ISTORIA PSIHOLOGIEI, curs 1

Noţiuni introductive. Caracteristicile ştiinţeiAsociaţionismul – primele elemente de gândire psihologică

Noţiuni introductive

De ce studiem istoria psihologiei? - pentru o mai bună înţelegere; istoria unei ştiinţe ne oferă contextul pentru a înţelege mai

bine ceea ce se întâmplă în prezent în cadrul respectivei ştiinţe;- cunoaşterea rolului pe care „spiritul timpului” (Zeitgeist) îl are în acceptarea unei idei sau

concepţii;- pentru a nu repeta greşelile trecutului: „Cei care nu cunosc istoria sunt condamnaţi să o

repete” (George Santayana);- putem descoperi idei care au fost emise anterior, dar care, din cauza condiţiilor socio-

culturale, nu au fost acceptate şi au rămas latente;- curiozitatea de a cunoaşte istoria psihologiei.

Psihologia s-a conturat ca ştiinţă individuală în secolul al XIX-lea, însă îşi are originile în filosofie. Un rol important în dezvoltarea psihologiei l-au avut filosofii greci, care au încercat să explice comportamentul şi procesele cognitive ale individului.

Cuvântul „psihologie” provine din termenii greceşti „psyche” şi „logos”, însemnând ştiinţa sau discursul despre suflet.

De-a lungul istoriei sale, psihologia a avut ca obiect de cercetare psihicul sau mintea, spiritul, conştiinţa, comportamentul. Specialiştii din domeniul psihologiei abordează diverse subiecte în cercetările lor, fac apel la diferite metode, ceea ce contribuie la îmbogăţirea şi dezvoltarea psihologiei ca ştiinţă.

Pentru a stabili dacă psihologia este o ştiinţă trebuie analizat care sunt principalele caracteristici ale ştiinţei.

Caracteristici ale ştiinţei:- observaţia empirică: omul de ştiinţă observă natura în mod direct;- teoria: observaţiile empirice sunt organizate şi se analizează similarităţile şi diferenţele cu alte

observaţii, apoi se oferă o explicaţie faptelor observate; - teoria ştiinţifică trebuie să fie testabilă: în cadrul unei teorii se formulează ipoteze, iar acestea

sunt verificate pe cale experimentală; confirmarea ipotezelor duce la consolidarea teoriei; în caz contrar, teoria este fie revizuită, fie abandonată;

- ştiinţa presupune descoperirea unor legi; legea ştiinţifică este definită ca „o relaţie observată în mod consistent între două sau mai multe clase de evenimente empirice” (Hergenhahn, 2000, p. 6);

- ştiinţa presupune identificarea unor legi generale care pot fi observate şi investigate de orice persoană interesată;

- două categorii de legi ştiinţifice: legi corelaţionale şi legi cauzale; deoarece descoperirea unor relaţii cauzale între evenimente permite predicţia şi controlul, legile cauzale sunt considerate a fi mai puternice şi reprezintă un scop major al ştiinţei;

- asumarea determinismului: fiecare eveniment este determinat de o serie de cauze; cunoaşterea acestora permite predicţii privind respectivul eveniment.

Karl Popper (1902-1994) şi Thomas Kuhn (1922-1996) nu sunt însă în întregime de acord cu descrierea tradiţională a ştiinţei.

Pentru Karl Popper activitatea ştiinţifică nu pleacă de la observaţia empirică, ci de la o problemă care ghidează observaţiile oamenilor de ştiinţă.

Popper propune trei etape ale metodei ştiinţifice: - problema- teoria (propunerea de soluţii la problemă)- critica (supunerea soluţiilor unor critici)Conform aceluiaşi autor, o teorie este ştiinţifică dacă se supune principiului falsificabilităţii.

Teoria ştiinţifică este aceea care poate fi combătută, care emite predicţii riscante (prezintă un risc mare de a fi incorecte). Plecând de la aceste considerente, Popper a criticat teoriile lui Freud sau Adler, considerându-le neştiinţifice, deoarece ele explicau fenomenele după ce acestea aveau loc, fără să emită predicţii riscante, de aceea nu prezentau pericolul de a fi invalidate. Progresul ştiinţific, în viziunea lui Popper, este determinat de predicţiile incorecte ale unei teorii.

Kuhn era şi el în dezacord cu viziunea tradiţională asupra ştiinţei. Acesta afirma că oamenii de ştiinţă dintr-un anumit domeniu acceptă, la un moment dat, o anumită concepţie cu privire la obiectul studiului lor. Aceasta este numită de Kuhn paradigmă. Paradigma hotărăşte asupra problemelor care trebuie cercetate şi asupra modului în care aceste probleme sunt rezolvate.

