Istoria comunismului romanescVOLUMUL III.

Articole publicate in Jurnalul National in perioada 2007 - 2008

Editorial: Inginerii sufletului LAVINIA BETEA Dintre putinele "flori de stil" ale discursului politic din trecutul regim, metafora aceasta prin care erau desemnati scriitorii a fost de netagaduit succes. Pusa in circulatie de Stalin, istoria ei s-a facut pierduta dupa moartea acestuia. Practicile lui Stalin de a cultiva artistii si scriitorii fusesera insa preluate de discipolii sai din celelalte tari socialiste, chiar daca nu si obiceiul "tarului rosu" de a citi multe si diverse carti. Intr-o seara din toamna lui 1932, in casa "scriitorului proletar" Maxim Gorki a avut loc neobisnuita intalnire despre care ulterior se va spune ca a inlantuit scriitorii intr-o breasla sovietica, menita "sa produca" dupa canoanele realismului socialist. Erau prezenti (asezati pretutindeni in spatiul apartamentului) vreo 50 dintre marii literati ai Rusiei, iar din partea Biroului Politic (la loc de cinste, in capul mesei) Stalin, Molotov, Vorosilov si Kaganovici. Se discuta (atunci se spunea "se dezbate") despre rostul literaturii in constructia unei lumi ce urma a fi populata de "oamenii noi". Tarziu in noapte se bea, se canta si se toasteaza in traditia sarbatorii rusesti. La un moment dat (citam din memoriile unui participant): "Stalin se ridica din nou in picioare, cu o cupa in mana: Pentru Solohov! Da, am uitat sa va mai spun ceva. Viata insasi modeleaza omul. Dar si voi contribuiti la prefacerea sufletului lui. Sufletele oamenilor aceasta e o productie importanta. Voi sunteti ingineri ai sufletelor omenesti. Iata de ce bem pentru scriitori si pentru cel mai modest dintre ei, tovarasul Solohov". In istorie va intra inchinarea aceasta, simbolica pentru relatia putere-artist. Peste patru decenii abia, Solohov, scriitorul care ajunsese celebru dupa primul volum al romanului "Pe Donul linistit" (distins cu Premiul "Nobel" in 1965) va povesti "intalnirea de lucru" avuta cu Stalin mai inainte de sedinta din apartamentul lui Gorki. Cum Stalin, cu creionul in mana, ceruse explicatii de ce unii dintre "exploatatori" si dusmani din razboiul civil aveau trasaturi pozitive. Si cum il convinsese stapanul de la Kremlin ca, dupa temele razboiului civil si ale revolutiei, scriitorul sovietic urma a se arunca in valtorile periculoase ale colectivizarii si industrializarii. Ce-a fost realismul socialism si cum era inteles rolul de "inginer al sufletelor" au fost bine descrise de Andrei Sineavski intr-o vreme cand literatura din Est trecea clandestin inspre "lumea libera", unde era publicata cu pseudonim. "Exigenta noastra de a reprezenta veridic viata in dezvoltarea ei revolutionara explica Sineavski nu reprezinta decat o chemare la a descrie adevarul intr-o lumina ideala, la a da o interpretare ideala realului, la a zugravi ceea ce trebuie sa fie asa cum este. Caci ceea ce noi intelegem prin dezvoltare revolutionara este o miscare inevitabila spre comunism, spre idealul nostru, a carui lumina transfigureaza realitatea sub ochii nostri. Noi reprezentam viata asa cum avem nevoie sa o vedem si asa cum trebuie sa devina conform logicii marxismului." Despre scriitorii romani s-ar putea spune ca "primisera totul de-a gata" in materie de practici si teorii pentru "inginerii sufletelor". Ca pentru toti "oamenii muncii", "curelele de transmisie" ale comenzii politice fusesera sindicatele. Prin ele, oricare om care-si muncea painea simtea presiunea puterii partidului. Fie sub forma unui corn al abundentei din care, inspre literati si artisti, se revarsau repartitii de locuinte bune, premii si calatorii ori onorarii grase primite ca avans pentru opere nescrise. Fie sub forma interdictiei de semnatura si publicare ori a avizului intrarii in uniunea de creatie. In 1948, prin intermediul unora dintre sindicalistii cu functii, scriitorilor romani aflati in starea de trecere catre menirea de "inginer al sufletelor" li s-a cerut sa raspunda unor intrebari. "Ce scrie acum?" era prima intrebare despre cel chestionat. Ce munci indeplineste si ce venituri are scriitorul? Care-i sunt angajamentele si contractele literare? Care-i sunt proiectele? Si ultima: "In ce conditii creeaza si ce necesitati sau doleante are in legatura cu conditiile de creatie (bani, timp liber, calatorii pentru studii si documentare etc.)". Nu era nevoie de o deosebita capacitate de gandire pentru a stabili legatura intre "proiecte", "contracte" si "angajamente", pe de-o parte, "doleante" si "conditii de creatie" de cealalta. Nu trebuia nici tumult de imaginatie ca sa ceri "de la stat" o casa frumoasa, concediu platit ("de creatie") ori

-2-

"avans literar" garantat cu "opere angajate". Dnii voiau sa-si "desavarseasca" poemul, romanul ori schita la Sinaia (caci palatele "odiosilor" de-atunci se transformasera in case de creatie); altii cereau ceea ce azi am numi "burse pe viata" pentru a scrie. Iar partidul-stat unic proprietar al editurilor si librariilor dupa nationalizare, beneficiar declarat al literaturii si artei face comenzi, supravegheaza, evalueaza. Si plateste. "Inginerilor de suflete" mai bine decat celorlalti din uzine si fabrici.

Imblanzirea scriitorilor CRISTINA DIAC In ianuarie 1948, "Scinteia" gazduia un articol semnat de redactorul-sef Sorin Toma. "Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei", era un atac virulent la adresa poetului Tudor Arghezi. In ciuda legendelor create ulterior in jurul lui Sorin Toma, primul mare contestatar al lui Arghezi fusese poetul Miron Radu Paraschivescu. Peste putine luni de la aparitia in ziar, articolul a fost publicat in brosura. Scriitorul Petru Dumitriu il aprecia ulterior ca "un exemplu de critica marxista", textul lui Toma fiind studiat in universitati. INTREBARI SI RASPUNSURI. Despre pataniile poetului Tudor Arghezi in primii ani de regim comunist s-au vorbit si s-au scris multe. Au "atacat" subiectul criticii si istoricii literari care au studiat viata si opera poetului, "factori de raspundere" din interiorul staff-ului comunist, confratii. Intr-un recent volum de memorii s-a pronuntat si Sorin Toma, autorul articolului care facuse sa curga atata cerneala. Cu timpul, Arghezi a devenit un adevarat "caz": adunand documentele, marturiile, opiniile exprimate atat in epoca, cat si ulterior s-ar putea realiza un dosar voluminos. Ce "pacate" ale autorului "Cuvintelor potrivite" au starnit furia zeilor din Olimpul comunist?; cine a avut initiativa scrierii unui articol amplu in ziarul partidului?; articolul insusi l-a scris Sorin Toma de unul singur sau a mai fost ajutat de cineva, si daca da, de cine?; de ce a fost ales tocmai redactorul-sef al Scinteii pentru a-i administra poetului severa corectie?; in ce a constat marginalizarea lui Tudor Arghezi si cat de lunga a fost ea?; cine i-a fost alaturi in perioada dificila de dupa aparitia articolului si cine s-a bucurat de necazurile "maestrului de la Martisor"? La toate acestea si la alte intrebari s-au dat de-a lungul timpului raspunsuri variate, s-au cautat vinovati, s-au tesut legende. MITUL INITIATIVEI LUI SORIN TOMA. In ciuda notorietatii ulterioare a articolului antiarghezian din Scinteia, nu Sorin Toma fusese primul contestatar al poetului dupa 23 august 1944. Intaiul si cel mai constant a fost un confrate, poet la randu-i si cu trecut "ilegalist". Miron Radu Paraschivescu MRP-ul dupa cum il apelau cunoscutii s-a "ocupat" de Arghezi incepand cu 1945 si nu l-a "slabit" cu criticile pana in 1948, cand a predat stafeta. "Viata e o porcarie". Din 1946 si pana in primavara lui 1947, Tudor Arghezi a publicat saptamanal cate o "tableta" pe prima pagina a ziarului Adevarul. Presupunem ca cel putin una dintre ele, aparuta in martie 1947 si intitulata "Viata literara", trebuie sa fi produs mare suparare. Cu privire la prezentul vietii culturale romanesti, Arghezi scria: "Pentru ca ne displace sa spunem ca viata e o porcarie, ne flatam a prefera sa spunem ca viata e o lupta. (...) Tot o porcarie e si viata literara, ba poate ca si mai rau. (...) Trebuia ca tu, scriitor cunoscut si apreciat, ba cateodata si premiat cu titlul de national, si nu numai atat, ci si sarbatorit, sa ceri autorizatie ca sa scrii, cuvintele romanesti fiind incuiate in lada de fier si cheile stand pe veriga in buzunarul unor domnisori care au invatat sa iscaleasca exact. Incolo, viata literara e libera, cu conditia sa nu scrii". "DRUMURILE UNUI POET". Replica a aparut in Scinteia, sub forma articolului "Drumurile unui poet: Tudor Arghezi", scris de Miron Radu Paraschivescu, care ambitiona sa "ia in discutie

-3-

viata si opera dlui Arghezi". "Nu stiu ce va fi gandit cititorul, scria MRP-ul, obisnuit sa vada in dl. T. Arghezi un scriitor cunoscut si apreciat, ba cateodata si premiat si nu numai atat, dar si sarbatorit (cum ii place poetului sa se priveasca-n oglinda), citind de sub pana acestuia postulate demne de toti ratatii, de toti estropiatii si mizeriosii, acriti fie-n neputinta, fie-n blazare sau veninuri marunte, consumate launtric. Nu, hotarat lucru, nu acesta poate fi mesajul unui mare poet. Dar, vorba e, dupa cum vorbeste si cum scrie, este dl. Tudor Arghezi intr-adevar un poet mare? Un scriitor al carui mesagiu poate fi rezumat la porcaria vietii este in vreun fel vrednic de a fi numit mare?" Intrebarea lansata de Miron Radu Paraschivescu in martie 1947 n-a ramas in pura retorica literara. Cu acceptul liderilor comunisti, Sorin Toma avea sa ofere un raspuns transant dupa numai cateva luni. REPROSURI "Pentru ca ne displace sa spunem ca viata e o porcarie, ne flatam a prefera sa spunem ca viata e o lupta. (...) Tot o porcarie e si viata literara, ba poate ca si mai rau. (...) Trebuia ca tu, scriitor cunoscut si apreciat, ba citeodata si premiat cu titlul de national, si nu numai atit, ci si sarbatorit, sa ceri autorizatie ca sa scrii (...). Incolo, viata literara e libera, cu conditia sa nu scrii". Tudor Arghezi

Arghezi, sub surghiun literar CRISTINA DIAC Pentru scriitori: "O lovitura de avertisment si de intimidare". In legatura cu perioada "surghiunului literar" al poetului Tudor Arghezi s-au facut de-a lungul timpului multe speculatii. Despre aceasta etapa controversata din viata poetului de la Martisor am intervievat-o pe doamna Sanda Cordos critic literar, conferentiar la Universitatea BabesBolyai din Cluj-Napoca. Jurnalul National: Intr-o vreme in care trecutul, "dosarul" devenisera esentiale, existau in biografia lui Tudor Arghezi "detalii" care sa explice atacul "Scinteii" impotriva lui? Sanda Cordos: Exista, cred, mai multe motive pentru care Tudor Arghezi a devenit obiectul compunerii necrutatoare a lui Sorin Toma. Unele sunt livrate de biografia atunci recenta a poetului. De altfel, intr-un loc, textul lui Toma e explicit in aceasta privinta, condamnand scrierile din ultimii ani ai scriitorului: "Scrie tablete reactionare in stil de sarada si, din cind in cind, si poezii, criptate si ele, dar totusi mai limpezi decit tabletele". Chiar erau "reactionare" tabletele si poeziile lui Arghezi? Arghezi a publicat tabletele incriminate in rubrica sustinuta o data pe saptamana in ziarul "Adevarul", din toamna anului 1946 pana in primavara anului urmator, pe prima pagina. Se adresa, asadar, unui public suparator de numeros. In aceste articole se exprima explicit in contra noii puteri populare si a interventiei autoritare in probleme de arta. Cat priveste poeziile la care se refera Sorin Toma, acestea au aparut in volumul "Una suta una poeme", la Editura de Stat, in 1947. Sunt aici poeme de dragoste, cativa psalmi, mai multe inscriptii (o specie, ca si psalmul, indragita de Arghezi), precum si cateva poeme cu tematica sociala (civica). Tonul satiric, ba chiar sarcastic, al unora, viziunea apocaliptica asupra noii lumi au suparat foarte tare autoritatile si inclin sa cred ca "Poezia putrefactiei..." a fost comandata ca o replica imediata la acest din urma afront. Desigur, volumul de poezii a fost retras din librarii si scos din circulatia publica. Foarte multe decenii n-a putut fi citit in biblioteci, iar in editiile din timpul vietii sale (inclusiv in cea declarata definitiva din 1959), Arghezi n-a mai indraznit sa reia titlul volumului cu pricina, desi

