SSEERRVVIICCIIUULL DDEE PPRROOTTEECCŢŢIIEE ŞŞII PPAAZZĂĂ

IISSTTOORRIIAA SSEERRVVIICCIIIILLOORR DDEE PPRROOTTEECCŢŢIIEE RROOMMÂÂNNEEŞŞTTII

AAuuttoorr :: CCoolloonneell ddrr.. DDaann NNiiţţăă

- Bucureşti, 2004 -

2

CUPRINS

Capitolul I

Apari ţia structurilor specializate de protec ţie şi pază în feudalismul timpuriu românesc 3

1.1. Scurtă cronologie a atentatelor ce ne-au marcat cursul istoriei 3

1.2. Structurile de protecţie medievale româneşti 8

Capitolul II

Renaşterea. Apari ţia primilor germeni ai capitalismului. Muta ţii în structura militar ă feudal ă. 12

Capitolul III

Evolu ţia structurilor de protec ţie şi pază în epoca modern ă 15

3.1. Epoca modernă 15

3.2. Primele unităţi de gardă 16

Capitolul iV

Serviciile de protec ţie, pază şi gard ă, în epoca contemporan ă 21

4.1. Perioada interbelică 21

Capitolul V

Protec ţia demnitarilor şi paza obiectivelor speciale din România în perioada 1939 – 1945 27

5.1. Premisele şi circumstanţele create de cel de al doilea război mondial 27

5.2. Evoluţia structurilor de protecţie şi pază în perioada 1944 – 1945 36

5.3. Structurile de protecţie din perioada regimului comunist 37

5.4. Ameninţări teroriste şi incidente de această natură înregistrate în timpul regimului comunist

39

5.5. Structurile antiteroriste - răspuns la ameninţările specifice din perioada regimului comunist

45

3

Capitolul VI

Protec ţia demnitarilor şi paza obiectivelor speciale din România în perioada 1939 – 1945 49

6.1. Evoluţia Serviciului de Protecţie şi Pază 50

6.2. Structura Serviciului de Protecţie şi Pază 55

6.3. Selecţia şi pregătirea personalului S.P.P 56

Anexe

1 – Noţiunea de protecţie 59

2 – Structura de protecţie şi pază pentru instituţia prezidenţială 60

3 – Structura de protecţie şi pază pentru membrii Parlamentului 61

4 – Structura de protecţie şi pază pentru membrii Guvernului 62

5 – Structura de protecţie şi intervenţie antiteroristă 63

6 – Structura de transport 64

7 – Structura logistică 65

8 – Punctul de comandă şi Comunicaţiile 66

9 – Decrierea emblemei S.P.P. 67

4

CAPITOLUL I

Apari ţia structurilor specializate de protec ţie şi pază în feudalismul timpuriu românesc

1.1. Scurt ă cronologie a atentatelor ce ne-au marcat cursul is toriei

Primele forme de statalitate ale românilor au rămas

consemnate în cronici alături de referiri la asasinatele unor personalităţi ale vremii, aşa cum a fost cazul «regelui românilor şi bulgarilor» numit de grecii bizantini «Kaloianes», din neamul Asăneştilor.

În octombrie 1207, Ioniţă Caloianu, cea mai reprezentativă figură din Peninsula Balcanică, a fost asasinat de un comandant cuman.

Întreaga epocă feudală românească a fost scena unui număr incredibil de «asasinate la nivel înalt». Fiecare domnitor, principe sau lider mai reprezentativ a reuşit să înlăture, prin execuţie sau asasinat, doi sau trei pretendenţi la tron, zeci de boieri «incomozi», creditori sau adversari politici. În ultimă instanţă, destinul fiecărui dregător român era să cadă sub pumnalele asasinilor plătiţi de prieteni, rude sau duşmani (asasinii plătiţi cei mai cunoscuţi în evul mediu românesc au fost turcii).

Numai simpla înşiruire a celor mai reprezentative asasinate ale acestei perioade poate răspunde la întrebările privind destinul poporului român, şi anume «încremenirea în proiect » a dezvoltării noastre, la care făcea referire marele filozof Constantin Noica, datorită mentalităţilor păguboase care au reprezentat ghinionul istoric al românilor după cum consemna cu amărăciune Nicolae Bălcescu în „Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum”.

1448 - Roman II Muşat, otrăvit la 22 de ani ; 1451 - Asasinarea domnului Moldovei, Bogdan al II-lea la Reuseni de

către Petru Aron ; 1456 - Vladislav al II-lea asasinat de Vlad Ţepeş la Târgovişte;

1460 - Dan, pretendent la tron este ucis de Vlad Ţepeş; 1466 - Pretendentul la tronul Moldovei, Hronoda, este lichidat de

boierul Pântece; 1476 - Asasinarea lui Vlad Ţepeş de către Laiotă Basarab; 1510 - Mihnea, domn al Ţării Româneşti, ucis la Sibiu de Danciu,

rivalul său; 1512 - Vlăduţ, domn, a fost omorât de turci; 1514 - Trifăilă, pretendent la tronul Moldovei, a fost ucis la Vaslui; 1521 - Dragomir Călugărul, pretendent la tron sub numele de Vlad

Voievod, este omorât la Târgovişte; 1524 - Radu Bădica ucis de Radu de la Afumaţi;

5

1529 - Radu de la Afumaţi este ucis cu fiul său Vlad la Râmnicu Vâlcea de către doi boieri, Drăgan Postelnicu şi Neagoe Vornicu. Aceştia sunt şi ei ucişi de Moise Vodă în acelaşi an, la nunta surorii domnitorului;

1535 - Vlad Vintilă, domnitor al Ţării Româneşti, este omorât, de boieri, la vânătoare;

1537 - Ştefăniţă Vodă, ucis prin otrăvire de soţia sa, Stanca şi Radu de la Afumaţi;

1541 - Domnitorul Ştefan Lăcustă este asasinat de boieri; 1544 - Laiotă Basarab, pretendent la tron, este ucis de Radu Paisie

(la Fântâna Ţiganului); 1552 - Ştefan Rareş, domnul Moldovei, este ucis de boieri în urma

unui complot sprijinit de generalul Austriac Castaldo, ucigaşul episcopului George Martinuzzi, ucis la Vinţu de Jos cu un an înainte;

1558 - Pătraşcu cel Bun, otrăvit de boierul Socol; 1563 - Hatmanul Tomşa îl ucide pe Despot Vodă la Suceava. Este şi

el ucis un an mai târziu; 1569 - Alexandru Lăpuşneanu a fost otrăvit; 1574 - Ioan Vodă cel Viteaz (cel Cumplit) este omorât de turci la

Roşcani în urma trădării boierilor şi încălcării înţelegerilor anterioare;

1593 - Petru Vodă Cazacul (fiul lui Lăpuşneanu) este omorât la Constantinopol;

1601 - Este ucis Mihai Viteazul din ordinul generalului Basta; 1613 - Gabriel Bathory, principe al Transilvaniei, este lichidat de doi

asasini plătiţi; 1620 - Gaşpar Graţiani, numit domn al Moldovei de către turci, este

asasinat de boierii Şeptilici şi Goia; 1663 - Postelnicul Constantin Cantacuzino, pretendent la tronul Ţării

Româneşti, a fost omorât de Grigore Ghica; 1668 - Ilieş, ultimul Muşatin, este otrăvit de Gheorghe Duca, cel care

îi luase tronul; 1688 - Şerban Cantacuzino – otrăvit de fraţii săi; 1741 - Grigore Ghica, asasinat de turci în urma unui complot

boieresc; 1790 - Nicolae Mavrogheni (1786-90), asasinat din ordinul marelui

vizir (complot boieresc); 1799 - Constantin Hangerli (1798-99), ucis din ordinul sultanului; 1821 - Alexandru Şuţu, ucis de doctorul său Christoria eterist convins,

infectându-i o fistulă. Gheorghe Bibescu . În seara zilei de 9/21 iunie 1848, când

avusese loc „Adunarea de la Izlaz” (jud. Romanaţi), la Bucureşti are loc un atentat împotriva domnitorului Gheorghe Bibescu. Astfel, în timp ce

6

acesta se afla în trăsură împreună cu ministrul de Interne, Villara, întorcându-se dintr-o plimbare „la Şosea”, la Capul Podului (Piaţa Victoriei), trei tineri aflaţi într-o birjă (identificaţi ulterior a fi Grigore Peretz, Dumitru Creţulescu şi Iancu Paleologu), trag câte un foc de pistol asupra sa. Doar unul dintre gloanţele atentatorilor îşi atinge ţinta, oprindu-se însă într-un epolet, fără a-l răni pe Bibescu.

Imediat după tentativă, aga Iancu Manu este demis, în locul său fiind numit Scarlat Creţulescu1. De asemenea, se fac numeroase arestări, printre care menţionăm pe Constantin A. Rosetti şi mr. Voines-cu, mulţi dintre suspecţi travestindu-se şi reuşind astfel să scape.

Îngrijorat de cele întâmplate, în dimineaţa zilei de 11 iunie, domnitorul merge la cazărmile Armatei, „spre a lua un jurământ de credinţă”. Cu această ocazie, ofiţerii depun un jurământ, arată că vor apăra ţara de duşmani, „dar nu vor vărsa sânge de român”2.

Despre atentat, Mihai Eminescu avea să scrie în „Timpul” din 9 decembrie 18803: „C.A.Rosetti şi-ar pleca ochii dac-am întreba cine a pus la cale atentatul asupra lui Bibescu”.

Arestările care au urmat atentatului au întârziat izbucnirea revoluţiei paşoptiste în Ţara Românească, fapt care se va produce la 11/23 iunie.

Alexandru Ioan Cuza . Cu două zile înainte de sosirea

triumfală în Bucureşti (8/20 februarie 1859), croitorul evreu Schmidt dezvăluia Poliţiei un complot pus la cale de doi indivizi, pe nume Grini şi Matelon, care urmăreau asasinarea lui Cuza, prin explozia unei bombe4.

Barbu Catargiu , preşedintele Consiliului de Miniştrii, asasinat

din raţiuni ideologice, la 8 iunie 1862. Era primul premier al României unite.

Lascăr Catargiu . La 14/26 ianuarie 1876, preşedintele

Consiliului de Miniştri, Lascăr Catargiu, este atacat în momentul în care urca dealul Mitropoliei. Avea 53 de ani. Agresorul, un anume Paraschivescu, îl loveşte de mai multe ori cu o bâtă, chiar şi atunci când se prăbuşeşte la pământ. Unde era Poliţia Capitalei? „Alegătorul liber”5 îşi anunţa cititorii că atentatorul este „un vechi funcţionar al Poliţiei care nu se mai afla de câtva timp în bunele graţii ale d-lui Catargiu”.

După mişcările antidinastice, cabinetul Catargiu a fost unul de stabilitate pentru ţară şi de consolidare a domniei lui Carol I. Lascăr Catargiu va demisiona la 30 martie 1876.

1 Enciclopedia României, I, p.832 2 C.C.Giurescu, Istoria Bucureştilor, p.133 3 M.Eminescu, Opere politice, III, p.754 4 A.M.Stoenescu, Istoria loviturilor de stat, I, p.154 5 ,,Alegătorul liber’’, Anul I, nr.140 din 14 ianuarie 1876

7

Atentatorul asupra lui Lascăr Catargiu trecuse la săvârşirea faptei pentru că fostul preşedinte al Consiliului de Miniştrii nu-i mai dăduse nici o funcţie (însărcinare).

Regele Carol I . La 25 aprilie/7 mai 1888 are loc un atentat

asupra regelui. Sergentul din garda comunală Preda Fântânaru, fost deţinut pentru crimă, vine îmbrăcat în costum popular, se postează în faţa magazinului Nacu Mincovici, iar în momentul în care suveranul trecea cu trăsura, trage două focuri în fereastră, folosindu-se de o puşcă ,,Lefaucheux’’6. Din fericire, suveranul scapă nevătămat.

Ion C. Br ătianu . Atacat de un profesor, Ivan Pietraru, la data

de 3 decembrie 1880, ora 17.15, pe când ieşea de la Camera Deputaţilor. Având în mână un cuţit, acesta s-a aruncat asupra premierului, dar, după o luptă scurtă, timp în care intervine cu un baston şi un anume Goga, este dezarmat.

Condamnând cu vehemenţă atentatul, Mihai Eminescu îl punea pe seama unei „ramificaţiuni ale unei mari societăţi internaţionale care voieşte răsturnarea organizaţiunii existente”, mai exact „tabăra nihilistă de peste Prut”7.

Ion I.C. Br ătianu - la data de 6 septembrie 1886, după ieşirea

din sediul Legaţiei Austro-Ungare. Atacatorul a tras un foc de revolver, rănindu-l la braţ, în cele din urmă fiind imobilizat datorită intervenţiei energice a unui sergent de Poliţie.

Interesant este că atentatorul - Stoica Alexandrescu - era unul plătit de opoziţia conservatoare. Fost subofiţer de armată, el urma să primească de la Iosif Oroveanu, în caz de ucidere a demnitarului, suma de 5.000 de lei. Se pare că instigatori au fost Alexandru Em. Lahovary şi Mihail Hitrovo, consulul Rusiei la Bucureşti8. De remarcat este faptul că acest Lahovary recomandase prefectului Poliţiei Capitalei încadrarea în Poliţie a spionului rus Leonte Constantinescu.

Comunistul Vladimir Ilici Lenin a fost adevăratul autor al

tentativei de asasinare a regelui Ferdinand , în 1918. Descoperit de Armata Română, evreul Simion Rosal, comisarul bolşevic ce trebuia să îndeplinească atentatul, a fost executat9.

Atentat asupra lui Alexandru Vaida-Voevod , în vremea

Regenţei (1927-1930).

6 La anchetă, atentatorul ar fi declarat că regele este cauza tuturor suferinţelor ţăranilor; A.M.Stoenescu, Istoria loviturilor de stat, II, p.78 7 M.Eminescu, Opere politice, III, p.753 8 După atentat, mulţimea strânsă în grabă este cu greu oprită de Poliţie să nu incendieze legaţia Rusiei, a patra oară într-un deceniu; A.M.Stoenescu, Istoria loviturilor de stat, II,p.71 9 Conform www.spp.ro

8

Se pare că Buharin şi G.E. Zinoviev10 au fost în spatele atentatului de la Senat (cu prilejul deschiderii lucrărilor), din 8 decembrie 1920, când a fost detonată o bombă. Un grup de terorişti comunişti, în frunte cu etnicul evreu Max Goldstein, organizează şi săvârşesc un atentat. Animaţi de sentimente anarhiste, reuşesc să introducă o bombă în Senat şi o plasează chiar sub fotoliului preşedintelui. Este ucis Dumitru Radu, episcopul Ardealului şi grav răniţi g-ralul Coandă (preşedintele Senatului) şi Dimitrie Greceanu (ministrul Justiţiei), episcopul Nifon şi secretarul Senatului (Virgil Budescu).

Partidul Socialist va da un comunicat în care repudia acest act grav. Goldstein va fi prins abia după 3 luni şi condamnat la muncă silnică. Moare în închisoare, după o îndelungată perioadă de grevă a foamei11. Aflat în arestul Siguranţei şi interogat prin 1931, Belu Zilber era informat de anchetatorul Vintilă Ionescu, inspector de Siguranţă: „Acum zece ani, am anchetat tot aici, tot noaptea, altul ca tine. Nu făcuse mare lucru. În raportul meu către ministru am cerut să fie suprimat. Mârzescu, pe atunci ministru de Interne, nu m-a ascultat. După un an, în 192112, a comis atentatul de la Senat. Era Max Glodstein. Şi pentru tine o să cer suprimarea”13.

În iulie 1930 tânărul legionar Beza împuşcă pe ministrul

Constantin Angelescu . Premierul Ion G. Duca . La 29 decembrie 1933 era asasinat pe

peronul gării din Sinaia. Tentativă de asasinare a regelui Carol al II-lea , aflat în drum

spre Varşovia, în timpul escalei de la Budapesta. Nicolae Iorga . La 13 aprilie 1935, un tânăr încearcă să-l

asasineze pe marele savant. Interogat de Siguranţă, răspunde că Garda de Fier i-a pus acestuia „capul la preţ”14.

Colonelul Victor Precup, unul dintre cei care au sprijinit venirea

lui Carol al II-lea pe tron, a pus la cale un atentat vizând asasinarea regelui şi a metresei sale, în ziua de Vinerea Mare (8 aprilie 1934)15. Descoperit, Precup este arestat, judecat şi condamnat după un proces sumar, la 10 ani de închisoare16.

10 Pe numele adevărat Grigori Evseevici Radomilsky Apelbaun (1883-1936) 11 I.Scurtu, Gh.Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, p.129 12 De fapt este vorba de atentatul din 8 decembrie 1920 13 B.Zilber, op.cit., p.54 14 T.Georgescu, Nicolae Iorga împotriva hitlerismului, p.100 15 N.Crăcea, Dezvăluiri legionare, I, p.168 16 I.Scurtu, Gh.Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, p.285

9

Tentativă de asasinare prin otrăvire a lui Nicolae Titulescu . Totul a fost descoperit de francezii de la ,,Deuxième Bureau’’.

La 16 decembrie 1938, un anume Fănică Comij a pus la cale

asasinarea lui Armand C ălinescu , care urma să participe la o ceremonie în Iaşi. Legionarul a obţinut câteva grenade, pe care le-a pus într-o valiză, însă câţiva poliţişti conduşi de comisarul Mănăilă i-au aflat intenţiile. Individul este interceptat, arestat, bătut şi aruncat din trenul cu care călătorea. Cadavrul său nu a fost descoperit niciodată17.

La 13 februarie 1939 a avut loc o altă tentativă de asasinare a premierului Armand Călinescu, fiind instalat un dispozitiv exploziv sub podul peste Dâmboviţa.

De Boboteaza anului 1939, regele Carol al II-lea urma să fie

ucis cu prilejul ceremoniei aruncării crucii în râul Dâmboviţa. Siguranţa îi descoperă pe legionarii atentatori, care sunt executaţi la 4 ianuarie.

La 21 septembrie 1939, în zona intersecţiei b-dul Eroilor –

b-dul Eroilor Sanitari din cartierul bucureştean Cotroceni, a fost asasinat primul ministru Armand Călinescu. A doua zi cei patru asasini au fost executaţi în acelaşi loc şi lăsaţi în stradă timp de câteva zile.

La 3 septembrie 1940, legionarul Dumitru Groza reuşeşte să

pătrundă în curtea palatului regal şi aruncă două grenade spre ferestre, trăgând şi câteva focuri de revolver18. Este arestat de poliţişti.

1.2. Structurile de protec ţie medievale române şti

O caracteristică a feudalismului românesc a constituit-o

capacitatea domnitorilor de a dispune necondiţionat de serviciile militare ale supuşilor.

Spre deosebire de Occidentul feudal, domnitorii români nu au fost nevoiţi să apeleze la vreo formă de contract vasalic care să statueze explicit şi strict obligaţiile şi drepturile părţilor în privinţa serviciilor militare.

Gărzile de corp specializate s-au structurat treptat, desprinzându-se din forţele de elită ale organismului militar feudal.

Alături de „oastea cea mică” formată din boieri şi curteni, voievodul putea chema „oastea cea mare” sau „gloata”, formată din toţi cei capabili să folosească o armă.

17 Traian Golea, Cronologie legionară, Colecţia ,,Omul nou’’, Salzburg, 1953, p.67 18 Şt.Palaghiţă, op.cit., p.136

10

Garda românească era condusă de un pârcălab care avea privilegiul de a purta sabia domnitorului. Garda de corp a voievodului era formată din boierimea mică sau mijlocie şi din ţărani liberi „căftăniţi” (înnobilaţi) de către domni.

În Moldova, însoţitorii domnitorului sunt uneori numiţi „viteji”, fapt care reflectă modul de recrutare din rândurile luptătorilor de elită.

Atât Mircea cel Bătrân, cât şi Alexandru cel Bun au dispus de gărzi personale bine instruite şi echipate. Acestea erau formate din lefegii autohtoni, angajaţi permanent în serviciile respective. Majoritatea gărzilor de corp proveneau dintre orăşenii şi ţăranii care nu deţineau pământ.

În măsura în care membrii gărzii personale se evidenţiau în diferite împrejurări şi îndeosebi în evitarea unei stări de pericol, primeau, în afara lefurilor stabilite, recompense substanţiale în bani sau alte privilegii din partea domnitorilor.

Dan al II-lea (1420 - 1431), unul dintre succesorii lui Mircea cel Bătrân, dispunea de o gardă personală formată din circa 600 de cavalerişti. Solda acestora era diferită, cavaleriştii din gardă primind un salariu triplu faţă de pedestraşii de rând.

Iliaş, fiul lui Alexandru cel Bun, a recurs la serviciile de gardă ale unor mercenari străini, pe lângă gărzile autohtone. Toţi cei care făceau parte din garda domnească primeau, pe lângă soldă, hrană zilnică pentru ei şi caii lor. În cazul în care mercenarii străini sufereau pierderi în timpul unor acţiuni de luptă erau despăgubiţi cu sume de bani.

Gărzile domneşti erau cazate în unităţi (cazărmi) situate în imediata vecinătate a reşedinţei domnului. Personalul de protecţie era instruit şi antrenat permanent. Şeful gărzii purta, iniţial, numele de portar. Primul nume al unui portar menţionat în documentele vremii este Oană. Din conţinutul documentului rezultă că acesta deţinea funcţia respectivă în anul 1432. Mai târziu, în ianuarie 1436, a fost recompensat de domnitorul Iliaş cu două sate, graţie serviciilor aduse.