Progresul ştiinţific, afirmă Kuhn, are loc în trei stadii: - stadiul preparadigmatic, în care sunt în competiţie mai multe puncte de vedere, şcoli de

gândire;- stadiul paradigmatic, în care una dintre şcoli se impune în faţa celorlalte şi devine

paradigmă; aceasta este o perioadă de ştiinţă normală;- stadiul revoluţionar, caracterizat prin înlocuirea vechii paradigme cu o nouă paradigmă.

În psihologie:- se utilizează observaţia empirică;- s-a utilizat metoda experimentului pentru a identifica relaţii cauzale între stimuli şi

comportamente;- s-au conturat teorii riguroase, falsificabile, referitoare la aceste relaţii;- când studiază omul, psihologii pornesc de la asumpţia determinismului, aceştia încercând să

investigheze cauzele de ordin biologic, de mediu şi socioculturale ale comportamentului;

În psihologia de astăzi, unele concepte au o moştenire filosofică vastă şi încep să fie tratate ştiinţific; alte concepte sunt încă în primele etape de dezvoltare şi nu sunt încă pregătite pentru tratamentul ştiinţific, în timp ce unele concepte nu se vor preta niciodată investigaţiei ştiinţifice. Ceea ce este important este faptul că toate aceste concepte şi modalităţi de cercetare sunt necesare pentru progresul psihologiei.

Asociaţionismul - prima şcoală de gândire psihologică Asociaţionismul este o teorie psihologică ce consideră asocierea principiul fundamental al

vieţii mentale, în termenii acesteia fiind explicate chiar şi cele mai complexe procese psihice (Drever, 1968). Această concepţie psihologică clasică, răspândită în secolele XVII - XIX, a fost supranumită atomism psihologic deoarece interpretează activitatea mintală prin însumarea (asocierea) unor fenomene elementare (atomi) – senzaţii, idei.

Printre precursorii asociaţionismului psihologic se numără Aristotel şi John Locke. Asociaţionismul lui Aristotel (a clasificat asociaţiile simple după contiguitate, asemănare şi contrast) a fost adoptat de empiriştii şi senzualiştii englezi şi germani. „Atomii” care sunt puşi în cele mai diverse

relaţii sunt senzaţiile. Fenomenele complexe sunt un rezultat al asocierilor succesive: asocierile de senzaţii formează percepţii, însumările de percepţii generează reprezentări ş.a.m.d.

Aristotel a vorbit de patru legi ale asociaţiei:1. Legea contiguităţii: lucruri sau evenimente care sunt sau se petrec aproape unele de

altele în spaţiu sau timp tind să se asocieze în minte (ex. dacă te gândeşti la un pix, te poţi gândi şi la o coală pe care să scrii; dacă te gândeşti să faci o cafea, te vei gândi şi la faptul că vei bea acea cafea).

2. Legea frecvenţei: cu cât sunt asociate mai des două lucruri sau două evenimente, cu atât va fi mai puternică asociaţia (ex. dacă pui zahăr în ceaiul de dimineaţa şi faci acest lucru de ani de zile, asociaţia va fi puternică).

3. Legea similarităţii: dacă două lucruri sunt similare, ideea cu privire la unul dintre ele va tinde să atragă ideea cu privire la celălalt (ex. dacă te gândeşti la un geamăn, te vei gândi şi la celălalt).

4. Legea contrastului: a vedea sau a te gândi la un lucru poate determina amintirea unui alt lucru total opus (ex. dacă te gândeşti la o notă bună, te poţi gândi şi la o notă proastă).

David Hartley (1705 – 1757)Meritul pentru elaborarea asociaţionismului îi revine lui David Hartley numit de către John

Stuart Mill „primul părinte al asociaţionismului”. Hartley considera că impresiile simţurilor produc vibraţii la nivelul nervilor, prin intermediul acestora producându-se vibraţii şi la nivelul substanţei medulare din creier. Vibraţiile din creier dau naştere senzaţiilor. Aceste vibraţii lasă în urma lor altele mai slabe, care formează idei ale senzaţiei, cu care lucrează memoria.

Hartley afirma că principiul fundamental al tuturor asociaţiilor este repetiţia. O senzaţie, oricare ar fi ea, fiind asociată cu altele de un număr suficient de ori, capătă o putere asupra ideilor corespondente, astfel încât, dacă o singură senzaţie este impresionată, ea va fi capabilă să readucă în spirit celelalte idei. Hartley credea că toate ideile complexe sunt formate automat prin procesul asociaţiei. Ideile simple care se asociază prin contiguitate formează idei complexe.

În ceea ce priveşte emoţiile, Hartley afirma că vibraţiile excesive determină experienţa durerii, iar cele uşoare sau moderate determină experienţa plăcerii.