-4-

unele poeme, regrupate altfel, antedatate, au fost totusi reeditate. Ce consecinte a avut articolul lui Sorin Toma pentru viata poetului? Pentru cativa ani, Arghezi iese din viata publica si incepe o perioada pe care o numeste intr-o scrisoare ingrijorata din 1948 "a vacantei mele literare indefinite". Cum a fost unul dintre putinii scriitori romani liber profesionisti, consecintele imediate au aparut in planul vietii cotidiane. Au fost cativa ani, pana prin 1954-1955, in care familia a trait foarte stramtorat; se spune ca Arghezi vindea cirese in fata casei sale de la Martisor si ca unii apropiati il ajutau cu bani si cu bucate. De pe la inceputul anilor '50 incepe sa primeasca din partea editurilor comenzi pentru traduceri sau pentru stilizarea acestora. In 1954 i se publica o carte de mici dimensiuni, "Prisaca", cu versuri splendide, de altfel, pentru copii. Din 1955 revine in forta, cu multe carti atat de poezie, cat si de publicistica si cu multe onoruri, in viata publica. Primeste mai multe titluri si medalii nationale, intra in Academie, e sarbatorit in cateva randuri cu foarte mult fast intr-o maniera festivista, proprie epocii, in calitatea sa de poet national. As indazni, asadar, sa afirm ca articolul lui Toma a avut in timp (si ma refer acum doar la anii 50) doua efecte: unul imediat, fara indoiala dramatic, de excludere a poetului (care devine exemplul negativ predilect), si altul cativa ani mai tarziu, de reintoarcere triumfala in cetate. Daca in 1947 Arghezi a inselat asteptarile Puterii care si-l dorea alaturi, dupa 1955, el s-a straduit sa maguleasca aceste asteptari si a fost rasplatit in consecinta. Atat in plan material, cat si in cel simbolic. Pana lui Arghezi a incetat de-a mai fi "ascutita" dupa episodul Sorin Toma? Consecinte au existat si in plan literar. Si nu ma gandesc numai la tematica poeziei argheziene din anii '50 intr-un fel e adevarat, tezist aceasta duce mai departe un filon social existent deja in opera , ci la faptul ca poetul renunta la pamflet si ajunge sa cultive un alt registru: ambiguitatea, echivocul, paradoxul. Uneori foloseste aceste procedee in discursul public. E vorba, intre altele, de cuvantul de incheiere de la primul Congres al Scriitorilor din Republica Populara Romana din 1956, acolo unde vorbeste despre "bocetul soptit al constiintei" sau despre convingerea si credinta care i-au lipsit mereu intelectualitatii noastre. Peste ani, Radu Cosasu scrie despre efectul extraordinar pe care acest discurs l-a avut ("sa ne deschida ochii") in randul tinerilor scriitori de atunci. Cat de corecta este presupunerea potrivit careia Sorin Toma a dorit indepartarea din literatura a lui Arghezi pentru a-i "netezi calea" tatalui sau, poetul A. Toma? Nu cred ca presupunerea aceasta este corecta. Indiferent ce dorinte va fi avut Sorin Toma (inclin totusi sa cred ca ceva mai rezonabile), un asemenea plan nu-i statea in putere. Un asemenea plan nu putea sa-i apartina decat unui conducator care, inflacarat de modelul supunerii sovietice si de betia propriei forte, a crezut ca poate transforma literatura in propaganda. Intr-o masura semnificativa, lucrul acesta s-a intimplat. Insa cred ca trebuie sa adaug mereu literatura a incercat sa se sustraga disciplinei si documentelor de partid, acelui caracter ideologic de clasa pe care incerca sa-l impuna si celebrul text al lui Sorin Toma. Mai soptit sau mai apasat, "bocetul constiintei" (sau, alteori, rasul ei nesupus) e mereu prezent in literatura romana postbelica si cred ca lucrul acesta are o importanta mai mare decat ne place astazi sa credem. Cat de mare este responsabilitatea lui Sorin Toma in aparitia articolului? Sorin Toma este responsabil pentru producerea si aparitia acestui text, o responsabilitate, de altfel, asumata (insotita si de cainta) in marturii publicate, mai intai in presa culturala, in 1997, apoi in cartea autobiografica "Privind inapoi. Amintirile unui fost ziarist comunist", aparuta in 2004 la Editura Compania. Nu stiu sa spun cat de mare este aceasta responsabilitate, nu am un etalon si nu am termeni de comparatie stabili. Stiu, in schimb, ca e vorba de un autor executant care, in acord, de altfel, cu convingerile sale politice de la acea data si in conformitate cu disciplina de partid a dus la indeplinire o sarcina. Cum initiativa venea de la "insusi tovarasul

-5-

Dej", sarcina era foarte importanta si, probabil, onoranta. De altminteri, nici Sorin Toma nu era un oarecine, era redactor-sef la Scinteia si membru in CC al PMR. Potrivit aceleiasi marturii tarzii, la compunerea textului au contribuit mai multi sfatuitori, dupa cum a existat un model, provenit din Uniunea Sovietica, anume A.A. Jdanov cu celebrul "Raport asupra revistelor Zvezda si Leningrad". Sunt preluate de acolo temele, tonul, atitudinea (umilitoare), cat si strategia de a alege pentru corectia publica un mare scriitor. Jdanov se oprise la Mihai Zoscenko si, mai ales, la marea poeta Anna Ahmatova. Sigur, lui Tudor Arghezi ii sunt sanctionate articolele si poeziile despre care am vorbit. Dar e mai mult de atat. Pe langa prestigiul artistic, scriitorul era renumit pentru orgoliu si nesupunere; mai mult decat oricine, el reprezenta acea libertate a artistului pe care Puterea dorea sa o reteze. "Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei" a fost in acest sens o lovitura de avertisment si de intimidare data integii lumi culturale. In plus, e o lovitura fara drept de apel, dat fiind faptul ca nici Arghezi, nici nimeni altcineva n-a putut sa raspunda.

Poezii pentru copii, nascute in vremuri grele CRISTINA DIAC Sorin Toma, fiul "poetului militant" A. Toma. Pana in ziua de azi se tot cauta vinovatii marginalizarii lui Arghezi. Unii il acuza pe Sorin Toma si reduc totul la nivelul rivalitatilor literare. Acesta da vina pe "partid" si pe "sistem". Apropiatii lui Gheorghiu-Dej ii invinuiesc pe "cei ce desconsiderau marile valori ale culturii nationale romane", a se citi cominternistii-evrei. Cel mai adesea, raspunzator pentru marginalizarea temporara a poetului Tudor Arghezi este facut Sorin Toma, semnatarul articolului "Poezia putrefactiei sau putrefactia poeziei". "CV" BUN. Sorin Toma nu aparuse de nicaieri in redactia Scanteii si nu era tocmai un anonim. Fusese membru de partid din ilegalitate, cu o viata agitata, ca a tuturor ilegalistilor. Lucrase si inainte de 23 august 1944 in domeniul agitatiei si propagandei (Agitprop), de care apartinea si presa de partid. In deceniul patru activase ca secretar al Agitpropului de pe langa organizatia PCdR Bucuresti si ca redactor la ziarele comuniste Scanteia si Fapta. Dupa cedarile teritoriale din vara lui 1940 a plecat in URSS, unde si-a reluat activitatea publicistica la ziarul Pamant sovietic din Balti si la Moldova socialista. A colaborat cu Editura de Limbi Straine din Chisinau, pentru care a tradus in limba romana operele lui Lenin. Dupa declansarea razboiului antisovietic de catre Germania nazista si aliatii ei, Sorin Toma a fost mobilizat in Armata Rosie. In fata inaintarii armatei germane, sovieticii s-au retras. El a ramas in teritoriul ocupat de inamic, lucrand ca muncitor agricol. Mai tarziu, acesta va fi un episod care-i va atrage mari neplaceri in cariera politica din Romania. Dupa schimbarea cursului razboiului, a fost mobilizat din nou. Chemat la Moscova, a lucrat la Directia Superioara Politica a Armatei Rosii, de unde a fost trimis la Directia a II-a Voluntari Romani "Horia, Closca si Crisan". A revenit in tara impreuna cu aceasta "sora mai mica" a mult mai cunoscutei Divizii "Tudor Vladimirescu". Cu trecutul de ilegalist, experienta sovietica si in sectorul "agitatoric", Sorin Toma a fost numit la Inspectoratul pentru Educatie, Cultura si Propaganda Bucuresti. Dupa un stagiu la ziarul Glasul armatei, ajunge in 1946 la Scanteia prima data ca redactor-sef adjunct, iar din 1947 redactorsef. S-a mentinut in functie pana in 1960. A fost membru in Comitetul Central al PMR si deputat in Marea Adunare Nationala aproape un deceniu. "SISTEMUL E DE VINA". Peste ani, ajuns la varsta senectutii, Sorin Toma a negat in memoriile sale ca ar fi avut un interes personal in "punerea la punct" a poetului Tudor Arghezi. Referitor la acest subiect, scria: "Cu privire la articolul meu despre poezia lui Tudor Arghezi, publicat in Scanteia la inceputul anului 1948, s-au spus si s-au scris multe. In lumea literara a fost acreditata