Din însemnările unor călători străini ce au vizitat Moldova în perioada domniei lui Ştefan cel Mare rezultă că garda („oştirea”) era alcătuită din „străjeri ce stăteau necontenit pe lângă domn”. Aceştia aveau un statut asemănător cu lefegiii şi simbriaşii munteni ai lui Dan al II-lea.

Se menţionează în acelaşi sens prezenţa la curtea domnului a curtenilor, unităţi de gardă de cavalerie. Acestea aveau atribuţii de protecţie şi pază atât a Domnitorului, cât şi a altor demnitari.

Dintr-o scrisoare expediată de Ştefan cel Mare, la 8 mai 1477, senatului veneţian, rezultă că acesta a trimis un detaşament de protecţie lui Vlad Ţepeş în 1476. Garda lui Vlad Ţepeş (200 de militari) s-a evidenţiat cu ocazia unui atac contra Domnitorului: „ … din cei 200 de soldaţi s-au putut salva numai 10. Ceilalţi au pierit făcându-şi datoria”.

11

În 1462, Vlad Ţepeş a apelat şi la mercenari străini. Aceştia primeau solde pentru serviciul prestat, precum şi averea celor ucişi în atentatele împotriva domnitorului.

Referitor la disciplina şi loialitatea gărzilor de corp domneşti, Vlad Ţepeş preciza într-o scrisoare către Matei Corvin (11.02 1462) că garda sa a reuşit să iasă din ambuscada organizată de turci la Giurgiu.

Pe fondul celor expuse mai sus, măsurile întreprinse de domnitorii români pe linia asigurării unor gărzi personale corespunzătoare, loiale, sigure, care să le apere viaţa şi integritatea corporală a lor şi a familiilor au rămas preocupări absolut necesare, impuse atât de convulsiile şi frământările interne, cât şi de persistentele ameninţări din exterior.

În componenţa gărzilor de corp apar, în principal, dărăbanii (trabanţii), important corp de lefegii. Aceştia sunt pentru prima oară menţionaţi în timpul domniei lui Bogdan al II-lea (1504 - 1517). Corpul dărăbanilor era recrutat dintre străini. Alături de dărăbani, un loc important continuă să-l deţină curtenii.

Despre garda personală a lui Petru Rareş, G. Reicherstoffer menţiona că domnitorul „ … ţinea la curte aproximativ 3.000 de călăreţi cu leafă care erau înarmaţi, gata oricând să-l însoţească pretutindeni”.

În documentele vremii, mai exact în 1577 şi mai târziu în 1583, sunt amintiţi pentru prima dată „frustaşii”. Despre frustaşi se ştie că făceau parte din corpul de gardă. O parte dintre ei, mai precis 24, erau frustaşi „despre doamna”, păzind reşedinţa acesteia, iar restul erau „frustaşii domnului”. Atribuţiile corpului de protecţie a domnitorului nu se limitau la asigurarea protecţiei acestuia. Şeful corpului de protecţie îndeplinea şi misiuni de informare a domnitorului, analizând situaţia internă şi externă, depistând vulnerabilităţile etc.

Astfel, Hâra, paznicul iatacului domnesc din timpul lui Petru Rareş, avertiza pe domnitor că „boierii vor să se lepede de dânsul”, precum şi de faptul că „ţara vorbeşte să-l părăsească”. Informaţiile primite de la şeful gărzii i-au permis lui Petru Rareş să îşi ajusteze politica, optând pentru un compromis momentan cu opoziţia.

În perioada următoare, serviciul de protecţie şi pază al domnitorilor români cunoaşte îmbunătăţiri din punct de vedere organizatoric, legate de competenţe, atribuţii etc. Curtenii continuă să îndeplinească atribuţii de protecţie, pază şi gardă, fiind recrutaţi dintre micii proprietari.

Alţi domni români au recurs la măsuri de protecţie şi pază excesive. În acest sens, în cursul anului 1585, francezul Pierre Pavie de Faurquevaux nota că Petru Şchiopul (1574 – 1579; 1582 - 1591) era păzit permanent de 300 – 400 de militari: „ … În jurul domnului sunt 300 – 400 de ostaşi îmbrăcaţi ungureşte, cu săbii şi halebarde… Soldaţii stăteau doi câte doi până la umbrarul sub care stătea vodă”.

12

În legătură cu aceeaşi gardă, se preciza că aproximativ 200 de militari erau puşcaşi întăriţi cu o companie de lăncieri ce făceau de serviciu cu schimbul câte o săptămână.

Petru Cercel (1583 - 1585) dispunea de o gardă personală compusă din 200 de arnăuţi greci şi albanezi. Comandantul gărzii era cretanul Andrea Demonogiani, fost căpitan în războiul turco-veneţian. Despre membrii gărzii se cunoaşte faptul că la angajare li se lua un jurământ pe Evanghelie, prin care se angajau să-l apere pe domn chiar cu preţul vieţii lor.

În legătură cu fondurile alocate pentru întreţinerea gărzii, Franco Sivori nota că se cheltuiau 250.000 de scuzi numai la curtea lui Petru Cercel, unde erau încazarmaţi 1.000 de soldaţi.

13

CAPITOLUL II

Renaşterea. Apari ţia primilor germeni ai capitalismului.

Muta ţii în structura militar ă feudal ă.

Feudalismul târziu aduce cu el peste tot în lume creşterea autorităţii centrale, întărirea administraţiei, crearea unui organism social mai riguros, mai organizat şi mai omogen, la scara unei întregi naţiuni.

Pe plan militar, între schimbările de esenţă, principala realizare o constituie crearea armatei permanente. Primele nuclee ale armatei naţionale au fost formate din gărzile personale ale demnitarilor. Serviciile de protecţie şi pază fuseseră întotdeauna încredinţate unor luptători de elită, organizaţi şi echipaţi superior restului armatei. Deoarece serviciul de protecţie şi pază trebuia să funcţioneze permanent, corpul de gardă al regelui sau înaltului demnitar nu era condiţionat de circumstanţa pace sau război, aşa cum era cazul armatei feudale.

Astfel, încă din 1836, garda personală a regelui englez Richard al II-lea era compusă din 750 de luptători permanenţi (dintre care 10 cavaleri, 97 de scutieri şi 311 arcaşi). În 1467, garda familiei ducale din Milano număra circa 2.000 de oameni permanenţi. Faptul că gărzile regale reuneau soldaţi din diferite arme – cavalerişti grei şi uşori, infanterişti, arbaletieri etc. – nu făcea decât să grăbească apariţia armatelor naţionale permanente, articulate pe aceleaşi structuri, diferind numai prin număr şi prin generalizarea misiunilor.

Ţările române nu au făcut nici ele excepţie de la această regulă generală. Primii germeni ai armatei naţionale permanente i-au constituit gărzile personale ale domnitorilor. La sfârşitul secolului al XVII-lea, garda domnească număra 600 de arnăuţi în Moldova şi 1.000 în Ţara Românească. Documentele de epocă precizează că „neferii” erau singurii militari care aveau dreptul să poarte arme în interiorul curţii domneşti, reglementare ce aminteşte de privilegiul vechilor pretorieni romani.

Această reglementare, valabilă încă din timpul domnitorului Ioan Gheorghe Caragea, sublinia statutul deosebit al gărzilor domneşti faţă de celelalte organisme militare ale principatelor. La fel ca şi în apusul Europei, domnitorii români apelau adesea la gărzi de corp străine, angajate pe bază de mercenariat. Alexandru Şuţu avea, de exemplu, un serviciu de pază şi protecţie asigurat de „beşlii turci călări” şi beşlii nemţi. Întreţinerea acestora (armament, uniforme şi solde) era asigurată din visteria statului, demonstrând că beşliii reprezentau o instituţie statală şi nu un grup de pază personal. Din aceste motive, se poate trage concluzia că serviciul de pază şi protecţie a reprezentat o

14

permanenţă în întreaga epocă feudală, instituţie ce a premers armatei naţionale permanente, reprezentând un nucleu de modernitate într-o epocă mai puţin favorabilă progresului.

Serviciile de protecţie şi pază (gărzile de corp) nu au rămas numai apanajul regilor şi demnitarilor statului. Începutul epocii moderne se caracterizează prin numeroase ridicări la luptă ale populaţiei oprimate contra sistemului anacronic feudal. Luptei sociale i se adaugă în această perioadă şi lupta de emancipare naţională, conştiinţa popoarelor asuprite începând să se trezească. Astfel, conducătorii răscoalelor populare sau naţionale încep să se preocupe de paza şi protecţia personală, realizând că ei constituie ţintele favorite pentru reprezentanţii forţelor de represiune, în cazul în care au neglijat această problemă, conducătorii mişcărilor de eliberare naţională şi socială căzând victime unor atentate (relevant este cazul lui Tudor Vladimirescu, care, deşi dispunea de trupe suficiente şi instruite, a căzut pradă unui atentat, chiar în bivuacul său).

Mişcarea de eliberare naţională şi socială a românilor sub conducerea lui Horea a impresionat atât prin amploarea acţiunilor militare, vitejia ţăranilor români, cât şi prin organizarea şi modernitatea concepţiilor militare dovedite de români.

Astfel, această adevărată armată revoluţionară românească era structurată pe centurii (cete) conduse de centurioni, şi decurii, conduse de decurioni (caporali). Comandanţii de „armate” (Armata Hunedoarei, Zărandului, Abrudului) erau vicecăpitani de rangul al doilea, vicecăpitani de rangul întâi (locţiitorii comandantului – Crişan şi Cloşca) precum şi „căpitanul” Horea, beneficiind de un serviciu de pază şi protecţie specializat. Vicecolonelul austriac Anton Shultz consemna în 1784 că „Horea era înarmat cu o puşcă, purta haină militară şi umbla însoţit de o gardă călare formată din 30 de călăreţi”.

Locotenentul E. Probst raporta, la rândul lui: „Căpitanul Horea era înarmat cu puşcă, iar companionul său (garda) cu puşti şi cu pistoale”.

Armata revoluţionară română de la 1784 nu îşi mai găseşte corespondentul decât în „minutemen”, armata revoluţionară americană, care a reuşit să înfrângă trupele regale engleze în războiul de independenţă al S.U.A.

Horea a premers, prin mişcarea sa revoluţionară, pe iacobinii francezi care se vor ridica la luptă numai în 1789. Ţinând cont că în Europa Răsăriteană dezvoltarea economică şi socială era mai lentă, războiul ţărănesc al românilor transilvăneni, organizarea lor, scopurile declarate pentru care luptau, toate acestea frapează pe observatorul contemporan prin modernitatea lor.

Odată cu cristalizarea şi apoi generalizarea instituţiilor moderne, serviciile de pază şi protecţie se profesionalizează, fastul şi strălucirea uniformelor de protocol fiind treptat înlocuite de sobrietate, discreţie şi eficienţă.

15

Regimentele regale sau imperiale tind să devină numai accesorii de recuzită ale protocolului monarhic sau republican. Aghiotanţii înarmaţi cu săbii şi panaşe strălucitoare, soldaţii cu vestoane roşii şi căciuli din blană de urs nu mai asigură paza monarhului sau preşedintelui. Acesta este protejat de poliţişti civili, disimulaţi în mulţime, gărzi de corp specializate, şi, mai ales, de muncă discretă, dar sârguincioasă a organelor informative, care încearcă să oprească din timp orice tentative de atentat.

16

CAPITOLUL III Evolu ţia structurilor de protec ţie şi pază în epoca modern ă 3.1. Epoca modern ă

A debutat în ţara noastră cu un asasinat politic notoriu, şi anume cel al lui Tudor Vladimirescu, victimă a unui complot organizat atât de duşmani, membrii Eteriei, cât şi de boierii „prieteni”.

Primul-ministru al României independente, Barbu Catargiu, a fost asasinat, în 1862, din motive ideologice.

Întregul parcurs al istoriei moderne, până în perioada interbelică, a fost punctat de crime şi asasinate după cum urmează:

Pe 2 decembrie 1880, primul ministru I.C. Brătianu a fost uşor rănit de un atentator înarmat cu un cuţit, la ieşirea din Camera Deputaţilor. Asasinul, ex-profesorul Ivan Petraru, a dorit să-l ucidă pe premier din „amorea de patrie”.

La fel, la 6 septembrie1886, I.C. Brătianu a fost victima unei tentative de asasinare în faţa legaţiei austro-ungare. Atacatorul a tras cu revolverul, dar nu a nimerit ţinta, datorită intervenţiei unui sergent de poliţie. Era fost subofiţer de geniu şi se pare că era asasin plătit, urmând să primească 5000 de lei de la Iosif Oroveanu, un lider al opoziţiei.

În 1918, Lenin a ordonat asasinarea regelui Ferdinand, însă armata l-a arestat şi executat pe Simion Rosal, comisarul bolşevic ce urma să-l ucidă pe suveran.

În 1919, Buharin şi Zinoviev au ordonat Secţiei teroriste a Kominternului asasinarea mareşalului Averescu. La 8 decembrie 1920, asasinii plătiţi au plasat o bombă în Senatul României. A fost ucis episcopul Ardealului, Dumitru Radu, şi au fost grav răniţi generalul Coandă, preşedintele Senatului, Dimitrie Greceanu, ministru de justiţie, episcopul Nifon şi secretarul Senatului, Virgil Budescu.

La 29 decembrie 1933, premierul I.G. Duca a fost împuşcat în ceafă de către Niki Constantinescu, unul dintre legionarii din echipa morţii (Nicadorii). „Decemvirii” au fost cei care l-au asasinat pe Mihail Stelescu, legionar care se îndepărtase de ideologia „căpitanului” aflat internat la Spitalul Brâncovenesc. A fost împuşcat şi apoi ciopârţit cu toporul. Un ziar francez din epocă a relatat asasinatul barbar, încheind astfel: „Apoi au plecat fără să-l mănânce”.

Tot în acelaşi an, 1933, a avut loc o încercare de asasinare a lui Carol al II-lea, în timpul escalei la Budapesta, în drum spre Varşovia, iar în 1936, a existat o tentativă de ucidere prin otrăvire a lui Nicolae Titulescu (avertizat de „II-eme Bureau”).

Congresul Studenţesc Legionar din aprilie 1936 de la Tg. Mureş, care a instituit asasinatul ca principală armă politică, a hotărât condamnarea la moarte a „tuturor duşmanilor Legiunii” şi stabilirea de

17

„echipe ale morţii” care au jurat să execute „sentinţa legionară”. De altfel, Corneliu Zelinski Codreanu făcea următoarea afirmaţie: „Declarăm pe faţă că vom trage cu revolverele în cei ce ne-au adus acolo”.

În noiembrie 1938, a avut loc asasinarea lui C.Z. Codreanu, sub pretextul fugii de sub escortă. Tot atunci, a mai fost eliminat şi grupul Nicadorilor.

Pe 13 februarie 1939, a avut loc o tentativă de asasinare a lui Armand Călinescu prin instalarea unui dispozitiv exploziv sub podul peste Dâmboviţa, pe traseul demnitarului.

De remarcat este şi tentativa de asasinare, în 1939, a şefului magistraturii militare din Cernăuţi de către agentul NKDV, Leonid Lututovici.

În acelaşi an, 1939, de Bobotează, a existat şi o tentativă de asasinare a lui Carol al II-lea şi a eventualilor miniştri aflaţi la ceremonia scufundării crucii în Dâmboviţa. Agenţii de siguranţă i-au arestat şi ucis pe legionarii atentatori (4 ianuarie).

În 21 septembrie 1939, a fost omorât Armand Călinescu, primul ministru al României. A doua zi, poliţia a înconjurat casa conspirativă, i-a capturat şi i-a transportat pe asasini la locul atentatului unde au fost împuşcaţi demonstrativ, cadavrele lor fiind lăsate în stradă.

3.2. Primele unit ăţi de gard ă

Principatele române au făcut eforturi susţinute în direcţia

modernizării structurilor militare tradiţionale. Regimentele de linie, subunităţile de cavalerie, artilerie, geniu

sau intendenţă permanente au fost grefate pe organismul militar clasic ce se baza pe „serviciul cu schimbul” al unităţilor teritoriale de dorobanţi.

În ceea ce priveşte unităţile de gardă, cu atribuţii clare de protecţie şi pază a demnitarilor români şi a obiectivelor speciale, acestea au evoluat pe aceleaşi coordonate structurale ale instituţiei militare româneşti şi anume modernizarea tehnicii de luptă, optimizarea organizatorică, specializarea subunităţilor luptătoare şi a logisticii, flexibilitatea lanţului de comandă etc.

Prima unitate militară modernă care a primit atribuţii de gardă, pază obiective speciale şi protocol a fost creată în Principatul Moldovei.

La 1 iulie 1860, prin Ordonanţa nr. 63 semnată de Alexandru Ioan Cuza, a fost înfiinţat Batalionul nr. 1 Tiraliori, unitate de gardă subordonată direct Ministerului de Război.

Ordonanţa stipula că principala misiune a batalionului era aceea de „a apăra curtea princiară şi pe Înălţimea Sa Domnitorul Ţării”. De asemenea, Batalionul 1 Tiraliori avea în sarcină paza şi apărarea unor instituţii importante ale ţării, aşa cum era cazul Ministerului de Război, precum şi protecţia unor înalţi demnitari.

18

Batalionul avea în componenţă 8 companii, totalizând 32 de ofiţeri şi subofiţeri şi 886 de soldaţi.

Un an mai târziu, în 1861, batalionul şi-a mutat sediul de la Iaşi la Bucureşti. În componenţa sa au intrat şi subunităţile de gardă muntene, motiv pentru care şi-a schimbat denumirea în Batalionul 1 Vânători, devenind „primul corp de trupă de gardă al armatei române”.

Unitatea de vânători a avut, de la bun început, un statut diferit comparativ cu regimentele de linie. Personalul era selecţionat cu grijă, armamentul era superior calitativ, uniformele erau astfel concepute pentru a fi potrivite şi activităţilor de protocol. De asemenea, batalionul de vânători era subordonat Ministerului de Război, în mod direct şi nemijlocit, bucurându-se astfel de o reală autonomie în raporturile sale cu eşaloanele militare.

În afara Batalionului 1 Vânători, atribuţii de asigurare a securităţii înalţilor demnitari români mai aveau următoarele instituţii:

1. Siguranţa Statului, organism cu caracter contrainformativ, condus după unirea principatelor de Ioan G. Valentineanu.

2. Prefectura Poliţiei Capitalei, la comanda căreia se afla Alexandru V. Beldiman.

3. Comenduirea Garnizoanei Bucureşti al cărei şef era colonelul Alexandru Zefcari, în subordinea căruia se găseau unităţile militare încartiruite în Capitală şi în împrejurimile acesteia, mai puţin unitatea de gardă domnească amintită. Structurile informative şi contrainformative româneşti au jucat

un rol esenţial în prevenirea ameninţărilor la adresa conducătorului ţării, reuşind să-şi creeze în scurt timp adevărate rezidenţe informative peste hotare, precum şi puternice reţele de informatori în ţară.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a apelat, de asemenea, la serviciile unui cabinet secret sui generis, coordonat de Cezar Liebrecht. Acest mini serviciu secret avea misiunea efectuării protecţiei informative a instituţiei domneşti.

Activitatea coordonată a tuturor acestor organisme de protecţie a dus la dejucarea unui şir de comploturi şi tentative de atentat contra domnitorului ţării.

Agentura românească a putut astfel să descopere şi să anihileze un complot organizat de boierii antiunionişti sponsorizaţi de Imperiul Otoman: „Hârtiile ascunse în mâna autorităţilor constată existenţa unui complot având ca scop răsturnarea principelui domnitor, despărţirea Principatelor Unite, întoarcerea la vechiul sistem şi numirea unui vechi ministru al lui Ştirbei, Constantin Şuţu drept caimacam. Şuţu a fost arestat împreună cu un doctor Lamberti, agentul său, care a sosit ieri de la Constantinopol. Hârtiile îl compromit pe Ali-paşa, pe Safet Efendi şi pe Haggy-bey, ale căror pecete şi iscălituri figurează în josul unui act relatând scopul complotului” (fragmentul citat este desprins din

19

scrisoarea şefului de cabinet al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, adresată lui Iancu Alecsandri la 10/22 mai 1864).

În perioada 1864 – 1865 au fost arestaţi Constantin Şuţu, Panait Balş, Ion C. Brătianu, C.A. Rossetti, Eugen Carada, C. Brăiloiu, N. Golescu şi mulţi alţii, toţi fiind descoperiţi de serviciile româneşti mandatate cu apărarea siguranţei statale şi protecţia domnitorului, în timp ce pregăteau atentate sau comploturi.

Ţinând cont de profesionalismul dovedit de serviciile secrete şi de structurile mandatate cu protecţia demnitarilor români, reuşita complotului de la 11 februarie 1866, soldat cu abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, trebuie analizată în funcţie de circumstanţele momentului, de poziţia domnitorului, precum şi de evoluţia postunionistă a României în perioada respectivă.

Catalogarea complotului ca pe un eşec al serviciilor de securitate româneşti - teză în general acceptată de istorici -, s-ar putea dovedi forţată.

În primul rând, Cuza era la curent cu iminenţa atentatului. La 10 februarie, domnitorul a fost informat de către Cezar Bolliac şi Gheorghe I. Dogărescu despre planurile loviturii de palat ce avea să se producă a doua zi.

