ISTORIA PSIHOLOGIEI, curs 3

Behaviorismul

Precursorii behaviorismuluiEdward Thorndike (1874-1949). Opera sa poate fi considerată o tranziţie de la

funcţionalism la şcoala behavioristă. A studiat comportamentul animalelor în condiţii experimentale controlate. Pentru a investiga sistematic învăţarea prin încercare şi eroare, Thorndike a utilizat o cutie puzzle, construită în aşa fel încât, atunci când animalul dădea un anume răspuns uşa cutiei se deschidea şi acesta putea să iasă, primind o recompensă. Din cercetările sale a observat faptul că învăţarea este incrementală, şi anume, învăţarea nu se realizează dintr-o dată, ci are loc treptat, fără implicarea proceselor mentale şi că aceleaşi principii ale învăţării se aplică atât animalelor, cât şi oamenilor.

Conexionismul. Thorndike afirma că impresiile simţurilor şi răspunsurile sunt conectate prin legături neuronale şi considera că probabilitatea apariţiei unui răspuns la un stimul extern este determinată de forţa conexiunii neuronale dintre stimul şi răspuns. El era interesat de modul în care aceste conexiuni îşi schimbă forţa în funcţie de experienţă.

Legile exerciţiului şi efectului. Thorndike a dezvoltat prima teorie majoră a învăţării în psihologie. Iniţial, el a formulat două legi ale învăţării:

- legea exerciţiului: cu cât este asociat mai des un stimul cu un răspuns (conexiune neuronală) cu atât legătura dintre cele două este mai puternică; pe de altă parte, cu cât o asociaţie rămâne neutilizată, cu atât ea devine mai slabă.

- legea efectului: de fiecare dată când o asociaţie este urmată de o „stare a lucrurilor satisfăcătoare”, asociaţia se va întări, iar când va fi urmată de o „stare a lucrurilor nesatisfăcătoare” asociaţia îşi va pierde din intensitate (întăririle cresc probabilitatea apariţiei comportamentului dorit, pe când pedeapsa o scade)

Ulterior, Thorndike a renunţat complet la legea exerciţiului, deoarece cercetările sale au scos în evidenţă că doar practica nu era suficientă pentru a întări o asociaţie. Totodată a renunţat la jumătate din legea efectului, concluzionând că o „stare a lucrurilor nesatisfăcătoare” nu slăbeşte o asociaţie (în termeni moderni, Thorndike a identificat faptul că recompensele sunt eficiente în modificarea comportamentului, însă pedepsele nu).

Ivan Pavlov (1849 – 1936), prin activitatea sa legată de condiţionarea clasică, a oferit un mod observabil de a studia comportamentul.

Potrivit lui Pavlov, organismele răspund mediului prin reflexe necondiţionate şi condiţionate.

Reflexul necondiţionat este înnăscut şi este determinat de un stimul necondiţionat.Studiind procesul digestiei, Pavlov a descoperit reflexul condiţionat. Condiţionarea

reflexă este un proces de formare a unui răspuns condiţionat (RC) sau a unei legături temporare prin asocierea repetată a unui stimul necondiţionat (SN) cu un stimul condiţionat (SC).

Pavlov a demonstrat că un stimul iniţial neutru (soneria, becul), asociat cu un stimul necondiţionat (hrana), devine un stimul condiţionat, şi anume dobândeşte proprietatea de a suscita un răspuns (salivarea) similar celui produs de stimulul necondiţionat.

Stimul necondiţionat – stimulul care produce automat un răspuns, fără o condiţionare sau un antrenament anterior (de exemplu, hrana).

Răspuns necondiţionat – răspunsul care are loc automat, fără o condiţionare sau un antrenament anterior (de exemplu, salivarea).

Stimul neutru – stimulul care nu are nici un efect asupra răspunsului (de exemplu, soneria).

Stimul condiţionat – stimulul iniţial neutru, care după asocierea cu stimulul necondiţionat, produce un răspuns similar celui produs de stimulul necondiţionat.

Condiţionare clasică – procesul prin care se asociază în mod repetat un stimul iniţial neutru cu un stimul necondiţionat pentru a provoca un răspuns condiţionat.

Extincţia – atunci când stimulul condiţionat este prezentat continuu, însă nu mai este asociat cu stimulul necondiţionat, răspunsul condiţionat va dispărea treptat.

