Istoria Dr Romanesc

106
ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1: Introducere 1.1. Obiectivele cursului..................................3 1.2. Concepţia curriculară.................................3 1.3. Scopul unităţilor de învăţare.........................4 1.4. Tematica unităţilor de învăţare.......................5 1.5. Bibliografie generală.................................5 1.1. OBIECTIVELE CURSULUI Obiectivele cursului constau în cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a evoluţiei dreptului românesc; în cunoaşterea specificului normelor, instituţiilor şi concepţiilor juridice ale poporului român din cele mai vechi timpuri şi până astăzi. Cunoaşterea evoluţiei dreptului românesc este necesară deoarece, în dezvoltarea istorică a societăţii, totdeauna o instituţie are rădăcini adânci în formele instituţionale trecute, iar viitorul jurist trebuie să studieze atât istoria dreptului, cât şi istoria în general, pentru a avea o cultură solidă. Cursul a fost elaborat în baza surselor menţionate la biliografia generală şi la bibliografia unităţilor de învăţare şi are caracter didactic. 1.2. CONCEPŢIA CURRICULARĂ Având în vedere că Istoria dreptului românesc este singura disciplină care dă o viziune completă a unui sistem de drept în întregul său, prezentul curs urmăreşte să surprindă evoluţia acestui sistem de drept (geto-dac, sistemul de drept existent în Dacia provincie romană, si apoi sistemul de drept românesc) pe durata a aproximativ două mii de ani, din antichitate până în epoca modernă. 3

description

istoria dr romanesc

Transcript of Istoria Dr Romanesc

Page 1: Istoria Dr Romanesc

ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESCUNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1:

Introducere

1.1. Obiectivele cursului................................................................................................31.2. Concepţia curriculară.............................................................................................31.3. Scopul unităţilor de învăţare................................................................................41.4. Tematica unităţilor de învăţare............................................................................41.5. Bibliografie generală..............................................................................................4

1.1. OBIECTIVELE CURSULUIObiectivele cursului constau în cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a

evoluţiei dreptului românesc; în cunoaşterea specificului normelor, instituţiilor şi concepţiilor juridice ale poporului român din cele mai vechi timpuri şi până astăzi. Cunoaşterea evoluţiei dreptului românesc este necesară deoarece, în dezvoltarea istorică a societăţii, totdeauna o instituţie are rădăcini adânci în formele instituţionale trecute, iar viitorul jurist trebuie să studieze atât istoria dreptului, cât şi istoria în general, pentru a avea o cultură solidă.

Cursul a fost elaborat în baza surselor menţionate la biliografia generală şi la bibliografia unităţilor de învăţare şi are caracter didactic.

1.2. CONCEPŢIA CURRICULARĂAvând în vedere că Istoria dreptului românesc este singura disciplină care

dă o viziune completă a unui sistem de drept în întregul său, prezentul curs urmăreşte să surprindă evoluţia acestui sistem de drept (geto-dac, sistemul de drept existent în Dacia provincie romană, si apoi sistemul de drept românesc) pe durata a aproximativ două mii de ani, din antichitate până în epoca modernă.

Cursul are în vedere dinamica dreptului aratând raporturile dintre legile juridice ca manifestare de voinţã si legile obiective ale dezvoltării economice.

În funcţie de epocile istorice, studiul statului şi dreptului românesc se împarte în trei mari capitole. Prima parte analizează elementele de drept şi organizarea statală a strămoşilor daco romani.

Cel de-al doilea capitol este dedicat studiului statului şi dreptului românesc în Evul Mediu, de la primele manifestări statale până la revoluţia de la 1848. Vor fi urmărite în paralel evoluţiile celor trei ţări române, elementele comune de organizare statală şi ale sistemului de drept, ca şi particularităţile fiecăreia în procesul de dezvoltare.

Formarea statului naţional şi a sistemului de drept modern sunt temele principale ale celei de-a treia părţi a cursului.

3

Page 2: Istoria Dr Romanesc

1.3. SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Unităţile de învăţare au fost selectate astfel încât să ajute cursanţii să dobândească o serie de competenţe legate de instituţiile fundamentale ale dreptului românesc în evoluţia acestuia, accentuând trăsăturile tradiţionale şi maniera în care s-a adaptat condiţiilor în permanentă schimbare. O unitate de învăţare este dedicată dreptului şi organizării statale în perioada veche, cuprinzând organizarea puterii de stat şi instituţiile juridice la geto-daci precum şi statul şi dreptul în Dacia Romană. Următoarele 3 unităţi de învăţare sunt dedicate perioadei Evului Mediu, prima analizând formele de organizare şi normele apliabile în perioada feudalismului timpuriu, cea de-a doua fiind dedicată feudalismului dezvoltat, iar ultima analizează organizarea de stat şi dreptul în perioada regimului turco-fanariot. De asemenea, o unitate de învăţare este dedicată principalelor acte legislative adoptate în perioada 1821-1864, dreptul şi statul în perioada 1866-1918 şi dreptul şi statul în perioada interbelică făcând obiectul ultimelor două unităţi de învăţare ale acestui curs.

1.4. TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE.Temele sunt următoarele:

Unitatea de învăţare 1: IntroducereUnitatea de învăţare 2: Dreptul şi statul în perioada vecheUnitatea de învăţare 3: Dreptul în feudalismul timpuriu şi apariţia primelor for-

-maţiuni politice româneştiUnitatea de învăţare 4: Dreptul şi statul după formarea statelor feudale

româneşti Unitatea de învăţare 5: Ţara Românească şi Moldova sub regimul turco- fanariotUnitatea de învăţare 6: Dreptul şi statul în perioada 1821-1864. Acte

legislative fundamentale elaborate.Unitatea de învăţare 7: Dreptul şi statul în perioada 1866- 1918Unitatea de învătare 8: Dreptul şi statul în perioada interbelică

1.5. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Bernea, Ernest, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997Bulei, I., Scurtă istorie a românilor , Ed. Meronia, Bucureşti 1996Cernea E., Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1996

4

Page 3: Istoria Dr Romanesc

Cernea E., Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Ediţie revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2006Clipa, N., Istoria economiei şi gândirii economice româneşti, Ed. Universităţii din Iaşi, Iaşi, 1993.Constantinescu R., Vechiul drept românesc scris, Bucureşti, 1984Constantiniu F., O istorie sincerã a poporului român, Editura Univers Enciclopedic,Bucureşti,1997Djuvara N., O scurtã istorie a românului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999Focşeneanu E., Istoria constituţionalã a României, Bucureşti, 1992Fotino G., Pagini din istoria dreptului românesc, Editura Academiei R.S.R.,Bucureşti,1972Georgescu, T., Istoria Românilor, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997.Georgescu, V., Istoria Românilor. De la origini până în zilele noastre, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995Guţan M., Istoria dreptului românesc, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2004Macrea M., Viaţa în Dacia romană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969Mamina, I., Scurtu, I., Guverne şi guvernanţi (1916-1938), Ed. Silex, Bucureşti, 1996.Muraru I., Iancu Gh., Constituţiile române. Texte, note, prezentare comparativã, Bucureşti, 1995Moţiu D., Bolovan I., Istoria dreptului românesc, Cluj-Napoca, 1996Muşat M., Ardeleanu I., De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983Negoiţă F., Introducere în istoria dreptului, Editura TCM Print S.R.L., Bucureşti, 2004Pascu Şt., Istoria medie a României, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966Rãdulescu A., Pagini din istoria dreptului românesc, Editura Academiei R.S.R.,Bucureşti,1970Scurtu, I., Buzatu, Gh., Istoria românilor în secolul XX. 1918-1948, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999.*** Istoria economiei naţionale, Autori: Vasile Bogza, Radu Vasile, Ilie Puia, Eduard Ribczuc. Academia de Studii Economice, Bucureşti, 1996.*** Istoria economică a României. De la începuturi până la cel de-al doilea război mondial, Coordonator: N.N. Constantinescu. Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997.*** O istorie a românilor. Studii critice, Coordonatori: Stephen Fischer-Galaţi, Dinu C.Giurescu, Ioan-Aurel Pop. Fundaţia Culturală Română. Centrul de studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1998.

5

Page 4: Istoria Dr Romanesc

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2:DREPTUL ŞI STATUL ÎN EPOCA VECHE

2.1. Obiective:...................................................................................................................62.2. Organizarea politică şi dreptul geto-dac...........................................................6

2.2.1. Proprietatea la geto-daci.......................................................................82.2.2. Capacitatea juridică a persoanelor.......................................................92.2.3. Familia.....................................................................................................9

2.3. Organizarea de stat şi dreptul în Dacia – provincie romană.......................92.4. Dreptul în Dacia romană......................................................................................122.5. Lucrare de verificare............................................................................................142.6. Bibliografie..............................................................................................................15

2.1. Obiective:- dobândirea de cunoştinţe privind elementele de drept şi organizarea statală

a strămoşilor daci; - dobândirea de cunoştinţe privind dreptul aplicabil în Dacia Provincie

Romană şi rezultatul îmbinării între sistemului de drept roman şi obiceiurile dace.

2.2. Organizarea politică şi dreptul geto-dac Geto-dacii fac parte din grupul etnic al tracilor, considerat de Herodot drept

cel mai numeros neam după cel al indienilor. În sânul acestei etnii geto-dacii au constituit cea mai importantă ramură, din punct de vedere al culturii materiale şi spirituale, cât şi a nivelului de organizare statală pe care l-au atins.

Denumirea de geto-daci provine de la marii istorici ai antichităţii, cei greci folosind termenul de geţi, iar cei romani pe acela de daci. De asemenea se menţionează în unele izvoare că dacii erau aşezaţi în arcul carpatic, iar geţii în zona extracarpatică. Mărturia lui Strabo clarifică această aparentă diferenţă, el afirmând că dacii şi geţii constituie acelaşi popor şi vorbesc aceeaşi limbă.

În istoriografia greacă şi latină găsim cele mai importante date cu privire la modul de viaţă al geto-dacilor, dezvoltarea lor economică şi sistemul social de conducere.

Primele informaţii le datorăm lui Herodot care, în lucrarea sa Istoriile, prezintă campania regelui persan Darius din anul 514 î.e.n. , afirmând că geto-dacii, deşi au opus „o rezistenţă îndărătnică, fură supuşi îndată, cu toate că sunt cei mai drepţi şi viteji dintre traci”.

Istoricul Tucidide ne transmite preţioase date despre obiceiurile geto-dacilor şi ale sciţilor căci, după cum consemnează acesta în lucrarea Războiul peloponesiac, “geţii şi celelalte popoare din aceste ţinuturi sunt vecini cu sciţii, au aceleaşi arme şi au aceleaşi obiceiuri”.

Expediţia întreprinsă în anul 335 î.e.n. de către Alexandru cel Mare la nord

6

Page 5: Istoria Dr Romanesc

de Dunăre s-a bucurat de atenţia istoricilor Strabo şi Arrian. Aflăm informaţii privind armata geţilor, despre existenţa unui oraş întărit cu o populaţie numeroasă şi despre „nesfârşitele lanuri de grâu”.

Pentru realizarea unui tablou cât mai aproape de adevăr privind situaţia geto-dacilor sunt extrem de importante şi mărturiile lui Diodor din Sicilia, Justinus, Pompeius Trogus.

Textele evocate, alături de săpăturile arheologice, conduc la afirmaţia că geto-dacii erau o populaţie sedentară care practica agricultura, cu o puternică dezvoltare a meşteşugurilor, producţiei şi schimbului de mărfuri, posedă armate puternice, bine echipate, capabile să se opună, uneori cu succes, marilor puteri ale vremii.

În privinţa formelor de organizare, încă din secolul IV î.e.n. sunt menţionate puternice formaţiuni militare aflate sub conducerea unor regi, a căror autoritate se exercita pe anumite teritorii, fără ca societatea geto-dacă să cunoască încă organizarea statală, baza acestui sistem fiind reprezentată de uniunile de triburi. La început regii erau simpli conducători militari, însă, treptat autoritatea lor se extinde. Tendinţa înregistrată era de permanentizare a poziţiei şi de transmitere a acesteia pe cale ereditară, Autoritatea acestor conducători militari a crescut din ce în ce mai mult începând cu secolele III – II î. Hr. Astfel, s-a trecut treptat de la organizarea gentilică la cea politică.

Înainte de formarea statului geto-dac, relaţiile sociale ale geto-dacilor erau reglementate prin norme de conduită fără caracter juridic. O parte dintre aceste obiceiuri au fost menţinute şi în epoca statală, unele mentinându-se chiar până în perioada feudală.

Ca semn de constituire a proprietăţii private avem menţionat faptul că furtul era considerat o infracţiune deosebit de gravă şi fiii puteau cere de la părinţi delimitarea părţii ce li se cuvenea din proprietate comună.

Convenţiile dintre părţi se încheiau prin jurământ. De asemenea, se practica jurământul pe zeităţile palatului regal.

Statul dac a luat naştere în vremea regelui Burebista ca urmare a unificării triburilor. Acest proces complex de unificare a triburilor în cadrul unui stat a fost determinat de factori de ordin intern şi extern. Printre factorii de ordin intern menţionăm:

- importantele progrese realizate în domeniul producţiei şi schimbului de mărfuri, ceea ce a condus la o intensificare a circulaţiei monetare,

- stratificarea populaţiei şi accentuarea diferenţelor între clasele sociale. Factorii de ordin extern au fost: - slăbirea populaţiilor vecine dacilor, cu care aceştia au avut conflicte, ca

urmare a expansiunii romane:- creşterea pericolului roman. Personalitate complexă, Burebista a reuşit să-i unească şi să-i disciplineze

pe daci, întemeind un mare stat de care se temeau toţi vecinii, inclusiv romanii,

7

Page 6: Istoria Dr Romanesc

după cum ne spune istoricul Strabo. Statul dac a lui Burebista se întindea de la Dunărea mijlocie (la vest), Carpaţii Păduroşi (la nord), zona de dincolo de Nistru (la est) şi Munţii Balcani (la sud).

În cadrul noului stat constituit se regăsesc două tendinţe importante: pe de o parte s-au format marile latifundii, care încep să folosească munca sclavilor (fără ca aceasta să devină esenţială în procesul de producţie), iar pe de altă parte obştea teritorială, integrată în statul dac, a dus o continuă luptă împotriva tendinţelor de acaparare ale aristocraţiei, consolidându-şi structura şi caracterul. Ca reprezentanţi ai celor bogaţi sunt menţionaţi „tarabostes” sau „pileati”, iar cei săraci erau numiţi „comati” sau „capillati”. Evident, toate funcţiile din cadrul aparatului de stat erau ocupate de către „tarabostes”.

Monarhia dacică are particularităţi care o individualizează în cadrul monarhiilor sclavagiste ale antichităţii. Spre exemplu, regele putea exercita atât puterea laică cât şi pe cea religioasă. De asemenea, regele deţinea monopolul minelor de aur. În cadrul monarhiei un rol extrem de important era deţinut de instituţia religioasă, după cum am văzut marele preot putea chiar să preia puterea regală, acreditându-se ideea că legile erau de origine divină, preoţii fiind principalul factor (formal) în elaborarea şi aplicarea acestora.

În ceea ce priveşte organizarea administrativă, existau două tipuri de dregători locali, unii cu atribuţii economice şi alţii care se ocupau de problemele militare. Un asemenea sistem de organizare a dregătoriilor locale atestă împărţirea teritoriului şi a populaţiei în unităţi administrative. Potrivit informaţiilor lui Strabo, în lucrarea sa Geografia, Dacia dispunea de un vast sistem de apărare, în centrul căruia se aflau cetăţile, construite pe întreg teritoriul statului, existând mărturii arheologice privind complexul cetăţilor grupate în jurul capitalei Sarmizegetusa (Costeşti, Piatra Roşie, Blidaru), în Transilvania ( Băniţa, Căpâlna, Surduc), în Moldova (Bâtca Doamnei) şi în Oltenia (Deniţa). De asemenea este menţionată forţa militară a dacilor, estimată la 200 000 de luptători, impresionantă pentru acea vreme.

Odată cu formarea statului geto-dac relaţiile sociale încep să fie reglementate de norme juridice. În conţinutul unor dintre normele juridice se regăsesc şi o parte dintre vechile obiceiuri. Evident, au apărut şi reglementări noi. În statul geto-dac a fost elaborat un sistem de legi aşa cum rezultă din izvoarele istorice. Tot pe baza izvoarelor istorice pot fi reconstituite, în linii mari, câteva dintre instituţiile juridice ale geto-dacilor.

2.2.1. Proprietatea la geto-daciAşa cum am afirmat deja, în statul geto-dac s-au format mari latifundii, dar s-

au păstrat şi obştile teritoriale. Deci, o primă formă de proprietate este proprietatea privată a marilor proprietari. În cadrul obştilor săteşti proprietatea a fost comună asupra pământului agricol, apelor şi păşunilor.

8

Page 7: Istoria Dr Romanesc

2.2.2. Capacitatea juridică a persoanelorSocietatea geto-dacă nu s-a abătut de la structura tipică antichităţii,

diferenţiind persoanele în categorii sociale. Categoria socială superioară (tarabostes sau pileati), forma baza de alegere a regilor şi a preoţilor. Oamenii de rând (comati sau capilati) aveau capacitate juridică restrânsă se pare numai în ceea ce priveşte dreptul public: acce-sul lor la demnităţile de rege şi preot nu era posibil.

A treia categorie o formau sclavii atestaţi în număr destul de mic.

2.2.3. FamiliaInformaţiile sunt contradictorii: după unii antici familia la geţi era poligamă. În

schimb Horaţiu, referindu-se la familia dacă, o prezintă ca pe o familie monogamă.

Căsătoria se încheia, prin cumpărarea soţiei de la părinţii acesteia de către bărbat. Se menţionează şi practica dotei.

Soţia se afla sub autoritatea şi puterea bărbatului, putând fi pedepsită chiar cu moartea de către bărbat pentru infidelitate.

Familia era patriliniară (descendenţa copiilor se stabilea în primul rând după tată) şi patrilocală (soţia se muta în casa soţului).

2.3. Organizarea de stat şi dreptul în Dacia – provincie romanăO a doua importantă etapă în analiza epocii antice o reprezintă studiul

statului şi dreptului în Dacia romană.Transformarea Daciei în provincie romană a cunoscut două faze. Prima,

desfăşurată în perioada 85 – 89 a reprezentat prima tentativă romană de ocupare a statului dac. Pentru romani această campanie a reprezentat un semieşec, Domiţian nereuşind să supună regatul lui Decebal. Totuşi, dacii nu au putut să nu ţină cont de cea mai mare putere a perioadei şi vor ajunge la o soluţie de compromis, Dacia devenind în anul 89 stat clientelar Romei. Acest statut va aduce mai multe avantaje decât dezavantaje geto-dacilor, ei primind subsidii băneşti importante, instructori militari şi meşteri constructori.

Împăratul Traian a denunţat tratatul, considerându-l umilitor pentru Roma, iar prin campaniile militare din anii 101-102 şi 105-106 a supus regatul dac transformându-l în provincie romană. Deşi, pe considerente de ordin strategic, nu toată suprafaţa Daciei a inclusă în noua provincie, romanizarea populaţiei a avut loc şi în afara acesteia.

Provincia Dacia, organizată de către Traian, cuprindea vestul Olteniei, Banatul şi zona intracarpatică, fără colţul de sud-est al Transilvaniei. Provincia Dacia a fost supusă mai multor reorganizări, în funcţie de interesele de moment ale Imperiului Roman.

Dacia, fiind provincie imperială, a fost condusă de către un guvernator

9

Page 8: Istoria Dr Romanesc

cu titlul de LEGATUS AUGUSTI PRO PRAETORE. Guvernatorul exercita, la nivel central, atribuţii militare, administrative şi judecătoreşti. Rangul provinciei era acordat în funcţiei de numărul de legiuni care staţionau pe teritoriul său, din cauza reorganizărilor succesive, provincia Dacia având diferite ranguri.

Concilium trium Daciarum sau Concilium Provincia era adunarea provincială, formată din delegaţi ai oraşelor, care se întruneau o dată pe an. Adunarea era prezidată de către preotul cultului imperial din provincie. Atribuţiile adunării erau limitate la discutarea problemelor de interes general. De asemenea, în cazul unor abuzuri, puteau fi adresate plângeri împăratului.

Administraţia finanţelor provinciei era coordonată de către procuratorul financiar al Daciei, cu sediul la Sarmizegetusa. El era numit din rândul ordinului ecvestru (cavalerii) şi se afla în subordinea directă a legatului imperial. În timpul modificărilor în statutul administrativ al provinciei această funcţie a fost preluată de comandantul legiunii care staţiona în zonă sau de către un procurator financiar local. Pentru o bună colectare a impozitelor erau făcute din cinci în cinci ani recensăminte, de care se ocupau magistraţi specializaţi: DUUMVIRI QUINQUENALES. Existau două tipuri de impozite:

1. directe – numite tributa – care se plăteau pe proprietatea funciară şi pe clădiri şi pe persoană – numit tributum capitis –

2. indirecte – numite vectigalia – care se plăteau pe moşteniri, pe eliberări de sclavi, pe vânzări de mărfuri şi de sclavi, pe circulaţia mărfurilor şi persoanelor

Pentru încasarea taxelor vamale au fost înfiinţate anumite oficii – numite stationes – atât în interiorul provinciei, cât şi la graniţe.

