asupra pamântului si de participarea tuturor la munca de producere a bunurilor, în conditiile absentei elementului economic dominant, care sa nu munceasca dar sa aiba mai mult decât cei ce lucrau.

Prin disparitia stapânirii romane de tip sclavagist, si

când înca nu aparusera deosebirile de avere, oamenii erau toti egali. Calitatile personale de inteligenta, vitejie, buna comportare – asa cum erau de exemplu, oamenii buni si batrâni, puteau sa evidentieze pe unii membrii din cadrul comunitatii satesti, dar nu sai suprapuna celorlalti. Prin sarcinile obstesti pe care le îndeplineau, acestia aduceau foloase întregii obsti.

d.Familia În perioada la care ne referim (sec. IV-IX) familia mica devine celula de baza a

societatii. Familia avea atributii economice, paternale, biologice, educative, sociale etc. Exista o solidaritate familiala rezultata din aceste atributii si raspunderi. Exista îndatorirea de întretinere reciproca între soti si între parinti si copii. Asemenea principii traditionale la daci vor fi întarite de religia crestina, raspândita în lumea daco-romana înca din secolul al III-lea e.n..

Casatoria se încheia prin liber consimtamânt al sotilor, iar dupa raspândirea crestinismului si prin binecuvântarea religioasa. Divortul era admis la cererea oricaruia dintre soti pe baza acelorasi principii de egalitate, în ceea ce privea motivele invocate. De asemenea, succesiunea: descendentii aveau drepturi egale la mostenirea parintilor. Dreptul de mostenire era recunoscut si sotului supravietuitor.

5. Norme de drept civil De necrezut ca într-o lume atât de zbuciumata, expusa la permanente retrageri

din calea navalitorilor si revenirea la vetrele initiale, o lume în care orice lucru se realiza anevoios, s-a gasit forta necesara mentinerii si promovarii vietii specifice, a normelor morale si de drept, conditie fara de care nu se poate vorbi de societate organizata sau civilizatie.

Stiinta istoriei evidentiaza faptul ca obstea sateasca straromâneasca, în tainica ei evolutie a raspuns multor cerinte ale momentului, reusind sa se încadreze în normele firesti de ascensiune ale unui popor. A creat si acumulat valori noi, reusind chiar sa asimileze numeroase grupuri de populatie straine, risipite în acest spatiu de tavalugul migratiilor, populatii cu care autohtonii adesea au conlucrat sau pe care le-au înfruntat. Asimilarea de populatii migratoare explica diferenta istorica dintre autohtoni (mai evoluati) si navalitori, aflati într-un stadiu mult înapoiat. În astfel de conditii, foarte succint prezentate, daco-romanii, mai exact straromânii, au mentinut legea pamântului, adica norme si institutii de drept.

Obiceiul pamântului nu este o creatie a unui moment oarecare din trecut, ci este produsul unui îndelungat proces istoric care, în linii mari, coincide cu însusi drumul urmat de poporul ce l-a aplicat. Într-o forma initiala, acest sistem normativ a corespuns societatii fara clase, iar dupa înglobarea comunitatilor satesti în organisme politice de tip statal ––mai întâi de tip sclavagist, apoi feudal––– ele au capatat caracter de formatiune juridica, în cadrul unui proces dialectic specific, prin care dreptul clasei dominante, impus maselor populare ca drept pozitiv, a continuat sa fie aplicat de acestea si dupa disparitia acestor clase, a modului de productie si a sistemului de drept respectiv, transformându-se din drept pozitiv în obicei juridic.

Dreptul civil s-a manifestat sub diferite forme de exprimare juridica. În primul rând, ca persoane libere si egale, membrii obstii puteau încheia diverse tranzactii sub forma de contracte. Vânzarea era contractul cel mai raspândit, cu efect translativ de proprietate prin simplul consimtamânt al partilor. Numeroase tezaure monetare scoase la iveala de arheologi pentru epoca respectiva, precum si exemplarele de balante pentru cântarirea obiectelor de vânzare, fac dovada unui comert intens si implicarea persoanei în afaceri, care atragea dupa sine responsabilitati si respectarea de norme comerciale, juridice de piata.

Contractele verbale erau precumpanitoare, iar cuvântul dat lega partile, ca si

datul mâinii, ambele procedee având sensuri magice. Juramântul era folosit si în întelegerile particulare si în cele cu alte popoare (de stat).

6. Raspunderea penala si procedura de judecata

În conditiile din acele vremuri este aproape surprinzator faptul ca au existat

norme de drept care au functionat cu eficienta. Cu certitudine, la mentinerea si impunerea normelor juridice în societate a contribuit biserica, precum si spiritul foarte puternic de comuniune. Exista o supunere totala (cel putin la început) fata de vointa colectivitatii.

Asadar au existat institutii (nu în sensul celor de astazi) si activitati legislative pe care trebuie sa le descifram din multitudinea stirilor despre alte domenii. Adesea, actul juridic putea fi confundat cu faptul economic, religios, militar sau politic.

Totusi, cu toata perfectiunea pe care, din sentimentalism încercam sa o atribuim înaintasilor nostri, trebuie relevat faptul ca existau si abateri de la normele de conduita sociala stabilite prin traditie sau impuse de colectivitate (direct ori prin conducatorii ei). Complexitatea fiintei umane, imprevizibilul social au cauzat si anomalii care la rându-le au determinat masuri pentru stoparea si eradicarea lor.

Spre deosebire de perioada anterioara retragerii aureliene formalismul caracteristic dreptului roman a disparut, impunându-se formele mai vechi, simple si directe.

Se poate sustine ca traditia dacica a fost destul de puternica, daca avem în vedere urmatoarele: dupa retragerea romana, statul cu organismele lui a lipsit; clasele dominante nu existau; lumea daco-romana s-a refacut în mediul rural; populatiile migratoare au frânat evolutia societatii daco-romane. Mentinerea si revigorarea cutumei dacice s-a datorat faptului ca dreptul roman nu a fost aplicat marii majoritati a populatiei din Dacia Romana. Aceasta populatie avea statutul de peregrin, iar cetatenii romani colonizati în provincie au pastrat în buna masura propriul lor drept provincial, pe care apoi l-au luat cu ei odata cu retragerea din Dacia.

Dreptul actiona atunci când normele de conduita sociala stabilite prin obiceiul pamântului sau ad-hoc, erau încalcate. Conflictele dintre membrii obstii se rezolvau în cadrul acesteia. În alte cazuri nefericite se recurgea la Legea talionului. În cazul în care o persoana sau mai multe dintr-o obste provocau daune altei obsti, raspunderea o prelua obstea vinovatului (vinovatilor). Asadar raspunderea era solidara din partea comunitatii, care îsi aroga dreptul de a pedepsi pe vinovat potrivit regulilor din obstea respectiva, raspunzatoare de educatia lui. În cazul ca existau daune, de asemenea, obstea careia îi apartinea vinovatul platea despagubiri.

În vechiul sistem punitiv popular românesc pedeapsa maxima era nu moartea, ci izgonirea vinovatului din colectivitate (sat, obste). Opinia publica exercita astfel un control si o înrâurire puternica si permanenta asupra celor ce nu respectau regulile de convietuire. S-au pastrat pâna târziu în evul mediu si epoca moderna, si alte pedepse cum erau strigarea peste sat, sau cu ocazia unor întruniri atribuirea de porecle faptasilor vinovati.

În general, în lumea obstilor predominau infractiuni contra persoanelor, si nu cele contra bunurilor, furtul fiind considerat un lucru lipsit de sens. Însusirea roadelor pentru consumul pe loc nu era socotita furt, ci numai culegerea lor pentru alte scopuri (înstrainare). Sanctiunea pentru hot era purtarea lui prin sat cu lucrul furat, ceea ce

echivala cu moartea civila a celui vinovat. Se aplica si vendeta (razbunarea) dar în zonele ramase în urma, unde relatiile gentilice au durat mai multa vreme. În zonele în care obstile teritoriale s-au dezvoltat mai de timpuriu, începuse sa se admita compozitia.

Normele de convietuire aplicate în vechime, în relatiile materiale dintre

membrii comunitatilor vecine de pe teritoriul tarii noastre au îmbracat forme multiple: organizare, administratie, regimul persoanelor, bunuri, obligatii, pedepse, relatii intercomunitare publice si private etc. având caracter de sistem normativ ce corespundea, în continut si forma, nevoilor concrete ale acestor comunitati, stadiului lor de dezvoltare (L. P. Marcu). Toate relatarile subliniaza vechimea acestor practici, ce au avut o aplicare îndelungata, pe baza convingerii ca ele reprezentau o ordine juridica si ca aveau deci o ratiune de a exista.

Nerespectarea obiceiului juridic, înzestrat cu sanctiune materiala, însemna, în acelasi timp, nesocotirea vointei întregii comunitati, fapt pentru care cel vinovat se excludea automat si fara drept de apel din mijlocul ei, fiind “desconsiderat si povestit peste tot satul”, “ramânea toata viata batjocura satului”,

“nu mai scapa de gura satului” –formulari de expresie juridica venite din vechime si care s-au pastrat pâna în contemporaneitate.

Obstea sateasca a cunoscut, în perioada de care ne ocupam, si relatii interetnice publice. Aceste elemente de drept intercomunitar privat se regasesc în modul de tratare a strainilor, care în sistemul popular traditional nu erau neaparat neromâni ci “om din alt sat”. Relatiile intercomunitare publice se stabileau pentru nevoi de aparare.

TEMA a V-a

JUS VALACHICUM LEGEA TÃRII

LEGEA ROMÂNEASCÃ

1. Generalitãti

Odata cu afisarea primelor manifestari ale societatii feudale românesti, a iesit la iveala taria legii, care avea ca suport ceea ce obstea sateasca a initiat, a mentinut si a cultivat cu mare îndârjire. Jus Valachicum sau „Legea tarii”

constituie dovada unui larg areal cultural-juridic românesc, expresie a vechimii, continuitatii neîntrerupte a civilizatiei geto-dace, daco-romane si românesti în acelasi spatiu. Totodata, acest fapt constituie si dovada puterii de creatie a acestui popor.

Pentru întelegerea cât mai bine a sentimentului lui Jus Valachicum, trebuie sa vedem mai întâi ce este cutuma (obiceiul pamântului) ca element care a generat, a stat la baza acestuia (a lui Jus Valachicum) si ca element ce a asigurat mentinerea, dezvoltarea si adâncirea sistemului de drept românesc original.

2. Cutuma Pentru ca un obicei sa devina cutuma, deci izvor de drept în cadrul unei

comunitati, aceasta trebuie sa îndeplineasca câteva conditii, si anume:

- sa existe la nivel social, obiectiv; sa se practice în mod repetat în viata de zi cu

zi, si totodata în mod constant, adica toate precedentele sa mearga în acelasi sens, sa nu apara cazuri care infirma regula;

- sa existe la nivel individual convingerea ca acel comportament, acea regula de conduita este obligatorie. În acest caz se are în vedere elementul psihologic, subiectiv.

- trebuie sa existe un consens cvasi-general la nivelul colectivitatii cu privire la obligativitatea (opinia iuris) si necesitatea regulii respective (opinia necesitatis);

- regula trebuie sa treaca proba timpului, sa fi fost aplicata într-un interval de timp suficient de îndelungat pentru a se impune ca obligatorie la nivelul comunitatii respective;

- obiceiul, pentru a deveni cutuma, trebuie sa se respecte într-un sens clar, susceptibil de o singura interpretare;

- de regula cutuma a constituit un drept nescris.A jucat un rol important în Europa pâna în secolul al XIX-lea, când a început sa-si piarda din importanta, locul sau fiind luat treptat de legile scrise, moderne, dar care au încorporat partile pozitive durabile ale cutumei. Cu toate acestea, obiceiul juridic continua sa fie izvor important de drept în sistemul anglo-saxon. De asemenea, cutuma detine un rol deosebit în cadrul anumitor ramuri de drept, precum dreptul maritim, dreptul international, sau dreptul constitutional, mai ales ca multe tari au constitutii preponderent cutumiare. În alte ramuri de drept cutuma nu poate fi admisa ca izvor de drept, precum e în cadrul dreptului penal, care este guvernat de principiul legalitatii, încriminari si de principiul legalitatii pedepselor.

Dreptul românesc vechi, nescris, a carui origine trebuie cautata în practicile populare de la nivelul obstii satesti, agrare si pastorale, este o creatie originala a poporului nostru, o sinteza de norme juridice formata treptat în secolele de trecere la feudalism. Acest drept oglindeste un sistem juridic de sat (rural) bazat pe stapânire, folosinta si responsabilitate colectiva.

Primele norme ale cutumei priveau, desigur, organizarea si ordinea sociala, proprietatea, folosirea pamântului, relatiile de familie etc. S-au constituit si institutii de judecata specifice, alese dupa anumite rânduieli; s-au instituit dari si pedepse concepute dupa o datina proprie.

Factorul juridic reprezentat prin dreptul nescris, obiceiul, legea cea vie „care traieste în constiinta tuturor ––aprecia istoricul Ioan Lupas–– a constituit o creatie

originala a românilor, care a evoluat în directia spiritului de unitate, întretinut de limba si religia româna”. Pe calea „dreptului românesc” (Jus Valachicus), a dreptului consuetudinar sau obisnuielnic, s-au transmis multe traditii si institutii ancestrale românesti, socotite cu temei, contributii la patrimoniul stiintific universal.

3. Legea tarii. Jus Valachicum.

Despre Legea tarii

trebuie spus ca aceasta însemna o multiseculara practica a vietii sociale, bazata pe îndeletnicirile fundamentale, ce acopereau întreg spatiul locuit de români. Asemenea legi nescrise, de sorginte straveche, cu numeroase elemente de

drept cutumiar, agrar si pastoral, cuprind si organismele de aplicare a normelor juridice.

Referindu-se la aceasta traditie juridica, istorici ai dreptului românesc sustin ca Jus Valachicum constituie apogeul unei îndelungate evolutii, în cadrul obstilor satesti. Ascensiunea organizarii teritoriale si politice catre ceea ce s-a numit „tara”, la un moment dat, urmata apoi de cnezat si voievodat, s-a facut pe temeiul consolidarii si perfectarii normelor de drept proprii.

Jus Valachicum constituie dovada faptului ca institutia dreptului la români era puternica prin vechimea, logica si raspândirea ei. Nu numai ca a supravietuit vicisitudinilor istoriei, ci mai mult decât atât, s-a perfectat într-un sistem, ceea ce nu a putut fi dislocat de migratori sau de catre influente din afara. Un lucru, îndeobste cunoscut, anume acela ca procesul cristalizarii societatii feudale românesti a capatat trasaturi

proprii mult diferite fata de feudalismul popoarelor vecine, care de la stadiul de barbarie au trecut direct la feudalism. Datorita acestui fapt autohtonii au exercitat o puternica influenta asupra vietii populatiilor migratoare, grabindu-le procesul de trecere spre feudalism si chiar sedentarizarea geopolitica.

Comunitatile gentilice ale populatiilor migratoare, din prima faza a patrunderii lor pe teritoriul fostei Dacii, nu au putut influenta, cum eronat le-a fost atribuit, organizarea social-economica a autohtonilor, cu atât mai putin în plan juridic, dimpotriva, modul de organizare în unitati teritoriale a populatiei localnice a grabit sedentarizarea noilor veniti. „Ca atare – conchid Vl. Hanga si L. P. Marcu - terminologia social organizatorica a populatiilor migratoare, ce au trecut vremelnic pe teritoriu dacic n-au reprezentat decât un paralelism cu ceea ce exista deja…

Potrivit dictionarelor, Jus Valachicum sau Jus Valachorum, se traduce prin dreptul românesc. Acesta a fost sistemul de reglementare în cadrul obstilor satesti ale românilor, pe când nu se numea asa (Jus Valachicum) si care, pe masura cristalizarii societatii feudale în Europa de est, state din preajma românilor au receptat Jus Valachicum, recunoscându-i aplicabilitatea. Jus Valachicum este de fapt Legea Româneasca, lege pastrata si aplicata în toate teritoriile locuite de români. Adica, statele feudale din vecinatatea tarilor Române, pe teritoriul carora existau colectivitati românesti, au recunoscut acestora dreptul de a se folosi de normele juridice proprii, numindu-le Jus Valachicum, ca un drept personal si colectiv.

Dupa cum se va vedea în continuare, Legea tarii va fi tot mai îngradita de catre normele de drept medievale, norme elaborate de clasa feudala, si servind în principal aceasta clasa.

Jus Valachicum face în plan legislativ trecerea de la societatea de obste, la cea feudala. Elemente ale lui Jus Valachicum sunt prezente în lumea obstilor, care înca nu erau vlahe (ci mai mult daco-romane). Aceste elemente au pregatit si au facut trecerea la urmatoarea societate structurata pe clase si organisme administrativ politice de stat. Se poate conchide astfel ca au existat doua stari diferite, si anume: obstea si societatea feudala, care au avut ca numitor comun Legea tarii, Legea Româneasca sau Jus Valachicum.

4. Jus Valachicum în Tarile Române. O continuare si functionare fireasca a avut Jus Valachicum în cele doua tari

românesti, asa cum era firesc, de altfel, pentru ca aici era leaganul de aparitie si dezvoltare a acestuia. Obiceiul juridic nescris, cel care îsi are originea în dreptul de sat

liber, este atestat documentar sub numiri diverse precum legea româneasca, legea tarii, obiceiul pamântului, obiceiul tarii, legea batrâna, dreptul tarii etc.

În substratul acestor formulari simple ca exprimare, stau reguli de drept ce oglindesc întreaga realitate sociala, adica: boierimea, taranimea dependenta, mosnenii, razesii si orasenii, comunitatea obsteasca – satul.

În Moldova, legea româneasca

este amintita într-un document (cel mai vechi

cunoscut) din septembrie 1445, în care domnitorul Stefan al II-lea, daruind un tatar (rob) preciza ca în eventualitatea eliberarii lui (a tatarului-rob), „acesta sa traiasca slobod dupa legea româneasca. Într-un alt document din 1452 Alexandru al II-lea voievod promitea sa întareasca „cu privilegiul cel mare, dupa dreptate si dupa obiceiul tarii” lui Mihail logofat, ocinile cumparate. Stefan cel Mare a dat numeroase acte „dupa legea tarii, asa cum stau si traiesc în tara noastra toti românii, dupa

legea lor româneasca”

(…), „asa cum cere dreptul tarii”. Alexandru Ilias, invoca si el „obiceiul pamântului” la 1632 etc.

În documentele Tarii Românesti (Muntenia), legea româneasca

este mentionata la 28 iulie 1470 (prima cunoscuta) prin care domnitorul Radu cel Frumos întarea o danie „dupa legea româneasca”. La 1619 Gavril Movila confirma manastirii Sfânta Troita din Bucuresti un sat, poruncindu-le satenilor „sa dea datul (darea) cum iaste legea românilor…”. Matei Basarab invoca, la 1633, „obiceiul românilor”, ca fiind lege veche; Radu Serban nu voia sa iasa din rânduiala tarii Românesti, din lege, ci Domnia Sa le-a dat lege sa jure cu 12 megiasi.

„Legea veche si obiceiul tarii”

(dupa care urmau sa fie cercetate si judecate, în fata judecatorilor îndrituiti, toate pricinile…”) sunt mentionate în art. 10 al Tratatului din 20 mai 1595, încheiat la Alba Iulia între delegatia de boieri munteni si Sigismund Bathory, principele Ardealului.

În Transilvania, cea de-a treia tara româneasca, dar nu ultima, Jus Valachicum a actionat în conditii diferite fata de Moldova si Tara Româneasca. Aici dominatia temporara si partiala a regatului maghiar a constituit un impediment în calea deplinei functionari a legii românesti, fara ca dominatorii maghiari sa poata stavili evolutia si afirmarea acesteia.

Încercând sa minimalizeze prezenta si forta lui Jus Valachicum, unii istorici si politicieni maghiari au promovat falsul si diversiunea stiintifica în ceea ce priveste adevarul despre evolutia societatii românesti în Transilvania.

De la venirea lor în Câmpia Panoniei si cucerirea unor teritorii în Transilvania, maghiarii, au încercat sa-si impuna legea lor ca stapâni. Cu toate acestea Jus Valachicum a rezistat fiindca au rezistat si românii, opunându-se cu îndârjire cotropitorilor si masurilor acestora de a înlocui legea româneasca. Astfel, Jus Valachicum s-a pastrat, constatându-se o exercitare sustinuta a acestuia de catre români. Notiuni ca Villa Valakalis (sat românesc), Oppidum Valahicale (oras românesc întarit), possessiones Olacales (posesiuni românesti), districtus Valachicales (districte românesti), iobagionem Valachilam (iobagul român), Woyvoda Walachorum (voievodatul român), sedes Valacicales (scaunele de judecata românesti) etc. sunt dovezi incontestabile ale românismului autohton si a existentei legii pamântului, legea românilor în acest spatiu.

În documente ale cronicii regale maghiare sunt consemnate momente din care românii nu puteau absenta. Astfel, Andrei al III-lea, rege al Ungariei tinea în anul 1291 un sfat ardelean, un fel de adunare constitutionala, cu „toti nobilii sasi, secui si români

în partile Ardealului”. La 1457, în diploma data de regele Ladislau Postumul se recunoaste „tuturor

românilor” din cele opt districte ale Banatului de Severin privilegiile mai vechi. Adica dupa legea româneasca, întrucât aceasta era „mai veche”.

Într-un alt caz, la fel de edificator, douasprezece persoane trebuiau sa depuna juramânt la scaunul de judecata din Caransebes, în conformitate cu „legea veche a districtelor românesti”.

Un alt exemplu este acela în care adunarea Consiliului orasului Cluj a admis satului românesc Feleac, dependent de acest oras, folosirea „vechilor obiceiuri juridice”. Recunoasterea s-a facut la 23 aprilie 1569, dupa o îndelungata dominatie straina. Asa cum s-a mai aratat, asemenea acte au mai fost emise si înainte de 1569, altcumva nu s-ar fi pastrat traditia.

Tripartitul (cod de legi maghiare) pomeneste despre existenta normelor de drept ale dalmatilor, croatilor, slovenilor si transilvanenilor

care „se folosesc de alte si alte obiceiuri – mult deosebite de ale noastre…”. Celalalt cod de legi maghiare purtând denumirea de Codul lui Werböczy, dovedeste, de asemenea, faptul ca Jus Valachicum „facea parte din constitutia statului…”.

Obiceiul juridic românesc (iuxta ritum Valachie) a stat la baza aplanarii multor diferende dintre nobilii români (banateni si transilvaneni) privind delimitarile de mosii. În acest caz se poate conchide ca atât românii din Transilvania cât si populatia româneasca aflata în spatiul altor state, traiau la începutul mileniului al II-lea dupa vechile lor obiceiuri, înca înainte de consfintirea formala a regimului Jus Valachicum. Acest fapt se petrecea si cu vlahii din nordul peninsulei balcanice. Expresia tehnica de Jus Valachicum a aparut dupa ce documentele au început sa mentioneze despre aplicarea acestui regim.

5. Jus Valachicum în afara teritoriilor românesti Fie în spatiul românesc, fie în afara acestuia, pe teritoriile altor state din

preajma, Jus Valachicum a constituit trunchiul care a alimentat normele de drept românesc, norme împamântenite „din veac”. În jurul acestui „trunchi” au gravitat toate formele de manifestare a legii românesti.

Jus Valachicum este în acest caz expresia recunoasterii legii românilor de catre alte popoare, si prin aceasta, recunoasterea însasi a românilor, a culturii si civilizatiei lor. La acea vreme, o astfel de recunoastere era fireasca, deoarece lumea nu se „emancipasera”

într-atât, încât sa nege dreptul la existenta a altora, sau sa se considere superioare si sa denigreze istoria altora.

Raspândirea lui Jus Valachicum a fost destul de mare. În sudul Poloniei, spre exemplu, asezarile cu regim de „drept valah” au fost, dupa unii cercetatori, de 243, iar dupa altii de 400-500. În Moravia, numarul valahilor era apreciat, în 1864, la cca. 50.000-60.000 de suflete. Cifre elocvente pentru a demonstra cuprinderea legii românesti „în afara”.

Pe de alta parte, frecventa expresiei de Jus Valachicum era destul de mare, aceasta aparând integrata în documente straine îmbracând referiri diferite. Referiri care nu dezgolesc de continut termenul de valah, adica românesc. În Polonia, satul supus dreptului românesc era o Villa Valachica, adica terenuri agricole dintr-o asezare

româneasca. Tot în Polonia terenurile erau delimitate dupa un sistem agromensual românesc, mensuna Valachica, iar cneazul din asezarile românesti, convocat de regele Poloniei la razboi, se prezenta armatus cum uno equo, arcu et telis ac cum reliqua Valachica apparatu; ceea ce se traduce prin existenta unei armate românesti, echipata, potrivit traditiei românesti, cai, arcuri, sageti, sulite, si ghioage.

În Silezia existau asezari de „drept valah”. În Croatia, de asemenea, marturiile

amintesc de Universitas Valachorum, de comites Valachorum (1468), precum si de cnezi valahi, ceea ce pune în evidenta existenta unor trairi românesti recunoscute de catre autoritatile statului în interiorul caror granite se aflau. Indicarea expresa a lui Jus Valachicum ca norma aplicabila a unor litigii civile sau penale este de o importanta deosebita pentru istoria dreptului românesc. Jus Valachicum era un sistem de drept pozitiv cu aplicare oficiala în statul polon, fie de catre organele asezarii românesti, fie de catre cneaz (care putea sa nu fie român), fie de catre organele judiciare ale statului, cu o anumita participare a asezarii careia îi apartineau partile în litigiu.

Notiunea de drept românesc pentru asezarile Vlahe, actiona si în Serbia, în regiunea Prizren, regasindu-se si în secolul al XIV-lea. Marturii credibile contin precizari asupra faptului ca asezarile cu organizare judiciara erau mai vechi, respectiv din secolul al XII-lea. Alte dovezi: în actele lui Stefan Dusan al III-lea, al Serbiei din anii 1336-1346 si din 1348-1353, sunt reglementate normele cu privire la vlahi, purtând numirea de legea vlahilor. Asemenea legi sunt prezentate ca legi din batrâni, legi vechi. Tot asa va fi înfatisata si legea vlahilor din Croatia (1436).

Alte legi Valahe (Vlahe), aplicabile, fara o consemnare formala de legea Vlahilor, continuau sa se aplice prin efectul receptari si reglementarii de obste valaha ––ca obicei local. În dreptul fundamental al statului sârb se admitea valabilitatea obiceiurilor locale în limita intereselor generale ale societatii sârbesti. Procesul se poate interpreta în acelasi fel si în Croatia, Ungaria sau Polonia, unde, de asemenea marturiile documentare atesta functionarea unui sistem de drept valah. Astfel, nu se poate nega caracterul de supravietuire a unui stravechi drept consuetudinar românesc.