Recuperarea spontană – dacă după o perioadă de timp de la extincţie este din nou prezentat stimulul condiţionat se va obţine din nou un răspuns condiţionat.

Deşi cei mai mulţi psihologi sunt de acord că Thorndike şi Pavlov nu au fost behaviorişti stricţi, activitatea lor a furnizat totuşi cadrul apariţiei behaviorismului.

Behaviorismul

Behaviorismul provine de la englezescul behavior - comportament. În cadrul acestui curent se atrage atenţia asupra importanţei comportamentului, văzut ca o cheie pentru studiul minţii.

John Broadus Watson (1878-1958). Ideea ca psihologia să respingă definiţiile sale tradiţionale ca ştiinţă a minţii şi a conştiinţei şi să se redefinească precum o ştiinţă a comportamentului provine de la John B. Watson. Acesta era dezamăgit de limbajul conştiinţei şi minţii şi de metoda introspecţiei şi propune o psihologie a comportamentului.

Date biografice. S-a născut la 9 ianuarie 1878 în satul Travelers Rest, în apropiere de Greenville, South Carolina. Incompatibilitatea dintre părinţi a dus la despărţirea acestora când Watson avea 13 ani. Acesta era apropiat de tatăl său, despărţirea de el tulburându-l profund. A devenit de nestăpânit, fiind arestat de două ori. Când Watson va deveni faimos, tatăl său va încerca să reia legătura cu el, însă acesta va refuza.

La vârsta de 15 ani este acceptat la Universitatea Furman, Cohen (1979) sugerând că Watson a reuşit să intre la această universitate datorită abilităţilor sale persuasive. La 21 de ani obţinea diploma de master.

După absolvire Watson a predat într-o şcoală cu o singură sală, însă după moartea mamei sale s-a hotărât să îşi continue studiile la Universitatea din Chicago.

Watson a început să investigheze procesul învăţării la şoarecii albi. Deşi în anul 1902 suferă o cădere nervoasă reuşeşte să-şi finalizeze teza de doctorat în

1903, cu titlul „Educaţia la animale: Dezvoltarea psihică la şoarecele alb”. Astfel, îşi obţine doctoratul la vârsta de 25 de ani, fiind cea mai tânără persoană care a obţinut doctoratul la Universitatea din Chicago. Este angajat asistent la această universitate şi predă cursuri de psihologie umană şi animală.

Se căsătoreşte cu studenta sa Mary Ickes, în ciuda opunerii părinţilor ei. Au avut doi copii, Mary şi John.

În 1907 i se oferă un post la Universitatea Johns Hopkins.Watson îşi prezintă pentru prima oară public viziunea behavioristă în 1908 la un colocviu

la Universitatea Yale. În 1913 Watson afirmă: „Psihologia, aşa cum o vede comportamentalistul, este o ramură experimentală pur obiectivă a ştiinţei naturale. Obiectivul său teoretic este predicţia şi controlul comportamentului.” Ideea că obiectivul psihologiei era de a emite predicţii şi de a controla comportamentul încorpora o viziune asupra psihologiei ca instrument de control

social şi posibilitatea aplicării în domenii ca educaţia, industria etc. În lucrarea sa din 1924, Behaviorism, Watson afirma că dacă i se dau o duzină de copii sănătoşi, el poate determina personalitatea adultă a fiecăruia dintre aceştia, indiferent de talentele, abilităţile, vocaţiile şi de rasa strămoşilor lor.

În 1914 este ales al 24-lea preşedinte al Asociaţiei Psihologilor Americani.În 1920 soţia sa află că Watson avea o aventură cu Rosalie Rayner, o colegă cu 20 de ani

mai tânără, cu care cerceta comportamentul copilului, şi îi cere divorţul. Scandalul provocat a determinat conducerea Universităţii Johns Hopkins să-i ceară demisia. Acest moment a marcat sfârşitul carierei profesionale în psihologie pentru Watson. A scris şi a ţinut prelegeri pe teme de psihologie, însă din ce în ce mai mult şi-a orientat ideile spre publicul general şi mai puţin spre psihologi.

Se căsătoreşte cu Rosalie Rayner şi vor avea doi copii, William şi James.Se angajează la compania de publicitate J. Walter Thompson, devenind unul dintre

oamenii de frunte din domeniul publicităţii. În 1935 devine vice-preşedintele companiei de publicitate William Esty şi rămâne aici până la vârsta de 67 de ani, când iese la pensie.

