ISTORIA PSIHOLOGIEI, curs 4

Gestaltismul

Cuvântul german „gestalt” poate fi tradus ca „formă” sau „configuraţie”, referindu-se la o entitate organizată care este diferită de suma părţilor sale constituente. Termenul de „gestalt” a fost introdus de Christian Ehernfels, în 1890, acesta arătând că o melodie este mai mult decât o secvenţă de note; putem schimba tonalitatea în care este cântată melodia fără să o schimbăm pe aceasta din urmă.

Teoria gestaltului a fost dezvoltată iniţial de psihologii germani Max Wertheimer (1880-1943), Wolfgang Köhler (1887-1967), Kurt Koffka (1886-1941) şi Kurt Lewin (1890-1947).

Teoreticienii gestaltului resping teoria atomistă a conştiinţei (asociaţionismul) care afirmă că asociaţiile leagă elementele unele cu altele şi accentuează ideea că percepţia individului asupra unui câmp perceptual izvorăşte din relaţiile dintre părţile formei, aceste părţi pierzându-şi proprietăţile anterioare şi obţinând proprietăţi noi determinate de forma întregului pattern. Pe scurt, „întregul experienţei perceptuale este mai mult decât suma părţilor”. Acest mod de a vedea lucrurile, spun gestaltistii, este înnăscut şi spontan, şi nu dobândit.

Max Wertheimer (1880-1943) este considerat de mulţi ca fiind fondatorul oficial al psihologiei gestaltiste. Wertheimer a studiat percepţia mişcării, definind fenomenul phi. Acesta este o iluzie perceptuală în care obiecte statice înfăţişate în succesiune rapidă par că se mişcă prin transcenderea pragului la care fiecare poate fi perceput separat. Mişcarea percepută este o experienţă în emergenţă, ce nu este prezentă în stimulii luaţi separat, ci depinde de caracteristicile relaţionale ale acestora. Wertheimer afirma că ceea ce vedem este efectul unui eveniment întreg, care nu este conţinut în suma părţilor lui. Fenomenul phi indică faptul că experienţa conştientă nu poate fi redusă la experienţa senzorială. Explicaţia gestaltiştilor a fost aceea că există în creier câmpuri structurate de forţe electrochimice care preced stimularea senzorială. Când intră în aceste câmpuri, datele senzoriale modifică structura câmpului şi totodată sunt modificate de aceasta. Ceea ce trăim conştient este rezultatul interacţiunii dintre datele senzoriale şi câmpurile de forţe din creier. Conform acestei analize, întregul există înaintea părţilor, şi întregul le oferă părţilor identitatea sau sensul.

Gestaltistii s-au preocupat iniţial de natura predominantă a percepţiei, gândirii, a procesului de rezolvare de probleme (incluzând „insight-ul”) şi de structura experienţei psihologice.

Întregul percepţiei

Principiul relaţiei figură-fond se referă la contrastul dintre figură – aria unui stimul vizual care este în centrul atenţiei şi care apare mai aproape de cel care percepe, ca de exemplu literele de pe hârtie – şi fondul – aria stimulului vizual care se află în spatele figurii şi constituie fundalul pe care se impune figura, ca de exemplu hârtia albă pe care sunt imprimate literele sau simbolurile. Relevanţa principiului relaţiei figură-fond pentru teoria învăţării constă în aceea că oamenii reţin mai întâi informaţii despre figura asupra căreia îşi îndreaptă atenţia, decât despre fond, iar importanţa figurii este influenţată de diverşi factori (de exemplu, instrucţiunile date indivizilor).

Gestaltismul sugerează că percepţia este organizată activ de anumite reguli mentale pentru a forma obiecte coerente sau „întreguri”. Ceea ce a fost învăţat într-un context de învăţare/memorare este produsul legilor organizării perceptuale. Legile organizării perceptuale sau legile grupării-configuraţiei indică prioritatea percepţiei în teoria gestaltului şi arată cum grupează cel care percepe anumiţi stimuli şi, în consecinţă, cum structurează şi cum interpretează cineva un câmp vizual. Cea mai generală versiune a legilor gestaltului a fost numită Legea Prägnanz.

Cuvântul german Prägnanz poate corespunde termenului de „esenţă”, şi anume sensul ultim al experienţei. Această lege spune că şi în condiţiile în care informaţia senzorială este fragmentată şi incompletă avem o tendinţă înnăscută de a experimenta lucrurile în cea mai bună formă posibilă, „bună” însemnând: regularitate, ordine, simplicitate, simetrie, acestea referindu-se la legi gestaltiste specifice. Câteva dintre acestea sunt:

1. Legea proximităţii se referă la faptul că elementele apropiate sunt percepute ca aparţinând aceleiaşi forme.

Ex. În figura de mai jos observăm trei linii alcătuite fiecare din 14 steluţe, şi nu 14 coloane a câte 3 steluţe.

**************

**************

**************

2. Legea similarităţii postulează faptul că elementele asemănătoare în ceea ce priveşte anumite caracteristici (de exemplu culoarea, forma, textura) sunt percepute ca aparţinând aceleiaşi forme.

Ex. În figură avem tendinţa să percepem o diagonală formată din litera O în interiorul unui câmp format din litera X.