Armata romană staţionată în Dacia era formată din legiuni, trupe auxiliare şi trupe neregulate. Legiunile formau nucleul armatei, în jurul căruia gravitau celelalte forţe. În funcţie de necesităţile momentului numărul trupelor romane a variat pe parcursul existenţei provinciei, o singură legiune, a XIII-a Gemina, staţionând la Apulum de la înfiinţarea provinciei până la retragerea aureliană. Apărarea era susţinută de un complex sistem de întăriri militare format din valuri de pământ şi castre.

Organizarea locală împărţea aşezările în două categorii: urbane şi rurale. Primele purtau denumirea de colonii şi municipii, coloniile fiind centre urbane puternic romanizate, locuitorii având toate drepturile politice şi civile, unele chiar bucurându-se de jus italicum.

Municipiile erau inferioare ca statut coloniilor, iar locuitorii acestora aveau un statut intermediar între cetăţeni şi peregrini.

Cu timpul diferenţele dintre colonii şi municipii tind să dispară, mai ales că majoritatea oraşelor din provincia Dacia au fost vechi aşezări ale autohtonilor, singura ctitorie exclusiv romană a fost Ulpia Traiana, numită mai târziu, în timpul lui Hadrian, COLONIA TRAIANA AUGUSTA DACICA SARMIZEGETUSA, construită în apropierea vechii capitale a lui Decebal şi colonizată cu 15 – 20 000 de cetăţeni

10

Page 9: Istoria Dr Romanesc

romani. În timp va căpăta denumirea de metropolis – ca o recunoaştere a importanţei deosebit pe care o avea în sistemul administrativ al provinciei. Alte oraşe, care au căpătat diferite ranguri de-a lungul stăpânirii romane au fost: Drobeta, Apulum, Romula, Potaissa, Porolissum, Dierna.

Conducerea supremă în colonii şi municipii era exercitată de un consiliu asemănător senatului roman, numit ordodecurionum, numărul membrilor care formau acest consiliu, numiţi decurioni, variind în funcţie de numărul cetăţenilor romani. Decurionii erau desemnaţi o dată la cinci ani, din rândul cetăţenilor în vârstă de cel puţin 25 de ani şi care aveau o avere de minimum 100 000 de sesterţi.

Printre principalele atribuţii ale decurionilor se numărau: coordonarea activităţilor administrative şi fiscale, atribuirea de terenuri, soluţionarea problemelor edilitare, organizarea jocurilor publice, îndeplinirea obligaţiilor de cult, întreţinerea cultului împăratului, alegerea magistraţilor şi sacerdoţilor. Decurionii ocupau următoarele funcţii:

- magistraţi superiori , duum viri iure dicundo, aleşi pe o perioadă de un an – cu atribuţii de ordin executiv şi judiciar;

- edili , aediles, - asigurau poliţia oraşelor, aprovizionarea pieţelor şi întreţinerea clădirilor publice;

- questori , quaestores, - conduceau administrarea finanţelor şi bunurile oraşelor

- preoţi municipali, - în ierarhia magistraturilor sacerdotale primii erau pontifex, urmaţi de flamines şi augurii.

Colegiile constituiau un ordin distinct în cadrul oraşelor, fiind constituite pe diferite criterii: etnice, profesionale sau religioase. Acestea erau conduse de către praefectus sau magister.

Majoritatea populaţiei din Dacia provincie romană locuia, însă, în mediul rural, aşezările fiind organizate fie după model roman, fie în obşti teritoriale, după modelul geto-dac. Aşezările rurale organizate după model roman erau de două tipuri: pagi şi vici. Primele erau localităţi rurale situate pe teritoriile dependente de colonii, care nu aveau o conducere proprie, fiind dependente de colonia pe teritoriul căreia se afla. Celelalte erau aşezate în afara teritoriilor coloniilor sau în regiuni lipsite de oraşe.

O altă categorie de aşezări erau canabele formate în jurul castrelor, fiind locuite de meşteşugarii, negustorii sau bancherii care însoţeau trupele, precum şi de către veterani sau membrii familiilor soldaţilor. Numeroase localităţi rurale şi-au păstrat însă organizarea proprie, în cadrul obştilor teritoriale.

11

Page 10: Istoria Dr Romanesc

2.4. Dreptul în Dacia romană

Stăpânirea romană în Dacia nu a impus în mod exclusiv dreptul cuceritorilor. Potrivit concepţiei romane, cutuma locală putând fi aplicată în măsura în care nu venea în contradicţie cu principiile generale ale dreptului roman. Ca urmare a acestui fapt, normele juridice romane şi obiceiurile locale s-au aplicat în paralel, pentru ca, ulterior, să dea naştere unui sistem de drept nou, daco-roman. Aplicarea normelor de drept erau condiţionate, în sistemul juridic roman, de apartenenţa la o anumită categorie de oameni liberi (cetăţeni, latini, peregrini – inclusiv autohtonii). Astfel, în relaţiile dintre cetăţenii romani se aplicau normele de drept civil, extrem de rigid şi de formalist, fiind de asemenea şi profund exclusivist.

Cetăţenii romani se bucurau de capacitate juridică deplină şi de toate drepturile civile şi politice, spre deosebire de alte categorii de persoane.

Drepturile cetăţenilor romani erau următoarele:jus suffragii – dreptul de a alege persoane în funcţii publice;jus honorum – dreptul de a fi ales în funcţii publice;jus commercii – dreptul de a dobândi proprietatea şi de a încheia acte

juridice conform dreptului roman;jus militiae – dreptul de a servi ca soldat în legiunile romane;jus connubii – dreptul de a încheia o căsătorie conform dreptului roman;testamenti factio – dreptul de a face testament.Prin latin se desemna atât originea etnică, cât şi o anumită condiţie juridică a

unei persoane. Latinii aveau un statut inferior cetăţenilor, bucurându-se, de regulănumai de ius commercii . Ei erau incluşi în categoria latinilor fictivi, deoarece aveau condiţia juridică a latinilor coloniari (locuitori ai Italiei), dar nu erau rude de sânge cu romanii, aşa încât nu erau latini şi în sens etnic.

Peregrinii formau majoritatea populaţiei din provincie, deoarece în această categorie intrau toţi locuitorii liberi ai Daciei Romane, inclusiv străinii care nu erau cetăţeni sau latini.

Existau două categorii de peregrini:- peregrinii obişnuiţi care, în relaţiile dintre ei, puteau să se conducă după

propriile reguli de drept, cu condiţia ca acestea să nu fie contrarii dreptului roman, iar în relaţiile cu cetăţenii romani se conduceau după regulile aparţinând lui jus gentium.

- peregrinii dedicticii erau aceia care se opuseseră pretenţiilor hegemonice ale Romei dar, totuşi fuseseră cuceriţi şi ulterior cetatea lor fusese desfiinţată. Aceştia nu aveau posibilitatea să meargă la Roma sau să obţină cetăţenia romană.

Autohtonii care făceau parte din categoria peregrinilor obişnuiţi puteau încheia între ei acte juridice conform cutumei locale sau, în relaţia cu latinii sau cetăţenii, aveau acces la normele de drept ale ginţilor, o diviziune a dreptului roman – ius gentium.

Cu timpul, cel trei orânduiri juridice – dreptul civil, dreptul ginţilor şi dreptul

12

Page 11: Istoria Dr Romanesc

cutumiar local – suferă un proces de întrepătrundere, dând naştere unui sistem de drept nou.

În Dacia romană s-au manifestat, în paralel, două forme de proprietate asupra terenurilor: proprietatea provincială şi proprietate quiritară.

Proprietatea provincială era exercitată de către locuitorii liberi din provincii, chiar dacă în urma cucerii, teoretic, pământurile treceau în proprietatea publică cu titlul de ager publicus.

Se considera că locuitorii din provincii exercită asupra pământului posesiunea şi uzufructul, putând fi asimilaţi, până la un anumit punct cu titularii de drepturi reale. Terenurile puteau fi transmise moştenitorilor, după moartea proprietarului provincial, dar putea fi transmis şi în timpul vieţii, prin tradiţiune. De asemenea, locuitorii din provincii puteau dobîndi dreptul de proprietate prin prescriptio longi temporis – o formă a prescripţiei achizitive aplicată fondurilor provinciale.

Dreptul de proprietate al cetăţenilor romani avea ca obiect proprietăţile scutite de impozite, cu condiţia ca acestea să se bucure de ius italicum - potrivit acestei ficţiuni, solul anumitor localităţi era asimilat celui din Italia.

Dreptul de proprietate al peregrinilor putea, însă, avea ca obiect şi alte bunuri, în afara terenurilor. Atunci când purta asupra acestor bunuri era cunoscută sub denumirea de proprietate peregrină.

Proprietatea peregrină a fost protejată prin mijloace juridice create după modelul celor aplicate în societatea romană, existând acţiuni de revendicare, acţiuni cu privire la furt sau la paguba cauzată pe nedrept.

În relaţiile dintre peregrini era aplicat, pe lângă dreptul ginţilor, şi legile şi obiceiurile locale – denumite leges moresque peregrinorum. Căsătoriile, adopţiunea, înfrăţirea cu efecte juridice, precum şi sclavia erau încheiate conform obiceiurilor locale.

Succesiunea se putea realiza fie prin testament, în general în formă orală, fie în lipsa acestuia – ab intestat. Deşi nu se bucurau de ius commercii peregrinii puteau totuşi veni la succesiunea cetăţenilor romani, cu excepţia peregrinilor dedicticii.

Cele mai importante date privind dreptul în Dacia romană ne parvin prin intermediul Tripticelor din Transilvania. Tăbliţele cerate sau tripticele descoperite între anii 1786 şi 1855 la Roşia Montana (Alburnus Maior) în Transilvania şi publicate de Theodor Mommsen în Corpus Inscriptionum Latinarum, reprezintă documente care ilustrează aplicarea dreptului roman în Dacia. Din cele 25 de tăbliţe descoperite doar 14 au fost descifrate, restul rămânând indescifrabile datorită deteriorării. Tăbliţele conţineau patru acte de vânzare-cumpărare, trei contracte de muncă, un contract de societate, un contract de depozit, două contracte de împrumut, un proces verbal prin care se constată desfiinţarea unei asociaţii funerare, lista cheltuielilor pentru organizarea unui banchet şi obligaţia unei persoane de a plăti o datorie. Data ultimului act juridic cuprins în triptice este

13

Page 12: Istoria Dr Romanesc

29 mai 167. Pe baza lor au fost stabilite liniile generale privind fizionomia dreptului daco-roman.

TEST DE AUTOEVALUARE.

1. Prezentaţi principalii factori care au condus la formarea statului dac. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului..........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

& Răspunsul poate fi consultat la pagina 7-8

2. Ce categorii de impozite erau cunoscute în Dacia Romană? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului..........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

& Răspunsul poate fi consultat la pagina 11

3. Enumeraţi dreturile cetăţenilor romani. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului..........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

& Răspunsul poate fi consultat la pagina 12

2.5. LUCRARE DE VERIFICARE.

Prezentaţi dreptul de proprietate în Dacia RomanăInstrucţiuni privind testul de evaluare:- se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este

necesară parcurgerea bibliografiei indicate.Criteriile de evaluare sunt:- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure,- identificarea elementelor de conţinut solicitate,- utilizarea bibliografiei precizate.

14

Page 13: Istoria Dr Romanesc

2.6. Bibliografie

Cernea E., Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1996Cernea E., Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Ediţie revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2006Georgescu, V., Istoria Românilor. De la origini până în zilele noastre, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995Guţan M., Istoria dreptului românesc, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2004Macrea M., Viaţa în Dacia romană, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969Muraru I., Iancu Gh., Constituţiile române. Texte, note, prezentare comparativã, Bucureşti, 1995Moţiu D., Bolovan I., Istoria dreptului românesc, Cluj-Napoca, 1996Muşat M., Ardeleanu I., De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983Negoiţă F., Introducere în istoria dreptului, Editura TCM Print S.R.L., Bucureşti, 2004

15

Page 14: Istoria Dr Romanesc

Unitatea de învăţare 3:Dreptul în feudalismul timpuriu şi apariţia primelor formaţiuni politice

româneşti

3.1. Obiective..................................................................................................................163.2. Ţările române în timpul Feudalismului Timpuriu..........................................163.3. Legea ţării................................................................................................................183.4. Lucrare de verificare............................................................................................193.5. Bibliografie..............................................................................................................20

3.1. Obiective: - Dobândirea de cunoştinţe privind apariţia unităţilor teritoriale, organizarea

locală a populaţiei autohtone şi trăsăturile generale ale dreptului medieval românesc

- Însuşirea unor noţiuni de bază privind conceptul de formaţiune politică statală şi de drept consuetudinar românesc

3.2. Ţările române în timpul Feudalismului TimpuriuRetragerea autorităţilor romane (271/274 e.n.) din provincia Dacia a dus la

desfiinţarea administraţiei centrale cu efect direct asupra coeziunii din acest teritoriu, impulsionând formele de organizare locală şi „ruralizarea” modului de organizare. Prezenţa popoarelor migratoare ( goţii – 295/297, hunii – 376, gepizii – 454, avarii – 576, slavii – sec. 7, bulgarii – 679)în anumite intervale de timp pe teritoriul fostei provincii nu a exercitat o presiune administrativă asupra noilor forme de organizare, obligaţiile autohtonilor fiind în principal de natură economică. Lipsa protecţiei din partea armatei romane duce la ruralizare treptată a oraşelor, satele devenind un mod de organizare mai potrivit noilor realităţi, preluând de la acestea anumite elemente de organizare administrativă – duumviri jure dicundo – magistraţii din colonii, devenind în localităţile rurale jude, judec, judeţ. Denumirea de „sat” este preluată din latină, termenul roman de fossatum definind o aşezare rurală întărită cu diferite elemente de fortificaţie.

Satul şi obştea teritorială sătească sunt elementele fundamentale ale organizării teritoriului locuit de români în perioada de început a Evului Mediu.

În comparaţie cu obştea gentilică, unde baza o reprezenta rudenia de sânge, obştea teritorială este fundamentată pe stăpânirea în comun a unui anumit teritoriu.

Organele obştei: - Adunarea megieşilor – formată din toţi membrii stăpânitori

din cadrul obştei – cu atribuţii generale

16

Page 15: Istoria Dr Romanesc

- Oamenii buni şi bătrâni – aleşi dintre megieşi – cu atribuţii judiciare

- Juzii – şefii militari ai satelor – însărcinaţi cu paza, straja, păstrarea ordinii interne, dar şi cu sarcini judecătoreşti.

În cadrul obştei existau două feluri de proprietate: cea comună (devălmaşă), în care erau integrate alături de terenuri agricole şi pădurile, apele şi păşunile, care putea trece în folosinţă individuală doar cu acordul obştei, acesta păstrând un drept superior de supraveghere şi control şi cea personală reprezentată în forma iniţială de casa şi curtea anexă. Al doilea tip de proprietate era reprezentată de stăpânirea personală unde membrii obştei şi-au întemeiat casa şi curtea anexă, delimitată de gard – semn al trecerii gospodăriei casnice în stăpânire personală.

Principiul fundamental al obştei săteşti era egalitatea dintre membrii săi, manifestată pe plan social în posibilitatea fiecăruia de a îndeplini anumite sarcini. Căsătoria se încheia prin liberul consimţământ al soţilor, sub influenţa bisericii ortodoxe impunându-se binecuvântarea religioasă.

Divorţul şi succesiunea se bazau pe aceleaşi principii de egalitate.Sistemul pedepselor se caracterizează în esenţă prin blândeţe,

pedeapsa cu moartea nu se aplica; echivalentul ei era izgonirea vinovatului din comunitate şi care însemna moarte civilă.

În privinţa judecăţii, a organizării judecătoreşti, juzii, cnezii, jupanii (indiferent de denumire) au avut o competenţă de judecată generală. În cazul comiterii unor fapte grave, aceştia judecau asistaţi de sfatul oamenilor buni şi bătrâni. În cazurile deosebite, alături de căpetenia obştii şi oamenii buni şi bătrâni, participă la judecată şi Adunarea megieşilor.

Concomitent cu afirmarea personalităţii etnice a românilor a avut loc şi organizarea lor în formaţiuni politice proprii, influenţate de creşterea demografică şi creşterea economică. Noile structuri politice vor purta denumirea de: ţară, voievodat, cnezat, câmpulung, câmp. Principalele formaţiuni politice menţionate în zona locuită de români în sec. X sunt:

- Transilvania: Ţara Crişanei – condusă de Menumorut; Ţara voievodatului Glad – ducele Banatului; Ţara Ultrasilvana – condusă de voievodul Gelu; Ţara Bârsei; Ţara Făgăraşului; ŢaraHaţegului; Ţara Zarandului; Ţara Maramureşului;

- Moldova: Ţara Bolohovenilor; Ţara Brodnicilor; Câmpul lui Dragoş;

- Ţara Românească: Vlaşca cu Codrul Vlăsiei; Paristrion – condus de Tatos; Cnezatele lui Ioan şi Farcaş; Voievodatele lui Litovoi şi Seneslau;

Unitatea de bază a noilor entităţi politice este reprezentată de obştea teritorială, uniunile de obşti dând naştere la acele unităţi politice realizate şi conduse cei care, în urma accentuării inegalităţilor sociale, devin lideri economici şi politici.

17

Page 16: Istoria Dr Romanesc

Deşi în funcţie de zona în care îşi manifestau autoritatea conducătorii politici aveau diferite denumiri (juzi, jupani, cnezi, voievozi, duces, potentes, vatamani) în practică aveau atribuţii similare. Juzii – erau magistraţi aleşi ca judecători ai obştei dar şi conducători militari ai acesteia. Denumirea lor provine din magistratura romană – duumviri iure dicundo. Importanţa acestei denumiri provine din faptul că ea demonstrează continuitatea poporului român şi originea latină a acestuia. Jupanii – aveau atribuţii judecătoreşti şi militare, numele provine de la un termen trac, ce este asimilat în timp cu un titlu boieresc în cadrul statelor feudale româneşti. Numele de voievod este de origine slavă, dar instituţia voievodatului în spaţiul românesc are caracteristici proprii, la slavi voievodul având puteri mai limitate, fără atribuţii judecătoreşti. Originea denumirii de cneaz poate fi atribuită latinescului cuneus sau provine de la popoarele germanice care foloseau termenul de künig.

Evoluţia economică a determinat în feudalismul timpuriu o modificare a proprietăţii, conducând la o stratificare socială. Prin extinderea suprafeţelor cultivate multe dintre aceste terenuri sunt lucrate de către o singură familie, care are tendinţa să scoată aceste proprietăţi din circuitul de folosinţă comună şi doreşte să dispună de aceasta după cum doreşte, inclusiv prin înstrăinare. Pentru a se limita pătrunderea străinilor în cadrul obştei acesta impune dreptul de promitis – preferinţa la cumpărare acordată rudelor sau celorlalţi membrii ai obştei. Social, inegalităţile de avere duc la poziţii diferenţiate în cadrul noilor forme de organizare, marcând constituirea unei aristocraţii feudale. Alături de pătura socială superioară marea masă a populaţiei era formată din ţărănimea liberă. Apare de asemenea ţărănimea aflată în stare de aservire feudală, iar din sec. XI, sclavii cunoscuţi în ţările române ca ţigani sau tătari. Odată cu structurarea noilor state feudale româneşti se dezvoltă o altă categorie socială, populaţia târgurilor care evoluează ascendent, paralel cu aşezările orăşeneşti.

3.3. Legea ţăriiCristalizarea normelor juridice a dus la apariţia unui ansamblu unitar, numit

Legea ţării, care avea aplicativitate pe un anumit teritoriu, cu o populaţie organizată politic. În acest fel se realizează o diferenţă semnificativă faţă de normele juridice ale populaţiilor migratoare, care aveau caracter personal şi nu teritorial, Legea ţării conţinând norme precise privind protecţia proprietăţilor imobiliare, fie ele ale oştei sau aflate în proprietate personală. De asemenea este reglementată rezolvarea conflictelor, stabilirea şi apărarea hotarelor. Deşi este o creaţie originală românească, Legea ţării a suferit mai multe influenţe, cele mai importante fiind cele de origine slavă, germană şi bizantină. Comunităţile româneşti ce existau în zone dominate de străini aplicau aceeaşi lege, fiind menţionat faptul că ele se conduceau după norme juridice proprii, denumite în izvoarele vremii jus valachium.