Chiar dacă realizările lui Watson în publicitate au fost vaste, prima lui dragoste a fost psihologia, regretând pentru tot restul vieţii sale că nu a putut să-şi continue, în calitate de profesor, cercetările mai ales asupra comportamentului copiilor.

Modelul teoretic al lui Watson s-a bazat pe studiile lui Ivan Pavlov privind reflexul condiţionat: orice conduită este un răspuns la un stimul sau la un complex de stimuli sau situaţii; din naştere, anumiţi stimuli provoacă reacţii definite; însă, cele mai multe comportamente sunt condiţionate: ele rezultă din asocierea stimulilor necondiţionaţi cu alţi stimuli.

Watson afirma că mediul este singura cauză a comportamentului. Calea de formare a comportamentului o reprezintă obişnuinţa, învăţarea, procese ce încep încă din uter, sub influenţa stimulatoare a mediului, acesta din urmă fiind totul, iar ereditatea neavând niciun rol.

În esenţă, behaviorismul recurge la abordarea comportamentalistă a vieţii psihice pornind de la principiul economiei explicative a schemei S – R (stimul-reacţie), respingând intervenţia variabilelor intermediare. Numai stimulul şi reacţia între care există o relaţie directă, nemijlocită şi unilaterală sunt obiective, numai acestea pot fi studiate prin metode obiective.

Comportamentul, considerat de Watson noul obiect de studiu al psihologiei, este ansamblul de răspunsuri ajustate stimulilor care îl declanşează. Pentru Watson există patru tipuri de comportament:

- comportamentul învăţat explicit (evident), cum ar fi vorbitul, scrisul, jocul de baseball;

- comportamentul învăţat implicit, cum ar fi ritmul cardiac crescut cauzat de vederea dentistului;

- comportamentul explicit neînvăţat, cum ar fi apucatul, clipitul şi strănutul;- comportamentul implicit neînvăţat, cum ar fi secreţiile glandulare şi

modificările circulatorii. Potrivit lui Watson, tot ceea ce face o persoană, inclusiv gândirea, se încadrează într-una dintre aceste patru categorii.

Viaţa psihică este împărţită în trei clase de organizări comportamentale: viscerale (cuprind comportamentele prin care se exteriorizează emoţiile: frica, furia, mânia); motorii (înglobează comportamentele manipulative, posturale, locomotorii), laringeale (conţin comportamentele verbale datorate mişcărilor laringelui). Unitatea acestor comportamente dă naştere la personalitatea umană.

Pentru studiul comportamentului, Watson a propus patru metode:

- observaţia - metoda reflexului condiţionat- testarea, prin care Watson înţelegea analiza unor probe de comportament şi nu

măsurarea capacităţii sau a personalităţii; - rapoarte verbale.Watson afirma că, pe lângă reflexele de bază, oamenii moştenesc emoţiile de teamă, furie

şi dragoste. Teama (frica) – este determinată la copii de zgomotele puternice şi pierderea suportului

(căderea)Furia – este determinată de restricţionarea libertăţii de mişcareDragostea – mângâierea copilului.Watson afirmă că, prin învăţare, aceste emoţii pot fi determinate de alţi stimuli decât

aceia care au stat la baza lor iniţial; iar emoţii adulte precum ura, mândria, gelozia, ruşinea, derivă din teamă, furie şi dragoste.

Fiecare emoţie, conform lui Watson, are un pattern caracteristic de răspunsuri viscerale şi glandulare, care sunt activate de anumiţi stimuli. Totodată, fiecare emoţie de bază are un pattern de răspunsuri vizibile asociat:

Teama – oprirea respiraţiei, agăţarea cu mâinile, închiderea ochilor şi plânsulFuria – înţepenirea corpului, mişcări bruşte, lovituriDragostea – zâmbetul, gânguritul, extensia braţelorPentru Watson cele trei aspecte importante ale emoţiei sunt stimulii care produc emoţia,

reacţiile interne şi reacţiile externe. Sentimentele şi senzaţiile nu sunt importante.Subiectele legate de dezvoltare erau cruciale pentru behaviorism. Conform lui Watson,

personalităţile adulte nesănătoase rezultă din sisteme de deprinderi purtate încă din copilărie.