De asemenea, prin diverse filiere, Cuza fusese anunţat că opoziţia reacţionară şi radicală de stânga a realizat o „monstruoasă coaliţie” cu scopul declarat al înlăturării sale.

Toţi conspiratorii arestaţi în 1864 – 1865 fuseseră graţiaţi de către domnitor, dar rămăseseră în atenţia organelor informative, motiv pentru care este cel puţin suspectă uşurinţa cu care aceştia s-au întâlnit şi s-au organizat.

Chiar în noaptea atentatului, prefectul Poliţiei Capitalei, Alexandru V. Beldiman se găsea în casa unuia dintre conspiratori, invitat la o partidă de cărţi.

De asemenea, pare de neconceput ca Alexandru Zefcari, şeful Comenduirii Garnizoanei, să nu fi fost anunţat de mişcările de trupe executate de subunităţile Regimentului 7 linie în cooperare cu două baterii de artilerie care au traversat oraşul şi au ocupat poziţii în jurul Palatului Domnesc.

Mai mult decât atât, garda palatului formată din militari ai Batalionului 1 Vânători, condusă de maiorul Dimitrie Lecca, nu a opus nici un fel de rezistenţă în momentul în care complotiştii au pătruns în obiectiv.

Paradoxal este însuşi faptul că lovitura de palat a fost executată de militari, cu toate că Armata era instituţia cea mai stabilă şi mai fidelă domnitorului, el însuşi fiind ofiţer de carieră.

Este posibil ca Alexandru Ioan Cuza să fi acceptat tacit lovitura stat, deoarece ca militar ar fi considerat neonorantă o abdicare din proprie iniţiativă.

20

Ideea renunţării la domnie, pentru evitarea unui război civil, este reliefată de declaraţia cuprinsă în mesajul de deschidere a corpurilor legiuitoare din decembrie 1865. Mai mult, acest fapt este confirmat şi de scrisoarea trimisă de Cuza lui N. Golescu, unul dintre cei trei locotenenţi domneşti.

Aspecte legate de o posibilă abandonare a tronului ar putea fi descifrate şi din scrisoarea trimisă la 21 octombrie 1865 de Cuza lui Napoleon al III-lea, împăratul Franţei.

Cu toate acestea, succesorii lui Alexandru Ioan Cuza au dovedit o vădită preocupare în direcţia optimizării organismelor cu atribuţii în siguranţa naţională şi implicit în asigurarea protecţiei şi pazei personalităţilor şi obiectivelor naţionale.

Astfel, la 1 martie 1866 a fost înfiinţat, prin Înaltul Decret 384 dat de Locotenenţa Domnească, Batalionul 2 Vânători care a preluat toate misiunile de pază, protecţie şi protocol de la Batalionul 1 Vânători, „dezonorat” după lovitura de la 11 februarie.

Vechea unitate de gardă a fost retrogradată şi inclusă în rândul unităţilor de linie aflate în organica Armatei Române, dar păstrându-şi statutul de unitate de elită.

Principele Carol I, viitorul rege al României, a ordonat serviciilor de siguranţă să controleze fiecare mişcare a fostului domnitor Cuza, aflat în străinătate, deoarece se temea de o eventuală revenire în ţară a acestuia.

În acest scop, agenţii de poliţie au organizat o supraveghere permanentă a lui Cuza, cele două reţele informative din Viena şi Paris raportând toate deplasările şi întâlnirile fostului principe.

În 1870, Alexandru Ioan Cuza a fost ales deputat de Mehedinţi, candidatura sa fiind acceptată şi recunoscută de către cele două camere legislative. Cuza a refuzat demnitatea de deputat, făcând public şi refuzul de a se întoarce în ţară. Cu toate acestea, supravegherea sa nu a încetat până la sfârşitul vieţii sale în exil.

Necesitatea structurării unui organism informativ şi contrainfor-mativ militar a devenit evidentă după 1877, când au fost înfiinţate Birourile 1 şi 2 de pe lângă Marele Stat Major al Armatei Române. Apariţia acestor organe specializate a dus la acoperirea informativă a nevoilor specifice ale subunităţilor de gardă care asigurau în continuare paza obiectivelor speciale şi protecţia demnitarilor.

Actul de naştere al viitorului Serviciu Secret poate fi considerat „Instrucţiunea provizorie privind înfiinţarea pe lângă comandamente a unor servicii de exploraţie, recunoaşteri şi informaţii secrete” apărută în 1866.

Creşterea cantitativă şi calitativă a structurilor cu atribuţii de gardă, protecţie şi pază este confirmată de transformarea Batalionului 2 Vânători (Batalionul 2 Vânători a primit în anul 1902 numele de

21

Batalionul 2 Vânători „Regina Elisabeta”) în Regimentul 2 Vânători, „Regina Elisabeta”.

Apariţia noii unităţi de gardă cu un efectiv de 34 de ofiţeri şi 1771 soldaţi s-a produs în 1913, an în care apare „Legea Spionajului” (31.01 1913) în care se stipulau şi referiri la obligativitatea protecţiei informative a instituţiilor statale, a înalţilor demnitari, precum şi a înaltelor personalităţi.

Misiunile stabilite pentru noul Regiment de gardă constau în paza şi apărarea reşedinţelor suveranului, în special a celor din Bucureşti şi Sinaia.

Militarii Regimentului 2 Vânători, „Regina Elisabeta”, executau paza perimetrelor exterioare ale obiectivelor speciale, securitatea în interiorul clădirilor respective şi toate misiunile protocolare (gărzi de onoare, defilări, treceri în revistă etc.)

Serviciile civile mandatate cu atribuţii privind siguranţa naţională cunosc şi ele o dezvoltare constantă. La 15 ianuarie 1915 este înfiinţat Serviciul Supravegherii Ştirilor (S.S.S.) care îşi avea sediul în Palatul Poştei Centrale, organism contrainformativ independent de Siguranţa Statului.

La dispoziţia Marelui Cartier General al Armatei Române, a luat naştere în 1917 „Serviciul Special de Siguranţă al Deltei”, un organism informativ „care să se ocupe cu adunarea ştirilor de care se resimţea o nevoie imperioasă şi să combată spionajul străin”.

Pentru organizarea şi conducerea acestuia a fost desemnat Mihail Moruzov. Doi ani mai târziu, acest organ informativ va creşte calitativ şi cantitativ devenind Serviciul Special de Siguranţă al Dobrogei, acţionând în întreaga Peninsulă Balcanică.

În toamna anului 1919 a luat fiinţă oficial Serviciul Secret, ca un compartiment special în cadrul Biroului II Contrainformaţii din Marele Stat Major al Armatei.

O dată cu acesta putem considera încheiată structurarea serviciilor de protecţie informativă de apărare a siguranţei naţionale şi, implicit, de asigurare a protecţiei nemijlocite a înalţilor demnitari de stat din România.

22

CAPITOLUL IV

Serviciile de protec ţie, pază şi gard ă, în epoca contemporan ă 4.1. Perioada interbelic ă

După cum aminteam, perioada interbelică s-a caracterizat prin numeroase căutări de ordin organizatoric. În anul 1919, în cadrul Birou-lui 2 de pe lângă Marele Stat Major a fost înfiinţat Serviciul Secret al Armatei, încadrat în exclusivitate cu personal militar, structură care a dăinuit până după 1944.

Serviciul Secret s-a bucurat de simpatia şi de sprijinul forurilor conducătoare ale ţării, însuşi regele Ferdinand interesându-se de activitatea desfăşurată de acesta. Interesul manifestat de autorităţile române era perfect justificat deoarece Serviciul Secret avea în atribuţii şi depistarea operativă a oricăror ameninţări de natură să prejudicieze siguranţa naţională, să ameninţe securitatea înalţilor demnitari sau libertatea lor de mişcare.

Primele rezultate ale noului organism informativ nu au fost pe măsura aşteptărilor, principala cauză constituind-o lipsa unor cadre de specialitate. Un reviriment în activitatea Serviciului Secret s-a produs începând cu anul 1925, când acesta a fost reorganizat pe baze noi, iar în fruntea sa a fost numit Mihail Moruzov.

În anii 1924 şi 1925 s-a insistat pe lângă conducerea statului asupra necesităţii înfiinţării unui serviciu special de informaţii civil, după modelul celui francez. În 1925 a luat naştere „Serviciul Special de Informaţii – S.S.I.”, de data aceasta, ca organ auxiliar al Marelui Stat Major.

Următorii paşi pe linia realizării unei autonomii depline a serviciului s-au realizat în 1934, când S.S.I.-ul a trecut din punct de vedere administrativ în subordinea nemijlocită a „Secretariatului general al Ministerului de Război şi, în 1940, în subordinea directă a Consiliului de Miniştri.

După înfiinţarea S.S.I.-ului s-au efectuat unele redistribuiri de competenţe, astfel că, din 1928, Siguranţa Generală a Statului nu a mai desfăşurat muncă informativă în străinătate, misiunile de acest tip revenind exclusiv S.S.I.-ului, iar în materie de contrainformaţii militare, Secţiei a II-a a Marelui Stat Major.

Din acest moment, S.S.I. a devenit principalul scut informativ şi contrainformativ al ţării, atribuţiile sale privitoare la protecţia informativă, precum şi toate activităţile specifice de prevenire a încercărilor de atentat sau complot fiind întărite.

Activitatea Serviciului Special de Informaţii avea să cunoască unele scăderi din motive independente de profesionalismul agenţilor săi. Între cele două războaie mondiale ţara a fost martoră la numeroase

23

schimbări de guverne, scandaluri şi evenimente politice contradictorii. Oricât s-ar fi declarat şi dorit ca S.S.I.-ul să fie apolitic, activitatea lui a început să se implice pe plan politic şi în cercurile palatului.

Mai mult decât atât, colaborarea dintre Siguranţa Generală a Statului şi S.S.I. a cunoscut câteva grave sincope, fiecare instituţie păstrându-şi rezultatele investigaţiilor, refuzând adeseori să le comunice şi celorlalte structuri.

„Siguranţa Generală a Statului - relata Eugen Cristescu - cunoştea intenţiile legionarilor de asasinare a primului-ministru Duca şi era cunoscută însăşi persoana atentatorului”. Cu toate acestea, atentatul s-a produs şi a reuşit, actul terorist realizându-se pe fondul unei lipse de colaborare dintre Poliţie, Siguranţa Generală şi S.S.I.

Lipsa de apetenţă în coordonarea contracarării ameninţărilor la adresa unora dintre demnitarii români a avut în mod cert conotaţii politice, rezultate din lupta pentru putere dintre diferitele facţiuni politice extremiste, regalitatea care urmărea instaurarea unui regim totalitar şi interesele puterilor revizioniste care urmăreau destabilizarea României în scopul aservirii sale totale.

Acest lucru este susţinut de urmaşul lui Mihail Moruzov: „Nu este lipsită de interes experienţa atentatului împotriva lui Armand Călinescu - arată în memoriile sale Eugen Cristescu - care a fost desăvârşit în Germania. Trebuie să ne informăm dacă unii dintre ei (legionarii) nu vin în ţară cu intenţii de a comite atentate”.

Cu toate acestea, organismele cu atribuţii în asigurarea protecţiei personalităţilor româneşti au repurtat şi importante succese, mai ales în ceea ce priveşte colmatarea operativă a tuturor tentativelor de atentat contra suveranului ţării.

În 1933, cu ocazia unei vizite a regelui Carol al II-lea la Varşovia, rezidenţa S.S.I. din Viena a descoperit pregătirea unui atentat împotriva acestuia. Asasinarea regelui urma să se producă la Budapesta, în timpul escalei spre Varşovia. Poziţia antigermană a regelui, hotărârea acestuia de a lichida agentura hitleristă din România, insistenţa cu care milita pentru garanţiile occidentale îl desemnau pe Carol al II-lea ca pe o potenţială ţintă a extremismului revizionist.

De asemenea, colaborarea pe linie informativă cu serviciile similare străine, avea în vedere şi dejucarea tentativelor de atentat contra demnitarilor români.

La începutul anului 1936, Nicolae Titulescu a fost atenţionat de un ofiţer de la „II-éme Bureau” că se punea la cale asasinarea sa pe calea otrăvirii.

Pericolul asasinării l-a marcat profund pe marele nostru diplomat. În necunoştinţă de cauză, unii oameni politici şi ziarişti afirmau că ministrul afacerilor străine al României suferea de mania persecuţiei, măsurile de protecţie adoptate fiind apreciate de aceştia ca manifestări de grandomanie. „Ştim în prezent - afirma Jaques de Launay - că

24

Titulescu era un om vizat de nazişti şi fineţea lui îl făcea s-o simtă. Mai mult, fostul ministru Mandel i-a recomandat chiar să nu mai bea decât apă minerală din sticle închise”.

Lupta informativă contra tentativelor de atentat a reprezentat în toată această perioadă zbuciumată, confuză şi contradictorie, primul inel de protecţie a demnitarilor români vizaţi de elementele extremist-teroriste de dreapta. Astfel, la 13 februarie 1939, a fost descoperită o tentativă de atentat, contra lui Armand Călinescu. Teroriştii instalaseră o mare cantitate de exploziv sub podul peste Dâmboviţa, pe traseul obişnuit al demnitarului.

Intenţiile criminale ale teroriştilor au fost rapid dejucate dar, din păcate, nu s-au luat măsuri de abandonare a traseelor-şablon ale premierului român şi de întărire a personalului de protecţie nemijlocită a acestuia. Această lipsă de decizie combinată cu supraevaluarea ponderii protecţiei informative în dauna celei fizice nemijlocite avea să aibă, până la urmă, rezultate dramatice.

De asigurarea securităţii (protecţiei) demnitarilor români se ocupa atât Siguranţa Generală a Statului, cât mai ales Poliţia, care aloca fiecărei personalităţi un număr relativ redus de agenţi (în general 1-2 poliţişti din corpul detectivilor).

În cazul persoanelor ameninţate, numărul cadrelor de protecţie putea creşte, dar acest lucru se întâmpla destul de rar.

În ceea ce priveşte paza obiectivelor speciale (reşedinţe guvernamentale, sedii de lucru, instituţii centrale sau locuinţe ale demnitarilor), acestea erau păzite de gardienii publici, de poliţie sau de agenţi de siguranţă care acţionau acoperit. Acest lucru se întâmpla în situaţiile de criză, în condiţiile în care existau informaţii privind existenţa unor potenţiale ameninţări.

Începând cu 1930, serviciul de gardă la suveranul României a fost preluat de Compania de Gardă a Palatului. Unitatea a fost iniţial încadrată cu jandarmi proveniţi din Regimentul de Jandarmi Pedeştri, ulterior recrutându-şi personalul din cadrele celorlalte unităţi de gardă.

În ceea ce priveşte executarea protecţiei membrilor casei regale, aceasta intra în atribuţiile subunităţilor de gardă din cadrul Regimentului de Escortă Călare.

Acţiunea de reevaluare şi de modificare a procedurilor de protecţie a demnitarilor a devenit evidentă la 8 iunie 1939, cu prilejul organizării în capitală a „Zilei tineretului” de către „Straja Ţării” şi a „Zilei Sporturilor” pe stadionul „Principele Carol” - A.N.E.F. (redenumit ulterior „Republicii”). Întrucât la demonstraţiile programate pentru ziua respectivă urmau să asiste „Maiestatea Sa Regele şi Marele Voievod Mihai, precum şi Înalţi oaspeţi străini, Consilieri Regali, Membrii Guvernului, Membrii Corpului Diplomatic, Ataşaţii Militari Străini, Înaltele autorităţi civile şi militare”, Serviciul Poliţiei Sociale şi al Informaţiilor (din cadrul Prefecturii Poliţiei municipiului Bucureşti) a emis la 6 iunie 1939 un „Ordin de

25

serviciu” prin care stabileau următoarele „măsuri pentru asigurarea ordinii, pazei şi siguranţei”:

1. Serviciul Poliţiei Judiciare urma să efectueze imediat noi verificări la toate instalaţiile şi lucrările care se executau la stadionul „Principele Carol”, o atenţie deosebită urmând să fie acordată tribunei regale şi tribunelor unde urmau să ia loc demnitarii români şi străini. O asemenea dispoziţie a fost emisă ca urmare a accidentului ce avusese loc la 8 iunie 1936, când o tribună a stadionului respectiv a cedat şi s-a prăbuşit sub greutatea spectatorilor care asistau la un spectacol sportiv asemănător, provocând moartea a 3 spectatori şi rănirea a sute de oameni;

2. Serviciul Poliţiei Judiciare urma să-i verifice pe toţi muncitorii care lucrau la stadion, inclusiv pe angajaţii bufetului de la stadion, urmând ca „tot ce va vedea suspect va fi de îndată îndepărtat”;

3. Instalarea unui sistemul de pază permanent la stadion, care urma să fie ridicat abia după terminarea serbării;

4. În ziua repetiţiei generale (6 iunie 1939), angajaţii Poliţiei Judiciare urmau să se facă o nouă verificare a personalului care participa la cele două serbări, urmată de o altă verificare amănunţită în dimineaţa zilei de 8 iunie 1939, instalându-se apoi agenţi şi jandarmi „care nu vor mai permite intrarea la tribune decât pe baza invitaţiunilor, cari sunt numerotate”.

Biletele de intrare pe stadion erau la rândul lor controlate - „Cel mai sever control se va face la intrările Stadionului” - fiind respectată şi capacitatea tribunelor, în aşa fel încât „accesul acelora ce nu posedă invitaţii şi ar voi să stea în picioare sau să-şi facă loc printre ceilalţi, nu va fi permis”. În „Ordinul de serviciu” al Serviciului Poliţiei Sociale şi al Informaţiilor se sublinia totodată: „Nu se va face nici o concesiune, de nici un fel, nimănui, fie civil, fie militar”;

5. La fiecare intrare pe stadion şi la punctele de unde începeau traseele către stadion urma să fie instalat câte un ofiţer din partea Comenduirii Pieţei. Acesta trebuia să asigure o colaborare cu organele „Străjii Ţării” şi cele poliţieneşti în momentul efectuării controalelor ordonate;

6. Gardienii publici din posturile aflate pe stadion urmau să asigure libertatea de mişcare pe căile interioare de acces la tribunele rezervate oficialităţilor, interzicând totodată staţionarea oricărei persoane pe acele căi;

7. Serviciul Poliţiei Judiciare, Serviciul Controlului Străinilor şi Hotelurilor şi chesturile care aveau în subordine zonele aflate pe traseul Palatul Regal - Calea Victoriei - Bulevardul Elisabeta (până la Liceul „Gh. Lazăr”) - Strada Izvor - Stadionul „Principele Carol” urmau să efectueze în comun „un riguros control al imobilelor aflate pe traseu, fiecare din punct de vedere ce-l priveşte”.

26

Totodată, angajaţii Serviciului Poliţiei Judiciare, Serviciului Controlului Străinilor şi Hotelurilor şi chesturilor aveau să le aducă la cunoştinţă proprietarilor şi chiriaşilor locuinţelor aflate pe traseul de deplasare al regelui Carol al II-lea faptul că nu se permitea închirierea balcoanelor sau primirea unor persoane străine în imobilele de pe traseul respectiv, iar publicul nu avea voie să se suie în pomi, pe acoperişuri, pe stâlpii de susţinere a cablurilor telefonice sau pe stâlpii de iluminat, în podurile caselor sau în clopotniţe.

De asemenea, cei care locuiau temporar în camerele hotelurilor aflate pe itinerarul de deplasare al suveranului urmau să fie verificaţi. În cazul în care persoanele cazate într-un hotel nu inspirau încredere, agenţii de poliţie aveau aprobarea să le mute. Toate camerele goale urmau să fie încuiate, iar cheile de la acestea erau predate spre păstrare unui agent desemnat în acest scop pentru fiecare hotel aflat pe itinerarul de deplasare al regelui.

În cazul imobilelor cu mai multe intrări şi ieşiri, agenţii de poliţie aveau obligaţia să le închidă, lăsând deschisă doar una singură pentru fiecare clădire. La intrările închise urmau să se instaleze posturi de pază.

De asemenea, urmau să se închidă din vreme toate pasajele pietonale de pe traseu înainte de trecerea cortegiului regal.

În cazul clădirilor aflate în curs de demolare, un agent urma să-i strângă într-un singur loc pe lucrătorii de la imobilul în cauză cu cel puţin o oră înainte de trecerea suveranului. Agentul respectiv răspundea împreună cu cel care îl numise în acel post „de orice act necugetat ar săvârşi vreunul din cei ce i s-au dat în rază”.

8. Agenţii de poliţie aveau obligaţia să verifice „cu amănunţime: gurile de canal, telefon, stâlpii susţinători ai lămpilor electrice, felinarele cu lumină şi gaz aerian, clopotniţele, binalele (case în curs de dărâmare - n.n.), locurile virane, pomii, rezervoarele cu combustibili de la marile clădiri, în general ori şi ce loc şi lucru ce ar putea servi drept adăpost sau punct de pornire pentru comiterea vreunui fapt necugetat. Se va da toată atenţiunea depozitelor de benzină şi wespasienelor, unde se vor fixa posturi”. O nouă verificare urma să se efectueze atât în dimineaţa zilei de 8 iunie, înainte de trecerea regelui, cât să în după-amiaza aceleiaşi zile, înainte de înapoierea suveranului la Palat;

9. Se interzicea scoaterea de mese pe trotuare, în dreptul restaurantelor, berăriilor, bodegilor şi cofetăriilor aflate pe traseul de deplasare a cortegiului regal;

10. „Nici un fel de demonstraţie de nici o formă, ce iese din cadrul programului, nu este permisă; se va reprima îndată şi cu toată energia”. De asemenea, „nu se admite portul uniformelor, insignelor etc. a nici unei organizaţii politice, afară de F.R.N. (Frontul Renaşterii Naţionale – n.n.). Nu se admite răspândirea de material de propagandă sau cu caracter subversiv”.