Caracteristicile lui jus valachicum (legea ţării)

18

Page 17: Istoria Dr Romanesc

A. Este unitar din punct de vedere geografic, fiind comun tuturor românilor.

B. Este unitar din punct de vedere social C. Este, în principal, un drept cu caracter rural.D. Este complet şi complex, reuşind să reglementeze principalele relaţii

sociale statornicite la nivelul societăţii. E. Este elastic şi receptiv la cerinţele realităţii, ale condiţiilor economico-

sociale. F. Este original, originalitatea vechiului drept românesc rezultând din modul

de viaţă al strămoşilor noştri.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Prezentaţi organele obştei teritoriale. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului..........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

& Răspunsul poate fi consultat la pagina 17

2. Enumeraţi principalele formaţiuni menţionate în Transilvania în secolul X. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului..........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

& Răspunsul poate fi consultat la pagina 18

3. Prezentaţi proprietatea în feudalismul timpuriu. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului..........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

& Răspunsul poate fi consultat la pagina 19

19

Page 18: Istoria Dr Romanesc

3.4. LUCRARE DE VERIFICARE.

Prezentaţi caracteristicile lui Jus valahicumInstrucţiuni privind testul de evaluare:- se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este

necesară parcurgerea bibliografiei indicate.Criteriile de evaluare sunt:- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure,- identificarea elementelor de conţinut solicitate,- utilizarea bibliografiei precizate.

3.5. BibliografieBernea, Ernest, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997Cernea E., Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1996Cernea E., Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Ediţie revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2006Georgescu, V., Istoria Românilor. De la origini până în zilele noastre, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995Guţan M., Istoria dreptului românesc, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2004Moţiu D., Bolovan I., Istoria dreptului românesc, Cluj-Napoca, 1996Muşat M., Ardeleanu I., De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983Negoiţă F., Introducere în istoria dreptului, Editura TCM Print S.R.L., Bucureşti, 2004Pascu Şt., Istoria medie a României, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966

Unitatea de învăţare 4: Dreptul şi statul după formarea statelor feudale

româneşti

20

Page 19: Istoria Dr Romanesc

4.1. Obiective:- dobândirea de cunoştinţe privind începuturile organizării statale pe teritoriul

României, principalele prerogative ale domnitorilor Ţărilor Româneşti, dregătoriile centrale şi locale precum şi instituţii juridice din perioada feudalismului, inclusiv procedura de judecată;

-însuşirea unor noţiuni de bază privind prerogativele domnitorilor, ale dregătorilor în plan central şi local, precum şi a instituţiilor de drept civil, drept penal, a procedurii de judecată aplicabile în Evul Mediu Românesc

4.2. Formarea statelor feudale centralizate româneştiÎncercările de obţinere a independenţei în ţările române a avut rezultate

diferite în funcţie de anumiţi factori. În Ţara Românească după tentativa nereuşită a lui Litovoi, cel care reuşeşte

să desfacă legăturile de vasalitate cu Ungaria este voievodul Basarab în urma bătăliei de la Posada din anul 1330. Victoria împotriva lui Carol Robert (regele Ungariei) marchează actul de naştere a statului Ţara Românească, ce se întindea de la Carpaţi la Dunăre, în dreapta Oltului până la Porţile de Fier, iar spre răsărit până la Brăila. Noul stat va primi din partea popoarelor vecine denumirea de Vlahia, Valahia, Ungro-Vlahia.

Moldova trece printr-un proces diferit, constituirea statului se face la intervenţia Ungariei, care întemeiază aici o „marcă” (unitate administrativă), cu centrul la Baia, în anul 1359. Conducătorul noii formaţiuni este voievodul român Dragoş din Maramureş, vasal regelui maghiar, care deţinea funcţia de căpitan regal. Eliminarea vasalităţii a fost realizată sub conducerea voievodului Bogdan din Maramureş care, în anul 1364 îl alungă pe reprezentantul regelui Ungariei, Balc. Graniţele Moldovei erau marcate de linia Carpaţilor, graniţa cu Polonia, Nistrul până la Dunăre şi Marea Neagră. În scrierile vremii acest teritoriu este numit terra Moldovana, Moldovalahia, Vlahia cea Mică.

Transilvania are o traiectorie diferită de celelalte ţări române, ea fiind integrată, cu toată rezistenţa românilor, în sistemul administrativ maghiar, totuşi ea îşi păstrează un mare grad de autonomie faţă de Ungaria. Pentru a controla populaţia românească din Transilvania regatul maghiar declanşează o politică de colonizare, aducând aici pe saşi şi secui care se organizează în scaune.

În Dobrogea, în sec. XI – XIII, sunt menţionate formaţiunile politice conduse de Tatos, Seslav şi Satza. De-a lungul timpului teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră trece sub autoritate bizantină, apoi aceea a Ţaratului Bulgar, şi, în final, cu toate acţiunile domnitorului Mircea cel Bătrân, care reuşeşte să o recucerească de la turci în anul 1404, recade sub stăpânire otomană pentru mai bine de 450 de ani.

Condiţiile social economice, demografice şi politice asemănătoare pe întreg spaţiul geografic locuit de români au determinat apariţia în feudalism a unor forme de organizare politică similare.

21

Page 20: Istoria Dr Romanesc

4.3. Domnia-instituţie centrală a dreptului cutumiar românescGruparea formaţiunilor prestatale în diferite ţări feudale, unitare sub aspect

politic şi juridic, s-a realizat în jurul voievodului întemeietor, care a luat titlul de domn.

Domnia este instituţia centrală în aparatul de stat, ea apărând concomitent cu întemeierea Ţării Româneşti şi Moldovei. Domnia este o instituţie românească originală, care a apărut ca o treaptă superioară în evoluţia ţărilor româneşti din perioada feudalismului. Principiile de bază care au stat la temelia domniei au fost: alegerea şi ereditatea. Originalitatea sistemului feudal românesc constă în îmbinarea celor două elemente fundamentale ale domniei. Pe linie ereditară se remarcă strădania domnitorilor de a transmite descendenţilor conducerea ţării, regula eredităţii acoperind un cerc mai larg al rudelor, fiind valabilă atât pentru descendenţa pe linie directă cât şi cea pe linie colaterală (fraţi, unchi, veri). De asemenea au vocaţie succesorală, pe lângă fiii legitimi şi cei nelegitimi. Prin alegere se hotăra cine dintre persoanele cu vocaţie succesorală la domnie devenea domn. Procedura alegerii era reprezentată de două ceremonii: învestitura şi încoronarea. Alegerea era făcută de clasele sociale feudale – boierii şi ţara, episcopii şi toată curtea, având şi semnificaţia prestării jurământului de credinţă faţă de noul domn. Alegerea se făcea pe viaţă.

Cele două principii – ereditatea şi alegerea –s-au îmbinat pentru a forma sistemul electivo-ereditar. Deteriorarea acestui sistem impune din partea domnitorilor găsirea unor soluţii care să elimine ciocnirile violente în momentul schimbării domniei. Astfel se practică „asocierea” la domnie ca o cale paşnică de a restrânge cercul larg al rudelor cu pretenţii la conducerea statului, prin proclamarea de către domn a unui asociat la domnie. În Ţara Românească a procedat astfel Basarab cel Mare ce l-a asociat pe fiul său Nicolae Alexandru, iar în Moldova fraţii Petru I şi Roman I au domnit împreună.

La înscăunare domnul se încorona. Spre finele secolului al XVI-lea, coroana a fost înlocuită cu cuca (termen din limba turcă - căciulă înaltă împodobită cu pene de struţ).

Caracteristicile domnieia) În Ţările Române domnia a fost absolutistă. b) Puterea domnului a fost personală, indivizibilă şi netransmisibilă în

plenitudinea sa.

4.4. Structura socială în perioada feudală Structura socială în perioada feudală s-a constituit în strânsă legătură cu

formele de proprietate existente. Clasa marilor proprietari funciari era compusă din boieri şi înaltul cler. Boieria avea un caracter ereditar şi nu putea fi desprinsă de calitatea de proprietar. Pierderea moşiei ducea automat la pierderea titlului nobiliar. A doua clasă socială fundamentală în perioada feudală a fost ţărănimea aservită, formată din ţăranii fără pământ care intră în relaţii de dependenţă personală faţă de

22

Page 21: Istoria Dr Romanesc

feudalii pe a căror moşie locuiau. Cu timpul condiţia juridică a acestora se înrăutăţeşte tot mai mult, la sfârşitul secolului al XVI-lea dreptul lor de strămutare este complet desfiinţat, consfinţindu-se „legarea” lor de pământ. Ţăranii dependenţi erau numită rumâni în Ţara Românească şi vecini în Moldova.

Ţărănii liberi – care deţineau proprietăţi agricole – purtau denumirea de moşneni în Ţara Românească şi răzeşi în Moldova.

Populaţia oraşelor era formată din negustori, meşteşugari şi proprietari de case, alături de care mai exista şi populaţia urbană săracă.

Robii formau o categorie socială cu un regim juridic aparte, se deosebeau de sclavi prin faptul că puteau stăpânii anumite bunuri cu titlu de proprietate, nu putea fi omorâţi de stăpânii lor, dar puteau fi vânduţi separat de moşii, fie individual, fie cu întreaga familie.

4.5. Organele centrale ale statuluiOrganele centrale ale statului erau:

- Domnul – vârful ierarhiei feudale în sistemul vasalităţii, exercita atribuţii privind conducerea politică-administrativă, militară, judecătorească şi legislativă. În calitate de şef al administraţiei domnul avea următoarele atribuţii : împărţirea teritorial administrativă, numirea dregătorilor, încasarea dărilor şi bătea monedă. Domnul exercita o tutelă asupra bisericii, confirmând mitropoliţii şi episcopii, exercita comanda militară a armatei şi avea drept de judecată asupra tuturor supuşilor, în calitate de judecător suprem.

- Sfatul domnesc – organism format din boieri, cu următoarele atribuţii: întărea actele de transfer al proprietăţii, donaţiile domneşti şi acordarea de imunităţi, participa alături de domn la judecarea proceselor penale şi civile, sfătuia pe domn în problemele de stat, garanta respectarea de către domn a tratatelor.

- Dregătorii – înalţi demnitari ai statului, numiţi de către domn, cu atribuţii în cadrul curţii domneşti, pe plan administrativ, judiciar şi militar. Cei mai importanţi dregători erau:

1. Logofătul – şef al cancelariei domneşti, purtător al marelui sigiliu, cu care întărea actele domneşti.

2. Vornicul – conducătorul slujitorilor curţii, cu atribuţii judecătoreşti în materie penală. De asemenea, asigura paza graniţelor.

3. Postelnicul – cu atribuţii de politică externă, fiind cel care coordona relaţiile cu alte state. Avea şi atribuţii jurisdicţionale (exercita jurisdicţia asupra funcţionarilor inferiori de la curte).

23

Page 22: Istoria Dr Romanesc

4. Vistiernicul – strângea veniturile statului, asigura mijloacele necesare pentru întreţinerea curţii şi a armatei. Ţinea evidenţa visteriei şi avea atribuţii judecătoreşti în materie fiscală.

5. Spătarul – păstra spada domnească, putea prelua comanda armatei.6. Paharnicul – avea grijă de pivniţele domneşti7. Stolnicul – administra cămările, grădinile şi pescăriile domneşti.8. Comisul – se ocupa de grajdurile domnului.

Biserica a reprezentat pe tot parcursul epocii feudale principalul sprijinal statului. În schimbul acestei susţineri domnitorii au donat bisericii domenii întinse şi un număr important de ţărani aserviţi şi robi.

În Ţara Românească, până în a doua jumătate a secolului al XIV-lea biserica era subordonată patriarhiei de la Ohrida. Domnitorul Nicolae Alexandru Basarab susţine crearea mitropoliei Ungro-Valahiei cu centrul la Curtea de Argeş, recunoscută de patriarhia de la Constantinopol în anul 1359. Au apărut şi primele episcopii la Severin, Râmnicu Vâlcea şi Buzău.

Mitropolia Moldovei se afla până în anul 1388 sub autoritatea spirituală a mitropoliei Haliciului, pentru a trece, din anul 1401, în subordinea patriarhiei de la Constantinopol. Primele episcopii au fost înfiinţate la Roman, Rădăuţi şi Huşi.

Prin donaţii din partea domnitorilor şi a boierilor biserica devine proprietara unor domenii întinse, corelând influenţa religioasă cu una de natură economică. În acest fel clerul îşi asigură un rol important în cadrul statului feudal, mitropolitul ajungând chiar în fruntea sfatului domnesc. Totuşi, biserica se afla sub tutela domnitorului, care îi confirma pe mitropoliţi, episcopi şi egumeni şi, în virtutea lui dominium eminens exercita întreaga autoritate asupra patrimoniului bisericii.

4.6. Structura generală a puterii judecătoreşti a domnuluiÎn cadrul statelor feudal, ca şi în cele sclavagiste, exista o confuzie a

atribuţiilor, puterea fiind deţinută de un cerc restrâns de persoane, exponenţi ai claselor privilegiate, în vârful cărora se afla domnul.

Ca şef al statului şi vîrf al ierarhiei feudale, domnul avea şi calitatea de arbitru înte boieri, precum şi pe cea de judecător suprem pentru toţi supuşii săi.

Domnul, în aceeaşi calitate, de judecător suprem, avea dreptul să intervină în orice pricină aflată în curs de judecată şi, de asemenea, avea dreptul să dea instrucţiuni cu privire la modul de soluţionare a pricinilor. Hotărârile sale se bucurau de autoritate de lucru judecat, însă numai pe domniei, existând posibilitatea redeschiderii procesului de către părţi în momentul în care pe tronul ţării se aşeya un alt domn. Cartea românească de învăţătură a lui Vasile Lupu prevede obligaţia judecătorului sesizat cu o anumită pricină de a înştiinţa în scris pe domn şi a aştepta instrucţiuni. Evident, judecătorul avea obligaţia de a se conforma instrucţiunilor primite.

24

Page 23: Istoria Dr Romanesc

Drepturile domnului, în calitatea sa de judecător suprem, pot fi sintetizate astfel:

a) Avea dreptul de a judeca singur, sau împreună cu sfătuitori (Sfatul domnesc);b) Putea să delege dreptul său de judecată;c) Competenţa domnului era una generală, putând judeca orice cauze, în orice materie, indiferent de valoarei;d) Avea dreptul să reformeze orice hotărâre judecătorească, indiferent de cine o pronunţase: o instanţă din ţară sau un domn anterior.

4.8. Organizarea administrativ teritorială Organizarea admnistrativ teritorială a ţărilor române păstrează particularităţi

ale epocilor istorice anterioare. Ca mari subdiviziuni întâlnim ţinutul din dreapta Oltului, care se bucura de o anumită autonomie şi era condusă de un dregător numit ban. În Moldova teritoriul era împărţit în două mari subdiviziuni, Ţara de Sus şi Ţara de Jos.

Cele mai vechi unităţi administrative sunt judeţele, în Ţara Românească, şi ţinuturile în Moldova. Odată cu procesul de consolidare a statului feudal aceste entităţi administrative se vor subordona puterii centrale. Judeţele erau conduse către dregători locali, numiţi judeţi, bani sau vornici, iar ţinuturile erau administrate de sudeţi, vornici sau pârcălabi. Aceştia exercitau atribuţiuni judecătoreşti, fiscale, militare şi administrative.

Oraşele erau unităţi administrative cu o organizare proprie, aflate sub conducerea unui aparat administrativ format atât din dregători aleşi de orăşeni, cât şi din dregători domneşti.

Satele, în epoca feudalismului dezvoltat, erau împărţite în două mari categorii: libere şi aservite. Satele libere îşi păstrează autonomia şi după formarea statelor feudale, având organe proprii de conducere. Ele se subordonau pe plan administrativ, fiscal şi militar ţinuturilor. În satele aservite conducerea era exercitată de un reprezentant al proprietarului.

4.7. Transilvania Deşi componentă a spaţiului daco-roman, Transilvania are un traseu istoric

deosebit. Supunerea ei de către unguri se realizează în etape succesive şi se remarcă printr-un permanent conflict între cnezii şi voievozii români şi nobilimea maghiară, ce încerca să acapareze toate pârgiile puterii economice şi politice. Un număr mic din nobilimea române se catolicizează, reuşind astfel să-şi păstreze privilegiile.

Voievodul, deşi exercita atribuţii administrative, judecătoreşti şi militare, avea o competenţă limitată de autonomia comitatelor, a scaunelor secuieşti şi

25

Page 24: Istoria Dr Romanesc

săseşti, de privilegiile bisericii catolice, precum şi de atribuţiile superioare ale regelui Ungariei..

Congregaţia nobililor era o adunare reprezentativă pe stări, la care participau reprezentanţii categoriilor sociale privilegiate.

4.8. Legea Ţării şi instituţiile sale

Dreptul de proprietate

La baza instituţiilor politice şi juridice din perioada feudalismului s-a aflat dreptul de proprietate. În analiza acestei instituţii juridice trebuie avut în vedere faptul că, în această perioadă, au coexistat mai multe forme de stăpânire, ca urmare a menţinerii dreptului de proprietate devălmasă asupra unor categorii de bunuri, precum şi a adezvoltării dreptului de proprietate privată. Importantă în analiza instituţiei dreptului de proprietate este şi poziţia socială a titularilor. În funcţie de titularii acestui drept, distingem:

- Proprietatea ţărănească iar, în cadrul aceteia, proprietatea ţăranilor liberi şi proprietatea ţăranilor aserviţi. În obştile libere coexistau ambele forme de proprietate: devălmasă şi personală, cu accentuarea acesteia din urmă. Făceau obiectul dreptului de proprietate devălmasă pădurea, păşunile şi apele aflate pe teritoriul obştei respective, titularii având un drept de folosinţă. Nu putea fi modificată starea naturală a acestor bunuri.

Terenurile amenajate prin muncă proprie făceau obiectul dreptului de stăpânire personală. Aceste terenuri au fost desprinse treptat din proprietatea devălmasă şi puteau fi înstrăinate, potrivit Legii Ţării, cu respectarea dreptului de preemţiune, drept care acorda preferinţa la cumpărare rudelor şi vecinilor din obşte, în ordinea menţionată. Introducerea acestei preferinţe la cumpărare era o modalitate prin care se încerca menţinerea unităţii obştilor.

Dreptul de proprietate în obştea liberă are un caracter mixt: pe de o parte este un drept de stăpânire în devălmăşie asupra păşunii, pădurii şi apelor ce fac parte din notarul satului, iar pe de altă parte un drept de stăpânire personală asupra unor terenuri amenajate prin munca proprie unor membri ai obştii: casa de locuit şi curtea, câmpul de arat, curaturile, prisăcile, viile, livezile cu pomet, grădinile de legume, fâneţele şi poienile, iazurile, vadurile de mori şi morile, braniştele etc.

- Proprietatea boierească provenea din moştenire şi din donaţiile domnitorilor pentru anumite servicii îndeplinite de boieri. În cazul săvârşirii faptei de înaltă trădare (hiclenie) de către un boier, proprietatea acestuia era confiscată de către domn.

- Proprietatea bisericii – provenită din donaţiile credincioşilor.

- Proprietatea domnului – era formată atât din bunurile care făceau obiectul dreptului său de proprietate înainte de a deveni domn, precum, şi cele

26

Page 25: Istoria Dr Romanesc

dobândite ulterior, la care se adăugau anumite venituri ce i se cuveneau în calitatea sa de domn. De asemenea, domnul avea un drept de administrare asupra proprietăţii domneşti.

Persoane, rudenie, familie, căsătorie, succesiune

Capacitatea juridică a persoanelor în feudalism era diferită, în funcţie de categoria socială căreia îi aparţinea respectiva persoană.

Astfel, boierii aveau o capacitate juridică deplină, fără deosebire prea mare între ei la începuturile feudalismului.

Clerul avea o situaţie asemănătoare cu cea a boierilor, având competenţa de a judeca anumite procese, putând face parte din sfatul domnesc.

Orăşenii aveau dreptul de administrare a oraşelor, de o situaţie asemănătoare bucurându-se şi ţăranii liberi în ceea ce priveşte administrarea satelor. Ambele categorii se bucurau de dreptul de dispoziţie asupra bunurilor pe care le deţineau în proprietate.

Ţăranii aserviţi aveau o capacitate juridică restrânsă, fiind excluşi de la exerciţiul drepturilor publice.

Robii formau o categorie complet lipsită de libertate, diferită însă de cea a sclavilor prin faptul că nu puteau fi ucişi de către stăpânii lor. Puteau face, însă, obiectul diverselor tranzacţii.

Străinii se bucurau de un regim tolerant, cu condiţia să fie creştini. Puteau desfăşura activităţi comerciale, puteau să formeze comunităţi şi să aibă propriile biserici.

Familie, căsătorieFamilia se întemeia în urma căsătoriei, care în toată perioada de la

antichitatea târzie şi până în epoca modernă s-a încheiat în exclusivitate în formă religioasă.

Din punct de vedere juridic, căsătoria era reglementată de regulile canonice ortodoxe. Căsătoria se încheia, sub influenţa Bisericii, de regulă pe viaţă. În conformitate cu învăţătura creştină, doar prima cununie ţine de sacralitatea uniunii conjugale, a doua şi a treia sunt îngăduite pentru neputinţa firii omului, însă nunta cea de a patra ,,este după moravurile porceşti” (Sf. VASILE CEL MARE).