OXXXXXXXXXX XOXXXXXXXXX XXOXXXXXXXX

XXXOXXXXXXX XXXXOXXXXXX XXXXXOXXXXX XXXXXXOXXXX XXXXXXXOXXX

3. Legea continuităţii afirmă că elementele orientate în aceeaşi direcţie tind să se organizeze într-o aceeaşi formă.

Ex. În figura de mai jos percepem două linii care se intersectează şi nu două unghiuri.

4. Legea simetriei: figurile care au una sau două axe simetrice constituie „forme bune” şi sunt percepute mai uşor.

Ex. [     ][     ][     ]

În ciuda presiunii proximităţii de a grupa într-o formă parantezele apropiate, simetria conduce percepţia noastră astfel încât percepem perechi de paranteze simetrice.

5. Legea închiderii: percepţia evită, pe cât posibil, interpretările echivoce care conduc la trasee incomplete, dimpotrivă, ea are tendinţa de a fi prinsă într-o configuraţie închisă, bine delimitată, dovedind o mare stabilitate.

Ex. În prima figură percepem literele I, B, M, deşi vedem de fapt linii albe şi negre paralele, de diferite lungimi. În a doua figură percepem un cerc mai mare, şi nu 8 cercuri individuale mai mici.

Accentul pus de gestaltişti pe „întregul” experienţei perceptuale a fost acceptat în teoriile perceptuale moderne, în care este deseori numit procesare top-down a informaţiei-stimul. Analiza top-down se referă la faptul că natura părţilor este determinată de întreg, de aceea analiza ar trebui să se realizeze „de sus în jos”, de la studiul întregului.

Un alt aspect în teoria gestaltistă este principiul izomorfismului între creier şi minte; ce se întâmplă în percepţie are loc şi în creier într-un mod paralel; există un câmp al creierului care corespunde câmpului perceptual; creierul produce un câmp care este analog câmpului perceptual.

Deşi principiile gestaltului au fost observate în cadrul percepţiei, acestea se aplică şi la alte procese psihice, precum memoria, procesul învăţării.

Gestaltistii au fost interesaţi de procesul învăţării. Aceştia au observat că indivizii învaţă deseori relaţiile dintre lucruri, şi nu lucrurile în sine.

Gestaltiştii afirmau că activitatea creierului tinde în mod natural spre echilibru, conform legii Prägnanz. Atunci când apare o problemă se instalează o stare de dezechilibru, trăită ca nefiind naturală de către organism. Aceasta determină o tensiune cu valenţe motivaţionale care activează organismul. Rezolvarea problemei are loc în mod perceptual prin scanarea mediului şi în mod cognitiv prin diverse încercări până se găseşte o soluţie. Gestaltiştii puneau astfel accent pe încercarea şi eroarea (trial and error) cognitivă şi nu comportamentală.

Referitor la rezolvarea de probleme, teoria gestaltistă este cunoscută pentru conceptul de insight. Nu este vorba aici de sclipiri de intuiţie, ci de rezolvarea unei probleme prin intermediul recunoaşterii unui gestalt sau a unui principiu organizator.

Cercetările lui Wolfgang Köhler cu cimpanzei au arătat că învăţarea are loc nu prin încercare şi eroare, ci prin insight, ce rezultă dintr-o reorganizare perceptuală care produce un nou mod de a vedea problema care trebuie rezolvată.

Cel mai faimos exemplu al învăţării prin insight este experimentul realizat de Köhler, în care participa un cimpanzeu numit Sultan. Acestuia i s-au prezentat diferite probleme practice (cele mai multe implicând obţinerea unei banane aflate la o distanţă prea mare de cimpanzeu). Când, de exemplu, i s-a permis să se joace cu beţe scurte, care puteau fi însă asamblate ca o undiţă, el a părut că evaluează situaţia într-o manieră foarte umană, iar apoi, dintr-o dată, a sărit, a asamblat beţele şi a luat banana.

Ideea din spatele explicaţiilor gestaltiste este că lumea pe care o experimentăm este organizată cu sens, într-o măsură mai mare sau mai mică. Când învăţăm sau rezolvăm probleme noi recunoaştem sensul care există deja acolo, în experienţă.

Deşi a prezentat o serie de limite (considerarea întregului ca fiind preexistent, ignorarea factorilor motivaţionali în percepţie, neglijarea formării, devenirii percepţiei), gestaltismul a reprezentat un câştig important al psihologiei, nu doar cu semnificaţie teoretică, ci şi practică.

Bibliografie:Aniţei, M. (2007). Istoria psihologiei. Sibiu: Editura Psihomedia.Freedheim, D.K.(editor), Weiner, I.B. (editor-in-chief) (2003). Handbook of psychology,

volume 1, Hystory of psychology. Hoboken, NJ: John Wiley & Sons.Hergenhahn, B. R. (2000). An introduction to the history of psychology. Wadsworth

Publishing Co.Mânzat, I. (2003). Istoria psihologiei universale (de la Socrate până în zilele noastre), curs-

compendium. Bucureşti: Editura Psyche.Pavelcu, V. (1971). Drama psihologiei, eseu asupra constituirii psihologiei ca ştiinţă.

Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.Roeckelein, J. E. (2006). Elsevier's dictionary of psychological theories. Amsterdam: Elsevier.Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie. Iaşi: Editura Polirom.

Surse web: Dr. C. George Boeree. (2000). The History of Psychology. http://webspace.ship.edu/cgboer/histsyl.html