-6-

o legenda calomnioasa, lansata de cercuri interesate, pe canale obscure. Ea pretindea ca articolul ar fi fost o initiativa strict personala actiunea personala a unui franctiror (n.n. soldat care, fara sa faca parte dintr-o armata regulata, primea insarcinari in timpul unui razboi) care a folosit cu de la sine putere paginile organului oficios al partidului, pentru a da publicitate unor teze personale, in interes personal: Sorin Toma a scris, chipurile, acest articol pentru a-l da jos de pe piedestal pe Tudor Arghezi si a-l pune in locul acestuia pe tatal sau, poetul A. Toma. (...) Toate acestea au putut sa circule liber dupa 1968-1969, intretinute oficios, pentru ca procesul Arghezi sa fie redus ad personam, scotandu-se din cauza partidul si sistemul. Vina ar fi fost exclusiv a unui functionar abuziv, ba chiar o rafuiala intre scriitori. Realitatea este ca articolul a fost scris de mine, dar din initiativa, din insarcinarea si sub controlul conducerii de partid, care l-a aprobat atat inainte, cat si dupa publicare". SCANTEIA NU MISCA IN FRONT. Din documentele de arhiva reiese ca liderii partidului membri ai Secretariatului si ai Biroului Politic coordonau si controlau ce si cum aparea in Scanteia. In sedinta Biroului Politic din 26 ianuarie 1951 sedinta la care Sorin Toma a prezentat raportul de activitate al ziarului, Ana Pauker a exprimat nemultumiri legate nu doar de continutul articolelor, ci si de cum era paginata gazeta. Incriminate erau titlurile din Scanteia prea mari, in opinia "tovarasei Ana", care faceau ca ziarul partidului sa semene cu o publicatie occidentala. "Insesi titlurile, spunea Ana Pauker, locul mare pe care-l ocupa, distanta dintre titluri si articolas de multe ori sau titlul mai mare decat telegrama, subtitlurile care au mai disparut, daca privim toate acestea, atunci vedem ca un procent destul de important din continutul ziarului il ocupa aceste titluri, care au un caracter de subapreciere a cititorului nostru, parca trebuie sa-l atragi cu o reclama luminoasa." "Bunul tovaras" Gheorghiu-Dej. Si Paul Sfetcu, seful de cabinet al lui Gheorghiu-Dej o lunga perioada, era de parere ca Sorin Toma, cat o fi fost el de redactor-sef, n-ar fi putut publica in ziarul partidului orice ii trecea prin minte. "Faptul ca autorul articolului era fiul unui poet a lasat multora impresia ca acesta scrisese articolul din interes personal, de familie pentru a netezi tatalui sau drumul spre consacrare. Zelul sau ar putea confirma numai o parte de adevar, deoarece asa ceva nu era permis la comunisti atunci cand se folosea spatiul central al ziarului partidului." Daca unii il invinuiesc pe Sorin Toma, iar acesta invinuieste "partidul" si "sistemul", si Paul Sfetcu avanseaza niste prezumtivi vinovati: "Articolul fusese, fara doar si poate, inspirat si comandat de cei ce desconsiderau marile valori ale culturii nationale romane si care voiau sa-i intimideze si sa-i puna la respect pe toti cei ce intentionau sa nu se supuna noilor canoane, dogmatismului. (...) Cei ce nu aveau nimic comun cu cultura romaneasca si cu interesele noastre nationale au reusit sa-l inlature pe Tudor Arghezi temporar din viata noastra spirituala si sa-l aduca la sapa de lemn din punct de vedere financiar." ALEXANDRU TOMA VIATA SI OPERA Printre legendele din epoca tesute in jurul "cazului Arghezi" se numara si aceea ca Sorin Toma a vrut sa-l defaimeze pe Arghezi pentru a-i netezi calea spre gloria literara tatalui sau, poetul minor Alexandru Toma. Desi astazi putini isi mai amintesc ceva despre el, A. Toma a fost un adevarat "star" la inceputul anilor 50. Trei decenii fusese profesor la licee din Bucuresti si Ploiesti. In iuresul "transformarilor" de tot felul prin care trecea tara la finele deceniului cinci al secolului trecut, A. Toma s-a trezit in 1950 membru al Academiei, director la Editura de Stat pentru Literatura si Arta cea mai mare editura a tarii pana in anul mortii sale (1954) si posesor al unei celebritati la care probabil nu visase niciodata. Alexandru Toma este autorul poemului "Silvester Andrei salveaza abatajul". Alaturi de "Lazar de la Rusca" a lui Dan Desliu, este una din cele mai reprezentative poezii "de tip nou", asa cum era dorita a fi poezia in "noul regim". In afara de povestea versificata a minerului Silvester Andrei, A. Toma s-a mai remarcat printr-o adaptare dupa calapodul vremurilor a unor poezii scrise la timpul lor de Mihai Eminescu, precum "Glossa" ori "Dintre sute de catarge". A mai scris versuri pentru copii, reunite in volumele "Suna ghiocel, suna clopotel" si "Piuici si fratii lui mai mici". Chipul

-7-

poetului a fost imortalizat pe panza de pictorul Jean Steriadi, in tabloul numit simplu "Academicianul A. Toma".

Reabilitarea lui Tudor Arghezi CRISTINA DIAC Nemuritorul "Zdreanta", nascut in vremuri grele. In perioada "vacantei literare", Tudor Arghezi a trait din traducerea in limba romana a unor clasici ai literaturii universale. Cum versurile pentru oameni mari nu i se publicau, poetul a gasit bresa literaturii pentru copii. Atunci s-au nascut "Zdreanta", "Talharul pedepsit", "Iscoada" si alte poeme care au incantat generatii de copii. In amintirile sale legate de cazul Arghezi, Paul Sfetcu, seful de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, povesteste cum a inceput "REABILITAREA POETULUI". "Am fost de fata cand Gheorghiu-Dej i-a cerut lui Iosif Chisinevschi (membru al Secretariatului CC al PMR, responsabil cu Agitatia si Propaganda, deci implicit si cu chestiunile literare, n.n.) sa grabeasca elucidarea cazului Tudor Arghezi, scria Paul Sfetcu, sa spuna clar si precis ce masuri trebuie intreprinse pentru ca poetul sa fie adus la masa de lucru, ca este imperios necesar ca maestrul sa fie repus in toate drepturile si sa fie solicitat sa-si publice opera. In acest scop sa faca tot ce depinde de guvern pentru a-l determina pe Tudor Arghezi sa iasa din izolarea ce-i fusese impusa. A dispus ca Iosif Chisinevschi sa-l invite pe poet la Consiliul de Ministri si sa discute in acest sens cu el." Din cauza unor neintelegeri, masina care trebuia sa-l transporte pe Arghezi la Consiliul de Ministri l-a adus cu o intarziere de zece minute, intarziere pentru care "marele Iosca" si-a cerut scuze, dupa cate isi aminteste Sfetcu. Primind scuzele, poetul a potrivit cuvintele, spunand: "Ce mai conteaza zece minute, cand eu am asteptat zece ani?" (momentul relatat se petrecea in 1954, la zece ani de la evenimentele din 1944). LAUREAT AL PREMIULUI NATIONAL. Pana la aparitia articolului semnat de Sorin Toma, Tudor Arghezi fusese o prezenta vie in literatura si publicistica romaneasca. Anul 1946 a fost unul benefic sub aspect literar. I-au aparut doua volume de publicistica "Manual de morala practica" si "Bilete de papagal" si volumul "Versuri alese". Publica saptamanal "tablete" in ziarul Adevarul, care, prin continutul lor critic la adresa "oranduirii", i-au adus ulterior multe necazuri. Recunoasterea din partea contemporanilor s-a concretizat in Premiul National pentru Literatura, cu care poetul a fost distins. Un an mai tarziu publica volumul "Una suta una poeme". Dupa atacul din Scanteia, acesta din urma a fost retras de pe piata. In 1948, admiratorii lui Arghezi mai puteau gasi in librarii o a treia editie a volumului de proze "Cartea cu jucarii", aparuta la editura particulara "Europolis". UNDA VERDE DE LA MOSCOVA. La sfarsitul anului 1950, o delegatie a Asociatiei pentru Strangerea Legaturilor cu Uniunea Sovietica (ARLUS) a efectuat o vizita de aproape trei saptamani in tara cu care-si propunea sa stranga legaturile, deja foarte "stranse" la acea ora. Din delegatie a facut parte si Romeo Asteleanu, directorul Editurii "Cartea Rusa". "Atat reprezentantii partii romane, cat si cei ai partii sovietice, si-a amintit Pavel Tugui, care lucra in acea perioada la Sectia de Propaganda si Agitatie a CC-ului, au subliniat necesitatea stringenta de a angaja in traducerile din limba rusa si din romana scriitori cu experienta artistica bogata, incat operele literare traduse sa se apropie de valoarea expresiva a originalului. Colocviul a fost instructiv, sau stabilit si niste obiective concrete ale traducerilor in romana si din romana in limba rusa, consemnate intr-un document, semnat din partea noastra de dr. Iosif Bogdan (vicepresedinte al ARLUS, n.n.) si Romeo Asteleanu." SALVAT DE TRADUCERI. Printre scriitorii solicitati sa stilizeze traducerile "brute" s-a numarat si Tudor Arghezi. Din relatarile aceluiasi Pavel Tugui, care prin "fisa postului" era obligat sa

-8-

cunoasca ce se intampla cu mediile scriitoricesti, in cursul anului 1951 mai multe persoane din conducerea ARLUS si a Editurii "Cartea Rusa" au discutat cu Tudor Arghezi si i-au propus colaborarea cu editura. Rezultatul discutiilor s-a vazut la 29 decembrie 1951, data la care a aparut prima carte de dupa 1948 cu numele lui Tudor Arghezi ca traducator: Moloh, de A.I. Kuprin. In anii ce au urmat, Arghezi a continuat sa lucreze pentru traducerea in limba romana a operelor unor clasici, precum Anatole France, Fabulele lui Kralov (1952), romanul "Suflete moarte" al lui Gogol, Fabule de La Fontaine. Treptat, poetului i s-a permis sa-si publice si versurile. Astfel, in septembrie 1953, dupa sase ani de interdictie, in revista Cravata rosie apar poemele "Plaja" si "Scoala", semnate Tudor Arghezi. Doua luni mai tarziu, poetului i se publica alte trei poezii in revista Viata romaneasca. Anul urmator i se tipareste volumul "Prisaca", continand de asemenea versuri pentru copii. Incet-incet, semnatura lui Arghezi reapare si sub articole de presa, in reviste precum Cultura poporului, Veac nou, Contemporanul. In 1955, Tudor Arghezi a fost ales membru al Academiei. In acelasi an publica "1907-Peisaje" si editia a doua din "Prisaca". "Vacanta literara", dupa cum se exprimase poetul, se sfarsise. TRADUCATORUL ARGHEZI Mitura Arghezi, fiica poetului, si-a amintit de perioada in care acesta a lucrat la "stilizarea" traducerilor. "Tata primea o prima forma, bruta, o traducere pur si simplu. El se apuca si modifica - acolo unde se tradusese pantofi, el inlocuia cu un sinonim, conduri de exemplu, ca sa sune mai bine in limba romana. Varianta lui o trimitea la editura, care uneori revenea la forma initiala si scria din nou pantofi, dupa care i-o retrimitea tatei. Imi aduc aminte ca la Suflete moarte de Gogol a primit manuscrisul inapoi de patru ori. La un moment dat, i-a spus unei doamne de la editura: Daca mi-l mai trimiteti o data, ma arunc pe geam! Suflete moarte mi-a mancat sufletul.." "Am dat admitere la Facultatea de Litere, era, cred, prin 1949, isi aminteste astazi doamna Mitura, fiica poetului. "Nicolae Moraru (ilegalist, printre altele, secretar general al Ministerului Artelor) m-a pus sa vorbesc la examenul de admitere despre Poezia putrefactiei..." Editorial: Enigma partidului unic LAVINIA BETEA Motto: "Foarte ascutit a fost prezentata ascutirea luptei de clasa..." Vasile Luca. Dezintegrarea imperiului comunist a scos la iveala structurile din care fusese acesta articulat. Asa cum vor fi ramas dupa retragerea apelor de la potop formele limpezi ale reliefului de origine si ale alcatuirilor insemnate ale lumii vechi, abia acum "se vede" scheletul institutiilor, organizatiilor si practicilor din alcatuirea "corpului" sau. Pe masura ce dispar aluviunile unde-au sedimentat ideologia, propaganda si interdictiile care impiedicau altadata cunoasterea anatomiei lui, ni se lumineaza trecutul. Constructia pilonilor totalitarismului comunist s-a facut in fiecare tara a "lagarului", prin imitarea realitatilor din Uniunea Sovietica. Pana la partidul-stat, sub puterea caruia sunt cuprinsi toti cetatenii unei tari, au fost parcurse anevoioase etape. La inceput, dupa teoriile leniniste, rolul declarat al partidului comunist fusese de "forta conducatoare si indrumatoare a proletariatului" in pregatirea si victoria revolutiei. Dupa aceea, i s-au atribuit misiunile propagandistice de "detasament inaintat al clasei muncitoare", "nucleu politic" sau "centru vital" al societatii. Nefiind supus nici unui control din exteriorul sau, pana la caderea regimului partidul comunist a fost un organism autonom, independent, subordonat doar lui insusi si cu o nelimitata putere. Toate aceste teorii vor fi aplicate in fiecare tara comunizata. Partid unic a existat insa doar in Uniunea Sovietica si... in Romania! De fatada, in celelalte tari au fost mentinute partide si organizatii care ajutasera in instalarea comunistilor la putere. Numarul lor difera de la un loc la