Raporturile dintre soţi erau dominate de principiul inegalităţii sexelor.Familia românească a prezentat o deplină unitate de regim juridic în toate

provinciile istorice datorită aplicării aceloraşi norme. Impedimentele la căsătorie

Impedimentele la căsătorie sunt împrejurări a căror existenţă împiedică încheierea căsătoriei. Verificarea existenţei lor era obligaţia preotului în faţa căruia se încheia căsătoria. Încheierea unei căsătorii în prezenţa impedimentelor era

27

Page 26: Istoria Dr Romanesc

sancţionată cu anularea căsătoriei. Preotul care nu-şi îndeplinea obligaţia de a verifica dacă existau astfel de impedimente era sancţionat cu o pedeapsă care varia, în funcţie de gravitatea consecinţelor unei astfel de casatorii, de la amendă până la pedeapsa caterisirii (excluderii din cler).

Un prim impediment îl constituia gradul de rudenie al viitorilor soţi, constituind impediment atât rudenia naturală cât şi rudenia spirituală.

Constituiau, de asemenea, impedimente, starea bisericească, căsătoria a patra, consimţământul părinţilor, religia, etnia.

Rudenia naturală era impediment in linie dreaptă la infinit, iar în linie colaterală până la gradul al optulea inclusiv.

Gradele rudeniei spirituale se calculau la fel ca cele ale rudeniei naturale.

Căsătoria era precedată de logodnă, care avea valoarea unei promisiuni de căsătorie.

Până la încheierea căsătoriei, logodnicii obişnuiau să se viziteze („vederea în fiinţă”), să discute planurile de viitor („urmarea de vorbă”).

SuccesiuneaTransmisiunea bunurilor mortis causa se făcea fie pe cale legală fie pe cale

testamentară.Potrivit moştenirii legale se bucurau de egală vocaţie succesorală asura bunurilor

părinţilor decedaţi toţi copiii acestora (rezultaţi din căsătoria respectivă sau adoptaţi), indiferent de sex. Copiii naturali aveau vocaţie succesorală numai la moştenirea mamei lor, iar copiii vitregi doar la moştenirea părintelui propriu. Se cunoştea şi se aplica instituţia reprezentării. De asemenea, Legea ţării recunoştea şi soţului supravieţuitor un drept de moştenire, în concurs cu copii.

Testamentul putea fi oral – limbă de moarte – sau scris – diată. Ambele se făceau în prezenţa martorilor.

Obligaţiile

Obligaţia este raportul de drept în care o persoană numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute prestaţia de a da, a face, sau a nu face, iar în cazul neexecutării ei să recurgă la forţa de constrângere a statului.

În dreptul nostru cutumiar, izvoarele obligaţiilor au fost contractul şi delictul.

Elementele constitutive ale contractului

SubiecteleSubiecte ale contractului de vânzare-cumpărare puteau fi orice persoane care

aveau capacitatea juridică necesară, între care să se realizeze acordul de voinţă,

28

Page 27: Istoria Dr Romanesc

dar potrivit dreptului cutumiar, în cazul vânzării unui pământ în baza dreptului de preemţiune (protimis) era nevoie şi de consimţământul prealabil al rudelor şi vecinilor. În caz contrar aceştia puteau cere anularea contractului, restituind preţul cumpărătorului.

Obiectul contractuluiObiectul contractului puteau fi atât bunuri imobile, cât şi mobile, dar cum

principala bogăţie era pământul, majoritatea contractelor aveau acest obiect. Obiectul contractului trebuia să fie un bun in comercium, adică să poată face obiectul comerţului. Şi în Evul Mediu erau lucruri care nu puteau face obiectul comerţului (ex. teritoriul ţării, sceptrul domnitorului).

Bunurile furate şi apoi vândute, de regulă, se restituiau proprietarului, iar cumpărătorii de rea credinţă erau sancţionaţi.

Obiectul contractului, indiferent de natura lui, trebuia să fie determinat sau determinabil.

PreţulUn alt element al contractului este preţul. Acesta putea fi stabilit în bani, în

lucruri sau în bani şi lucruri.

Consimţământul părţilorÎn fine, un alt element al contractului era consimţământul părţilor. Acesta

trebuia să fie neviciat de dol, eroare sau violenţă, oferta vânzării şi acceptarea ei trebuind să se realizeze în deplină cunoştinţă de cauză. Aşa se explică faptul că, în chip stereotip, în documentele vremii, apar precizările că vânzarea s-a făcut „fără împresurare sau asuprire”, ori „de bună voie şi nesilit de nimeni”.

Forma contractuluiCât priveşte forma contractului de vânzare-cumpărare, acesta era considerat

valabil încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor, nefiind necesară forma scrisă a acestuia sau încheierea în faţa autorităţilor.

Publicitatea contractului de vânzare-cumpărare, ca de altfel a tuturor categoriilor de contracte pe care le vom prezenta în cele ce urmează, se realiza prin aldămaş, adică printr-o petrecere cu băutură la care participau martori anume aleşi ori întâmplători.

ÎnchiriereaDeşi nu a avut răspândirea contractului de vânzare-cumpărare, contractul de

închiriere a fost reglementat de cutumele româneşti. Contractul de închiriere se prezenta sub diferite forme: închirierea lucrurilor,

a forţei de muncă sau a unor lucrări.

29

Page 28: Istoria Dr Romanesc

O altă formă a contractului de închiriere şi cu o aplicabilitate mai frecventă era contractul de arendă. Se arendau diferite bunuri, cum ar fi: terenuri arabile, livezi, păşuni.

Contractele realeDintre contractele reale, adică acele contracte pentru a căror formare pe

lângă acordul de voinţă al părţilor este necesară şi remiterea materială a lucrului, care este obiectul prestaţiei uneia dintre părţi, folosite în feudalism şi reglementate de cutumă, menţionăm: contractul de depozit, împrumutul şi contractul de schimb.

Contractul de schimb, consta în transferul proprietăţii unui bun în schimbul altui bun de la o parte contractantă la alta.

Cutuma i-a dat o reglementare asemănătoare contractului de vânzare-cumpărare. În general, obiectul contractului de schimb consta în terenuri, moşii, sate, robi, prăvălii, ţărani dependenţi etc.

Contractul de împrumut (comodat) s-a practicat frecvent odată cu apariţia monedei. Împrumuturile de bani însoţite de stipularea unei dobânzi erau strâns legate de acumularea capitalului comercial şi cămătăresc. O particularitate a contractului de împrumutului de bani era aceea că restituirea se putea face şi în echivalent, adică prin bu-nuri imobile ori mobile, raportându-se valoarea la sumele de bani împrumutate. Obiceiul pământului nu a plafonat cuantumul dobân-zilor.

Contractul de donaţie este un contract cu titlu gratuit prin care una dintre părţi transmite un drept din patrimoniul său în patrimoniul celeilalte fără a primi un echivalent. Aşadar o parte îşi măreşte patrimoniul său, iar cealaltă îşi diminuează patrimoniul.

Liberalităţile erau frecvente în feudalism. Ele se făceau de către domn sau de către persoane particulare, având ca obiect atât bunuri imobile, cât şi bunuri mobile. Obiectul donaţiilor, ca şi la vânzare, putea fi şi persoana umană.

Specificul liberalităţilor consta în aceea că, în general, acestea se realizau în pentru slujbe credincioase ori pentru servicii militare.

De asemenea, era frecvent întâlnit şi contractul de depozit.

DelicteleŞi în societatea feudală pentru aceste fapte era antrenată răspunderea. Spre

exemplu, în situaţiile în care se producea uciderea sau schilodirea unei vite se ducea alta în schimb sau se plăteau despăgubiri în bani. Pentru incendierea unei case din neglijenţa vinovatul era obligat la dezdăunare. Tot la fel, în caz de vătămare din culpă a unei persoane, autorul era obligat la dezdăunarea celui vătămat.

În ce priveşte răspunderea contractuală, potrivit cutumelor româneşti, aceasta era redusă la damnum emerges, (repararea pagubei efectiv produsă), nu şi la lucrum cessans (beneficiul nerealizat).

30

Page 29: Istoria Dr Romanesc

Garanţia obligaţiilorÎn vederea executării obligaţiilor întocmai şi la timpul stipulat în contract,

contractele erau întărite de diferite garanţii. În dreptul feudal garanţiile erau de două feluri: personale şi reale.

Garanţiile reale aveau rolul de a asigura executarea contractului aşa cum a fost conceput. Ele aveau ca obiect diferite bunuri imobile sau mobile ce serveau drept gaj, în vederea asigurării executării contractului. Pe lângă terenuri, sate etc. erau considerate ca şi garanţii reale şi familii de iobagi. În situaţia în care la scadenţă contractul nu se onora, bunul gajat trecea în proprietatea creditorului.

În cazul garanţiilor personale terţe persoane numite chezaşi se angajau faţă de creditor că, în situaţia în care debitorul nu îşi îndeplinea obligaţiile prevăzute prin contract, ele personal se obligau la executarea contractului.

DREPTUL PENALINFRACŢIUNI ŞI PEDEPSE ÎN FEUDALISM

În dreptul penal medieval, infracţiunea era considerată fapta apreciată ca periculoasă de către reprezentanţii puterii politice; de aceea, ea era sancţionată de către organele publice cu pedeapsă.

În general, pedepsele se caracterizau prin următoarele trăsături:a) urmăreau intimidarea;b) nu erau limitate prin lege, domnul aplicând sancţiuni şi „peste pravilă";c) cumulul pedepselor era îngăduit;d) erau inegale, deoarece pentru aceeaşi faptă ele se aplicau în raport cu

poziţia socială a celui vinovat;e) cele mai multe pedepse erau lăsate de lege „la voia judecătorului";f) aduceau venituri domnului şi dregătorilor care judecau;g) răzbunarea sângelui nu a existat ca pedeapsă legală. Era permisă

compoziţia voluntară.

În acest cadru, menţionăm următoarele categorii de infracţiuni:I. Infracţiuni îndreptate împotriva statului şi şefului statului:Înalta trădare, denumită hiclenie; Osluhul;

II. Infracţiuni contra vieţii: Omorul, „moarte de om" sau „ucidere";III. Infracţiuni contra proprietăţii: Furtul; Tâlhăria; Încălcarea hotarelor;

Incendierea.

IV. Infracţiuni contra integrităţii corporale: În această categorie intrau rănirile, precum şi sluţirile de orice fel.

31

Page 30: Istoria Dr Romanesc

V. Infracţiuni împotriva normelor de convieţuire socială: Răpirea de fete; Seducţia; Sodomia;

VI. Infracţiuni care împiedicau înfăptuirea justiţiei: Jurământul mincinos, „mărturia strâmbă" sau „limba strâmbă”.

VII. Infracţiuni îndreptate împotriva religiei: Erezia; Ierosilia.

În istoria medievală a poporului român se cunosc două forme de răspundere penală colectivă: a) răspunderea solidară a obştii; b) răspunderea familială.

Infracţiunile se numesc fapte, clasificate după gravitate în mari şi mici.

Infracţiuni îndreptate împotriva statului şi a şefului statului- Înalta trădare sau hiclenia, era fapta săvârşită de boieri împotriva

domnului prin care ei îşi călcau jurământul de credinţă prestat. Se pedepsea cu moartea şi confiscarea averii celui hiclean.

- Osluhul era fapta de neascultarea a poruncilor domneşti, pedepsită cu moartea sau amenda, dar şi neîndeplinirea de către ţăranii aserviţi a îndatoririlor faţă de stăpânii feudali, care era pedepsită cu amendă în vite şi cu bătaia.

Infracţiuni împotriva persoaneiOmuciderea se pedepsea cu moartea, iar În caz de nedescoperire a

autorului, se aplica duşegubina (amendă) asupra proprietarului locului unde s-a petrecut fapta, sau asupra satului dacă locul faptei era pe teritoriul satului (Aplicarea duşegubinei era o formă de răspundere colectivă care, în această perioadă, era întâlnită şi în dreptul fiscal precum şi în cel al comerţului internaţional).

Rănirile se numeau sânge şi se pedepseau cu amendă. Aceeaşi sancţiune se aplica şi în cazul lovirilor. Pentru lovirile cauzatoare de moarte pedeapsa era moartea sau închisoarea.

Infracţiuni împotriva proprietăţiiFurtul era conceput ca luarea pe ascuns a unui mobil aparţinând altei

persoane, care s-a menţinut şi în legiuirile scrise ulterioare. Furtul săvârşit în anumite circumsatenţe ca, spre exemplu, la drumul mare, cu arme, etc, era considerat tâlhărie. Această faptă era pedepsită cu moartea prin spânzurare la locul faptei.

Hotărnicia falsă sau mutarea hotarelor era, de asemenea, o faptă asimilată furtului.

32

Page 31: Istoria Dr Romanesc

Fapta prin care se provoca distrugerea bunurilor altor persoane, ca şi incendierea era sancţionată cu obligaţia de a-i despăgubi pe proprietarii bunurilor dstruse. În cazul în care despăgubirile nu erau plătite, se aplicau pedepse.

Procedura de judecatăTermenul de „proces" provine din latinescul processus, ce desemna activitatea

de înaintare, progres, activitate progresivă. Organizarea şi desfăşurarea procesului are multe particularităţi, unele

tradiţionale altele determinate de realităţile societăţii feudale din ţările române. Legea ţării se remarcă şi în procedura de judecată prin caracterul unitar al normelor juridice.

Părţile în procesulpurtau denumiri diferite: reclamantului i se spunea jeluitor, prigonitor, sau pârâş, iar pârâtului prigonit; învinuit. Învinovăţit se numea cel care comisese o infracţiune.

Capacitate procesuală în feudalism aveau, în principiu, toate persoanele, cu anumite limitări:

- în cazul ţăranilor dependenţi şi a robilor capacitatea era limitată doar la procesele având ca obiect starea lor de dependenţă. Aceştia puteau fi reprezentaţi în proces de către stăpânii lor.

- femeia căsătorită era asistată de soţ. Femeile majore necăsătorite şi văduvele aveau capacitate deplină.

Acţiunea era formulată verbal sau în scris şi se numea pâră sau jalbă. Începând cu secolul al XVIII-lea plângerea scrisă se generalizează în ţările române.

Termenul de judecată era denumit soroc şi era stabilit de către instanţa de judecată după primirea plângerii (acţiunii). Exista şi o procedură de urgenţă pentru pricinile care necesitau intervenţia rapidă a autorităţilor. Aceste pricini erau soluţionate fără o judecată contradictorie, prin intermediul cărţilor de volnicie. Prin intermediul acestor cărţi, pârâtului i se aducea la cunoştinţă soluţia şi, în cazul în care era nemulţumit putea să pornească un nou proces.

Părţile erau citate prin cărţile de soroc. Citarea se realiza de către aprozi sau vătafi. În cazul amânării procesului pentru neprezentarea părţilor, acetea puteau fi aduse în instanţă manu militari, fiind obligaţi să plătească toate cheltuielile ocazionate de aducerea lor în instanţă de către slujbaşii domneşti.

Instanţele de judecată erau:- La sate – oamenii buni şi bătrâni,- La oraşe - şoltuzii (juzii) cu cei 12 părgari. Peste acestea s-au suprapus organele statului cu atribuţii de judecată ca,

spre exemplu, vornicii, banii – dregători cu atribuţii în circumscripţiile lor administrative.

Competenţa acestora era una generală, judecând atât în materie civilă cât şi penală. Existau şi instanţe cu competenţă specializată – acestea erau formate

33

Page 32: Istoria Dr Romanesc

din boieri, mănăstiri, dregători. Competenţa lor era stabilită în actele domneşti de delegare a atribuţiilor lor judecătoreşti.

După cum lesne se poate observa, exista o confuzie de atribuţii, dregătorii exercitând atât atribuţii administrative cât şi atribuţii judecătoreşti.

Nu existau căi de atac şi nici autoritate de lucru judecat astfel că părţile puteau redeschide procesul la aceeaşi instanţă la la o instanţă superioară.

Judecata se făcea „după lege şi dreptate ". Legea sau obiceiul sunt Legea Ţării, iar dreptatea este morala epocii, conştiinţa juridică, aceea care trebuie să vegheze la respectarea moravurilor, la justa interpretare şi aplicare a legii.

Probele erau scrise şi orale.Probele scrise erau fie oficiale - hrisoavele, diresele şi cărţile

domneşti – fie înscrisuri sub semnătură privată – zapisele. Probele orale erau, pe lângă mărturia simplă, jurătorii şi jurământul cu brazda.

4.9. DREPTUL SCRIS PÂNĂ LA INSTAURAREA REGIMULUI TURCO-FANARIOT

În paralel cu dreptul nescris, începând cu secolul XV începe să se dezvolte şi să aplice dreptul scris, sub forma pravilelor bisericeşti sau laice.

Pravilele edictate din porunca domnilor au avut izvoare comune, ceea ce explică trăsăturile comune ale acestora.

Primele pravile apărute pe teritoriul ţării noastre au fost în limba slavonă, fapt ce a generat dificultăţi în aplicarea lor în practică, având în vedere faptul că atât majoritatea clerului cât şi poporul nu cunoşteau limba slavonă.

Importanţa dreptului scris a crescut odată cu apariţia primelor pravile în limba română.

Pravilele scrise în limba slavonă. Cele mai vechi izvoare de drept canonic care s-au păstrat sunt:

Pravila de la Târgovişte , scrisă în 1452 P r a v i l a de la P u t n a (1581)

Pravila de la M ă n ă s t i r e a B i s t r i ţ a (Moldova) din 1618 Pravila de la Galaţi (începutul secolului XVII) Pravila de la Mănăstirea Bistriţa (Oltenia) din 1636

Pravilele scrise în limba română: Pravila Sfinţilor apostoli a fost tipărită de către diaconul Coresi la

Braşov între anii 1560-1562Pravila sfinţilor după învăţătura marelui Vasile

34

Page 33: Istoria Dr Romanesc

Pravila aleasă a fost scrisă de către logofătul Eustratie în anul

1632 (Moldova). Pravila de la Govora sau Pravila cea mică a fost edictată şi

tipărită din porunca lui Matei Basarab la 1640.

Pravilele bisericeşti se caracterizează prin îmbinarea dispoziţiilor cu caracter juridic cu cele cu caracter religios şi cu texte diverse extrase din lucrări religioase. De asemenea, reglementările cu caracter juridic nu sunt prezentate sistematic.

TEST DE AUTOEVALUARE.

1. Prezentaţi organele centrale ale statului în feudalism. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului..........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

& Răspunsul poate fi consultat la pagina 28

2. Enumeraţi drepturile domnului în calitate de judecător suprem. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului..........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

& Răspunsul poate fi consultat la pagina 36

3. Enumaraţi categoriile de infracţiuni din dreptul penal medieval. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului..........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

& Răspunsul poate fi consultat la pagina 45

4. Enumeraţi pravilele scrise în limba slavonă. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

35

Page 34: Istoria Dr Romanesc

& Răspunsul poate fi consultat la pagina 19

4.12. LUCRARE DE VERIFICARE.

Prezentaţi elementele constitutive ale contractuluiInstrucţiuni privind testul de evaluare:- se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este

necesară parcurgerea bibliografiei indicate.Criteriile de evaluare sunt:- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure,- identificarea elementelor de conţinut solicitate,- utilizarea bibliografiei precizate.

4.13. Bibliografie

Bernea, Ernest, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997Cernea E., Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1996Cernea E., Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Ediţie revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2006Georgescu, V., Istoria Românilor. De la origini până în zilele noastre, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995Guţan M., Istoria dreptului românesc, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2004Moţiu D., Bolovan I., Istoria dreptului românesc, Cluj-Napoca, 1996Muşat M., Ardeleanu I., De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983Negoiţă F., Introducere în istoria dreptului, Editura TCM Print S.R.L., Bucureşti, 2004Pascu Şt., Istoria medie a României, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5:Ţara Românească şi Moldova sub regimul turco-fanariot

36

Page 35: Istoria Dr Romanesc

5.1. Obiective..................................................................................................................375.2. Consideraţii generale...........................................................................................375.3. Organele centrale ale statului..........................................................................375.4. Evoluţia dreptului sub regimului turco-fanariot............................................385.5. Lucrare de verificare............................................................................................485.6. Bibliografie.............................................................................................................48

5.1. Obiective:- dobândirea de cunoştinţe privind administraţia politico-teritorială în

perioada fanariotă, principalele reforme ale lui Constantin Mavrocordat, monumente legislative ale epocii fanariote şi instituţii juridice aplicabile în acele timpuri

- însuşirea unor noţiuni de bază referitoare la organizarea social-politică în timpul regimului fanariot, a reformelor administrative şi judecătoreşti şi evoluţia instituţiilor juridice

5.2. Consideraţii generaleRegimul turco-fanariot, instaurat în Țările Române în naul 1711, a cunoscut

două faze: de la 1711 până la 1774 şi de la 1774 până la 1821.Prima fază se caracterizează printr-o gravă încălcare a autonomiei ţărilor

româneşti, iar cea de-a doua prin redobândirea unor drepturi. Primul domn fanariot a fost Nicolae Mavrocordat. Acesta a domnit mai

întâi în Moldova şi apoi în Țara Românească, trecerea domnilor fanarioţi de la o ţară românească la cealaltă fiind o practică instituită de Înalta Poartă.