Tot atât de adevarat este si faptul ca dupa o lunga rezistenta în încercuirea impusa de tarile respective (Polonia, Serbia, Moravia, Slovacia, Croatia, Bulgaria si Grecia) Jus Valachicum s-a pierdut treptat (nu de tot) prin îndepartarea

lui de catre legislatia autohtona. Au ramas doar în mod exceptional unele dispozitii, ca „obicei românesc”. Acesta din urma nu a putut fi dezradacinat ca forma de autonomie locala si fara caracter de privilegiu. Deci o valorificare restrânsa care sa nu afecteze legile statului respectiv.

6. Jus Valachicum. Practici juridice În perspectiva istorica, normele si practicile juridice mostenite de la geto-daci si

daco-romani s-au decantat într-un sistem de drept românesc stravechi. În efortul de supravietuire,

în lupta cu vicisitudinile istoriei, practicile juridice au capatat consistenta, generalizându-se în teritoriile locuite de români. Asa cum cu temei remarca etnologul Romulus Vulcanescu, aceste practici „prezentau un fond stravechi de cutume etico-juridice, ce deriva din datini magice si mitologice.

Rezumându-ne doar la câteva aspecte vom spune ca normele si practicile juridice erau cele folosite si mai înainte, în conditiile obstii teritoriale si pastorale, cu deosebirea ca în perioada de care ne ocupam apar manifestari noi cum ar fi acelea

legate de transhumanta, cele ale enclavelor românesti din interiorul altor state feudale, precum si normele legislative rezultate din noile structuri sociale si politice feudale.

Retine atentia jurisdictia lui Jus Valachicum privitoare la pastoritul sedentar si de transhumare, precum si în cazurile asezarilor românesti extrastatale tarilor feudale românesti. Juramântul prestat de pastor pentru apararea materiala si spirituala, pentru restabilirea dreptatii era diferentiat aparent în pastoritul sedentar de cel transhumant. Astfel, pastorul sedentar îsi apara dreptatea jurând în fata completului de judecata la hotare sau în scaunul de judecata, pe stâna lui familiala sau personala, pe pamântul lui agro-pastoral, pe soarele care-i îmbelsuga pasunea. În timp ce pastorul transhumant îsi apara dreptatea jurând, în fata cneazului, pe capul unui berbec de prasila, adus în fata completului de judecata. Acest animal simboliza puterea economica (a „mosiei lui miscatoare”) sau a turmei lui si a productivitatii ei.

Un alt exemplu de practica juridica în sistemul Jus Valachicum este acela în care unele procese de pe teritorii extrastatale românesti erau judecate de români. Instanta de judecata

era alcatuita din cnezi si asesori români. În aceasta situatie instanta

era condusa de un judecator judal sau de reprezentantul acestuia împreuna cu un judecator profesionist. Judecata se facea dupa norme materiale si procedurale ale dreptului românesc (iudicium Valachicum). Asemenea practici erau folosite atât în Polonia cât si în Ungaria.

De retinut este si faptul ca românii care alcatuiau instanta se numeau iudices Valachici, si luau parte activa la judecata. Ei puneau partilor întrebari spre rezolvarea litigiului. Sedintele acestor judecati luau numele de termini Valachorum. Alte exemple privitoare la aplicabilitatea normelor de drept feudal la români vor fi expuse în continuare, dupa ce vom analiza structura societatii feudale, organizarea ei politica si raporturile dintre oamenii acestei societati.

Receptat de statele straine din jur, Jus Valachicum s-a dovedit expresia unor norme de drept trainice, verificate de o îndelungata istorie si structurat pe adevar si dreptate. Pe lânga multe alte calitati, românii, începând cu stramosii lor geto-dacii, au contribuit la patrimoniul universal de civilizatie, si prin promovarea unei conduite umane cu puternice trasaturi morale si de drept care au slujit adevarului si dreptatii, împotrivindu-se raului, agresiunii si urii.

Marturiile istorice au retinut faptul ca Legea româneasca

era dreapta. Marea majoritate a acestor marturii contin formulari ca: „a se judeca cu dreptate”, „a se judeca în adevar si dreptate”. Pe la anul 1436 exista un mic cod de „legi bune si drepte” al vlahilor, aplicate din batrâni.

TEMA a VI-a

ÎNCEPUTURILE DREPTULUI FEUDAL ROMÂNESC

1. Generalitati privind societatea feudala

Feudalismul sau evul mediu reprezinta orânduirea care face legatura dintre clasicismul antic si epoca moderna. Începuturile evului mediu în Europa s-au conturat pe fundalul destramarii (prabusirii) Imperiului Roman, începând cu

secolul al IV-lea era noastra si în conditiile navalirilor barbare ce vor dura aproape o mie de ani. Aceasta epoca istorica - feudalismul - care a durat peste 12 secole (sec. V-XVIII) prezinta unele caracteristici care o deosebesc de antichitate, dar si de epoca moderna care a succedat-o.

Feudalismul si-a definit structura sa proprie, originala în multe privinte, dupa care a falimentat în favoarea capitalismului, caruia i-a trimis si unele elemente de structura social-istorica. Epoca medievala a însemnat un progres în multe privinte, dar si regres în altele, fata de societatea de dinainte. În privinta progresului se poate spune ca s-a dezvoltat si diversificat mult agricultura. Noua clasa stapânitoare (feudalii) a avut o alta organizare si o alta filozofie politica. Economia a devenit mai strâns legata de interesele feudalilor, dar si de cele ale taranimii libere sau dependente. În pofida faptului ca economia feudala era autarhica, schimbul de produse (comertul) a capatat dimensiuni apreciabile. Au aparut mestesugurile de tip feudal si orasele cu impresionantele lor edificii religioase, administrative, palate si curti regale etc.

Stiinta medievala, “descoperind-o” pe cea antica face progrese timide dar însemnate în diferite domenii. S-a edificat o cultura umanista, si nu în ultimul rând religia va capata valente deosebite, impunându-se pe un vast areal crestinismul. Continentul european a capatat o noua configuratie geopolitica, luând fiinta state noi, ca urmare a asezarii în acest spatiu a populatiilor migratoare, venite din Asia si Peninsula Arabica. S-a conturat clar statalitatea de tip feudal.

În ceea ce priveste aspectele negative ar fi de precizat ca societatea la care ne referim, cunoscuta pe nedrept si sub denumirea de evul întunecat, a întretinut numeroase razboaie si incertitudini în privinta directiei spre care se îndrepta omenirea. S-a practicat, din punct de vedere politic, dominatia si asuprirea de catre marile puteri asupra unor state mai mici.

Prin dorinta sa de suprematie absoluta asupra laicului, biserica (cea catolica în special) a frânat progresul stiintei. Inchizitia a facut ravagii în rândul celor care au încercat sa cultive adevarul stiintific. A fost mentinuta robia

de clasa, aspect ce a frânat evolutia economica si sociala.

Schitând foarte pe scurt structura societatii feudale trebuie spus si faptul ca din punct de vedere juridic în aceasta epoca s-au pus bazele gândirii si practicii juridice premoderne, acest domeniu înregistrând succese notabile. Cel mai semnificativ lucru a fost raspândirea dreptului scris, structurat pe domenii de activitate.

Dreptul a capatat o forma de exprimare tipic feudala, îmbinând elemente ale trecutului cu cele noi, care îsi faceau loc în rândul institutiilor de anvergura. Se constata pentru începutul perioadei o puternica exprimare religioasa a dreptului, pentru ca în cele din urma justitia, fara sa paraseasca total spiritul canonic îsi va realiza un drum propriu, pe principii si baze laice.

Privitor la Tarile Române se poate spune/sustine ca dreptul a jucat un rol important în cultura si civilizatia medievala româneasca. Legea Tarii a contribuit esentialmente la mentinerea si promovarea ideii de unitate a românilor din cele trei state românesti, prin modul unitar de practicare a normelor de drept. Gândirea juridica, în pofida pluralismului statal, s-a manifestat ca unitara în cele

trei tari românesti. Pe de alta parte, spre deosebire de cristalizarea civilizatiei medievale românesti, care s-a realizat într-o îndelungata evolutie, cultura si practica juridica s-au conturat cu mult mai repede, dând expresie clara unitatii etno-culturale si de civilizatie a românilor.

Raportat la organizarea politico-administrativa si de stat, dreptul a capatat valente nebanuite ca stiinta, arta si rol etic în societate. Evul mediu european este caracterizat între altele si prin pluralismul organizarii de stat: republici, regate, imperii, tarate, voievodate etc. pe fundalul carora s-a definit dreptul medieval ca institutie de prima marime.

2. Organizarea politico-statala a românilor la începutul evului mediu

În arcul carpatic existau în secolul al X-lea formatiuni politico-administrative ce proveneau din vechea obste. Ele se numeau cnezate sau voievodate. Astfel, sunt atestate documentar, Tara Crisanei ––condusa de voievodul Menumorut (dux Vlachorum); Tara voievodului Glad (ducele Banatului); Tara Ultransilvaniei (a voievodului Gelu); Tara Bârsei, Fagarasului, Zarandului, Maramuresului (cu cnezatul Câmpulung pe Tisa) etc. Asemenea formatiuni înglobau teritorii vaste si parcurgeau în secolele IX-XI un proces de dezvoltare si afirmare în toate planurile, dupa cum dovedesc marturiile istorice.

Asezarea maghiarilor în câmpia Panonei, la sfârsitul secolului al X-lea s începutul secolului al XI-lea, si infiltrarea lor ulterioara în Transilvania a stânjenit dezvoltarea libera a voievodatelor si cnezatelor din spatiul fostei Dacii traiane, însa nu au reusit sa anihileze evolutia si autohtonia acestora.

Voievozii români, între care Menumorut, Glad, Ahtum si Gelu s-au împotrivit expansiunii maghiare în Transilvania, cautând sa apere independenta si autenticitatea acestor teritorii românesti. O astfel de rezistenta a întârziat si limitat dominatia regatului maghiar în Transilvania, dar nu a putut sa o îndeparteze.

Teritoriile românesti de la sud de Carpati au cunoscut organizarea politica înainte de 1247, anul emiterii “Diplomei Ioanitilor”. La vest de Olt era voievodatul lui Litovoi, care cuprindea Valea Jiului pâna dincolo

de Muntii Hategului, apoi cnezatele lui Farcas (aproximativ jud. Vâlcea) si Ioan (teritoriul dinspre Dunare în jud. Olt). “Diploma Ioanitilor” îi mentioneaza pe majores terrae (mai marii pamânturilor). Mentiunea confirma existenta clasei feudale.

La rasarit de Olt, pe valea Argesului se afla “Tara lui Seneslau, voievodul românilor”. Istoricul Dinu Giurescu apreciaza ca, dat fiind densitatea populatiei si unele indicii din documente ulterioare, au existat la sud de Carpati si alte formatiuni politice, în partile Ilfovului, pe Ialomita inferioara, Târgul de Floci (pe Dunare), în partile Buzaului si Râmnicului Sarat etc.

Pornind de la elemente similare, se poate afirma ca si în Moldova, estul Carpatilor Rasariteni, au existat formatiuni politice românesti, atestate cel mai târziu în sec. al XIII-lea. În partile Vrancei, spre exemplu, exista un cnezat caruia Dimitrie Cantemir îi spunea “republica”. Alte formatiuni statal-politice, dupa câte se cunoaste pâna în prezent, au fost la Câmpulung Moldovenesc si la Tigheciu. De asemenea, cnezate si voievodate vor fi mai existat pe valea Trotusului, cu centru la Ocna de Sare de aici; în jurul Bârladului (Tara

Berlandicilor), târg amintit de cronicile rusesti din secolul al XII-lea, în partile Orheiului si ale Iasilor, în jurul Tighinei; în “Tara Sepenitului”, care cuprindea cetatile Hotin, Tetina si Hmielov; în zonele Baia, Suceava si Siret.

Totodata, românii din Moldova sunt explicit mentionati de misionarul franciscan Giovani da Piani del Carpini care, la 1247, aminteste de voievodatul lui Olaha; Thomas Tuscus, în a sa cronica la 1277 scrie despre un conflict între “bruteni (probabil ruteni) si blaci (români). Aceiasi români, de la est de Carpati, erau aliatii regelui polon Wladislau Lokietek, în razboiul dus împotriva mangrafului de Branderburg, la 1326.

Multe alte marturii, scrise si arheologice, dovedesc cu prisosinta existenta în spatiul fostei Dacii, la începutul mileniului al II-lea a unei populatii românesti stabila si numeroasa parcurgând procesul de închegare a societatii feudale cu organismele ei politice si administrative. Evolutia lor este confirmata de întemeierea în secolele XII-XIV a statelor centralizate românesti, formatiuni politice puternice, cu statut european si cu contributii la desavârsirea Europei medievale.

3. Întemeierea Tarilor Românesti ca state centralizate de sine statatoare

Moment remarcabil în istoria românilor, constituirea celor trei state centralizate (Transilvania, Tara Româneasca si Moldova) a marcat începutul unei noi etape istorice, deosebit de importanta în procesul de afirmare si consolidare a românismului. Formarea statelor feudale centralizate a constituit momentul de încheiere a procesului de reunire a vechilor formatiuni de dimensiuni mai mici (cum erau tarile, cnezatele, voievodatele).

Daca alte popoare s-au regasit de la începutul evului mediu în state unice, românii, ca si alte etnii, au cunoscut vreme de mai multe secole pluralismul statal. Din cauza presiunilor si amenintarilor externe, venite din mai multe directii deodata, românii au fost nevoiti sa se constituie mai întâi în cunoscutele formatiuni centralizate (Transilvania, Moldova si Tara Româneasca).

Românii, prin traditia lor dacica, prin evolutia lor unitara în perioada migratiilor, aveau dreptul la o organizare feudala centralizata într-un singur stat pe toata întinderea fostei Dacii. Însa, vicisitudinile istoriei nu au permis acest lucru, realizându-se astfel cele trei state românesti cu puternice si permanente legaturi între ele. În pofida unor atari realitati politice pluraliste, românii vor evolua unitar prin spirit, limba si constiinta originii comune. Unirea politica deplina se va înfaptui, dupa încercarea lui Mihai Viteazul la 1600, mai târziu, în epocile moderna si contemporana.

a. Voievodatul Transilvaniei Cum anume s-a produs actul de unificare a cnezatelor si voievodatelor din

Transilvania, dând nastere la o puternica formatiune politica centralizata, nu se stie prea bine. Ceea ce se cunoaste cu exactitate este faptul ca în secolele XI-XIII teritoriul românesc a cunoscut ultimele valuri ale populatiilor migratoare: pecenegi, uzi, cumani, mongoli si tatari. Acestea au cauzat enorme distrugeri materiale si pierderi de vieti omenesti, au frânat dezvoltarea societatii românesti, aflata în acea vreme într-o perioada de avânt economic si de consolidare a vietii

politice si de stat. Notarul anonim al regelui maghiar Bela aminteste în cronica sa Gesta

Hungarorum de existenta, la sfârsitul secolului al IX-lea, a trei formatiuni politice - ducate (voievodate) ––sau “tari”–– în Banat, Crisana si Podisul Transilvaniei, conduse de: Glad, Menumorut, Gelu, urmate la sfârsitul secolului al X-lea si începutul secolului al XI-lea de alte doua ducate sau voievodate: unul cu centru la Alba-Iulia, iar al doilea în Banat, având cetatea de scaun la Morisena (Cenad, jud. Timis).

Aceste doua voievodate cuprindeau teritoriile unor “tari” ale românilor, fiind mai întinse decât cele precedente, mai bine organizate si mai bogate. Totodata, sapaturile arheologice au scos la iveala cetati ca Moigrad si Moresti, resedinte ale unor capetenii politice.

Un alt izvor convingator este epopea intitulata Viata sfântului Gerard de Cenad, scrisa în prima jumatate a secolului al XII-lea, în care se dau informatii despre organizarea voievodatului “banatean”, precum si despre legaturile lui politice si religioase cu Bizantul.

În aceasta etapa, voievodatele românesti au evoluat de la formatiuni de mica întindere spre forme statale mai cuprinzatoare, mai bine organizate, adica spre realizarea centralizarii într-un singur voievodat.

Lucru, de asemenea stiut, este faptul ca în anul 1176, Leustachius aparea ca voievod al întregii Transilvanii, ceea ce atrage atentia asupra unificarii care avusese loc în acest spatiu românesc. Au urmat alti voievozi ca Roland Borsa

(1284-1293) sau Ladislau Kan (1294-1315), care au asigurat unitatea înfaptuita, precum si un cuprinzator statut de autonomie româneasca.

b. Tara Româneasca (Muntenia)

A fost constituita ca stat feudal centralizat de sine statator în prima parte a secolului al XIV-lea, rezultat firesc al unui proces complex si îndelungat de unificare a tuturor formatiunilor politice românesti prestatale existente de secole între Carpati si Dunare. Pe parcursul veacului al XIII-lea s-a realizat pe întreg teritoriu amintit o omogenizare etnica în conditiile asimilarii de catre autohtoni a ultimilor migratori (slavi, pecenegi, cumani, tatari). Se constata o maturizare politica a formatiunilor existente din spatiul de la sud de Carpati.

Dezvoltarea acestor cnezate si voievodate a fost stânjenita, de asemenea, de tendintele expansioniste ale regatului maghiar, care râvnea cu insistenta la supunere fata de Coroana Maghiara a acestei tari românesti. Periodic, aceste formatiuni au avut statut de vasalitate fata de regii unguri. Acestia din urma, fara sa aiba vreun drept, cu atât mai putin acceptiunea românilor, se considerau suzerani ai cnezatelor si voievodatelor de la sud de Carpati.

Nu putine si nu usoare au fost confruntarile voievozilor români cu regatul maghiar, în tendinta si dorinta lor fireasca de a-si mentine independenta deplina. Exemplul cel mai atragator îl ofera voievodul Litovoi, care în anii 1272-1277 a refuzat sa recunoasca suzeranitatea regelui maghiar Ladislau Cumanul. Interventia militara a ungurilor a fost întâmpinata de români cu rezistenta armata. Litovoi a cazut în lupta (1277) iar fratele sau Barbat, succesor la domnie, a fost nevoit sa recunoasca pentru un timp suzeranitatea regelui maghiar.

Cel care a conferit românilor de la sud de Carpati independenta si un larg prestigiu a fost Basarab (fiul lui Tihomir) care a domnit între anii 1310-1352, recunoscut ca mare voievod, apoi ca domnitor (unificator) de toti ceilalti cnezi si voievozi dintre Dunare si Carpatii sudici.

Victoria armatelor sale la Posada (9-12 noiembrie 1330) asupra regelui

maghiar Carol Robert a reprezentat actul de nastere a Tarii Românesti ca stat independent, unitar, centralizat si de sine statator.

Acest fapt a asigurat pentru o perioada de circa o suta de ani, organizarea

si dezvoltarea libera a acestei tari. Totodata, noul stat european se va bucura de un real prestigiu în rândul tarilor vecine si în Europa.

c. Întemeierea Moldovei Începând cu secolul al XI-lea sunt atestate, la est de Carpati, mai multe

formatiuni politice românesti, care au iesit în evidenta, fiind consemnate în cronicele vremii. Izvoarele poloneze ce stau la baza Cronicii lui Jan Dlugosz dovedesc faptul ca în anul 1070 “valahii” au luptat alaturi de Viaceslav de Polotk împotriva lui Boleslav al II-lea, “cel îndraznet”, regele Poloniei.

Formatiunile politice românesti de la est de muntii Carpati au urmat aceeasi cale ca si Tara Româneasca, în efortul lor de constituire a statului feudal centralizat de sine statator, existând în acest caz multe asemanari. Realitatile social-economice si politice, existenta mai multor formatiuni politice în regiunea la care ne referim confirma gradul evoluat la care ajunsese aceasta zona. La fel ca în Tara Româneasca si în Moldova, slabirea dominatiei Hoardei de Aur (tatarii) crease conditii mai bune procesului de unificare a românilor.

În primii ani ai secolului al XIV-lea este pomenita în zona o “tara a românilor” (Vlachenlant), dar si aici patrunsese regalitatea maghiara, care a organizat în partile nord-estice ale Moldovei începând din anul 1352 o Marca (administrativ-politica) cu capitala la Baia. Conducerea ei a fost încredintata lui Dragos (boier român din Maramures) care a capatat titlu de voievod supus coroanei maghiare.

Lichidarea vasalitatii ce o impusesera maghiarii aici s-a înfaptuit prin lupta armata a românilor localnici, în alianta cu ostenii maramureseni condusi de catre capetenia lor Bogdan de Cuhea. Acesta era un aprig luptator român împotriva tendintelor si practicilor expansioniste ale feudalitatii maghiare.

Profitând de faptul ca ungurii se gaseau în conflict cu Tara Româneasca si cu bulgarii, Bogdan din Maramures a trecut muntii cu o mica armata, si în conlucrare cu ostile boierilor moldoveni l-a alungat pe voievodul Balk (1359), urmasul lui Dragos la tronul Moldovei, aflat si el sub suzeranitate maghiara. Drept urmare a îndepartarii “împuternicitului” maghiar, boierii moldoveni l-au ales pe Bogdan domn al tarii Moldovei. Astfel se alcatuia o noua tara româneasca ca stat independent de sine statator centralizat.

Concluzionând asupra organizarii statelor feudale centralizate românesti, se poate aprecia ca, românii, prin traditia dacica a statului lui Burebista si Decebal, precum si prin evolutia unitara, dupa retragerea romana, aveau dreptul la realizarea unui stat centralizat pe întreg spatiul fostei Dacii. Nu s-a putut realiza acest lucru din doua motive si anume:

1. Amenintarile externe venite din mai multe directii deodata i-a obligat pe români sa se apere spate-n-spate;

2. În al doilea rând i-a împiedicat si mentalitatea feudala de pluralism statal, care se regaseste si la alte popoare europene.

Cu toate acestea, în contextul dat, realitatile politice românesti au iesit din

anonimatul stapânirilor straine temporare, observându-se cresterea efortului formatiunilor statale din spatiul Carpato-Danubiano-Pontic de a se organiza si de a se stabiliza. Faptul nu convenea însa intereselor statelor vecine care urmareau sa se foloseasca de pluralitatea statala creata, precum si de urmarile dezastruoase lasate de ultimele navaliri barbare. Statele centralizate românesti create în secolele XII-XIV, având în fruntea lor domnitori destoinici, vor reusi sa se consolideze si sa promoveze institutii tipice, precum domnia, care s-a afirmat puternic în secolele urmatoare.

TEMA a VII-a

INSTITUTII POLITICO – ADMINISTRATIVE ÎN FEUDALISMUL ROMÂNESC

1. Domnia si originalitatea ei Ca institutie centrala, reprezentativa pentru societatea feudala româneasca, domnia la

români a constituit elementul de referinta în evaluarea unor norme juridice. Aceasta institutie, asemanatoare altora de acest fel din alte tari, are unele trasaturi specifice, originale prin reprezentativitatea si functionalitatea ei.

Domnia constituie o creatie institutionala româneasca, originala. Ea a aparut ca treapta superioara în evolutia organizarii de stat la români, sintetizând forma “tarilor”, cnezatelor si voievodatelor. O asemenea institutie, cum era domnia, nu a avut corespondent la statele vecine. Denumirea însasi este româneasca, pusa de carturari în legatura cu latinescul dominus, mare conducator militar. Asocierea, în cazul românilor, a titlului de voievod si domn, în succesiunea lor, subliniaza traditia dar si inovatia.

În consolidarea autoritatii lor, domnitorii români s-au folosit de sprijinul bisericii ortodoxe, ceea ce însemna asentimentul (vointa) întregii tari, a crestinilor ortodocsi. Si nu în ultimul rând, domnii celor doua tari românesti (Moldova si Muntenia) s-au sprijinit în activitatea si afirmarea institutiei domniei pe normele de drept românesti, bine înradacinate si cunoscute la acea vreme. Asa cum s-a mai aratat în paginile acestei carti, normele de drept (legea) a constituit întotdeauna un element important în afirmarea unor momente si institutii românesti. Normele de drept au fost

acelea care au stimulat constientizarea factorului politic de prezenta momentului oportun pentru a actiona într-o directie sau alta.

Legitimitatea domniei.

Principiile care au stat la baza legitimitatii domniei aveau o puternica traditie la români. Astfel de principii rezultau din doua trasaturi fundamentale si anume: alegerea domnitorului, cu respectarea ereditatii.

a. Alegerea era un principiu întemeiat de vechea obste, înca din vremea dacilor, respectat în timpul cuceririi romane si consolidat dupa retragerea romanilor din Dacia (275 e.n.). Ca atare, pe fundalul unei îndelungate traditii, noua institutie, domnia a putut fi acceptata cu usurinta. Aceasta cu atât mai mult cu cât ea (domnia) nu a fost impusa din afara, ci dimpotriva, s-a afirmat în lupta cu agresorii straini, pentru apararea valorilor românesti.

Reprezentarea principiului legitimitatii a facut ca multi domnitori români sa domneasca perioade îndelungate. Astfel, Basarab I a domnit 42 de ani în Tara Româneasca; de asemenea, Mircea cel Batrân a domnit 32 de ani, Alexandru cel Bun a condus Tara Moldovei 32 de ani iar Stefan cel Mare 47 de ani.

Legitimitatea trebuia sa rezulte din acceptarea domnitorului de catre marea majoritate a boierilor (boierimii) de la curte si din teritoriu, principiu care, în cele mai multe cazuri, s-a respectat la români.

b. Ereditatea, unul din cele doua principii fundamentale amintite mai sus, constituia un element nou în practica institutionala feudala româneasca. Fara sa se renunte la principiul eligibilitatii s-a introdus, odata cu domnia, si acela al ereditatii, ajungându-se la împletirea celor doua modalitati, deopotriva de utile si trainice. Functiile de cneaz si voievod au devenit cu timpul ereditare, modalitate transmisa si la institutia domniei. Deci institutia voievodala, foarte puternica la români, s-a transformat treptat în una domneasca, titlul de voievod mentinându-se alaturi de acela de domnitor, în cele mai multe cazuri.

Principiul domniei ereditar – elective, bazat pe legitimitate, a cunoscut si unele variante cum erau asocierea la domnie sau recomandarea. Urmarindu-se prin acestea transmiterea pasnica a puterii dar si o mai sigura modalitate de a se pastra domnia în cadrul aceleasi familii domnitoare.

c. Asocierea era atunci când domnitorul proclama din timpul vietii una din rudele sale (fiu, nepot, frate) ca asociat la domnie, alaturi de el, urmând ca asociatul sa domneasca în continuare dupa decesul sau îndepartarea domnitorului.

d. Recomandarea a fost o alta modalitate de asigurare pasnica a succesiunii, exemplul cel mai elocvent si mai cunoscut este acela când Stefan cel Mare, la o vârsta înaintata si suferind, a adunat Sfatul Tarii, recomandându-i sa aleaga ca succesor pe tronul Moldovei pe fiul sau Bogdan al III-lea. Mai târziu, peste ani, Stefanita Voda a recomandat ca succesor pe Petru Rares.