-9-

altul unul in Bulgaria, doua in Polonia si in Coreea, patru in Cehoslovacia si in Germania Democrata, pe cand in China erau opt. De ce, in primavara lui 1948, in Romania s-a optat pentru desfiintarea oricarui "obiect de decor" al "democratiei socialiste"? Cui a apartinut decizia aceasta? Prin ce argumente a fost sustinuta de la (sau catre) Moscova? Cu informatiile actuale, raspunsurile la aceste intrebari sunt inca enigme ale istoriei comunismului romanesc. Folositoare ne sunt stenogramele intalnirilor premergatoare congresului de unificare dintre PCR si PSD in cunoasterea "starii de spirit" a liderilor, decriptarea ratiunilor care au condus la inlaturarea lui Lucretiu Patrascanu ori a interpretarilor recomandate pentru tratarea propagandistica a temelor de actualitate. Interesanta sub acest raport este, bunaoara, sedinta din 22 ianuarie 1948 a cadrelor superioare din partidele care urmau sa fuzioneze. In "expunerea politica" citita participantilor, Gheorghe Vasilichi apreciaza prezentul ca fiind o grava perioada cand "lupta intre frontul pacii si cel al razboiului se ascute pe zi ce trece". Un moment periculos cand actiunilor anglo-americane de transformare a anumitor zone din Europa "in colonii" li se opune "lagarul popoarelor iubitoare de pace si libertate". In frunte lor e Uniunea Sovietica, ("in mod complet dezinteresat"), aparatoare a libertatii celorlalti. Incepuse ceea ce mai tarziu istoricii vor numi "razboiul rece". Iar glosarea pe-o asemenea tema nu este catusi de putin intamplatoare ori aleasa din pura dorinta de succes a vorbitorului (de altfel, anterior prezentarii, textele erau aprobate in Biroul Politic). Prin asemenea contextualizari si tehnici de manipulare se deschide si calea terorii. Oamenilor li se induce ideea ca tara e in pericol, ca o "cetate asediata" inauntrul careia e obligatorie coeziunea si rezistenta lor. Ca-n orice vreme de razboi si primejdii, panicarzii, sovaielnicii, tradatorii ori dusmanii sunt, fara mila, identificati si starpiti. Ceea ce foarte curand se va petrece in Romania epurarile si verificarile de partid coincid cu pregatirile pentru aparitia Securitatii. Remarcabila este si satisfactia de-a fi "instaurat republica", declarata cu acel prilej ca primul dintre ("imensele"!) succese. Cum trebuie de-acum incolo abordata ("just") chestiunea regalitatii ocupa pagini intregi din lectura lui Vasilichi. Ideile expuse atunci vor alimenta condeierii deceniilor viitoare in descrierea saraciei si suferintelor indurate de Eminescu, Caragiale ori Luchian si a "macelurilor" din 1907, 1929 ori 1933 datorate "deplinului acord" dintre regalitate si "clasele exploatatoare". Din documente nu aflam, asadar, cum se-ajunsese la exceptionala stare de tara cu un singur partid. Daca nu avem explicatii din stenograme care au fost si raman niste documente oficiale a caror producere comporta reticente si uneori distorsiuni deseori de folos ne sunt participantii ori martorii la decizie. In interviul ce mi l-a dat in 1991, Gheorghe Apostol regreta (ca prima eroare politica a PCR!) faptul ca-si desfiintasera "fostii aliati". "Chiar Dej spunea: Ce prostie am facut! Macar Frontul Plugarilor sa-l fi lasat!", relata fostul lider al sindicatelor si component al Biroului Politic.

Lichidarea social-democratiei FLORIN MIHAI Lichidarea partidelor social-democrate. Pus la cale cu ocazia conferintei Cominformului din luna septembrie a anului 1947, planul de desfiintare a partidelor socialiste a fost respectat intocmai de liderii comunisti locali in decursul anului urmator. Unificarea intr-un partid unic al stangii s-a facut peste tot sub semnul santajului, oportunismului si al fortei. Spre sfarsitul anului 1947, in luna septembrie, sovieticii au decis crearea Cominformului, organizatie internationala a partidelor comuniste. Prima conferinta a avut loc in Polonia, iar printre deciziile luate una privea relatia comunistilor cu partidele social-democrate. Cu prilejul

- 10 -

reuniunii, Andrei Jdanov "parintele" sovietic al organizatiei a sugerat partidelor fratesti schimbarea tacticii fata de aliatii socialisti. Tactica Frontului National care aduna laolalta partidele politice de stanga trebuia abandonata. Comunistii trebuia sa-si "concentreze tirul" impotriva socialistilor de dreapta "care creeaza disensiuni in randul clasei muncitoare si ii otravesc spiritul". Insusindu-si noua directiva, liderii comunisti au trecut la treaba. "OMUL CU MANA DE FIER". Pe scena politica din Ungaria de dupa razboi, social-democratii reprezentau o adevarata forta. In alegerile organizate in luna august a anului 1947, Partidul Social Democrat (PSD) obtinuse 15 procente, clasandu-se astfel pe locul secund in optiunile electoratului maghiar. Comunistii, care conduceau Blocul Stangii, detineau prima pozitie cu 22% din voturi, dar au inteles amenintarea popularitatii socialistilor. Omul care a reusit sa desfiinteze social-democratia in Ungaria a fost cominternistul Laszlo Rajk, devenit Ministru al Afacerilor Interne. Prin diverse manevre politice, (in care-au fost folositi social-democratii favorabili unificarii stangii maghiare), s-a reusit revocarea din Parlamentul Ungariei a 32 de deputati socialisti. Totodata in fruntea PSD a fost instalata o conducere noua, pro-comunista. Unificarea devenea doar o chestiune de timp. La 13 iunie 1948 s-a infiintat Partidul Muncitorilor Unguri, partid leninist, dupa model sovietic. Lui Rajk i-au fost recunoscute eforturile pentru infiintarea noului partid si a fost rasplatit cu functia de secretar general-adjunct. SOCIALISTI DIVIZATI. In Cehoslovacia postbelica, Partidul Comunist (PCC) se bucura de o mare popularitate, atragand de partea sa numerosi intelectuali social-democrati. Fusese, de altfel, in anii interbelici, singurul partid comunist din aceasta parte a Europei acceptat ca legal. Impartirea socialistilor in mai multe partide politice a folosit liderilor comunisti praghezi. Doua formatiuni ce se declarau promotoare ale social-democratiei se luptau pentru simpatia alegatorilor cehi si slovaci Partidul Socialist-National si Partidul Social-Democrat. "Norocul" comunistilor cehoslovaci s-a numit Vaclav Nosek, ministru de Interne, membru de frunte al PCC. Printr-o campanie neobosita utilizand adesea "metode gangsteriste" dupa cum se exprima socialistul Prokop Drtina Vaclav Nosek a determinat liderii social-democrati sa fie de acord cu unificarea (17 aprilie 1948). In Cehoslovacia comunistii nu au folosit in titlul noului lor partid cuvantul "muncitoresc". Au ramas insa la vechea titulatura adoptata Partidul Comunist Cehoslovac, salutul lor "tovarasesc" fiind insa "Cinste muncii!" PRINTRE ULTIMII. "Gazduiti" la Moscova din 1942, comunistii polonezi au infiintat in exil Partidul Muncitoresc Polonez (PMP). Dupa "eliberarea" Poloniei de catre Armata Rosie, li s-a permis comunistilor revenirea in patrie unde, alaturi de ramasite ale Partidului taranesc Polonez, au format Blocul Democrat. Prin intermediul acestuia au atras social-democratii polonezi spre unificarea intr-un partid muncitoresc, foarte util dovedindu-se social-democratul Josef Cyrankiewicz. Pregatirile au intrat in linie dreapta spre sfarsitul anului 1948. Mai putin grabiti decat romanii ori ungurii, "tovarasii" de la Varsovia au decis ca data a unificarii 21 decembrie 1948. In paralel, la Tribunalul Militar se desfasura procesul a sase opozanti ai lichidarii socialdemocratiei poloneze. In acest regim de teroare, Congresele generale ale PMP si PSD s-au pronuntat in favoarea unificarii. In mediul sobru al Universitatii Tehnice din capitala poloneza, 1.800 de delegati au participat la sedinta ce consfintea aparitia Partidului Muncitoresc Unit Polonez condus de Wladislaw Gomulka. PROLETARIAT Potrivit ideologiei staliniste, muncitorii din tarile comuniste "trebuiau condusi de un singur partid". Noile partide exprimau de la infiintare atasamentul la "idealurile proletariatului". Cu exceptia Cehoslovaciei, in toate tarile sovietizate, partidele se numeau "muncitoresti" (Romania, Bulgaria, Polonia) sau "ale muncitorilor" (Ungaria). In Romania, Gheorghe Gheorghiu-Dej reprezenta, dupa cum declara Leonte Rautu, "simbolul viu al luptei proletariatului roman".

Scindati in doua tabere

- 11 -

FLORIN MIHAI "Socialism nu vom face cu doua partide deosebite". Incepand cu 1945, Radaceanu si Voitec secretari generali ai PSD au orientat partidul spre colaborarea politica cu PCR. Dezamagit de noua directie, Titel Petrescu a decis sa paraseasca partidul. Comunistii au "pus umarul" la scindarea social-democratilor, folosindu-se de unii dintre membrii PSD. Din 1945, cresterea influentei comunistilor pe scena politica a determinat tulburarea vietii interne din Partidul Social Democrat (PSD). In interiorul formatiunii s-au conturat doua curente de opinie: unul, reprezentat de presedintele social-democratilor Constantin Titel Petrescu , nu agrea intentiile PCR de a cuceri pe deplin puterea. Al doilea curent, reprezentat de secretarii generali ai PSD Lothar Radaceanu si Stefan Voitec , sustinea ca oportuna colaborarea cu celelalte partide de stanga, inclusiv cu comunistii. SE COACE SCHISMA! Primele semne ale delimitarii celor doua pozitii au aparut in timpul grevei regale (21 august 1945 ianuarie 1946): Titel Petrescu a cerut demisia guvernului condus de Groza, pe cand Radaceanu si Voitec insistau, dimpotriva, pentru continuarea activitatii Guvernului. Ultimii erau motivati de propriul lor rol din Cabinet: Radaceanu ministrul Muncii, Voitec ministrul Educatiei Nationale. Sesizand ruptura din cadrul PSD, comunistii au incercat sa profite de situatie. Prin declaratii oficiale, liderii comunisti au sugerat ca venise timpul crearii unui alt partid, prin unificarea social-democratilor cu comunistii. Chiar la Conferinta nationala a PCR (octombrie 1945) s-au auzit noi apeluri pentru realizarea Partidului Unic Muncitoresc. Social-democratii s-au ferit sa dea un raspuns clar si direct. In problema tacticii electorale ce urma a fi pusa in aplicare pentru alegerile din 1946, Titel Petrescu si oamenii sai de incredere au pledat pentru participarea PSD pe liste separate, cu un program politic propriu. De cealalta parte, "procomunistii" Radaceanu si Voitec, sprijiniti de alti membri ai Comitetului Central al PSD, precum Theodor Iordachescu, Aron Braester, Barbu Solomon sau Zaharia Tanase, au cerut participarea pe liste comune cu Frontul National Democrat dominat de comunisti. O SCRISOARE... INVENTATA. Cum o decizie atat de importanta pentru un partid ca tactica electorala nu putea fi luata decat de un organ superior de conducere, la 10 martie 1946 a fost convocat Congresul general al PSD. In pregatirea intrunirii, un rol important l-au avut Lothar Radaceanu si Stefan Voitec. Cele mai eficiente s-au dovedit manevrele lor de culise care au avut ca rezultat formarea unei "majoritati" de delegati pro-comunisti. Radaceanu si-a desavarsit "manaria" printr-un fals. In plin congres, apropiatul sau, in persoana ministrului Minelor si Petrolului Tudor Ionescu , a prezentat, "plin de indignare", o "anonima". Epistola "dovedea" ca liderul taranist Iuliu Maniu a avut in intentie sa cumpere participarea PSD pe liste separate. Anonima il acuza astfel direct pe Titel Petrescu. Uimit de "acuzatiile" aduse, presedintele social-democratilor nu a schitat nici un gest de protest. O noua infrangere a suferit tabara "titelistilor" in momentul supunerii la vot a colaborarii electorale cu FND-ul. Cum delegatii fusesera deja "alesi" pe spranceana, votul nu a produs nici o emotie: 232 au votat pentru alianta electorala cu comunistii, 29 contra, iar 60 de socialisti s-au abtinut. Au fost si membri PSD care, nedorind sa fie partasi la sciziunea partidului, nici nu au participat la congres. Chiar a doua zi dupa incheierea lucrarilor Congresului, ofuscat de deciziile colegilor sai, Titel Petrescu a decis sa infiinteze Partidul Social Democrat Independent. Desi urmat de cativa fideli, fostul lider PSD-ist a fost impiedicat de comunisti sa-si desfasoare activitatea noii formatiuni politice. La randul sau, Lothar Radaceanu a decis preluarea fraielor PSD, pana intr-acolo incat a "mutat" partidul chiar la el acasa, in Vatra Luminoasa. "PUTEM MANEVRA CU EI". Timp de un an, gruparea social-democratilor din jurul lui Radaceanu si Voitec practic PSD a functionat in sensul apropierii din ce in ce mai intense de comunisti. La randul lor, comunistii au profitat de situatia favorabila lor, nerenuntand la ideea unificarii celor doua formatiuni politice. Discutiile referitoare la unificare si crearea unui nou