5.3. Organele centrale ale statului

Domnul. După instaurarea regimului turco-fanariot, sistemul alegerii şi confirmării domnului a fost înlocuit, în mod treptat, cu cel al numirii sale de către Poartă.

Domniile era foarte scurte, iar numirile erau condiţionate de îndeplinirea unor obligaţii faţă de Poartă. Aşa cum am precizat deja, se practica trecerea domnilor fanarioţi de la oţară la acealaltă.

Divanul a luat locul vechiului Sfat domnesc, dar competenţa sa a fost mult restrânsă.

Numărul dregătoriilor a crescut şi s-a produs o delimitare a atribuţiilor. O r g a n i z a r e a f i n a n c i a r ă - Sistemul fiscal a fost reorganizat şi

modernizat. Angajaţii statului în domeniul fiscal erau plătiţi din foncuri constituite prin

perceperea unor taxe suplimentare (răsura). Tot în această perioadă a fost înfiinţată Casa răsurilor – fond din care erau plătiţi funcţionarii statului.

37

Page 36: Istoria Dr Romanesc

Fiscalitatea s-a caracterizat printr-o permanentă creştere, fiind în strânsă legătură cu creşterea tributului.

Un aspect important, demn de a fi menţionat, este separarea vistieriei statului de cămara domnească.

Armata tradiţională a fost desfiinţată.

5.4. Evoluţia dreptului sub regimului turco-fanariot

În prima parte a regimului turco-fanariot un loc deosebit de important îl ocupă reformele înfăptuite de Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae Mavrocordat – primul domn fanariot. Constantin Mavrocordat a de şase ori domn în Țara Românească şi de patru ori în Moldova, prima domnie începând în anul 1730 în ţara Românească.

Au fost adoptate, în timpul domniilor sale, o serie de măsuri având drept scop consolidarea paratului de stat central. Printre acestea se numără şi numirea a câte doi ispravnici în fiecare ţinut. Aceştia aveau atribuţii administrative, fisale şi judecătoreşti.

Funcţionarii domneşti, plătiţi din fondul special creat, aveau obligaţia de a-l informa periodic pe domn cu privire la activitatea desfăşurată.

Toţi boierii care îndeplineau funcţia de dregător în cadrul aparatului de stat erau scutiţi de la plata impozitului pe cap de locuitor.

Prin reforma privind reorganizarea stărilor sociale, realizată în anul 1740, boierii dregători au fost împărţiţi în trei categorii sau ranguri: mare, mijlociu şi mic. În funcţie de rangul deţinut, era stabilită şi remuneraţia din vistieria statului.

Calitatea de boier depindea, acum, de exercitarea unei dregătorii. De asemenea, a fost redus numărul ţăranilor scutelnici (acei ţarani care, în

chimbul dărilor către stat, se obligau la anumite prestaţii faţă de boieri şi înaltul cler) prin stabilirea unui număr fix pentru fiecare reprezentant al ierarhiei boiereşti, precum şi pentru reprezentanţii înaltului cler. Obligaţiile acestor ţărani faţă de boieri sau înaltul cler erau stabilite, de cum, prin contract.

Tot mai multe persoane au fost introduse în categoria plătitorilor de impozite, prin reorganizarea stărilor militare. Mare parte dintre reprezentanţii acestor stări au sporit categoria ţăranilor birnici. Cealaltă pare, în schimbul unor facilităţi fiscale, au rămas la dispoziţia dregătorilor domneşti pentru a îndeplini activităţi poliţieneşti.

Prin reforma sa fiscală, C. Mavrocordat a unificat impozitele, împărţindu-le în patru sferturi. Însă, datorită sporirii neîncetate a obligaţiilor faţă de Poartă, sferturile au crescut la 6 şi, apoi, la 8. Tot ca urmare a reformelor adopate în această materie, a dispărut solidaritatea în materie fiscală.

În anul 1746, C. Mavrocordat a dat un hrisov de eliberare din rumânie în Țara Românească. Potrivit prevederilor acestui hrisov, ţăranii aveau posibilitatea să iasă din starea de dependenţă personală faţă de stăpânii de moşii, răscumpărându-se în schimbul sumei de 10 taleri.

38

Page 37: Istoria Dr Romanesc

Aceeaşi reformă a fost înfăptuită şi în Moldova, în anul 1749, însă nu a fost prevăzută o sumă pentru răscumpărare.

Codificările realizate până la 1821 privesc în mod special organizarea instanţelor, procedura de judecată şi dreptul civil.

Noile acte normative au fost denumite de condică, codică, sau cod. Printre acestea se numără: Pravilniceasca condică întocmită în Ţara Românească din porunca lui Alexandru Ipsilanti în anul 1775, Legiuirea Caragea şi Codul Callimachi.

Legiuirea Caragea a fost edictată şi tipărită în anul 1818, din ordinul domnului Ţării Româneşti, Ioan Gheorghe Caragea. Legiuirea Caragea a intrat în vigoare la 1 septembrie 1818 şi a fost abrogată odată cu intrarea în vigoare a Codului civil român în anul 1865. . ,,Este .. un cod general […] în care se juxtapun patru coduri specializate: civil, penal, procedură civilă şi procedură penală”.

Legiuirea este împărţită în 6 părţi care, la rândul lor, cuprind mai multe capitole.

Partea I – Despre obraze – cuprinde dispoyiţii privind persoanele. Potrivit dispoziţiilor cuprinse în Legiuire, persoanele se clasificau astfel:

- După fire, în bărbaţi şi femei, doar bărbaţii având capacitate juridică deplină. Femeile erau excluse de la exercitarea oricăror stăpâniri şi slujbe publice.

- După naştere, în adevăraţi, din curvie, vitregi şi buni. Proba filiaţiei, potrivit Legiuirii Caragea, se putea face şi prin martori. Biletul de

botez semnat de preot avea valoare probantă în constatrea filiaţiei. - După vârstă şi după minte, în vârstnici, nevârstnici, risipitori şi fără minte. Erau considerate majore persoanele care aveau vârsta de 25 de ani, atât

bărbaţii, cât şi femeile. Femeia minoră se emancipa prin căsătorie, dobândind toate drepturile unui

minor emancipat. Astfel, ea putea înstrăina toate bunurile sale mobile. Actele încheiate de minori, contracte sau donaţii, fără acordul părinţilor sau

epitropilor, nu erau considerate valabile decât dacă erau în folosul acestora. Minorii puteau accepta donaţii, chiar fără autorizarea părinţilor şi tutorilor, acestea fiind, evident, în folosul lor.

Fără minte erau consideraţi nebunii şi smintiţii. Aceste persoane nu răspundeau pentru faptele lor, iar actele încheiate de ele erau considerate nule.

Risipitorii erau acele persoane care îşi risipeau averea şi care puteau fi puşi sub tutela (înfrânaţi prin epitropi) de către instanţa de judecată, la cererea rudelor sau prietenilor. După punerea sub tutelă, actele încheiate de către aceştia, fără autorizarea epitropilor, erau considerate nule. Spre deosebire de cei fără minte, risipitorii răspundeau pentru faptele lor.

- După noroc, în slobozi, robi şi sloboziţi. Slobozi erau toţi cei care se năsteau din peroane libere sau ale căror mame

erau libere.

39

Page 38: Istoria Dr Romanesc

Robii erau consideraţi cei care sunt dobândă altuia, aşa cum erau ţiganii din Țara Românească.

Cei care se năşteau din părinţi robi sau doar din mame aflate în robie, deveneau robi.

Stăpânii acestora nu aveau dreptul să îi ucidă. Puteau însă, să îi vândă sau să îi doneze.

Țiganii fără stăpân erau consideraţi robi domneşti. Sloboziţi erau considerate persoanele eliberate din robie. Robii nu puteau fi

sloboziţi până la împlinirea vârstei de 20 de ani. Egumenii nu îi puteau slobozi robii mănăstireşti.

Actul de slobozenie trebuia întocmit, întotdeauna, în formă scrisă. Partea a II-a – Pentru lucruri – clasifica bunurile în mişcătoare şi

nemişcătoare, din prima actegorie făcând parte acelea câte au suflet, sau şi neavând suflet se mişcă, se strămută, cum: dobitocul, hainele şi celelalte. În cea de-a doua categorie erau incluse pământul, zidirile şi celelalte.

Partea a II-a cuprindea, de asemnea, dispoziţii cu privire la dobândirea dreptului de proprietate, la servituţi, la stabilirea hotarelor.

Servituţile erau de mai multe feluri: de trecere, de lumină, vedere, sprijinire, vărsătură, picătură de apă, etc.

Se putea dobîndi o servitute şi în urma efectuării unor lucrări, dacă proprietarul bunului aservit nu se opunea.

Pentru strămutarea hotarelor era prevăzută sancţiunea despăgubirii cu contravaloarea terenului însuşit astfel.

În materie de hotărnicie, stabilirea proprietăţii era făcută în funcţie de zapisele şi alte documente prezentate, deoarece acestea nu puteau fi combătute de vecini prin probe contrarii.

Partea a III-a cuprindea dispoziţii privind contractele, societăţile comerciale, dispoziţii de dreptul familiei, precum şi dispoziţii privind soluţionarea pricinilor pe cale amiabilă, prin încheierea unei convenţii între două sau mai multe persoane.

Tocmelile erau considerate a fi de trei feluri: - Lucrare pentru lucrare- Dare pentru dare- Lucrare Erau reglementate în mod distinct următoarele contracte: vânzarea, schimbul ,

închirierea sau arenda, sădirea sau clădirea, claca, tocmelile de slujbe, împrumutul. Vânzarea-cumpărarea între soţi nu era permisă. Bunurile mobile puteau fi înstrăinate fără sa fie necesar încheierea unui act

în formă scrisă, consimţământul părţilor, tradiţiunea obiectului şi plata preţului fiind suficiente pentru ca respectivul act să fie considerat valabil.

Pentru imobile şi pentru robi, forma scrisă a actului era obligatorie. De asemenea, se acoda dreptul de protimis la cumpărarea bunurilor imobile următoarelor categorii de persoane, în ordine: rudele de sus şi de jos, rudele de

40

Page 39: Istoria Dr Romanesc

alăturea până la a patra spiţă, când sunt şi părtaşi sau devălmaşi, rudele de alăturea până la a patra spiţă, când sunt şi vecini, cei ce sunt numai rude de alăturea până la a patra spiţă, cei ce sunt numai părtaşi sau devălmaşi, cei ce sunt numai vecini (întâi), ce se vecinesc în lung, (al doilea) cei ce se vecinesc în lat, (al treilea) cei ce se vecinesc la vreun colţ.

Cei ce beneficiau de dreptul de protimis şi se aflau în ţară, aveau la dispoziţie un termen de 40 de zile să se hotărască, iar cei care nu se aflau pe teritoriul ţării un termen de un an şi jumătate.

În cazul în care vânzarea se făcea se făcea cu arvună, dacă vânzătorul se răzgândea, era obligat să plătească dublul arvunei primite, iar dacă cumpărătorul era cel care se răzgândea, pierdea arvuna.

Sădirea sau clădirea era o formă de închiriere a pământului pentru ca o altă persoană să sădească sau să zidească pe acesta în schimbul un preţ.

Societăţile comerciale erau reglementate în capitolul XIV, sub titlul Pentru tovărăşie.

Societatea comercială era definită ca fiind un fel de obştire, şi se zice când doi inşi sau mai mulţi tocmindu-se, vor pune toţi câte atât, cu care se negustoresc împreună, având de obşte şi câştigul şi paguba.

Aportul putea fi în bani, bunuri sau muncă. Căsătoria este reglementată în capitolul XVI. Se interzicea căsătoria între persoane libere şi robi, precum şi între creştini şi

cei de altă religie. Minorii nu se puteau căsători fără încuviinţarea părinţilor sau epitropilor, dar nici nu puteau fi căsătoriţide către aceştia din urmă împotriva voinţei lor.

Bunurile dotale ale soţieii rămâneau în proprietatea acesteia, însă venitul obţinut de respectivele bunuri aparţinea soţului, cuurmătoarele precizări:

Când venitul yestrei este venit de peste an, atunci numai este al bărbatului, iar când nu va fi de peste an, este al femeii, adică adaosul zestrei. Spre exemplu, în cazul în care femeia a primit ca zestre pădure cu ghindă, ghinda ca venit anual aparţinea bărbatului, iar venitul obţinut din vânzarea copacilor tăiaţi aparţinea femeii. De asemenea, fânul cosit de pe o fâneaţă primită ca zestre de soţie, aparţinea soţului. Însă, în cazul în care, pe terenul respectiv se afla o zidire, venitul obţinut din vânzarea materialelor extrase din respectiva zidire aparţinea soţiei.

Tatăl era obligat să-şi înzestreze fiica, iar în cazul în care acesta deceda înainte, obligaţia trecea asupra fraţilor fetei. Fraţii aveau obligaţia de a-şi înzestra surorile chiar din bunurile proprii, atunci când nu exista avere părintească.

Atunci când promisiunea de zestre nu era onorată, soţul avea dreptul de o cere în instanţă.

Toate bunurile pe care femeia le avea în proprietate, în afara bunurilor dotale, erau denumite cu termenul de exoprică. Provenienţa acestor bunuri trebuia cunoscută de către soţ, în caz contrar ele devenind proprietatea acestuia.

Legiuirea Caragea reglementa şi cazurile de desfacere a căsătoriei, astfel:

41

Page 40: Istoria Dr Romanesc

Se desparte căsătoria: 1. Când se face împotriva legii,2. Când bărbatul din slăbiciune nu-şi va împlini datoria căsătoriei sale, până în

trei ani;3. Când femeia, dintru început, are pricini împotrivitoare spre împreunare ce

nu se pot tămădui;4. Când bărbatul sau nevasta vor vrea să se călugărească, sunt slobozi a se

despărţi;5. Când bărbatul va dovedi cum că nevasta lui a cugetat rău împotriva vieţii,

sau muierea cum că bărbatul i-a cugetat rău, atunci de trebuinţă e a se despărţi;

6. Când bărbatul va dovedi că muierea lui n-a fost fecioară, este slobod să se despartă;

7. Când bărbatul va dovedi pre muierea lui de curvă e slobod să o despartă8. Când bărbatul are posadnică în casa sa, sau că ţine cu cheltuială de faţă

aiurea, este slobodă nevasta sa-l despartă;9. Când bărbatul îşi va defăima nevasta, cum că n-a fost fecioară sau că e

curvă şi nu o va putea dovedi, este slobodă nevasta să-l lase. 10.Când bărbatul neguţătoreşte cinstea nevestei este slobodă nevasta să-l

despartă;11.Când nu voeşte unul pe altul, şi nu se vor învoi, până în trei ani. În cazul desfacerii căsătoriei, copiii erau încredinţaţi potrivit următoarelor reguli:

fetele erau încredinţate mamei, iar băieţii tatălui. În cazul în care băieţii ar fi fost la o vârstă la care ar mai fi avut nevoie de creşterea mamei, erau, de asemenea, încredinţaţi mamei.

Obligaţia de întreţinere, după desfacerea căsătoriei revenea, în regulă generală, tatălui, iar, prin excepţie – când situaţia materială a acestuia era precară, iar cea a mamei era bună – mamei.

Capitolul XXI – pentru epitropi reglementa tutela. Potrivit dispoziţiilor din legiuire, tutorele putea fi stabilit fie prin pravilă, fie de

către Domnie, fie de către judecători, fie de către părinţii minorului prin testament (diată).

În funcţie de averea minorului, puteau fi stabiliţi unul sau mai mulţi epitropi. Epitropul nu putea să înstrăineze bunuri imobile sau mobile care se puteau

conserva ale minorului fără autorizarea justiţiei. Partea a IV-a – Pentru daruri – reglementa donaţia şi moştenirea lageală şi

testamentară.Donaţiile între soţi erau considerate simple împrumuturi. Nu se moşteneau privilegiile personale ale defunctului şi nici pedeapsa pentru

faptele săvârşite de către acesta. Asupra moştenitorului treceau atât activul cât şi pasivul succesoral.

42

Page 41: Istoria Dr Romanesc

De asemenea, moştenitorul un drept de opţiune succesorală, putând accepta sau refuza moştenirea, în termen de 6 luni. Acceptarea putea fi expresă sau tacită: Însă şi cel ce nenumindu-se moştenitor, va urma ca un moştenitor, (plătind adică datoriile mortului, sau vânzând din averea lui şi celelalte), rămâne şi acela bun moştenitor, şi nu se mai poate lepăda.

Moştenirea legalăPotrivit dispoziţiilor legale, moştenitorii se împărţeau în trei clase: rude din sus,

din jos şi de alăturea. Din prima clasă făceau parte copiii, nepoţii, strănepoţii, etc. Din cea de-a doua: părinţii, moşii, strămoşii şi ceilalţ, iar din cea de-a treia:

fraţii, unchii, nepoţii, verii şi ceilalţi. Toate rudele moşteneau până la gradul al 6-lea. Soţul supravieţuitor avea

drept de moştenire în concurs cu copiii. Soţia dobândea doar folosul părţii sale. Nu aveau drept de moştenire decât băieţii, cu obligaţia de a le înzestra şi

căsători pe fetele neînzestrate. În cazul în care la moştenire veaneau numai fete, acestea moşteneau în cote egale. Copiii vitregi veneau doar la moştenirea părintelui bun.

Prin testament, puteau moşteni şi rudele şi străinii. Nimeni nu putea să-şi facă testament mai înainte de împlinirea vârstei de 25 de

ani. De asemenea, nu puteau să-şi facă testament nebunii. În cazul în care existau descendenţi, bunurile nu puteau fi lăsate moştenire

rudelor din altă clasă de moştenitori. Copiii, precum şi ceilalţi descedenţi, puteau fi dezmoşteniţi pentru următoarele

cauze: - Când descendenţii i –au necistit, ocărându-i sau bătându-i sau acuzându-i în

instanţă pe nedrept;- Când, aflându-se în nevoie, descendenţii nu i-au îngrijit:- Când, căzuţi fiind în robie, descendenţii nu i-au răscumpărat;- Când descendenţii au încercat să-i omoare. Partea a V-a – Pentru viniÎn partea a cincea erau reglementate infracţiunile: omorul, tâlhăria, furtul,

plastografia, mărturia mincinoasă, etc.Omorul putea cu intenţie sau din culpă. Era, de asemenea, reglementat omorul

cu premeditare. Pentru omorul intenţionat pedeapsa era moartea. Legitima apărare exonera de

răspundere, la fel şi nebunia sau monoritatea. Uciderea din culpă era pedepsită astfel: Cine asvârlind cevaş cu nebogare de seamă va omorî, să răscumpere cu bani omorul, de la rudele celui omorât.

Cine din beţie va omorî, de va fi sărac să se bată, şi să se osândească la surghiunie de trei ani, iar de va fi bogat să răscumpere cu bani omorul de la rudele omorâtorului şi iarăşi să se orânduiască la surghiunie asemenea.

43

Page 42: Istoria Dr Romanesc

Care la mânie lovind va omorî, de va fi lovit cu armă, şi tăind sau săgetând, sau împungând va omorî, să se omoare; iar de nu va lovi cu armă şi va omorî, să se pedepsească ca ucigaşul din beţie.

Tâlhăria se pedepsea cu moartea, iar bunurile găsite asupra tâlharilor erau înapoiate proprietarilor.

Furtul se pedepsea cu bătaia prin târg, plata bunurilor furate şi 1 an închisoare. În caz de recidivă pedeapsa era bătaia prin târg şi 5 ani la ocnă. Sancţiunea pentru plastografi era diferită, în funcţie de obiectul falsului, astfel: - Pentru falsificarea semnăturii domneşti sau pecetei, pedeapsa era tăierea

mâinii, iar pentru falsificarea unor numere, cuvinte, litere din scrisori domneşti – 5 ani de ocnă;

- Pentru falsificarea de zapise sau de datorii particulare, pedeapsa era obligarea la plata dublului sumei pe care ar fi câştigat-o cu zapisul mincinos.

Mărturia mincinoasă era pedepsită cu bătaia prin târg şi înscrierea în registrul judecătoriilor.

Partea a VI-a – Pentru ale judecăţilorJudecata se numea prigonire, iar părţile se numeau: pârâş sau jeluitor –

reclamantul şi pârât. Prigonirea era fie criminală, fie politicească. Legiuirea Caragea prevedea obligaţia depunerii unui jurămând de către cel

care introducea acţiunea criminală, în caz contrar acţiunea fiind respinsă. Reclamantul trebuia să jure că nu porneşte acţiunea respectivă din invidie, ci pentru aflarea adevărului.