27

Motivul instituirii unor asemenea măsuri este uşor de intuit: în România se instaurase de la 10 februarie 1939 dictatura regală, iar relaţiile suveranului cu membrii Gărzii de Fier, principalii inamici ai lui Carol al II-lea, erau extrem de tensionate în iunie 1939;

11. Se interzicea aruncarea de flori pe întregul traseu; 12. Se interzicea înmânarea de memorii sau petiţii regelui atât pe

timpul deplasării acestuia, cât şi la stadion, pe timpul desfăşurării serbărilor.

Şefii de sectoare şi subsectoare erau direct responsabili de respectarea ultimelor patru interdicţii. Cei care încălcau dispoziţiile enumerate mai sus urmau să fie reţinuţi imediat şi trimişi Serviciului Poliţiei Sociale din cadrul Prefecturii Poliţiei Bucureşti.

Verificarea clădirilor şi controlul pe traseu urmau să fie asigurate de către agenţi obişnuiţi de poliţie, însoţiţi de agenţi ai Direcţiunii Generale a Poliţiei şi de membri ai Serviciului S din cadrul Marelui Stat Major. Orice imobil urma să fie controlat începând din pivniţă şi terminând cu podul clădirii. O atenţie deosebită trebuia să fie acordată podurilor aflate în zona străzii Izvor.

Membrii Serviciului Poliţiei Sociale şi al Informaţiilor, de comun acord cu cei ai Direcţiunii Generale a Poliţiei şi cei ai Serviciului S din Marele Stat Major aveau şi obligaţia de a efectua „investigaţiuni printre membrii organizaţiilor de extremă stânga şi dreapta, pentru a afla din timp intenţiunile, astfel ca nici o eventualitate să nu ne surprindă”.

Totodată, agenţii serviciilor Poliţiei Judiciare şi Poliţiei Sociale au primit ordin să efectueze razii în localurile din Bucureşti în vederea arestării tuturor persoanelor care nu aveau acte de identitate asupra lor sau care păreau suspecte. Ulterior, persoanele arestate urmau să fie triate la Prefectura Poliţiei Capitalei.

De asemenea, personalul chesturilor din Bucureşti care aveau în raza lor de activitate gări a primit ordinul de a supraveghea şi verifica pe călătorii care soseau în capitală, precizându-se şi următorul aspect: „Înţelegem însă ca toate aceste operaţiuni să se facă fără abuzuri”.

28

CAPITOLUL V

Protec ţia demnitarilor şi paza obiectivelor speciale din România în perioada 1939 – 1945

5.1. Premisele şi circumstan ţele create de cel de al doilea r ăzboi mondial

La 1 septembrie 1939 a început cea mai sângeroasă conflagraţie mondială, care a durat 2174 de zile şi a provocat moartea a 55 de milioane de oameni. Cel de-al doilea Război Mondial a produs 25 298 de victime în fiecare zi, a produs cea mai uriaşă migraţie de populaţie (20 de milioane de oameni) şi a lăsat în urma sa peste 35 de milioane de mutilaţi.

Acest război a costat umanitatea 7,36 dolari pe secundă, economisirea sumelor cheltuite fiind echivalentă cu creşterea venitului pe cap de locuitor cu 2% timp de 10 ani neîntrerupţi pentru toate ţările subdezvoltate de pe glob.

La fel ca şi primul Război Mondial, cel de-al doilea a debutat tot printr-un act terorist. Un comando SS a atacat postul de radio german de la Gleiwitz, localitate aflată în apropierea graniţei cu Polonia. Membrii comandoului au fost îmbrăcaţi în uniforme poloneze, pentru a crea impresia unui atac polonez neprovocat.

România a fost şi ea victima acestui război. În afara pierderii a aproximativ 1/3 din teritoriul naţional, a uriaşelor sacrificii umane şi materiale suferite, a unui regim de înrobire economică perpetuat aproape 20 de ani după încheierea ostilităţilor, ţara noastră a trebuit să suporte şi înglobarea ei în sfera de influenţă ideologică a Uniunii Sovietice, un blestem ce a durat peste 44 de ani.

Şi ca şi cum toate aceste nenorociri nu ar fi fost suficiente, pentru România, calvarul războiului a început cu mult timp înainte de 1939, deoarece taberele adverse îşi aleseseră aici locul de desfăşurare tacită a „preliminariilor” războiului.

După cum este bine ştiut, în întreaga perioadă interbelică, România a militat politic împotriva tendinţelor revizioniste care doreau să mineze pacea şi ordinea internaţională stabilită la sfârşitul primului Război Mondial. Din acest motiv, personalităţile politice din România au devenit ţinte ale terorismului sponsorizat de puterile revizioniste, în special Germania, Italia, URSS, Ungaria şi Bulgaria.

Pentru aceste state, lichidarea adversarilor politici sau a personalităţilor care se opuneau tendinţelor hegemonice ale „nemulţumiţilor de la Versailles”, era luată în calcul ca o premisă indiscutabilă.

Aşa de exemplu, ambasadorul nazist Roland Koeste declara chiar în ziua asasinării premierului român Ion G. Duca, la 20 decembrie

29

1933: „Ei bine, aflaţi că la Berlin, unii nazişti pretind că, cu cinci sau şase asemenea asasinate politice, Germania ar putea face economie de un război şi ar putea obţine tot ce ar vrea Europa”.

Dovadă că ambasadorul german ştia ceva, la începutul anului 1934, sub egida Oficiului de Politică Externă a Partidului Naţional Socialist Muncitoresc din Germania (Aussenpolitiches Amt – A.P.A.) (A.P.A. era condus de vestitul ideolog nazist Alfred Rosenberg), a fost elaborat un plan de asasinate ce urmau a fi săvârşite de „Ausslandorganisation – N.S.D.A.P.” care avea în subordine 364 de agenturi ce activau în străinătate, precum şi celulele „G” (Gegner) ale SS-ului, specializate în acţiuni teroriste. La punctul 4 al planului era prevăzută asasinarea regelui Carol al II-lea al României, iar la punctul 11, asasinarea lui Titulescu.

Cele două atentate trebuiau să se producă în luna iunie 1934, cu ocazia vizitei ministrului francez de externe, Louis Barthou la Bucureşti. Acţiunile coordonate ale serviciilor informative şi contrainfor-mative româneşti, în special Serviciul Special de Informaţii (S.S.I.) şi Secţia a II-a de pe lângă Marele Stat Major au permis anihilarea atentatului. Cu toate acestea, ameninţările din exterior la adresa personalităţilor politice româneşti au continuat, determinând creşterea eforturilor de contracarare pe linie informativă şi operativă din partea autorităţilor statului nostru.

În ianuarie 1934, ustaşii croaţi au comis un atentat împotriva preşedintelui Cehoslovaciei, Eduard Beneş şi a ministrului român de externe, Nicolae Titulescu (O explozie a deteriorat serios linia ferată la numai câteva minute după ce expresul care-i transporta pe cei doi demnitari trecuse prin zona minată). A doua zi, ziarul german „B.Z. am Mittag” anunţa că atentatele contra celor doi vor continua.

Ziarul extremei drepte croate „L’Etat Croate Independent” declara şi mai deschis: „Dacă miniştrii Micii Înţelegeri ar fi sărit în aer, în vagonul lor, nimeni nu i-ar fi putut acuza pe croaţi care se găsesc în stare de legitimă apărare. Domnii Beneş, Titulescu şi Javtiς nu sunt decât nişte provocatori, care nu au ce căuta la Zagreb”.

La 16 august 1934 acelaşi ziar croat declara printre altele: „Domnului Barthou, regelui Alexandru, domnilor Beneş şi Titulescu să nu le treacă prin minte că pot să se joace după bunul lor plac cu soarta altor popoare; destinul îi va convinge curând”.

Dovadă că aceste ameninţări erau cât se poate de reale, o constituie seria de atentate care au însângerat întreaga Europă. După lichidarea cancelarului Austriei, Dolfuss, a ministrului de externe francez, Louis Barthou, şi a regelui Iugoslaviei, Alexandru I, demnitarii români au devenit ţintele predilecte ale terorismului de stat promovat de puterile revizioniste. Presa fascistă italiană scria cu ocazia atentatului de la Marsilia (9 septembrie 1934) (Un comando croat antrenat la Budapesta a asasinat pe regele iugoslav Alexandru I Karagheorghevici şi pe Louis

30

Barthou, ministrul de externe al Franţei): „Va veni o zi în care un student va expedia un glonţ, încheind aroganţa ministrului afacerilor străine al României şi vom termina astfel cu Titulescu”.

Principala forţă de lovire a puterilor revanşarde, în interiorul graniţelor României, a constituit-o organizaţia extremistă „Garda de Fier”. Analizând ameninţările provocate de activitatea acestei adevărate agenturi hitleriste în România, responsabilii politici ai vremii au decis scoaterea organizaţiei în afara legii, aşa cum făcuseră şi cu gruparea kominternistă în 1924.

Faţă de decizia guvernului român condus de Ion G. Duca, de scoatere în afara legii a legionarilor (9 septembrie 1933), conducătorul acestora, Corneliu Zelinski Codreanu, a trimis spre publicare o scrisoare prin care ameninţa întreg guvernul cu exterminarea şi, în primul rând pe Ion G. Duca şi pe Nicolae Titulescu: „D-ta şi Titulescu v-aţi iscălit moartea”. La 20 decembrie 1933, una dintre echipele legionare ale morţii au reuşit să-l asasineze pe premierul român Ion G. Duca, pe peronul gării din Sinaia, atentat comis în condiţii destul de misterioase, numai dacă ţinem cont de strania defecţiune a sistemului de protecţie în condiţiile în care autorităţile aveau cunoştinţă de pregătirile legionare.

După lichidarea lui Ion G. Duca, agresivitatea Gărzii de Fier s-a accentuat, ameninţările la adresa personalităţilor politico-sociale din România devenind tot mai serioase. Astfel, cu ocazia Congresului Studenţesc Legionar organizat la Tg. Mureş în aprilie 1936, participanţii au decretat asasinatul drept principala armă politică. Tot acolo s-a pronunţat condamnarea la moarte a „tuturor duşmanilor legiunii” stabilindu-se „echipele morţii” care au jurat să execute „sentinţa legionară”. În fruntea listei morţii figurau Nicolae Titulescu, Virgil Madgearu, dr. Nicolae Lupu, Armand Călinescu, Nicolae Iorga etc.

Tot cu această ocazie, Corneliu Zelinski Codreanu spunea: „Declarăm pe faţă că vom trage cu revolverele în cei ce ne-au adus acolo”.

În preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial, situaţia, şi aşa tensionată, din România, a derapat alarmant datorită intervenţiei masive a puterilor străine în treburile noastre interne.

Din primăvara anului 1939, România s-a transformat într-un teren de confruntare între taberele adverse încă nebeligerante. Aliaţii au început operaţiunile de sabotare a industriei petroliere şi a infrastructurii serviciilor de transport. Sesizate, serviciile secrete germane au trecut la contramăsuri. Astfel, unitatea de diversiune „Brandenburg”, formată din aproximativ 5 000 de oameni, a fost infiltrată complet în România. Drept urmare, S.S.I.-ul, Secţia a II-a din cadrul M.St.M. şi Corpul Detectivilor au primit misiunea de a împiedica activitatea forţelor străine ce activau în România, indiferent de tabăra din care proveneau, desigur, în limita atribuţiilor lor, a statutului de neutralitate al României şi a condiţiilor specifice de izolare în care se găsea ţara noastră.

31

Un factor extrem de agravant îl constituia rivalitatea dintre cele două oficine de spionaj germane: Abwehr-ul şi Gestapo-ul, care vizau fiecare impunerea la conducerea statului român a propriilor grupări marionetă.

Abwehr-ul a avut o oarecare ascendenţă datorită colaborării mutuale dintre amiralul Canaris şi Mihail Moruzov, şeful Serviciului Special de Informaţii.

Gestapo-ul colabora strâns cu legionarii, având legături şi cu unele elemente corupte din Siguranţa Generală.

Conform declaraţiilor lui Eugen Cristescu, Gestapo-ul a acţionat în România încă din 1934 şi a fost amestecat în toate atentatele comise de legionari: contra lui Duca, contra lui Armand Călinescu, contra regelui Carol al II-lea în asasinatele de la Strejnic şi Jilava (în noaptea de 26/27 noiembrie 1940 la Jilava au fost asasinate 65 de persoane), precum şi în rebeliunea legionară, o bună parte din armamentul Gărzii de Fier provenind din arsenalul Gestapoului.

După arestarea lui Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima, rămas la conducerea „legiunii”, a organizat un atentat împotriva regelui Carol al II-lea. În ziua de Bobotează a anului 1939, o echipă de sacrificiu trebuia să-l lichideze pe rege şi pe eventualii miniştri care s-ar fi găsit la ceremonia scufundării crucii în Dâmboviţa.

Organele contrainformative româneşti au dejucat atentatul planificat cu sprijinul Berlinului, legionarii implicaţi fiind arestaţi şi ucişi în beciurile Siguranţei în ziua de 4 ianuarie.

Cu toate acestea, presiunile şi ameninţările la adresa demnitarilor români nu au scăzut. La 26 octombrie 1939 a fost asasinat Armand Călinescu, prim-ministru al României, deţinător şi al portofoliilor Apărării şi Internelor.

Conform planului stabilit încă de la 19 august, un automobil condus de legionarul Dumitru Dumitrescu, având la bord pe Cezar Popescu, Traian Popescu, Ion Moldoveanu şi Ion Vasiliu, a staţionat pe str. Făgăraş, în apropiere de Ştirbei Vodă, pe unde în jurul orei 13:15 urma să treacă automobilul demnitarului. La ora stabilită, atentatorii au observat automobilul ţintă, pe care l-au talonat în continuare pe str. Făgăraş. În momentul în care autoturismul premierului a virat dreapta pe B-dul Ardealului, o căruţă, condusă de un complice al echipei morţii, travestit în femeie, i-a barat calea făcând impactul inevitabil.

Şoferul premierului avea consemn strict de a nu opri sub nici un motiv. În momentul apariţiei inopinate a căruţei, în loc să execute o manevră de evitare, şoferul a frânat oferind atentatorilor din spate şansa de a tampona puternic maşina, imobilizând-o. Agentul de siguranţă Androne, aflat pe bancheta din dreapta şoferului a sărit din maşină, încercând să-şi scoată pistolul.

32

Şoferul Joiţă (şi el agent de siguranţă) a fugit în timp ce garda premierului a fost ucisă cu foc automat. Armand Călinescu a murit împuşcat în timp ce încerca să coboare din maşină.

Acest ultim atentat reuşit contra unui demnitar român dovedeşte existenţa unor scurgeri informative chiar din cadrul guvernului, deoarece legionarii cunoşteau traseul şi ora la care demnitarul urma să sosească la locul ambuscadei.

Şi de data aceasta, riposta autorităţilor româneşti a fost dură şi promptă. În aceeaşi zi, Poliţia i-a identificat pe asasini, descoperind şi ascunzătoarea acestora: imobilul de la nr. 24 de pe B-dul Brătianu.

Casa conspirativă a fost încercuită şi, după un schimb prelungit de focuri, asasinii s-au predat cu excepţia unuia dintre fraţii Popescu, care s-a sinucis.

Poliţia i-a transportat la locul atentatului, unde teroriştii au fost executaţi demonstrativ, cadavrele lor fiind lăsate în stradă pentru a fi văzute de trecători.

Ca urmare a ameninţărilor amintite ce planau asupra personalităţilor româneşti, protecţia demnitarilor şi paza obiectivelor speciale (reşedinţe, sedii de lucru etc.) au constituit priorităţi pentru organele statale cu atribuţii pe linia asigurării siguranţei naţionale.

Din materialele de arhivă rezultă că protecţia nemijlocită a demnitarilor era încredinţată Direcţiei Generale a Poliţiei, care avea în cadrul Corpului Detectivilor o grupă specializată în protecţie şi pază, şi anume Grupa a IV-a Specială.

Cadrele acestei grupe asigurau garda personală şi coordonau măsurile ce se luau cu prilejul unor acţiuni la care participau şeful statului, primul-ministru şi alţi demnitari români şi străini.

În concepţia organelor de poliţie, securitatea familiei regale şi a înalţilor demnitari era asigurată în primul rând prin măsuri informative. În acest scop erau angrenate la urmărirea informativă atât S.S.I. cât şi Secţia a II-a a M.St.M. al Armatei.

Cele două organe specializate în munca informativă considerau că prevenirea oricăror acţiuni ce ar fi putut prezenta pericol pentru demnitarii protejaţi este posibilă plecându-se de la elementul uman şi aveau în vedere următoarele categorii de elemente: teroriştii, legionarii, alte elemente subversive interne, cetăţenii străini domiciliaţi temporar sau definitiv în ţară şi ofiţerii scoşi din Armată.

Cu prilejul diverselor acţiuni protocolare la care participa familia regală, organele de informaţii şi contrainformaţii intensificau măsurile informative, activându-se informatorii, confidenţii şi agenţii.

De asemenea, o atenţie deosebită se acorda străinilor ce intrau în ţară în perioada premergătoare, luându-se măsuri de verificare şi supraveghere a acestora şi de întărire a pazei frontierelor în scopul prevenirii pătrunderilor clandestine.

33

Reţeaua informativă era instruită pentru a stabili starea de spirit a populaţiei din zona în care urma să aibă loc acţiunea protocolară, aceasta fiind socotită o măsură eficace de a descoperi acţiunile teroriste sau extremiste puse la cale.

Premergător acţiunii protocolare – cu 24 de ore înainte – în cadrul măsurilor informative se organizau razii şi controale la hoteluri, localuri de noapte, cafenele, case de toleranţă, la tăinuitori, în scopul descoperirii, înlăturării sau izolării, după caz, a elementelor extremist-teroriste şi subversive cunoscute.

Organele de poliţie aveau în vedere faptul că majoritatea deplasărilor în ţară se făceau cu mijloacele de transport C.F.R. şi pentru aceasta efectuau supravegherea informativă în rândul personalului de deservire aş remizei regale, supraveghere ce se executa în colaborare cu organele Legiunii de Jandarmi, atât la domiciliu, cât şi la locul de muncă.

În activitatea acestor organe era inclus şi filajul publicului de pe itinerare şi din locurile de staţionare, acesta fiind executat cu ajutorul reţelei informative şi a personalului acoperit.

În perioada de pregătire a acţiunilor protocolare şi în timpul desfăşurării lor, organele locale de poliţie întocmeau rapoarte informative de evenimente, care cuprindeau date în legătură cu vizita, atitudini, poziţii, precum şi evenimente deosebite care puteau pune în pericol persoana protejată sau compromiterea acţiunii protocolare respective. Asemenea rapoarte se centralizau la Direcţia Generală a Poliţiei şi, în raport de acestea se elaborau măsurile de protecţie şi pază necesare.

În ansamblul măsurilor ce se întreprindeau de către organele de poliţie, un loc de seamă îl ocupau măsurile de verificare tehnică (control tehnic antiterorist).

Astfel, în perioada premergătoare unei activităţi protocolare se controlau itinerariile de deplasare, avându-se în atenţie: gurile de canal, podurile, tunelurile, felinarele de pe marginea străzilor, copacii din imediata vecinătate a aleilor (în cazul vizitării unor parcuri sau grădini).

O atenţie deosebită se acorda clădirilor de pe traseu, întocmindu-se procese-verbale prin care se stabilea responsabilitatea proprietarilor pentru persoanele ce se vor găsi la ferestre sau balcoane. La clădirile care aveau mai multe intrări, organele de poliţie luau măsura închiderii şi sigilării, lăsându-se pentru accesul locatarilor o singură intrare care era supravegheată.

Erau verificate tehnic clădirile ce urmau a fi vizitate, sălile de spectacol şi de conferinţe, avându-se în atenţie instalaţiile electrice, globurile, candelabrele, generatoarele de curent etc.

Toate acestea (itinerariile şi clădirile) erau controlate din punct de vedere tehnic cu 24 de ore înainte şi puse sub pază.

În asemenea ocazii se întocmeau planuri de măsuri în care se fixau factorii de conducere ai misiunii, problemele ce trebuiau avute în

34

vedere de către organele de contrainformaţii, de personalul de protecţie şi pază.

În ceea ce priveşte paza sediilor de lucru şi a reşedinţelor, aceasta era asigurată de unităţile militare de gardă şi de agenţi ai Departamentului Mobil din Prefectura Poliţiei Capitalei. Colabora la aceasta şi Serviciul Special de Informaţii care avea - după cum relata Eugen Cristescu - un serviciu de pază la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, la locuinţele lui Ion şi Mihai Antonescu şi în alte obiective considerate vulnerabile.

În paralel cu agenţii şi gardienii de poliţie, protecţia înaltelor personalităţi româneşti, precum şi paza unor obiective speciale era asigurată şi de anumite unităţi militare de elită, unităţile de gardă.

În perioada 1939 - 1945, un număr de patru unităţi de gardă au asigurat paza reşedinţelor regale, a sediilor de lucru, precum şi a unor importante ministere.