Prin recomandare, ca si prin asociere nu se încalcau normele sistemului electiv – ereditar. Ambele modalitati aveau un caracter pasnic, sprijinindu-se pe consimtamântul Sfatului Tarii. Era totodata, si o recunoastere din partea domnitorului

a prerogativelor adunarii starilor, o dovada de respect fata de normele impuse de Legea Tarii cu privire la domnie, ceea ce întarea acesteia caracterul ei de legitimitate.

Intensificarea luptelor interne pentru tron, lupte întretinute abil

de puterea

Otomana, devenita din secolul al XV-lea suzerana Tarilor Române, a dus la slabirea sistemului electiv – ereditar. În acelasi timp un nou neajuns l-a constituit larga vocatie succesorala (prea multi aveau dreptul la domnie) fapt ce a provocat numeroase frictiuni, patimi, violente, cheltuieli inutile si paguboase. Toate acestea au subrezit sistemul traditional, adica legea.

Pe masura ce puterea Otomana se consolida si se extindea (sec. XV-XVIII) iar lupta pentru putere în Tarile Române capata forme acute, s-a deschis posibilitatea ca domnitorii români sa fie mai întâi confirmati de Poarta, dupa care Sfatul Tarii se pronunta „pentru”. Si mai grava a devenit situatia când domnitorii români erau numiti direct de catre Constantinopol. Faptul a constituit o atingere grava a demnitatii românesti, erodata între timp cu concursul marii boierimi.

Prerogativele domnesti în evul mediu.

Marturiile vremii pun în evidenta faptul ca prerogativele domnesti erau numeroase, ceea ce facea ca unele dintre ele sa fie îndeplinite cu ajutorul Sfatului Tarii sau a dregatorilor. Actele de mare importanta pentru tara erau semnate de domnitor cu consimtamântul si a altor autoritati. Mircea cel Batrân, cu ocazia acordarii privilegiilor comerciale brasovenilor (1413), dupa

ce enumera ca fiind de fata boierii Divanului adauga ”« et alii nostri barones et milites terrae nostre multi»”. Actul de închinare al lui Bogdan Voda la 1450 catre Ioan Corvin este facut cu “capitanii nostri, boierii nostri, ostile noastre, Sfatul nostru si întreaga tara noastra”. Un ceremonial asemanator a avut loc si cu prilejul tratatului de închinare a lui Stefan cel Mare la Colomeea (1485) catre regele Poloniei.

Oprindu-ne doar la unele dintre prerogativele mai importante si de mai mare interes pentru lucrarea de fata amintim:

-prerogativa executiva,

în care intrau mai multe atributii de ordin administrativ-politic. Domnitorul era principalul detinator al puterii în stat; el era seful puterii executive

- prerogativa militara, care desi se regaseste în

executiv, avea o importanta aparte, deoarece domnitorul era conducatorul suprem al ostirii

- prerogativa diplomatiei, de asemenea, revenea expres domnitorului, deoarece acesta reprezenta tara în raport cu celelalte state

- prerogativa judecatoreasca. Domnitorul era instanta suprema de judecata, precum avea si prerogativa legiuitoare (emiterea de acte normative). Asemenea prerogative, emanând dintr-un singur loc, de la o singura persoana/institutie (domnia), asigura un sistem juridic unitar tarii. (Asupra acestei probleme vom reveni mai jos). Domnitorul putea da ordine permanente si obligatorii ca niste legi. Era supremul judecator si legislator. Asa se explica faptul ca pentru români, ca si pentru alte popoare, domnitorul era socotit, în primul rând Judecatorul Suprem.

2. Sfatul Tarii

În cele doua tari românesti, Muntenia si Moldova, functiona ca organism

reprezentativ Adunarea celor mai de seama boieri, organism caruia i s-a spus Sfatul Tarii. Aceasta adunare, constituita înca de la întemeierea statelor centralizate românesti, era menita sa asigure conducerea treburilor tarii alaturi de domnitor. Din operele cronicarilor moldoveni rezulta faptul logic, potrivit caruia domnitorul nu conducea singur tara, ci el trebuia sa consulte Sfatul în problemele principale.

Importanta deosebita a Sfatului Tarii rezulta din atributiile sale în conducerea treburilor statului. Acest organism avea îndatoriri asemanatoare cu cele ale domnitorului. Ca exponent al clasei feudale, Sfatul Tarii consilia pe domnitor în probleme juridice, financiare, religioase, militare, de politica externa etc.

Ca organism de conducere superioara, Sfatul Tarii, era rezultatul, nu a unei inventii sau creatii de moment, ci a unei evolutii îndelungate, marcând odata cu institutionalizarea domniei, o treapta noua, superioara în afirmarea politica si juridica a românilor. Sfatul Tarii semnifica într-un plan superior ceea ce alta data, în lipsa clasei feudale era Sfatul oamenilor buni si batrâni, iar mai târziu adunarile voievodale.

Pâna în secolul al XVI-lea adunarile boieresti (Sfatul Tarii) au actionat în concordanta cu vointa voievodului (domnitorului), perioada în care puterea domneasca reusea cu usurinta sa o domine pe cea a boierilor. De altfel, între cele doua puteri centrale erau legaturi firesti, “originare de solidaritate între domn si marii boieri”. Faptul se explica prin mentinerea, un timp, nealterata a vechilor traditii care constau în interdependenta dintre cele doua institutii. Adunarea boierilor alegea pe domnitor, iar acesta la rându-i ocrotea interesele clasei feudale, din mijlocul careia provenea si el.

Institutia Sfatul Tarii a înregistrat cu timpul transformari si modificari de atributii, în sensul cresterii acestora, la un moment dat, dar si pierderea lor mai târziu, când situatia politica a celor doua state (Moldova si Tara Româneasca) se va deteriora ca urmare a amestecului turcesc în viata lor interna. Începând din a doua jumatate a sec. al XVI-lea se va impune termenul de divan, de origine turceasca (însemnând consiliul sultanului, domnitorului în cazul românilor). S-a mentinut însa si termenul de sfat, care era folosit alternativ.

Ca institutia cea mai prestigioasa, dupa domnie, Sfatul Tarii îsi asigurase atributii dintre cele mai importante. Mai mult decât atât, ca prerogativa politica Sfatul avea în primul rând pe aceea a alegerii domnitorului, participând apoi deopotriva la actul de conducere si gospodarire a tarii.

Avea atributii în politica externa, contribuind împreuna cu domnitorul la încheierea tratatelor cu alte tari, si chiar semnându-le alaturi de seful statului. În cele mai multe situatii domnitorul se consulta cu membrii Sfatului în privinta directiilor de orientare a politicii externe.

În domeniul juridic Sfatul era implicat ca element de consiliere a domnitorului, dar si de solutionare a unor procese importante. Membrii Sfatului erau aceia care

cunosteau normele dreptului consuetudinar sau al pravilelor, asigurând, prin interventia lor, acuratetea si obiectivitatea actului de drept. Sfatul domnesc nu era o instanta de judecata. Membrii sai ajutau pe domnitor în cercetarea si judecarea cazurilor “pe rol”. Ei nu votau, nu hotarau, ci îsi dadeau doar cu parerea (vot consultativ).

Una dintre atributiile relevante ale Sfatului Domnesc a fost acea judiciara,

atributie despre care s-a amintit doar tangential. Este locul sa detaliem aceste atributii deoarece intereseaza în mod deosebit lucrarea de fata. Exista opinia, sprijinita de marturii documentare, potrivit careia în Moldova în secolele XIV-XVIII Sfatul Domnesc “conlucra cu domnitorul în dezbaterile judiciare”.

Alte opinii mai recente, converg catre ideea ca Sfatul Domnesc si domnitorul constituiau “instanta suprema de judecata”. Acest fapt nu înseamna ca orice sedinta de judecata se derula neaparat în aceasta componenta. Existau situatii când domnitorul judeca si dadea sentintele singur, probabil asistat doar de unii membrii ai Sfatului. În principiu însa, consultarea de catre domnitor a Sfatului Tarii la judecati constituia o necesitate politica, dar si o cerinta „profesionala”, întrucât între membrii Sfatului existau buni cunoscatori ai legilor. Se explica, astfel, principiul ca unde judeca mai multi nu poate fi încalcata (stirbita) dreptatea.

Sfatul Domnesc avea în secolul XVII atributii judiciare mai clar exprimate. Daca pâna în secolul al XVII-lea judecata se desfasura în prezenta domnitorului, începând cu acest veac, Sfatul Domnesc judeca în absenta acestuia (seful statului). Se crede ca domnitorul nu mai participa la toate instantele, acordând în mod tacit gir sfatului sau reprezentantilor acestuia. De altfel, se constata ca hotarâri judiciare ale instantei boierilor, formata din membrii Sfatului Domnesc erau întarite de catre domnitor prin semnatura si sigiliul sau.

În secolul al XVIII-lea participarea Divanului la judecata domneasca a capatat noi forme de organizare si manifestare juridica. Un colectiv restrâns, de data aceasta, format din membri ai Divanului, din dregatori sau fosti dregatori primea misiune de la domnitor de a cerceta pricina si de a propune solutii. Actul emis se va numi anafora, si dobândea putere executorie numai dupa ce era întarita, semnata (confirmata) de catre domnitor. Acesta putea modifica hotarârea propusa.

Secolul al XVIII-lea a fost secolul luminilor si era de asteptat ca si în practica juridica sa se faca simtit acest lucru. Faptul a coincis cu instituirea în Tarile Române a domniilor turco-fanariote. Noii “domnitori” veniti din Constantinopol au adus cu ei si practici noi în domeniul juridic. S-a impus dreptul scris, raspândirea lui fiind mai larga si mai expresiva.

3.Dregatoriile

O alta institutie centrala cu puteri destul de mari a fost dregatoria. Aceste dregatorii erau numeroase, fiind conduse de catre un dregator sau doi; dregatorii erau înaltii demnitari ai Tarii, numiti de catre domnitor din rândul marilor boieri, multi dintre ei având un exercitiu îndelungat în Sfatul Domnesc. Acesti dregatori exercitau diverse atributii în cadrul Curtii Domnesti, dar unii dintre ei functionau cu raspunderi pe plan administrativ în teritoriu. Adesea, competentele dregatorilor se încrucisau dând nastere la confuzii si suprapuneri de atributii.

Sistemul dregatoriilor este mai bine cunoscut din vremea lui Mircea cel Batrân (1386-1418) în Tara Româneasca, si Alexandru cel Bun (1400-1432) în Moldova. Dregatoriile au fost, în mare, aceleasi atât în Moldova cât si în Tara Româneasca. Acest fapt se datora traditiilor comune si a limbii române, precum si a ideii de apartenenta la acelasi trecut de cultura si civilizatie.

Nefiind alesi, ci numiti de catre domnitor, dupa preferintele si interesele sale, dregatorii trebuiau sa fie atasati Domniei. Aceasta cu atât mai mult cu cât ei depuneau juramânt de fidelitate. Nu erau retribuiti în aceste functii, în schimb beneficiau de danii domnesti, care constau din mosii, paduri, iazuri etc. Totodata, dregatorii primeau

daruri consistente de la cei pe care-i pastoreau.

Existau doua categorii de dregatori: marii dregatori,

care si participau la Sfatul

Domnesc (Divan) si micii dregatori,

cu functii mai mici, nu lipsite însa de importanta.

Amintim câteva dintre dregatoriile mai importante si mai cunoscute: logofatul–seful cancelariei, având si atributii de ordin judiciar; marele vornic–conducatorul slujitorilor curtii, judeca anumite procese penale9; postelnicul––care coordona politica externa; vistiernicul–avea raspundere în domeniul strângerii venitului la stat, între altele judeca procese cu privire la stabilirea si perceperea darilor. Începând cu secolul al XVIII-lea, visteria statului s-a separat de camara domneasca, veniturile domnitorului fiind administrate de camarasi; spatarul–cu atributii militare; banul (specific Olteniei)–coordona dregatoria Baniei, dar era subordonat domnitorului Tarii Românesti, avea roluri administrative, militare si judecatoresti în Oltenia.

Au mai functionat si alte dregatorii însa de mai mica importanta, mai ales în ceea ce priveste atributiile judecatoresti.

4. Institutii feudale în Transilvania, secolele XIII-XVII Daca în cele doua tari românesti (Moldova si Muntenia) institutiile de drept si

exprimarea juridica au evoluat identic, în cea de-a treia Tara Româneasca (Transilvania) au existat particularitati cauzate de imixtiunea mai îndelungata a maghiarilor în arcul Carpatic. În Transilvania Voievodul (voievodatul) a fost prima institutie centrala româneasca pe care cucerirea maghiara a gasit-o functionând, din vechime. Voievodatul s-a mentinut si în timpul dominatiei Regatului Maghiar, pâna în anul 1526.

Cucerirea maghiara a însemnat impunerea unor limite în prerogativele voievodului, care va fi numit de catre rege, în noua conjunctura, spre deosebire de faptul ca pâna atunci voievozii erau alesi.

Cu toata dominatia lor, regii maghiari nu vor reusi totdeauna sa-si impuna autoritatea. Au fost momente în care Voievodul Transilvaniei si-a manifestat tendinta si chiar independenta totala fata de regele maghiar. La finele secolului al XII-lea si pe parcursul secolelor XIV si XV voievozii Transilvaniei au încercat sa înlocuiasca numirea cu ereditatea (româneasca), constientizând faptul ca voievodatul pe care îl conduceau constituia altceva decât Ungaria: o alta entitate politica. Un asemenea statut de independenta, încercat de catre voievozii Roland Borsa, Ladislau Kan, Iancu de Hunedoara, nu a putut dura din motive lesne de înteles. Autoritatea politica si jurisdictionala a voievodului a fost treptat redusa, ca urmare a interventiei puterii regale.

Un alt organism central în Transilvania, dupa rege si voievod era congregatia nobililor, adunare reprezentativa pe stari corespunzatoare adunarilor extraordinare din Tara Româneasca si Moldova. La lucrarile acesteia participau reprezentanti ai

9 În Moldova existau la un moment dat doi mari vornici; unul în Tara de Sus, cu capitala la Dorohoi, si altul în Tara de

Jos cu capitala la Bârlad.

categoriilor locale privilegiate, adica neromânii. Un fapt demn de retinut, privitor la raporturile dintre Regatul Maghiar si Transilvania, îl constituie actele legislative adoptate de Dieta Ungariei, care nu puteau fi aplicate în Voievodatul Transilvaniei fara însusirea acestora de catre congregatia nobililor. Era un semn de autonomie si personalitate juridica.

Congregatia transilvana adopta hotarâri în domeniul administrativ, fiscal si

judiciar. Pentru început, la lucrarile Congregatiei participau si nobili români. Dupa 1438 când s-a constituit Unio Trium Nationum a fost interzisa în mod expres participarea românilor la viata politica.

Dupa prabusirea Regatului Maghiar, ce a urmat înfrângerii suferite în razboiul cu turcii la Mohacs (1526) Transilvania a iesit de sub dominatia acestuia, intrând în schimb sub suzeranitatea otomana, ca Principat autonom, condus de catre un principe (1541). Important este faptul ca principele, noua denumire luata de conducatorii Transilvaniei, era ales de Dieta, spre

deosebire de voievod care era numit de catre rege. Dieta întrunita la Cluj în anul 1543 declara ca i s-a recunoscut dreptul de a alege “orice principe ar voi”. Dupa alegere, principele trebuia confirmat de Înalta Poarta. În fapt însa, Puterea Otomana se va amesteca din ce în ce mai mult în problemele Principatului Transilvaniei, ajungându-se pâna la numirea principelui, contrar cerintelor initiale si împotriva vointei Dietei, pe care o nesocoteau.

Un nou moment în istoria Transilvaniei cu consecinte asemanatoare l-a constituit trecerea acesteia de sub suzeranitatea otomana în componenta Imperiului Austriac. Schimbarea a fost consemnata în Diploma Leopoldina

din anul 1691, prin care se stipula ca împaratul Leopold al II-lea devenea si principe al Transilvaniei. În aceasta situatie conducerea efectiva a Principatului o exercita un loctiitor al sau care se numea guvernator, acesta fiind ales dintre nobilii tarii si apartinând uneia dintre cele trei natiuni10 autodeclarate înca de la 1438 ca dominante. Este vorba

despre nobilimea maghiara, sasa si secuie care s-a constituit în Unio Trium Nationum (uniunea celor trei natiuni). Aceasta uniune si-a asumat cu de la sine dreptul condamnabil de a conduce Transilvania fara nobilimea româna, care era socotita, dimpreuna cu întreaga populatie româneasca (majoritara) ca tolerata pe propriul pamânt. De altfel, nobilimea româna fusese supusa de mai înainte de 1438 unui proces sistematic de decimare printr-o draconica politica de maghiarizare si marginalizare a acesteia. Nobilii români care n-au acceptat maghiarizarea sau trecerea la biserica catolica au ajuns oameni de rând, denobilizati. Stapânirea habsburgica a mentinut si cultivat regimul Unio Trium Nationum, cu toate consecintele lui nefaste, antiromânesti. Guvernatorul îsi

avea resedinta în provincia pe care o conducea si de care era legat printr-un juramânt solemn fata de legile patriei atât în probleme bisericesti cât si laice. El era ajutat de un sfat intim.

În cazul Transilvaniei, puterea legislativa era împartita între împarat si adunarile dietale, iar cea executiva îi revenea numai împaratului, care o exercita potrivit Constitutiei Imperiale.

Activitatea judecatoreasca era independenta, pastrându-se vechea organizare si legiuirile introduse între timp de maghiari, cum erau Aprobatele, Compilatele, Decretele regale, Tripartitul lui Werböczi etc. Însa au fost pastrate si folosite

10 Prin “natiune” în evul mediu se întelege nobilimea

elementele de drept românesc traditionale, îndeosebi pe plan local; altele se regasesc în codurile enuntate.

Românii din Transilvania si-au pastrat si în conditiile stapânirii straine

instantele judecatoresti proprii. Acestea erau scaunele de judecata

a caror competenta

avea sa fie restrânsa prin impunerea sistemului juridic al Regatului maghiar, si apoi al celui austriac. De remarcat faptul ca în

timpul dominatiei otomane în Transilvania

(1541-1691) nu au fost implementate norme de drept turcesc, pastrându-se cele existente.

Scaunul de judecata

era compus dintr-un presedinte si mai multi membri (de obicei 12), alesi în mod obisnuit dintre cnezi, boieri (mai rar dintre preoti sau tarani) în calitate de jurati si asesori. Referitor la scaunele de judecata românesti, în Sara Chioarului (Cetatea de Piatra) existau trei foruri de judecata: Scaunul satesc, Scaunul voievodal, si Scaunul cetatii (Capitaniei). Cele opt districte românesti privilegiate din Banat aveau fiecare câte un Scaun de judecata propriu.

Rezistenta scaunelor satesti de sorginte româneasca se explica prin aceea ca satul românesc a fost puternic si a conservat multe din formele de viata autohtone. Scaunul satesc de judecata avea în frunte pe judele satului, asistat de vicejude (acolo unde exista) si de “oamenii buni si batrâni” ca reprezentanti ai comunitatii.

În tara Fagarasului sau în tara Oltului existau doua categorii de institutii judiciare:

Scaunul superior sau Scaunul capitaniei, constituit din doisprezece asesori, un notar, doi juzi ai nobililor si capitanul ca presedinte. La acest nivel erau judecati boierii, reprezentantii clerului, negustorii si militarii, pentru pricini civile si penale grave;

Scaunul inferior, constituit din doisprezece boieri asesori si un notar. Aici judecata se facea dupa statute proprii. De competenta acestui tribunal erau pricinile dintre taranii iobagi, si acele ce priveau persoanele libere si pe supusii

lor. Conscriptia urbariala a satului Ileni, din anul 1788 precizeaza ca “judecata pricinilor se facea dupa legile si obiceiurile satului, de catre forul inferior al localitatii [...] compus din sase membrii: cinci jurati, alesi de catre batrânii comunitatii, si judele satului”.

Scaunele de judecata satesti se pastrau si la sfârsitul secolului al XVIII-lea si începutul celui urmator, pe domeniul Gurghiului. Între anii 1652-1715 existau acolo trei foruri de judecata si anume:

a. Scaunul de judecata satesc, care judeca pricini marunte, si în fruntea caruia se afla judele;

b. Scaunul de judecata al crainicului, crainicia fiind o institutie traditionala româneasca;

c. Exista si o instanta intermediara, între scaunul de judecata satesc, al judelui si cel al provizoriului domenial;

d. Scaunele de judecata ecleziastice protopopesti, episcopale ori vicariale. Acestea din urma functionau în cadrul bisericii românesti unite. În atributiile tuturor scaunelor de judecata ecleziastice intrau cauzele ce tineau de domeniile confesiunii respective.

***

Privitor la mentinerea si functionarea normelor de drept românesti în Transilvania istoria a retinut faptul ca si pe aceasta cale românii din arcul carpatic au dovedit o rezistenta deosebita fata de elementul alogen dezintegrator.

TEMA a VIII-a

ASEZÃMINTE SI PRACTICI JURIDICE FEUDALE ROMÂNESTI

1. Dreptul penal În cele ce urmeaza ne vom referi, mai întâi la dreptul penal, ca fiind una dintre

cele mai vechi exprimari a legii, a reglementarii raporturilor dintre oameni, vizând buna convietuire sociala.

Pedepsirea crimelor în trecutul îndepartat (ca si în evul mediu) nu era privita ca în zilele noastre o problema ce intereseaza opinia publica, dimpotriva era socotita o chestiune de drept privat, ca si problemele de drept civil; adica, privea doar pe cel afectat. Pentru cei ce comiteau un jaf sau o crima si erau prinsi de “autoritati”, judecata se rezuma la a fi pedepsiti, potrivit vointei celui pagubit sau familiei celui omorât. Spre pilda, în vremea lui Alexandru cel Bun, oameni înraiti, certati cu normele morale ale timpului lor, au tâlharit si schingiuit pe ambasadorul francez, Guillebert. Prinsi si adusi cu streangul de gât în fata domnitorului – instanta de judecata – acesta (domnitorul) a acordat dreptul de a-i pedepsi (chiar si cu condamnarea la moarte) celui pagubit. Hotii, caindu-se si restituind suma furata l-au înduplecat pe ambasadorul francez, care i-a iertat, ceea ce a facut si instanta, respectând vointa reclamantului.

În cazul când un om era ucis în hotarul unui sat si nu era cunoscut faptasul, pedeapsa amenzii cadea asupra acelei localitati. Cel mai adesea se întâmpla ca satenii sa nu aiba cu ce plati, atunci se aplica gloaba de animale, 50 de boi, spre exemplu. În cazul în care satul pedepsit nu avea cum, sau cu ce sa achite “contraventia”, acesta îsi pierdea libertatea, devenind domnesc sau proprietatea celui ce se angaja sa plateasca pedeapsa. În felul acesta si-au pierdut libertatea multe sate românesti, devenind dependente de unul dintre domeniile feudale: domnesc sau bisericesc.

Fapt destul de frecvent în aplicarea pedepselor, era acela ca nu se avea în vedere nici o gradare în raport cu gravitatea lor. Spre exemplu, pedeapsa cu moartea se aplica foarte usor (fara discernamânt) celui care comitea

un furt marunt la fel cu cel care comitea o crima. La acest aspect se adauga usurinta rascumpararii pedepsei, despre care s-a amintit mai sus. În evul mediu, ca si în antichitate de altfel, lichidarea unei vieti era privita cu resemnare.

De mentionat ar fi si faptul ca rascumpararea cu mare usurinta a pedepsei nu era caracteristica românilor. Acest fapt era rezultatul unor influente de origine germano-slavona.

La români, spre pilda, nu se regaseste nici razbunarea (moarte pentru moarte,

ochi pentru ochi) ca sistem “institutionalizat”, asa cum se identifica la alte popoare, la slavi, în special. Aceasta nu înseamna ca acest sistem a fost absent, la români, el se regaseste sporadic, ca un atavism social, venind din societatea primitiva.

O alta procedura juridica aplicata (prin extinderea a ceea ce s-a aratat mai sus)

era aceea a confiscarii averii în loc de pedeapsa personala, atunci când se comitea o crima de tradare fata de domnitor, chiar si în cazul pedepsei cu pierderea capului.

2. Dreptul civil (înstrainarea de bunuri)

Din vechime s-a pastrat si cultivat la români procedeul ca înstrainarea unei mosii sa nu se faca la întâmplare. Cel ce voia sa vânda un teren proprietate era dator (obligat) sa se adreseze pentru cumparare mai întâi rudelor, spre a vedea

daca acestea sunt interesate în cumpararea acelui teren; numai daca nu erau amatori în rândul rudelor se putea adresa (în al doilea rând) celor ce se învecinau cu proprietatea în discutie. În cazul când nici acestia nu erau interesati, caz foarte rar întâlnit, atunci proprietatea respectiva putea fi vânduta la oricine vroia sa o cumpere. În situatia când vânzatorul nu proceda la consultarea mai întâi a rudelor si a vecinilor si facea vânzarea altcuiva, cei dintâi puteau actiona în judecata pe vânzator pentru dreptul de preemtiune.

Cel ce actiona, cu temei, în judecata obtinea câstig de cauza cu obligatia de a rasplati cumparatorului valoarea achitata.

Chiar si proprietatea mare (domeniul feudal) era supusa în privinta înstrainarii acelorasi norme de drept. Mai multe documente adeveresc faptul ca nici proprietarii de case sau de mosii nu puteau vinde proprietatile lor fara a întreba mai întâi rudele sau vecinii( în sensul daca nu vroiau ei sa le cumpere cu pretul oferit de straini).

O alta forma a comunitatii si unitatii de proprietate era înfratirea;

doi sau trei posesori de pamânt, care nu aveau urmasi, se angajau sa fie frati

testamentari. Adica, averea celui ce deceda mai întâi trecea la urmatorul (urmatorii) în viata. Asemenea întelegeri se faceau tot în ideea de a nu fi înstrainat pamântul mostenit de la strabuni. Aceste înfratiri aveau probabil un caracter perpetuu în timp; ultimul ramas în viata, daca nu avea nici el copii, realiza o alta înfratire, încheindu-se în cele din urma cu donatii la manastiri din tara.