Erau prevăzute termene în care se putea exercita dreptul la acţiune pentru diverse cauze, spre exemplu: din prigonirile cele pentru bani: cea pentru stăpânire cu rea-credinţă a lucrurilor celor mişcătoare şi nemişcătoare, se porneşte până la 30 de ani de la începutul stăpânirii.

La progonirile politiceşti (la care învinovăţirea nu este vină) instanţa competentă să soluţioneza cauza era instanţa de la domiciliul pârâtului. La pricinile criminale oriunde va găsi pârâşul pe pârât să-l tragă în judecată.

Sarcina probei incumba celui care cere.Probele erau de două feluri: cu meşteşug sau fără meşteşug. Cu meşteşug

erau acele probe pe care judecătorii le izvodesc cu isteţimea lor şi care sunt anevoie a se coprinde şi a se canonisi. Fără meşteşug erau următoarele probe: cărţile, martorii, jurământul, cartea de blestem şi cazna.

Copia după copie a unui titlu nu putea avea forţă probantă în justiţie în lipsa originalului. Copiile de pe originale, adeverite de către judecătorie sau de alţi funcţionari publici, constituiau probă în justiţie ca şi originalul, însă originalele trebuiau prezentate atunci când erau cerute, dacă se aflau în posesia părţii care prezenta doar copia lor.

Cărţile publice se bucurau de o forţă probantă mai mare decât cele particulare. Nimănui nu-i era permis să fie martor în propria cauză.

44

Page 43: Istoria Dr Romanesc

Proba cu martori nu putea fi completă decât prin încredinţarea a doi martori, acolo unde legea nu prevedea mai mulţi martori. Mărturia unui singur martor era lipsită de valoare probantă.

Hotărârea judecătorească trebuia să îmbrace forma scrisă, în caz contrat fiind lipsită de valoare.

Hotărârea pronunţată putea fi atacată cu apelaţie. Hotărârea unui Domn putea fi atacată cu apelaţie la un alt Domn. Hotărârea unui Domn, atacată de alt Domn, are apelaţie la al treilea Domn. Hotărârea domnească întărită de doi Domni să nu aibă apelaţie. Judecata cercetată de 3 Domni să nu aibă apelaţie.

Codul Callimachi (Codica ţivilă a Moldovei) a fost elaborat la iniţiativa domnului Scarlat Callimachi. Principalele izvoare au fost: Obiceiul românesc, dreptul bizantin, Codul civil francez (1804) şi Codul civil austriac (1811). Ca şi Legiuirea Caragea, s-a aplicat până la intrarea în vigoare a Codului civil român.

AL. Xenopol afirma în Istoria României, vol.X, că „ legiuirea moldovenească este mult mai deplină şi mai bine întocmită decât cea muntenească”.

Astfel, partea I a Codului, cu privire la drepturile persoanelor se referă la capacitatea de exerciţiu, stabilind: „Acei ce, ori din nevîrstnicie, sau din lipsa minţii, sau din alte pricini nu-şi pot povăţui însuşi a lor lucrări şi a-şi ocîrmui lucrurile lor se apără mai cu din adinsul, ca să nu se asuprească în driturile lor, precum sunt: a) pruncii care încă n-au păşit peste al şaptelea an al vîrstei; b) nevîrsnicii acei din partea bărbătească, care n-au păşit peste peste al 14 an, şi cei din partea femeiască peste al 12 an; c) sprevîrstnicii, adică cei ce au trecut peste 14 sau 12 ani şi n-au împlinit încă 25 ani”.

În art. 34 relatează principiul roman: infans conceptus pro nato habetur, quotiens de commodis eius agitur (Copilul conceput este privit ca şi născut ori de câte ori interesele lui o cer). Astfel: „Legile se îngrijesc şi pentru acei ce zămislit, încă de la ceasul zămislirii lor, pentru că se socotesc ca nişte născuţi cînd se atinge pricina de dînşii însuşi, iar nu de a treia persoană, iar pruncul ce se naşte mort, în cît se atinge de cele pentur dînsul păstrate drituri, în nădejdea de ase naşte viu, se socoteşte ca şi cînd nici ar fi fost zămislit”.

Despre drepturile şi obligaţiile părinţilor asupra copiilor se vorbeşte în capitolul III al Codului: Pentru driturile între părinţi şi fii.

Art. 180: „Din legiuită însoţire, născîndu-se fii, se începe o nouă legiuită legătură, pe care se întemeiază drituri şi îndatoriri între părinţi şi fii”. Art. 182: „Părinţii deobşte sunt îndatoriţi a da fiilor săi cuviincioasă creştere, adică îngrijindu-se pentru viaţa şi sănătatea lor, să li dee trebuincioasă hrană, deprinzîndu-le puterile trupeşti şi iscusinţele sufleteşti spre bine şi întemeind fericirea lor cea viitoare prin învăţături, mai întîi a dogmelor credinţei şi apoi a celorlalte folositoare ştiinţe”. Art. 183: „Tatăl mai ales este îndatorit a se îngriji pentru hrana copiilor,

45

Page 44: Istoria Dr Romanesc

pînă ce vor veni în vîrstă de a se hrăni de sineşi, iar mama pentru nevătămarea trupului şi sănătăţii lor”.

Art. 190: „Părinţii pot a-i pedepsi pe copiii cei cu năravuri rele, pre cei nesupuşi sau pre cei ce tulbură casnica liniştire, însă cu un chip cuviincios şi nepricinuitoriu de vătămare”.

În ceea ce priveşte numele copilului, Codul Calimach prevedea în art 192: „Copii dobîndesc porecla tatălui lor şi marca neamului şi toate celelalte drituri ale familiei şi a stării lui afară de cele nemutate personalnice drituri, care îndată se sting după moartea persoanelor”.

Cu privire la capacitatea de exerciţiu, Codul prevedea în art. 196: „Toate cele cîştigate de fii, prin orice chip legiuit, sunt drept ale lor; în cîtă vreme vor fi supt puterea părintească, ocîrmuirea acelor lucruri se cuvine tatălui”. Adică, tatăl avea capacitatea necesară să administreze averea fiilor. În cazul în care tatăl se arată nevrednic în „ocîrmuirea” averii, atunci „se depărtează tatăl de acest drit” şi se numeşte de către judecătorie un alt „ocîrmuitoriu”. De asemenea art. 204 spune că: „Tatăl este datoriu a apăra driturile fiilor săi, şi a celor supervîrstnici”.

Puterea părintească înceta odată ce copilul împlinea vârsta de 25 de ani, şi dacă „nu s-au slobozit de judecătorie întinderea puterii părinteşti şi peste această vîrstă, după cererea din partea părintelui”. Cazurile în care era încuviinţată prelungirea puterii părinteşti şi după împlinirea vârstei de 25 de ani, conform Codului Calimach erau: „a) Dacă fiul şi în legiuita vîrstă de 25 de ani nu este vrednic a se hrăni de sineşi sau a-şi ocîrmui de lucrurile sale, pentru metehne trupeşti sau sufleteşti; b) Dacă au căzut în datorii mari în curgerea sprevîrstnicii lui; c) Dacă au căzut într-acest feliu de vinovăţii, pentru care trebuie a se mai ţinea multă vreme încă supt strînsa privighere a părinţilor”.

De asemenea, părinţii care nu-şi exercitau obligaţiile părinteşti în mod neorespunzător – „care nicidecum nu se îngrijesc pentru hrana şi buna creştere a fiilor” – erau decăzuţi din drepturile părinteşti (pierd puterea părintească). De altfel art. 234 prevedea: „Pentru reaoa întrebuinţare a puterii părinteşti, prin care se vatămă driturile fiului, sau pentru lenevirea îndatoririlorlipite cu puterea părintească, poate nu numai însuşi fiul, ci orişicare altul ce ar avea ştiinţă pentru aceasta, mai vîrtos rudeniile cele mai aproape, ca să ceară agiutorul judecătoriei …”, urmând ca judecătorul să cerceteze pricina, să-l cerceteze pe tată, după cum spune legea, pentru a putea da o hotărâre („să facă puneri la cale potrivite cu incungiurările”).

„Reaoa întrebuinţare a puterii părinteşti” însemna vătămări corporale aduse copilului, comportamentul imoral pe care-l adopta în faţa copilului, neadministrarea corectă a averii copilului sau a altor drepturi cuvenite copilului. Codul mai prevedea: „Acest feliu de fapte sunt: vrăşmăşia împotriva fiului sau îndemnarea cătră năravuri rele, pedepse nemăsurate, silnicia spre însurare sau cătră alegerea chipului vieţuirii lui”.

Pe lângă codurile amintite, au fost întocmite şi pravile care, chiar dacă nu au intrat în vigoare, au prezentat interes pentru practicieni. Este vorba, în special,

46

Page 45: Istoria Dr Romanesc

despre Pandectele lui Toma Carra şi despre Manualul juridic al lui Andronache Donici.

Sfârşitul feudalismului este marcat, în istoria ţării noastre de Revoluţia de la 1821.

TEST DE AUTOEVALUARE.

1.. Enumeraţi organele centrale ale statului în timpul regimului turco-fanariot. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului..........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

& Răspunsul poate fi consultat la pagina 55/56

2. Când şi cine a desfiinţat rumânia în Ţara Românească? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului..........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

& Răspunsul poate fi consultat la pagina 57

3. Prezentaţi principalele măsuri administrative în timpul regimului turco-fanariot. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului..........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

& Răspunsul poate fi consultat la pagina 57

4. Care au fost izvoarele Micii rânduieli juridice. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului..........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

& Răspunsul poate fi consultat la pagina 58

47

Page 46: Istoria Dr Romanesc

5.5. LUCRARE DE VERIFICARE.

Prezentaţi organizarea financiară în timpul regimului turco-fanariotInstrucţiuni privind testul de evaluare:- se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este

necesară parcurgerea bibliografiei indicate.Criteriile de evaluare sunt:- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure,- identificarea elementelor de conţinut solicitate,- utilizarea bibliografiei precizate.

5.6. Bibliografie

Berceanu, Barbu, Istoria constituţională a României în context internaţional, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003Bernea, Ernest, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997Cernea E., Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1996Cernea E., Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Ediţie revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2006Codul Caragea adnotat, publicat în BRO nr. 0/01/09/1818Georgescu, V., Istoria Românilor. De la origini până în zilele noastre, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995Guţan M., Istoria dreptului românesc, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2004Moţiu D., Bolovan I., Istoria dreptului românesc, Cluj-Napoca, 1996Muşat M., Ardeleanu I., De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983Negoiţă F., Introducere în istoria dreptului, Editura TCM Print S.R.L., Bucureşti, 2004Pascu Şt., Istoria medie a României, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6:Dreptul şi statul în perioada 1821-1864. Acte legislative fundamentale

elaborate.

48

Page 47: Istoria Dr Romanesc

6.1. Obiective:- dobândirea de cunoştinţe privind începutul modernizării dreptului şi a legislaţiei reformatoare;- cercetarea fenomenului constituţional al apariţiei unor acte de referinţă cum ar fi: Regulamentele organice, Statutul dezvoltător al Convenţei de la Paris

6.2. Organele centrale ale statului în perioada regulamentară

Problema reorganizării interne a principatelor Române a fost înscrisă în actul adiţional al Convenţiei de la Akkerman din 1826. Regulamentele Organice nu au fost adoptate, însă, decât după încheierea Tratatului de la Adrianopol în 1929, astfel: în Ţara Românească în 1831 şi în Moldova în 1832.

Domnul – era şeful puterii executive, fiind ales pe viaţă din rândul marilor boieri pământeni, spre deosebire de dispoziţiile Convenţiei de la Cetatea Albă, care prevedeau că domnul era ales pentru o perioadă de 7 ani, tot din rândul boierilor pământeni.

În calitatea sa de şef al puterii executive îi numea şi revoca pe miniştri, precum şi pe funcţionarii publici. De asemenea, domnul sanţiona legile adoptate de Adunarea Obştească şi avea şi iniţiativă legislativă. El trimitea Adunării proiectele de legi prin pitac domnesc (art.48 lit.e) Regulamentul Organic al Valahiei) sau ţidula domnească în Moldova (art.51 lit.a).

Domnul îşi exercita atribuţiile executive cu ajutorul Sfatului administrativ extraordinar şi al Sfatului administrativ. Din primul făceau parte conducătorii următoarelor departamente: Interne, Finanţe, Externe, Justiţie, Culte, Armată, iar din cel de-al doilea doar primii trei.

Regulamentele Organice separau cămara domnească de vistieria statului şi stabilea o listă civilă pentru Domn de 1,2 milioane pe an în Țara Românească (art. 65 Regulamentul Organic al Valahiei) şi 800.000 leiîn Moldova (art. 74 Regulamentul Organic al Moldovei).

Puterea legislativă era încredinţată Adunării Obşteşti, denumită şi Obişnuita Obşteasca Adunare sau Adunarea Obştească Ordinară. Adunarea vota proiectele de lege în forma în care îi erau supuse sau putea să le aducă modificări. Amendamentele la diverse articole trebuia să fie sprijinite de cel puţin 6 membri ai Adunării (art.48 lit.b) Regulamentul Organic al Valahiei şi art.51 lit.b. Regulamentul Organic al Moldovei).

De asemenea, putea atrage atenţia Domnului asupra unor probleme de interes public prin anaforale.

În Ţara Românească Obişnuita Obştească Adunare se compunea din 43 de membri (membri de drept erau mitropolitul şi cei trei episcopi, 20 de boieri de

49

Page 48: Istoria Dr Romanesc

treapata întâia aleşi şi 18 deputaţi ai judeţeler, de asemenea boieri plus un reprezentant al Craiovei), iar aceea a Moldovei din 35 de membri (structura era identică cu cea a Adunării Obşteşti din Țara Românească, doar numărul membrilor fiind mai redus). Preşedintele de drept Adunării era mitropolitul

Adunările erau alese pentru o perioadă de 5 ani. Ele puteau fi dizolvate de către Domn.

Domnul era obligat să convoace Adunarea în fiecare an la 1 decembrie. Sesiunea ordinară era de două luni, iar domnul o putea prelungi.

Adunarea obştească extraordinară avea atribuţia de a-l alege pe domn. După alegere, adunarea solicita Porţii investirea domnului, iar Curţii ţariste confirmarea sa.

Prin Regulamentele Organice, alegerea domnilor se făcea în fiecare principat de către Obşteasca Adunare Extraordinară, având în Muntenia 190 de membri (art.2), iar în Moldova 132 de membri (art.2 şi 3). Prezenţa a 3/4 din membrii Adunării era necesară pentru a se putea proceda la alegerea domnului. Înainte de a păşi la alegere, deputaţii depuneau următorul jurământ: „Jur că la alegerea ce voi face nu voi fi amăgit de vreun interes în parte, sau de vreo îmbulzire străină, nici de vreo altă cugetare, ci de binele şi fericirea obştei îmi va fi cel dintâi scop".

Condiţiile pe care trebuiau să le îndeplinească candidaţii la domnie erau următoarele: să facă parte din rândul marilor boieri, să fie boieri cu o vechime de cel puţin 3 generaţii şi să aibă vârsta de 40 de ani împliniţi.

Organizarea judecătorească – este fundamentată pe principiul separării puterilor în stat. Se introduc, de asemenea, o serie de principii noi, cum ar fi: principiul autorităţii de lucru judecat, principiul stabilităţii judecătorilor pentru o perioadă de trei ani, cu drept de reconfirmare.

Instanţele judecătoreşti în această perioadă erau: tribunalele judeţene care judecau în primă instanţă, divanurile judecătoreşti care judecau atât ca primă instanţă cât şi ca instanţă de apel – 2 în Țara Românească şi unul în Moldova şi Înaltul Divan sau Divanul Domnesc – judeca apelurile formulate împortriva hotărârilor divanurilor judecătoreşti şi a tribunalelor de comerţ.

Au fost înfiinţate şi instanţe specializate în materie comercială. La sate, pentru soluţionarea conflictelor minore existau un fel de instanţe

săteşti formate din preot şi trei reprezentanţi ai ţăranilor.

6.3. Adoptarea Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris

Prevederile Convenţiei de la Paris nu puteau asigura realizarea unei domnii efective pentru Alexandru Iona Cuza şi nici îndeplinerea unor reforme. Acestea din

50

Page 49: Istoria Dr Romanesc

urmă nu puteau fi realizate datorită faptului că majoritatea în Adunarea Electivă la acel moment era deţinută de moşierime. Mai mult, această situaţie a condus la o instabilitate politică, prin schimbarea guvernelor la intervale foarte scurte de timp ca urmare a votului de blam din partea Adunării.

Pentru realizarea efectivă a reformelor şi, în special, a reformei agrare trebuiau făcute modificări în organizarea puterii de stat, iar acest lucru s-a făcut prin adoptarea Statutului dezvoltător al Convenţie de la Paris. Acest act nu era, însă, suficient. Trebuia modificată şi legea electorală. Astfel, la 2 mai 1864, Adunarea legislativă a fost dizolvată, iar Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi noua lege electorală au fost aprobate prin plebiscitul desfăşurat în perioada 10 – 14 mai 1864. Voturile exprimate au fost: pentru „da” 682.621, pentru „nu” 1307.

Deşi Statutul , aşa cum îl prezintă denumirea sa, părea un act adiţional al Convenţiei de la Paris, iar în preambulul său se prevede că Convenţiunea încheiată la Paris în 7/9 august 1858, între Curtea Suzerană şi între Purterile garante autonomiei Principatelor-Unite, este şi rămâne legea fundamentală a României, conţinutul său dovedeşte contrariul.

Principalele dispoziţii ale Statului Dezvoltător al Convenţiei de la ParisModificăriile importante aduse de Statut erau motivate prin îndoita alegere

din 5 şi 24 ianuarie 1858 care făcea neaplicabile mai multe articole esenţiale din Convenţiune.

Pentru restabilirea echilibrului între puterile statului Statutul prevedea că puterea publică este încredinţată Domnului, Adunării ponderatrice şi Adunării elective. Se înlocuia, astfel, Parlamentul unicameral cu unul bicameral.

Iniţiativa legilor aparţinea, în exclusivitate, Domnului. Acesta pregătea actele normative cu concursul Consiliului de stat, iar, apoi, le supunea, spre votare, Adunării elective şi Corpului ponderator.

Deputaţii Adunării elective erau aleşi în conformitate cu noua lege electorală. Pentru a putea fi ales deputat trebuiau îndeplinite următoarele condiţii: cetăţenia română, vârsta de 30 de ani împliniţi, dreptul de vot şi un cens de eligibilitate de 200 de galbeni, indiferent de natura venitului. Venitul putea fi dovedit prin biletele de plată a impozitelor sau în orice alt mod.

Mandatul de deputat era incompatibil cu funcţia de ministru, de membru al Curţii de Casaţie, de procuror pe lângă Curţi şi Tribunale, de director sau şef de secţie în ministere sau prefecturi, prefect, subprefect, comisar de poliţie sau militar în serviciu activ.

Preşedintele şi membrii tribunalelor nu puteau fi aleşi deputaţi în districtul de jurisdicţie.

Preşedintele Adunării elective era numit în fiecare an de către Domn, dintre membrii acesteia. Vicepreşedinţii, secretarii şi chestorii erau aleşi de Adunare.

51

Page 50: Istoria Dr Romanesc

Rolul Adunării elective era de a discuta şi vota proiectele de lege prezentate de către Domn şi susţinute în cadrul acesteia de către miniştri sau membri ai Consiliului de stat, delegaţi de către Domn în acest scop.

Corpul Ponderator sau Senatul era format din mitropoliţi, episcopii eparhiilor, primul Preşedinte al Curţii de Casaţie, cel mai vechi general în activitate plus încă 64 de membri numiţi de către Domn: jumătate din aceştia pentru merite deosebite şi experienţa acumulată, iar cealaltă jumătate dintre membrii Consiliilor generale ale districtelor, câte unul pentru fiecare judeţ.

Orice proiect de lege votat de Adunarea Electivă, cu excepţia bugetuluid e venituri şi cheltuieli, era supus analizei Corpului Ponderator. Acesta avea următoarele variante prevăzute de Statutul dezvoltător al Convenţie de la Paris:

- să adopte proiectul aşa Cuma fost votat de Adunare;- să îl amendeze;- să îl respingă. În cazul în care proiectul era votat fără modificări de către Corpul

Ponderator, urma sancţiunea Domnului. Dacă îi erau aduse amendamente, proiectul de lege se întorcea la Adunarea

electivă şi, în cazul în care aceasta aproba amendamentele, urma sanţiunea Domnului. În cazul în care Adunarea respingea amendamentele, proiectul de lege era trimis Consiliului de Stat pentru a fi restudiat, urmând să ca proiectul revăzut să fie supus din nou spre aprobare în sesiunea respectivă sau în altă sesiune parlamentară.

În cazul respingerii, proiectul era trimis, de asemenea, Consiliului de Stat spre restudiere. Proiectul revăzut nu putea, însă, să fie supus spre aprobare Adunării decât într-o sesiune viitoare.