Meritul cel mai mare al behaviorismului a fost faptul că a legat omul de lumea obiectelor şi de lumea oamenilor de care este înconjurat şi care acţionează asupra lui în calitate de stimul. Omul behaviorismului este concret, real, viu, solicitat şi determinat în acţiunile sale de mediul natural şi social în care trăieşte. Psihologia acestui om este o psihologie practică, de mare interes uman, centrată pe studierea omului în condiţiile lui fireşti de viaţă, pe anticiparea şi eventual, pe controlarea comportamentului său.

Argumentele împotriva behaviorismului se referă la faptul că simplifică nepermis omul şi viaţa sa. Omul behaviorismului este golit de orice conţinut psihologic.

În faţa criticilor, s-a încercat reformarea behaviorismului, ceea ce a condus în cele din urmă la apariţia neo-behaviorismului.

NeobehaviorismulPrintre convingerile majore ale neobehavioriştilor se numărau următoarele:- toţii termenii teoretici trebuie operaţionalizaţi;- subiecţii non-umani trebuie folosiţi în experimente din două motive:

o la subiecţii non-umani sunt mai uşor de controlat variabilele relevanteo procesele perceptuale şi de învăţare la animale sunt diferite într-o mică

măsură de cele ale oamenilor, de aceea informaţiile obţinute pe subiecţi non-umani pot fi generalizate la oameni

- procesul de învăţare are o importanţă majoră deoarece este mecanismul primar prin care organismele se adaptează la evenimentele în continuă schimbare.

Edward Chace Tolman (1886 – 1959)Tolman s-a opus introspecţiei şi explicaţiilor metafizice, fiind de acord cu Watson în

privinţa comportamentului ca obiect al psihologiei, însă credea că Watson se centra pe un tip greşit de comportament (reflexul Stimul-Răspuns), numit de Tolman comportament molecular.

Tolman propune ca obiect de studiu comportamentul cu scop, numit de el comportament molar. El înnoieşte behaviorismul în cel puţin două aspecte esenţiale:

- introduce între stimul şi reacţie o serie de variabile intermediare (impulsurile fiziologice, ereditatea, maturitatea, vârsta, experienţa anterioară, capacităţile intenţionale şi cognitive, conştiinţa, ideile, gândirea etc.);

- consideră că omul nu acţionează la întâmplare, ci determinat şi orientat de o serie de scopuri, de expectaţiile pe care le are, părăsind astfel relaţia determinativă S-R, în favoarea unei spontaneităţi interne a activităţii umane.

Burrhus Frederic Skinner (1904 – 1990) dezvoltă un curent behaviorist autonom cunoscut sub numele de analiza experimentală a comportamentului care promova un behaviorism radical. A studiat condiţionarea operantă ca o modalitate specială de învăţare. Organismul operează asupra mediului, făcând ceea ce face în mod normal. În timpul acestei operări, organismul întâlneşte un tip special de stimul numit stimul de întărire. Acest stimul special are ca efect creşterea frecvenţei comportamentului operant. Aceasta este condiţionarea operantă: „dacă un comportament este urmat de un stimul întăritor, el va manifesta probabilitatea de a se repeta mai frecvent”. Astfel, termenul de operant se referă la faptul că organismul operează asupra mediului astfel încât să determine consecinţe.

Bibliografie:

Aniţei, M. (2007). Istoria psihologiei. Sibiu: Editura Psihomedia.Freedheim, D.K.(editor), Weiner, I.B. (editor-in-chief) (2003). Handbook of psychology,

volume 1, Hystory of psychology. Hoboken, NJ: John Wiley & Sons.Hergenhahn, B. R. (2000). An introduction to the history of psychology. Wadsworth

Publishing Co.Mânzat, I. (2003). Istoria psihologiei universale (de la Socrate până în zilele noastre),

curs-compendium. Bucureşti: Editura Psyche.Pavelcu, V. (1971). Drama psihologiei, eseu asupra constituirii psihologiei ca ştiinţă.

Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.Roeckelein, J. E. (2006). Elsevier's dictionary of psychological theories. Amsterdam: Elsevier.Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie. Iaşi: Editura Polirom.

Surse web: Dr. C. George Boeree. (2000). The History of Psychology. http://webspace.ship.edu/cgboer/histsyl.html