Înfratirile aveau putere doar atunci când lipseau copii, adica în cazurile când nu existau mostenitori; altcumva nu se încheiau astfel de întelegeri. Acest aspect ermetic privind neînstrainarea pamântului capata conotatii mai largi. Asa se explica miracolul supravietuirii românilor în perioada migratiilor si a evului mediu, perioada în care românii au fost napastuiti de agresiuni, unele mai puternice decât altele.

Românii au facut acea distinctie necesara între pamântenii bastinasi care aveau o tara mostenita de la înaintasii lor, si acele populatii sau popoare instabile, aflate în permanenta miscare, în cautarea unui loc stabil. Românii au vazut în acestia din urma un pericol, constatând ca noii veniti sa se aseze printre ei urmareau pe diverse cai sa-i alunge de pe pamântul si din drepturile lor. Asa, si numai asa se explica grija la stramosii nostri de a nu înstraina principalul lor bun economic, pamântul cu bogatiile lui. Cu timpul, acest simtamânt a slabit la români, mai ales în perioadele moderna si contemporana. Lucru stiut, românii n-au dus lipsa de intrusi, de diverse etnii, care au încercat sa devina ei stapâni pe pamântul si bogatiile românilor. Mai mult decât atât, în zilele noastre, încalcându-se în mod dureros aceasta norma de lege straveche, se

constata ca fiind preferentiala înstrainarea, atunci când este vorba de valorile statului, respectiv ale poporului român. Acest concept de a nu înstraina, nu contravenea reputatiei românilor de ospitalitate. Dimpotriva, ei tratau pe straini cu multa grija si cinste, crezând ca acestia (strainii) erau la fel de bine intentionati.

Între normele de drept civil ce merita a fi retinute este si aceea referitoare la

hotarul dintre mosii sau sate. În cazul în care se schimba matca unui râu ce slujea de hotar între sate sau mosii, se impunea o reglementare, pe care o întâlnim functionând în vremea domniei lui Vasile Lupu. Un hrisov al acestui domnitor, expresie a unor practici mai vechi, hotaraste cum ca o atare schimbare nu poate sa atinga drepturile proprietarilor afectati, dispunându-se ca hotarul dintre mosii (sate) sa fie, cu toata schimbarea, tot matca veche (de mai înainte) idee venita din dreptul roman.

Obligatiile – angajamentele între parti constituie de asemenea un alt aspect al dreptului medieval românesc. Marea majoritate a afacerilor în acea perioada se raporta la drepturi de proprietate, restul fiind de neluat în seama. Ceea ce s-a pastrat din vechiul drept de pe teritoriul Tarilor Române se refera la schimbarile contractate (vânzare – cumparare) de terenuri, zalogire (amanetare) etc. Vânzarile, desi erau numeroase, nu au dat nastere la procese, deoarece se faceau mai întotdeauna pe bani si printr-o învoiala prealabila.

Practica amanetarii si a sechestrului rezulta dintr-un document din anul 1619. Aceasta practica venea si ea din vechimea dreptului românesc. Mosia unui boier a fost pusa zalog (garantie) unui creditor. Întrucât cel ce s-a învoit a împrumuta nu a putut restitui la timp banii, a pierdut mosia prin judecata, fapt ce pune în evidenta functionarea sistemului ca atare.

3. Dreptul de succesiune (mostenirea) În vechiul drept românesc mostenirea legala (ab intestato) revenea mai multor

îndreptatiti la aceasta, pe care putem sa-i nuantam astfel:

Descendentii

erau cei coborâtori în linie directa din aceiasi parinti, dar erau luati în calcul si colateralii defunctului în ordinea apropierii ca grad de rudenie cu cel decedat.

Ascendentii

sunt parintii, bunicii, strabunicii defunctului. Acestia erau chemati la succesiune numai în cazul ca nu existau descendenti. Parintii mosteneau pe copiii înfiati ca si pe cei legitimi în caz de deces.

Colateralii, erau o alta categorie de succesori la mostenire. Se aveau în vedere rudele coborâtoare dintr-un autor comun, chemate la mostenire, în cazul absentei descendentilor si ascendentilor. Existau doua clase de colaterali si anume:

Privilegiatii, adica fratii si surorile, precum si descendentii acestora;

Ordinarii, însemnând celelalte rude alaturate pâna la un anume grad. Aici intrau copiii din afara casatoriei, copiii înfiati, sotul supravietuitor, autoritatea publica (domnia, fiscul, cutia milei)

Nu e lipsit de interes sa amintim si de acea parte a sufletului, obicei ce se practica în Tarile Române. O portiune din averea defunctului se pastra pentru

împlinirea grijilor sufletesti, dupa datina, adica necesarele cheltuieli de înmormântare si pomenire pâna la ceremonialul de dezgropaciune de la sapte ani.

Privitor la succesiune (mostenire) existau si alte aspecte, din care consemnam:

- Daca defunctul lasa copii din mai multe casatorii, succesiunea se împartea

între ei astfel: copiii de la tata mosteneau averea acestuia, iar copiii de la mama averea mamei. Copii nelegitimi erau chemati doar la averea mamei. Exista si alte opinii bazate pe documente, ca si acestia se bucurau de averea ambilor parinti în cazul ca tatal era cunoscut. Altcumva „copilul din flori”, nelegitim, era înfiat de tatal vitreg si intra în drepturi ca si ceilalti copii.

- În privinta sotului supravietuitor existau mai multe judecati contradictorii, dintre care ne vom rezuma la aspectele cele mai cunoscute si mai raspândite. În Tara Româneasca, daca deceda sotia si nu existau urmasi, averea acesteia trecea jumatate în posesia sotului si jumatate în posesia mamei ei. În cazul altei judecati, participa la mostenire sotul, mama si verisoara (verisoarele) defunctei, primind fiecare câte o treime din succesiune. Potrivit acelorasi reglementari, cuprinse si în Îndreptarea legii (vezi mai jos) daca defunctul sot nu avea rude de sânge pâna la gradul al saselea, ci numai sotie, aceasta mostenea jumatate din averea succesorala, iar jumatate devenea domneasca. Domnia era ultima (în ordine) parte succesorala. Din lipsa de rude ale defunctului si de testament, averea celui decedat revenea legal domniei (domnitorului).

O succesiune nerevendicata de nimeni era Desherenta.

Aceasta revenea, din oficiu, autoritatii publice, ca o consecinta a ideii fundamentale potrivit careia bunurile fara stapân îi apartin. Acea autoritate publica nu putea fi decât domnia, care la rândul ei putea înzestra cu acea succesiune o manastire.

În aceeasi perioada a evului mediu românesc functiona dreptul de optiune

ca una dintre normele nescrise la început, apoi scrise, capatând caracter de lege. Acest fapt, dreptul de optiune, însemna ca succesorul putea sa accepte sau sa refuze mostenirea.

Dezmostenirea. O consecinta opusa mostenirii era dezmostenirea mostenitorului, aspect destul de frecvent în evul mediu românesc. Dezmostenirea înseamna modificarea ordinii succesorale de catre de cuius. Urmarea acestui fapt, mostenirea revenea celorlalti chemati de lege, în absenta exclusilor. În cazul ca erau înlaturati toti virtualii mostenitori fara a fi indicati altii, succesiunea revenea, de asemenea, domniei.

Atunci când bunurile ereditare erau amanetate sau decedatul avea datorii se proceda la lichidarea succesiunii. O asemenea actiune comporta doua operatiuni si anume: lichidarea activului si lichidarea pasivului succesoral. În primul caz se facea raportul darilor si a dotei, adica masa succesorala si restabilirea egalitatii între descendenti; în al doilea caz, mostenitorii trebuiau sa onoreze obligatiile contractate de catre de cuius. Ei nu puteau pretinde sa primeasca bunuri succesorale înainte de a fi achitat datoriile si obligatiile succesorale (mostenitorul nu dobândea bunurile ereditare decât dupa lichidarea pasivului succesoral). Se plateau creditorii, achitau legaliatrii etc.

Mostenirea testamentara

Transmiterea averii pe cale testamentara

este atestata documentar înainte chiar de aparitia termenului de diata (testament), ca urmare a consolidarii proprietatii private

si a individualizarii stapânirii sefului de familie cu sprijinul bisericii. Pâna la consolidarea proprietatii individuale, nu se putea vorbi despre dreptul

de a dispune de

avere prin testament. În secolul al XIV-lea întâlnim o asemenea transmitere în Tara Româneasca, una dintre primele atestari documentare cunoscute în aceasta privinta. În secolele urmatoare testamentele s-au înmultit.

Înainte de consacrarea prin pravile a testamentului se obisnuia ca acest act sa se

faca în fata notarilor, ceea ce dadea un caracter solemn momentului. Între martori figurau adesea preoti sau carturari, dar si prelati cu functii mai înalte, sau chiar în fata domnitorului si a Divanului.

Daca exista testament scris si semnat, nu mai erau necesari martorii. De asemenea, se avea în vedere ca testatarul sa fie în toate facultatile sale mintale pentru ca vointa lui sa nu poata fi viciata. Îndreptarea legii prevedea ca testatarul trebuie sa fie cu “mintea întreaga si sanatoasa”

si declaratia sa de ultima vointa sa fie facuta în fata a sapte martori, care în anumite cazuri puteau fi redusi pâna la trei. Numeroase testamente contineau si blesteme, în dorinta dispunatorilor de a le face

astfel respectabile.

Un testament putea fi revocat prin altul ulterior. Îndreptarea legii mai stipula faptul ca femeia nu putea lasa testament decât în mod exceptional. Se mai prevedea ca în cazul vointei mentionate, bunurile primite sa fie pastrate si transmise altui urmas, si asa mai departe.

Si aici se observa preocuparea ca averea sa nu fie înstrainata (sa nu devina pradalnica), ci sa ramâna în familie.Ideea pastrarii în familie (si în tara) a averii a jucat un rol important în orânduirea feudala în general. Preluata de la romani, aceasta conceptie si practica “a dat familiilor cele mai ilustre din Franta si de aiurea mjlocul de a-si mentine stralucirea” prin impunerea pastrarii averii în familie.

3.Proprietatea si dreptul de proprietate. În feudalism proprietatea prezinta unele caracteristici fata de perioada

premergatoare acestei orânduiri, precum se deosebeste de ceea ce va urma în capitalism. Închegarea, într-un proces îndelungat, a proprietatii feudale a dat acesteia un caracter complex marcat de suprapuneri de norme si discriminari juridice. Se întâlneste în aceasta epoca o forma de diversificare a proprietatii dupa titular, dupa categorii sociale, dupa modalitati de constituire etc.

a. Proprietatea domneasca, apare ca institutionalizata în Tara Româneasca si Moldova. În Transilvania, acelasi tip de proprietate se numea regala, deoarece regele maghiar se autointitula stapânul proprietatilor voievodale. Era doar o fictiune deoarece stapânirea efectiva o exercita voievodul Transilvaniei. Proprietatea domneasca era formata din: terenuri ale nimanui,

din pamânturi confiscate ca pedeapsa pentru cazurile de tradare, terenuri ale cetatilor (ocoale), minele de sare etc.

La începutul perioadei (sec.XIV) nu se facea distinctie între bunurile (proprietatea) domnitorului si domeniile statului. Începând cu sec. al XV-lea s-a conturat separarea a ceea ce se numea Camara domneasca

de visteria statului. Totusi, o delimitare clara între domeniile statului si cele personale ale domnitorului nu a existat pâna în secolul al XVIII-lea, persistând o confuzie, adesea voita, între cele doua mase de bunuri.

b.

O alta forma de proprietate puternica era aceea a feudalilor. Aceasta consta

din bunurile imobile si bunurile mobile, dobândite pe mai multe cai: însusirea de terenuri ale nimanui (fara stapân–vezi mai sus); prin defrisari; pe calea mostenirii; donatiei domnesti; prin cumparare. Proprietatea marilor feudali era garantata prin natura acelei orânduiri (institutionalizarea cunoscutei imunitati feudale). Totodata, Domnia constituia principalul garant al proprietatii feudale, precum si normele de drept create de acea orânduire.

c. Proprietatea bisericeasca, constituia si ea o componenta a marii si privilegiatei proprietati feudale. S-a constituit îndeosebi din daniile domnesti, dar si din donatii particulare, formându-se adevarate latifundii episcopale si mânastiresti. Si proprietatea bisericeasca beneficia de un regim juridic protector, asemanator mosiilor boieresti. În Tara Româneasca si Moldova mari proprietati rurale dar si urbane, orase întregi se aflau în stapânirea Mitropoliei sau a unor episcopii. Asemenea proprietati erau lucrate de taranii stabiliti pe domeniile respective, fiind dependenti de acestea.

În Transilvania terenurile bisericii catolice (partile canonice) erau formate din pamânturi atribuite în folosinta preotilor, servind la sustinerea materiala a acestora. Înzestrarea cu pamânt a parohiilor catolice sau greco-romane din Transilvania a preocupat îndeaproape regalitatea maghiara, apoi forurile conducatoare ale Imperiului Habsburgic. O asemenea preocupare s-a accentuat, conducând la generalizarea formarii unor sesii parohiale.

d. O alta forma de proprietate, cu caracteristici proprii, a fost aceea a taranimii libere. În evul mediu românesc taranimea

era împartita în doua mari categorii si anume:

1. taranimea dependenta

de marea proprietate (domneasca, boiereasca, bisericeasca) pe terenul careia locuia si muncea pentru stapân;

2. taranimea libera, care era în afara proprietatii feudale, organizându-se singura dupa legi din vechime. Aceasta avea însa obligatii fata de statul feudal, reprezentat în acest caz de catre domnitor.

Taranimea libera a fost nevoita sa reziste presiunilor marii proprietati, care pe diferite cai abuzive urmarea sa supuna satele libere. Caracteristica proprietatii taranesti era aceea ca ea nu reprezenta o forma de exploatare, ca în cazul proprietarilor feudali. Taranimea libera îsi lucra singura, cu forte proprii “mosia”. În Tara Româneasca si Moldova se bucurau de dreptul de proprietate taranii liberi cât si producatorii dependenti de ei. Taranul dependent era, de asemenea, stapân (avea drept de proprietate) pe inventarul de munca si vite.

În categoria taranilor mai existau iobagii, care aveau doar proprietate mobiliara si proprietatea unor imobile dobândite prin acte juridice. Pamântul pe care-l lucrau apartinea feudalului, iobagii fiind rasplatiti cu produse si loturi de pamânt (sesii) asupra carora nu aveau drept de proprietate, ci numai de lucru (posesie).

TEMA a IX-a

DREPTUL FEUDAL SCRIS LA ROMÂNI

1. Semnificatii si particularitãti

Dreptul scris în feudalismul românesc se defineste într-un capitol separat,

deoarece scrierea în slavona veche a ocupat un loc însemnat în cultura medievala europeana si româneasca, începând din secolul al X-lea pâna catre mijlocul secolului al XVII-lea, cu anumite particularitati de la o tara la alta. În aceasta perioada a fost creata o bogata literatura slavo-româna religioasa si laica, în ambele gasindu-se si notiuni de drept.

Pentru întelegerea mai în profunzime a procesului de coabitare a scrisului slavon cu latinitatea românilor, vom reda succint modul de aparitie si a evolutiei acestui proces. Alfabetul si scrisul în limba slava veche a fost inventat de carturarii de origine slava

din Salonic, Chiril si Metodiu, în deceniile 7-8 ale secolului IX, utilizând alfabetul grecesc. Ei au tradus mai multe carti bisericesti crestine din limba greaca în cea slavona, punând astfel bazele limbii literare slave si a literaturii slavone.

Raspândirea acestor doua componente ale culturii slavone (scrisul si literatura) în spatiul statelor slave în formare ca Moravia Mare, Serbia si Bulgaria a condus la întemeierea unor importante centre de cultura scrisa slavoneasca. Astfel, s-au pus bazele unor literaturi nationale ale popoarelor slave din jurul Tarilor Române. Catre sfârsitul secolului al X-lea scrisul chirilic-slavon a prins radacini si în Rusia Kieveana, una dintre cele mai mari tari din acea vreme; vecina de nord-est a românilor.

Asadar, treptat si pe neobservate, românii au devenit o insula latina înconjurata de tari si popoare care vorbeau si scriau limba slavona veche, scrierea fiind cu caractere chirilice. Aceasta situatie geopolitica si cultural-religioasa a dus la raspândirea scrisului chirilic-slavon în mediul românesc. Un rol substantial în aceasta privinta l-a avut biserica crestin-bizantina, care îsi consolidase pozitia în aceasta parte a Europei.

2. Scrierea slavona si literatura juridica bizantina

Începuturile scrisului slavon în Tarile Române dateaza din secolul al X-lea. Însa, cele mai vechi manuscrise bisericesti din spatiul românesc, în slavona, care s-au pastrat pâna în zilele noastre, dateaza din secolele XIII-XV. Importante centre ale culturii scrise în Tarile Române au devenit manastirile ortodoxe, între care amintim Tismana, Vodita, Neamt, Bistrita, Moldovita, Putna, precum si o serie de manastiri din Transilvania. Pe lânga unele dintre acestea au fost întemeiate scriptorii, în care era copiat un larg spectru de literatura bisericeasca, istorica, juridica, scrieri populare de întelepciune etc.

Constituirea statelor feudale centralizate românesti si consolidarea bisericii au accelerat impunerea scrisului ca expresie a identitatii statal-religioase. Din pacate pentru români, vreme de câteva secole, în Moldova si Tara Româneasca scrisul nu a fost conform cu limba vorbita, româna, ci s-a impus cel slavon, implementat în cancelariile domnesti si cartile religioase. Vorbirea românilor, însa, de la domnitor pâna la satean a fost cea româneasca. A. D. Xenopol sustine existenta în acea perioada si a scrierii românesti alaturi de cea slavona. „Românii vor fi mentinut în toate timpurile si carti pe înteles”, adica în limba vorbita de poporul român, care însa „nu

vor fi fost întrebuintate decât prin exceptiune în slujba bisericeasca si vor fi fost citite de acei doritori de a cunoaste prin ei însisi obiectul credintei lor. Asemenea trebuinte fiind totdeauna simtite de poporul român, întâlnim la el carti de religie scrise în limba lui din vremuri îndestul de vechi, alaturi de cele slavone”.

În aceiasi perioada, în care s-au înfaptuit statele centralizate feudale românesti s-a înregistrat si o amplificare a fenomenului juridic. Pe lânga mentinerea si folosirea cutumei, în Tarile Române a început sa se raspândeasca si literatura juridica bizantina. Din aceasta perioada (secolul al XIV-lea) dateaza cele mai vechi copii slavone ale traducerilor unor coduri de legislatie bizantina bisericeasca, numite nomocanoane. Totodata, au fost raspândite traduceri ale codului bizantin, cunoscut sub denumirea de Sintagma lui Matei Vlastares. Acel cod continea norme de drept bisericesc, dar si norme ale dreptului civil si penal. Substanta codului în discutie o constituia codificarile lui Iustinian si ale descendentilor sai.

În ceea ce priveste Transilvania subscriem la ideea sustinuta de Andrei Esanu, potrivit careia în aceasta provincie româneasca, desi s-a simtit puternic cultura si scrierea latina, în secolele XIV-XVI, cultura scrisa slavona a avut o larga raspândire. Cercetarile din ultima vreme, valorificarea depozitelor de manuscrise slavone transilvanene de la Cluj, Brasov, Sibiu, Arad si Nasaud, confirma acest lucru. Faptul constituie o dovada a unitatii etno-culturale si teritoriale românesti.

Fiind în contact cu Bizantul multa vreme, Tarile Române ar fi putut ca prin intermediul Bisericii Ortodoxe sa fi preluat elemente de drept scris bizantin, mai de timpuriu decât se cunoaste, asa cum s-a mai aratat în aceasta lucrare. Initial, astfel de scrieri erau în manuscris, fiindca nu aparuse tiparul. Ele erau multiplicate de catre gramatici-calugari de pe la manastiri. Dupa introducerea tiparului în Tarile Române (1508) si aici au început sa se raspândeasca si pravile tiparite, în paralel cu scrierile de mâna.

Cele mai vechi izvoare de drept se regasesc în lucrarile canonice (dreptul canonic) scrise în limba slavona, limba oficiala în Tarile Române. Privitor la asemenea manuscrise slave în spatiul românesc, Mircea Pacurariu dovedeste, cu date noi, faptul ca

în secolele X-XI au fost scrise pe teritoriul românesc lucrari ca Sovina Kniga si Codex Suprasliensis. Pentru secolul al XIII-lea exista, de asemenea, suficiente dovezi privitoare la scrieri pe teritoriul românesc, în aceiasi limba slavona, cum erau: Tetraevanghelul de la Putna; un alt Tetraevanghel (fara sa se cunoasca autorul sau locul realizarii lui); o lucrare intitulata Apostol (Ibidem); Octoihul de la Caransebes; Tetraevangheliar, descoperit la Râsnov -Brasov etc.

Numarul manuscriselor slave a crescut apoi în secolul al XIV-lea. Asemenea scrieri în slavona ––sustine M. Pacurariu–– infirma vechea parerea a istoriografiei românesti, potrivit careia cultura româneasca în limba slava, desi aparuta mai târziu (secolele XV-XVI) ar fi o simpla continuare a culturii bulgare de limba slava, prin carturarii bulgari refugiati la nord de Dunare, dupa caderea tarii lor sub turci (sec. XIV).

Mai bine cunoscute sunt lucrarile din secolul al XV-lea si urmatorul. Astfel amintim câteva dintre acestea:

- Tetraevanghelul lui Alexandru cel Bun, 1429 (vezi mai sus); - Pravila de la Târgoviste, scrisa de gramaticul Dragomir, în anii 1451-1452, din

porunca domnitorului Tarii Românesti, Vladislav al II-lea;

- Tetraevanghelul de la Humor, scris si decorat de catre miniaturistul Nicodim; - Pravila de la Manastirea Neamt -1474, copie a lucrarii bizantine de drept,

Syntagma; - Liturghier slavon, copiat în anul 1481 la Manastirea Feleacului din

Transilvania; - Evangheliarul, copiat si ornamentat de monahul Filip, în Moldova, la anul

1502; - 1518-1521 Neagoe Basarab, domn al Tarii Românesti, a redactat Învataturile

catre fiul sau Teodosie, în care îl sfatuia pe acesta din urma cum sa judece („sa nu pedepseasca la betie, ci sa judece la trezie, dimineata cu boierii în divan”);

- Pravila de la Manastirea Bistrita (Moldova) redactata aproximativ în anul 1618 si altele; Este greu de precizat numarul manuscriselor slavo-române, pastrate pâna în

zilele noastre, dat fiind multitudinea lor. Ce se poate preciza, este faptul ca în Moldova s-au emis cele mai multe lucrari de acest gen. Un numar mai redus s-a înregistrat în Tara Româneasca. În Transilvania si Banat se estimeaza la 150 manuscrisele slavone din secolele al XIII-lea pâna în secolul al XVII-lea.

Daca în prima parte a mileniului II scrierile aveau în principal un caracter religios, treptat în cea de doua jumatate a aceluiasi mileniu se vor contura scrieri a caror continut era evident juridic. Complexul de practici si norme care alcatuiau obiceiul juridic feudal, „legea tarii”, dreptul nescris a devenit la un moment dat insuficient în raport cu realitatile unei societati în proces de maturizare feudala. În acest context s-a impus legea scrisa de sorginte bizantina, bisericeasca si laica, care era mai completa si mai bine structurata, putând fi usor generalizata.

Dreptul dispunea astfel de noi posibilitati de informare si cunoastere necesare atât reconstituirii drumului parcurs de la cutuma la dreptul tiparit, cât mai ales pentru evaluarea relatiei dintre dreptul laic si cel ecleziastic, dintre dreptul consuetudinar si pravila etc.

3. Dreptul scris în limba româna

Prin anii 1580-1581 a fost realizata de catre un copist o culegere de manuscrise din literatura apocrifa si hagiografica, tradusa în româneste. Aceasta culegerea a fost continuata, pâna în anul 1620 de catre preotul Grigore din Mahaci, rezultând un Codex (sturdzanus) în care se presupune ca erau consemnate si norme de drept românesc, intercalate cu lucrari din dreptul bizantin.

Secolul al XVII-lea cu marile lui realizari culturale, a înscris procese remarcabile în domeniul dreptului scris, conceput corespunzator cu stadiul de dezvoltare a societatii românesti. La jumatatea acestui veac au fost tiparite primele coduri în limba româna. Eustratie Logofatul, cronicar moldovean, contemporan cu Vasile Lupu, domnitorul Moldovei, a realizat, în 1632, o colectie de legi intitulata Pravila aleasa, compilatie din operele mai multor scriitori greci; o alta lucrare de drept a lui Eustatie a fost Sapte taine ale bisericii, tiparita la Iasi în anul 1644. Se presupune a fi tot o traducere din limba greaca, însa avea o prefata semnata de mitropolitul Moldovei, Varlaam. Lucrarea este un Codice penal si civil clerical, continând sfaturi si pedepse care priveau botezul, mirul, liturghia, preotia, pocainta, cununia si maslele. În

anul 1640 aparea Codul juridic în limba româna, cunoscut sub denumirea de Pravila de la Govora. Acest cod a fost întocmit la porunca domnitorului Munteniei, Matei Basarab. În Predoslovie se spune între altele: „Socotita-am ca mai

toate limbile

popoarelor au carte pre limba lor…” din care motiv s-a editat „aceasta carte, anume Pravila pre limba româneasca”. Cunoscuta si sub numele de Pravila cea mica

sau

Pravilioara, aceasta legiuire a aparut în doua editii: una pentru Tara Româneasca alta pentru Transilvania. Pe o lista de carti, cunoscute si folosite în tara Hategului, întocmita pe la 1857 este înregistrat si un exemplu din Pravilioara –Direptoru de lege, Govora 1640.

4. Pravilele împaratesti

În anul 1646 aparea în Iasi Pravilele împaratesti, numite si Pravila lui Vasile Lupu, o adevarata opera juridica, care este cunoscuta în istorie, potrivit subtitlului acesteia, de Carte româneasca de învatatura.

Dat fiind importanta deosebita a acestei lucrari vom insista putin asupra ei. A fost elaborata din dispozitia domnitorului Vasile Lupu si tiparita cu cheltuiala acestuia. În prefata se arata ca s-a tiparit din urmatoarele motive: „sa se cultive poporul, pentru ca astfel sa-si corigeze rautatile, pentru ca poporul sa-si dea seama de ceea ce este rau si de ceea ce e bine; pentru ca cei ce judeca, sa judece drept”. La acest cod au lucrat Eustatie Logofatul, care a tradus unele date si norme de drept din greceste, si diversi „dascali si filozofi” tocmiti de Vasile Lupu.