6.4. Legislaţia cu caracter reformator a lui Al.I.Cuza

Reforma agrarăReforma agrară a fost realizată după adoptarea, prin plebiscit, a

Statutului dezvoltător al Convenţei de la Paris. Prin legea promulgată la 14 august 1864 se prevedea dreptul de

proprietate al ţăranilor asupra terenurilor pe care le aveau în posesie, în întinderea stabilită prin lege. Suprafaţa de teren care făcea obiectul dreptului de proprietate al ţăranilor era stabilită în funcţie de numărul de vite pe care aceştia le stăpâneau.

Prin aceeaşi lege a fost desfiinţat şi regimul clăcăşiei, în schimbul unor despăgubiri ce urmau a fi plătite de către ţărani eşalonat, în termen de 15 ani.

Ca urmare a aplicării acestei legi, aproximativ două treimi din pământurile boierilor au devenit proprietatea ţăranilor.

Reforma electorală

52

Page 51: Istoria Dr Romanesc

Legea electorală din 1864 prevedea, în articolul 1, că alegătorii sunt fie primari, fie direcţi.

Erau alegători primari în comunele rurale cei care plăteau un impozit către stat de 48 de lei. În comunele urmabe erau consideraţi alegători primari cei care plăteau un impozit de 180 sau de 110 lei, precum şi patentarii până la a cincea clasă, inclusiv, având în vedere faptul că îşi aveau reşedinţa în oraşe.

Erau alegători direcţi, atât în oraşe cât şi la sate, toţi românii care aveau un venit de o sută de galbeni, indiferent de natura (provenienţa) acestuia. Venitul putea fi dovedit prin biletele de plată a impozitului sau în orice alt mod. Făceau parte, de asemenea, din categoria alegătorilor direcţi, fără a fi necesar să justifice venitul de o sută de galbeni, preoţii parohiilor, profesorii academiilor şi ai colegiilor, doctorii şi licenţiaţii diferitelor facultăţi, avocaţii, inginerii şi arhitecţii, toţi aceştia având diplome eliberate sau recunoscute de Guvern, institutorii primari ai şcolilor publice, precum şi conducătorii instituţiilor private de învăţământ recunoscute de Guvern.

Puteau, de asemenea, fi aleşi alegători direcţi, şi funcţionarii civili şi militari, retraşi din serviciu, care dovedeau că primesc o pensie anuală de minim 3000 de lei.

O altă condiţie pentru exercitarea dreptului de vot, pentru alegătorii de ambele grade, era vârsta de 25 de ani împliniţi.

50 de alegători primari numeau câte un alegător direct. Aceştia din urmă erau aleşi din nou ori de câte ori se convocau colegiile pentru alegerile generale sau parţiale ale deputaţilor. Alegerea alegătorilor direcţi se făceau prin vot deschis (spre deosebire de alegerea deputaţilor, care se făcea prin vot secret).

Opera legislativă

În perioada domniei lui Cuza au fost elaborate Codul Civil, Codul penal, Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală.

S-a creat, astfel, un cadru juridic modern, adaptat noilor realităţi economice şi sociale. Au fost introduse norme şi instituţii juridice evoluate, codurile fiind inspirate din cele mai moderne legislaţii ale vremii şi adaptate realităţilor româneşti.

Astfel, Codul civil român a fost de inspiraţie franceză, Codul penal a fost inspirat Codul penal prusian din anul 1851 şi, în mai mică măsură, Codul penal francez din 1810, iar Codul de procedură penală a avut ca model Codul de instrucţie criminală francez.

Codul civilCodul civil din 1865 avea următoarea structură:– Un titlu preliminar cu privire la legi şi aplicarea lor în timp şi spaţiu;– Cartea I despre persoane;– Cartea a II-a despre lucruri;

53

Page 52: Istoria Dr Romanesc

– Cartea a III-a despre diferite moduri de dobândire a proprietăţii;– Dispoziţiile finale în legătură cu intrarea în vigoare a codului şi abrogarea

altor legiuiri mai vechi.În titlul preliminar, la articolul 1, se prevedea că legea dispune numai pentru

viitor, ea nu are putere retroactivă. Cartea I cuprindea dispoziţii privind drepturile cinile li naturalizarea,

pierderea drepturilor civile prin pierderea calităţii de român, despre actele de stare civilă, despre absenţi, despre căsătorie, despre paternitate şi despre filiaţiune, despre adopţie, despre puterea părintească, minoritate, tutelă şi emancipaţiune.

Vârsta matrimonială era stabilită pentru bărbaţi - 18 ani, iar pentru femei -15. Pentru motive grave, Domnul putea da dispensă.

Se interzicea căsătoria în linie colaterală între rudele până la gradul IV inclusiv.

Femeile nu puteau introduce o cerere de chemare în judecată fără acordul soţului său. De asemenea, ea nu se putea recăsători mai devreme de 10 luni de la desfacerea căsătoriei anterioare.

Era reglementată acţiunea în tăgada paternităţii, precum şi legitimarea copiilor născuţi sau concepuţi în afara căsătoriei.

Majoratul era stabilit la vârsta de 21 de ani. Emanciparea minorului se realiza, de drept, prin căsătorie. Chiar şi

necăsătorit, minorul putea fi emancipat de tatăl său sau, în lipsa tatălui, de mama sa, la împlinirea vârstei de 18 ani.

Cartea II – a cuprindea dispoziţii despre bunuri, despre proprietate, despre uz, uzufruct şi abitaţie, despre servituţi.

Conform articolului 480 – Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exlcusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.

  Nimeni nu pote fi silit a cede proprietatea sa, afarã numai pentru causa de utilitate publica şi primind o drepta şi prealabile despãgubire.

Cartea a III- a – cuprinde dispoziţii privind succesiunea legală şi succesiunea testamentară, despre contracte sau convenţii, delicte, cvasidelicte şi obligaţii.

Erau reglementate clasele de moştenitori şi ordinea în care aceştia veneau la moştenire, precum şi reprezentarea şi cazurile de nedemnitate succesorală.

Codul prevede un drept de uzufruct al văduvei sărace în concurs cu descendenţii, si un drept de proprietate în concurs cu celelalte clase de moştenitori.

Codul penalCodul penal a fost publicat în anul 1865 şi a rămas în vigoare până în

anul 1937.Structura Codului penal din 1865 este următoarea:– Dispoziţii preliminarii;

54

Page 53: Istoria Dr Romanesc

– Cartea I – Despre pedepse şi efectele lor;– Cartea a II-a – Despre crime şi delicte în special şi despre pedepsele lor;– Cartea a III-a – Contravenţiuni poliţieneşti şi pedepsele lor.

Codul de procedură civilăCodul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu

Codul civil român. Materia Codului este împărţită în şapte cărţi:I. Procedura înaintea judecătoriilor de plasă;II. Tribunalele judeţene;III. Curţile de apel;IV. Arbitrii;V. Executarea silită;VI. Forme de procedură;VII. Dispoziţii generale.

Procedura de judecată era orală, publică şi contradictorie.Judecătoriile de plasă erau competente să judece toate cererile în materie

personală şi imobiliară, precum şi: Contestaţiunile dintre hotelari, ospatari, hangii, carciumari cu cãlãtorii, ospetii

sau musterii loru, pentru cheltuieli de ospatarie sau pretenţiuni de perderea totalã ori parţialã a obiecteloru aduse în oteluri, hanuri sau carciumi.

Contestaţiunile dintre cãlãtori comisionari sau espeditori cu cãrãuşii sau intreprindatorii de transport, pentru intardierea, stricãciunea şi perderea obecteloru transportate ori pentru plata preţului transportului.

Cererile pentru vãtãmarea adusã de cãtre omeni sau dobitoce tariniloru, holdeloru, fructeloru şi recolteloru.

Cererile pentru curãţirea santuriloru, canaluriloru de irigatie, iazuriloru, girleloru, zagazuriloru (iezeturelor) când drepturile de proprietate sau de servitute nu suntu contestate.

Cererile pentru usurpare sau stricãciuni de locuri, copaci, garduri, santuri, sau alte îngrãdiri.

Cererile pentru reparatiunile locuriloru sau cladiriloru închiriate, impuse prin contractu sau de cãtre lege în sarcina locatarului (chiriaşului).

Contestaţiunile dintre stãpâni şi servitori patroni şi lucrãtori cu diua, cu luna sau cu anulu, pentru plata simbriei sau salariului loru, ori esecutarea contractului.Cereri pentru despãgubiri civile provenite din difamatiuni, injurii, bãtãi sau loviri, candu însã pãrţile n'au intrat pe calea criminalã. (art. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă din 9 septembrie 1865).

Cererea de chemare în judecată se depunea la judecătoria de ocol dela domiciliul sau reşedinţa pârâtului.

În materie imobiliară, cererea se depunea la instanţa în raza teritorială a căreia se afla imobilul în litigiu.

55

Page 54: Istoria Dr Romanesc

Cererea era redactată în scris şi trebuia să cuprindă: numele, profesia şi domiciliul părţilor, obiectul, temeiurile pârâşului, semnătura şi data.

Dpă primirea cererii, judecătorul stabilea termenul de înfăţişare - de la 3 la 15 zile sau, pentru cazurile urgente, chiar în aceeaşi zi. Termenul se consemna de către judecător într-un registru special, după care petiţia era înmânată reclamantului, care urma să o cuminice pârâtului.

În cazul în care pârâtul nu vroia să semneze de primire respectiva petiţie, reclamantul transmitea cererea primarului de la domiciliul pârâtului sau comisarului sau subcomisarului de poliţie, după caz.

Potrivit art. 16, părţile se puteau înfăţişa înaintea oricărui judecător de plasă, fără vreo cerere scrisă. Cu condiţia ca respectiva cauză să fie în stare de judecată, obiectul şi valoarea acestuia să se constate în scris în instanţă, în prezenţa judecătorului, printr-un act semnat atât de către judecător cât şi de către părţi.

În cel mult cinci zile de la pronunţarea hotărârii, judecătorul de plasă sau ocol dădea fiecărei părţi o carte de judecată care, în cazul hotărârilor pronunţate în ultimă instanţă, cuprindea şi formula executorie, iar în celelalte cazuri cuprindea o menţiune privinddreptul părţilor de a face apel la tribunalul judeţean. Termenul de apel era de o lună şi curge de la primirea sau lăsarea cărţii de judecată la domiciliu.

Cartea de judecată cuprindea obiectul cererii, mijloacele de probă şi articolul pe care se întemeia hotărârea respectivă.

Cartea I cuprindea dispoziţii privind judecata în lipsă şi opoziţia la aceasta, excepţiile de procedură şi recuzarea.

Dispoziţiile cărţii I nu s-au aplicat niciodată din lipsă de cadre. Tribunalele de judeţe erau competente să judece atât în primă instanţă, cât

şi în apel, acestea având o competenţă generală. Orice cerere adresată unui tribunal se făcea printr-o petiţie adresată

preşedintelui acestuia. Petiţia trebuia să cuprindă: ziua, luna şi anul, numele, prenumele, profesia, domiciliul sau reşedinţa părţilor, obiectul cererii şi prezentarea pe scurt a motivelor pe care aceasta se întemeia. Pentru cererile având ca obiect imobile, trebuia precizată şi plasa sau plaiul, oraşul sau comuna în care era situat imobilul.

Lipsa numelui, a prenumelui, precum şi nearătarea obiectului cererii atrăgea nulitatea petiţiei.

Petiţia se făcea de către reclamant în atâtea exemplare câte părţi citate erau în cauză, plus un exemplar pentru tribunal.

Citaţiile erau comunicate prin agenţi judecătoreşti. În apel nu puteau fi formulate cereri noi, cu excepţia celor se serveau ca

mijloc de apărare la acţiunea principală. De asemenea, nu erau admise intervenţiile în apel.

56

Page 55: Istoria Dr Romanesc

Codul de procedură penală Codul de procedură penală a fost adoptat şi aplicat concomitent cu

Codul penal. Codul este compus din două mari părţi:– Dispoziţii preliminare;– Cartea I – Despre poliţia judiciară – reglementa descoperirea, urmărirea

şi instrucţia infracţiunilor;– Cartea a II-a – Despre judecată şi judecarea proceselor în faţa

instanţelor penale: judecătorii, tribunale, Curţile cu juraţi, Curtea de casaţie.Potrivit articolului 1, orice infracţiune dă naştere la o acţiune publică şi

poate produce şi o acţiune privată. De asemenea, codul prevedea că acţiunea publică aparţine societăţii.

Renunţarea la acţiunea privată nu putea nici opri, nici suspenda acţiunea publică, cu excepţia cazurilor prevăzute în mod expres de lege.

Procesul penal cuprindea două faze: cea premergătoare judecăţii şi cea a judecăţii. În prima fază erau implicaţi ofiţerii de poliţie judiciară, responsabili cu descoperirea infracţiunilor, procurorii, care îndeplineau procedura urmăririi şi, în anumite cazuri mai complicate, judecătorii de instrucţie care procedau la o anchetă.

Instanţele de judecată prevăzute de cod erau: judecătoriile de plasă, tribunalele de judeţ, curţile cu juri şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

TEST DE AUTOEVALUARE.

1.. Care erau atribuţiile Obişnuitei Obşteşti Adunări?. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului..........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

& Răspunsul poate fi consultat la pagina 65

2. Care au fost principiile fundamentale în baza cărora s-a făcut reorganizarea instanţelor de judecată? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului..........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

& Răspunsul poate fi consultat la pagina 66

3. Prezentaţi alcătuirea Corpului Ponderator şi prezentaţi atribuţiile acestuia. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.

57

Page 56: Istoria Dr Romanesc

............................................................................................................................

............................................................................................................................

............................................................................................................................

.....................................................................................................................& Răspunsul poate fi consultat la pagina 70

4. Prezentaţi, pe scurt, reforma electorală a lui Cuza. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

& Răspunsul poate fi consultat la pagina 72

6.8. LUCRARE DE VERIFICARE

Prezentaţi reforma electorală a lui CuzaInstrucţiuni privind testul de evaluare:- se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este

necesară parcurgerea bibliografiei indicate.Criteriile de evaluare sunt:- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure,- identificarea elementelor de conţinut solicitate,- utilizarea bibliografiei precizate.

6.9. Bibliografie

Bernea, Ernest, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997Cernea E., Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1996Cernea E., Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Ediţie revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2006Georgescu, V., Istoria Românilor. De la origini până în zilele noastre, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995

58

Page 57: Istoria Dr Romanesc

Guţan M., Istoria dreptului românesc, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2004Moţiu D., Bolovan I., Istoria dreptului românesc, Cluj-Napoca, 1996Muşat M., Ardeleanu I., De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983Negoiţă F., Introducere în istoria dreptului, Editura TCM Print S.R.L., Bucureşti, 2004

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7:DREPTUL ŞI STATUL ÎN PERIOADA 1866-1918

7.1. Obiective:- dobândirea de cunoştinţe privind organizarea României ca monarhie

constituţională, intensificarea vieţii politice şi importanţa actului de independenţă;- dobândirea de cunoştinţe privind organizarea de stat şi a vieţii social-

economice în general, organizarea administrativ-teritorială a României ca regat şi,

59

Page 58: Istoria Dr Romanesc

totodată, se are în vedere evoluţia principalelor ramuri ale dreptului, dreptul civil şi dreptul penal dar şi al noilor ramuri de drept desprinse din acestea.

7.2. Organe centrale ale statului

Organele centrale ale statului, în cadrul monarhiei instaurate în anul 1866 erau: Domnul, Reprezentaţiunea naţională (Parlamentul) şi Guvernul.

Puterea legislativă era exercitată colectiv de către Domn şi Parlament. Structura Parlamentului a rămas neschimbată faţă de dispoziţiile Statutului dezvoltător al Convenţie de la Paris, în sensul că se păstrează Parlamentul bicameral, format din Senat şi Adunarea deputaţilor. Iniţiativa legislativă aparţinea atât Domnului câr şi celor două camere parlamentare.

Puterea executivă era încredinţată Domnului, iar puterea judecătorească era exercitată prin Curţi şi Tribunale.

7.3. Partidele politiceÎn această perioadă, pe scena politică au activat următoarele formaţiuni

politice: Partidul Naţional Liberal din care, de-a lungul timpului, s-au desprins o serie de grupări ca, spre exemplu, gruparea drapelistă sau cea a tinerilor liberali şi Partidul Conservator (în naul 1907 a fost creat Partidul Conservator Democrat de către Take Ionescu).

7.4. Evoluţia dreptuluiPrincipalele izvoare ale dreptului în această perioadă au fost: Constituţia de

la 1866 şi Codurile adoptate în perioada domniei lui lexandru Ioan Cuza. Alături de acestea, au fost adoptate legi noi, conforme realităţilor economice şi sociale ale vremii.

Drept constituţionalConstituţia României din 1866 cuprinde 133 de articole, prin care se

reglementează cele mai importante relaţii sociale. Normele juridice cuprinse în constituţia sunt sistematizate în opt titluri şi anume :

Titlul I - Despre teritoriul României.În primul articol, Constituţia prevede că „Principatele Unite Române

constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România”; consacrându-se, astfel, caracterul unitar şi indivizibil al statului român.

Titlul II - Despre drepturile românilor.În titlul referitor la drepturile românilor erau proclamate drepturile şi libertăţile

cetăţenilor români, şi anume: libertatea conştiinţei, libertatea învăţământului, libertatea presei, libertatea întrunirilor

Articolul 10 proclama egalitatea în faţa legii a tuturor românilor, iar articolul 12 interzicea privilegiile, scutirile sau monopolurile de clasă.

60

Page 59: Istoria Dr Romanesc

Proprietatea era declarată sacră şi inviolabilă. Nimeni nu putea fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică şi numai după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Titlul III - Despre puterile statului.În titlul referitor la puterile statului se proclama principiul separaţiei puterilor, cu

precizarea că ele emană „de la naţiune" şi că se exercită numai „prin delegaţie".Puterile constituţionale ale Domnului erau ereditare în linie coborâtoare directă

şi legitimă a Măriei Sale Principelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură şi cu excluderea perpetuă a femeilor şi a descendenţilor acestora. În lipsa unor descendenţi de sex masculin, se prevedea că la succesiunea Tronului va veni cel mai în vărstă dintre fraţii Domnului (ulterior, după proclamarea Regatului, în anul 1881, a Regelui) sau dintre descendenţii acestuia. În cazul în care nici unul dintre fraţii Domnului sau dintre descendenţii acestora nu ar mai fi fost în viaţă sau ar fi declarat că nu primesc Tronul, Domnul putea să-şi desemneze succesorul dintr-o dinastie suverană din Europa, cu acordul Parlamentului întrunit în şedinţă comună cu prezenţa a trei pătrimi dintre membrii fiecărei camere. Pentru desemnarea unui succesor în aceste condiţii era necesară o majoritate de două treimi dintre cei prezenţi.

Pe perioada vacanţei tronului, Parlamentul numea o Locotenenţă Domnească formată din trei persoane, care urma să exercite puterile Domnului până la urcarea pe tron a următorului Domn.

Cu privire la activitatea legislativă se preciza că aceasta se va exercita numai prin acordul dintre domn şi parlament.

Titlul IV - Despre finanţe.Articolul 109 stabilea regula potrivit căreia nici un impozit al statului nu poate

fi stabilit şi perceput decât în temeiul unei legi. De asemenea impozitele locale nu se puteau stabili decât cu acordul consiliului judeţean, respectiv consiliului comunal.

Impozitele stabilte de consiliile judeţene şi comunale trebuiau să primească confirmarea puterii legiuitoare.

Cu privire la procedura bugetară erau reglementate prin Constituţie următoarele principii:

- principiul anualităţii - În fiecare an Adunarea deputaţilor încheia socotelile

şi vota bugetul;- principiul universalităţii – Toate veniturile sau cheltuielile statului trebuie

trecute în buget şi în socoteli. În materie bugetară era, de asemenea, stabilită regula potrivit căreia Dacă

bugetul nu se votează în timp util, puterea executivă va îndestula serviciile publice după bugetul anului precedent, fără a putea merge cu acel buget mai mult de un an peste anul pentru care a fost votat.

Titlul V - Despre puterea armatăPotrivit art. 118 Tot românul face parte sau din armata regulată, sau din

militii, sau din garda cetăţenească, conform legilor speciale.

61

Page 60: Istoria Dr Romanesc

Titlul VI - Dispoziţiuni generaleÎn art.128 se interzice suspendarea Constituţiei.Titlul VII - Despre revizuirea ConstituţieiArticolul 129 prevedea că dreptul de a declara necesitatea revizuirii unor

dispoziţii din Constituţie aparţinea Parlamentului. Declaraţia privind necesitatea revizuirii Constituţiei trebuia citită de 3 ori, din 15 în 15 zile, în şedinţă publică, după care cele două camere parlamentare erau dizolvate de drept, urmănd ca noi Adunări să fie convocate pentru ca, în acord cu Domnul, să modifice dispoziţiile constituţionale supuse revizuirii. Pentru deliberare era necesară prezenţa a cel puţin două treimi din numărul membrilor şi orice modifiare trebuia să întrunească două treimi din numărul voturilor.