James Mill (1773 – 1836)Mill porneşte de la ideea senzaţiei ca singurul element primordial şi a asociaţiei ca singurul

principiu de organizare a vieţii psihice. Întreaga bogăţie a vieţii psihice provine din gruparea senzaţiilor şi a copiilor lor, care sunt ideile, pe baza legii contiguităţii, în nenumărate combinaţii prin intermediul mecanismului asociaţiilor. Complexul se reduce în ultimă instanţă tot la asociaţii, tot la repetarea şi întărirea lor. Accentul pus de James Mill pe legea frecvenţei ca fiind cheia învăţării aminteşte de abordarea behavioristă din secolul XX.

John Stuart Mill (1806 – 1873) Ca şi tatăl său, postulează principiul asociaţiei ca fundament al explicaţiei psihologice. Afirma

că prin intermediul legilor asociaţiilor (prin asemănare, prin contiguitate simultană şi succesivă), complexul poate fi explicat prin simplu, superiorul prin inferior.

Însă adaugă că asociaţiile pot fi mai mult decât simpla sumă a părţilor lor. Ele pot avea atribute sau calităţi diferite de cele ale părţilor aşa cum şi apa are calităţi diferite faţă de hidrogen şi oxigen. Astfel, asociaţionismul lui J. S. Mill este mai mult un fel de „chimie mentală” decât adunare mentală. Pentru John Stuart Mill, viaţa psihică a individului este conştientă, stările psihice umane neexistând decât în şi prin conştiinţă. A avea o senzaţie sau o idee înseamnă a avea conştiinţa senzaţiei sau a ideii respective. Viaţa psihică fără conştiinţă nu există, afirmă John Stuart Mill, inconştiente fiind cel mult modificările organice ale sistemului nervos.

Alexander Bain (1818 – 1903)Bain a dorit să descrie corelaţia dintre procesele fiziologice şi cele psihologice.Păstrând asociaţia ca lege esenţială a vieţii psihice, Bain diversifică tipurile acesteia, alături de

asociaţiile simple şi compuse, care au loc prin contiguitate şi asemănare, el introducând asociaţiile

constructive, prin intermediul cărora pot fi formate combinaţii sau agregate noi, diferite de tot ceea ce i s-a prezentat individului în experienţă.

Unul dintre principiile de bază ale lui Bain, cunoscut sub numele de principiul Spencer-Bain, postulează faptul că: Frecvenţa sau probabilitatea unui comportament creşte dacă este urmat de un eveniment plăcut şi descreşte dacă este urmat de un eveniment neplăcut sau dureros. Un secol mai târziu întâlnim acest principiu în abordarea behavioristă.

Contribuţii şi limite ale asociaţionismuluiAsociaţionismul psihologic clasic, încercând să iasă de sub influenţa filosofiei, urmăreşte să

ofere o explicaţie ştiinţifică a vieţii psihice, să elaboreze o psihologie empirică cu corespondenţe în planul vieţii concrete a indivizilor. Totodată, depăşeşte simpla descriere a fenomenelor psihice, apropiindu-se de surprinderea funcţionalităţii lor. Spre deosebire de empirismul filosofic, care disocia şi pulveriza intelectul, asociaţionismul psihologic pune accent pe asocierea, corelarea elementelor, legile asociaţiei neavând doar rolul de a reproduce senzaţiile, ideile, ci şi de a produce unele noi.

Pe lângă aceste contribuţii importante la dezvoltarea psihologiei, asociaţionismul psihologic clasic manifestă şi o serie de slăbiciuni teoretice:

- viziunea extrem de simplistă, aplicabilă cel mult fenomenelor psihice elementare, inferioare, dar nu şi celor complexe, superioare.

- nu reuşeşte să înţeleagă organizarea interioară a fenomenelor psihice.- considerarea fenomenelor psihice ca nefiind distincte sub raport calitativ ci, cel mult,

sub raport cantitativ (mai multe senzaţii la un loc formează o percepţie).Aceste limite au dus, cu timpul, fie la o reînnoire a asociaţionismului clasic, fie la depăşirea şi

înlocuirea lui cu o nouă modalitate de abordare a vieţii psihice.

Bibliografie:

Aniţei, M. (2007). Istoria psihologiei. Sibiu: Editura Psihomedia.Freedheim, D.K.(editor), Weiner, I.B. (editor-in-chief) (2003). Handbook of psychology,

volume 1, Hystory of psychology. Hoboken, NJ: John Wiley & Sons.Hergenhahn, B. R. (2000). An introduction to the history of psychology. Wadsworth Publishing

Co.Mânzat, I. (2003). Istoria psihologiei universale (de la Socrate până în zilele noastre), curs-

compendium. Bucureşti: Editura Psyche.Pavelcu, V. (1971). Drama psihologiei, eseu asupra constituirii psihologiei ca ştiinţă. Bucureşti:

Editura Didactică şi Pedagogică.Roeckelein, J. E. (2006). Elsevier's dictionary of psychological theories. Amsterdam: Elsevier.Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie. Iaşi: Editura Polirom.

Surse web: Dr. C. George Boeree. (2000). The History of Psychology. http://webspace.ship.edu/cgboer/histsyl.html