Pentru a dimensiona cât mai exact valoarea juridica a Pravilei lui Vasile Lupu subliniem faptul ca aceasta avea la baza trei izvoare si anume:

1. Pravilele împaratesti ale lui Iustinian si jurisprudentele lui Prosper Farinaccius, învatat italian din secolul al XVI-lea.

2. Obiceiurile obstesti si localnice. 3. Însasi judecata personala a judecatorului (experienta).

Izvoarele de la punctul 1 au fost apoi adecvate cerintelor de atunci ale Tarilor Române, iar între izvoarele de la punctul doi intra si Pravila netiparita, si pierduta a lui Alexandru cel Bun, domnitorul Moldovei (1400-1432).

Pravila lui Vasile Lupu a influentat multa vreme dreptul românesc, rezultând a fi fost folosita ca unicul codice penal bun. Matei Basarab, domnitor al Tarii Românesti, contemporan cu Vasile Lupu, a copiat într-un codice al Tarii Românesti, intitulat Îndreptarea legii si tiparit la Târgoviste în anul 1652. Astfel, lucrari de specialitate observa pe buna dreptate ca Pravila din Moldova a fost aplicata în Tara Româneasca si Transilvania, prin extinderea legislatiei moldovenesti în Muntenia, ca si în Transilvania s-a realizat o opera româneasca remarcabila „menita sa afirme si sa serveasca unitatea juridica a românilor…”- sustine Val. Al. Georgescu.

Concluzionând asupra acestui ultim aspect se poate sustine ca importanta Codicelui Vasilian rezulta si din raspândirea lui în cele trei tari românesti, precum si din aceea ca a rezistat multa vreme. Spre exemplu, Nicolae Mavrocordat cerea în 1724 sa i se faca o copie dupa Pravila lui Vasile Lupu. O alta copie era utilizata la Iasi în 1817. Dimitrie Cantemir a consemnat faptul ca Vasile Lupu „a poruncit câtorva barbati , cunoscatori de legi, sa adune într-o colectiune toate legile scrise si nescrise, si a facut din toate un singur Codice, care este norma de astazi pentru judecatori, pentru a judeca drept.”.

A urmat Codul muntenesc, Îndreptarea legii

tiparit la Târgoviste în 1652. Si în

acest caz apare ca realizator Eustratie Logofatul, precum si Daniil Panonianul.

Caracteristica acelor legiuiri era aceea ca prin continutul si aplicarea lor serveau

interesele celor avuti, ale boierimii, statuând inegalitatea în fata legii. În noile „norme de drept scrise, societatea feudala era”

ierarhizata. De o parte se situau boierii, „cei

de ruda buna”, „stapânii”, „domnii bogati”, „oamenii domnesti”, iar de cealalta parte se aflau „saracii”, „plugarii”, „oamenii de gios si prosti”.

Pe de alta parte, marturia unui privilegiat si a unuia „supus” nu aveau aceiasi valoare, iar pedepsirea vinovatiei se facea în raport cu pozitia sociala a celui în cauza: boierul platea o suma de bani, omul de rând avea parte de pedepse corporale.

În acelasi spirit era stabilita si situatia juridica a persoanelor dupa religie: deosebim pe cei de „dreapta credinta”, de cei „eretici” ori cei de alta lege. De asemenea inegalitatea era prezenta si în cazul sexelor si a profesiunilor.

TEMA a X-a

ÎNCEPUTURILE MODERNIZÃRII DREPTULUI ROMÂNESC

1.Privire generala. Iluminismul.

Societatea europeana cunostea înca din secolul al XVII-lea transformari substantiale în toate domeniile de activitate. Fenomenul geopolitic sud-est european era marcat de reculul Imperiului Otoman, pe de o parte si ascensiunea Rusiei si Austriei, pe de alta parte. Confruntarile dintre cele trei mari puteri pentru suprematie în zona au

afectat puternic soarta si evolutia românilor prin amestecul în treburile interne ale acestora, si ca urmare a numeroaselor razboaie purtate pe teritoriul lor de Rusia, Austria si Turcia.

Cu toate acestea, iluminismul european a patruns si în sfera de dominatie a Imperiului Otoman, adica în Tarile Române. În procesul general de transformare a societatii românesti, afirmarea dreptului si a institutiilor juridice avea sa joace un rol semnificativ. Modernizarea dreptului la români a început practic prin Constitutia

si reformele domnitorului Constantin Mavrocordat, care a domnit în mai multe rânduri în Moldova si Tara Româneasca între anii 1730 - 1769. Apreciata de specialisti ca reformista, înnoitoare, egalizatoare, ca tehnica a dreptului; relativ unificatoare

pentru cele doua tari românesti (Moldova si Muntenia), Constitutia amintita facea o legatura dintre români si valorile europene, prin însasi denumirea ei de Constitution si prin publicarea în limba franceza de catre revista “Mercur de France”, în anul 1742.

Înca din prima faza a perioadei în discutie problema dominanta a fost aceea a codificarii dreptului. Astfel, au fost substantial modernizate traditionalele texte de lege bizantine prin Codul Callimachi. Acesta din urma nu mai constituia doar o imitatie

servila, ca în alte cazuri, ci facea dovada celui mai occidental cod de pâna la 1821. În aceeasi masura, elemente ale obiceiului pamântului

ramâneau valabile prin adaptarea lor la noile conditii, dând consistenta practicii dreptului românesc. În legatura cu aceasta este relevant faptul ca a fost tradusa lucrarea intitulata Cutumiar, întocmita de Mihail Fotino.

Acest Cutumiar avea de altfel o larga circulatie în mediul juridic românesc si în mentalitatea tuturor claselor sociale, ceea ce punea în evidenta puternica traditie a cutumei sau legii pamântului, în conditiile afirmarii de noi principii si tehnici de judecata. Totodata, trebuie stiut faptul ca valabilitatea obiceiului sau cutumei trebuia confirmata prin pravila (lege scrisa) care avea autoritate dovedita.

Înnoirea a constat si în suprimarea (nu în întregime) pluralismului si

paralelismului în sistemul de drept feudal. În aceasta privinta continuau sa existe contradictii între sistemele juridice cu vechi traditii de autonomie locala sau functionala. Pe de alta parte, la începutul secolului al XIX-lea, dreptul era receptat si înfatisat ca drept al statului, pe cale de a deveni national, ceea ce se va înfaptui pe deplin mai târziu.

Modernizarea s-a oglindit si în institutionalizarea codurilor specializate pe ramura moderna de drept, cu un rol hotarâtor în organizarea economiei capitaliste si a societatii burgheze.

Legiuirea Caragea a fost ultimul Cod general feudal cuprinzând trei-patru ramuri de drept. Tot atunci codurile specializate, aflate în faza de proiect, cu multe reminiscente bizantine, îsi gasisera locul în Manualul lui Mihail Fotino din anul 1777.

Din exemplele enumerate se desprinde concluzia ca modernizarea dreptului românesc a constat într-un proces complex si de durata, un proces organic

cu adaptari succesive si nu totdeauna doveditoare. Din practica legislativa a acestei faze de început si din programele elaborate, privitoare la reasezarea pravilelor tarii, adica a noilor coduri, rezulta caracterul de sinteza (drept bizantin receptat, obiceiul pamântului, drept românesc) al codurilor si proiectelor de cod ale anilor 1765 - 1826. Fiecare cod a fost un pas înainte fata de precedentul.

În centrul preocuparilor de modernizare a dreptului românesc a stat si procesul de formare a unui limbaj al dreptului si a unei terminologii juridice cuprinzatoare. În vocabularul juridic românesc au patruns termeni moderni de factura occidentala, sufixele si derivatiile autohtone de pâna atunci fiind înlaturate.

Învatamântul academic juridic a fost primit cu

interes în Tarile Române. Domnitorii Alexandru Ipsilanti, în Tara Româneasca, imitat de Alex Moruzi, de Grigore Ghica si mitropolitul Iacob II Stamate în Moldova, s-au implicat în sprijinirea si promovarea cursurilor de Înalte Legi, precum si a unor profesori români, ca: Stefan Nestor Craioveanu, Gh. Lazar la Bucuresti, iar la Iasi, reputatul dascal de legi, C. Crysokefalos. Totodata, contactele juridice cu Vestul Europei se înmultesc; tineri români capata consacrarea ca juristi în centre academice apusene.

O prima faza a modernizarii, s-a încheiat în 1821; procesul va continua însa si în anii urmatori pâna în anii 1831, dupa care se va impune o alta faza, de asemenea importanta, fixata de exegeti între anii 1831 - 1848, ca fiind una calitativa, de exceptie în demersul catre o adevarata modernizare ce va domina sec. al XIX-lea.

Cu ajutorul influentelor straine, dar cu puternice resorturi interne, dreptul românesc a facut pasi decisivi, în aceasta etapa, spre circumscrierea lui în modernismul european. Puterea de selectie, valorificarea traditiei românesti, puterea de creativitate, vointa si pregatirea de cadre sau de institutii nationale etc. caracterizeaza dreptul românesc din prima jumatate a sec. al XIX-lea.

Domnitorul Mihail Sturdza a creat la Iasi, în 1834, o scoala de înalte studii, devenita Academia Mihaileana (dupa numele întemeietorului), în cadrul careia a

introdus discipline de drept. A existat si planul crearii unei înalte scoli juridice în limba franceza, însa acesta a esuat, dar ideea a ramas.

În acelasi timp, colegiul

academic Sf. Sava de la Bucuresti, a ocupat pentru Muntenia o pozitie similara cu aceea a Academiei Mihailene din Iasi. Si aici se regasesc preocupari pentru stiinta dreptului, sustinute de absolventi ai institutelor superioare de drept din alte tari. În anul 1837, la Iasi, a fost tiparit “Jurnalul judecatoresc”, fara sa aiba o viata prea lunga. Asemenea încercari nu erau esecuri, ci cautari de cai sigure între multiplele si framântatele probleme ale epocii, cu atât mai mult în Tarile Române.

Este edificator faptul ca anul revolutionar 1848 (în Tarile Române) a scos în prim-plan un numar apreciabil de juristi consacrati, multi dintre ei situându-se în fruntea miscarilor de atunci si de mai târziu. N. Balcescu, Eftimie Murgu, Simion Barnutiu, Al. Papiu Ilarian, Avram Iancu, Mihail Kogalniceanu, Al. Russo, Golestii, sunt doar câtiva ce aveau o reputata formatie juridica, venind din etapele anterioare.

În aceeasi perioada, premergatoare anului 1848, în Tarile Române au fost elaborate numeroase acte ca: memorii, Constitutia carbunarilor

din 1822, anaforale sobornicesti, condica de legi etc., toate acestea punând în evidenta aceleasi preocupari si contributii la emanciparea dreptului românesc. Deceniul 1849-1859 va cunoaste noi pasi înainte spre perfectionarea (modernizarea) sistemului de drept în Tarile Române.

În preajma unirii politice de la 1859, procesul de modernizare a dreptului, ca sinteza tehnica, institutionala si culturala a contribuit la desfasurarea tuturor marilor probleme nationale ale vremii.

2. Organizarea de stat în Moldova si Tara Româneasca în a doua jumatate a sec. XVIII–prima jumatate a sec. XIX

a. Domnia Si în a doua parte a domniilor turco-fanariote s-a mentinut practica numirii

domnitorilor de catre Puterea Otomana, practica abuziva si criticata în permanenta de catre români. Urmare a rezistentei românesti, Poarta a consimtit la unele modificari, în 1802, când a admis prelungirea domniei de la 4 la 7 ani, si în 1822 (cea mai importanta), când s-a revenit la domniile pamântene. Prin Regulamentul Organic s-a convenit asupra alegerii domnitorului si confirmarea lui de catre Poarta pe viata. Prin Conventia de la Balta Liman, din aprilie 1849, s-a revenit la numirea domnitorului pe sapte ani. O alta modificare petrecuta

în perimetrul de timp de care ne ocupam a fost aceea stabilita de Conventia de la Paris din 1858, potrivit careia domnii urmau sa fie alesi pe viata. Principala institutie în stat ramânea domnia. Domnitorul la români era situat în rândul despotilor luminati.

Desi „pluralismul” sistemelor juridice va continua (drept receptat, drept consuetudinar, drept domnesc), acesta din urma înca mai predomina prin aceea ca domnitorul, în calitatea sa de sef al statului, coordona pravilele si acorda gir obiceiurilor. De asemenea, cenzura toate legile. Totusi, domnitorul a pastrat regula consultarii cu Sfatul Obstesc. Domnul avea în continuare initiativa legislativa, adunarea putând interveni cu amendamente, în timp ce hotarârile acesteia nu dobândeau putere de lege decât daca primea întarirea domnitorului.

Treptat, domnitorul va pierde si din prerogativele judecatoresti ca instanta suprema si absoluta. El mai judeca doar dupa ce pricina era cercetata si judecata de

boierii din departamente. Instanta care judeca apelurile era compusa din domnitor si membrii divanului.

În acest timp, autonomia judiciara a Tarilor Române a fost aparata de catre domnitori fata de turci, hotarârile acestora neputând fi atacate în fata unei instante straine (turcesti) oricât de înalte ar fi fost. Boierii însisi si-au unit eforturile cu ale domniei ca sa apere aceasta autonomie.

În planul relatiilor externe atributiile domnului vor continua sa fie limitate fata

de puterea suzerana si de protectoratul Rusiei (dupa 1774–– tratatul de la Kuciuk-Kainargi). Domnitorii români din cele doua principate - supuse Portii – nu aveau dreptul de a face o politica externa proprie (sa încheie tratate cu alte state, sa declare razboi sau sa încheie pace, sa trimita sau sa primeasca soli). Totusi cu abilitate si curaj acestia au reusit adesea sa ocoleasca oprelistile puterii suzerane.

Prerogative militare, domnul avea în aceasta perioada prea putine, dat fiind rolul redus al armatei autohtone în timpul regimului turco-fanariot. Formal, în perioada când tara nu era ocupata de trupe rusesti sau otomane, domnul îsi exercita prerogativa de comandant suprem al armatei, numind si revocând comandantii superiori. Regulamentul Organic a consacrat refacerea armatei nationale cu rol de „militie nationala” organizata numai pentru paza marginilor tarii si pentru slujba dinauntru, având pe domnitor ca sef suprem.

În raporturile cu biserica drepturile domnitorului au ramas în general aceleasi ca în perioada anterioara: dreptul de a legifera organizarea bisericii, înfiintarea de mitropolii, episcopii, manastiri; de a numi si revoca ierarhii bisericii; de a fixa competenta de judecata a organelor bisericesti în legatura cu mirenii etc.

b. Sfatul de obste era o forma fanariota a adunarii de stari, o adunare restrânsa în comparatie cu Marea Adunare a tarii de mai înainte. Acesta s-a substituit treptat Marii Adunari care si-a pierdut cu timpul importanta. Convocarea Sfatului de Obste se facea prin porunca domneasca în vederea unor deliberari importante pentru tara. Acest organism avea o structura elastica. Din punct de vedere numeric se adunau între 12 si 14 persoane, uneori în jur de 36. La adunare participau boieri de obste, deosebiti de cei „de divan”. Membrii Divanului participau în mod obligatoriu la adunare (probabil cu drept de vot deliberativ), de unde se deduce ca boierii de obste nu aveau o asemenea obligatie, si probabil erau convocati numai când se impunea aceasta. Sfatul de Obste avea îndeosebi atributii administrative nejudiciare. Existau si exceptii. Sfatul de Obste din Moldova putea judeca unele procese mai importante. Despre functionarea si procedura acestuia se cunosc prea putine lucruri întrucât nu aveau secretariat sau arhiva proprie. Înscrisurile erau anaforale care aduceau la cunostinta domnitorului rezultatul deliberarii.

Raporturile dintre Sfatul de Obste si domnie erau complexe, fiind greu de facut consideratii pe marginea acestora.

c. Marea Adunare a Tarii a supravietuit prin unele vestigii, având caracter simbolic, oficios. A fost denaturata de regimul fanariot prin desconsiderarea ei. În primul rând fusese îndepartata atributia ei cea mai importanta, anume acea de a alege pe domnitor. Domnitorii erau numiti direct de catre Puterea Otomana.

d. Sfatul Domnesc (Divanul), a fost o alta institutie de stat centrala din Tarile Române, în perioada la care ne referim. Acesta a cunoscut o serie de schimbari de structura, determinate de transformarile economico-sociale, institutionalizându-se pe

masura destramarii feudalismului si afirmarii societatii burgheze. Pâna la Regulamentul Organic a continuat sa fie format exclusiv din dregatori, ca mai înainte. Membrii Divanului erau în general boieri de rangul I, numiti si „divaniti”, însa participau la Divan si unii mari dregatori ramasi fara atributii si care si-au pastrat rangul si titlul. Lucrurile fiind într-un proces de tranzitie, se observa faptul ca domnitorul îsi cauta sfetnicii dintre oamenii priceputi care intrau apoi în Divan.

Pâna la Regulamentul Organic, Divanul Domnesc a continuat sa cumuleze

atributii judecatoresti, executive si legislative. Introducându-se principiul separatiei puterilor, Divanul nu va mai pastra decât atributii judecatoresti, devenind instanta suprema de judecata. Celelalte atributii ale Divanului Domnesc au fost preluate de alte organisme ca: Adunarea Obsteasca si Sfatul Administrativ în activitatea de conducere si administrarea tarii. Sfatul Domnesc avea alte numeroase atributii, între care: financiare, militare, religioase etc. Sedintele Divanului erau publice, când judeca pricini si când dezbatea probleme privind interese de stat.

e. Dregatoriile au capatat trasaturi noi în aceasta perioada. Dregatorii erau numiti si revocati de catre domnitor. În linii mari acestea (dregatoriile) si-au pastrat conformatia din perioada precedenta, instituindu-se însa si aspecte noi, ca urmare a evolutiei conditiilor economice, sociale si politice, în legatura cu numirea dregatorilor, criterii de selectionare, atributii, modul de remunerare, ierarhia, clasificarea etc. În aceasta perioada s-au impus noi categorii de dregatori în detrimentul celor vechi. În noile împrejurari s-a modificat însasi clasificarea boierilor, deoarece numirea într-o dregatorie se va face acum dupa calitatea celui numit în ierarhia boiereasca. Nu ne propunem sa insistam asupra acestui aspect deoarece prin complexitatea si dimensiunile lui depaseste problematica lucrarii de fata. Ne vom rezuma doar la enuntul institutiilor dregatoresti pentru a se putea evalua schimbarile survenite în sistemul organizarii de stat în acea perioada.

Dregatori de clasa I între care: marele vornic, marele logofat, marele spatar, marele hatman, marele vistier, marele postelnic, marele aga, marele camaras;

Dregatori (dregatoriile) de clasa a II-a între care amintim câteva din cele 17 cunoscute: marele ban, marele clucer, marele stolnic, marele sluger, marele armas etc.;

Si dregatori de clasa a III-a. Fara a fi subestimati, acestia aveau atributii destul de importante: erau dregatori ce tineau de Curtea Domneasca, subalterni ai marilor dregatori, zapcii, s.a.

În cadrul acestei vaste retele de dregatorii trebuie avut în vedere ca majoritatea lor se regaseau, sincronic sau nu, în ambele tari românesti; unele cu denumiri identice, altele dimpotriva purtau denumiri diferite, dar aveau aceleasi atributii. Multe din dregatoriile enuntate se divizau în raport de volumul de lucru si de importanta lor politico-administrativa. Însa, prin organizarea si reorganizarea lor se atesta faptul ca exista o intensa preocupare în directia emanciparii societatii românesti pe multiple planuri.

TEMA a XI-a

ORGANIZAREA JUDECÃTOREASCÃ ÎN A DOUA JUMÃTATE A

SECOLULUI AL XVIII-LEA––PRIMA JUMATATE A SECOLULUI AL XIX-LEA

Desi unele aspecte au mai fost discutate în capitolele de mai înainte, în subiectul de fata ne vom ocupa de redarea în mod mai sistematizat a evolutiei si organizarii judecatoresti în conditiile unei perioade (epoci) de mari si consistente transformari din societatea româneasca.

Deficientele justitiei feudale s-au mentinut un timp si în conditiile declansarii procesului de tranzitie spre capitalism, intre care mentionam:

- domnitorul era judecator suprem, iar împartirea dreptatii era un instrument de guvernare în mâinile clase dominante;

- justitia penala nu era înca bine diferentiata de cea civila;

- puterea judecatoreasca nu era separata de celelalte puteri (administrativa si politica);

- justitia era o institutie producatoare de venituri pentru domnitor si pentru sine;

- judecatorul judeca în numele domnului, nu în numele legii, si alte asemenea neajunsuri care au dus la nemultumiri si la criza regimului feudal.

Ideile iluministe ale unor domnitori si nevoia de rezolvare a acestei crize au facut ca în toata perioada, de la mijlocul secolului XVIII-lea si pâna la Unirea principatelor, sa se faca eforturi sustinute pentru remedierea proastei organizari a justitiei, înregistrându-se unele rezultate notabile, în conditiile rezistentei opuse de vechea clasa feudala.

1. Initiative reformatoare – Constantin Mavrocordat si Alexandru Ipsilanti Primul domnitor care a încercat o reforma radicala în materie de justitie a fost

Constantin Mavrocordat, care a domnit succesiv în Tara Româneasca si Moldova. Reformele concepute de el au fost puse în aplicare mai întâi în Muntenia, apoi si în Moldova, ceea ce a dat unitate si consistenta începutului înnoitor. În cadrul reformelor sale au fost create posturi de ispravnici ai judetelor în Tara Româneasca, si ai tinuturilor în Moldova. În aceste posturi au fost numiti boieri (de rangul I sau II) cu deplina competenta administrativa si judecatoreasca, chiar daca împricinatii erau de rang similar sau mai mare.

Erau luate atributiile administrative si judecatoresti de la capitanii de judet (Tara Româneasca), si de la pârcalabi (conducatorii tinuturilor) în Moldova, realizându-se astfel despartirea acestor atributii de cele militare, care ramâneau vechilor conducatori. Au fost stabilite norme de organizare, competenta si procedura pentru jurisdictia ispravnicilor, acestia având obligatia de a judeca neîntârziat si cu „usile deschise” etc. Totodata, se interzicea ispravnicilor sa fie judecatori si globnici.

Constantin Mavrocordat a încercat sa creeze institutia moderna a judecatorilor de profesie, salarizati de stat, nu de catre ispravnici, instituind pe lânga fiecare ispravnicie câte un judecator sau doi, care puteau judeca si în absenta ispravnicului. În acest caz se facea un pas real în directia separatiei puterii judecatoresti de cea executiva. A fost un început care se va adânci prin reforma lui Alexandru Ipsilanti (vezi mai jos). Separarea completa a

puterii judecatoresti de cea executiva a constituit un proces anevoios, pe care nici Regulamentul Organic nu-l va clarifica în întregime.

Abia legislatia Unirii va sterge aceste ultime vestigii feudale. V.A.Ureche observa ca rezultatele obtinute de Constantin Mavrocordat au fost mai curând modeste deoarece nu reusise sa îndrepte nici pe deplin, nici imediat mersul justitiei în cele doua tari.

Pentru institutionalizarea justitiei, domnitorul Constantin Mavrocordat a mai

prevazut si alte masuri, între care introducerea procedurii scrise, înfiintarea condicilor în care erau copiate hotarârile în ordine cronologica, cu trimiterea în fiecare luna a unui exemplar domnitorului spre dovedire. Asemenea masuri (reforme) au fost acceptate cu greu de catre ispravnici, care, sa nu se uite, erau boieri de rangul I sau II. Remarcabil este faptul ca domnitorii care au urmat lui Mavrocordat au continuat masurile acestuia.

Alexandru Ipsilanti (1786-1788) a creat, la cererea boierilor moldoveni, în cadrul Divanului Domnesc, pentru început, departamente judecatoresti. În Moldova a fost confirmata, în aprilie 1771, existenta divanului de giudecati, devenit ulterior Departamentul giudecatii. În cealalta tara româneasca, Muntenia, cuprinsa si ea de febra înnoirilor, a fost creat (mai 1772), „Departamentul judecatii”, existând si un departament II (civil).

Domnitorul Alexandru Ipsilanti a perseverat de asemenea, în directia modernizarii dreptului. Opera sa este cuprinsa în Pravilniceasca condica, adoptata în anul 1775 în care este reglementata organizarea instantelor judecatoresti. Acestea erau structurate într-un sistem ierarhic, cu competente delimitate pe diferite trepte de jurisdictie. Astfel:

1) divanul gospodaresc (domnesc); 2) judecatoria velitilor boieri; 3) al doilea departament (doua departamente civile de acelasi grad); 4) al treilea departament al vinovatilor”

(departament penal)”; 5) judecatori; Pentru judecatoria ot vel aga; 6) judecatorii dupa judete.

Alexandru Ipsilanti a creat Departamentul criminalicesc si Departamentul strainelor pricini, punând în aplicare departamentul II (civil). De asemenea, rezulta functionarea departamentului al II-lea (judecata divanului domnesc). Au fost facute totodata si unele

ajustari ale legislatiei existente.

2. Organisme judecatoresti

a) Judecatorii de judete. Pentru ca împricinatii sa nu parcurga distante mari,

cheltuind si pierzând vreme, Al. Ipsilanti a „orânduit si câte un judecator la fiecare judet sau tinut pentru a judeca pricinile locuitorilor, adica vinovatii mai mici. În acelasi context se prevedea ca vinovatii grave: ucideri (omucideri), preacurvie, rapiri de fecioare, furtul de lucruri sfinte, urmau sa fie judecate la nivel superior,

la domnie de catre ispravnici împreuna cu eczameniile lor”. Judecatorul de judet, asadar, judeca numai vinovatiile usoare, trebuind sa dea hotarâre scrisa privitoare la pedeapsa pronuntata.

S-a mentinut practica discriminatorie ca boierii cei mari sa fie judecati de Divan, chiar daca fapta incriminatorie se petrecea pe teritoriul de competenta a judetului; deci în aceste cazuri, atât ispravnicul cât si judecatorul de judet, erau dati deoparte.

b) Departamentele civile si departamentul penal Cele doua departamente despre care s-a mai amintit, erau compuse din

judecatori cu stiinta si cu praxis, iar acestia judecau dupa pravila si obiceiul

pamântului11. Privitor la Departamentul al III-lea („al vinovatilor”) Pravilniceasca condica face referiri la modul de judecata (legile ce se aplicau), la atributiile departamentului, la cercetarea învinuitilor (care nu se putea face decât de judecatori), la modificarea de hotarâri ce revenea numai domnitorului etc.