- 12 -

partid s-au derulat in cadrul restrans al Biroului Politic al PCR. In sedinta din 9 septembrie 1947, parerile liderilor comunisti au fost impartite: unii nu doreau atragerea lui Radaceanu si a lui Voitec. Teohari Georgescu, de pilda, se declara sceptic in legatura cu moralitatea socialdemocratilor: "Tare greu o sa ne vie sa dam peste un element cinstit si devotat in conducerea PSD." O parere asemanatoare exprima Gheorghe Vasilichi, care nu gasea normal ca "toata sleahta s-o bagam la noi". Lucretiu Patrascanu adoptase o pozitie oarecum de centru unificarea trebuia realizata in conditii prielnice printr-o "munca permanenta de destramare de jos, prin luarea de elemente cinstite". Patrascanu si-a permis chiar sa-l numeasca pe Lothar Radaceanu "ceasornicar", iar pe Stefan Voitec "o barba". Vasile Luca si Gheorghe Gheorghiu-Dej s-au dovedit cei mai transanti si practici. Primul a recunoscut cu franchete ca nu se putea conta pe fractionistii din PSD, "dar de manevrat putem manevra cu ei, pentru a crea o framantare in sanul PSD, unde sa se deschida serios aceasta lupta intre dreapta si stanga". Era sigur ca evenimentele se desfasurau in favoarea comunistilor: "Ei merg cu noi, chiar in comitetele astea unice, vor fi ei pe urma exclusi, dar nu de la inceput." Ultimul a cuvantat Gheorghe Gheorghiu-Dej, insistand pentru declansarea campaniei de lamurire ideologica, mai intai a membrilor comunisti, apoi a social-democratilor. Totodata, recunostea importanta desfiintarii pe cale legala a PSD prin unificarea cu PCR: "Noi sa ne facem trebusoara si sa fim oleaca si vicleni, sa lasam la o parte moralitatea si romantismul si sa ne dam seama ce importanta are pentru Romania lichidarea firmei social-democrate". Dej era convins de oportunismul procomunistilor din PSD, avand exemplul "viu" al ministrilor Radaceanu si Voitec: "Influenta, autoritatea, perspectivele acestui partid ii fac sa caute locusoare cat mai sigure". Notorietatea si cuvantarea lui Dej i-au convins pe tovarasii din Biroul Politic. La finalul sedintei, toti au cazut de acord ca tactica "vicleniei" lui Gheorghiu-Dej era cea mai indicata. INTERVENTIE Congresul PSD din 10 martie 1946 l-a "lamurit" pe Titel Petrescu de directia procomunista a partidului sau. In consecinta, a decis infiintarea Partidului Social Democrat Independent (PSDI), al carui sediu a functionat initial in casa lui Titel Petrescu din strada Brezoianu. Promovarea doctrinei se facea exclusiv prin intermediul brosurilor. In alegerile din noiembrie 1946, PSDI a obtinut un "dureros" 1,9% voturi. Cu timpul, soarta PSDI s-a inrautatit, culmea fiind atinsa in 1948. In luna mai, Titel Petrescu a fost arestat si condamnat la munca silnica pe viata. Faptul a starnit rumoare inclusiv in cancelaria Partidului Laburist din Marea Britanie, ai carui conducatori au intervenit pe langa Hrusciov pentru salvarea lui Titel Petrescu. Eliberat dupa sapte ani (1955), nu s-a bucurat de libertate decat doi ani. Moartea i-a fost cauzata de tratamentul din inchisori. Nici alti lideri social-democrati nu au scapat de valul de arestari Iosif Jumanca, Ion Fluieras ori George Grigorovici. Toti au sfarsit in puscariile comuniste. SANTAJABILI Biografiile lui Lothar Radaceanu si a lui Stefan Voitec nu erau dintre cele mai "curate" si "corecte politic" pentru acele vremuri. Cei doi puteau fi acuzati, "la nevoie", de colaborare cu hitlerismul. Radaceanu, de exemplu, parasise PSD in timpul regimului antonescian, preferand politicii comertul, mai profitabil, cu ceasuri si bijuterii nemtesti. Ba mai mult, unul dintre "titelisti" Adrian Dimitriu a povestit in cartea sa de memorii despre admiratia manifestata de Radaceanu fata de forma de socialism propovaduita de Hitler. In cazul lui Stefan Voitec, i se putea imputa colaborarea cu "inamicul": in calitate de reporter de razboi pe frontul estic, el fusese corespondentul ziarelor germane Sentinela si Der Soldat. Totodata, lui Voitec i se putea "aminti" de catalogarea sa ca "trotkist", pe care a primit-o la parasirea PSD-ului si care l-a tinut departe de politica timp de noua ani (1928-1937). Dupa razboi, Titel Petrescu a incercat sa ii apere pe "vinovati". Pentru a-i feri de santaj, conform aceluiasi Adrian Dimitriu, social-democratii au declarat ca Voitec avea acordul partidului pentru a scrie in ziarele germane si astfel a scapa de incorporare.

- 13 -

Congresul PMR, alianta frateasca RIN MIHAI Pemeristi vegheati de Marx si de Stalin. Intre 21 si 23 februarie 1948 a avut loc la Ateneul Roman congresul ce unea cele doua partide de stanga, PSD si PCR, intr-un unic Partid Muncitoresc Roman. Capitala a fost "gatita" special pentru eveniment. Sute de invitati romani si straini au putut admira gigantice portrete cu Stalin, glorificat si de la tribuna congresului. Conform indicatiilor lui Dej, membrii din conducerea PCR au organizat si sustinut o campanie de convingere a membrilor de rand de oportunitatea unificarii cu PSD si crearii unui partid unic. TOTI PENTRU PARTIDUL UNIC. La 11 ianuarie 1948, prin intermediul Scinteii, secretarul general al PCR Gheorghiu-Dej anunta "apropiata infaptuire in tara noastra a Partidului Unic Muncitoresc" si ca "pregatirile sunt in toi". La doua saptamani dupa aparitia articolului, Ana Pauker lauda eforturile Partidului Comunist "spre crearea Partidului Unic Muncitoresc in Romania". Intru sustinerea proiectului de formare a noului partid, oficiosul PCR reproducea pozitia liderilor comunisti din tarile invecinate. In interviul acordat ziarului Scinteia (8 ianuarie 1948), secretarul general al Partidului Comunist Ungar Mathias Rakosi declara: "Acum toti muncitorii constienti inteleg ca Partidul Unic Muncitoresc ar insemna o intarire extraordinara a fortelor democratice. Ei inteleg de asemenea ca evolutia istorica duce la PUM". O data ce "lamurirea ideologica", ca prima faza a proiectului de unificare, se terminase, urma momentul punerii in practica a deciziilor Biroului Politic. Sosise clipa organizarii congresului de unificare! STEAGURI SI PORTRETE. Febra pregatirilor cuprinsese rapid Capitala. Primul obiectiv a carui imagine trebuia "infrumusetata" era Gara de Nord, unde soseau delegatii la congres. Peroanele au fost "artistic pavoazate" cu ghirlande de brad, steaguri rosii si pancarte cu lozinci. Nici vitrinele magazinelor nu au "scapat". Printre palarii si postavuri, costume si pantofi, "tronau" panouri dedicate congresului. Orasul intreg fusese impanzit cu stindarde comuniste, cu chipurile "dascalilor proletariatului" Marx, Engels, Lenin si Stalin si stema PMR. O atentie deosebita a fost acordata hotelului ce urma sa gazduiasca invitatii, Ath...n...e Palace, dar si Ateneului Roman, locul de desfasurare a Congresului. Hotelul, "complet drapat in rosu", era "vegheat" de Marx si de Stalin. In plus, pe frontispiciul hotelului fusesera ridicate doua panouri uriase cu citate din operele lor, special alese spre a ilustra necesitatea crearii unor partide unice ale muncitorilor. Alte doua portrete gigantice ale celor doi "parinti" impodobeau si Piata Ateneului Roman. LA RAPORT. La congres, desfasurat intre 21 si 23 februarie 1948, au sosit invitati din Romania si din strainatate. Din partea Iugoslaviei au participat Vilco Kristulovici, ministrul Marinei, si Jarco Vaselinov, membru CC al Partidului Comunist Iugoslav. Comunistii Ungariei l-au trimis pe Laszlo Rajk, ministru de Interne. Nu au lipsit reprezentantii partidelor comuniste din Italia, Franta si Olanda. In cuvantul de deschidere, Stefan Voitec a adus "omagiul neprecupetit generalissimului Stalin, cel mai iubit fiu al poporului sovietic". A urmat la tribuna Gheorghiu-Dej, care, timp de trei ore, i-a tintuit in scaune pe cei 800 de delegati, prezentandu-le raportul politic general. In discursul rostit dupa terminarea raportului, Dej a acuzat "buruienile de felul lui Titel Petrescu si a acolitilor sai" ca se opun infiintarii partidului unic muncitoresc. Ultimul cuvant i-a apartinut lui Lothar Radaceanu, care a dat citire "Raportului asupra Statutului membrilor Partidului Muncitoresc Roman". Nici el nu a uitat sa-si exprime "recunostinta" pentru URSS, "bastion al democratiei si socialismului. Intr-adevar, il parafraza Radaceanu pe Sadoveanu, lumina marxismului vine de la Rasarit". Se declara totodata convins de trainicia unificarii celor doua partide: "Ceea ce facem astazi e bine facut si facut pentru totdeauna o unificare organica".

- 14 -

In final, dupa votarea infiintarii Partidului Muncitoresc Roman, delegatilor le-a revenit sarcina de a desemna componenta principalelor organe de conducere a PMR. Dupa cum era de asteptat, ponderea comunistilor in forurile conducatoare era mult mai mare decat a social-democratilor. In Comitetul Central, din 41 de locuri, doar zece reveneau lui Radaceanu si a lor sai. La fel in Biroul Politic, unde din 13 membri, doar trei locuri au revenit fostilor social-democrati Voitec, Radaceanu, Theodor Iorda-chescu. Scenariul s-a repetat in Secretariat dintre cei cinci membri, doar Radaceanu ii reprezenta pe social-democrati. "Imparteala" inegala a posturilor la varful PMR a demonstrat ca nu principiul egalitatii a stat la baza unificarii comunistilor cu socialistii. STAHANOVII DIN ROMANIA "Nasterea" Partidului Muncitoresc Roman i-a pus pe jar pe proletarii din intreaga tara. Angajamentele de depasire a planurilor de productiei s-au inmultit peste noapte. Muncitorii de la Standard Cauciuc, Carpati, ARO sau Silco se intreceau in promisiuni adresate Comitetului Central de Organizare a PMR. Cei mai multi doreau "marirea productiei" peste programe cu 30%, dar si disciplina in munca ori "micsorarea numarului de absente la lucru de la 7 la suta la 1 la suta". Fabrica de chibrituri Filaret s-a angajat chiar la sporirea productiei de la 14 milioane de cutii de chibrituri la 15,5 milioane! Clasa muncitoare din tanara Republica Populara se voia la inaltimea momentului. SCOALA DE CADRE Pana in 1944, social-democratii si comunistii urmasera cai politice diferite. Dupa momentul 23 august, cele doua partide au inceput sa colaboreze. In cadrul campaniei de "lamurire ideologica" in vederea unificarii lor, Iosif Chisinevschi si Lothar Radaceanu s-au gandit la crearea unei institutii pentru pregatirea teoretica a cadrelor viitorului PMR. Initiativa lor se dovedise a fi unicat. Elevii scolii de cadre urmau a fi recrutati dintre membrii cei mai buni ai celor doua partide de stanga, iar profesorii dintre activistii Comitetelor Centrale ale PCR si PSD. La inaugurarea scolii, la 5 ianuarie 1948, erau inscrisi peste o suta de elevi, viitori invatacei ai lui Marx, Engels, Lenin, Stalin, dupa cum a tinut sa-i asigure Radaceanu in discursul de deschidere. INDEPENDENTI "Cine nu este comunist este tratat de fascist si tradator al clasei muncitoare. Clasa muncitoare nu trebuie sa aiba loc decat o directie in sens unic: comunist. Noi (PSDI n.n.) luptam pentru unitate, dar in independenta si in ideologie democrata a socialismului international. Lupta este extrem de grea, din cauza violentelor si teroarei exercitate de organele guvernamentale si ale partidului comunist si social-democrat comunizat" Titel Petrescu RIVALITATE "Epurat de elementele compromise in viata lor particulara si publica, partidul nostru (PSDI n.n.) este astazi expresiunea vointei aproape a tuturor organizatiunilor muncitoresti si a micii burghezii din tara! In actiunea politica ce ducem cu multe jertfe suntem atacati de comunisti comunizanti ca inamicii nr. 1 ai lor si la o ultima conferinta a lor s-a hotarat lichidarea politica a noastra ca spargatori ai unitatii clasei muncitoare"