Cea mai veche unitate de gardă cu atribuţii de protecţie şi pază era Regimentul 2 Vânători, „Regina Elisabeta”, înfiinţat încă din 1913.

Misiunea regimentului consta în asigurarea pazei reşedinţelor regale de la Sinaia şi Bucureşti, asigurarea gărzilor de onoare la activităţile protocolare ale suveranului României, precum şi în asigurarea pazei domeniilor regale. Unitatea a fost desfiinţată în 1948.

În 1930, la cererea expresă a regelui Carol al II-lea, se înfiinţează „Compania de gardă a Palatului” pe structura Companiei 1 din Regimentul de Jandarmi Pedeştri (4 plutoane). Noua unitate de gardă era „destinată a da gărzile Palatului Regal şi a executa serviciul de poliţie în interiorul Palatului”. Astfel, două plutoane asigurau paza Palatului Regal, iar celelalte două paza reşedinţei regale de la Sinaia.

În 1935, prin Decret Regal, unitatea se transformă în „Batalionul de Gardă al Palatului”. Misiunile şi atribuţiile acestei unităţi au rămas neschimbate. Militarii în termen executau misiuni de pază în perimetrul exterior al palatului, în timp ce ofiţerii executau misiuni de gardă în interiorul obiectivelor.

Structura batalionului era următoarea: comanda batalionului, 4 companii de puşcaşi, 1 companie mitraliere, un pluton depozit, o secţie transmisiuni (dotată cu cel mai modern echipament). Batalionul de gardă avea două cazărmi şi anume: cazarma „Regele Ferdinand”, aflată în perimetrul Palatului Regal din Bucureşti şi cazarma „Regele Carol al II-lea” la Sinaia. În 1940 unitatea îşi modifică din nou structura primind şi o secţie de aruncătoare (branduri), precum şi un pluton de transmisiuni şi pionieri.

Batalionul de Gardă al Palatului a asigurat protecţia regelui Carol al II-lea şi după abdicarea acestuia (6 septembrie 1940), până în momentul când a părăsit ţara. Subunitatea de gardă care a avut misiunea apărării trenului cu care părăsea ţara fostul suveran, a dejucat o tentativă de atentat produsă de legionari.

35

În 1941, Ion Antonescu a schimbat titulatura unităţii în „Batalionul de Gardă Regală”.

În 1945, în componenţa unităţii intră şi un „Detaşament Special”, format din 12 ofiţeri, 11 subofiţeri şi 292 de soldaţi panduri proveniţi din Divizia Tudor Vladimirescu. Până în momentul desfiinţării, batalionul a avut în dotare maşini blindate uşoare, precum şi o modernă tehnică de transmisiuni radio şi prin fir.

Cea mai impresionantă unitate de gardă a fost „Regimentul de Escortă Regală”, folosit îndeosebi la paradă, gărzi de onoare, activităţi protocolare ale suveranului. Misiunea acestei unităţi consta în escortarea regelui, executarea de activităţi protocolare, paza domeniilor regale, paza unor instituţii din Bucureşti şi Valea Prahovei.

În 1935, unitatea a primit titlul de Regimentul de Gardă Călare. În 1947 este desfiinţat şi înlocuit cu subunităţi ale diviziei Tudor

Vladimirescu. Garda personală a „Conducătorului Statului”, înfiinţată la

ordinul generalului Ion Antonescu în luna mai 1941, cu doar o lună de zile înainte de declanşarea operaţiunilor militare ale Armatei Române pentru recuperarea teritoriilor româneşti cedate Uniunii Sovietice sub ameninţarea forţei în vara anului 1940.

În momentul în care a aprobat constituirea unei „gărzi personale”, generalul Ion Antonescu a ordonat celor care se ocupau de încadrarea noului grup de protecţie ca ofiţerii recrutaţi să aibă anumite calităţi - „condiţiunile de capacitate, tact şi discreţiune, pentru misiuni de informaţie şi control exterior” - în aşa fel încât generalul să-i poată folosi şi în calitate de „controlori personali pentru diferite probleme”. Totodată, Ion Antonescu a recomandat încadrarea ofiţerilor respectivi pe funcţii de „comandanţi ajutori” sau în alte funcţii „de instrucţie” în Batalionul 1 Infanterie Uşoară, respectându-se gradul pe care îl aveau deja „pentru a nu le prejudicia cariera”.

O altă recomandare a „Conducătorului Statului” viza starea civilă a ofiţerilor din garda sa personală. Ion Antonescu şi-a exprimat dorinţa ca militarii respectivi să nu fie căsătoriţi, „afară numai dacă cei căsătoriţi ţin personal să fie în gardă”.

Ca urmare a ordinului primit, generalul Constantin Pantazi şi Secţia a II – a Marelui Stat Major au selecţionat şi verificat 57 de ofiţeri de infanterie, cavalerie şi artilerie pentru încadrarea celor 20 de funcţii prevăzute pentru garda personală a generalului Antonescu - 5 posturi permanente în Bucureşti, o escortă alcătuite din 6 ofiţeri, trei posturi permanente la Predeal şi 6 posturi speciale. Se considera că un asemenea efectiv de ofiţeri şi adoptarea serviciului în tură de pază crea posibilitatea ca generalul Antonescu să aibă la dispoziţie în mod permanent 6 – 8 ofiţeri „pentru orice însărcinări exterioare”.

În funcţia de comandant al gărzii personale a generalului Ion Antonescu a fost propus maiorul Caloenescu Nicolae.

36

Misiunile militarilor din garda personală erau diferite de cele ale jandarmilor, care se aflau şi ei în Palatul Consiliului de Miniştri. O parte dintre ofiţerii respectivi păzeau şi controlau cele două intrări principale ale clădirii şi constituiau la etajul 2 al imobilului „un ultim eşalon de pază, cu misiunea de a supraveghea exclusiv persoana Domniei – Voastre (Ion Antonescu – n.n.).”

La rândul său, grupa de escortă îl însoţea permanent cu două autoturisme decapotabile pe generalul Ion Antonescu atunci când acesta efectua diferite deplasări. Ofiţerii respectivi erau înarmaţi cu revolvere „Bergman”, iar în fiecare autoturism de escortă se afla şi câte o puşcă mitralieră .

Toţi membrii gărzii personale a lui Ion Antonescu urmau să fie cazaţi într-o clădire aflată pe strada „Paris”, un imobil închiriat de Serviciul Special de Informaţii şi aflat în imediata apropiere a Palatului Consiliului de Miniştri.

Deoarece în cadrul Batalionului 1 Infanterie Uşoară nu existau funcţii de artilerişti, au fost respinse toate cele 14 rapoarte ale ofiţerilor de artilerie care doreau să facă parte din garda personală a generalului, locurile libere fiind ocupate numai de ofiţeri de infanterie şi cavalerie.

Pentru ca pregătirea profesională a ofiţerilor din garda personală să nu aibă de suferit, s-a stabilit ca aceştia să fie ţinuţi la curent cu instrucţia desfăşurată la Batalionul 1 Infanterie Uşoară „pentru a nu se resimţi la schimbare”. Militarii respectivi urmau să participe la un „program de conferinţe, discuţiuni (recenzii), aplicaţiuni şi practica sportului în interiorul grupului de ofiţeri” şi la „aplicaţiunile în teren cu trupa, trageri etc. executate de unităţile Diviziei 3 – a (inclusiv Batalionul 1 Inf. Uşoară)”.

Ultimul apărut în perioada la care am făcut referire, a fost „Regimentul de Gardă al Conducătorului Statului”.

În martie 1941, prin decretul 2519, Batalionul 1 din Regimentul 1 Infanterie Uşoară se transformă în Batalionul de Gardă a Conducătorului Statului. Unitatea fusese adusă de la Câmpina pentru a înăbuşi rebeliunea legionară şi se distinsese în luptele de stradă de la Bucureşti, căpătând încrederea generalului Ion Antonescu.

Misiunile noii unităţi constau în asigurarea pazei vilei conducătorului statului de la Băneasa, a vilei de la Predeal, precum şi a celei de la Snagov.

De asemenea, unitatea avea misiunea protejării clădirii Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, paza trenului special „Patria”, precum şi protecţia membrilor „Cabinetului Militar al Conducătorului”.

În 1942, unitatea se transformă în „Regimentul de Gardă al Conducătorului Statului”, având următoarea structură:

- un batalion de pază obiective; - un batalion de motomecanizat de intervenţie;

37

- o companie de transmisiuni, una de pionieri, una de armament greu;

- o companie servicii; - o subunitate de protocol.

Regimentul totaliza 1.326 de militari şi avea o dotare de excepţie: pistoale mitralieră Bereta şi Oriţa, carabine Z.B., maşini blindate, tunuri A.T. de 47 mm şi de 53 mm, tunuri A.A. de 37 mm.

Imediat după arestarea lui Ion Antonescu, subunităţi ale regimentului au participat la lupte cu trupele germane, aşa cum a fost cazul celor de lângă localitatea Ţigăneşti.

La scurt timp după căderea regimului Antonescu, „Regimentul de Gardă al Conducătorului Statului” se desfiinţează, căpătând denumirea de Regimentul 115 Infanterie.

5.2. Evolu ţia structurilor de protec ţie şi pază în perioada 1944 – 1945

Aproape imediat după consumarea actului de la 23 august

1944, în cadrul tuturor serviciilor speciale româneşti a început o amplă acţiune de epurare a colaboratorilor Abwehr-ului şi Gestapo-ului.

La început acţiunea a avut o motivaţie obiectivă, cu atât mai mult cu cât, atât în Poliţie, cât şi în Siguranţa Generală, rămăseseră destule cadre cu simpatii legionare sau progermane. În paralel, s-au înregistrat şi primele măsuri de penetrare şi preluare a instituţiilor cu atribuţii de apărare a siguranţei naţionale de către elementele prosovietice şi procomuniste.

Astfel, la scurt timp după instaurarea guvernului dr. Petru Groza a început acapararea politică a Siguranţei Generale, S.S.I.-ului, Poliţiei şi Jandarmeriei. În aceste organizaţii au fost introduşi oameni verificaţi de N.K.V.D., care demonstraseră ataşament faţă de URSS.

Pentru o scurtă perioadă, în aceste structuri s-a instaurat un regim de tranziţie în care, alături de specialiştii formaţi de vechiul regim, a apărut o nouă categorie de personal, selecţionată numai pe criterii de loialitate politică.

Cu acordul generalului Popescu Bâzdâc, şeful Siguranţei Generale, a luat fiinţă în cadrul acesteia Brigada Mobilă, cu atribuţii contrainformative. Şeful acestei brigăzi a fost numit Boris Braunstein, alias Boris Grunberg, alias Nicolsky Alexandru, fost spion sovietic. Fostul caporal transmisionist a fost imediat înălţat la gradul de general maior.

La 1 septembrie 1946, Nicolsky a fost numit inspector general la Direcţia Poliţiei şi şef al Corpului de Detectivi, coordonând astfel activitatea de protecţie şi pază a noilor demnitari comunişti.

La 17 aprilie 1947, acelaşi Nicolsky devine inspector general al Poliţiei de Siguranţă, iar la 1 septembrie 1948, subdirector al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului. De menţionat că în toată această

38

perioadă Nicolsky şi-a păstrat cetăţenia sovietică, lucru care nu a deranjat pe nimeni, fiind chiar decorat cu ordinul „Steaua României”.

Serviciul Secret de Informaţii avea să primească şi el un lot de „noi cadre”. Noul şef al S.S.I.-ului a fost numit Serghei Nicanov, alias Sergiu Nicolau, de asemenea cetăţean sovietic şi agent NKVD.

La 6 martie 1945, ministru de interne a fost numit fostul muncitor tipograf Teohari Georgescu. În acest mod, Poliţia şi Jandarmeria au devenit şi ele instrumente politice ale noii conduceri de la Bucureşti.

În ceea ce priveşte unităţile militare de gardă, acestea au fost imediat desfiinţate (Regimentul de Gardă al Conducătorului Statului), sau au primit o infuzie masivă de militari provenind din unităţile formate în URSS, aşa cum a fost cazul Batalionului de Gardă Regală, în componenţa căruia a intrat în 1945 „Detaşamentul Special cu un efectiv de 12 ofiţeri, 11 subofiţeri şi 292 de soldaţi „siguri”.

O parte din unităţile de gardă de tradiţie au fost destructurate treptat, aşa cum a fost cazul cu Regimentul de Escortă Regală desfiinţat în 1947 şi Regimentul 2 Vânători, „Regina Elisabeta”, în 1948.

După proclamarea Republicii Populare Române, noua conducere de partid şi de stat a hotărât înfiinţarea unui Regiment de Gardă Republican după modelul unităţilor motomecanizate sovietice. Misiunile acestei unităţi s-au limitat numai la paza unor obiective militare (Ministerul Forţelor Armate).

Paza şi garda obiectivelor speciale (instituţii, clădiri aparţinând PCR, reşedinţe guvernamentale etc.) a fost încredinţată subunităţilor de gardă ale M.I. (trupe de securitate).

La Comitetul Central al PCR a fost înfiinţat Serviciul I Organizare, cu atribuţii de pază a sediilor partidului şi escorta demnitarilor comunişti. La conducerea acestui serviciu a fost numit Pantiuşa Bodnarenco, alias Pintilie Gheorghe, un fost condamnat pentru spionaj în favoarea URSS.

Ulterior, misiunile de protecţie şi pază a demnitarilor au fost preluate de Direcţia a V-a a din cadrul D.S.S. 5.3. Structurile de protec ţie din perioada regimului comunist

Direcţia a V-a Securitate şi Gardă a fost condusă iniţial de colonelul Mladin Ştefan, cel care se aflase în fruntea echipei de chelneri care l-a preluat pe mareşalul Antonescu din seiful în care-l sechestrase regele Mihai în după-amiaza zilei de 23 august 1944. Mladin l-a transportat pe fostul conducător în casa conspirativă din Vatra Luminoasă. Aici, lui Antonescu şi celorlalţi demnitari, echipa lui Mladin le-a asigurat paza sub supravegherea lui Emil Bodnăraş, venit de peste Nistru cu misiuni de spionaj, până când prizonierii au fost predaţi autorităţilor sovietice.

39

Locţiitor al lui Mladin a fost numit Valeri Bucicov, care a preluat după moartea chelnerului colonel, comanda unităţii de gardă a securităţii.

Direcţia a V-a de Securitate şi Gardă era inclusă în Ministerul de Interne, în cadrul departamentului Securităţii Statului, fiind unitatea specializată în organizarea şi realizarea măsurilor de asigurare a securităţii Preşedintelui României, a demnitarilor de partid şi de stat, precum şi a personalităţilor străine aflate în vizită în Republica Socialistă România.

Sediul oficial al unităţii se găsea pe strada Oneşti, lângă sediul C.C., în continuarea Bibliotecii Universitare din Bucureşti.

Ofiţerii acestei unităţi aveau misiunea de a cunoaşte şi preveni toate ameninţările care puteau pune în pericol securitatea demnitarilor români şi străini. Pentru aceasta, Direcţia a V-a dispunea de totalitatea informaţiilor culese de celelalte direcţii ale D.S.S.-ului, formaţiunilor de miliţie, organelor centrale şi teritoriale de partid etc.

Laboratoarele şi tehnica aflate în dotarea Direcţiei a V-a erau folosite pentru analize fizico-chimice şi controale sanitare ale produselor destinate consumului din sectorul „special”, de care beneficiau demnitarii români şi străini. De asemenea, Direcţia de Securitate şi Gardă dispunea de multiple dotări, tehnică de transmisiuni şi secretizare etc.

Unitatea purta numărul de cod 666, fiind structurată astfel: - Serviciul I asigura protecţia nemijlocită şi escorta cuplului

prezidenţial. Ofiţerii din cadrul acestui serviciu erau specializaţi în autoapărare, inclusiv tinerele femei destinate acoperirii protective a „primei doamne” în timpul vizitelor de lucru prin ţară şi străinătate.

- Serviciul II era specializat în asigurarea protecţiei demnitarilor străini aflaţi în vizită în România, precum şi a omologilor români care participau la acest gen de activităţi.

- Serviciul III - Opera ţii se ocupa de planificarea misiunilor, alegerea traseelor de deplasare, a organizării oricărei deplasări a preşedintelui ţării delegaţiilor mai importante.

- Serviciul IV avea atribuţii informative, fiind specializat în culegerea, procesarea şi analizarea informaţiilor de interes operativ. Acest serviciu avea rolul de catalizator al întregului efort informativ al Ministerului de Interne pe probleme de atentat, beneficiind practic de serviciile tuturor instituţiilor statale, ale întregului aparat de partid.

- Direc ţia a V-a dispunea, de asemenea, de diferite servicii şi compartimente specializate în paza reşedinţelor prezidenţiale şi a obiectivelor speciale, de formaţiuni de asigurare logistică, de pregătirea cadrelor, precum şi de o formaţiune de transport.

Dotarea Direcţiei a V-a era superioară calitativ comparativ cu celelalte direcţii din cadrul D.S.S., miliţie sau armată. Dacă la început dotarea era de provenienţă sovietică, cu timpul, direcţia a beneficiat de tehnică de transmisiuni, anumite categorii de armament, dotări de

40

laborator, tehnică de expertiză şi de control tehnic antiterorist de provenienţă occidentală.

De asemenea, optimizarea structurilor direcţiei s-a făcut ţinându-se cont de experienţa serviciilor similare din întreaga lume, abandonându-se modelul unic sovietic.

Această unitate de elită a D.S.S. a funcţionat până la 23 decembrie 1989, încetându-şi practic activitatea odată cu fuga clanului Ceauşescu.

Devenită un simbol al totalitarismului, Direcţia a V-a a fost desfiinţată de noua putere politică instaurată în România.

O scurtă perioadă, misiunile de protecţie ale noilor demnitari au fost preluate de armată, în special de Compania cu misiuni speciale a Regimentului de Gardă, în colaborare cu unele subunităţi de paraşutişti.

Este interesant de semnalat faptul că unele cadre ale Direcţiei a V-a au continuat să îndeplinească unele misiuni de pază la obiectivele de mai mică importanţă, (Consiliul de Stat, vilele de la Snagov, Scroviştea, Neptun, Predeal etc.) până când şi aceste obiective au fost preluate de armată.

În toate aceste cazuri, personalul de securitate şi gardă s-a dovedit desolidarizat de vechea conducere politică, abţinându-se de la acţiuni de reprimare a populaţiei răsculate, iar după fuga dictatorului, punându-se la dispoziţia armatei, la fel ca majoritatea covârşitoare a forţelor Ministerului de Interne.

Urmând exemplul altor servicii de protecţie contemporană, Direcţia a V-a de Securitate şi Gardă a colaborat cu principala structură antiteroristă a D.S.S. – ului, şi anume, UM 620, cunoscută sub numele de USLA (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă).

Această unitate avea atribuţii de pază a obiectivelor speciale, a unor sedii guvernamentale, ambasade, aeroporturi, ministere etc.

În afara grupurilor de luptători, USLA dispunea de un nucleu puternic de ofiţeri de informaţii, de propriile reţele şi agenturi, de capacităţi proprii de strângere, procesare, evaluare a informaţiilor privind ameninţările de natură terorist-extremistă. 5.4. Amenin ţări teroriste şi incidente de aceast ă natur ă înregistrate în timpul regimului comunist

În anii '70-'90 s-au înregistrat tentative de introducere de armament: arme, bombe şi terorişti din Orientul Mijlociu ajung şi în România.

Militanţi ai organizaţiei Septembrie Negru pregătesc, în 1972-1973, acţiuni pe teritoriul României, vizând ocuparea ambasadei statului Israel din Bucureşti şi asasinarea ambasadorului acestei ţări. În noiembrie 1972 s-a reuşit prevenirea introducerii în ţară, într-o valiză cu fund dublu, a unui pistol automat de calibrul 7,62 mm şi a 60 de cartuşe

41

aferente, a unui pistol de calibrul 9 mm, precum şi a două grenade defensive. De asemenea, în luna ianuarie 1973 s-a reuşit confiscarea unei noi tranşe de armament, muniţie şi grenade ascunse într-o cameră a unui hotel din Bucureşti.

Patru lideri ai unor comandouri palestiniene au sosit în România, în 1974, preconizând asasinarea preşedintelui Congresului mondial evreiesc iniţiat în România, acţiune care a fost de asemenea, prevenită prin conjugarea măsurilor informative şi a celor de protecţie fizică apropiată.

În 1975, intră în România un grup terorist compus din doi membri ai organizaţiei Baader Meinhof din Germania, având întâlnire la Bucureşti cu un terorist palestinian, lider al organizaţiei Septembrie Negru. În urma acţiunii autorităţilor, în pragul autoturismului cu care au intrat în ţară cei doi a fost descoperită o cantitate importantă de arme, grenade, explozivi plastici, documente false şi alte materiale periculoase. Grupul a fost scos din ţară şi persoanele implicate declarate indezirabile.

Ocuparea, la 19 noiembrie 1977, de către un număr de studenţi arabi a ambasadei Egiptului din Bucureşti a făcut necesară intervenţia antiteroristă la acest obiectiv în scopul apărării vieţii şi integrităţii personalului diplomatic existent în clădire.

În 1978, un cetăţean iordanian de origine palestiniană încearcă să ducă în Germania, tranzitând România, armament şi grenade care sunt descoperite la controlul efectuat la frontieră. Armamentul şi grenadele urmau să fie predate unui membru al unei organizaţii teroriste palestiniene care urma să acţioneze în Republica Federală Germania.