”Judecata veli]ilor boieri” facea obiectul capitolului al III-lea din aceeasi

condica. Completul de judecata era compus din boieri cu functii înalte si trei mazili veliti; judecata se facea la curtea domneasca. În acest cadru erau judecate apelurile declarate împotriva hotarârilor departamentelor inferioare. Instituirea apelului este considerata cu temei „un mare progres”.

c) Divanul domnesc era instanta suprema. Acest organism, ca si domnitorul avea o competenta de judecata generala. Judeca numai în apel pricini deosebit de grave care puteau fi pedepsite cu mutilare sau moartea faptuitorilor (vinovatilor). În asemenea cazuri Instanta suprema de judecata (Divanul domnesc) era compusa din domnitor, marii boieri, mitropolit si episcopi. Când domnitorul nu participa la judecata, divanul întocmea anaforale ce erau supuse aprobarii domnitorului, iar acesta confirma sau infirma hotarârea luata. În acest din urma caz se proceda la o noua judecata, de data aceasta în prezenta domnitorului care conducea Divanul.

d) Instantele speciale. Începuturile justi]iei militare

În capitolul al XIII-lea din Pravilniceasca Condica sunt trecute prevederi referitoare la cazurile de abateri din armata, iar în capitolul al XIV-lea erau norme pentru marele aga (seful politiei). Ambele instante aveau o anume competenta penala, iar hotarârile pronuntate de acestea erau supuse apelului Divanului velitilor boieri. Legislatia militara constituie dovada faptului ca reforma judecatoreasca era cuprinzatoare, încorporând aproape toate domeniile de activitate mai importante.

Primele elemente de justitie militara au aparut în legislatia fanariota. Dovada o face Manualul de legi al lui M. Fotino, din 1777. La rubrica pravile ostasesti

sunt incluse trei paragrafe din Bazilicale, referitoare la dezertari si capacitatea de a fi ostas, precum si patru paragrafe din legiuirile militare publicate de Leunclavius în 1596 (Val. Al. Georgescu).

Pravilniceasca condica

cuprindea dispozitii de justitie militara în capitolele intitulate Judecatorie ot vel spatar

si Judecatorie ot vel aga, preconizându-se doua instante cu caracter militar. Pe lânga militari, instantele amintite judecau si civili pentru anumite infractiuni ce aveau tangenta cu armata.

Regulamentul Organic al Tarii Românesti în capitolul al IX-lea, intitulat Asezamântul ostasenesc

pentru straja pamânteasca a Valahiei

avea o parte, a IV-a, privitoare la Asezamântul judecatoresc si distiplinesc, cu 141 articole grupate în doua sectiuni. În Moldova, capitolul al VII-lea al Regulamentului Organic se intitula Regulamentul jandarmeriei, având si un titlu ce se numea Condica militara pentru judecata si distiplina, compusa, de asemenea, din doua sectiuni, prima privitoare la infractiuni, si o a doua referitoare la pedepse.

În anul 1852, din initiativa domnitorului Barbu Stirbei s-a alcatuit o Condica

11 Pravila este alcatuita si ea din cutuma, dar cuprindea si multe elemente de împrumut. Obiceiul pamântului indica

puternica si directa înrâurire a traditiilor dreptului românesc. Neincluderea multor elemente valoroase în pravile se

datoreaza faptului ca de regula cei care au redactat acele carti erau straini.

penala ostaseasca cu procedura ei, care cuprindea 475 articole grupate în doua carti si anume, prima privea infractiunile si pedepsele, iar a doua procedura penala.

2. Institutiile de drept

a) Dreptul civil

Ca si în multe alte domenii, modificari înnoitoare au avut loc în aceasta perioada si în ceea ce privea conditia persoanelor. Elementul om-cetatean apare acum ca substanta a transformarilor caracteristice perioadei de tranzitie. Desi se mai pastrau multe trasaturi din epoca anterioara, se remarca si atitudini noi. Constantin Callimachi, luând act de modificarile ce se impuneau, preciza ca: „persoana se zice, în legi,

omul ce are într-un stat stare politiceasca, adica politicesti drituri si îndatoriri”. Astfel, rezulta din aceasta conceptul modern de cetatean, ce avea drepturi si îndatoriri în cadrul societatii. A urmat apoi Legea Caragea care stabilea unele criterii în clasificarea persoanelor si anume: „dupa noroc”–– adica, oameni liberi, robi si dezrobiti; apoi dupa fire –– barbati si femei; dupa etate; dupa capacitate

(cei cu discernamânt pe de o parte si risipitori si fara minte, pe de alta parte).

Pe linia introducerii de terminologii noi, nu lipsite de continut juridic, Regulamentul Organic a înlocuit termenul de „stapân de mosie”

prin acela de „proprietar”, boierilor recunoscându-li-se dreptul de proprietate asupra pamântului.

Legislatia reformatoare stabilea norme si în ceea ce privea vârsta, sexul si unele incapacitati (L. Caragea). Vârsta era primul element de care se tinea seama în exercitarea capacitatii.

- Pâna la sapte ani copiii erau prunci; - Pâna la 14 ani–baietii, si pâna la 12 ani fetele erau, erau considerati

nevârstnici, si, deci nu puteau încheia acte juridice, acestea putând fi efectuate numai de parintii lor sau de tutori;

- Între 14 si 25 de ani tânarul era considerat sprevârstnic sau afilix, cu o capacitate juridica limitata, aflându-se în continuare sub tutela curatorilor;

- Sexul–deosebirea de sex era considerata de lege ca fiind „dupa fire”; capacitatea juridica a femeilor continua sa fie mult redusa, iar participarea lor la viata publica era exclusa.

Legea Caragea preciza expres ca „numai boierii barbati se fac boieri, judecatori si ocârmuitori obstesti”, si tot ei erau cei ce puteau îndeplini functii bisericesti.

Un loc aparte în legislatia vremii l-a ocupat starea civila, întocmirea si pastrarea actelor. În secolul al XVIII-lea, privitor la elementele de stare civila existau unele reguli, si anume, preotii tineau condici pentru evidenta nasterilor, casatoriilor si deceselor. Unele registre de aceasta natura s-au pastrat la mitropolii si episcopii. În 1785 au fost publicate în Moldova dispozitii prin care se interzicea preotilor din sate si din orase sa cunune pamânteni „cu robie sau robi cu pamântence”, precizându-se ca în cazul oficierii nuntii nepermise,

preotii sa fie caterisiti, iar casatoriile sa se anuleze.

Primele masuri generale referitoare la reglementarea actelor de stare civila în Principatele Române au fost introduse de Regulamentul Organic. Întocmirea si pastrarea acestor acte ramâneau în seama membrilor clerului, dar fiecare act trebuia sa fie redactat în doua exemplare, unul din

ele fiind depus la autoritatile civile (Tribunal,

Ispravnicie). Abia în 1865, în cadrul reformelor lui Alexandru Ioan Cuza, actele de stare civila vor trece de la parohiile urbane si rurale la primariile orasenesti si satesti. Caracterul laic al actelor de stare civila a fost apoi consacrat prin Constitutia din 1866.

Strâns legata de familie, rudenia, nu a suferit schimbari substantiale în sistemul

normativ cutumiar. Continua a se face distinctie între rudenia naturala, izvorâta din filiatie, (cea creata de raporturi matrimoniale) si familia spirituala. La acestea se adauga înfratirea cu diferitele ei forme.

Legiuirile din aceasta perioada cuprind reglementari de rudenie care nu difera esential de cele precedente, deoarece aveau la baza principiile de drept canonic care guverna înca institutia familie. Au fost reglementate probleme ca filiatiunea

(copiii legitimi, nelegitimi, legitimati sau adoptati…) rudenia naturala (casatoriile) adoptiunea

etc. S-au conturat idei legislative privind functiile familiei: economica, demografica, etnica, religioasa, pedagogica, psihologica.

De asemenea, probleme referitoare la divort, adulter.

La temelia familiei se afla casatoria pe baza de vointa reciproca, de legiuita însotire: „Nunta iaste tocmeala unirii barbatului cu femeia spre a face copii” (L.Caragea II 16 f 1).

Totodata, prevederi valoroase privitoare la raporturile dintre soti, precum si a celor dintre parinti si copii au fost introduse în legislatia vremii. Codul Callimachi statornicea, spre exemplu, obligatia pentru parinti, privind cresterea si educarea copiilor. Dominanta desprinsa din legiuirile timpului era aceea a pozitiei superioare a barbatului (tatalui), pastrându-se trasaturi traditionale cum erau: statornicirea principiului responsabilitatii personale în domeniul civil si penal.

În privinta desfacerii casatoriei,

atât Codul Callimachi, cât si Legea Caragea stabileau motivele de divort atât în sarcina sotiei cât si a sotului.

b) Dreptul comercial Acest domeniu a înregistrat un interes aparte pentru legislatia timpului, cu atât

mai mult cu cât societatea se îndrepta spre un regim capitalist burghez, ce presupunea intensificarea si diversificarea activitatilor comerciale. Principalele legi scrise au abordat relatiile comerciale, mai târziu, potrivit evolutiei regimului economico-politic din aceasta parte a Europei.

În Pravilniceasca Condica, în Codul Callimachi si în Legea Caragea sunt reglementate relatiile comerciale. Regulamentul Organic proclama libertatea comertului în interiorul celor doua Principate si între ele.

În Tara Româneasca pe la 1830 a fost redactat Codul Comercial Român, având la baza elemente anterioare, între care si dispozitii cuprinse în Regulamentul Organic. Era un cod de tip burghez destul de evoluat pentru acel timp, continând 595 de articole în masura sa raspunda nevoilor reale ale societatii românesti.

Alcatuitorii Codului au folosit si elemente din Codul Comercial Francez, adaptate specificului si stadiului comertului românesc12.

În Moldova sunt de asemenea de semnalat dispozitii si norme privind dreptul comercial precum si jurisdictia comerciala, rezultând din ofisuri domnesti, anaforale,

12 Ibidem, p. 302.

adrese, circulare etc. Spre deosebire de Muntenia, în Moldova Codul Comercial francez era recomandat spre folosire prin dispozitii ale Înaltelor autoritati. Totodata se remarca tendinta, tot mai puternica, de diferentiere între elemente de drept civil si cele de drept comercial, existând instante comerciale deosebite de cele civile.

În Transilvania, evolutia spiritului burghez a fost mai rapida, evolutie

determinata de ascensiunea accentuata a capitalismului. În acest cadru s-a afirmat si burghezia comerciala româneasca. În timpul împaratesei Maria Teresa (1740-1780) s-a introdus legislatia comerciala si cambiala. Au fost puse în aplicare legi austriece privind falimentul si bancruta frauduloasa. Începe sa se manifeste o autonomie a dreptului comercial. Reglementari cu profil de drept comercial erau cuprinse în Codul Civil austriac, intrat în vigoare pe teritoriul Transilvaniei începând din 1853.

Jurisdictia comerciala se referea la instante comerciale specializate în procese de acest gen. Regulamentul Organic a introdus un regim de exceptie pentru comercianti. În temeiul prevederilor acestuia au fost organizate, în orasele „comerciale”, instante cu compunere mixta formate din magistrati numiti de Domn, si din comercianti, „alesi dintre dânsii”. Astfel, în Tara Româneasca au fost înfiintate, la Bucuresti si Craiova, câte o Judecatorie de comerciu, judecând instante de apel.

În anul 1848 au fost modificate si completate dispozitiile privitoare la organizarea judecatoreasca si procedura de judecata comerciala. În

locul celor doua judecatorii comerciale au fost înfiintate trei tribunale de Comert, si anume: în Bucuresti, Craiova si Braila. În celelalte orase pricinile comerciale ramâneau în competenta judecatoriilor civile. Exista apoi o curte comerciala apelativa la Bucuresti.

În Moldova, a fost înfiintat un Tribunal de comerciu la Galati, iar la Focsani si Botosani, „orase de negot”, au fost numiti câte doi negustori pe care presedintele tribunalului îi chema sa judece în afaceri comerciale. Hotarârile comerciale pronuntate de tribunalele tinutale erau judecate în apel de catre Divanul de Apel si, dupa caz, de Divanul Domnesc.

În Moldova nu au avut loc modificari legislative de substanta. În 1846 a fost emisa legea „pentru reformarea Tribunalului de comerciu din Galati”, dar aceasta se referea la cresterea numarului de persoane si probleme de procedura.

În Transilvania, se remarca faptul ca elementul românesc se regaseste în instantele de judecata, ceea ce releva importanta acestuia în derularea operatiunilor comerciale.

c) Dreptul penal În cele doua tari românesti (Muntenia si Moldova), dreptul penal a cunoscut

unele transformari de substanta, circumscrise evolutiei spre capitalism a societatii românesti. Schimbarile au constat într-un proces de coabitare (în timp) a normelor vechi cu cele noi. S-au mentinut aspecte ale pluralismului juridic de tip feudal dar a crescut rolul dreptului scris fata de cel cutumiar. S-au concretizat, în perioada la care ne referim, unele principii specifice dreptului penal si anume:

- individualizarea raspunderii penale, cu personalitatea pedepsei si excluderea raspunderii familiale;

- legalitatea incriminarii si a pedepsei;

- respectul libertatii

individuale prin arestarea cu forme legale, cercetarea fara

tortura si interzicerea detentiunii preventive prelungite;

- aplicarea pedepsei dupa judecata, printr-o hotarâre motivata;

- umanizarea pedepselor, cu excluderea pedepsei cu moartea si a mutilarii;

- executarea pedepsei în conditii care sa aiba în vedere corectarea vinovatului. Noul Cod penal al Moldovei, cunoscut si sub denumirea de Codul Sutu-

Sturdza, era un cod complet al ramurii dreptului penal. Avea o structura avansata, fiind influentat de Codul penal austriac (1802), traducere româneasca (Cernauti 1807).

Si în acest caz, precum si în toate celelalte, noua reglementare penala pastra unele trasaturi esentiale din vechiul drept penal, generat de Legea tarii. Între altele, infractiunea de „ridicare asupra stapânirii”, ceea ce alta data se numea hiclenie, era reglementata în Codul amintit, potrivit sistemului medieval, de judecare în divan si sanctionata cu pedeapsa capitala.

Pedepsele erau destinate ca sa pazeasca linistita petrecere si politiceasca siguranta a obstei, si, ca atare, se recomandau acele pedepse „care vor face cea mai puternica lucrare (impresie) în sufletele oamenilor … si a se da pilda altora”. Spre exemplu, pedeapsa de „defaimare în fata obstei”

era una din stravechile pedepse, de aceea se folosea bataia repetata pe ulite.

Între aspectele noi, cuprinse de Codul penal din care citam, amintim: tentativa, (infractiunea savârsita dar neizbutita) recidiva, complicitatea, circumstantele atenuante si agravante, prescriptia.

De data aceasta actiunea penala apartinea statului, încât chiar daca intervenea o împacare între parti, judecata îsi urma cursul. Cel ce îsi facea singur dreptate era, totusi, pedepsit, deoarece stapânirea era datoare a purta de grija pentru siguranta supusilor ei. Multe din cele enuntate ca si altele si-au pastrat valabilitatea pâna în zilele noastre.

Amintitul cod este cuprinzator, el prevazând solutii pâna la detaliu: Infractiunile

cu diversitatea lor, pedepsele cu precizari de amanunt etc.

d) Procedura de judecata

Este domeniul în care s-a resimtit pe larg schimbarile si reforma dreptului românesc pentru acea perioada, procedura însemnând derularea practica a unui proces, adica instrumentarea acestuia pâna la finalizarea lui, hotarârea definitiva si executarea pedepselor (Procedura penala).

Constantin Mavrocordat a adus dreptului procedural din Tara Româneasca si Moldova schimbari importante, care se vor accentua în deceniul al IV-lea al sec. al XIX-lea. Dispar unele institutii din perioada anterioara (raspunderea colectiva), facând loc altora noi, burgheze. Alaturi de numeroase trasaturi ce se mentineau au aparut precizari si inovatii, introduse prin hrisoavele domnesti, legi sau proiecte de legi. În aceasta privinta sunt de mentionat câteva mari hrisoave din a doua jumatate a sec. al XVIII-lea, si anume: Proiectele de cod ale lui M. Fotino; Pravilniceasca Condica; Legea Caragea în Tara Româneasca si în Moldova: Manualul lui Donici si Codul Callimachi. Toate acestea dau dreptului procesual din cele doua principate o înfatisare noua ––de tranzitie––, pregatind alte îmbunatatiri.

Legislatia din perioada la care ne referim cuprindea elemente de procedura moderna în ceea ce privea desfasurarea procesului civil (parti în proces), chemarea în judecata etc. Legea Caragea aduce în prim plan institutia avocaturii, „vor fi primiti de

avocati cei ce au oarecare stiinta de pravila si care sunt cunoscuti de oameni cinstiti”. Organizând în spirit modern instantele de judecata, Regulamentul Organic a

contribuit la afirmarea magistratilor de cariera, precum si la crearea conditiilor, mai tehnic reglementate, a cailor de atac. Acestea s-au soldat cu rezultate satisfacatoare. Spre exemplu, Regulamentul Organic prevedea ca toate cazurile de chemare în judecata sa se faca în scris si sa se înainteze presedintelui judecatoriei de prima instanta. În Regulamentul Organic al Moldovei, spre deosebire de cel muntean, se admitea faptul în care cererea de chemare în judecata putea fi facuta verbal în anumite cazuri minore.

Preocuparile de capetenie în materie de judecata în aceasta perioada erau: sporirea eficientei împartitorilor dreptatii si a auxiliarilor lor, accelerarea procedurilor de judecata si combaterea procesivitatii justitiabililor; obiectivitatea judecatii etc.

Probele

au capatat o importanta deosebita si ele, urmarindu-se sistematizarea si reglementarea continutului lor,

precum si folosirea unor modalitati adecvate în obtinerea acestora (a probelor). Îndeosebi Legea Caragea, preluând practici mai vechi, a consacrat reguli ca: dovedirea afirmatiei; clasificarea dovezilor; sporirea importantei probelor în proces. Toate acestea în scopul luarii unor decizii cât mai corecte.

Hotarârea judecatoreasca, de asemenea, constituie o preocupare de îmbunatatire si de perfectare a procedurii de judecata. Constantin Mavrocordat poruncea ispravnicilor sai ca trebuie facut în asa fel încât

„cartea de judecata sa se potriveasca cu rânduiala”, adica motivarea sa corespunda cu solutia. Grija pentru acest aspect a ajuns pâna acolo încât de la Domnie s-au trimis norme de judecata ispravnicilor, precum si formulare pentru carti de judecata, constatându-se ca asemenea acte juridice nu erau redactate bine.

Caile de atac si executarea hotarârii

constituie o componenta la fel de importanta în arealul procedurii, înregistrându-se si în aceasta latura preocupari pentru o mai buna derulare a actiunii judiciare, în conformitate cu progresul social-economic din Tara Româneasca, si corespunzator cu mersul normelor de drept european. Se au în vedere, opozitia, apelul, apelul la apel, executarea hotarârii etc. Se observa gama larga a posibilitatilor si practicilor pe linie judiciara în privinta instituirii unei judecati cât mai apropiate de spiritul legii, asa cum era ea.

TEMA a XII-a

REGULAMENTUL ORGANIC-MOMENT DECISIV IN MODERNIZAREA DREPTULUI ROMÂNESC

În procesul de modernizare a dreptului românesc un rol important l-a avut Regulamentul Organic. Prin acesta s-a instituit o noua si temeinica Organizare Judecatoreasca.

Au fost înfiintate instante judecatoresti care functionau pe temeiul despartirii puterii ocârmuitoare de cea judecatoreasca. S-au stabilit norme privitoare la numirea în functie a judecatorilor. S-a introdus principiul recunoasterii autoritatii lucrului judecat. S-au stabilit norme referitoare la numirea în functie a judecatorilor. S-a

reglementat procedura de judecata. A fost consolidata autoritatea logofetiei dreptatii ca institutie ce facea legatura dintre domnie si instantele judecatoresti; logofatul dreptatii veghea asupra integritatii judecatorilor si a legalitatii procedurilor. A fost creata si statuata functia de procuror pe lânga tribunale; acestia (procurorii) erau considerati aparatori ai pravilei (legii). De asemenea, a fost înfiintat corpul de avocati etc.

Urmare a Revolutiei condusa de Tudor Vladimirescu în Tara Româneasca si a

modificarii opticii puterilor dominatoare în zona, Turcia si Rusia au ajuns la concluzia ca trebuiau sprijinite Tarile Române în privinta “îmbunatatirii starii Principatelor”. Înca în anul 1826 (Tratatul de la Akkerman dintre cele doua mari puteri) s-a pus problema unui regulament obstesc pentru fiecare Tara

Româneasca în parte (Moldova si Muntenia). Cei doi domnitori români au fost sfatuiti de puterea suzerana, Turcia ca împreuna cu Divanurile sa alcatuiasca “acele legi constitutive pentru ambele tari”. În acest scop au fost alcatuite câte o comisie în fiecare tara pentru elaborarea de norme legislative noi, ce vor sta la temelia Regulamentului Organic.

Razboiul ruso-turc din 1828-1829 a întrerupt activitatea acestor comisii. Principatele Moldova si Tara Româneasca au fost ocupate (1828) de trupele tariste. Urmarind sa-si însuseasca initiativa în totalitate, guvernul imperial rus a luat în considerare întocmirea virtualului Regulament Organic. Au fost refacute comisiile de boieri din principate, care au reluat activitatea de redactare a Regulamentului Organic. În urma unor dezbateri pozitive Regulamentele (câte unul pentru fiecare tara româneasca) au fost adoptate, intrând în vigoare mai întâi în Tara Româneasca (iulie 1831) si apoi în Moldova (ianuarie 1832).

Istoricul A.D. Xenopol aprecia faptul ca Regulamentul Organic “a constituit un progres simtitor asupra starii haotice de pâna la acea data. El a introdus reguli fixe si statornice în locul chibzuintei momentane si a bunului plac; a restrâns arbitrariul, înlocuindu-l cu norme diriguitoare; a introdus raspunderea legala în locul neresponsabilitati”.

Regulamentul Organic a dat posibilitatea alcatuirii unei noi organizari judecatoresti, institutionalizând regimul inamovibilitatii. Au fost incluse norme privind înfiintarea tribunalelor tinutale (judete în Tara Româneasca), care judecau în prima instanta, apoi Divanul Apelativ (de apel), iar pentru unele pricini mai speciale (grave) exista o ultima instanta si anume Divanul Domnesc, care judeca în recurs atât probleme de contencios administrativ, cât si penale.

Desi au fost elaborate doua exemplare ale aceluiasi Regulament, unul pentru Moldova si unul pentru Tara Româneasca, prin structura, obiectivele si continutul lor aceste doua Regulamente constituie de fapt un singur act normativ (cu mici deosebiri de la o tara la alta) pentru ambele principate. Deci, au un caracter unitar, de unde si folosirea cel mai adesea a termenului de Regulament Organic, la singular.

Conceput sub auspicii straine, dar ca urmare a unor insistente cerinte interne, Regulamentul Organic constituie o realitate româneasca. Apreciat sau criticat potrivit momentului istoric dat, Regulamentul Organic se înregistreaza ca un adevar incontestabil în ceea ce priveste ascensiunea dreptului românesc. În nici un caz Regulamentul Organic nu constituie un pas înapoi sau o stagnare a societatii românesti în ansamblul ei, cu atât mai putin în domeniul juridic. El contine elemente înaintate din tot ceea ce se realizase în rastimpul de la Constantin Mavrocordat –– pâna la 1831.

Regulamentul Organic a încununat eforturile boierimii din cele doua tari,

reprezentata de comisiile amintite, care au redactat acele Regulamente precum si numeroasele memorii, proiecte, concepute de moldoveni si munteni în 1822, pâna atunci, si dupa aceea.

Considerat de unii cercetatori drept constitutie, iar de catre altii dimpotriva,

Regulamentul Organic a avut rol pregatitor în elaborarea Constitutiei si a Statutului dezvoltator, din timpul domniei lui Al.I. Cuza (1859-1866), precum si pentru Constitutia din 1866, de la începutul domniei lui Carol I.

În Regulamentul Organic au fost introduse primele principii de drept constitutional în istoria legislatiei românesti. Totodata, este mentionat principiul separatiei puterilor în stat

(Regulamentul Organic al Moldovei, art. 1279 si Regulamentul Organic al Tarii Românesti, art. 212). Astfel: erau limitate prerogativele domnitorului; prevederea referitoare la înfiintarea unor adunari care sa reprezinte puncte comune cu regimul parlamentar; apoi, separarea veniturilor statului de cele ale Casei domnitoare etc. Se realiza prin asemenea prevederi o distinctie clara între notiunea de stat si persoana domnitorului, între dreptul public si cel privat.

Desi Regulamentul Organic stabilea ca judecatorii sa judece în numele domnitorului, hotarârile fiind întarite de El, domnul nu mai avea dreptul sa se amestece în treburile justitiei, “nici sa prejudece hotarârea instantei”. Regulamentul stipula expres independenta

tribunalelor. Practica judecarii în numele domnitorului s-a mentinut si dupa Conventia de la

Paris din 1858, care, pe baza unui astfel de vestigiu, prevedea ca puterea judecatoreasca se va exercita în numele domnului.

Totodata, Regulamentul Organic a redus considerabil atributiile financiare ale domnitorului; a fost suprimata Camara domneasca (confundata adesea cu visteria tarii), facându-se o lista civila pentru domnitor, platibila din visteria tarii.

Regulamentul Organic prevedea, de asemenea, libera circulatie între cele doua tari precum si dreptul dobândirii de imobile de catre cetatenii români în Moldova si Tara Româneasca. Prin aceste prevederi românii erau de fapt socotiti cetateni ai aceluiasi stat.

În ceea ce privea Dreptul civil, Regulamentul Organic prevedea ca pricinile civile urmau sa fie judecate dupa Codul Callimachi si Codul Caragea, întrucât aceste legiuiri corespundeau realitatilor patrimoniale din acea vreme, fiind întocmite în preajma anului 1821. Regulamentul Organic cuprindea si norme de drept civil, comune pentru ambele principate. Regulamentul Organic a consacrat principiul “drepturile sfinte ale proprietatii”, prin care se consolida dreptul de proprietate absoluta asupra mosiilor si altor bunuri.

O alta directie noua care se resimte în materia dreptului civil este aceea a sporirii importantei actelor scrise în viata juridica,

prin introducerea sistemului de înregistrare a contractelor de ipoteca si de dota, ca si a actelor de stare civila.

Raspunderea civila capata un caracter de raspundere personala mai accentuat, desfiintându-se formele de raspundere colectiva, consacrate de obiceiul pamântului.

În privinta Dreptului penal, Regulamentul Organic a pastrat însa un pronuntat caracter feudal cu deosebire în ceea ce privea aplicarea pedepselor: bataia, închiderea la groapa ocnei. De asemenea se pastrau si unele urme ale legii talionului, precum si caracterul discriminatoriu al pedepselor, facându-se diferentieri radicale, în functie de situatia sociala a infractorului: spre exemplu, boierii nu erau pedepsiti la fel cu oamenii de rând. De regula le era rezervat surghiunul la manastire.