Oportunistii FLORIN MIHAI Trecerea de la PSDR la PMR. Aparitia Partidului Muncitoresc Roman nu ar fi fost posibila fara sprijinul a doi social-democrati, Lothar Radaceanu si Stefan Voitec. Din oportunism

- 15 -

politic, santajati ori din credinta sincera ca lucreaza spre binele tarii, cei doi si-au convins colegii sa colaboreze cu comunistii, fiind bine rasplatiti cu functii importante dupa 1948. Pe numele adevarat Wrtzler Lothar, Radaceanu s-a nascut la Radauti in 1899. Membru al Partidului Socialist Democrat (PSD) inca din 1919, era considerat un adevarat ideolog al miscarii. In perioada interbelica a criticat atat teroarea din Rusia lui Stalin, cat si atitudinea dura a autoritatilor romane fata de comunisti. In timpul regimului Antonescu se indepartase de socialdemocrati. Impreuna cu Mihail Ralea si-a incercat norocul cu un alt partid Partid Socialist taranesc fara succes insa. Sustinut de Stefan Voitec, a fost reprimit in PSD din 4 noiembrie 1944 devenind ministru al Muncii, functie pe care a ocupat-o pana in 1952. Din 1946, Lothar Radaceanu a pledat pentru apropierea celor doua miscari politice ale stangii romanesti, PSD si PCR. "LOTHARE, ESTI DAT DRACULUI!" Potrivit lui Paul Sfetcu, ajutor de sef de cabinet si apoi de sef de cabinet al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej in perioada 1951-1965, in timpul campaniei electorale pentru alegerile din 1946, la un bal organizat in cantina Atelierelor CFR Grivita, Radaceanu a fost intrebat de unul dintre muncitori despre oportunitatea crearii unui partid unic muncitoresc. "De ce nu sunteti de acord cu unitatea politica si organizatorica a miscarii muncitoresti in cadrul unui partid unic?", s-ar fi mirat muncitorul. Radaceanu a dat vina pe anumiti "oameni ai dracului" care s-ar opune. Intervenind, Gheorghiu-Dej a replicat spre veselia participantilor: "Nu oamenii, ci tu, Lothare, esti dat dracului!". Dialogul intre cei doi a continuat pe un ton tot mai serios: "Dar nici pe tine nu te intrec!". Replica finala a apartinut lui Dej, care aproape ca l-a amenintat pe social-democrat: "Sa stii, Lothare, ca oricat de mult ai sa traiesti, tu pe mine n-ai sa ma intreci!". Ambitiile politice ale celor doi ieseau la iveala chiar si intr-un mediu sarbatoresc. IN ELITA PMR. Rolul important pe care l-a avut in atragerea social-democratilor spre unificarea cu Partidul Comunist Roman a fost rasplatit cu numeroase functii in nou-creatul PMR. Lothar Radaceanu a devenit membru al Biroului Politic, membru al Comitetului Central, membru al Secretariatului CC, precum si membru al Biroului Organizatoric. Aceste functii le-a ocupat insa doar pentru patru ani. IN DIZGRATIE. In 1952, troica Ana Pauker Vasile Luca Teohari Georgescu a cazut, acuzata de "deviere de dreapta". Contextul era favorabil si pentru alte discrete despartiri. Unul dintre cei vizati era Lothar Radaceanu. Dintre toate functiile detinute, acesta a mai pastrat, pana la moarte, calitatea de membru al Comitetului Central. In cadrul Plenarei din 26-27 mai 1952, Radaceanu recunostea: "Tovarasi, eu consider just ca nu mai fac parte nici din Biroul Politic, nici din Secretariat, pentru ca sunt tovarasi mult mai ridicati decat mine pentru aceste sarcini. Faptul ca am ajuns in Secretariat si in Biroul Politic e nu atat urmare a calitatilor mele de comunist, cat a unificarii". Speriat de posibilitatea de a fi asociat cu deviatorii de dreapta si de a le impartasi soarta, Radaceanu a cerut oficial lui Dej sa fie declarat nevinovat. Ar fi fost cu adevarat sfarsitul sau politic. Timp de trei ani, regimul comunist a tolerat prezenta sa, dar nu a mai avut acces la sfera inalta a puterii. A murit in 1955 la Helsinki, unde participa la o Conferinta Interparlamentara. "LINGUSITOR SI PLECAT". Nascut in 1900, la Corabia, Stefan Voitec era in perioada interbelica profesor de scoala. In randurile Partidului Socialist Democrat Roman s-a afirmat mai ales ca ziarist. Treptat a castigat increderea lui Titel Petrescu si a ajuns astfel secretar al PSD. Dupa 23 august 1944 primise functia de ministru al Educatiei Nationale. Alaturi de alti lideri politici, Voitec a facut parte din delegatia Romaniei condusa de Gheorghe Tatarescu la Conferinta de Pace de la Paris. A fost, pe rand, dupa 1948, membru al Prezidiului Republicii Populare Romane pana la moarte (1984), a fost membru al Comitetului Central al PMR (ulterior PCR), membru al Biroului Politic (1948-1952), vicepresedinte al Consiliului de Ministri (1956-1961). A detinut si presedintia Marii Adunari Nationale (1961-1974). Din 1980 era si membru deplin al Academiei Romane. "Fricos si intrigant din fire", dupa cum il caracteriza din amintiri Adrian

- 16 -

Dimitriu, Voitec a jucat pana la moarte rolul de relicva vie a social-democratiei "unite" cu comunistii. INARMAT Dupa realizarea unificarii dintre PSD si PCR, atitudinea comunistilor fata de social-democrati s-a schimbat. Unul cate unul au fost trecuti pe linie moarta, asa cum s-a intamplat si in cazul lui Lothar Radaceanu (foto). Adrian Dimitriu aminteste in memoriile sale despre teama lui stefan Voitec de a nu impartasi soarta "titelistilor" arestati in mai 1948. Astfel, in epoca circulau zvonuri ca Voitec umbla la el "cu un pistol in buzunar, pretinzand ca se va sinucide daca i se va intampla ceva". In epurarile din 1948-1950, Voitec a scapat, iar dupa eliminarea politica a lui Radaceanu a ramas ultimul socialist din cercul puterii. DEZVALUIRI ELECTORALE Constantin Titel-Petrescu, fostul lider al social-democratilor romani, ii cunostea bine pe cei doi oportunisti, Radaceanu si Voitec. In timpul campaniei electorale pentru alegerile din 1946, a dezvaluit cititorilor ziarului taranist Dreptatea adevaratele culise ale destramarii partidului pe care il condusese, Partidul Social-Democrat: "Partidul Social Democrat Independent s-a desprins la congresul din 10 martie de ramura oportunista care a ramas in guvern. Epurat de elementele compromise in viata lor particulara si publica, partidul nostru este astazi expresiunea vointei aproape a tuturor organizatiunilor muncitoresti si a micii burghezii din tara! El a salvat unitatea si individualitatea social-democratiei independente. () Noi luptam pentru unitate, dar in demnitate si independenta si in ideologie democrata a socialismului international. Lupta este extrem de grea, din cauza violentelor si teroarei exercitate de organele guvernamentale". REALISM "Consider just ca nu mai fac parte nici din Biroul Politic, nici din Secretariat. Am ajuns in Secretariat si in Biroul Politic nu atat urmare a calitatilor mele de comunist, cat a unificarii" Lothar Radaceanu

Lumea dupa Yalta PAULA MIHAILOV CHICIUC O data cu incheierea celei de-a doua conflagratii mondiale, lumea a cunoscut o noua ordine, decisa de marile puteri invingatoare. Intalnirile si deciziile "celor trei mari" Stalin, Churchill, Roosevelt au impus configuratia mondiala pentru urmatoarele cinci decenii ale secolului XX. Presedintele american Franklin Delano Roosevelt a avut un vis: prezenta in lumea postbelica a catorva mari puteri, care sa-si canalizeze intreaga forta pentru crearea unui spatiu de pace si prosperitate. Dar visul nu a devenit realitatea imaginata de Roosevelt. CHEIA LUI STALIN. Cursul razboiului a permis crearea unor noi institutii care urmau sa asigure reconstructia economica a statelor beligerante si mentinerea starii de pace, ca Fondul Monetar International si Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare, ambele infiintate la Conferinta de la Bretton Woods, SUA, la 1-22 iulie 1944. In plan politic, toamna lui 1944 a insemnat reunirea, la Conferinta de la Dumbarton Oaks (SUA), a 51 de state semnatare a Chartei Organizatiei Natiunilor Unite, actul de nastere a uneia dintre cele mai longevive organisme internationale. Insa deciziile care au pecetluit soarta lumii postbelice si cursul istoriei urmatoarei jumatati de veac s-au luat la Palatul Grand Livadia din Crimeea, unde s-au reunit "cei trei mari" Roosevelt,

- 17 -

Churchill si Stalin. La Conferinta de la Yalta (4-11 februarie 1945), fiecare participant si-a sustinut obiectivele: Marea Britanie dorea mentinerea imperiului colonial, Uniunea Sovietica obtinerea controlului asupra unui teritoriu extins si consolidarea pozitiei in teritoriile deja cucerite, iar Statele Unite incercau sa se asigure ca rusii vor "juca" dupa "cantecul" lor, cerandu-i lui Stalin, care deja detinea prin intermediul Armatei Rosii controlul asupra unei parti din Europa, acordul de aderare la ONU. Invocand necesitatea evitarii unui conflict deschis, Roosevelt a aceptat toate conditiile "tarului rosu". Astfel ca URSS s-a alaturat ONU cu conditia (secreta) ca membrii sai permanenti in Consiliul de Securitate sa aiba drept de veto. Aceasta a fost cheia cu care Stalin a deschis aria controlului extins pe glob, cadrul legal prin care Moscova si-a asigurat "temelia" viitorului bloc sovietic! SUA VERSUS URSS. "Statele Unite se tem de expansiunea sovietica deja inceputa, spun ei, in anumite regiuni ale lumii; iar Uniunea Sovietica se teme de o agresiune a capitalismului asupra comunismului si-si ridica un zid de aparare in jur." Astfel rezuma in 1945 presedintele Frantei, Vincent Auriol, situatia internationala determinata de jocul celor doi colosi politici. Evolutia postbelica a SUA si a URSS a inclinat balanta cand in favoarea uneia, cand in a celeilalte. Dupa ce pe teritoriul american s-au creat instrumentele financiar-bancare pentru reconstructia lumii de dupa razboi, America si-a mai demonstrat o data puterea prin lansarea celor doua bombe atomice (august 1945) asupra Japoniei. Cu teritoriul distrus, o populatie decimata si o economie decimata toate efecte ale razboiului , URSS s-a folosit de prima "arma" ce-o avea la indemana ideologia. Nu trece insa multa vreme si Rusia va intra si ea in posesia secretului fabricarii armei nucleare (1949). SECOLUL AMERICAN. Care au fost motivele pentru care SUA s-au aflat in avantaj la mijlocul deceniul patru din secolul XX? Razboiul nu i-a afectat teritoriul, pierderile omenesti si materiale fiind nesemnificative si repede recuperate de societatea tanara. Descoperirile tehnice si dezvoltarea marketingului au condus la cresterea prestigiului produselor americane, de la filme pana la guma de mestecat. La nivel cultural, noi genuri muzicale ca jazz-ul, country-ul, filme ca "Cetateanul Kane" sau productiile animate ale lui Walt Disney se aflau "pe val". Scriitorilor americani consacrati (Ernest Hemingway, John Steinbeck, William Faulkner) li s-au alaturat ilustri refugiati din Europa (Thomas Man, Jean Renoir). Artisti ca Frank Sinatra sau Duke Wellington faceau deliciul publicului, mai ales dupa aparitia televiziunii. Henry Luce, unul dintre magnatii presei americane, prezisese, de altfel, ca va aparea un "secol american".