În anul 1983, doi cetăţeni libanezi care făceau parte dintr-o organizaţie teroristă arabă intră în România ca turişti, cu paşapoarte turceşti, cu scopul de a organiza un act terorist împotriva unei aeronave siriene pe ruta Bucureşti-Damasc. Acţiunea trebuia să fie realizată prin plasarea de bombe incendiare în aeronavă urmând ca, după aterizarea la Damasc, acestea să fie declanşate prin sistem de telecomandă. Acţiunea a fost prevenită şi cei doi terorişti au fost declaraţi indezirabili.

Tot în anul 1983 sunt contracarate planurile a trei comandouri teroriste, aparţinând disidenţilor palestinieni şi grupării Abu-Nidal de a întreprinde acţiuni terorist-diversioniste asupra reprezentanţei Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei din Bucureşti, precum şi intenţiile unor grupări armene de a acţiona asupra unor obiective ale Turciei, Franţei, Elveţiei şi SUA de pe teritoriul ţării noastre.

În ianuarie 1984, în timpul zborului aeronavei TAROM AN 24 cu 45 de pasageri la bord, pe ruta Arad-Bucureşti, doi bărbaţi având asupra lor un pistol artizanal mascat într-un fier de călcat şi un dispozitiv exploziv confecţionat într-un tub de spray comit o tentativă de deturnare a avionului. Acţiunea a fost contracarată de membrii echipei de asigurare a securităţii aeronavei, neutralizându-i pe cei doi.

42

La 4 decembrie 1984, un membru al unei grupări disidente palestiniene îl asasinează pe viceconsulul Ambasadei Iordaniei la Bucureşti, în plin centru al Capitalei, cu un pistol cu amortizor. În 1984 şi 1985, pe malul Dâmboviţei şi în diferite parcuri din Bucureşti au fost descoperite mai multe containere care conţineau cantităţi importante de explozibil, mitraliere, pistoale şi staţii de emisie-recepţie.

În 1985, într-o parcare auto din incinta complexului studenţesc Grozăveşti din capitală, doi terorişti arabi plasează bombe sub autoturismele aparţinând unor lideri ai studenţilor sirieni. În încercarea de dezamorsare a unuia din dispozitivele-capcană, s-a produs o puternică deflagraţie căreia i-au căzut victime doi ofiţeri ai USLA.

Unitatea de control antiterorist-antideturnare de pe aeroportul internaţional Bucureşti-Otopeni previne, în 1986, introducerea în ţară a trei pistoale de calibru 6,35 mm şi a 34 de cartuşe aferente, disimulate în două sticle de băuturi alcoolice, de către un cetăţean libanez, membru al unei organizaţii teroriste din Orientul Mijlociu. Sticlele au fost secţionate, armamentul demontat şi adaptat la mărimea acestora, după care acestea au fost lipite cu un adeziv special. Arsenalul depistat se afla în tranzit pe teritoriul României, de unde urma să ajungă pe un aeroport din Orientul Mijlociu unde era organizat şi pregătit, în cooperare cu alte comandouri, un act terorist.

Ameninţările teroriste nu au provenit numai din mediile externe ale României. În timpul regimului comunist, ţara noastră s-a confruntat cu crize teroriste provocate de elemente autohtone. Inclusiv şeful statului român a reprezentat o ţintă pentru persoane şi celule dispuse să-şi regleze conturile cu şeful regimului comunist prin mijloace extreme.

Din 1976 s-au înmulţit preocupările unor cetăţeni români de a pleca ilegal în străinătate, prin săvârşirea de acţiuni cu caracter terorist: piraterie aeriană, răpirea unor personalităţi româneşti sau străine, luarea de ostateci, atacuri armate, trecerea în forţă a frontierei de stat etc. Semnificativ în acest sens a fost grupul „Arcaşul”, format din patru persoane, care, în vederea plecării ilegale din ţară, intenţionau să procure armament, fie de la militari în termen – pe care urma să-i convingă să-l sustragă din depozitele unităţilor în care îşi satisfăceau stagiul militar -, fie prin atacarea unor posturi de miliţie din jurul Capitalei, scop în care efectuaseră recunoaşteri în teren. Dosarul de urmărire informativă a celor patru persoane implicare în acest caz a fost finalizat prin măsura preventivă de „avertizare”.

Un caz asemănător s-a petrecut în februarie 1977, când şase tineri din municipiul Cluj-Napoca au plănuit să deturneze cursa TAROM de pe ruta directă cu Bucureşti-ul. Intenţia lor era de a acţiona asupra personalului navigant al aeronavei cu arme albe, ceea ce nu s-a finalizat datorită „unor perturbaţii atmosferice din timpul zborului”, dar şi a unor „neînţelegeri intervenite între membrii grupului respectiv” de care, se

43

pare că nu fuseseră străine structurile de securitate speciale care au instrumentat acest caz.

La 23 august 1981 s-a petrecut aşa-numita acţiune „Autobuzul”, în realitate un eveniment terorist provocat de trei persoane: Andrei Drăgănescu şi Viorel Butincu – de profesie zidari, dar infractori recidivişti – cărora li s-a alăturat un student, Mircea Emil Munteanu. Cei trei au spart postul de miliţie din localitatea Pui, judeţul Timiş, de unde au sustras armament şi muniţie, după care au sechestrat pasagerii unei curse de autobuz, pe care i-au transformat în ostateci. Apoi au negociat cu autorităţile, solicitând un elicopter de „Crucea Roşie” şi suma de 30.000 de dolari pentru a pleca în Occident. În zonă au fost deplasate forţe de intervenţie antiteroristă (30 de luptători de la Timişoara), care au făcut un blocaj cu ABI-uri pe şosea pentru a nu permite intrarea în oraş.- Negocierile nu au dat rezultate. Teroriştii au împuşcat un ostatic, apoi s-a declanşat un violent schimb de focuri soldat cu 6 morţi şi 17 grav răniţi. Deşi teroriştii au fost capturaţi, Tudor Postelnicu, şeful DSS, a dat ordin ca aceştia să fie împuşcaţi. După 1990 cei din conducerea fostului DSS în frunte cu Tudor Postelnicu, care s-au implicat în acest caz, au fost trimişi în judecată şi condamnaţi la 17 ani de închisoare pentru „crimă cu premeditare”.

În 1982, USLA a reuşit să dejoace tentativa de deturnare a navei fluviale „Mehedinţi”. Spre deosebire de acţiunea „Autobuzul”, acest caz a fost rezolvat fără intervenţia grupelor operative Arta”, ci doar prin măsuri informative inteligent concepute şi coordonate, ceea ce a evidenţiat un profesionalism de bună calitate. Prin reţeaua informativă a fost depistat un grup format din mai mulţi tineri, care plănuiseră deturnarea navei „Mehedinţi” în scopul trecerii ilegale a frontierei în Iugoslavia, cu gândul de a ajunge ulterior în Occident. Prin măsuri combinative, USLA a reuşit să infiltreze un tânăr ofiţer în acest grup, situaţia fiind luată sub control, iar în cele din urmă făptaşii au fost prinşi în flagrant. Percheziţia efectuată asupra grupului a scos la iveală numeroase mijloace de luptă improvizate pe care membrii grupului intenţionau să le folosească în deturnarea navei, precum şi importante sume de bani. Comandantul grupului a fost înaintat instanţei de judecată şi condamnat la doi ani şi jumătate închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de „asociere la trecerea frauduloasă a frontierei”.

O tentativă de deturnare s-a petrecut în toamna anul 1983 asupra aeronavei care făcea cursa Bucureşti-Caransebeş şi retur. Cazul, cu accentele sale dramatice, dar şi cu umorul lui, este demn de o tragi comedie siropoasă, fiind descris pe larg de locotenent-colonelul (r) Teodor Filip în lucrarea sa memorialistică. Pe scurt, evenimentul s-a petrecut în felul următor. Zborul aeronavei se desfăşura în linişte, până în momentul când un tânăr pasager a înmânat stewardesei un bilet, rugând-o să-l predea comandantului aeronavei, fiind vorba despre o problemă urgentă. Însoţitoarea de bord s-a conformat şi, peste câteva

44

zeci de secunde, atât piloţii cât şi „şoimii” ştiau ce conţine respectivul bilet. Pasagerul în cauză cerea imperativ deturnarea avionului şi aterizarea lui într-un oraş din Occident, în caz de nesupunere, ameninţând cu aruncarea în aer a aeronavei. În acest scop – se preciza în bilet – pasagerul avea asupra lui o puternică încărcătură explozivă, iar în mână ţinea declanşatorul. „Şoimii” observaseră imediat că autorul biletului avea la picioare o sacoşă destul de voluminoasă, iar în mână ţinea un mic obiect în formă de pix, cu degetul mare pus pe butonul acestuia. Într-o astfel de situaţie, soluţii nu prea sunt în afara celor impuse de atentatori. Venind din spate, unul dintre „şoimi” s-a aruncat asupra atentatorului, imobilizându-l cu grijă pentru a nu-i da posibilitatea să apese pe butonul care „ar fi declanşat explozia”. Tentativa de deturnare a fost anihilată astfel cu rapiditate şi deplin succes. Fără intervenţia curajoasă a „şoimului”, piloţii, pentru a nu risca vieţile atâtor pasageri, aveau de gând să urmeze întocmai cerinţele „teribilului terorist”. Numai că, în urma cercetărilor s-a constatat că declanşatorul în formă de pix era efectiv un pix, iar puternica încărcătură explozivă consta în două recipiente pline cu lichide inofensive.

În toamna anului 1983 s-a prevenit şi prima, probabil şi singura, tentativă de asasinat asupra lui Nicolae Ceauşescu. Grupul, constituit încă din 1981, era format dintr-un nucleu de intelectuali, profesori universitari din Bucureşti, legaţi într-un fel sau altul de Cluj: Tudor Bugnariu, primul primar al Clujului după 23 august 1944, fost decan al Facultăţii de Filozofie din Cluj, apoi profesor şi adjunct al ministrului învăţământului; Mircea Stoica, şeful catedrei de Drept de la Academia de Ştiinţe Economice Bucureşti, care predase şi la Cluj (decedat ulterior în urma unei căderi de la etaj, consemnată ca sinucidere); Simion Pop, fost decan la Facultatea de Drept din Cluj. Toţi aceştia considerau că „suprimarea lui Ceauşescu era singura soluţie de salvare”. Grupului i s-a alăturat apoi clujeanul Raul Volcinschi, fost deţinut politic, Viorel Rovenţu, Petre Năstase şi Nicolae Stanciu, ultimii trei de profesie şoferi.

În noaptea de 8 spre 9 septembrie 1983, cei trei tineri – Rovenţu, Năstase şi Stanciu – au trecut la acţiune: au spart un post de miliţie mai izolat, din satul Osica de Sus, judeţul Olt. Au furat două pistoale-mitralieră AKM cu pat rabatabil, 500 de cartuşe şi 8 încărcătoare. Conspiratorii aflaseră că în ziua de 17 septembrie 1983, Ceauşescu urma să viziteze CAP-ul din comuna Gostinu, judeţul Giurgiu. Nicolae Stanciu, fiind localnic cunoştea foarte bine zona, fapt pentru care au stabilit rapid locul ideal pentru atentat: o curbă de 90 de grade, între Braniştea şi Gostinu. Drumul fiind în pantă, coloana oficială era obligată să reducă viteza până la 30-40 km pe oră. Mai mult, pe o distanţă de 100-200 de metri, era o ridicătură de pământ, înaltă de un metru şi jumătate, care ar fi permit atentatorilor să domine dispozitivul de gardă al preşedintelui. Spre disperarea atentatorilor evenimentul nu s-a

45

mai putut produce, întrucât, alertată de dispariţia armelor din Osica, conducerea Securităţii l-a sfătuit pe Ceauşescu să-şi amâne vizita. În zilele următoare, până la 24 septembrie 1983, cei trei atentatori au fost prinşi după o urmărire ca în filme, în care grupul operativ de intervenţie al USLA a folosit maşinile blindate şi elicopterele.

Prin sentinţa nr. 63, în dosarul 391/1983 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, Viorel Rovenţu a fost condamnat la moarte. Petre Năstase şi Stanciu au primit 20 de ani închisoare pentru „furt calificat”, tâlhărie şi nerespectarea regimului armelor şi muniţiei”. După un an pedeapsa lui Rovenţu a fost comutată la 25 de ani temniţă grea, iar patru ani mai târziu, în 1988, Decretul nr. 11 i-a redus cinci ani din pedeapsă. Interesant e că la anchetă nici unul din cei trei atentatori nu a făcut referire la intenţia de a-l asasina pe preşedinte şi nici despre cei care s-au aflat în spatele lor, respectiv grupul de profesori universitari şi legătura lor cu Raul Volcinschi „creierul tentativei de atentat”. Acesta din urmă, absolvent a două facultăţi – Academia de Înalte Studii Industriale şi Comerciale şi Dreptul, la Bucureşti – era cunoscut „cu antecedente”. Între anii 1957-1964 fusese deţinut politic, fiind cunoscută faimoasa sa tentativă de evadare din arestul Securităţii din Cluj, în mai 1957. În confesiunile făcute publice, Raul Volcinschi a menţionat despre „înţelegerea” potrivit căreia „dacă vor fi prinşi, atentatorii să spună că intenţionau să spargă o agenţie CEC”, şi că făcuseră chiar un jurământ în acest sens. Oricum, atentatorii nu i-au deconspirat pe bucureşteni, dar nici structurile informative specializate ale Securităţii nu au reuşit să stabilească vreo legătură. Dosarul de urmărire informativă instrumentat pentru acest caz conţine o sumedenie de banalităţi – rude şi prieteni verificaţi la sânge - , dar nimic despre atentat. Nu exclude, nici posibilitatea ca dosarul să fi fost „aranjat” înainte de a fi clasat în arhivă, având în vedere că un ordin al lui Tudor Postelnicu interzicea ca în dosarele de securitate să apară numele secretarului general al partidului ori a membrilor familiei sale.

În ziua de 16 ianuarie 1984, în timpul zborului, pe ruta Arad-Bucureşti, doi tineri – Guguilă Doru George şi Oancea Florin Daniel – au încercat deturnarea aeronavei TAROM, un AN-24, cu 7 membrii ai echipajului şi 46 de pasageri la bord. Cei doi atentatori s-au îmbarcat la bordul aeronavei pe aeroportul din Arad, având asupra lor un pistol artizanal mascat într-un fier de călcat şi un dispozitiv exploziv confecţionat dintr-un tub de spray. Planul deturnării, mărturisit de Doru George Guguilă, era aşa: „Mă duceam la toaletă, simulând că îmi este rău. Stewardesa venea după mine. Când ieşeam din toaletă, urma să o imobilizez şi să o ameninţ cu pistolul. Apoi aş fi intrat în cabina piloţilor şi aş fi preluat controlul avionului. Aveam idee despre pilotare, pentru că făcusem armata la Aviaţie. Urma să deturnez avionul către Viena. Acolo m-aş fi descurcat, aş fi fost liber. Dar planul meu nu a ieşit”. „Şoimii” (cei doi subofiţeri de la USLA care asigurau avionul în zbor) au intervenit cu

46

rapiditate, reuşind să-i imobilizeze pe atentatori în momentul în care aceştia se apropiaseră de carlinga piloţilor. Doru Guguilă a fost împuşcat în umăr. Cei din avion nu au ştiut nimic din ceea ce s-a întâmplat. Avionul a aterizat la aeroportul Băneasa, unde era aşteptat de echipe specializate ale USLA.

Prin sentinţa Tribunalului Militar Bucureşti din 29 martie 1984, Guguilă a fost condamnat la moarte, iar Oancea – care era minor – internat într-o şcoală de muncă şi reeducare pe timp de 5 ani. La anchetă s-a constatat că cei doi atentatori studiaseră din timp dispozitivele de apărare a obiectivelor asigurare cu măsuri antiteroriste, îndeosebi a aeroportului, precum şi sistemele de control. Prin urmare, desfăşuraseră în prealabil activitate de culegere de informaţii prin supraveghere din posturi fixe. De asemenea, pistolul artizanal şi încărcătura explozivă fuseseră procurate cu destulă uşurinţă, elementele lor constitutive fiind prezente în orice reţea comercială. Acest caz a determinat conducerea DSS să întărească prin organele specializate sistemele de control antiterorist şi de protecţie a aeronavelor în zbor. 5.5. Structurile antiteroriste - r ăspuns la amenin ţările specifice din perioada regimului comunist

Conform Ordinelor ministrului de Interne nr. 04224 din iunie 1974 şi nr. 00448 din 29 iunie 1974, a luat fiinţă U.M. 0625/RP (subordonată Direcţiei a III-a) „organ specializat, pe profil, destinat să asigure, prin forţe proprii şi cu sprijinul unităţilor centrale şi teritoriale ale Ministerului de Interne, organizarea, coordonarea şi îndrumarea întregii activităţi de prevenire şi combatere a terorismului”. UM 0625/RP avea următoarele atribuţii principale: organizarea urmării informative asupra celor mai periculoase elemente teroriste care veneau pe teritoriul României, iar în cooperare cu unităţile centrale şi teritoriale ale Ministerului de Interne participa la executarea supravegherii informative generale, în locurile şi mediile vizate de elementele suspecte de terorism intrate în România şi aplicarea măsurilor de contracarare a planurilor ostile ale acestora; capturarea sau nimicirea elementelor teroriste în situaţii de atac armat direct aspra obiectivelor sau în alte locuri, ori de pătrundere prin forţă sau pe altă cale a elementelor teroriste în obiectiv. Prin Ordinul nr. 04353 din decembrie 1975 a luat fiinţă Detaşamentul special de intervenţie antiteroristă.

Prin Ordinul nr. 00650/1975, în teritoriu, măsurile adoptate pentru intensificarea activităţii de combatere a terorismului au dus la constituirea grupelor de intervenţie formate din cadre de securitate şi de miliţie. Comandamentul Trupelor de Securitate a stabilit pentru fiecare judeţ constituirea de subunităţi până la tăria unui pluton, care erau special instruite şi dotate pentru a interveni la nevoie ori de a întări paza

47

şi apărarea unor obiective, precum şi de a neutraliza şi lichida acţiunile teroriste.

Prin Ordinul nr. 04553 din decembrie 1977, s-a înfiinţat Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (USLA). Practic, marea unitate centrală s-a format din ofiţerii de la compartimentul antiterorist, desprins din Direcţia a III-a (Contraspionaj) şi din Batalionul de intervenţie, desprins, la rândul lui, din Trupele de Securitate. Primul şef al USLA a fost colonelul Ştefan Blaga, căruia i-a succedat la comandă, din 1986 şi până în 1989, colonelul Ion Ardeleanu (nume de botez Moise Bula). Acesta din urmă era ofiţer experimentat, fusese locţiitor la Direcţia de contraspionaj, transferat apoi la DIE (UM 0544) în structura ultra-secretă „U” (care se ocupa de infiltrarea de agenţi de spionaj în străinătate sub diferite legende). După unii memorialişti, transferarea colonelului Ion Ardeleanu la USLA, în 1986, ar trebui pusă în legătură cu deconspirarea reţelei de spionaj română din R.F. Germania.

USLA, al cărui efectiv de cadre nu a depăşit niciodată 600, din care jumătate ofiţeri, iar cealaltă jumătate subofiţeri, a fost dotată cu echipament specific activităţii antiteroriste, cumpărat din R.F. Germania, iar la scurt timp a devenit o „unitate de elită a Securităţii”, organizată şi instruită după modelul vest-german, celebrul „GDG-9” (Granzchutzgruppe - organizat la 26 septembrie 1972). Primele cadre ale USLA, pe lângă ofiţerii de contraspionaj şi cei din trupele de securitate, au fost selecţionaţi şi ofiţeri din Direcţia 1 (Contrainformaţii interne – principala unitate cu atribuţii de poliţie politică – după restructurarea din 1965) şi Securitatea Municipiului Bucureşti, care se ocupau contrainformativ de problemele studenţeşti. În funcţie de evoluţia situaţiei operative, efectivele USLA au sporit an de an.

Interesant este şi faptul că din primii ani după înfiinţare, USLA a cooperat cu structuri similare din străinătate. După cum rezultă dintr-un raport olograf, în baza unui protocol încheiat între Departamentul Securităţii Statului şi Securitatea Al Fatah din cadrul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, cadre USLA au fost pregătite de către instructori palestinieni, la Beirut. Grupul de luptători USLA s-a deplasat în exterior, pentru instruire, în perioada 1979-1980, sub conducerea colonelului Paul Firan, şeful de stat major al unităţii.

În decembrie 1989, atribuţiile USLA fixate prin ordinele şi instrucţiunile de lucru erau următoarele: „protecţia ambasadelor şi personalului diplomatic acreditat în România; protecţia aeroporturilor şi aeronavelor în timpul traficului; apărarea conducerii superioare de partid şi de stat pe timpul desfăşurării unor manifestaţii de masă ori a unor deplasări în ţară şi străinătate”.

După revoluţia din Decembrie 1989, unitatea 620 - care a suferit pierderi umane şi materiale importante în timpul unor confruntări armate desfăşurate în condiţii ambigue - a fost desfiinţată, efectivele ei trecând în componenţa armatei.

48

Refacerea unităţii antitero - Brigada Antiteroristă - nu s-a produs în cadrul Ministerului de Interne, ea fiind înglobată în structura noului Serviciu Român de Informaţii (SRI) apărut în 1990.