Dreptul procesual

se regaseste în Regulamentul Organic prin îmbunatatirea

organizarii judecatoresti. S-au introdus noi prevederi privitoare la departajarea instantelor, la organizarea procedurii scrise, a avocaturii, precum si la procedura apelului, si a revizuirii hotarârilor. S-a realizat o delimitare mai clara între competenta instantelor civile si aceea a instantelor ecleziastice.

Prin dispozitiile Regulamentului Organic s-au adus o serie de inovatii în

domeniul procedurii civile. S-a dat o reglementare moderna regimului probelor scrise, actelor de zestre si zalog, contractelor comerciale, depozitului judiciar, estimatiunii judiciare, actelor de notariat si actelor de stare civila.Totodata Regulamentele Organice au introdus pentru prima oara în legislatia româneasca, principiul autoritatii lucrului judecat, principiu care se va aplica hotarârilor pronuntate de catre Divanul Domnesc si confirmate de domnitor.

Fiind considerate definitive, asemenea hotarâri nu putea fi modificate nici de acelasi domnitor nici de urmatorii. Au fost introduse norme proprii sistemului procesual burghez cu privire la inamovibilitatea judecatorilor si a egalitatii tuturor în fata legilor.

TEMA a XIII-a

DREPTUL ÎN STATUL ROMÂN MODERN (1859-1919)

1. Înfãptuirea Unirii de la 1859/1862 Dupa cum se stie Unirea din 1859 s-a realizat sub auspicii internationale.

Conferinta de Pace de la Paris (1856), ce a urmat Razboiului Crimeii a pus în discutie cererile repetate si insistente ale românilor pentru unirea Moldovei si Tarii Românesti, urmarindu-se prin aceasta realizarea unitatii depline a românilor, din cele doua tari într-un stat de sine-statator, independent si suveran. Razboiul, încheiat cu victoria turcilor, sprijiniti direct de catre Franta si Anglia, afectase Tarile Române prin ocuparea lor de catre Rusia, care se autodeclarase „protectoarea acestora”.

Lucrarile Congresului/Conferintei de Pace de la Paris (1856) au hotarât unele probleme pozitive în privinta românilor si anume: se recunostea dreptul de a se uni cele doua tari Moldova si Valahia; restituirea catre Moldova a trei judete (Cahul, Bolgrad si Ismail) din sudul Basarabiei, rapite de Rusia în 1812; organizarea moderna a viitorului stat, ce urma sa se înfaptuiasca sub protectia celor sapte state garante, care înlocuiau uniprotectoratul Rusiei; se mentinea, în schimb, suzeranitatea Portii asupra celor doua tari ca si pâna atunci, însa limitata de protectoratul colectiv. Important si inedit în Pacea încheiata la Paris 1856, a fost participarea la tratative a unor state europene ca Anglia, Franta, Austria, Sardinia si Prusia. Aceste tari plus Rusia si Turcia s-au constituit în cele din urma într-un organism international ca puteri garante pentru români.

Soarta celor doua principate a fost hotarâta mai clar dupa consultarea românilor din Moldova si Tara Româneasca în privinta formei de stat pe care o doreau. Divanurile ad-hoc, constituite în acest scop s-au exprimat clar pentru statul unitar sub

conducerea unui domnitor. Dupa aceasta hotarâre, reprezentantii celor sapte state, întruniti la Paris în Conventie (1858) au stabilit modul de organizare a viitorului stat român. Dezicându-se în multe privinte de la hotarârile initiale, puterile garante nu au mai sustinut unirea deplina a celor doua tari, ci de data aceasta au „recomandat” constituirea unei uniri formale în care sa se pastreze vechea organizare, cu domnitori separati, guverne, adunari elective, capitale separate etc. „Unirea” urma sa constea doar în denumirea de „Principatele unite ale Moldovei si Tarii Românesti”, precum si în crearea Uniunii vamale, si a Comisiei juridice unite de la Focsani, Comisie ce urma sa pregateasca legi comune.

Procedându-se la alegerea domnitorului de catre adunarile elective ale Moldovei si Tarii Românesti acestea l-au ales pe Al. I. Cuza mai întâi la Iasi (5 ianuarie 1859) si apoi la Bucuresti (24 ianuarie 1859).

Fara sa astepte îndemnuri din afara, Al. I. Cuza a întreprins o seama de masuri (reforme) menite sa consolideze actul înfaptuit, în ianuarie 1859. Au fost votate proiecte de legi unitare de catre cele doua adunari elective; s-au organizat ministerele pe principiul unitatii; au fost modificate institutii ca posta, telegraful, vamile, serviciul sanitar; s-au creat organisme institutionale comune cu sediul la Bucuresti, viitoarea capitala a României. Recunoasterea dublei alegeri a dat un impuls si mai puternic actiunilor pentru desavârsirea actului din 1859.

Al. I. Cuza a emis acte de valoarea constitutionala. Reamintim ca în decembrie 1861 când cele sapte state au recunoscut dubla alegere, prima masura a domnitorului român a fost aceea de a da o Proclamatie catre tara si de a convoca cele doua Adunari în sesiune comuna pentru data de 24 ianuarie 1862, data nu întâmplator aleasa pentru un asemenea moment. Caracterul solemn al Adunarii

a constat în consacrarea unirii depline si proclamarea statului România. Tot în aceste împrejurari si cu scopul consolidarii actului unirii, orasul Bucuresti a fost declarat capitala tarii, devenind sediul institutiilor centrale si resedinta domneasca.

Un moment însemnat la constituit elaborarea Statutului dezvoltator al Conventiei de la Paris din 1858. Transformarile suferite în viata statului român, împlinirile numeroase datorate curajului si operativitatii cu care au actionat Al. I. Cuza, Mihail Kogalniceanu si altii au facut necorespunzatoare legea de baza, care era Conventia de la Paris, în conducerea si organizarea statului. Era nevoie de o lege autohtona care sa raspunda noilor realitati. Astfel, în luna mai 1864 a fost elaborat Statutul dezvoltator

al Conventiei de la Paris, socotit de unii specialisti ca prima constitutie moderna a românilor. A intrat în vigoare dupa acceptul puterilor garante.

Domnia lui Al. I. Cuza s-a încheiat într-un mod neasteptat, prin determinarea abdicarii lui, la 11 februarie 1866, de catre Coalitia liberalo-conservatoare. Masurile reformatoare ale lui Cuza au stârnit nemultumiri atât în rândul marilor proprietari, multi dintre ei parlamentari, precum si a puterilor garante. Pentru acestea din urma Cuza actionase prea „independent”, ceea ce a facut sa nu mai fie sustinut si sa se subscrie la abdicarea lui în ideea destramarii Statului Român înfaptuit la 1859/1862, care îsi dovedea viabilitatea.

2. Institutii centrale legitime.

a. Domnia În conditiile realizarii statului modern român se impunea reglementarea unui

sistem administrativ-politic unitar si a unei administratii modernizate, obligata sa respecte dispozitiile organelor centrale. Aceasta centralizare s-a impus pentru început din necesitatea aplicarii uniforme a reglementarilor administrativ-juridice, dupa care avea sa-si faca loc descentralizarea.

Pe plan central, activitatea executiva era încredintata domnitorului, iar dupa

1881, regelui, care o exercita prin guvernul sau si prin ministri, care erau numiti si revocati

de el. În timpul domniei lui Al. I. Cuza (1859-1866) cu deosebire dupa aprobarea Statutului dezvoltator domnitorul a capatat puteri depline, ne fiind o domnie constitutionala. Abia din 1866, începând cu domnitorul Carol I, se va institui domnia constitutionala.

Potrivit Statutului dezvoltator domnitorul (Cuza) cumula atributiile executive si legislative, putând emite decrete fara consultarea parlamentului. Mai concret, Statutul prevedea ca puterea publica este încredintata domnitorului si parlamentului. În

consecinta, puterea legislativa putea sa se exercite de catre domnitor împreuna cu parlamentul. Initiativa legislativa o avea însa numai domnitorul, care pregatea proiectele de legi cu concursul Consiliului de Stat. Proiectele de legi erau sustinute în Adunarea electiva (parlament) de catre ministrii sau membrii Consiliului de Stat.

Domnitorul avea o seama de prerogative importante în conducerea statului. Desi pe plan extern acestea erau limitate, din cauza suzeranitatii otomane, Cuza s-a exprimat si în plan extern, ca si Carol I de altfel.

b. Parlamentul în noua sa exprimare îsi are radacinile în adunarile elective din Moldova si Tara Româneasca, care unindu-se, în ianuarie 1862, au constituit Parlamentul României, unicameral. Dizolvarea acestuia de catre

Al. I. Cuza în 1864 a dus la constituirea noului parlament, de data aceasta bicameral, format din Adunarea deputatilor si Adunarea ponderatrice (Senat).

c. Guvernul, sau Consiliul de Ministri a cunoscut o organizare pe baze moderne în timpul domniei lui Al. I. Cuza. Acesta exercita puterea executiva în numele domnitorului. Consiliul de Ministri era format din opt ministri si anume: interne, finante, justitie, culte si instruirea publica, afaceri straine, lucrari publice, razboi si control.

Pâna în ianuarie

1862 Al. I. Cuza a domnit cu doua guverne, unul la Iasi si unul la Bucuresti, potrivit prevederilor Conventiei de la Paris din 1858. Începând din ianuarie 1862 a fost constituit guvernul unic pentru ambele principate, asa cum unice au devenit Adunarea electiva si Capitala etc.

Guvernul exercita puterea executiva în numele domnitorului, apoi a regelui, dupa ce România a devenit regat (1881). Ministrii erau numiti si revocati de catre rege. Ei raspundeau pentru actele proprii, precum si pentru actele venite de la rege si pe care, în functie de competenta lor, le contrasemnau.

d. Consiliul de Stat, organism central menit sa consolideze guvernul. Presedintele acestui organism era însusi domnitorul. Consiliul de Stat a fost înfiintat prin Legea din 8/20 ianuarie 1864, si desfiintat în anul 1866. Acest consiliu avea menirea sa pregateasca proiectele de legi si de regulamente, precum si problemele ce i se trimiteau de catre domnitor sau de ministri. Desi a avut o existenta efemera, Consiliul de Stat s-a dovedit un instrument util în conducerea statului în acele vremuri

de la început al unei epoci noi în istoria românilor.

3. Reformele din timpul domniei lui Al. I. Cuza Referindu-ne la perioada domniei lui Al. I. Cuza, privitoare la reglementarile

juridice, la legislatie si institutiile de drept se poate spune ca în acest rastimp foarte scurt (1859-1866), cât a durat domnia lui Al. I. Cuza, s-au înregistrat împliniri deosebite. Pe buna dreptate se apreciaza ca opera sa a fost cuprinzatoare în acest domeniu. Este vorba, pe de o alta parte de o legislatie cu caracter reformator, iar pe de alta parte despre opera legislativa a acestuia.

Prompt si în concordanta cu cerintele societatii românesti, expuse înca în timpul revolutiei de la 1848, Al. I. Cuza a procedat la emiterea de legi în domeniile electoral, agrar, constitutional, scolar etc.

Reforma electorala s-a impus, de asemenea, ca o necesitate, întrucât noua clasa burgheza reclama drepturi politice mai largi de care sa beneficieze si ea, pe masura contributiei la înnoirile din societatea româneasca si a rolului ce avea sa-l aiba în mersul istoriei românilor.

Un alt act normativ cu caracter reformator l-a constituit si legea pentru Consiliile judetene, precum si legea comunala, ambele elaborate în 1864. S-a reglementat clar, pentru prima oara, modul de constituire, organizare si functionare a comunelor si judetelor.

Prin legea de organizare administrativa judeteana si comunala modificata în 1874, 1882, 1884, precum si prin Legea organizarii si functionarii organismelor

centrale ale administratiei de stat, s-a creat un aparat administrativ centralizat, birocratic cu ierarhii administrative stricte, compus în principal din ministrii, prefecti, subprefecti, primari etc si ale caror meniri si responsabilitati au fost cu siguranta statornicite de legiuitor.

Legea de organizare locala, din aprilie 1864, pentru înfiintarea Consiliilor judetene si de organizare comunala, precum si cele ulterioare au pus bazele unei organizari administrative moderne, superioara în raport cu reglementarile date de Regulamentele Organice.

Legea pentru organizarea armatei, apoi legile cu privire la organizarea judecatoreasca, legea pensiilor, a contabilitatii, învatamântului etc, pun în evidenta preocuparea pentru instituirea ordinii de drept în România.

Se poate conchide ca opera cu caracter reformator conceputa si aplicata de guvernele domnitorului Al. I. Cuza a fost vasta si benefica românilor. Ea se înscrie pe linia modernizarii societatii românesti în spiritul cerintelor elementelor burgheze si reformatoare si a mersului european. Tendintele din perioada premergatoare si-au gasit aplicare concreta în perioada de dupa unirea din 1859.

În ceea ce priveste, opera legislativa

a lui Cuza, acesta a marcat saltul de la premodern la modern în legislatie,

în organizarea justitiei si elaborarea de coduri de legi imperios necesare societatii românesti în ascensiunea spre modernitate.

4.Organizarea judecãtoreascã.

a. Preambul La scurta vreme dupa Unirea din 1859 au avut loc modificari de substanta în

ceea ce privea cresterea rolului justitiei si înscrierea acesteia pe traiectoria unor norme europene superioare. Spre exemplu, în Codul civil Român elaborat în 1865, se subliniaza faptul ca numai puterea judecatoreasca este aceea care va judeca, în virtutea legii, si nu a domnitorului nici a lui Dumnezeu. Astfel, Legea urma a fi mai presus de orice si de oricine. Iata asadar un pas semnificativ facut de dreptul românesc în directia prefacerii sale.

Acelasi Cod Civil a consacrat separatia autoritatii judecatoresti de cea legiuitoare. Nu mai avea dreptul sa judece în instanta nici domnitorul, nici Divanul, ci judecatorul; instanta judecatoreasca constituia singura institutie abilitata sa faca dreptate.

b. Instantele de judecata. Organizarea si competenta

Prin noua organizare s-au pus bazele unui sistem juridic trainic si în concordanta cu realitatile românesti. Sintetizând structura cestor institutii de drept rezulta urmatoarea ierarhie:

1.Judecatoriile de plase sau ocoale;

2.Tribunalele judetene, ce judecau si dadeau sentinte în procese civile si comerciale; 3.Curti de jurati în materie criminala;

4.Curti de apel;

5.Curti de casatie.

Aceste instante erau grupate în doua categorii si anume:

A. Instante ordinare, în care erau cuprinse Tribunalele din judet si Curtile de apel

B. Instantele exceptionale sau speciale ce cuprindeau tribunalele comerciale, curtile cu juri, judecatoriile de plasa, plaiuri sau ocoale; Curtea de Casatie si Justitie.

Judecatoriile

functionau în plase, plaiuri sau ocoale, reprezentate de un judecator si un ajutor. Orasele principale erau împartite în mai multe ocoale, fiecare ocol având câte o judecatorie. Judecator de plasa putea fi numita o persoana (masculina), care „se va distinge prin bunele purtari, va avea oarecare cunostinte de lege si etatea cel putin de 25 de ani”.

Dat fiind faptul ca judecatoriile rurale (de plasa) erau prea îndepartate între ele, prin legea din 1879 au fost înfiintate judecatorii comunale, dar care nu peste tot au dat rezultate.

Tribunalele de judet, create tot prin Legea organizarii judecatoresti, se compuneau dintr-un presedinte, doi membri, un supleant, un procuror si un substitut, unul dintre membri era numit judecator de instructie. Circumscriptia teritoriala a tribunalului de judet era aceiasi cu a prefecturii judetului, cu exceptia Tribunalului Bucuresti care era alcatuit din cinci sectii (trei civile, una corectionala si una comerciala). Numarul sectiilor va fi marit în 1909 la sapte. Tribunalele din Iasi, Craiova, Galati, Ploiesti, se compuneau din patru, respectiv trei sau doua sectii. S-a avut în vedere si personal auxiliar: grefier, arhivar, registrator etc.

Curtea cu jurati a fost organizata initial prin Codul de procedura criminala din

1864. în 1868 s-a promulgat legea asupra constituirii acestei institutii, cu unele modificari fata de conceptul initial. Astfel au fost înfiintate Curti cu jurati în fiecare judet, dupa ce initial fusesera doar patru pe lânga Curtile de apel (Bucuresti, Iasi, Craiova, Focsani).

Curtile de apel, organisme judiciare superioare tribunalelor, functionau în Bucuresti (4), Iasi, Craiova si Focsani, cu circumscriptii teritoriale clar delimitate. Fiecare curte se compunea din mai multe sectii (2-4), formate fiecare din câte cinci membrii, dintre care unul era presedinte. Fiecare curte avea un procuror general si atâtia procurori câte sectii erau în componenta unei Curti de apel. Hotarârile curtii se luau de asemenea cu majoritate de voturi. În competenta Curtii si corpul inspectorilor judecatoresti, cei ce inspectau judecatoriile, tribunalele si serviciile auxiliare, de buna functionare a acestora, în spiritul legii.

Curtea de casatie, ca suprema instanta, se compunea dintr-un prim presedinte, trei presedinti de sectie si doi consilieri. Legea organica pentru organizarea acesteia a fost elaborata în anul 1861, constituind una dintre masurile reformatoare imediate ale lui Al. I. Cuza. Era compusa din trei sectii: a reclamantilor; sectia civila (se pronunta definitiv asupra recursurilor primite de la Sectia I a reclamantilor); sectia criminala, se pronunta asupra cererilor de casare în materie penala.

Curte de casatie, care sanctiona cauze de drept privat, si de drept penal, devenea Înalta curte de justitie în cauze politice si altele cu caracter special.

Ca Înalta Curte de Justitie, Curtea de Casatie judeca direct pe ministrii si înaltii functionari de stat (daca erau în culpa), care pâna atunci erau de jurisdictia Înaltei Curti si a Divanului Domnesc. Ea judeca si pe membrii partii judecatoresti si a ministerului public. În asemenea cazuri hotara în fond.

De asemenea a fost pusa pe baze moderne institutia Corpul de avocati, prin legea din 6/18 decembrie 1864. Si în cazul profesiei de avocat se cereau studii superioare si origine sau naturalizare româna, precum erau reglementate numirile

si promovarile în aceasta functie.

Ca parte a mecanismului de stat, organizarea judecatoreasca din perioada ce a urmat crearii statului modern român, s-a concretizat prin masuri de reforma continua.

5.Opera legislativã a lui Al. I. Cuza Îsale, care au constat într-o seama de legi adoptate în diferite domenii, opera

legislativa a constituit apogeul acestei activitati. Prin elaborarea codurilor de legi în a doua parte a domniei s-a asigurat osatura dreptului românesc modern, care va sta la baza întregului sistem juridic din perioada urmatoare, sistem consolidat apoi cu Constitutia din 1866 si alte norme legislative.

Legislatia din timpul domniei lui Cuza ca si institutiile de drept create în cei sapte ani de domnie, constituie o sinteza a evolutiei dreptului de dinaintea sa. Si totodata s-au pus bazele institutiilor de drept modern, care vor dainui multa vreme si vor impulsiona legislatia româneasca. În perioada 1859-1918 s-au înregistrat multe realizari în domeniul dreptului, cu observatia ca cele mai multe

si mai temeinice au fost în timpul domniei lui Al. I. Cuza.

a. Codul civil Dat fiind ramânerea în urma, comparativ cu Europa centrala si occidentala,

normele de drept civil prezentau o importanta deosebita prin necesitatea si complexitatea lor. Normele de drept civil existente în acea epoca erau în multe privinte depasite sub aspectul continutului, iar sub aspectul formei (sistematizarii) erau dispersate.La cererea domnitorului Al. I. Cuza, Comisia Centrala de la Focsani a alcatuit noul Cod civil la care ne vom referi în continuare. Codul Civil a fost adoptat în anul 1864 si a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. În momentul publicarii acestuia s-a numit „Codul civil Al. I. Cuza”, iar dupa abdicare a fost republicat sub titlul de „Codul civil român”. Consultând si alte coduri (Frantei, Italiei, Belgiei) comisia alcatuitoare a preluat unele elemente adaptabile situatiei din România. În acelasi timp, si în primul rând, s-au pastrat o serie de dispozitii din legiuirile civile mai vechi românesti.

b. Codul comercial Vechi de când lumea, normele comerciale au evoluat în raport cu acea latura

economica numita schimbul de produse sau comert. Formele de manifestare de-a lungul timpului au fost foarte diverse, ajungându-se datorita amplorii ce a luat-o viata economica,

la nevoia unor norme drastice, acoperite de legi scrise, cuprinzatoare si amanuntite. În perioada de început, în sistemul dreptului burghez, dreptul comercial era subsumat dreptului privat, desi se detasase chiar prin problematica lui. Eroarea venea de la faptul ca schimburile de bunuri se faceau între persoane particulare, prin exceptie cu statul.

Aparitia unor institutii tipice dreptului comercial si necunoscute celui civil, cum sunt bursele de pe lânga târguri, transporturi feroviare, vânzari de la o piata la alta, asigurarile, întreprinderile industriale si bancare etc. au facut ca dreptul comercial sa predomine asupra celui civil si sa se detaseze într-un domeniu juridic aparte, necesitând un cod al sau.

Prin codul la care ne referim sunt „supravegheate” actele si formele de comert; se defineste profesia de comerciant, ca fiind o categorie deosebita, întrucât opereaza cu valori si bunuri; de asemenea da un cadru juridic societatilor comerciale, obligatiilor si contractelor sociale; reglementeaza creditul, titlurile de credit, precum si operatiile bancare sau de bursa, faliment etc.

Un alt loc aparte prin noutatile oferite l-a ocupat si îl ocupa sistemul bancar, ajungându-se la asa numitul drept bancar, care consacra comertul de bani (plati, încasari, operatiuni de schimb, depozite etc).

c. Dreptul penal În momentul Unirii din 1859 în Tarile Române erau în vigoare doua coduri

penale si anume: Condica criminaliceasca

în Moldova, elaborata în 1826, în timpul domniei lui Ionita Sandu Sturza, si Condica criminala si de procedura pusa în aplicare în 1850 pe vremea domniei lui Barbu Stirbei Voda, în Tara Româneasca.

Unirea din 1859 a urgentat unificarea legislativa, aceasta fiind atunci imperios necesara. Astfel a fost întocmit noul si unicul Cod penal românesc intrat în vigoare în 1865. Deci tot în timpul domniei lui Al. I. Cuza, care a si cerut elaborarea acestui cod.

Prin modul de atribuire a pedepselor, Codul penal românesc a fost apreciat ca

fiind întocmit potrivit principiilor umanismului. În genere erau reflectate ideile beccariene de moderatie în aplicarea acestora. Spre deosebire de codul penal francez, legislatia penala din 1864 nu mai prevedea pedeapsa cu moartea, nu prevedea confiscarea averii si nici pedepse corporale. Din Codul penal român rezulta o

atenuare

a sanctiunilor, fapt remarcat de istorici si juristi ca reprezentând cea mai blânda lege penala din Europa13.

Este relevanta în acest sens prevederea din Codul penal român ca, „ori de câte ori o lege, fie veche, fie noua este favorabila infractorului, acea dispozitie se va aplica”14. Deci, instanta nu trebuia sa caute legea (sau articolul din lege) cea mai aspra, ci omeneste pe cea mai blânda, vizându-se scopul ei educativ-corectional. Este locul sa subliniem faptul ca în îndelungata lor istorie românii au dovedit si cultivat un înalt simtamânt umanist.

În decursul aplicarii acestui cod au intervenit fireste modificari (1874, 1882, 1893) menite sa-l mentina mereu în actualitate. Prin adoptarea acestui Cod penal s-a concretizat o mare si importanta cerinta în legislatia româneasca, si prin aceasta România înscriindu-se în rândul tarilocu un sistem juridic avansat.

d. Dreptul procesual civil A fost reglementat în perioada la care ne referim (1859-1918) de Codul de

procedura civila, pus în aplicare la 1 decembrie 1865. A fost completat si modificat prin legi ulterioare (1879, 1894, 1896, 1907).

Codul la care ne referim a stabilit o ordine a institutiilor de procedura, care începe cu judecatoria. A reglementat procedura de judecata în tribunale. Nu se va mai judeca la întâmplare, ci pe baza unor reguli bine stabilite. Astfel, în cazul judecarii în instanta procedura era urmatoarea:

a) cererea de chemare în judecata,

b) citarea persoanelor fizice si juridice, c) Ministerul public parte principala în proces (în cele penale, dar si în alte

cazuri), d) sedintele de judecata,

e) judecarea pricinilor, f) exceptiile preliminare,

g) chemarea în garantie,

h) sentinta,

i) despagubirile si cheltuielile,

j) hotarârile date în lipsa, si opozitia.

Totodata,

Codul de procedura civila cuprindea norme privitoare la procedurile pregatitoare si probatorii (înscrisurile, proba cu martori, expertiza, cercetarea la fata locului, prezumtiile, marturisirea, juramântul, juramântul judiciar etc.); sunt, de asemenea, prevazute procedurile în cazurile de recurgere la apel sau la recurs, precum si procedurile speciale, taxe etc. Toate aceste norme obligatorii cu detalierile lor pun în

13 Istoria dreptului românesc, II/2,183.

14 C. P. 1964, art. 2, al. 2.

evidenta rigurozitatea cu care s-a procedat la modernizarea dreptului românesc în a doua jumatate a secolului XIX – începutul secolului XX.

e. Dreptul procesual penal A fost reglementat de Codul de procedura generala, adoptat si aplicat

concomitent cu Codul penal din 1865. Acest cod realiza un compromis între vechea procedura si judecata penala moderna. Conceptiile moderne preconizau o judecata publica, deschisa, orala si contradictorie, pe când vechea procedura era secreta, scrisa si nu presupunea dezbaterea contradictorie a problemelor.

Potrivit noii viziuni, procesul penal cuprindea doua faze si anume: a. Faza premergatoare judecatii, adica descoperirea, urmarirea si instructia.

b. Faza judecatii

Codul prevedea urmatoarele instante de judecata:

1. Judecatoriile de plasa.

2. Tribunalele de judet.

3. Curtile de juri.

4. Înalta Curte de Casatie si Justitie.

Ca si în cazul dreptului de procedura civila judecatoriile de plasa nu au functionat din lipsa de personal cu pregatire corespunzatoare. Atributiile acestora au fost încredintate autoritatilor administrative (subprefecti).