"Fratia" in lagarul socialist PAULA MIHAILOV CHICIUC In privinta motivatiilor si modului de constructie a blocului comunist, parerile specialistilor sunt impartite. Unii acuza lacomia lui Stalin de a detine o larga zona de influenta. Altii ii "scuza" reactia, considerand ca nu a facut decat sa se apere de ofensiva SUA. Dincolo de opinii, lagarul socialist a devenit realitate. In orice competitie, adversarii isi urmaresc unul altuia miscarile si reactiile. Tocmai dintr-o astfel de panda permanenta intre SUA si URSS a cazut peste Europa "cortina de fier", facand posibila continuarea conflagratiei sub forma unui "razboi rece". Miscarile sovieticilor din Europa Rasariteana nu puteau trece neobservate. Diplomatul american George Kennan si-a informat presedintele, Harry Truman, despre planurile expansioniste ale URSS, propunand o strategie de "stopare" a Moscovei. JDANOV ARE CUVANTUL! Kremlinul nu s-a lasat insa intimidat. Fondarea Cominformului (septembrie 1947) a parut intr-o prima etapa a fi raspunsul dat Planului Marshall, dar si tentativelor puterilor occidentale de a interveni si stopa comunizarea partii rasaritene a Europei.

- 18 -

Al doilea "raspuns" a constat in crearea CAER (5 ianuarie 1949). La intalnirea celor noua state comuniste care au pus bazele Cominformului, reprezentantul URSS, Andrei Jdanov, a trasat, in viziunea Moscovei, liniile directoare ale politicii internationale. Raportul sau constata "impartirea" lumii in lagarul imperialist si cel socialist. In primul erau incluse Franta, Anglia, SUA si invinsele in urma razboiului: Germania, Japonia, Italia. In opinia lui Jdanov, "pilonii de sustinere" ai lagarului imperialist erau Anglia, Franta, Belgia, Olanda (ultimele doua ca tari colonialiste), Turcia si Grecia ("tari cu regimuri reactionare si antidemocratice") si "tari politiceste si economiceste dependente de SUA ca tarile Orientului Apropiat, ale Americii de Sud si China". De cealalta parte, supus Moscovei se afla lagarul socialist "bastionul pacii si democratiei" la care se adaugau "simpatizantii" (Indonezia, Vietnam, India, Egiptul si Siria). "SUPUSII". IN LAGARUL SOCIALIST, "fratii mai mici" ai URSS pot fi impartiti in doua categorii: "supusi" si "refractari". Din prima categorie fac parte statele in care, odata Armata Rosie intrata si comunistii instalati in posturi-cheie, acestia au pastrat puterea pana in 1989. In Bulgaria, de pilda, Frontul Patriei, "intronat" de sovietici, compus din comunisti, socialisti si taranisti, a obtinut majoritatea la alegerile din noiembrie 1945. Aceeasi "reteta" a functionat si in Ungaria. In noiembrie 1944, la Szeged, micii proprietari, national-taranistii, socialistii si comunisti au organizat Frontul National de Independenta. Peste o luna s-a format la Debrecen guvernul provizoriu, aflat sub controlul generalului sovietic Vorosilov. Un guvern asemanator a fost creat si la Lublin, in Polonia. Autointitulatul Comitet-comunist-de-la-Lublin a "dat" guvernului format in iunie 1945 17 ministri comunisti dintr-un total de 21. MASTILE PROPAGANDEI "Aci (in lagarul capitalist n.n.), amenintarea directa cu forta se imbina cu santajul, cu tot felul de masuri de presiune politica si economica, cu coruptia, cu folosirea contradictiilor si disensiunilor interne pentru intarirea propriilor pozitii. Toate acestea sunt acoperite cu masca liberalo-pacifista, cu scopul de a insela si a atrage in cursa pe oamenii neincercati in politica. () De aici rezulta ca partidelor comuniste le revine o sarcina deosebita. Ele trebue sa ia in mainile lor steagul apararii independentei si suveranitatii nationale a tarilor lor astfel incat nici un fel de planuri de inrobire a tarilor din Europa si Asia nu vor putea fi realizate" Declaratia participantilor la sedinta de constituire a Cominformului, Polonia 1947 "REFRACTARII". Cehoslovacia si Albania sunt doua cazuri de "refractari" ai lagarului socialist, readusi la linia "corecta" de Stalin. Sovieticii, "eliberatori ai Cehoslovaciei", au reusit impunerea unui guvern compus mai ales din comunisti instruiti la Moscova. Din martie 1945, Frontul National Cehoslovac a stabilit la Kosice un program de actiune care a "nascut" guvernul de uniune de la 5 aprilie. Spre deosebire de celelalte state-"surori", comunistii cehoslovaci n-au vizat acapararea dintr-o data a intregii puteri, ba mai mult, nu au respectat dintotdeauna "regulile" Kremlinului. Dar, dupa intrevederea Stalin presedintele Benes, Cehoslovacia a anuntat "brusc" respingerea "ajutorului anglo-britanic", dupa ce initial il acceptasera. Din vara lui 1947, "armonia" din Frontul National s-a rupt. Partidul Comunist Cehoslovac isi pune in aplicare metodele "moscovite": hartuirea partenerilor in scopul obtinerii posturilor-cheie din guvern, organizarea de greve prin intermediul sindicatele coordonate de lideri comunisti, reinfiintarea "militiilor populare" din timpul razboiului, propaganda filosovietica. Rezultatul? 12 ministri moderati demisioneaza, iar presedintele Benes, sub presiunea militiilor si a sindicatelor, formeaza un nou guvern (25 februarie 1948) in care vor intra 12 ministri comunisti, de asta data, in frunte cu premierul Gottwald, liderul PCC. Astfel s-a derulat "lovitura de la Praga", in urma careia comunistii, castigatori si in alegeri, au transformat tara intr-o "democratie populara". Comunizarea Albaniei a fost favorizata de devastatorul razboi civil (1943) purtat intre regalisti, nationalisti si triburile din zona muntoasa. Dupa 1945, aflat sub "aripa protectoare" a sovieticilor, liderul comunist albanez Enver Hodja si partidul comunist "Frontul democratic" obtin puterea. Cu toate ca in interiorul formatiunii exista o ruptura: "militantii" pentru unificarea cu

- 19 -

Iugoslavia si "intelectualii" lui Hodja, care voiau independenta tarii. Proclamarea Republicii Populare Federative Iugoslavia (29 noiembrie 1945) a fost precedata de adevarate masacre intre locuitorii tarii, intre diversele populatii. Abia la insistentele lui Stalin, Tito a acceptat formarea unui guvern de uniune, acaparat ulterior de comunisti, titulari a 23 din cele 25 de posturi ministeriale. Conducatorul iugoslav a aparut ca preferat al lui Stalin pana in 1949, an in care unitatea blocului comunist a fost zdruncinata de eliminarea "tradatorului Tito" din "fratia lagarului socialist". SUPUNEREA "SATELITILOR" Factorii favorizanti ai instaurarii comunismului si formarii, practic, a lagarului socialist in Europa Centrala si de Sud-Est au fost, in principal, dificultatile economice si sociale postbelice, imposibilitatea fortelor de opozitie de a se manifesta, prezenta fizica si insistenta sau doar proximitatea trupelor sovietice, carisma si popularitatea de care s-au bucurat liderii comunisti (unii aureolati de anii petrecuti in puscarie pentru "cauza socialismului"). Sovietizarea a parcurs aceleasi etape concrete in toate tarile "supuse": impunerea de catre Armata Rosie a "guvernelor de uniune nationala", provenite din fronturile formate in scopul organizarii rezistentei comuniste; trucarea alegerilor pentru a aduce la putere partidele comuniste; eliminarea "dusmanilor de clasa".

Asia comunista PAULA MIHAILOV CHICIUC Folosindu-se de mijloacele tipice organizarii statului bolsevic si de propaganda, dar si speculand neintelegerile dintre liderii locali, discipolii Kremlinului au ajuns la conducerea Coreii de Nord si Chinei. Kim Ir Sen si Mao Tsedong devin noii idoli ai unor mari multimi convertite la "religia" comunista. Dupa asigurarea suprematiei in partea central-sud-estica a Europei, Stalin s-a consolat cu ideea ca Europa Meridionala era o "cauza pierduta". Acolo, influenta Statelor Unite si a Angliei se simtea mult mai pregnant. Cu atat mai mult cu cat, in Grecia, de pilda, britanicii au intervenit militar impotriva Frontului de eliberare nationala condus de generalul Markos, "omul sovieticilor" si presedinte al "Guvernului provizoriu al Greciei libere". Rusii nu s-au straduit foarte tare sa acapareze nici Finlanda, unde comunistii au pierdut alegerile din iulie 1948. S-au multumit cu incheierea, in aprilie 1948, a unui Pact de cooperare si ajutor reciproc, in care se prevedea ca principiul de baza era cel al "neinterventiei in treburile celeilalte parti", Finlanda exprimandu-si "dorinta de a nu se implica in dezacordurile dintre marile puteri". CELE DOUA COREI. In schimb, vecinii din Asia si prezenta in zona a trupelor sovietice au dat sperante Moscovei. In Coreea, de pilda, incepand cu vara lui 1945, sovieticii erau singura forta de ocupatie. "Comitetul de pregatire a independentei Coreii", alcatuit din comunisti si nationalisti coreeni, avea ca scop, dupa modelul bolsevic, crearea altor comitete populare in toata tara. Dar sosirea trupelor americane (8 septembrie 1945) si instaurarea in decembrie a unui regim de tutela strica planurile sovieticilor si consensul de pe teritoriul corean. Comunistii coreeni au pierdut dominatia, pastrandu-si doar zona de Nord, din preajma paralelei 38, ajutati fiind de Armata Rosie. In zonele ocupate de soldatii sovietici s-au refugiat 30.000 dintre cei 200.000 de coreeni emigranti in URSS. Liderul acestora era fostul subofiter al Armatei Rosii, Kim Ir Sen, avansat acum la gradul de capitan. Tot el, sustinut de o "adunare populara", va avea un cuvant greu de spus in proclamarea "Republicii Populare Democrate Coreene" (9 septembrie 1948), al carei "creier si suflet" va deveni. Recunoscuta imediat de catre URSS, Republica Populara Democrata Coreeana semneaza cu aliatul sau sovietic un tratat de cooperare economica si culturala (martie 1949).