Atribuţiile noi brigăzi sunt asemănătoare celor ale vechii USLA, personalul antitero al noii unităţi având în continuare anumite sarcini de protecţie şi pază a ambasadelor şi personalului diplomatic acreditat în România, asigurare a securităţii unor obiective strategice, colaborând, de asemenea, cu cadrele SPP la realizarea securităţii generale a demnitarilor români.

49

CAPITOLUL VI

Reorganizarea structurilor de protec ţie şi pază după decembrie 1989

În condiţiile în care Bucureştiul amintea de teatrul de acţiuni al

unui război civil, noii conducători propulsaţi de revoluţie nu erau practic protejaţi decât de populaţia dezarmată, dispusă să facă zid între liderii ei şi trăgătorii care semănau moarte prin capitală.

În aceste condiţii, la 26 decembrie 1989, responsabilii militari au propus crearea unui grup embrionar de protecţie format din 4 ofiţeri ai forţelor armate, care să asigure, în măsura posibilităţilor, securitatea fizică a membrilor marcanţi ai Frontului Salvării Naţionale, organism înfiinţat la 22 decembrie 1989.

Mijloacele afectate acestui prim grup de protecţie par astăzi ridicole, dar circumstanţele momentului nu permiteau o desfăşurare mai amplă de forţe şi mijloace, deoarece populaţia românească respingea orice acţiune ce ar fi amintit de măsurile de securitate cu vădit caracter represiv ce fuseseră întreprinse pentru fiecare pas făcut de fostul dictator.

Lichidarea punctelor de rezistenţă ale forţelor contrarevoluţio-nare nu a reprezentat punctul final al frământărilor postdecembriste.

Forţele de ordine, timorate de evenimentele din decembrie 1989, se loveau de ostilitatea populaţiei, neputând să asigure întotdeauna liniştea, ordinea publică.

În aceste condiţii complexe, Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională a înfiinţat, prin Decretul nr. 204/07.05.1990, Unitatea Specială de Pază şi Protocol, în subordinea Ministerului Apărării Naţionale (în componenţa Brigăzii de Gardă).

USPP a primit misiunea de a asigura paza şi protecţia demnitarilor români şi străini pe timpul vizitelor acestora în ţara noastră.

După înfiinţarea noilor organisme ale puterii de stat, Unitatea de Pază şi Protocol a fost trecută în componenţa instituţiei prezidenţiale în baza legii nr. 1 din 1990.

În noua structură, unitatea era abilitată cu protecţia preşedintelui, a premierului, a demnitarilor români, a înaltelor oficialităţi străine pe timpul prezenţei lor în ţara noastră, precum şi cu paza sediilor de lucru şi reşedinţele acestora.

După promulgarea Legii privind siguranţa naţională, USPP-ul a devenit un organism independent. La 15 noiembrie 1990, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a adoptat Regulamentul de organizare şi funcţionare a Serviciului de Protecţie şi Pază.

50

6.1. Evolu ţia Serviciului de Protec ţie şi Pază

Imediat după constituirea primului nucleu de pază şi protecţie, acesta a asigurat paza demnitarilor C.F.S.N., organizându-se după principiile şi rigorile cerute de o astfel de structură militară.

În acest sens, începând cu data de 15 ianuarie 1990, are loc o preselecţie efectuată de Direcţia de Informaţii şi de Direcţia de Cadre ale M.Ap.N., în urma căreia zeci de cadre au fost selecţionate şi repartizate, iniţial, la Brigada 30 Gardă, urmărindu-se mărirea efectivelor şi distribuirea lor pe structuri care să poată răspunde solicitărilor de protecţie din acea perioadă - paza demnitarilor C.F.S.N.

La primul sediu al viitorului Serviciu de Protecţie şi Pază, din strada Povernei, a fost alcătuită prima schemă de organizare a acestei noi subunităţi care făcea parte din Brigada 30 Gardă ce avea să funcţioneze după următoarea organigramă:

- comandant; - locţiitor comandant; - locţiitor al comandantului şi şef de Secţie pază; - pregătire misiuni şi redactare documente; - prelucrarea informaţiilor; - pregătire de luptă; - secţie pază; - secţie protocol şi însoţire deplasări; - secţie informatică, transmisiuni, geniu, chimişti şi radiaţii; - grupă întreţinere tehnică de transmisiuni; - furier şef şi dactilograf, - şofer motociclist.

Concomitent cu organizarea noului serviciu, aveau loc misiuni speciale, care trebuiau executate în ciuda tuturor lipsurilor şi neajunsurilor cu care se confrunta unitatea recent înfiinţată.

Anul 1990 n-a însemnat pentru acest serviciu, recent constituit, numai organizarea la nivel de comandă, ci şi multe situaţii inedite cu care tinerele cadre ale instituţiei s-au confruntat pentru prima dată.

Mai mult, evenimentele acestui an, 1990, erau mereu în plină efervescenţă, iar subunitatea trebuia să le facă faţă în ciuda tuturor lipsurilor cu care se confrunta. Acţiunile de anvergură solicitau personalul abia iniţiat pentru protejarea demnitarilor şi organizarea misiunilor, la eforturi suplimentare.

În aceste momente de debut numai o conduită militară exemplară, la care s-au adăugat şi cunoştinţele acumulate în funcţiile exercitate anterior în armată, a asigurat succesul misiunilor încredinţate.

Instruirea cadrelor pe domeniul de specialitate - pază şi protecţie - era reclamată tot mai mult, astfel încât, în luna aprilie 1990, a avut loc primul curs de pregătire a cadrelor susţinut de către specialiştii americani de la Secret Service, prin intermediul Ambasadei SUA la

51

Bucureşti. De avantajele acestui curs au beneficiat ofiţeri şi subofiţeri ai serviciului dar şi cadre ale altor structuri ale siguranţei naţionale.

Odată terminată perioada de iniţiere şi instruire a cadrelor subunităţii specializată în pază şi protecţie, atenţia conducerii este îndreptată către dotarea acestei structuri nou create. În acest scop s-au procurat armament performant, echipament corespunzător, staţii radio, mijloace auto şi tehnică specifică serviciului etc., urmărindu-se în acelaşi timp şi o selecţie riguroasă a cadrelor recent angajate.

Prin Legea de la 1 iulie 1990, Unitatea Specială de Pază şi Protocol iese de sub tutela M.Ap.N. şi intră în subordinea Preşedinţiei, din acest moment competenţele instituţiei diversificându-se continuu.

Sfârşitul anului 1990 înscrie pe agenda de lucru a serviciului primele vizite în străinătate ale preşedintelui României în R.F.Iugoslavia, SUA, Franţa, prilej cu care Unitatea Specială de Pază şi Protocol îşi etalează competenţele.

În anul 1991, deşi a debutat cu multiplele probleme datorită situaţiei confuze, U.S.P.P. a dovedit că este o structură militară bine organizată şi pregătită pentru protecţia demnitarilor şi paza obiectivelor ce îi reveneau ca atribuţiuni.

Elaborarea de documente, instrucţiuni şi ordine care să reglementeze activitatea serviciului, dotarea sa corespunzătoare cu mijloace tehnice, armament, muniţie, perfecţionarea sistemelor de protecţie şi pază a dispozitivelor au constituit preocuparea majoră a cadrelor din conducerea unităţii. Această atitudine managerială s-a reflectat cel mai bine în situaţiile de criză ale anului 1991 când serviciul, aflat într-o formă de evoluţie deosebită, a făcut faţă situaţiilor conjuncturale, apărând demnitarii aflaţi sub presiunea maselor dezlănţuite.

În urma evenimentelor din septembrie 1991, U.S.P.P. a luat măsura unei ample reorganizări: întărirea pazei sediilor de lucru şi a reşedinţelor, precum şi protecţia demnitarilor.

Prin Legea privind Siguranţa naţională a României, din 26 iulie 1991, se consemnează pentru prima dată noua denumire a instituţiei - Serviciul de Protecţie şi Pază.

Anul 1992 constituie pentru această instituţie momentul trecerii într-o nouă etapă de definire şi consolidare a poziţiei sale între instituţiile cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale. În acest sens, tot mai multe cadre din M.Ap.N. şi M.A.I. au fost selecţionate, în baza unor protocoale încheiate cu amintitele instituţii, în vederea completării noului stat de organizare, ca urmare a extinderii competenţelor serviciului.

Vizitele din această perioadă ale preşedintelui României au solicitat cadrele Serviciului de Protecţie şi Pază la misiuni complexe cu un grad ridicat de dificultate, atât în ţară, cât şi în străinătate.

52

În vizitele de lucru efectuate la Cluj sau Galaţi, în Elveţia la Forumul Mondial de la Davos sau în Brazilia, la Rio de Janeiro, la Conferinţa ONU pentru mediul înconjurător şi dezvoltare, pretutindeni cadrele serviciului au demonstrat valoarea profesionalismului lor.

Campania electorală pentru Preşedinţie a aceluiaşi an solicită personalul instituţiei de a asigura securitatea deplasărilor în teritoriul naţional, crearea condiţiilor pentru buna desfăşurare a manifestărilor publice şi protecţia personalităţilor angajate în cursa prezidenţială. Cu Această ocazie, instituţia primeşte din partea tuturor candidaţilor la Preşedinţie recunoaşterea meritelor sale prin scrisori de mulţumire adresate directorului, cu privire la cadrele Serviciului de Protecţie şi Pază.

Din punct de vedere logistic s-au făcut demersuri pentru asigurarea armamentului, muniţiei şi a altor materiale necesare serviciului, precum şi a mijloacelor de transport adecvate misiunilor care s-au desfăşurat.

Anul 1993 constituie o perioadă de referinţă pentru Serviciul de Protecţie şi Pază, urmărindu-se consolidarea şi afirmarea serviciului, valorificarea tuturor disponibilităţilor umane şi materiale în îndeplinirea misiunilor, concomitent cu diversificarea relaţiilor sale funcţionale şi de cooperare, atât pe plan intern cât şi extern.

De asemenea, prin introducerea mijloacelor de calcul în elaborarea documentelor, s-a redus timpul de redactare şi elaborare a acestora, creându-se, totodată, premisele înfiinţării unor baze de date utile pentru următoarele misiuni.

An de an, Serviciul de Protecţie şi Pază a demonstrat capacitatea de a asigura protecţia demnitarilor şi paza instituţiilor fundamentale ale statului, concomitent cu creşterea nivelului de profesionalizare şi a dotării tehnico-materiale, a îmbunătăţirii relaţiilor de colaborare cu instituţii din domeniul siguranţei naţionale şi servicii din străinătate.

Ca urmare a mutării Parlamentului României în Casa Poporului, serviciului îi revine o nouă misiune şi anume, aceea de asigurare a pazei noului sediu care capătă denumirea de Palatul Parlamentului.

Anul 1994 a reprezentat pentru Serviciul de Protecţie şi Pază etalarea tuturor posibilităţilor profesionale cu ocazia “Forumului Crans Montana”, desfăşurat la Bucureşti, când aproape toate cadrele serviciului au participat la protejarea unui număr impresionant de înalţi demnitari, format din şefi de state, prim-miniştri şi miniştri de externe.

În acest an, instituţia s-a afirmat ca o structură bine organizată pentru a asigura protecţia demnitarilor şi paza instituţiilor esenţiale ale statului. O deosebită importanţă a fost acordată profesionalizării personalului şi dotării tehnico-materiale, în acelaşi timp avându-se în

53

vedere dezvoltarea relaţiilor de cooperare cu instituţiile din domeniul siguranţei naţionale şi serviciile similare din străinătate.

În 1995, Serviciul de Protecţie şi Pază cunoaşte o serie de îmbunătăţiri, căutându-se antrenarea într-o mai mare măsură a cadrelor de conducere la pregătirea şi desfăşurarea misiunilor, cu implicarea nemijlocită a Statului Major la activitatea de conducere operativă.

Veteranii serviciului, cei care activează din 1990, având nostalgia primilor ani de formare a instituţiei, au denumit această etapă perioada romantică, în care tot personalul a înţeles că numai prin dăruire de sine, pasiune pentru această profesiune, împlinirea datoriei, mergând adeseori până la sacrificiu, se pot înregistra performanţe deosebite care să califice instituţia drept un serviciu de elită.

În evoluţia Serviciului de Protecţie şi Pază, anul 6 se înscrie ca fiind unul dintre cei mai laborioşi, având în vedere nu numai numărul mare de misiuni de îndeplinit, dar şi importanţa lor, în special cele desfăşurate în a doua jumătate a anului, în perioada derulării campaniei electorale, la care instituţia a asigurat protecţie tuturor celor şase candidaţi la funcţia de preşedinte al României.

Anii care au urmat până în 1995 au fost anii în care serviciul s-a conturat definitiv şi s-a impus nu numai prin extinderea numărului de cadre, dar şi prin salturi profesionale mari, cu multiple realizări pe toate planurile.

Anul 1997 s-a evidenţiat în mod deosebit prin vizitele în România ale preşedinţilor SUA şi Franţei. Caracterizat prin eforturile constante de menţinere a unui climat propice performanţei, Serviciul de Protecţie şi Pază a permis afirmarea disponibilităţilor creatoare ale cadrelor sale, creşterea credibilităţii şi a prestigiului instituţiei în faţa opiniei publice, ca o structură în care se poate avea încredere şi merită să fie respectată pentru prestaţia sa profesională. Acelaşi an s-a caracterizat şi prin accelerarea procesului de elaborare de noi acte normative proprii, necesare îndeplinirii misiunilor şi creşterii gradului de operativitate al serviciului, coordonării şi derulării activităţilor, complexitatea responsabilităţilor structurilor implicate în asigurarea protecţiei demnitarilor. În acest sens, putem aminti că s-au elaborat dispoziţiuni privind pregătirea şi desfăşurarea misiunilor de protecţie a demnitarilor români, în ţară şi străinătate şi a invitaţilor acestora pe timpul vizitei în România.

Anul 1998 a însemnat pentru Serviciul de Protecţie şi Pază o perioadă de muncă intensă, dar şi un an al marilor încercări generate de evenimente mai puţin plăcute. Deşi un an nefericit pentru evoluţia instituţiei, marcat de scandalul Ţigareta II care a generat o restructurare fără precedent a serviciului, totuşi s-a reuşit către sfârşitul anului şi o realizare deosebit de importantă – adoptarea Legii nr. 191/1998 privind organizarea şi funcţionarea serviciului.

54

Anul 1999 s-a caracterizat prin realizarea unei structuri organizatorice optime a sistemului determinat de legea mai sus amintită, în acelaşi timp, personalul serviciului răspunzând eficient şi cu simţ de răspundere profesională la noua concepţie managerială a instituţiei.

A fost aprobat de către C.S.A.T., Regulamentul de organizate şi funcţionare a serviciului, orientat către folosirea reală a capacităţii de acţiune a instituţiei în cadrul misiunilor care i-au revenit, fie independent, fie în cooperare cu alte organisme, elemente componente ale siguranţei naţionale. Anul 1999 reprezintă pentru personalul Serviciului de Protecţie şi Pază posibilitatea evidenţierii capacităţii de a face faţă unor misiuni tot mai complexe, atât pe plan intern cât şi extern, care a demonstrat înaltul grad de profesionalism pe care Serviciul de Protecţie şi Pază l-a acumulat nu numai pe perioada anului în discuţie, ci pe o întreagă decadă de timp.

Şi totuşi, în ciuda tuturor eforturilor, transformărilor şi exigenţelor, nu s-a reuşit pe deplin, din motive obiective, realizarea unei structuri suple, iar treptat, principiul selecţiei cadrelor după criterii profesionale, din păcate, fiind abandonat, s-a permis intrarea în serviciu a unor elemente mai puţin pregătite pentru statutul unei instituţii de elită.

În urma misiunilor efectuate cu grad ridicat de dificultate, conducerea Serviciului de Protecţie şi Pază realizează că numai o temeinică şi corespunzătoare pregătire profesională asigură succesul scontat şi, în consecinţă, hotărăşte o organizare şi o dotare corespunzătoare în acest sens.

Având în vedere specificul de importanţă deosebită al Serviciului de Protecţie şi Pază, acela de serviciu special, prin natura misiunilor ce le are de îndeplinit, angajarea personalului se face în primul rând pe baza unei preselecţii.

În această situaţie, S.P.P. a început o acţiune de structurare rapidă a unui sistem propriu de calificare profesională, de specializare şi pregătire curentă a întregului personal al serviciului.

În foarte scurt timp şi-a constituit un nucleu de specialişti şi instructori care a demarat o serie de cursuri de iniţiere şi apoi de perfecţionare într-una din specializările serviciului: protecţie, pază, intervenţie sau servicii auxiliare.

Personalul civil care urma să fie activat în funcţii militare, a beneficiat de cursurile de pregătire militară generală, unde urmau să-şi însuşească cunoştinţele specific militare, punându-se accent pe înţelegerea rolului şi locului noilor instituţii fundamentale ale statului de drept, a legilor şi locului noilor instituţii fundamentale ale statului de drept, a legilor şi regulamentelor ce guvernau activitatea serviciului. În cadrul serviciului, un accent deosebit a fost pus, încă de la început, pe pregătirea curentă a cadrelor şi anume, prin instrucţia specifică de însuşire a tematicilor de securitate (protecţie), de instruire cu armament

55

în condiţii speciale pentru desăvârşirea calităţilor generale de luptător sub raport fizic şi psihic.

Indiferent de tipul de curs absolvit sau specialitate, fiecare cursant primeşte o instruire de bază în tehnicile şi procedurile de colectare şi prelucrare primară a informaţiilor necesare prevenirii atentatelor, de folosire a aparaturii de telecomunicaţii, de control tehnic antiterorist, precum şi cunoştinţele generale privind utilizarea materialelor pirotehnice.

Pregătirea generală desfăşurată în cadrul centrului de pregătire presupune, de asemenea, cunoaşterea regulilor de protocol, însuşirea limbilor străine, studierea elementelor de bază ale asigurării psihice de luptă şi pentru luptă.

Baza materială care a făcut posibilă demararea acestui amplu proces de pregătire a personalului propriu era deosebit de complexă şi competitivă şi cuprindea: poligoane automate de tragere, poligoane de călire psiho-fizică, săli cu aparatură adecvată pentru dezvoltarea forţei, terenuri de sport, bazin de înot acoperit, săli de studiu, amfiteatre, săli de clase, bibliotecă, laboratoare pentru învăţarea limbilor străine, săli de expoziţie pentru cunoaşterea diferitelor categorii de armament etc.

Rezultatele excelente ale acestui centru de pregătire a cadrelor din Serviciul de Protecţie şi Pază s-au făcut remarcate la nivel naţional şi internaţional. Astfel, serviciul nostru a primit solicitări pe linia specializării în protecţie, pază şi intervenţie, de la structuri asemănătoare din străinătate.

De asemenea, centrul de pregătire a asigurat instruirea a numeroase cadre militare provenind din Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi din alte structuri ale siguranţei naţionale. Mai mult decât atât, Centrul de Pregătire a Cadrelor a devenit, în scurt timp, un loc de dezbatere interservicii şi agenţii, organizând numeroase simpozioane ştiinţifice, mese rotunde, cu participarea largă din cadrul M.Ap.N., M.A.I., S.R.I., S.T.S. etc.

Centrul de Pregătire a Cadrelor a reprezentat un succes, o dovadă clară a capacităţilor creatoare ale specialiştilor din Serviciul de Protecţie şi Pază, confirmând înaltul profesionalism dobândit. 6.2. Structura Serviciului de Protec ţie şi Pază

Derivată din atribuţiile funcţionale, organigrama Serviciului de Protecţie şi Pază conţine echipe de protecţie permanentă sau temporară, detaşamente (echipe) specializate în paza şi asigurarea securităţii exterioare şi interioare a perimetrelor obiectivelor protejate, grupuri tactice de intervenţie antiteroristă, precum şi formaţiuni auxiliare de sprijin logistic, transport, telecomunicaţii, asistenţă medicală specială, automatizări, documentare.

56

Serviciul de Protecţie şi Pază şi-a creat propriile sale structuri de pregătire generală şi specifică a întregului personal, dispunând de o bază specială de învăţământ, pregătire, antrenamente şi perfecţionare în domeniile de interes ale serviciului.

Instituţia dispune de un corp specializat de concepţie, comandă şi control - Statul Major -, care are rolul de a coordona unitar toate aspectele funcţionale ale serviciului. În funcţie de gradul de ameninţare, de vulnerabilitatea persoanelor sau instituţiilor protejate, statul major dispune alocarea de forţe şi mijloace necesare asigurării unei securităţi graduale, a contracarării tuturor pericolelor potenţiale care ar ameninţa obiectivele protejate.

Această structură asigură colaborarea eficientă a forţelor de protecţie şi pază specializate, cu celelalte instituţii implicate în cadrul misiunii de protecţie sau de asigurare a securităţii şi siguranţei naţionale (autorităţi locale, forţe de ordine, armată, poliţie, jandarmerie, pompieri, servicii de informaţii etc).

Personalul mandatat cu misiuni de protecţie şi pază a demnitarilor şi obiectivelor speciale, să fie în permanenţă într-o excelentă condiţie fizică şi psihică, înscriindu-se în anumite standarde prestabilite. Ofiţerii de protecţie (denumire generică ce desemnează toate cadrele SPP, indiferent de grad) trebuie să fie „siguri”, prezentabili, inteligenţi şi operativi, să fie experţi în folosirea armamentului şi competenţi în domeniul autoapărării. În cazul în care „principalul” este străin, este bine ca ofiţerii de protecţie să cunoască limba respectivă. Toţi membrii echipei de protecţie trebuie să fie conştienţi de pericolele inerente ale misiunii lor, fiind capabili şi dispuşi să-şi sacrifice siguranţa personală pentru protejarea „principalului”, cu riscul rănirii sau chiar al pierderii vieţii.