Codul la care ne referim abordeaza pe larg o diversitate de aspecte (reguli) de procedura între care:

1. actiunea cu cele doua subcomponente simultane, actiunea publica si actiunea privata; 2. competenta; 3. subiectele procesului penal (judecatorul, cel cazut sub actiunea

penala, Ministerul Public, partea civila, partea civilmente responsabila);

4. fazele procesului penal (instructia penala si judecata propriu-zisa).

Din toate acestea se desprind o multitudine de aspecte pe care Codul de procedura penala le explica în ideea aplicarii lor cât mai corecte. Acest cod a stat la baza procedurala în perioada 1865-1918, fiind supus doar la doua modificari (1902 si 1913). Un alt cod va fi elaborat în perioada interbelica.

f. Legislatia muncii

În sistemul de drept românesc de pâna la a doua jumatate a secolului XIX nu a existat o legislatie sau norme juridice care sa raspunda domeniului muncii fiindca în evul mediu o astfel de problema nu s-a pus. Raporturile dintre proprietarul de pamânt si taranul dependent erau de alta natura. Aparitia libertatii juridice a persoanei, dupa reforma lui Constantin Mavrocordat, a adus în prim-planul relatiilor sociale problema raporturilor dintre angajator si angajat. Problema muncitoreasca se va pune în a doua jumatate a secolului XIX, când viata economico-industriala va prinde contur si în România. Complexitatea si oportunitatea acestui domeniu industrial-muncitoresc i-a determinat pe juristi sa elaboreze norme de drept pentru reglementarea raporturilor patron-salariat; luarea în calcul a unor drepturi pentru salariat (drepturi ce trebuiau statuate si ocrotite) etc.

TEMA a XIV-a

DREPTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA 1919 - 1945

1. Generalitati

În cursul anului 1918, pe fundalul victoriei Antantei asupra Puterilor Centrale, provinciile românesti, aflate sub ocupatie straina, s-au unit cu patria mama – România. Astfel, la 27 martie 1918, Basarabia, teritoriul românesc dintre Prut si Nistru (rapit de Rusia în anul 1812) s-a unit cu România; la 15 noiembrie 1918 a procedat la fel Bucovina (nordul Moldovei) care se afla în componenta Imperiului Austriac din anul 1775; iar la 1 decembrie 1918, ca o încununare a procesului de desavârsire a statului national unitar, Transilvania, încorporând Maramuresul, Crisana si Banatul, s-a unit cu România într-un entuziasm impresionant. Se constituia, astfel, Statul National Unitar Român, a carei recunoastere internationala s-a facut prin Tratatul de Pace de la Paris, din anii 1919-1920.

Pentru poporul român începea o etapa istorica noua, în care întreaga avere nationala devenea proprietatea româneasca, dupa cum erau adunate la un loc toate potentele stiintifice creatoare. România, un stat cu suprafata de 295.000 Km2, si cu o populatie de peste 15,5 milioane de locuitori devenea o putere de marime mijlocie care prin faptele ei economice sociale si de politica generala a constituit o pilda pentru alte state, în perioada interbelica.

2. Organizarea de stat a României interbelice A stat sub semnul Constitutiei din 1923, care a consfintit regimul politic

burghez cu institutiile sale tipice: monarhie constitutionala, parlament bicameral, administratia centrala a statului si administratia teritoriala etc.

a. Seful statului era monarhul, cu acelasi statut ca mai înainte. El conducea în spiritul Constitutiei, conlucrând

cu Parlamentul si sprijinindu-se pe executiv, care era guvernul. Monarhia în aceasta perioada a fost reprezentata de trei regi si anume: Regele Ferdinand I care s-a aflat în fruntea statului român din anul 1914 (anul mortii lui Carol I) pâna în anul 1927,

anul decesului; a urmat la tron minorul Mihai I (6 ani)

însotit de o regenta. În vara anului 1930 are loc Restauratia. Carol, fiul cel mare a lui Ferdinand, s-a reîntors în România si s-a proclamat rege sub numele de Carol al II-lea. El va domni pâna în data de 6 septembrie 1940, când, în conditii de compromitere a politicii sale, va fi nevoit sa abdice în favoarea fiului sau Mihai I.

Potrivit Constitutiei din 1923, regele avea puterea executiva, cu precizarea ca el

o „exercita in mod regulat (precizat) de Constitutie”

cu prerogative ca: numirea sau

confirmarea în functii publice; întocmirea de regulamente; era comandantul suprem al armatei si conferea grade militare superioare; acorda decoratii; avea dreptul sa bata moneda. Actele prin care regele exercita prerogativele sale în domeniul administratie erau Decretele regale. Acestea trebuiau contrasemnate de ministrii de resort, care si raspundeau juridic pentru ceea ce semna regele. Alte prerogative ale regelui, dar nu cele din urma, erau: dreptul de a convoca Parlamentul în sesiuni extraordinare, de a dizolva una s-au amândoua Camerele, de a numi si revoca pe seful guvernului.

În februarie 1938 a fost instituita dictatura regala, regim politic nedemocratic determinat de evolutia situatiei internationale, dar si de ambitiile regelui Carol al II-lea de a conduce în mod autoritar. Urmarea instituirii noului regim (de dictatura) a fost desfiintarea partidelor politice (sistemul pluripartidist) si înlocuirea acestora cu un singur partid–Frontul Renasterii Nationale–condus de catre rege; Parlamentul a fost mentinut formal, viata parlamentara cazând în derizoriu. Astfel a fost creat un regim politic si de stat de vointa personala. Regele si-a însusit o parte din prerogativele parlamentare, le concentrase pe cele politice în formula unipartidismului, a impus o noua constitutie si a modificat o seama de legi fundamentale.

O noua schimbare în sistemul politic la vârf a avut loc la începutul lunii septembrie 1940. Ca urmare a compromiterii politice a regelui Carol al II-lea si a situatiei generale degradante cauzata de declansarea celui de-al doilea razboi mondial, regimul politic carlist a fost îndepartat prin determinarea lui Carol II sa abdice (4–5 septembrie 1940). În fruntea statului a fost adus generalul Ion Antonescu, care va pastra institutia monarhica, rege devenind, prin succesiune, Mihai, fiul lui Carol al II-lea.

Ion Antonescu, desi era seful guvernului, si-a arogat puteri exceptionale, devenind în fapt Conducatorul statului. Regele tânar (19 ani), lipsit de experienta, mai ales în vremuri de razboi, a fost marginalizat, pastrând doar câteva prerogative protocolare.

Al doilea razboi mondial prin finalitatea lui, a adus pentru România nu numai înfrângerea militara, ci mai ales schimbari radicale în viata politica si organizarea de stat;

b. Parlamentul, institutie centrala si reprezentativa mai veche, a fost mentinut în aceiasi structura bicamerala, cu mentiunea largirii lui ca urmare a întregirii statului român. Cele doua camere componente ale Parlamentului erau Senatul si Camera Deputatilor. Senatul era format din senatori alesi si senatori de drept, nominalizati dupa statutul lor institutional. Ca urmare a abolirii votului cenzitar si introducerii votului universal direct, secret si obligatoriu, Adunarea Deputatilor era aleasa de catre toti cetatenii români apti de vot.

În atributiile Parlamentului intrau: initiativa legislativa, dezbaterea si elaborarea de legi, care erau sanctionate de rege.

c. Guvernul sau Consiliul de Ministri

Potrivit Constitutiei din 1923, guvernul exercita putere executiva în numele

regelui ca sef al statului. Ministrii, întruniti, alcatuiau Consiliul de Ministri care era prezidat de primul ministru, la fel ca si în Constitutia din anul 1866. Legile erau duse la îndeplinire de ministri si alti functionari ai statului. Faza îndeplinirii corecte a legilor o avea puterea judecatoreasca în totalitatea ei.

Ca organ administrativ, Consiliul de Ministri dadea hotarâri numite „Jurnale ale

Consiliului de Ministri”. d. Ministerele erau grupari de servicii administrative puse sub conducerea unui

ministru si desfasurau activitati de interes general pe întreg teritoriul tarii. Potrivit articolului 93, aliniatul 2 din Constitutie, ministerele se înfiintau si se desfiintau prin lege.

Realizarea Statului National Unitar Român a impus o dezvoltare corespunzatoare a aparatului administrativ, în masura sa satisfaca complexitatea noilor probleme aparute. Fata de ministerele existente înainte de razboi, în anul 1920 au aparut altele noi si anume: Ministerul muncii si ocrotirilor sociale; Ministerul cultelor si artelor; (înlocuind vechiul Minister al cultelor si instructiuni publice); în 1921 a fost creat Ministerul agriculturii si domeniilor (prin reorganizarea aceluiasi minister) etc.

În baza noii constitutii din 1938 regele îsi substituie pozitia de sef al executivului, activitatea de administrare a tarii realizându-se prin intermediul guvernului/ministerelor ca si pâna atunci, cu deosebirea ca regele se substituia primului ministru. Dupa 1938 au fost

create ministere si organisme centrale noi, altele au capatat înfatisari schimbate ca urmare a reorganizarii lor.

3. Organizarea judecatoreascã Procesul de modernizare a justitiei române va continua si dupa Unirea din 1918,

ca o fireasca împlinire a institutiilor de drept. Referindu-se la rolul avut de legislatia moderna în evolutia societatii românesti în perioada interbelica, istoricul Dan Berindei arata de curând ca redresarea înregistrata în plan economic a fost ,,întemeiata firesc pe o opera legislativa, care încununata prin Constitutia din 1923 si Legea administrativa, a dat României caracterul institutional unitar, dar si capacitatea acestei revigorari neaparat necesare”.

Contemporan cu evenimentele ce au urmat Marii Uniri si contribuind direct la procesul desavârsirii unitatii jurisdictiei românesti, marele jurist Andrei Radulescu a abordat mai pe larg problema unirii organizatorice si de actiune a domeniului juridic. Instantele de drept ce se vor crea ––sustinea el–– trebuie sa fie aceleasi pe tot cuprinsul României. Aceasta este ceruta în primul rând de interesul practic al vietii zilnice […] În al doilea rând este ceruta ––sustine autorul citat–– de interesul unitatii nationale, care impune o organizare uniforma …. Nu exista nici o ratiune sa se alcatuiasca ori sa se pastreze organizatii separate pe regiuni. Justificat ––observa A. Radulescu–– ca „realitatile, gasite în noile teritorii nu sunt produsul gândirii românesti, ori izvorâte din trecutul neamului nostru, ci sunt organizatii instituite

si impuse de altii. Desigur ––arata autorul reflectiilor de fata–– se va lua din ele ce este mai bun, potrivit nevoilor generale ale tarii, si se va utiliza pentru înjghebarea unei organizatii cât mai bune. Organizarea justitiei ––sublinia insistent si îndreptatit Andrei Radulescu–– trebuie sa fie aceeasi pentru toti supusii statului român,

pentru alcatuirea si înfaptuirea cât mai

buna a ei”. Opiniile fondate stiintific ale lui Andrei Radulescu s-au circumscris spiritului

vremii si vointei generale, Constitutia din martie 1923 prevedea printre altele: ,,Se vor revizui toate codicele si legile existente în diferite parti ale statului român si asigura unitatea legislativa (art. 137)”

Privitor la unificarea legislativa trebuie stiut ca aceasta s-a realizat prin doua modalitati si anume: Prima a constat în extinderea aplicarii unor legi din vechea României pe întreg cuprinsul tarii; cea de a doua s-a înfaptuit prin elaborarea unor noi acte normative, unice, prin care au fost înlaturate reglementarile paralele. Prin îmbinarea celor doua metode s-a creat, în final, sistemul de drept al României interbelice.

4. Structura organismelor judecatoresti

În anul 1924 a fost elaborata Legea organizarii judecatoresti. Era aducere la zi a legii din anul 1909. Astfel, organele puterii judecatoresti erau: Judecatoriile, Tribunalele, Curtile de Apel, Curtile cu Jurati,

Înalta Curte de Casatie si Justitie, si Jurisdictia Militara, care era organizata separat.

a) Judecatoriile

nu se vor mai numi ,,Judecatorii de ocoale”, ci simplu judecatorii. Asa precizase Legea din 25 iunie 1924 privitoare la organizarea judecatoreasca. Au fost înfiintate, în schimb, circumscriptii ale acestora. Personalul Judecatoriei era compus dintr-un judecator si unul sau mai multi ajutori de judecatori. S-a desfiintat postul de magistrat stagiar.

O dispozitie noua ce privea buna functionare a justitiei era aceea ca „Judecata se va face la resedinta judecatoriei” nu ca pâna atunci când judecatorul se deplasa în localitatile cu pricina.

b) Tribunalele. Legea prevedea ca în fiecare capitala de judet va functiona un tribunal, care, la rându-i, cuprindea circumscriptiile judecatoresti. Tribunalele erau alcatuite din una sau mai multe sectii. Fiecare sectie avea un presedinte, cel putin doi judecatori de sedinta, unul sau doi supleanti, grefieri, impegati etc. Aceasta structura era stabilita prin bugetul Ministerului de Justitie. Ca inovatie juridica a fost creat postul de Judecator titular

si a unei sectii de tutela.

Compunerea completului de judecata a cunoscut, pentru scurt timp, o inovatie si anume aceea a introducerii judecatorului unic la tribunale, în prima instanta. Se mentinea si completul de doi în materie penala si, contecios sau ca instanta de apel în recurs.

c) Curtile de apel

au crescut ca numar de

la 4 la 12, nominalizându-se în Legea tribunalelor care faceau parte din circumscriptia fiecarei Curti. Aceasta se compunea din una sau mai multe sectii, fiecare dintre ele având un presedinte si cinci consilieri, plus alti trei (cel putin) pentru inspectiile judecatoresti.

Curtea de Apel judeca în complet de trei consilieri, luând decizii cu majoritatea de doi, în cazurile apelurilor la procesele judecate de judecator si în apelurile penale. În cazuri mai complicate, Curtea de Apel era obligata sa judece cu cinci consilieri.

d) Curtile cu jurati.

Legea din 1924 stabilea ca în fiecare judet sa functioneze

câte o Curte cu jurati, cu competenta de a judeca ,,în toate materiile criminale si delicte de presa”. Judecau în sesiuni ordinare, stabilite prin regulament special pentru functionarea lor, cu deosebire fata de trecut când sedinta nu mai era prezidata de un consilier de la Curte, ci de prim-presedintele tribunalului sau presedintele tribunalului nedivizat.

e) Curtea de Casatie. Pentru România exista o singura Curte de Casatie si Justitie, fapt stabilit prin Constitutia din 1923. În 1925 va fi elaborata legea pentru Curtea de Casatie si Justitie, având ca baza elemente din vechea lege a lui Al. I. Cuza (1864). Suprema instanta se înfatisa ca un puternic element al Unirii. Legea Curtii de Casatie, elaborata în decembrie 1925, preciza, ca si Constitutia, unicitatea celei mai înalte instante judecatoresti (art. 1), lucru nu usor de realizat, data fiind pluritatea sistemelor juridice aplicate pe teritoriul tarii

dupa Unire. Curtea de Casatie ramânea formata tot din trei sectii, ca în trecut, si se compunea dintr-un prim-presedinte si trei presedinti de sectie, însa numarul consilierilor s-a ridicat la 42, iar dupa anul 1932 la 50 etc. Numeroase alte modificari cuprinse în lege si reglementarile ulterioare au stat sub semnul evolutiei problematicii ce intra în competenta acestui organism juridic.

Alte institutii si organisme completau masurile de întregire si extindere a legislatiei românesti în perioada interbelica, cum erau: Inspectorii judecatoresti, Consiliul superior al magistraturii, Ministerul public, Corpul portareilor, Grefa curtilor si tribunalelor, magistrati si auxiliar ai justitiei (magistrati, functionari judecatoresti, avocati si alte categorii). Toate acestea dovedesc complexitatea pe care au dobândit-o institutiile de drept, reflectând prin aceasta si multitudinea de atributii.

În general, organizarea judecatoreasca de dupa Unirea din 1918 a ramas aceiasi pâna dupa cel de–al doilea razboi mondial, când din cauza ocupatiei sovietice si instituirea unui nou regim politic în România, justitia va fi supusa si ea unor restructurari profunde, care au deturnat adevarata menire a acesteia de a fi autoritara, impartiala si inamovibila. Institutiile de drept au devenit anexe ale politicului, coparticipând la toate actele de “justitie” ce s-au petrecut în acea perioada.

Unele modificari s-au înregistrat si în timpul dictaturii Carliste, când s-a generalizat si permanentizat starea de asediu si a crescut competenta instantelor militare. Toate acestea din cauza pregatirilor de razboi din Europa si a amenintarilor din afara la integritatea teritoriala a României.

Legea organizarii judecatoresti din august 1938 nu a mai inclus între instantele de judecata Curtile cu

Jurati, si a creat doua feluri de judecatorii: Urbane (existente) si Comunale.

În timpul razboiului, în România nu s-au adus schimbari structurale organizarii judecatoresti. Se remarca aceeasi importanta ridicata a instantelor militare, determinata de starea de razboi. În anul 1941 au fost create instantele militare speciale, formate din generali, numiti de Ministerul Apararii Nationale, în numar de trei.

5. Legislatia

a. Dreptul civil Dupa realizarea României întregite, în anul 1918, Dreptul civil a fost supus unor

transformari importante atât pentru unificarea legislatiei, precum si pentru punerea de acord a legislatiei existente cu ideile sociale, economice si politice ce s-au ivit dupa primul razboi mondial.

În problema persoanelor, legislatia a

fost adusa la acelasi numitor, începând cu

numele, ce individualiza persoana si continuând cu actele starii civile, nationalitatea, naturalizarea etc. Aceste aspecte au facut obiectul unor atente elaborari si înscrisuri în noua legislatie. A fost adoptata

legea unificatoare privind actele de stare civila (25 februarie 1928). Titlul II din Codul civil al lui Cuza din 1864 a fost modificat în sensul extinderii acestuia. S-a schimbat ordinea materiei si s-au introdus norme noi. S-au perfectat si completat textele existente si s-a procedat la clasificari mai sistematice. Lucru lesne de înteles, elemente de procedura din vechiul cod nu mai corespundeau noii epoci, de aceea printr-un sir de legi Codul civil din 1864 a capatat o înfatisare noua.

Noua legislatie proclama deplina egalitate între soti, în ceea ce privea drepturile civile. Era o chestiune de substanta juridica. Pe de alta parte s-au introdus îngradiri în exercitarea dreptului de casatorie pentru anumite categorii de functionari, fiind vizati ofiterii si membrii corpului diplomatic, carora li se impunea dovada unei averi (dote) pentru a contracta casatoria.

Problema bunurilor a fost si ea luata în dezbatere aducându-i-se corijari si îmbunatatiri: Constitutia din 1866 prevedea o gama larga de drepturi în

ceea ce privea proprietatea imobiliara. În conditiile de dupa primul razboi, din considerente morale fata de cei ce luptasera pentru cauza unitatii nationale, s-a admis masura echitabila de împroprietarire a unui numar însemnat de sateni în detrimentul marii proprietati private. Constitutia din anul 1923 înscria principiul (corespondent în vechea constitutie) ca proprietatea de orice natura precum si creantele asupra statului „sunt garantate” adaugând ca ,,nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauza de utilitate publica, dupa dreapta despagubire stabilita de justitie“.

Rolul creativ românesc s-a manifestat în interpretarea unor texte greu de conciliat; prin aplicarea în domeniile cele mai variate a unor teorii generale sau a unor maxime juridice; în lipsa unor texte de lege care sa rezolve problemele aduse în judecata instantelor; în interpretarea ingenioasa a unor redactari legale sumare pentru adaptarea lor la dezvoltarea tehnicii de interpretare folosita de instantele judecatoresti. Solutiile jurisprudentiale si opiniile de doctrina au dus în câteva cazuri importante la modificari legislative în materie succesorala, responsabilitate civica, substitutie fideocomisara si dublul legat constitutional, abuzul de drept, validitatea actelor etc.

b. Dreptul procesual civil

Institutiile procedurale erau procesul si executia silita, care au fost supuse modificarilor cerute de transformarile politico-statale. Au fost unificate legile din vechea Românie cu cele din provinciile unite cu tara. Totodata, au fost introduse

norme procedurale corespunzatoare acelei perioade prin modificari aduse Codului de procedura civila din anul 1865.

Ca elemente noi se înregistreaza accelerarea judecatilor înaintea tribunalelor si

curtilor de apel, s-a procedat la unificarea competentei instantelor. Vechiul deziderat de accelerare a judecatilor si-a gasit înfaptuirea prin Legea din anul 1925, privind accelerarea judecatilor, pentru a scurta durata. Aceeasi lege a împartit procedura de judecata în doua faze:

a) preliminara;

b) de fond;

Un principiu inovator a fost acela care consacra rolul activ al judecatorului

în conducerea procesului, ceea ce a însemnat un nou pas înainte fata de trecut, când judecatorul nu putea avea nici o initiativa.

De asemenea, o importanta mai mare a capatat procedura scrisa.

Reglementarile noi au fost rodul nu a unui cod procedural civil, ci a unor legi si norme care cumulate au asigurat un continut bogat în acest domeniu.

c. Dreptul penal. Codul penal din anul 1936 Odata cu realizarea statului national unitar român a aparut si o pluritate de

reglementari penale. Situatia deosebita creata consta în faptul ca existau mai multe legislatii rezultate din existenta unor coduri diferite în regiunile unite cu tara. Astfel, se poate nominaliza Codul penal român din anul 1864; Codul penal ungar din anul 1878, prezent în Transilvania; Legea austriaca, respectiv Codul penal austriac din anul 1852, iar în Basarabia, Codul penal rus din 1903.

Din considerente de politica legislativa, s-a ales situatia mentinerii, un timp, în vigoare a acestora pâna la intrarea „pe rol” a noului Cod penal român în anul 1937. Între timp au fost adoptate succesiv o serie de legi noi care se vor regasi în spiritul Codului de mai târziu.

Înca în anul 1920 au început lucrarile în vederea întocmirii noilor coduri unice, între care cel penal si de procedura penala. În anul 1925 a fost creat

Consiliul legislativ, care a preluat lucrarile de întocmire a Codului penal român. Votat si promulgat la 16 martie 1936, acesta va intra în vigoare la 1 ianuarie 1937.

Constitutia din februarie 1938 consacra regimul înaspririi pedepselor. Au aparut probleme legislative noi cum erau crima de sabotaj comercial sau industrial.

În conditiile starii de razboi s-a impus necesitatea unor acte normative noi care reglementau infractiunile denumite crima de sabotaj comercial, industrial etc. Ca atare a fost introdusa, dupa 1938, pedeapsa capitala.

d. Dreptul procesual penal Era reglementat de Codul de procedura penala, elaborat în anul 1936 si pus

în aplicare, începând cu 1 ianuarie 1937. La baza întocmirii acestuia a stat vechiul Cod din anul 1864 care a oferit înca multe elemente valabile. Altele, depasite, au fost corectate din mers prin dispozitii, atât înainte cât si dupa anul 1918.

Ca prima preocupare în domeniu a fost extinderea aplicarii elementelor de procedura penala din Vechiul Regat, în Basarabia (1919), în Transilvania si Bucovina (ceva mai târziu), culminând cu punerea în aplicare a noului cod care va capata autoritate institutionala în întreaga Românie.

e. Dreptul comercial A capatat în noua perioada o consistenta mai puternica, prin profunzimea si

multitudinea aspectelor legiferate. Reforma acestui domeniu legislativ a constat într-o seama de reglementari prin legi sau norme regulamentare, întrucât

Codul Comertului a fost terminat abia în anul 1938, sub forma de proiect, si nu a mai putut apare legea de punere în aplicare. Totusi, literatura de specialitate a valorificat datele cuprinse în el, ceea ce i-a dat valoare istorica, dar si practica, pentru ca de fapt codul era o sinteza a legislatiei în domeniu.

Problematica dreptului comercial este vasta, motiv pentru care ne vom limita la a enunta câteva aspecte mai relevante: reglementarea problemei cooperatiei, elaborându-se în anul 1928 un Cod al cooperatiei; Camerele de comert si industrie,

unificarea si extinderea lor; problema societatilor de

asigurare, reorganizarea acestora; regiile comerciale au fost supuse si ele modernizarii si unei supravegheri legislative riguroase.

Un cadru legislativ aparte l-a constituit sistemul bancar si institutiile de credit, pornind de la unificari si urmarindu-se largirea, consolidarea si perfectarea lor.

f. Legislatia muncitoreasca

În perioada interbelica s-a amplificat problematica legislatiei muncitoresti

cu reguli de nominalizare a raporturilor muncitorilor cu patronii (conditii de munca, securitatea muncii, salarii, asigurari etc.) dar si în directia obstructionarii manifestarilor acestora.

Câteva momente semnificative au fost înregistrate în ceea ce priveste dreptul de asociere si organizare a muncitorilor din fabrici si a altor categorii de salariati. Spre exemplu, Legea sindicatelor profesionale din anul 1921, a instituit legiferarea organizarii muncitorilor. Însa, în legea pentru persoanele juridice erau incluse si dispozitii menite a limita formele de manifestare si organizare muncitoreasca.

În aceasta problema, legiuitorii si organismele menite a elabora legile si de a supraveghea eficacitatea acestora s-au constatat progrese însemnate. S-a legiferat, în aceasta perioada, ocrotirea muncii minorilor si a femeilor, s-a introdus repaosul duminical legiferat, durata zilei de munca (1929) de 8 ore etc. În anul 1933 a fost elaborata legea pentru unificarea asigurarilor sociale. Legea asupra conditiilor de munca (1929) a facut dovada implicarii dreptului în problematica sociala.

Pe buna dreptate a fost consacrat din punct de vedere juridic termenul de

Jurisdictia muncii, ca o activitate ce s-a impus puternic în acea perioada.

Din pacate însa, evolutia evenimentelor internationale catre noua conflagratie

mondiala a cauzat masuri represive asupra maselor muncitoare si în România. Libertatea de asociere va fi restrânsa treptat pâna la lichidare; au fost elaborate norme în materie de rechizitii, în pregatirile militare. Mobilizarile agricole, munca fortata, militarizarea întreprinderilor si altele au constituit tot atâtea norme legislative ce nu mai corespundeau cu realizarile anterioare. Vremurile de razboi au impus alte modalitati de manifestare a justitiei precum si

o intransigenta tipica unor asemenea vremuri de comanda unica în care justitia nu se mai putea manifesta independenta.

Multe drepturi dobândite au fost anulate prin natura împrejurarilor impuse de razboiul la care a participat si România în perioada 1941–1945. Aproape orice fapta interpretabila putea fi incriminata ca sabotaj împotriva statului, ceea ce în timp de razboi se pedepseste foarte aspru. Instantele militare au capatat o larga competenta, chiar si în mediul rural.