- 20 -

INVINGATOR MAO TSEDONG. Inainte de finalul celui de-al doilea razboi mondial, comunistii chinezi au convenit cu nationalistii sa lupte petru infrangerea "invadatorilor" japonezi. Dupa 1945, insa, cand pericolul a fost inlaturat "multumita" atacului atomic al americanilor asupra Japoniei, in sanul aliatilor chinezi s-a cuibarit discordia: orgoliile celor doi lideri Mao Tsedong si Cian Kai Si au impins tara intr-un razboi civil (1946-1949). Victoria obtinuta de "tabara" lui Mao s-a datorat unui spirit de motivatie mai puternic in randul soldatilor sai, a greselilor tactice comise de adversari, lipsei de unitate dintre comandantii armatei adverse. Comunistii au excelat si la capitolul propaganda, atragand de partea lor populatia satelor pe unde treceau, facand apologia si promisiunea unor reforme utile, apeland la sentimentul patriotic. Victoria lui Mao si proclama rea Republicii Populare China (1 octombrie 1949), al carei conducator a fost ales, l-a indemnat pe istoricul Lucien Bianco sa declare ca "Armata Rosie nu a cucerit China, China a venit la ea". De altfel, nici Stalin nu-si facuse mari sperante in privinta lui Mao, preferandu-l intr-o prima etapa pe nationalistul Cian Kai Si. CONTROLUL ABSOLUT AL PARTIDULUI. Nici una dintre schimbarile politice nu ar fi produs efecte atat de vizibile si durabile in noile "republici populare" asiatice, daca nu ar fi fost insotite de schimbarile la nivelul societatii. Si in China si in Coreea de Nord, partidul s-a implicat inclusiv in organizarea si propagarea unui nou stil de viata. Printre noile reglementari ale autoritatilor comuniste s-a numarat stabilirea unui nou "ciclu de mariaj", care permitea femeilor coreene sa se casatoreasca de la varsta de 18 ani si barbatilor de la 20, in timp ce in China varsta legala era de 27 la femei si 30 la barbati. In plus, una dintre conditiile pentru incheierea unei bune casatorii era ca partenerii sa fie alesi dupa rationamente ideologice si politice. Copiii cresteau simultan cu parcursul lor de membri ai organizatiilor de tineret. Deveneau "octombristi" la implinirea varstei de 7 ani, dupa 10 ani treceau la pionieri, iar "tanar muncitor sau comunist" se numeau dupa 15 ani. Inmultirea sindicatelor pe toate ramurile, a organizatiilor de femei, urmarea includerea si dependenta fiecarui individ de un grup controlat politic. Cantecele, poeziile si invataturile copiilor chinezi dau masura fortei cu care au fost implementate noile reguli si inceputul manifestarii cultului personalitatii liderului. "Tatal tau este aproape de tine, la fel ca si mama ta, dar nici unul nu este la fel de aproape ca presedintele Mao", scria un manual chinezesc. Copiii erau invatati sa asculte de povetele si cuvintele presedintelui Mao, mai degraba decat de cele spuse de parinti sau bunici. Una dintre cadourile "la moda" in China Populara era opera filosofica in patru volume a "Marelui Conducator". FRANTA PIERDE La 29 august 1945, conducatorul nationalistilor vietnamezi Ho Si Min (foto dreapta) a proclamat Republica Democrata Vietnam. Primul pas fusese facut cu patru ani inainte, o data cu fondarea Ligii pentru Independenta Vietnamului. Foarte curand, insa, relatiile dintre tanara republica si "protectoarea" Franta au degenerat in atacuri armate (1946-1954). Desi ajutata de SUA, Franta a fost infranta de armata vietnameza, specializata in "tehnicile de gherila". Victoria definitiva a liderul chinez a grabit sfarsitul razboiului franco-vietnamez, Mao recunoscand Guvernul lui Ho Si Min in 1950. INVERSUNARE "Mobilizata, integrata, indoctrinata, toata populatia trebuie sa participe la lupta de eliberare, primul scop al puterii revolutionare fiind crearea unui ocean imens care sa inece laolalta colonialisti si marionete." J. Dalloz SUPREMATIE "Beijingul nici macar nu are libertatea de a alege, caci rusii sunt deja prezenti, aflandu-se in fruntea intregii industrii de stat existente. Ei nu sunt doar inspiratorii planului economic, dar il

- 21 -

controleaza la toate nivelurile." David Rousset

Europa dincolo de "cortina de fier" PAULA MIHAILOV CHICIUC Daca in statele ce formau lagarul socialist jocurile politice si economice erau facute de Uniunea Sovietica, dincolo de "cortina de fier" puteri occidentale ca Anglia si Franta au fost nevoite sa gaseasca rapid solutiile care sa le salveze economia si societatea, puternic afectate de razboiul tocmai incheiat. Tragediile Nagasaki si Hiroshima, cele doua orase japozene bombardate atomic in august 1945, au aratat lumii ca incepe o noua era in istoria omenirii cand granitele terestre ale statelor nu mai sunt barierele de altadata. In 1949, URSS a intrat in posesia armei nucleare acesta a fost inceputul unei curse a inarmarilor intre cele doua "lagare". Si in celelalte tari din Vestul Europei s-au produs mari schimbari. RECONSTRUCTIA ANGLIEI. Una dintre tarile care, desi castigatoare in al doilea razboi mondial si parte in cruciale negocieri politice, a avut mult de pierdut a fost Anglia. Venirea laburistilor la putere, in 1945, l-a scos din prim-planul scenei politice pe faimosul premier de sorginte conservatoare Winston Churchill. Locul sau a fost luat de Clement Atllee, a carui misiune ca sef de partid si de guvern intr-o perioada tulbure precum cea postbelica era dificil de indeplinit. Cu toate acestea, laburistii reusesc sa inregistreze cateva succese notabile necesare tarii. Incepute inca din timpul razboiului, acum s-au definitivat nationalizarile de la Banca Angliei, minele de carbuni, aviatia civila, telecomunicatii, sfarsind in 1948 cu zacamintele de gaz. Promovarea si aplicarea teoriei economice a lui Keynes avea ca principal scop constructia unei economii de pace, prin care sa se asigure cresterea nivelului de trai, folosirea completa a fortei de munca, restabilirea echilibrului monetar si comercial. Keynes-ianismul coroborat si cu alte masuri in domeniul social au transformat Anglia in statul cu cel mai avansat, dar si functional, sistem de protectie sociala. CASTIGURI... Cu toate ca sistemul privat, elitist, s-a pastrat, nevoia de renastere a societatii engleze a dus la cresterea importantei sectorului public. Evolutii favorabile s-au putut observa in universitatile publice, unde numarul studentilor a crescut de la 5.000, in 1940, la 70.000 in 1951. Nici rolul presei, al radioului sau cinematografiei nu era de neglijat. Prin asemenea mijloace de propagare a culturii de masa, englezilor li se ofereau mai multe si diverse posibilitati nu doar a se instrui, cat a-si petrece timpul liber. Despre un adevarat fenomen al "renasterii engleze" se poate vorbi o data cu lansarea "Festival of Britain" (1951). In literatura devin cunoscute operele unor autori ca Agatha Cristie, T.S. Elliot, E. Wangh, C. Fry. Si in fizica, bilogie, medicina, astronomie, filozofie si stiintele sociale (Russell si Hayek) se obtin rezultate excelente. ...SI PIERDERI In ciuda bunei dinamici sociale, politice si economice, Anglia va constientiza o cruda realitate: dependenta de Statele Unite si degenerarea sentimentului anticolonialismului in coloniile engleze. Ca dovada, India "perla Coroanei" si-a proclamat independenta la 15 august 1947, exemplul ei fiind urmat de Pakistan si Ceylon (azi Sri Lanka), ambele acceptand totusi sa intre in conglomeratul multirasial, Commonwealth, marcat de unitatea supunerii fata de Coroana. Britanicii au fost nevoiti sa renunte si la Palestina, marcata de conflictul arabo-israelian. Unesc Terra Nova cu Canada (1949), recunosc independenta Irlandei (Eire), tara care se retrage si din Commonwealth. Si ca ultima marturie a importantelor schimbari suferite de Anglia, premierul Attlee a decis inarmarea atomica a tarii. IMPARTEALA BERLINULUI. Invinsa in razboi, secata economic, hulita de comunisti,

- 22 -

Germania a trebuit sa-si gaseasca resursele pentru a supravietui. Motiv de negociere intre puterile invingatoare, astfel ca fostul Reich s-a vazut pus in situatia de a-si accepta soarta de moneda de schimb. Impartirea statului german in zone de influenta a avut loc la Yalta si a fost pusa in aplicare incepand cu 1946. Faptic, Berlinul s-a despartit in doua orase pe 19 iunie 1948, cu "ajutorul" autoritatilor celor trei zone occidentale administrate de SUA, Anglia si Franta de a aplica aceeasi reforma monetara inainte de a "fuziona" intr-o singura entitate. Ca raspuns la "protectoratul" vechilor aliati, din care ei erau exclusi, sovieticii au decis impunerea "blocadei Berlinului de Vest" (iunie 1948 mai 1949). Cu toate masurile de siguranta luate de rusi, aliatii au gasit modalitatea de a scapa berlinezii de infometare: au aprovizionat orasul pe calea aerului. Incurajate, statele Europei de Vest au prins glas impotriva URSS, cerand o mai solida protectie in cazul unui atac sovietic. Astfel ca, la 4 aprilie 1949, zece state europene, alaturi de SUA si Canada, au semnat Tratatul Atlanticului de Nord (NATO). Era prima alianta politica infiintata in noul context international cu organizatie militara comuna, condusa de un ofiter american. Prin intermediul Partidului Comunist German, sovieticii au grabit "infiintarea" Republicii Democrate Germania (septembrie 1949), ca "democratie populara", separand-o de Republica Federala Germana din lagarul "imperialist". Si ca despartirea sa fie vizibila, in mijlocul fostei Capitale, autoritatile comuniste au decis ridicarea unui zid. Zidul Berlinului. Un zid al plangerii in Europa. "SOLUTIA" EUROPEANA, COMUNISMUL In era postbelica, ideologia comunista a fost perceputa ca un antidot la ideologiile de dreapta, provocatoare de razboi, suferinta si dezastru. Lucru ce a favorizat cresterea numarului aderentilor la miscarea de stanga, chiar si in randurile statelor in care partidele comuniste nu erau agreate in perioada interbelica. Astfel ca in Italia numarul comunistilor a crescut de la 5.000 la 1.700.000, in Franta de la 320.000 la 900.000, in Belgia de la 9.000 la 100.000, in Cehoslovacia de la 85.000 la 1 milion de comunisti. In unele tari occidentale (cazul Frantei) comunistii au inregistrat rezultate bune in alegerile parlamentare. In era postbelica, ideologia comunista a fost perceputa ca un antidot la ideologiile de dreapta, provocatoare de razboi, suferinta si dezastru. Lucru ce a favorizat cresterea numarului aderentilor la miscarea de stanga, chiar si in randurile statelor in care partidele comuniste nu erau agreate in perioada interbelica. Astfel ca in Italia numarul comunistilor a crescut de la 5.000 la 1.700.000, in Franta de la 320.000 la 900.000, in Belgia de la 9.000 la 100.000, in Cehoslovacia de la 85.000 la 1 milion de comunisti. In unele tari occidentale (cazul Frantei) comunistii au inregistrat rezultate bune in alegerile parlamentare.

Editorial: Traii sub patru regi... LAVINIA BETEA "Propaganda comunismului rusesc se intemeiaza pe credinta ca repetarea de lozinci poate inlocui adevaratele convingeri castigate prin judecata critica in clasele primare, copiii sunt obligati sa repete cliseele obisnuite din brosurile despre Karl Marx si Engels" C. Radulescu-Motru - 1948 Incercarea de aducere aminte a impresiilor si discutiilor ce le-ar fi putut avea generatia mea in tinerete despre forma sub care eram guvernati numita "republica populara", rebotezata ulterior "republica socialista" a esuat in amintirea unui cantec invatat la scoala. "Republica mareata vatra/ Nascuta-n fum de batalii/ Pamant al pacii si-al dreptatii/ Slavita fii, slavita fii!" erau versurile uneia dintre strofele sale. Nu mai stiu cine i-a scris muzica, nici poezia. Poate ca n-am stiut nici cand l-am cantat. Daca insa atunci s-ar fi publicat topurile celor mai difuzate cantece ori clasamentele compozitorilor si textierilor dupa drepturile de creatie incasate, ramaneau memorabile numele autorilor acelui "imn

- 23 -

patriotic" ce intra la modul obligatoriu in programele scolare, repertoriul oricarei formatii corale sau "manifestari culturale". Dupa astfel de criterii a fost unul dintre "hiturile" romanesti "legendare". Construind o reprezentare fara legatura cu datele realitatii, fara ancore afective ori rationale, vers