Titlul VIII - Dispoziţii tranzitorii şi suplimentareAceste dispoziţii stabileau un anumit program legislativ.Membrii Adunării deputaţilor erau aleşi de către alegători împărţiţi în patru

colegii: - Primul colegiu era format din alegătorii cu un venit funciar de peste 300 de

galbeni;- Colegiul al doilea era constituit din alegătorii cu un venit funciar cuprins

între 300 şi 100 de galbeni, inclusiv;- Din cel de-al treilea colegiu al oraşelor făceau parte comercianţii şi

industriaşii care plăteau către stat o dare de 80 de lei. În cadrul acestui colegiu, erau scutiţi de cens toţi cei care exercitau profesiuni liberale, ofiţerii în retragere, profesorii şi pensionarii statului.

- Din cel de-al patrulea colegiu făceau parte toţi cei care plăteau un impozit către stat, oricât de mic, şi care nu intrau în niciuna dintre categoriile amintite mai sus.

Primele trei colegii alegeau direct, cei din colegiul al patrulea alegând delegaţi.

Censul nu putea fi dovedit decât prin rolul de contribuţiune, chitanţele sau avertismentele din partea împlinitorilor de dări pe anul încetat şi pe anul curent.

Condiţiile de eligibilitate erau: - cetăţenia română;- vârsta de 25 de ani împliniţi;- domiciliul în România;- deplinătatea drepturilor civile şi politice.

Membrii Senatului erau aleşi de către alegători din două colegii, câte doi în fiecare judeţ, astfel:

- unul de către primul colegiu format din proprietarii de fonduri rurale cu un venit funciar de 300 de galbeni cel puţin:

62

Page 61: Istoria Dr Romanesc

- cel de-al doilea de către alegătorii din al doilea colegiu, cel al oraşelor reşedinţă format din proprietarii de imobile cu un venit funciar mai mic de 300 de galbeni.

Condiţiile de eligibilitate pentru Senat erau:- cetăţenia română;- deplinătatea drepturilor civile şi politice;- domiciliul în România;- vârsta de 40 de ani;- un venit de orice natură de 800 de galbeni.

În anul 1884, ca urmare a schimbării raportului de forţe dintre clase, s-a schimbat şi sistemul electoral. Astfel, cele patru colegii au fost reduse la trei, prin contopirea colegiilor 1 şi 2. La colegiul I intrau alegătorii cu un venit funciar sau urban de cel puţin 1200 lei, iar în colegiul II orăşenii care plăteau un impozit de cel puţin 20 lei.

Colegiul al treilea cuprindea, în principal, pe săteni, care votau tot în mod indirect. Din cei 183 membri ai Adunării deputaţilor, 75 erau aleşi la Colegiul I, 70 la Colegiul II şi 38 la Colegiul III.

Activitatea executivă era exercitată de către domn prin intermediul guvernului. Miniştrii erau numiţi de către domn şi dădeau seama în faţa domnului pentru activitatea lor. Domnul, ca şi fiecare din cele două adunări, aveau dreptul de a-i acuza pe miniştri şi de a-i trimite în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În plus, domnul putea să-i revoce oricând pe miniştri. Miniştrii răspundeau şi pentru actele care emanau de la domn şi pe care ei le contrasemnau.

Poziţia domnului în stat a devenit şi mai puternică după ce, în condiţiile favorabile, create prin cucerirea independenţei România a fost proclamată regat, iar domnul a fost proclamat rege (1881).

Potrivit constituţiei, teritoriul ţării era împărţit în judeţe, plăşi şi comune, cu organe administrative proprii.

Votul universal a fost introdus pentru prima dată prin Legea nr.721 din 1917 pentru toate categoriile sociale. Acesta este consfinţit printr-un Decret – lege dat de Regele Ferdinand care stabileşte „Toţi cetăţenii români majori vor alege prin vot obştesc obligatoriu, egal, direct şi secret şi pe baza reprezentării proporţionale, un număr de deputaţi proporţional cu populaţia”. Dreptul de vot era însă acordat bărbaţilor în vârstă de cel puţin 21 de ani pentru Camera Deputaţilor şi de 40 de ani pentru Senat. Nu aveau drept de vot femeile, militarii şi magistraţii.

Dreptul administrativAdministraţia centrală era condusă de rege şi miniştri. Puterile regelui au

sporit după proclamarea regatului. El era cel care îi numea şi revoca pe miniştri. Art. 92 din Constuţia de la

1866 prevedea că Nici un act al Domnului nu pote avea avea tărie deca nu va fi

63

Page 62: Istoria Dr Romanesc

contra-semnat de un ministru care prin acesta chiar devine respundetor de acel act.

Nu puteau fi miniştri decât cetăţenii români din naştere sau care au dobândit ulterior cetăţenia. Membrii familiei domnitoare nu puteau fi miniştri.

În Constituţia de la 1866 nu era prevăzută funcţia de prim-ministru. Ministerele care au jucat un rol important în administraţia statului au fost:

Ministerul de Interne, care exercita conducerea generală asupra administraţiei, Ministerul de Finanţe, Ministerul Afacerilor Externe. În cadrul Guvernului au mai funcţionat: Ministerul de Justiţie, Ministerul de Război, Ministerul Educaţiei Naţionale, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Ministerul Industriei şi Comerţului, Ministerul Sănătăţii.

Atât Parlamentul, cât şi regele aveau dreptul de a-i acuza pe miniştri şi de a-i trimite în faţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie spre a fi judecaţi.

Dreptul civilÎn această materie a rămas în vigoare şi a continuat să se aplice Codul civil

adoptat în perioada domniei lui Al. I. Cuza. Au fost, însă, adoptate şi legi speciale care au avut drept scop încurajarea dezvoltării indistriei naţionale. Au fost, astfel, adoptate mai multe legi în acest scop, cum au fost, spre exemplu, legile din 1887 şi din 1912 prin care se acordau avantaje anumitor întreprinderi (cu un anumit capital social şi un anumit număr de muncitori, sau care dispuneau de anumite tipuri de maşini). De asemenea, au apărut reglementări noi în domeniul proprietăţii indistriale, cu privire la proprietatea minieră şi la regimul contractului de muncă.

Domeniul răspunderii civile şi cel al contractelor au suferit modificări.În anul 1887 a fost aduptat Codul comercial care, la rândul lui, a suferit mai

multe modificări în perioada imediat următoare. Structura Codului comercial era următoarea:

- Despre comerciu în genere; - Despre comerciu maritim şi despre navigaţiune;- Despre falimen;- Despre exerciţiul acţiunilor comerciale şi despre durata lor.

Dreptul penalŞi în acest domeniu s-a aplicat în continuare Codul penal adoptat în 1865. De

asemenea, au fost adoptate legi speciale prin care au fost incriminate grevele, dar şi fapte precum spionajul, trădarea de patrie.

Dreptul procesualCodurile de procedură civilă şi penală au continuat să se aplice. Dintre dispoziţiile noi, în domeniul procedurii civile trebuie menţionată

republicarea codului în anul 1900, ocazie cu care au fost redefinite anumite instituţii. A fost, de asemenea, introdusă procedura graţioasă.

64

Page 63: Istoria Dr Romanesc

În domeniul procedurii penale, în anul 1913 a fost adoptată Legea micului parchet în care se prevedea o procedură urgentă, fără parcurgerea fazelor premergătoare pentru infracţiunile flagrante săvârşite în oraşele reşedinţă de judeţ.

TEST DE AUTOEVALUARE

1.. Prezentaţi organele centrale ale statului. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului..........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

& Răspunsul poate fi consultat la pagina 79/80

2. Enumerati principalele partide politice? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

& Răspunsul poate fi consultat la pagina 80-81

3. Prezentaţi dispoziţiile Constituţiei de la 1866 cu privire la puterile statului. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului..........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

& Răspunsul poate fi consultat la pagina 82

4. Prezentaţi principalele modificări ale Constituţiei de la 1866. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului..........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

& Răspunsul poate fi consultat la pagina 82

7.5. LUCRARE DE VERIFICARE.

65

Page 64: Istoria Dr Romanesc

Prezentaţi dreptul procesualInstrucţiuni privind testul de evaluare:- se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este

necesară parcurgerea bibliografiei indicate.Criteriile de evaluare sunt:- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure,- identificarea elementelor de conţinut solicitate,- utilizarea bibliografiei precizate.

7.6. BibliografieBulei, I., Scurtă istorie a românilor , Ed. Meronia, Bucureşti 1996Cernea E., Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1996Cernea E., Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Ediţie revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2006Clipa, N., Istoria economiei şi gândirii economice româneşti, Ed. Universităţii din Iaşi, Iaşi, 1993.Constantiniu F., O istorie sincerã a poporului român, Editura Univers Enciclopedic,Bucureşti,1997Djuvara N., O scurtã istorie a românului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999Focşeneanu E., Istoria constituţionalã a României, Bucureşti, 1992Fotino G., Pagini din istoria dreptului românesc, Editura Academiei R.S.R.,Bucureşti,1972Georgescu, T., Istoria Românilor, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997.Georgescu, V., Istoria Românilor. De la origini până în zilele noastre, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995Guţan M., Istoria dreptului românesc, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2004Muraru I., Iancu Gh., Constituţiile române. Texte, note, prezentare comparativã, Bucureşti, 1995Moţiu D., Bolovan I., Istoria dreptului românesc, Cluj-Napoca, 1996Muşat M., Ardeleanu I., De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983Negoiţă F., Introducere în istoria dreptului, Editura TCM Print S.R.L., Bucureşti, 2004Rãdulescu A., Pagini din istoria dreptului românesc, Editura Academiei R.S.R.,Bucureşti,1970

66

Page 65: Istoria Dr Romanesc

67

Page 66: Istoria Dr Romanesc

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8:DREPTUL ŞI STATUL ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

8.1. Obiective: - Dobândirea de cunoştinţe privind unificarea legislativă şi făurirea statului

unitar român, evoluţia dreptului şi a statului în perioada interbelică- Preocupări în legătură cu analiza vieţii social politice în preajma unirii din

1918, organizarea de stat şi administrativ teritorială după acesta, evoluţia dreptului şi unificarea legislativă în România interbelică, inclusiv în perioada regimurilor dictatoriale

8.2. Făurirea statului naţional unitar românConferinţa de Pace de la Paris a fost deschisă, prin şedinţă solemnă în data

de 18 ianuarie 1919. Principiul egalităţii între state a fost în mod flagrant încălcat prin împărţirea statelor participante la conferinţă în „state cu interese generale”-acestea fiind Marile Puteri învingătoare – şi „state cu interese limitate”, adică statele mici – printre acestea numărându-se şi statul nostru - şi prin „conferirea de puteri nelimitate unor consilii alcătuite exclusiv prin reprezentanţii marilor puteri ce urmau să conducă lucrările conferinţei şi să delibereze asupra tuturor chestiunilor”.

Delegaţia română a protestat împotriva acestei politici dictatoriale a Marilor Puteri: Ion I. C. Brătianu, prim-delegat al delegaţiei române la Conferinţa de Pace, îi scria la 2 septembrie 1919 lui Nicolae Mişu, delegat secund: „În declaraţia de remis la conferinţă, după sau înaintea pasajului privitor la independenţa Regatului, care nu s-a putut pierde prin acţiunea lui alături de Aliaţi, trebuie introdusă ideea următoare: În 1916 Franţa, Marea Britanie şi Italia îi recunoşteau României dreptul de a participa la negocierile de pace cu inamicul pe picior de perfectă egalitate cu ele. În 1919 aceleaşi puteri, prin tratatul pe care l-au negociat cu Austria, îi cer României să se angajeze să respecte tot ceea ce ele, de acord cu America, vor considera necesar să impună cu privire la dreptul minorităţilor, dreptul de tranzit şi la comerţ. Contradicţia între cele două tratamente, dinainte şi de după război, este prea mare pentru ca guvernul român să poată să-şi piardă speranţa de a vedea recunoaşterea drepturilor sale împlinite”.

Datorită diplomaţiei de la Bucureşti tratatele de pace cu Germania (Versailles – 28 iunie 1919), Austria (Saint Germain – 9 septembrie 1919, semnat de România la 10 decembrie 1919), Bulgaria (Neuilly-sur-Seine – 27 noiembrie 1919, semnat de România la 10 decembrie 1919), Ungaria (Trianon – 4 iunie 1920) şi Turcia (Sèvres – 10 august 1920) au devenit pietre de hotar pentru recunoaşterea Marii Uniri.

68

Page 67: Istoria Dr Romanesc

8.3. Partidele politiceÎn această perioadă viaţa politică românească a fost dominată de două

mari partide politice: Partidul Naţional Liberal şi Partidul naţional Ţărănesc, care au alternat la putere (după o perioadă în care, în prim plan s-a aflat Partidul Naţional Liberal).

Partidul Naţional Ţărănesc a luat naştere ca urmare a fuziunii dintre Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc, în anul 1926.

Legiunea Arhanghelului Mihail (Garda de Fier) a fost înfiinţată în anul 1927.

8.4. Evoluţia dreptuluiDreptul constituţionalAdoptarea unei noi constituţii în anul 1923 a fost impusă de noile realităţi

politice, dar şi economice şi soaciale. Elaborarea noi constituţii s-a realizat pornindu-se de la dispoziţiile

Constituţiei din 1866 – rămasă în vigoare până în 1923 – foarte multe dintre vechile texte fiind preluate în noua reglementare constituţională, fapt ce a condus pe mulţi dintre specialiştii în domeniul juridic şi politic să afirme că Constituţia de la 1923 a fost doar o modificare a Constituţiei din 1866.

În elaborarea noii constituţii s-a pornit de la textele celei din 1866. dintre care aproximativ 60% au fost preluate. De aceea, în doctrina politică şi juridică s-a afirmat că, în realitate, Constituţia din 1923 este doar o modificare a constituţiei din 1866.

Principiul suveranităţii era formulat de o manieră mult mai clară în noua Constituţie care declara Regatul României Stat naţional unitar şi indivizibil.

În titlul II – Despre drepturile românilor, erau introduse o seie de principii democratice:

- drepturile şi libertăţile erau garantate tuturor românilor, fără deosebire de originea etnică, de limbă sau de religie. Deosebirea de credinţe religioase şi confesiuni , de origine etnică şi de limbă, nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita.

- inviolabilitatea domiciliului.La art. 64 se prevedea votul universal, egal, direct, obligatoriu şi secret

Dreptul administrativÎn acest domeniu au fost adoptate reglementări importante, având în vedere

necesitatea exietnţei unei reglementării unitare privind aparatul de stat. A fost astfel adoptată legea pentru organizarea ministerelor în anul 1929, potrivit căreia regele desemna persoana care urma să constituie guvernul. De asemenea, era reluată dispoziţia potrivit căreia regele îi numea şi revoca pe miniştri. De asemenea, a fost adoptată şi legea pentru organizarea administraţiei publice locale.

69

Page 68: Istoria Dr Romanesc

Dreptul civilDacă în materia dreptului administrativ unificarea legislaţiei s-a putut fără

prea mari dificultăţi, în materie civilă s-a pus chiar problema adoptării unui nou cod civil, având în vedere diferenţele fundamentale existente între aceleaşi instituţii în diferitele provincii.

Au fost adoptate noi reglementări, spre exemplu în materie de proprietate, fără ca acestea să modifice fundamental fizionomia instituţiilor juridice. Cele mai importante modificări au intervenit în materia persoanelor juridice, în materia obligaţiilor, precum şi în cea a contractelor.

În domeniul Dreptului penal, al Procedurii civile şi al Procedurii penale, cu anumite modificări au fost păstrate prevederile codurilor adoptate în 1864, cu anumite modificări determinate de noile realităţi.

8.5. Regimurile dictatoriale în România interbelicăÎn 1938 intră în vigoare o nouă Constituţie care a marcat trecerea de la

democraţia parlamentară la instaurarea în România a dictaturii autoritare a regelui Carol al II –lea, moment ce marchează o involuţie a sistemului constituţional românesc. Constituţia concentrează puterea în mâna regelui, toate celelalte puteri în stat fiindu-i subordonate. Astfel, se prevedea că: „Puterea legislativă se exercită de rege prin Reprezentanţă Naţională”.

Parlamentul - rămâne tot bicameral, format din Camera Deputaţilor şi Senat. Camera deputaţilor este format din deputaţi aleşi de către cetăţenii români - pentru un mandat de 6 ani - care au vârsta de 30 de ani împliniţi şi care practicau una dintre următoarele ocupaţii: agricultura şi munca manuală, comerţul şi industria şi ocupaţiile intelectuale.

Alegerea se făcea prin vot secret, obligatoriu şi exprimat prin scrutin uninominal, pe circumscripţii care să asigure reprezentarea felului de îndeletnicire a alegătorilor.

A fost pentru prima dată când, în evoluţia constituţională a Românie, dreptul la vot a fost condiţionat de exercitarea unei anumite îndeletniciri.

Compunerea Senatului cunoaşte de asemenea modificări, în sensul că, se discută de două categorii de senatori, respectiv: senatori de drept (Art.64 enumera în această categorie: moştenitorul tronului de la vârsta de 18 ani împliniţi; toţi principii familiei regale majori; patriarhul şi mitropolitul ţării; episcopii eparhioţi ai bisericilor ortodoxe române şi greco-catolice şi capii confesiunilor recunoscute de către stat) şi senatori aleşi. Apare categoria senatorilor numiţi (Intrau în această categorie toţi principii familiei regale, regele creându-şi astfel un avantaj deosebit asupra acestei Camere a Parlamentului. Numărul lor este de 88, adică egal cu cel al senatorilor aleşi.) de rege, fără ca Legea electorală sau Constituţia să stabilească anumite criterii. Numărul lor era de jumătate din numărul total.

Prin Legea electorală din 1939 se prevedea că au drept de vot doar cetăţenii români atât femei, cât şi bărbaţi, care aveau vârsta de cel puţin 30 de ani împliniţi,

70

Page 69: Istoria Dr Romanesc

erau ştiutori de carte şi practicau una dintre îndeletnicirile expres prevăzute de lege. Ca urmare a acestei reglementări, Constituţia acordă drept de vot şi femeilor, stabilind însă că „femeile sunt eligibile în Adunarea Deputaţilor”.

TEST DE AUTOEVALUARE

1.. Enumeraţi principalele partide politice. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului..........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

& Răspunsul poate fi consultat la pagina 90/91

2. Enumeraţi principalele dispoziţi în domeniul dreptului administrativ Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului..........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

& Răspunsul poate fi consultat la pagina 92

8.6. LUCRARE DE VERIFICARE.

Prezentaţi dispoziţiile Constituţiei de la 1938.Instrucţiuni privind testul de evaluare:- se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este

necesară parcurgerea bibliografiei indicate.Criteriile de evaluare sunt:- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure,- identificarea elementelor de conţinut solicitate,- utilizarea bibliografiei precizate.

71

Page 70: Istoria Dr Romanesc

8.7. Bibliografie

Brătianu, Gh. I., Acţiunea politică şi militară a României în 1919 în lumina corespondenţei diplomatice a lui Ion I. C. Brătianu, ediţia a 2-a, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1940Botoran, C., Calafeteanu, I., Campus, E., Moisuc, V., România şi Conferinţa de Pace de la Paris, 1918-1920, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983Bulei, I., Scurtă istorie a românilor , Ed. Meronia, Bucureşti 1996Cernea E., Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1996Cernea E., Molcuţ E., Istoria statului şi dreptului românesc, Ediţie revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2006Constantiniu F., O istorie sincerã a poporului român, Editura Univers Enciclopedic,Bucureşti,1997Djuvara N., O scurtã istorie a românului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999Focşeneanu E., Istoria constituţionalã a României, Bucureşti, 1992Fotino G., Pagini din istoria dreptului românesc, Editura Academiei R.S.R.,Bucureşti,1972Georgescu, T., Istoria Românilor, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997.Georgescu, V., Istoria Românilor. De la origini până în zilele noastre, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995Guţan M., Istoria dreptului românesc, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2004Mamina, I., Scurtu, I., Guverne şi guvernanţi (1916-1938), Ed. Silex, Bucureşti, 1996.Muraru I., Iancu Gh., Constituţiile române. Texte, note, prezentare comparativã, Bucureşti, 1995Moţiu D., Bolovan I., Istoria dreptului românesc, Cluj-Napoca, 1996Muşat M., Ardeleanu I., De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983Negoiţă F., Introducere în istoria dreptului, Editura TCM Print S.R.L., Bucureşti, 2004Rãdulescu A., Pagini din istoria dreptului românesc, Editura Academiei R.S.R.,Bucureşti,1970Scurtu, I., Buzatu, Gh., Istoria românilor în secolul XX. 1918-1948, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999.

72

Page 71: Istoria Dr Romanesc

CUPRINS

73