Ofiţerii de protecţie trebuie să fie familiarizaţi cu reglementările protocolare, să cunoască datele personale ale demnitarului protejat, astfel încât prezenţa lor în apropierea „principalului” să nu fie discordantă, atât din punct de vedere vestimentar, cât şi din punct de vedere fizic şi comportamental.

În plus, cadrele Serviciului de Protecţie şi Pază trebuie să fie capabile să acţioneze rapid şi eficient în situaţiile de criză, dispunând de experienţă completă în toate domeniile aferente misiunii primite. 6.3. Selec ţia şi preg ătirea personalului S.P.P.

Având în vedere multitudinea atribuţiilor, complexitatea şi importanţa deosebită a misiunilor desfăşurate de SPP, selecţia şi pregătirea generală a personalului reprezintă una dintre constantele de interes ale serviciului.

57

Baza de selecţie a personalului SPP este destul de îngustă, având în vedere condiţionările fizice, psihice şi morale care sunt specifice unei astfel de activităţi.

Candidaţii care se prezintă voluntar la angajarea în structurile Serviciului de Protecţie şi Pază sunt testaţi atent din punct de vedere psihologic, trebuind să îndeplinească standarde înalte de eficienţă, dinamism, stăpânire de sine, siguranţă, capacitate de reacţie rapidă, promptitudine şi discernământ.

Odată depăşită această etapă obligatorie, candidaţii trebuie să dovedească o capacitate sporită de efort, rezistenţă fizică deosebită în condiţii climaterice grele şi sub presiunea unor factori de mediu extrem de stresanţi.

Testările fizice presupun traversarea unui poligon tactic extrem de dificil într-un barem de tip „ucigător”, probe de viteză şi rezistenţă, cunoaşterea unor tehnici de luptă corp la corp (judo, karate, aikido sau ju-jitsu), precum şi a măiestriei sportive în alpinism sau înot.

Ultima etapă a procesului de selecţionare constă în trecerea probelor de cunoştinţe generale militare, verificarea cunoştinţelor de limbi străine, precum şi un examen de specialitate în domeniul ales de candidat, în funcţie de nevoile de moment ale Serviciului de Protecţie şi Pază.

În final, candidaţii care reuşesc să treacă de „furcile caudine” ale selecţiei, susţin un interviu cu viitorul lor şef nemijlocit, trebuind să motiveze opţiunea făcută, atitudinea faţă de serviciu, loialitatea faţă de instituţiile fundamentale ale statului de drept, faţă de legile democratice care guvernează activitatea serviciului.

O dată admişi, noii „recruţi” ai Serviciului de Protecţie şi Pază urmează o serie de cursuri de iniţiere şi apoi de specializare într-una din specialităţile serviciului – protecţie, pază, intervenţii sau servicii auxiliare.

Mai departe, noile cadre militare îşi vor continua instruirea şi antrenamentele în cadrul formaţiunii din care fac parte, conform planului de pregătire generală a S.P.P. sau în cadrul unor stagii de perfecţionare ulterioară.

Pregătirea curentă a cadrelor S.P.P. pune accentul pe instrucţia tactică corespunzătoare fiecărui tip de misiuni, pe tragerile cu toate categoriile de armament în condiţii speciale, pe desăvârşirea calităţilor generale de luptător.

Unele grupe de pregătire primesc o instruire specială de tip „paracomando” sau „antitero”, fapt care presupune desfăşurarea de stagii de perfecţionare în alpinism, scufundări de luptă, paraşutism, tehnici de „antigherilă urbană” sau conducere auto specială.

Indiferent de specialitate, fiecare cursant primeşte o instruire de bază în tehnicile de colectare a informaţiilor, de contrafilaj, de folosire a tehnicii de telecomunicaţii precum şi cunoştinţe generale privind folosirea materialelor pirotehnice.

58

De asemenea, fiecare cadru militar al S.P.P. este obligat să cunoască principalele caracteristici ale fenomenului terorist contemporan (organizaţii teroriste, obiectivele acestora, modul lor de organizare şi de luptă, ameninţările specifice existente la adresa demnitarilor şi instituţiilor protejate, căile şi mijloacele de contracarare a acestor ameninţări etc.), precum şi structurile antiteroriste contemporane cu specificităţile lor.

Pregătirea generală presupune cunoaşterea regulilor de protocol, studierea limbilor străine, analizele de caz ale atentatelor importante, studierea modului şi a manierei de ripostă din partea structurilor specializate.

59

CCOOOORRDDOONNAARREE

RREEAACCTTIIAA PPRROOTTEECCTTIIEEII

OORRGGAANNIIZZAARREE

PPRREEVVIIZZIIUUNNEEAA ((PPRREEVVEENNIIRREEAA))

Anexa nr. 1

COMPONENTELE PROTECŢIEI

» apropiată şi indepărtată; » informativ-operativă; » antiteroristă; » psihologică; » medicală (preventivă şi curativă).

PRINCIPIILE PROTECŢIEI

» anticiparea, prevenirea, limitarea şi eliminarea riscurilor la care sunt expuşi demnitarii;

» concordanţa între factorii de risc, gradul de ameninţare şi amploarea măsurilor de protecţie;

» conducerea unitară, continuă, stabilă, fermă şi suplă;

» concentrarea efortului către zonele de pericol şi cele unde se află demnitarii;

» cooperarea permanentă; » libertatea de acţiune a

demnitarilor.

MISIUNEA DE PROTECŢIE

DEFINIŢIE: totalitatea măsurilor şi activitătilor executate de structura specializată în scopul prevenirii şi contracarării oricăror acte sau fapte premeditate sau întâmplătoare, de natură a pune în pericol viaţa, integritatea fizică, sănătatea sau libertatea de acţiune şi de mişcare a înalţilor demnitari.

NNOOŢŢIIUUNNEEAA DDEE PPRROOTTEECCŢŢIIEE

60

Anexa nr. 2

SSTTRRUUCCTTUURRAA DDEE PPRROOTTEECCŢŢIIEE ŞŞII PPAAZZĂĂ PPEENNTTRRUU IINNSSTTIITTUUŢŢIIAA PPRREEZZIIDDEENNŢŢIIAALLĂĂ

Structură specializată în asigurarea protecţiei preşedintelui României şi a familiei sale, a omologilor străini ai acestuia, pe timpul şederii lor în România, a altor demnitari din cadrul instituţiei prezidenţiale stabiliţi de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, precum şi a pazei sediilor de lucru şi a reşedinţelor permanente şi temporare ale demnitarilor cărora le asigură protecţia.

Structura Comand ă

Protec ţie Pază Control Tehnic

Antiterorist

Aghiotan ţi

Secţiunea are următoarele ATRIBUŢII: » întreprinde măsurile legale necesare

pregătirii, organizării şi desfăşurării misiunilor de protecţie şi pază în scopul prevenirii, contracarării şi anihilării oricăror acţiuni prin care s-ar atenta la viaţa, integritatea fizică sau sănătatea demnitarilor şi persoanelor a căror protecţie o asigură, precum şi la securitatea obiectivelor aflate în competenţă;

» desfăşoară permanent activităţi specifice în scopul menţinerii unei înalte capacităţi operative a personalului, a ordinii şi disciplinei militare, precum şi pentru apărarea informaţiilor clasificate, conform prevederilor legale şi a altor acte normative în vigoare cu aplicabilitate în cadrul Serviciului de Protecţie şi Pază.

MISIUNI DE BAZĂ: » asigurarea protecţiei

preşedintelui României şi a familiei acestuia;

» asigurarea protecţiei consilierilor prezidenţiali pentru probleme de apărare şi siguranţă naţională, pentru probleme de politică internă şi pentru strategii de dezvoltare;

» asigurarea pazei următoarelor obiective: Palatul Cotroceni, Reşedinţă Preşedinte, Scroviştea, Sinaia, Predeal şi platforma Romavia.

» În cadrul secţiunii nu au avut loc fapte sau evenimente deosebite, faţă de cele desfăşurate în mod curent.

61

Anexa nr. 3

SSTTRRUUCCTTUURRAA DDEE PPRROOTTEECCŢŢIIEE ŞŞII PPAAZZĂĂ PPEENNTTRRUU MMEEMMBBRRIIII PPAARRLLAAMMEENNTTUULLUUII RROOMMÂÂNNIIEEII

Structură specializată în asigurarea protecţiei preşedinţilor Senatului României şi ai Camerei Deputaţilor, a familiilor acestora, a altor demnitari din cadrul Parlamentului României şi a unor demnitari stabiliţi de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, a omologilor străini ai acestora, pe timpul şederii lor în România, a foştilor preşedinţi ai României, Senatului României, Camerei Deputaţilor, foştilor prim-miniştri, fostului Rege al României, precum şi pazei sediilor de lucru şi reşedinţelor permanente şi temporare ale demnitarilor cărora li se asigură protecţia, conform hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

Structura efectuează independent sau în cooperare cu alte structuri ale serviciului sau ale organelor de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, misiuni de protecţie, pază şi control tehnic antiterorist. Intervine independent sau în cooperare cu alte structuri specializate ale serviciului şi ale altor organe abilitate prin lege, în situaţiile când sunt puse în pericol viaţa, integritatea fizică sau sănătatea persoanelor protejate, precum şi securitatea obiectivelor permanente sau temporare din responsabilitatea lor.

Structura Comand ă

Protec ţie

Pază

Control Tehnic Antiterorist

62

Anexa nr. 4

SSTTRRUUCCTTUURRAA DDEE PPRROOTTEECCŢŢIIEE ŞŞII PPAAZZĂĂ

PPEENNTTRRUU MMEEMMBBRRIIII GGUUVVEERRNNUULLUUII

Structură specializată în asigurarea protecţiei prim-ministrului României şi a

familiei sale, a altor demnitari din cadrul Executivului, stabiliţi de Consiliul Suprem

de Apărare a Ţării, a omologilor străini ai acestora, pe timpul şederii lor în

România, precum şi a pazei sediilor de lucru şi reşedinţelor permanente şi

temporare ale demnitarilor cărora le asigură protecţia.

Structura Comand ă

Protec ţie

Pază

Control Tehnic Antiterorist

63

Anexa nr. 5

SSTTRRUUCCTTUURRAA DDEE PPRROOTTEECCŢŢIIEE ŞŞII

IINNTTEERRVVEENNŢŢIIEE AANNTTIITTEERROORRIISSTTĂĂ

Structură specializată în prevenirea, contracararea şi anihilarea elementelor teroriste care vizează persoanele sau obiectivele din responsabilitatea Serviciului de Protecţie şi Pază.

Structura Comand ă

Interven ţie antiterorist ă

Protec ţie antiterorist ă

Control şi interven ţie pirotehnic ă

Majoritatea reacţiilor tactice la o ameninţare profilată la adresa demnitarilor sau instituţiilor aflate în aria de competenţă a Serviciului de Protecţie şi Pază sunt rezolvate de luptătorii structurii de intervenţie anti-teroristă. Prin însăşi natura ei, această unitate de elită este caracterizată de operativitate şi profesionalism.

Comanda şi controlul formaţiu-nii sunt elastice, se bazează pe dele-garea competenţelor până la eşaloa-nele ierarhice „cele mai de jos”.îngrădiri birocratice devoratoare de timp.

Instruirea luptătorilor este exemplară pentru întreg personalul serviciului, formaţiunea devenind în ultimii ani matricea de formare profesională a ofiţerilor de protecţie. Selecţia personalului este dură, riguroasă iar criteriile şi plafonul de acceptabilitate este extrem de înalt. Armamentul şi echipamentul luptătorilor antitero sunt moderne, fiabile şi eficiente, unitatea dispunând de sisteme de armă şi echipamente de invidiat, chiar şi de către structuri similare din ţară şi străinătate.

Cu toate acestea, principalele caracteristici ale luptătorilor antitero din Serviciul de Protecţie şi Pază, care-i evidenţiază ca elite între elite, sunt iniţiativa şi versatilitatea. Fiecare militar al acestei structuri poate lua decizii rapide şi hotărâtoare, poate acţiona în situaţii inedite, găsind soluţii la problemele operative ce par a fi fără ieşire.

64

Anexa nr. 6

Structură specializată în transportul cu automobile al demnita-rilor stabiliţi prin lege şi al personalului serviciului. De asemenea, asigură conducătorii auto şi execută lucrările de mentenanţă şi reparaţii pentru automobilele proprietatea Administraţiei Prezidenţiale, conform nevoilor de transport proprii acesteia.

Conştiinţa lucrului bine făcut a stat şi va sta la baza activităţii fiecărui angajat al unităţii noastre, câştigându-şi fiecare un meritat prestigiu şi încredere deplină din partea celorlalţi colegi şi a celorlalte instituţii, în aşa fel încât cu toţii să putem fi mândri că facem parte dintr-un serviciu special, cu oameni foarte bine pregătiţi.

Are în componenţa sa sectoare de transport, auto-moto, exploatare şi aprovizionare, ateliere de reparaţii auto, structuri încadrate cu personal militar şi civil, care şi-a dovedit utilitatea prin profesionalismul său în cei 13 ani de existenţă ai Serviciului de Protecţie şi Pază.

Dispunând de un parc auto performant şi permanent adaptat cerinţelor serviciului, personalul unităţii – valoroase cadre de conducere prin probitatea morală şi competenţa lor profesională, conducători auto cu temeinice deprinderi sau specialişti în repararea automobilelor, responsabili prin ceea ce fac, totdeauna aflaţi exact acolo unde le este locul – a participat la îndeplinirea cu succes a tuturor misiunilor de protecţie a transportului, calitatea fiind un etalon determinant al activităţilor desfăşurate în cadrul instituţiei.

SSTTRRUUCCTTUURRAA DDEE TTRRAANNSSPPOORRTT

65

Anexa nr. 7

SSTTRRUUCCTTUURRAA LLOOGGIISSTTIICCĂĂ

Structura de asigurare materia -lă şi servicii este structura specializată în realizarea sprijinului logistic necesar misiunilor de protecţie şi pază, prin planificarea, organizarea şi executarea activităţilor de asigurare cu armament, muniţii, tehnică de luptă, tehnică de control antiterorist, materiale de comunicaţii, informatică şi audio-video, a activităţilor de cazare, hrănire şi echipare a efectivelor, precum şi de efectuare a lucrărilor de reparaţii şi întreţinere a spaţiilor din administrare şi a lucrărilor de investiţii în cadrul serviciului. Realizează măsurile specifice pe linia protecţiei alimentare a preşedintelui României şi a familiei acestuia, a personalului instituţiei prezidenţiale şi, la cerere, a celorlalţi demnitari care beneficiază de protecţie din partea Serviciului de Protecţie şi Pază. La cerere, cu aprobarea directorului serviciului, organizează şi asigură hrănirea în cadrul acţiunilor de protocol desfăşurate la nivelul acestor persoane şi instituţii. Asigură dotarea structurilor serviciului cu tehnică şi materiale de resortul logisticii, pe baza planurilor de înzestrare şi a programelor de achiziţii. Întocmeşte documentaţia tehnico-economică pentru lucrările de investiţii şi reparaţii la imobilele din administrarea serviciului.

Structura medical ă întocmeşte Planul protecţiei medicale a misiunilor şi întreprinde, în colaborare cu structuri medicale specializate, protecţia medi-cală a persoanelor care beneficiază de protecţie din partea Serviciului de Protecţie şi Pază.

Asigură cadrelor serviciului asistenţă medicală şi curativ-profilacti-că.

Structura editare / documen -tare analizează tendinţele de dezvoltare a structurilor destinate protecţiei demni-tarilor din alte state şi înaintează pro-puneri privind strategia de dezvoltare a Serviciului de Protecţie şi Pază.

Studiază, în cooperare cu structura de documentare operativă, fenomenul terorist şi participă la întocmirea materialelor de documen-tare necesare unităţilor serviciului.

Elaborează buletine informative, documentare, bibliografice şi tematice, precum şi diverse studii, în sprijinul pregătirii profesionale a personalului serviciului.

66

Comunicaţiile sunt vitale în îndeplinirea misiunii de protecţie. Fără legături sigure şi eficiente se poate ajunge la erori de apreciere, disfuncţiuni, apariţia unor riscuri suplimentare în asigurarea protecţiei. Este important de stabilit care este nivelul corespunzător al comunicaţiilor. Între demnitarul protejat şi aghiotantul său (şeful grupului de protecţie nemijlocită) există un sistem de semnalizare, altul decât cel verbal. Demnitarul protejat poate purta în buzunar un emiţător de alarmare (panic switch) cu ajutorul căruia poate chema ofiţerul de protecţie, atunci când se găseşte în baie, dormitor etc. Comunicaţiile dintre membrii echipei de protecţie sau dintre ei şi punctul de comandă operativ se realizează prin staţii de emisie-recepţie portabile (multicanal). Punctul de comandă operativ stabileşte canale de comunicaţie sigure cu poliţia, jandarmeria, pompierii, staţia de salvare pentru a putea răspunde la orice situaţie. Legătura poate fi telefonică sau mixtă telefon-radio. Serviciul de Protecţie şi Pază foloseşte mijloace de comunicaţii performante, capabile să asigure securitatea informaţiilor transmise şi primite atât în ţară, cât şi în străinătate via satelit. De asemenea, structura de asigurare a comunicaţiilor este capabilă să localizeze operativ poziţia tuturor grupurilor de protecţie - intervenţie aflate în deplasare sau dislocate la obiectivele temporare aflate în aria de competenţă. Principalele atribuţii ale sectorului transmisiuni sunt: » proiectează, organizează, realizează şi exploatează legăturile radio, telefonice,

comunicaţii şi servicii de date, asigurând aplicarea măsurilor de protecţie electromagnetică în zonele de responsabilitate a serviciului;

» asigură legăturile de comunicaţii între conducerea serviciului şi unităţile subordonate, precum şi între acestea şi instituţiile cu atribuţii în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, pe timpul misiunilor de protecţie şi pază.

Punctul de Comand ă Operativ reprezintă centrul de coordonare, de comandă şi control al întregului sistem de protecţie, sprijinind operativ misiunea de protecţie. Punctul de comandă poate fi stabil sau itinerant, iar pentru a funcţiona optim are nevoie de una sau două linii telefonice prin care să poată fi contactată poliţia, jandarmeria sau alte forţe auxiliare misiunii de protecţie; un sistem de comunicaţie radio pentru a putea rămâne permanent în legătură cu echipa de protecţie; planul detaliat al activităţilor şi traseelor de deplasare a persoanelor protejate şi timing-ul exact al acestora, astfel încât să fie în măsură să determine poziţia demnitarilor în fiecare moment.

Anexa nr. 8

CCOOMMUUNNIICCAAŢŢIIIILLEE

PPUUNNCCTTUULL DDEE CCOOMMAANNDDĂĂ

67

Anexa nr. 9

DDEESSCCRRIIEERREEAA EEMMBBLLEEMMEEII SSEERRVVIICCIIUULLUUII DDEE PPRROOTTEECCŢŢIIEE ŞŞII PPAAZZĂĂ

Semnificaţia heraldică a emblemei Serviciului de Protecţie şi Pază

În centrul câmpului sigilar se găseşte un scut albastru, încărcat cu două săbii de aur încrucişate cu vârful în jos. Scutul este timbrat de o acvilă de aur cruciată cu cioc roşu. Tenanţii (susţinătorii) scutului sunt doi lei din acelaşi metal, cu limba şi ghearele roşii. Deviza plasată pe o eşarfă de culoare roşie, scrisă cu alb, cuprinde cuvintele „SEMPER FIDELIS”.

Scutul cu fond albastru evocă cerul senin şi aspiraţia universală spre libertate. Forma scutului aminteşte de pavezele utilizate odinioară de structurile de protecţie medievale româneşti. Cele două săbii încrucişate evocă, în ansamblu, lupta de apărare dusă de veacuri de poporul român, evidenţiind atributele de protecţie şi pază ale instituţiei. Poziţia lor, cu

vârful în jos, subliniază faptul că Serviciul de Protecţie şi Pază are atribuţii strict defensive în domeniul siguranţei naţionale. Acvila cruciată, elementul central din stema României, aminteşte de originea latină a poporului român, fiind preluată din patrimoniul spiritual roman şi păstrată secole de-a rândul, dovadă a permanenţei noastre în arealul naţional. Crucea pe care acvila o poartă în cioc atestă faptul că suntem creştini încă din antichitate. Păstrarea credinţei este o caracteristică a poporului român. Forma „crucii mântuirii” evocă capacitatea de jertfă a militarilor noştri, baza sa ascuţită simbolizând posibilitatea de a fi folosită oricând pentru desemnarea unui mormânt al unui luptător căzut în lupta de apărare a valorilor noastre sacre. Cei doi lei simbolizează puterea, vigilenţa, generozitatea şi nobleţea. Leii tenanţi sunt un element heraldic prezent în sigiliul lui Mihai Viteazul, simbolizând unitatea naţională încă din sec. XVII. Deviza completează mesajul compoziţiei, subliniind esenţa profesiunii noastre: credinţa şi fidelitatea faţă de instituţiile fundamentale ale statului român.